Stiinta si tehnologie

Spor!

Capitolul III   CARACTER ŞI TEMPERAMENT   Despre orice fiinţă vie, animal, insectă sau om se spune în general că îşi are caracterul propriu, sau pentru a utiliza un termen mai larg, caracteristici proprii. În limbajul curent, termenii de “temperament” sau “caracter” se utilizează nediferenţiat şi cu toate acestea în realitate ele desemnează lucruri diferite. Temperamentul este prin esenţă legat de latura vitală; el este sinteza tuturor instinctelor, tendinţelor şi impulsurilor pe care omul are dificultăţi în a le corecta sau a le suprima, întrucât ele îşi au rădăcinile în natura sa biologică şi fiziologică. Deci, temperamentul este mai curând înrudit cu latura animalică a omului.   În ceea ce priveşte caracterul, fără a ne disocia de temperament, el reprezintă latura inteligentă, conştientă, voluntară. Caracterul este rezultatul muncii conştiente a omului, prin care el a reuşit să modifice – să adauge sau să reducă – ceva în temperamentul său, cu ajutorul inteligenţei, a sensibilităţii sau a voinţei sale. Caracterul este comportamentul unei fiinţe conştiente care ştie exact ceea ce face şi încotro se îndreaptă, în timp ce temperamentul reprezintă numai impulsiunile de origine biologică, tendinţele inconştiente. Caracterul poate fi considerat o sinteză a tuturor particularităţilor temperamentului dominate şi stăpânite. Fiecare om vine pe lume cu un anumit temperament, bine definit, care este aproape imposibil de modificat. Dar, cum caracterul este format din tendinţele conştiente ale omului, care gândeşte, cântăreşte, care doreşte să se remarce în bine sau în rău, el îşi poate crea un comportament, un mod de manifestare care adeseori vine în contradicţie cu temperamentul său. Acesta este caracterul. Privit astfel, caracterul este temperamentul nuanţat, colorat, orientat şi dirijat către un scop, către un ideal.   El este asemenea unei obişnuinţe create în mod conştient şi care ajunge, în final, o a doua natură. La naştere caracterul nu există încă, el se formează cu timpul. La copii, acest lucru este evident: ei au temperament, dar nu au încă caracter. Hipocrate a delimitat patru tipuri de temperamente: sanguin, bilios (sau coleric), nervos şi limfatic. Dar mai există şi alte clasificări. În astrologia tradiţională, întâlnim şapte: solar, lunar, mercurian, venusian, marţian, jupiterian şi saturnian. Se mai pot face trei distincţii funcţie de: predominanţa laturii biologice – omul instinctiv – , predominanţa laturii afective – omul sentimental – şi predominanţa laturii sentimentale – omul intelectual – .   Temperamentul defineşte deci ceea ce omul este, dar mediul, familia, societatea, instruirea, şi aşa mai departe, exercită o influenţă asupra lui, transformându-l şi formându-i caracterul. Întrucât individul îşi formează caracterul sub influenţa mediului şi a condiţiilor în care trăieşte, se explică de ce el se poate îmbunătăţi sau înrăutăţi. Voinţa personală şi conştientă intervine cu o pondere importantă în formarea caracterului şi ea reprezintă ceea ce omul a hotărât sau a acceptat să fie, dar şi influenţa celorlalţi este foarte importantă.   Nu este nevoie să vă explic din nou că, faptul că ne naştem cu un anumit temperament, nu este lipsit de o bună motivaţie. Ştiţi că aceasta este consecinţa vieţilor anterioare, a încarnărilor precedente: în trecut, prin gândurile sale, prin dorinţele sale, prin faptele sale, omul s-a legat de anumite forţe care, în prezent, determină subconştientul său, adică temperamentul; şi aici el nu prea poate interveni. Este ca şi în sistemul osos: nici aici el nu poate să modifice nimic: nici să-şi mărească craniul, nici să-şi lungească nasul, nici să-şi îndrepte bărbia. În mod similar, cu toate că în natură totul se transformă sau se poate modifica prin atotputernicia gândului şi a voinţei, asupra elementelor inconştiente constituind temperamentul, modificările posibile sunt atât de lente şi de imperceptibile încât, la scara unei singure încarnări, se poate considera că ele sunt inexistente. În schimb, caracterul poate fi modificat, ameliorat, format şi tocmai acestea sunt sarcina şi munca discipolului unei Învăţături Spirituale.   Să luăm exemplul unui om dinamic, furtunos, chiar violent: este atât de brusc şi de categoric încât nu poate pronunţa o frază fără a-i răni pe ceilalţi sau fără a le prejudicia interesele. Temperamentul său impulsiv îl împinge mereu la erupţii şi explozii. Dar, într-o bună zi, omul acesta realizează că felul lui de a fi îi aduce prejudicii şi cu voinţă, ajunge după puţină vreme să-şi îmbunătăţească caracterul, să-şi toarne, cum se spune, puţină apă în vin. În realitate, el a rămas capabil de a riposta prin injurii sau lovituri – şi aceasta până la sfârşitul existenţei sale – dar, datorită voinţei, a ajuns să se poată stăpâni, să găsească gestul, cuvântul, privirea care să nu provoace stricăciuni. Acesta este caracterul.   Caracterul este deci o formă de comportament (faţă de ceilalţi şi faţă de sine) format în jurul temperamentului. Este o atitudine, un mod de a acţiona care rezultă din unirea, din îmbinarea diferitelor elemente, calităţi sau defecte determinate. Munca discipolului trebuie deci să se bazeze pe această cunoaştere a temperamentului şi a caracterului pentru ca, chiar şi atunci când temperamentul nu îl predispune, să reuşească totuşi să-şi formeze un caracter care să se manifeste prin bunătate, grandoare şi generozitate. Bineînţeles că nu este un lucru uşor, căci altfel toată lumea şi-ar fi format deja un caracter divin, dar trebuie lucrat în acest sens.   Să revenim la exemplul cu arborele. Unde se află temperamentul său? În rădăcini. Rădăcinile sunt cele care determină întreaga structură, calităţile şi forţa arborelui. În ceea ce priveşte caracterul… este de la sine înţeles că un copac nu poate avea caracter şi totuşi fructele şi florile sale au anumite calităţi, proprietăţi particulare (sunt astringente, laxative, calmante, excitante, hrănitoare etc.) despre care se poate spune că ele constituie caracterul său. Ei bine, arborele nu şi-ar putea produce manifestările caracteristice, fructele şi florile, dacă nu ar avea rădăcini. În mod similar, nici omul n-ar putea avea un caracter dacă n-ar avea mai întâi temperament. Temperamentul constituie rezervorul din care el îşi extrage elementele necesare caracterului. Este ca şi într-o uzină sau ca într-un laborator: un anumit laborator produce un anumit produs; o anumită uzină este specializată în anumite produse de fabricaţie. Produsele sunt bine determinate. La animale nu se poate vorbi despre caracter.   La pisici, câini sau şoareci, caracterul este maniera lor proprie de a muşca, de a zgâria, de a lătra, de a mânca, de a alerga. Deci, foarte puţin. Animalele au doar temperament, căci aşa cum v-am spus, caracterul este o particularitate pe care omul şi-o formează în mod conştient; în timp ce animalele nu pot face nimic pentru a se transforma, ele sunt ceea ce le-a făcut natura. Deci, diferenţa dintre animale şi oameni este aceea că animalele sunt limitate prin temperamentul lor, ele sunt condamnate a nu ieşi din limitele impuse de natură, rămân fidele instinctelor lor. Când se sfâşie între ele, animalele sunt nevinovate, ele nu încalcă legile naturii, căci acţionează conform legilor naturii. În timp ce omul dispune de multe posibilităţi şi condiţii favorabile pentru a se transforma în bine sau în rău, sau chiar pentru a încălca legile naturii şi pentru a fi neascultător.   Am ajuns acum la o problemă practică şi anume: cum să ne transformăm. Evident, este un lucru dificil, căci materia fiinţei noastre fizice şi psihice este rezistentă şi nu se lasă chiar atât de uşor modelată. Cu toate acestea este posibil, şi vom vedea cum anume. Întâlnim materia sub patru forme: solidă, lichidă, gazoasă şi plasmă, corespunzătoare celor patru elemente: pământ, apă, aer, foc. Fiecare dintre aceste elemente se caracterizează printr-o subtilitate şi o mobilitate superioare precedentelor. Putem spune că regăsim aceste elemente chiar şi în om: corpul fizic corespunde pământului; corpul astral (inima) corespunde apei; mentalul (intelectul) corespunde aerului şi corpul cauzal (spiritul) corespunde focului. În ce raporturi se află aceste elemente?   Pentru a le înţelege vom citi o pagină din marea carte a naturii vii. Cineva se întorcea într-o zi dintr-o plimbare pe malul mării. L-am întrebat: ”Ei, şi ce-ai văzut acolo? – Oh, nimic deosebit! – Cum, chiar n-ai văzut nimic? – Nu, nu era nimic special de văzut: marea era liniştită, soarele strălucea, atâta tot. – Da, dar era acolo ceva esenţial, ceva pe care dacă l-ai fi observat şi l-ai fi înţeles, ar fi putut să-ţi schimbe întreaga viaţă, întreaga fiinţă”.   Bineînţeles că s-a uitat la mine cu mirare. L-am întrebat: ”Stâncile, le-ai văzut? – Da. – Şi ai observat ce forme prelucrate au? – Da. – Ei bine, cine a făcut asta? – Apa, bineînţeles, aruncându-se asupra lor. – Şi ce a determinat apa să facă aceasta? – Aerul. – Şi cine a pus în mişcare aerul? – Probabil că soarele. – Ah, slavă Domnului!” Dar, mă privea tot fără să înţeleagă şi atunci i-am explicat.   Soarele pune în mişcare aerul, aerul acţionează asupra apei, şi apa asupra pământului. Să traducem: spiritul lucrează asupra intelectului, intelectul lucrează asupra inimii şi inima lucrează asupra corpului fizic. De aceea este necesar să învăţaţi să lucraţi cu spiritul vostru, căci el vă iluminează intelectul, acesta la rândul lui vă va lumina inima iar inima vă va purifica corpul fizic. Deci, puteţi să vă transformaţi dacă înţelegeţi interacţiunea celor patru elemente: caracterul se va transforma mai întâi şi poate că într-o bună zi, chiar şi temperamentul va putea fi puţin modificat. Există şi posibilitatea de a ne transforma total, dar cu condiţia de a începe cu începutul: cu spiritul. Introduceţi în spiritul vostru o fiinţă sublimă, un ideal înalt, şi concentraţi-vă zilnic asupra lui: el va introduce în voi vibraţii noi care se vor propaga încetul cu încetul până în adâncul fiinţei voastre. Bineînţeles că este o muncă de lungă durată ale cărei rezultate nu le veţi remarca imediat, dar aceasta nu trebuie să vă oprească din drum. Uitaţi-vă câtă vreme i-a trebuit mării ca să fasoneze stâncile! Aşa încât, aveţi încredere şi curaj, căci într-o zi veţi sfârşi şi voi prin a vă fasona “ stânca voastră “ adică corpul fizic.  

CAPITOLUL VII   ALTOIUL Există o ştiinţă cu ajutorul căreia, dacă o cunoaşte, omul poate nu numai să-şi remedieze defectele, pasiunile, tendinţele inferioare, ci chiar să profite de pe urma lor. Această ştiinţă este cea a altoirii. Ştiţi, desigur, că agricultorii au găsit această tehnică pentru a ameliora calitatea fructelor. Dacă, de exemplu, unui păr sălbatic foarte viguros, dar care nu produce decât fructe sălbatice i se pune un altoi de la un păr de o calitate excelentă, acesta va profita de vigoarea arborelui sălbatic şi va da nişte pere minunate. Dar, în această operaţie, trebuie cunoscute legile naturii, căci nu orice altoi poate fi grefat pe orice fel de arbore. Există afinităţi şi corespondenţe şi între fructe, iar pe un arbore care face fructe cu sâmbure nu poate fi altoit un altul care face fructe cu seminţe.   Oamenii se consideră experţi în aceste tehnici, dar când este vorba de domeniul lor psihic sau spiritual, nu mai sunt la fel de capabili, nici la fel de îndemânatici. Vedem savanţi cunoscuţi, mari scriitori, artişti, filozofi, oameni politici tributari unor vicii, unor pasiuni de care nu se pot lepăda. Câţi artişti foarte talentaţi, chiar geniali, au fost victimele patimii băuturilor, ale drogurilor, s-au ruinat la jocuri de noroc sau din cauza femeilor. Nu am să-i numesc aici… şi au murit având aceste slăbiciuni. Dacă ar fi cunoscut legile altoirii ar fi putut grefa pe aceste slăbiciuni calităţi şi virtuţi.   Cum trebuie procedat? Să presupunem că întreţineţi o relaţie de dragoste foarte senzuală. Consideraţi-o ca pe o formă minunată, un copac formidabil din care puteţi extrage energiile altoind pe el o ramură dintr-o altă dragoste pură, nobilă, elevată… şi atunci, sevele produse de natura voastră inferioară vor urca, vor circula prin aceste ramuri, prin aceste amprente, aceste noi circuite trasate în creierul vostru, vor produce nişte fructe extraordinare, o dragoste miraculoasă care vă va aduce inspiraţii şi încântări nemaiîntâlnite. În loc să vă facă viaţa imposibilă, senzualitatea vă va servi ca o forţă puternică care vă va conduce până la Mama Divină, până la Tatăl Ceresc. Şi dacă vanitatea voastră este aceea care vă consumă toate forţele, toate energiile, puteţi face deasemenea un altoi. Dacă în loc să doriţi mereu să apăreţi glorios în faţa lumii, a naivilor, a prostănacilor, veţi lua hotărârea de a mobiliza această vanitate şi a o pune în slujba unui ideal, ea va deveni o forţă formidabilă care vă va stimula, vă va proiecta către Cer, şi într-o zi ea se va transforma din vanitate în glorie divină.   Dacă sunteţi coleric, este posibil ca din cauza acceselor de furie să vă fi distrus deja până acum câteva prietenii şi să vă fi stricat unele premise bune pentru viitor. Ei bine, aveţi posibilitatea de a transforma această forţă brutală, care izbucneşte ca un tunet, de a o sublima, prin altoire, devenind un neobosit luptător pentru a combate şi a învinge tot ceea ce este inferior, un soldat al lui Hristos, un servitor al lui Dumnezeu, de neînvins. În loc să distrugeţi ceea ce este minunat, forţa voastră marţiană vă va ajuta să construiţi. Este suficient să găsiţi altoiurile potrivite. Clişeele şi altoiurile sunt două metode diferite pe care trebuie să învăţaţi să le utilizaţi. Clişeele trebuie să le înlocuiţi, dar cu altoiurile este altceva, este suficient să le adăugaţi. Pentru altoire trebuie să păstraţi rădăcinile, să nu le smulgeţi niciodată, căci ele sunt foarte viguroase ca şi trunchiul; pe ele trebuie să aplicaţi altoiul, pentru că ele sunt cele care conţin forţa. Aceste forţe le puteţi lega de o entitate, de un spirit luminos, de un înger sau de un arhanghel. Acestea sunt altoiurile. Toţi Iniţiaţii au fost obligaţi să pună altoiuri, s-au legat întotdeauna de fiinţele cele mai sublime, iar fructele pe care le-au dat au fost din cele mai bune.   Veţi spune: ”În istorie există un anume erou, un anume sfânt, un anume profet, pe care îl admir şi care mă inspiră. În el voi afla altoiurile pe care le caut.” Da, există şi această posibilitate, dar cum ei se află undeva departe, în trecut, nu le veţi putea vorbi şi nici nu veţi putea intra în relaţie cu ei ca şi cu o fiinţă vie. Sau chiar şi atunci când, dintre cei în viaţă pe care îi cunoaşteţi, alegeţi ca model un prieten, un filosof, un artist pe care îl admiraţi, este bine, dar altoiurile vor fi întotdeauna imperfecte, căci acele fiinţe au şi ele anumite slăbiciuni, anumite lipsuri, nu sunt de neclintit, nici absolut de puternici, generoşi, luminoşi sau plini de căldură.   Există însă o fiinţă care depăşeşte în inteligenţă, în dragoste, în putere, în generozitate toate făpturile pe care le putem întâlni pe pământ, şi care constituie o mare sursă distribuitoare de altoiuri: aceasta este Soarele. Lui trebuie să vă adresaţi pentru a vi le procura. De acum încolo, în timp ce veţi contempla răsăritul Soarelui, îi veţi spune: ”O, dragul meu Soare, doresc să înţeleg atât de multe lucruri, dar mă simt atât de limitat! De aceea mă întorc către tine care eşti lumina, care luminezi întreg pământul, ca să-mi dăruieşti şi mie, te rog, câteva altoiuri din inteligenţa ta.” Şi el vi le va dărui, gratuit, vă garantez! Şi atunci veţi pune aceste altoiuri în creierul vostru. S-ar putea să vă trimită chiar şi un specialist, dacă voi nu ştiţi cum să procedaţi. Apoi veţi putea cere şi alte altoiuri: de bunătate, de frumuseţe, de inteligenţă… În Soare se află totul, puteţi să cereţi tot ceea ce doriţi. Numai să nu cereţi toate altoiurile deodată, ci unele după altele, căci în timp ce vă veţi ocupa de unul, celelalte se vor usca şi vor muri.   Unii dintre voi se întreabă dacă glumesc… Nu, vorbesc foarte serios, şi tot ceea ce vă spun acum a fost verificat de mine timp de ani de zile. Şi încă nu v-am spus totul în această privinţă, dar ceea ce eu nu vă voi spune, vă va spune Soarele însuşi. Tot ceea ce cunosc eu, mi-a fost comunicat de către Soare. Sunteţi miraţi aflând că Soarele poate face revelaţii, dar acesta este adevărul! Un mare maestru vă poate da câteva altoiuri, este posibil, pentru că, în mod simbolic, prin lumina şi căldura lui (înţelepciunea şi dragostea) el este un reprezentant al Soarelui, dar nici un maestru nu poate fi comparat cu Soarele. Bineînţeles că un om poate fi asemănător lui, în măsura în care el luminează, încălzeşte şi vitalizează făpturile din jurul lui. Dar el, Soarele, luminează, încălzeşte şi hrăneşte întregul pământ; prin el totul se naşte, creşte şi se coace. Puterea unui Iniţiat nu poate fi atât de mare, chiar dacă el face bine oamenilor. Nimeni nu se poate asemui Soarelui.   Razele Soarelui au puterea de a înlocui tot ceea ce este uzat, impur sau întunecos în voi, cu condiţia să învăţaţi cum să le primiţi. Dacă vă deschideţi lor cu tot sufletul, ele încep să lumineze: ele înlocuiesc omul vechi din voi şi vă regenerează, vă reînnoiesc, vă reînvie; gândurile voastre, sentimentele, faptele, toate devin altele. Din păcate, oamenii care simt senzaţii grozave când mănâncă, beau, fumează sau se îmbrăţişează nu simt nimic atunci când se află în faţa Soarelui. Aceasta este din cauză că se află la un nivel de vibraţii prea scăzut; şi atunci, tot ceea ce este inferior îi impresionează, acţionează asupra lor, în timp ce razele Soarelui îi lasă indiferenţi. Dar, cu cât discipolul avansează, evoluează, el devine mai sensibil la razele Soarelui şi ele produc în el revelaţii, încântări, senzaţii cu adevărat cereşti.   Iată încă un lucru complet nou: psihologia încă nu a descoperit că de noi depinde ca razele Soarelui să producă în sufletul nostru, în inima noastră, fenomene de cea mai mare importanţă, care ne pot regenera, renaşte. Dar bineînţeles că trebuie să ne pregătim, altfel vom rămâne mereu în afara Soarelui. Trebuie să ne pregătim cu câteva zile înainte, cu luni înainte pentru a fi liberi, lucizi, pentru a simţi ce sunt razele Soarelui, cât sunt de puternice, de pure, de divine. Dar cel mai puternic, cel mai sublim altoi este acela de a te lega la Domnul, spunând: ”Doamne, eu simt că nu sunt nimic. Acceptă, Te rog, să pătrunzi în mine, să lucrezi şi să Te manifeşti în mine. Eu vreau să lucrez pentru Împărăţia şi pentru Dreptatea Ta.”   Şi dacă în acel moment Dumnezeu acceptă copacul vostru, adică pe voi înşivă, care în trecut produceaţi fructe ce nu puteau fi mâncate, va produce pe viitor fructe delicioase şi parfumate. Au rămas doar rădăcinile şi trunchiul, dar altoiul, adică lumea invizibilă, lumea divină, lumea cerească a produs fructele Sale. Ce s-a întâmplat în fapt? Aţi consacrat Cerului toate forţele brute şi clocotitoare din interiorul vostru, şi Cerul le-a luat pentru a le transforma. Se întâmplă să găsiţi în pădure pere mici sălbatice, necomestibile, dar dacă le puneţi câteva minute în cuptor, ele devin dulci şi comestibile. Ce s-a petrecut? Căldura le-a transformat. Şi dacă omul este în stare să facă ca nişte pere să devină bune de mâncat, oare credeţi că nu este în stare lumea invizibilă să transforme toate fructele voastre acre în fructe zemoase şi dulci?   Un discipol care îşi cunoaşte tendinţele inferioare, cere altoiuri spunând: ”Doamne Dumnezeule, dacă sunt singur, nu voi reuşi să mă transform, te rog, ajută-mă Tu, dispune Tu de mine, lucrează Tu prin mine, sunt în serviciul Tău, voi împlini voia Ta.” Şi în acel moment, probabil că nu Domnul Însuşi va fi cel care va veni, dar El va trimite pe unul din îngerii sau din arhanghelii Săi, aşa cum le-a trimis şi patriarhilor, profeţilor, apostolilor şi tuturor sfinţilor: îngerii au venit să îi viziteze şi să îi instruiască. Acestea sunt probleme de o importanţă deosebită şi acei care le-au neglijat sau le-au ignorat nu vor putea evolua. Oamenii au capul tare, dar viaţa îşi va asuma sarcina de a-l face “să se coacă”. Eu ştiu ce ştiu. Tot ceea ce vă spun, a fost verificat şi experimentat de mine însumi; eu vi le revelez pentru a vă ajuta şi acum este rândul vostru să simţiţi, să înţelegeţi şi să luaţi hotărâri pentru a avea rezultate. Fără a dispune de toate aceste cunoştinţe, nu vă puteţi îmbunătăţi cu adevărat. Dar cunoaşterea nu este suficientă, trebuie să şi iubiţi aceste mari adevăruri pentru a dori să le realizaţi, şi trebuie să aveţi de asemenea o voinţă de nestrămutat pentru a persevera în muncă. Iată cele trei condiţii necesare: mai întâi cunoaşterea, apoi voinţa şi în fine puterea.   Unele fiinţe au realizat o asemenea lucrare asupra propriei lor materii încât ei nu mai sunt aceiaşi. La exterior, bineînţeles nu s-au schimbat vizibil, dar în interior sunt diferiţi: ei nu mai suferă ca şi înainte, nu se mai simt la fel de striviţi şi de limitaţi, nu mai sunt în întuneric, ei deţin bogăţii şi cunoştinţe noi, înoată în frumuseţe, radiază… Aceasta este schimbarea!   A te schimba nu înseamnă a deveni de nerecunoscut fizic, nu veţi fi încă recunoscut peste tot, este vorba de schimbarea interioară a vibraţiilor, a emanaţiilor: vă veţi scufunda mâna în apă, iar muribundul care va bea această apă, va învia. Iată adevărata schimbare!

CAPITOLUL XI   Orgoliu şi smerenie Vanitatea se arată bună, amabilă, generoasă; ea merge peste tot pentru a fi văzută, ea face bine pentru a fi remarcată, este serviabilă pentru a fi apreciată. Dar celui care o manifestă îi este dăunătoare, asta este sigur. În schimb, în ceea ce priveşte orgoliul, el nu-i este nimănui de folos; nici măcar celorlalţi. Cel orgolios este dur şi dispreţuitor, el vrea să fie apreciat şi respectat fără să facă nimic pentru altcineva. Satisfăcut de buna părere pe care o are despre el însuşi, el nu se duce să se prezinte în faţa celorlalţi, ci vrea ca ceilalţi să se deranjeze până la el pentru ca să îl descopere. El este ca vârful muntelui, solitar, de gheaţă. Trebuie să urci pentru ca să îl găseşti şi chiar şi atunci rămâne deseori inaccesibil şi ascuns. Iar atunci când constată că nu i se acordă nici respect şi nici aprobare, că nu este recunoscut ca o fiinţă superioară, el se închide şi se întunecă. La cel vanitos există cel puţin o lumină… o lumină nu prea grozavă, ce-i drept, dar cel puţin face ceva pentru ca să strălucească. Cel orgolios este întunecat, este sub semnul lui Saturn, cât timp cel vanitos este mai curând sub semnul lui Jupiter.   Dacă se studiază această problemă din punct de vedere frenologic, se va observa că centrul vanităţii este situat pe lateralul craniului, în timp ce orgoliul este situat pe axa mediană puţin mai la spate. Dar vanitatea şi orgoliul nu îi sunt proprii numai omului; le vedem apărând deja la regnul vegetal şi la cel animal. Dintre animale, găina este vanitoasă, în timp ce cocoşul este orgolios. Dintre vegetale, pepenele este vanitos şi dovleacul este orgolios, roşia este vanitoasă şi prazul este orgolios. La oameni, femeia este mai curând cea vanitoasă şi bărbatul cel orgolios. O femeie orgolioasă este un bărbat deghizat şi invers. Pentru o femeie este mai potrivit să fie vanitoasă. În fiinţa noastră interioară întâlnim atât orgoliul cât şi vanitatea: intelectul este înclinat spre orgoliu, inima spre vanitate. Pe măsură ce se dezvoltă, intelectul devine orgolios, el se izolează de ceilalţi. Inima, din contră, este vanitoasă, simte nevoia de a arăta tot ce are sau tot ce ştie să facă.   Se poate spune că Iniţiaţii din Antichitate se caracterizau prin orgoliu: ei doreau să păstreze cu gelozie toate secretele şi ţineau mulţimea departe de mistere. În zilele noastre, din contră, Iniţiaţii au tendinţa să reveleze totul, să dăruiască totul. Priviţi, toată Ştiinţa Iniţiatică este acum expusă la lumina zilei; s-ar putea afirma deci, că Iniţiaţii contemporani sunt mai curând vanitoşi. Să spunem astfel, dacă vreţi, că şi eu sunt vanitos, da, şi că graţie vanităţii mele voi învăţaţi de la mine multe lucruri, ceea ce nu ar fi cazul dacă aş fi orgolios. Dar, să ne oprim acum asupra orgoliului care este într-adevăr defectul cel mai greu de învins, chiar şi pentru un Maestru sau pentru un Iniţiat. Mulţi oameni care au urcat, de exemplu până în vârful unor munţi înalţi, au constatat că, acolo sus multe dintre slăbiciunile şi dorinţele lor inferioare îi părăsiseră, ei se simţeau mai mari, mai dezinteresaţi, mai generoşi. Un singur lucru nu îi părăsea: orgoliul. Ca şi copacii care nu pot rezista deasupra unei anumite altitudini, tendinţele noastre inferioare nu rezistă la o anumită elevare spirituală, cu excepţia orgoliului care, ca lichenul agăţat încă de stâncile cele mai înalte, îi acompaniază pe Sfinţi şi pe Iniţiaţi până la ultimul lor grad de evoluţie.   Este destul de uşor să te eliberezi de toate celelalte defecte, dar de orgoliu este deosebit de dificil, cu atât mai dificil cu cât el este capabil să îmbrace toate aparenţele, chiar şi cele virtuoase, cele mai luminoase. Câţi nu sunt aceia care au căzut deja din cauza orgoliului lor, mândri de ştiinţa lor, de puterea lor, de sfinţenia lor! Cu toată înţelepciunea lor, ei nu au observat că inima lor se împietrea şi unii chiar au sfârşit prin a crede că ei erau Dumnezeu pe pământ. De aceea este recomandabil ca discipolul să se ferească încă de la început. Ce este orgoliul? Un mod de a ţine capul şi de a privi. Bineînţeles, iată o definiţie pe care nu o veţi găsi în nici un dicţionar. Dar de ce nu aş avea dreptul să am definiţii proprii? Şi umilinţa este tot un fel de a ţine capul… veţi înţelege îndată. Să presupunem că obişnuiţi să priviţi mereu numai în jos, ce veţi vedea? Animale, insecte, microbi, adică proşti, nebuni, criminali. Comparându-vă cu ei, vă veţi găsi inteligent, genial, o perfecţiune şi veţi începe să-i dispreţuiţi pe ceilalţi, să doriţi să-i striviţi. Iată orgoliul: o comparaţie cu cei ce se află sub voi. Smerenia este atitudinea inversă: ea constă în a privi în sus, în a ridica ochii către toate făpturile superioare… şi comparându-vă cu ele, vă veţi găsi foarte mic.   Tradiţia iniţiatică povesteşte că Lucifer era cel mai mare şi cel mai frumos dintre Arhangheli. În puterea sa, a început să creadă că este egalul Domnului şi a vrut chiar să Îl detroneze. Şi acesta este tot orgoliu: a ne crede egali cu o fiinţă care ne depăşeşte şi să dorim să o înlocuim. Văzând aceasta, un alt Arhanghel s-a ridicat şi a spus: “Cine este asemenea Domnului?” în ebraică “Mi (cine) – Ka (asemenea) – El (Dumnezeu)”. Atunci Domnul, care se spune că privea scena, a spus: “De acum înainte te vei numi Mikael (Mihai) şi vei fi conducătorul oştilor cereşti”. Dacă orgoliul l-a făcut să cadă pe cel mai mare dintre Arhangheli, care în căderea lui a antrenat şi alţi îngeri, cu atât mai mult el poate produce căderea oamenilor.   Pentru a scăpa de orgoliu trebuie să facem eforturi şi să cunoaştem cele două naturi ale noastre, cea superioară şi cea inferioară, individualitatea şi personalitatea despre care v-am vorbit deja de atâtea ori, şi să învăţăm să lucrăm cu ele. Numai cu această condiţie vă puteţi păzi de orgoliu. Exact ca şi în cazul vanităţii, al furiei, al forţei sexuale: în loc să fiţi învinşi, subjugaţi de orgoliu, îl puteţi domina dându-i de lucru. Nici eu nu mă simt apărat dacă nu fac acest lucru. Umanitatea duce cu ea acest orgoliu de milioane de ani, dar el îşi are raţiunea de a fi, şi învăţând să-l dominăm pentru a-l pune la lucru, putem scăpa de el. Prima condiţie pentru a fi stăpân pe orgoliu este a şti să-i recunoşti manifestările. Dar mulţi oameni iau orgoliul drept umilinţă şi invers. Atunci când văd un om care stă în faţa celor puternici din această lume cu o atitudine servilă pentru că se simte sărac, neştiutor şi slab în comparaţie cu ei, ei spun că el este umil. Dar când întâlnesc pe cineva care vrea să realizeze Împărăţia Domnului, spun: “Ce orgoliu!” Nu, ei se înşeală. Primul nu este umil: el se înclină în faţa celui bogat şi puternic din cauza slăbiciunii lui sau din nevoie, căci nu poate face altfel, dar dăruiţi-i puţină bogăţie şi puţină forţă şi veţi vedea atunci dacă este într-adevăr umil!   Nu trebuie să ne încredem în atitudinea unora pe motiv că, pentru moment, nu fac rău nici unei muşte. Ei sunt docili; dar docili faţă de cine? Câţi nu sunt ca aceia care în momentul în care ajung să posede mijloacele de a se impune, îşi spun: “Cutare şi cutare mi-au făcut rău altădată, las’că le dau eu lor acum o lecţie!” şi se răzbună. Dacă un om, atunci când a primit în mână bogăţia şi puterea rămâne înţelegător, accesibil, se poate spune că umilinţa sa este reală, autentică. Dar atâta vreme cât această experienţă nu a fost făcută, nu putem fi siguri de nimic. Priviţi, deasemenea, anumite persoane aşa-zis umile, în diferite încercări. Câte din ele, în faţa celor mai mici dificultăţi nu se revoltă împotriva Domnului sau chiar îi neagă existenţa! Adevărata umilinţă nu este să te înclini în faţa celor puternici, a celor bogaţi, a călăilor, ci în faţa lumii divine, în faţa Domnului, să respecţi tot ce este sacru, să-l păstrezi în tine şi în jurul tău. Câţi nu se cred umili, în timp ce calcă în picioare legile divine! Nu, umilinţa este serviciul absolut, disponibilitatea absolută, este supunerea absolută faţă de Creator.   În opinia unora, Iisus era orgolios pentru că spunea: “Eu sunt fiul Tatălui”, gonea negustorii din Templu cu un bici şi îi numea pe farisei “soi de vipere”, “fii ai diavolului”, “morminte spălate”… În realitate, El nu era orgolios, căci se supunea celor hotărâte în Ceruri şi în faţa celor mai cumplite suferinţe a spus: “Tată, facă-se voia Ta şi nu a mea”. Orgoliosul este acela care îşi închipuie că el este totul, că el nu depinde de nimeni şi de nimic, exact ca şi o lampă care ar pretinde că ea este cea care dă lumina, fără să se gândească că, dacă centrala electrică va înceta să-i mai furnizeze curentul electric, va rămâne întunecată. Orgoliosul crede că el este izvorul fenomenelor ce se petrec în el; de aceea, pentru a scăpa de orgoliu, Iniţiatul care obţine o victorie spirituală nu trebuie să spună: “Eu sunt cel care am reuşit!” ci “Doamne, Tu eşti cel care ai reuşit prin mine… Fie ca gloria să revină numelui Tău!”. Omul umil ştie că el nu este o fiinţă izolată, că nimic nu depinde de el şi că, dacă nu rămâne legat de Cer, nu va avea nici forţă, nici lumină şi nici înţelepciune. El simte că este o za dintr-un lanţ infinit, conductorul unei energii cosmice care vine foarte de departe şi care curge prin el către ceilalţi oameni. Omul smerit este o vale stropită cu apa care coboară de pe înălţimi pentru a fertiliza câmpiile, el primeşte forţele care izvorăsc în munţi şi atunci cunoaşte abundenţa. În timp ce cel orgolios, care crede că depinde numai de el, sfârşeşte, mai devreme sau mai târziu, prin a pierde totul. Încă nu a fost înţeleasă toată bogăţia umilinţei.   Orgoliul este un defect al intelectului şi dacă vreţi să vedeţi una dintre cele mai strălucitoare manifestări ale orgoliului în lume, ascultaţi-i vorbind pe oamenii de ştiinţă, pe filozofi, pe artişti, pe oamenii politici, atunci când îşi prezintă ideile, punctele lor de vedere, crezul lor: toţi sunt convinşi că sunt singurii care au dreptate, care gândesc corect, şi sunt gata să-i masacreze pe ceilalţi pentru a face să triumfe convingerile lor. Istoria este plină de aceşti oameni care, convinşi că ei sunt cei care se află în posesia adevărului, sau măcar de a fi braţul drept al Domnului, şi-au permis să devasteze oraşe întregi, să masacreze populaţia. Priviţi doar Biserica cu Inchiziţia. Toţi acei preoţi, acei episcopi s-au crezut atât de superiori încât şi-au permis să-i extermine pe cei pe care i-au considerat că greşesc. Ce orgoliu, ce prezumţie! Atâta vreme cât îşi închipuie că punctele lor de vedere sunt cele mai bune şi se pronunţă în orice problemă într-o manieră care nu admite replică, oamenii nu vor face altceva decât să comită erori. Căci, această atitudine este contrarul unei atitudini inteligente. Adevărata inteligenţă este umilinţa, adică să recunoaştem că există fiinţe deasupra noastră care ne depăşesc şi care pot înţelege lucrurile mai clar, mai pur, şi mai divin decât noi. Numai un idiot îşi poate închipui că felul lui de a vedea lucrurile este absolut. Omul inteligent va spune: “Iată, pentru moment gândesc aşa, sunt aşa, înţeleg aşa. Dar asta nu înseamnă că nu există alte fiinţe mai evoluate, care sunt capabile să mă înveţe sau să mă ajute. Voi merge să le caut.” Iată adevărata inteligenţă.   Dar unde întâlneşti fiinţe care să judece atât de înţelept? Câţi nu sunt aceia care îşi varsă sângele şi îşi sacrifică viaţa (sau pe cea a altora) doar pentru a demonstra că ei au dreptate! Căci din nefericire, nimic nu produce mai multe conflicte între oameni decât dezacordul asupra ideilor. Toţi sunt dispuşi să se accepte unii pe alţii cu slăbiciunile şi lipsurile lor, dar de îndată ce ideile lor politice, filozofice sau religioase diverg şi se opun, războiul e gata. Priviţi lumea: câtor fiinţe excepţionale nu li s-au recunoscut virtuţile şi sfinţenia numai pentru că aveau puncte de vedere diferite! Au fost decapitaţi ca nişte hoţi ordinari, fără nici o consideraţie pentru valoarea lor morală. Orgoliul te face orb la virtuţile celui ale cărui opinii vrei să le combaţi. Orgoliul este cel care aţâţă fiinţele unele împotriva altora, şi umilinţa este cea care restabileşte armonia între ele.   Înţelepciunea, inteligenţa, adevărata inteligenţă divină, o posedă fiinţele umile, cele care nu se încred numai în elucubraţiile intelectului lor. Atâta vreme cât intelectul vorbeşte, discută, face zgomot şi ocupă el singur tot locul, mentalul superior nu mai poate să-şi spună cuvântul. Singur mentalul superior ne permite să înţelegem scopul divin pentru care omul a venit pe pământ şi nu numai să-l înţelegem ci să-l şi realizăm. Lipsit de această umilinţă, care permite să ne proiectăm dincolo de intelect, omul va trece mereu pe lângă esenţial. Doar atunci când va fi reuşit să reducă pretenţiile nesăbuite ale intelectului, el va da mentalului superior posibilitatea de a se manifesta, şi splendoarea universală se va descoperi în faţa privirii sale uimite.   Toţi cei care sunt convinşi de dreptatea absolută a opiniilor lor, sunt orgolioşi. Veţi spune: ”Atunci niciodată nu trebuie să ne gândim că avem dreptate?” Bineînţeles că da, şi eu vă voi da metoda pentru ca acest gând să nu antreneze o atitudine de orgoliu. Dar mai întâi este necesar să aveţi idei clare asupra naturii inteligenţei, ca şi asupra originii punctelor voastre de vedere, a opiniilor. Inteligenţa noastră nu este altceva decât suma, sinteza multor mii de centre şi organe care se află în noi, a tuturor tendinţelor, pulsiunilor pe care le transformăm din încarnare în încarnare de milioane de ani, este un rezumat al tuturor facultăţilor şi capacităţilor pe care le posedă celulele care compun organismul nostru, iar cu cât celulele sunt mai evoluate, mai sensibile, mai armonioase, cu atât inteligenţa noastră este mai dezvoltată. Iată ceea ce trebuie înţeles. Inteligenţa nu este un atribut separat, distinct, independent de ansamblul fiinţei umane, de celulele sale, de organele sale. De aceea, a gândi corect nu necesită numai un efort al intelectului, este în realitate rezultatul unei întregi discipline de viaţă. Să mergem mai departe. Care este originea acestei inteligenţe pe care noi o posedăm?   Ea este reflectarea Inteligenţei Cosmice. Dar este o reflectare imperfectă, căci trecând prin toate celulele noastre care sunt adesea prada dezordinii pasiunilor noastre, bineînţeles că este limitată şi întunecată. Inteligenţa Cosmică nu se poate manifesta perfect printr-un individ care nu ştie încă să-şi stăpânească mişcările instinctive; dar cu cât se purifică, se perfecţionează cu atât mai mult creşte capacitatea lui de a sesiza şi a capta lumina acestei inteligenţe. Din moment ce inteligenţa este o consecinţă a stării în care se află toate celulele corpului său, discipolul trebuie să vegheze să le menţină într-o stare cât mai armonioasă, fiind atent la calitatea hranei sale fizice, dar mai ales a celei psihice (la senzaţiile sale, la sentimentele sale, la gândurile sale); altfel el rămâne închis celor mai mari revelaţii. Nu există un alt mod de a-ţi ameliora inteligenţa, decât prin a-ţi îmbunătăţi felul în care trăieşti. Eu am crezut aceasta întotdeauna, am ştiut-o întotdeauna şi întotdeauna am lucrat în acest sens.   Când văd câteodată persoane care îşi dau cu părerea asupra unor subiecte despre care nu ştiu nimic, cu certitudinea absolută asupra adevărului pe care îl susţin şi care sunt gata să-i extermine pe ceilalţi şi să se distrugă pe sine în numele convingerilor lor, sunt uluit. Ei nu-şi vor pune niciodată întrebarea: ”Şi dacă mă înşel? Poate că nu sunt chiar atât de evoluat, atât de purificat, de receptiv. Oare am dreptul să fiu atât de convins? Trebuie să mă asigur: voi mai studia.” A, nu, nu, ei îi vor ucide pe ceilalţi, se vor ucide şi pe ei, dar nu vor renunţa la părerile lor. Dar cum pot oare oamenii să fie într-atât de convinşi că au dreptate în toate, în evenimente, în religie, în politică, în dragoste?… După câţiva ani îşi schimbă complet părerile şi din nou cred că au dreptate. În tinereţe au gândit într-un fel, adulţi gândesc altfel şi la bătrâneţe vor gândi iar altfel. Atunci de ce ţin atât la ideile lor? Ar trebui să-şi spună: ”Din moment ce mi-am schimbat părerile până acum de mai multe ori, cine îmi dovedeşte că de data asta am dreptate?” Chiar şi la 99 de ani trebuie să ne spunem: ”Aştept încă pentru ca să mă pronunţ. Poate că de azi în câteva mii de ani, voi vedea lucrurile mai clar. Mi-am schimbat de atâtea ori părerile în cursul vieţii!”. Trebuie să fim într-adevăr convinşi, dar nu de capacităţile noastre de a judeca, căci ele sunt limitate, incomplete. Mai trăiţi încă puţin şi vă veţi schimba încă de câteva ori părerile.   Acum, că aţi înţeles cât suntem toţi de ameninţaţi de orgoliu, luaţi-vă precauţiuni pentru a nu fi atinşi: în fiecare zi încercaţi să priviţi în sus, să vă comparaţi cu fiinţele care vă depăşesc, Arhanghelii, Divinităţile, şi veţi vedea că nu sunteţi mare lucru. De aceea în loc să vă daţi cu părerea asupra tuturor subiectelor spunând: ”După părerea mea, este aşa… În opinia mea…” încercaţi să cunoaşteţi opinia Ştiinţei Iniţiatice, a Marilor Maeştri ai umanităţii, întrebaţi-i cum văd ei lucrurile pentru ca ei să vă comunice lumina lor. Toţi se înşeală atâta vreme cât nu s-au dus să-şi verifice opiniile, modul lor de a vedea lucrurile, comparându-le cu Inteligenţa Cosmică. Istoria este cea care dovedeşte că după ani de zile se observă că au comis erori mari.   Deci, iată cea mai bună metodă pentru a rezista orgoliului. Ştiind că din cauza erorilor pe care le-aţi putut comite în încarnările anterioare, aveţi în această existenţă o inteligenţă foarte limitată şi că a vă baza pe ea însemnează a vă lăsa pradă catastrofelor, trebuie să cereţi permanent părerea lumii divine. În fiecare zi obişnuiţi-vă să priviţi în sus şi să spuneţi: ”Iată ce gândesc eu despre acest subiect, despre această persoană. Am oare dreptate? Luminaţi-mă”. În acel moment, nu numai că nu mai puteţi fi orgolioşi, dar primiţi răspunsuri clare şi adevărate şi sunteţi pe drumul cel bun. Să nu credeţi niciodată că aţi atins perfecţiunea, nu, voi mergeţi doar pe drumul către perfecţiune. Trebuie să fiţi foarte atenţi căci atâta vreme cât nu aţi ajuns încă în vârf, puteţi încă să vă înşelaţi. De altfel, se poate spune că toţi aceia care nu lucrează cu adevărat pentru ca să-şi transforme modul de viaţă, care continuă să se lase hărţuiţi de dorinţele lor inferioare, chiar dacă cer Cerului să fie luminaţi, primesc un răspuns eronat; nu este vorba de intuiţie, ci de o impresie mincinoasă. De ce? Pentru că răspunsul Cerului trecând prin toate straturile lor impure pe care le-au acumulat, suferă o deformare.   Exact ca atunci când scufundăm un baton în apă: el ne pare frânt. Da, chiar şi sfaturile lumii divine, dacă trec prin straturi de impurităţi, se deformează. Şi atunci există atâtea riscuri de erori că este mai bine să nu ascultaţi ceea ce recepţionaţi. Multă lume este receptivă, puţin mediumnică, puţin clarvăzătoare, şi este adevărat că captează elemente din lumea invizibilă dar sunt elemente amestecate, cărora este bine să nu li se dea credibilitate. Singur acela care face eforturi pentru a se purifica, a se curăţa, a se înnobila, primeşte de la Ceruri răspunsuri clare, limpezi şi adevărate.

Chiar dacă ele reuşesc să aducă parametrii tulburaţi la valorile iniţiale, de obicei tulburările produse lasă anumite urme, care pot afecta stabilitatea organismului. De exemplu, fiind un organism deschis, trebuie să îşi ia din mediul extern substanţele şi energia necesară. Dacă el ingeră o cantitate mai mare de glucide cu absorbţie rapidă, acestea vor duce la creşterea glicemiei. Iar această creştere pe care noi o considerăm normală ar putea să producă anumite tulburări, cum ar fi glicozilarea proteinelor şi alterarea ce lulelor beta, care sunt obligate să secrete într-un timp foarte scurt o cantitate foarte mare de in sulină. De aceea organismul secretă integrinele care să stimuleze eliberarea de insulină chiar înainte ca glucidele să ajungă în sânge. De asemenea, creşterea tensiunii arteriale pentru a face faţă unor solicitări poate duce şi ea la anumite modificări cardiovasculare, deşi variaţiile tensiunii sunt de fiecare dată corectate.   Toate aceste deficienţe pot duce cu timpul la creşterea entropiei şi la instalarea dezordinii, corespunzătoare procesului de îmbătrânire şi diferitelor boli. Mecanismele de reglare anti entropică au anumite imperfecţiuni. Oricît de impresionante ar fi , şi ce poate fi mai impresionant decât tot eşafodajul genetic la care a recurs Divinitatea pentru a sustrage sistemele biologice de sub jurisdicţia celui de-al doilea principiu al termodinamicii, mecanismele de reglare antientropică au anumite imperfecţiuni (Restian, 1977).   Imperfecţiunea fundamentală a mecanismelor de feedback care lucrează prin corectarea erorilor este aceea de a lăsa factorii perturbanţi să producă anumite erori, care, înainte de a putea fi corectate, pot să producă anumite tulburări, aşa cum se întâmplă în cazul hiperglicemiei postprandiale. Alteori, mecanismele de feedback recurg la mijloace care nu sunt în stare să păstreze stabilitatea parametrilor respectivi, aşa cum se întâmpă în cazul mecanismelor de reglare a lipemiei, în care exerciţiul fizic reprezintă principalul mijloc de scădere a lipemiei. În cazul strămoşilor noştri, care trebuiau să depună un efort fizic foarte mare pentru a putea supravieţui, acest mijloc era sufi cient.   În cazul omului contemporan care, datorită mecanizării şi automatizării, nu mai trebuie să depună nici un efort, acest mecanism a devenit insuficient. De aceea, în cazul omului contemporan, exerciţiul fizic a fost înlocuit cu statine. De multe ori mecanismele de feedback sunt mult prea profilate pe un anumit parametru pentru a ţine seama de complexitatea întregului organism. Acest lucru se poate constata în cazul sistemului imunitar, care sacrifică de multe ori stabilitatea organismului pentru a păstra identitatea selfului, aşa cum se întâmplă în bolile autoimune, în care sistemul imunitar acţionează împotriva propriilor sale structuri şi aşa mai departe.   De fapt, majoritatea bolilor reprezintă de fapt nişte cibernoze determinate de supra solicitarea imperfecţiunilor cibernetice sau de alterarea mecanismelor de reglare antientropică ale organismului (Restian, 1973) Cum se poate acţiona asupra dimensiunii temporale a organismului uman. Adică cum s-ar putea aduce timpul înapoi, sau cel puţin cum s-ar putea ţine timpul pe loc, pentru a preveni procesul de îmbătrânire şi de îmbolnăvire, care se produce în cele din urmă conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Desigur că răspunsul fundamental ar fi acela de a evita, pe cât posibil, dar în realitate nu prea este posibil, factorii pertubanţi care acţionează conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii asupra organismului uman, de a evita imperfecţiunile mecanismelor de reglare antientropică, de a menaja mecanismele de corectare a erorilor şi de a folosi mai mult mecanismele de prevenire a erorilor, ceea ce înseamnă a acţiona mai mult asupra sti lului de viaţă, având în considerare aspectele mult mai profunde ale fiinţei umane.   Bibliografie 1. Aubert G., Lansdorp P.M. Telomers and aging, Physiologigal Reviews, 2, 2008, 557-579 2. Bohr N. Physique atomique et connaissance humain, Gautier-Villars, Paris 1961 3. Bohm D. Quantum thory, Prestige Hall, New Jersey, 1981 4. Dawkins R. The selfi sh gene, Oxford University Press, 1976 5. Dawkins R. Un râu pornit din Eden, Editura Humanitas, 2001 6. Descartes R. Oevres, Ed Adam et Taunery, Paris, 1964 7. Einstein A. Oevres Choisies, Ed. Balibar, Paris, 1989 8. Feymann R.P. The strange theory of light and matter, Princeton University Press, 1985 9. Fuchs Ch. Coming of age with quantum information, Cambridge University Press, 2010 10. Gleick J. Informaţia, o istorie, o revărsare, Editura Publica, 2012 11. Hawkins S. Scurtă istorie a timpului, Humanitas, 2002 12. Herbert N. Quantum Reality, Beyond the new physics, Doubleday, New York, 1985 13. Heisenberg W. Physics and Phylosophy, George Allen, London, 1959 14. Hoffmann B. The strange story of thequantum, Dover, Publishing Inc., New York, 1959 15. James P. Protein identifi cation in the post-genome ea, the rapid rise of proteomics, Quartley Review of Biophysics, 30, 1997, 239-233 16. Kirkegaard S. Opere, Editura Humanitas, 2013 17. Newton I. Philosophiae naturalis principia matematics, London 1687 18. Nicolescu B. Ce este realitatea, Junimea, Iaşi, 2009 19. Nicolescu B. Noi, particula şi lumea, Junimea,