Stiinta si tehnologie

Capitolul  I   ALCHIMIA SPIRITUALĂ Se întâmplă câteodată să vină la mine cineva pentru a mi se plânge că nu reuşeşte să scape de un viciu care îl chinuie. Săracul de el, a încercat de sute de ori dar nici o dată nu a reuşit. Atunci îi spun: “Ei bine, dar asta e minunat, este de-a dreptul formidabil! Asta dovedeşte pur şi simplu cât sunteţi de puternic!” Mă priveşte uluit şi se întreabă dacă nu cumva îmi bat joc de el. Atunci îi spun: Nu, deloc, nu râd de dumneata, dar pur şi simplu dumneata nu-ţi dai seama de propria forţă. – Dar care forţă? Eu nu reuşesc niciodată, sunt mereu victimă şi asta este o dovadă că sunt slab. – Ba nu, nu gândeşti corect. Să analizăm cum s-au petrecut lucrurile şi ai să înţelegi că nu glumesc deloc. Cine a format viciul acesta?… Dumneata. La început el n-a fost mai mare ca un bulgăre de zăpadă pe care-l puteai ţine în palmă. Dar jucându-te mereu cu el, adăugându-i puţină zăpadă, distrându-te să-l rostogoleşti, să-l împingi, a tot crescut până a ajuns cât un munte care acum nu te mai lasă să treci mai departe. La început şi viciul de care te plângi nu a fost decât un mic gând, dar l-ai întreţinut, l-ai alimentat, l-ai “rostogolit” şi acum te simţi strivit de el. Ei bine, eu mă minunez de forţa dumitale, dumneata ţi-ai construit acest viciu, eşti tatăl lui, este fiul dumitale şi este atât de zdravăn că nu mai reuşeşti să-l pui la pământ. De ce nu te bucuri? – Păi, cum să mă bucur? – Ai citit cartea lui Gogol, “Taras Bulba”? – Nu. – Ei bine, ţi-o povestesc eu. Bineînţeles, povestea este mult mai lungă.   Taras Bulba era un cazac bătrân care îşi trimisese cei doi fii să studieze la seminarul din Kiev, unde au rămas trei ani. La reîntoarcere, erau doi flăcăi voinici. Fericit că-i revede, îşi manifestă dragostea părintească, în glumă, (cazacii se pare că au un fel al lor, foarte special, de a-şi manifesta dragostea!) le-a dat un brânci. Dar băieţii n-au luat-o ca pe o glumă, au ripostat şi l-au pus pe tatăl lor la pământ. Când s-a ridicat, puţin cam şifonat, Taras Bulba nu a fost câtuşi de puţin supărat, din contră, a fost mândru că a fost în stare să facă doi fii atât de zdraveni. “Şi atunci, de ce nu eşti şi dumneata la fel de mândru ca şi Taras Bulba când vezi că fiul dumitale te-a pus la pământ? Dumneata eşti tatăl, dumneata l-ai hrănit, l-ai întărit prin gândurile dumitale, prin dorinţele dumitale: deci eşti foarte puternic. Dar, dacă vrei, iată cum îl poţi învinge. Cum procedează un tată care vrea să-şi cuminţească fiul care face nebunii. Nu-i mai dă bani, şi fiul, lipsit de mijloace este nevoit să reflecteze şi să-şi schimbe comportamentul. Atunci, dumneata de ce să îţi mai întreţii fiul? Ca să-ţi ţină piept? Haide, strânge-i puţin şurubul! Din moment ce dumneata l-ai adus la viaţă, ştii că ai putere asupra lui. Altfel toată viaţa te vei lupta cu el sau vei suferi, fără ca să găseşti niciodată mijlocul potrivit de a ieşi din dificultate”.   Din păcate, sunt prea puţini aceia care ajung să privească lucrurile astfel. Se luptă cu disperare cu anumite tendinţe negative care se manifestă în ei fără să-şi dea seama că pentru a ajunge acolo, au fost foarte puternici. Cu cât duşmanul din voi este mai puternic, cu atât aceasta dovedeşte că forţa voastră este mai mare. Da, acesta este modul în care trebuie să gândiţi. Observaţi numai cât sunteţi de crispaţi când luptaţi cu voi înşivă şi câte greutăţi întâmpinaţi; se dă o bătălie grozavă în voi şi această bătălie vă umple de contradicţii. De obicei consideraţi că tot ceea ce este inferior în voi vă este duşman şi vreţi să-l ucideţi; dar acest duşman este foarte puternic, căci îl căliţi de sute de ani în lupta pe care o purtaţi contra lui şi cu fiecare zi el devine tot mai ameninţător. Este adevărat că avem duşmani care trăiesc în noi, dar dacă ei ne sunt duşmani, este vina noastră care nu suntem alchimişti destul de pricepuţi pentru a transforma totul.   Ce spune Apostolul Pavel ? “Mi s-a înfipt o ţeapă în carne. De trei ori l-am rugat pe Mântuitor să mi-o îndepărteze şi El mi-a spus: “Iertarea mea să-ţi fie de ajuns, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune”. Cel care simte o slăbiciune în trupul, inima sau mintea sa, se crede sărăcit, dar se înşeală, căci această slăbiciune din el poate fi izvor de bogăţii. Dacă toate dorinţele i-ar fi satisfăcute, ar rămâne pe loc. Pentru ca să progreseze, el trebuie să se simtă îmboldit, înţepat, şi tocmai această imperfecţiune, această ţeapă înfiptă în carnea lui este cea care îl obligă să lucreze în adâncime, să se apropie de Ceruri, de Domnul. Cerul lasă să avem anumite slăbiciuni tocmai ca ele să ne împingă spre munca spirituală, căci ceea ce este în aparenţă o slăbiciune, este în realitate o forţă.   Trebuie să punem la muncă slăbiciunile noastre, pentru ca ele să ne fie utile. Vă miraţi şi spuneţi: “Dar bine, slăbiciunile trebuie să le dăm la fund, să le anihilăm!”. Încercaţi şi veţi vedea dacă vă va fi uşor: voi veţi fi cei învinşi. Problema se pune la fel cu orice defect sau viciu, indiferent dacă este vorba de lăcomie, senzualitate, violenţă, pofte nemăsurate sau vanitate, trebuie să ştiţi cum să le mobilizaţi pentru ca ele să lucreze alături de voi în direcţia pe care aţi ales-o. Dacă vreţi să lucraţi singuri, nu veţi reuşi. Dacă vă veţi goni toţi duşmanii, tot ceea ce vă rezistă, cine va mai lucra pentru voi, cine o să vă mai servească? Există animale sălbatice pe care, cu răbdare, oamenii le-au domesticit şi pe care acum le ţin lângă casă. Calul era sălbatic, câinele era asemenea lupului şi dacă omul a fost în stare să le domesticească, aceasta s-a datorat faptului că a ştiut să cultive în el anumite calităţi. Cu siguranţă că ar putea îmblânzi şi fiare sălbatice, dar pentru aceasta omul ar trebui să-şi dezvolte alte calităţi.   Aşa că fiţi fericiţi: sunteţi cu toţii foarte bogaţi din moment ce aveţi cu toţii slăbiciuni! Dar este absolut necesar să ştiţi să le utilizaţi şi să le puneţi la lucru. Eu v-am dat exemplul cu animalele, dar există şi alte forţe ale naturii ca fulgerul, electricitatea, focul, torentele… Acum că ştie cum să le stăpânească şi să se folosească de ele, omul se îmbogăţeşte. Şi cu toate acestea, la început ele i-au fost toate forţe ostile. Oamenilor li se pare foarte normal să se folosească de forţele naturii, dar dacă le spui să utilizeze vântul, furtunile, cascadele, fulgerele din interiorul lor, se miră. Şi, cu toate acestea, nimic nu este mai normal şi atunci când veţi cunoaşte regulile alchimiei spirituale, veţi şti cum să transformaţi şi să utilizaţi chiar şi otrăvurile care sunt în voi. Da, pentru că ura, furia, gelozia şi altele… sunt otrăvuri; dar în Învăţământul Fraternităţii Universale veţi afla cum să le folosiţi şi vi se va spune chiar cum să vă serviţi de toate forţele negative din voi, din care aveţi din plin. Deci, bucuraţi-vă căci aveţi în faţă o perspectivă bună. De acum înainte, în mintea voastră, totul trebuie să se schimbe. Bineînţeles că nu trebuie să vă aruncaţi imediat asupra răului şi să începeţi să mâncaţi din el cu polonicul. În fiecare făptură, chiar şi în cea mai bună, sunt întotdeauna ascunse tendinţe infernale care vin dintr-un trecut foarte îndepărtat. Nu se pune problema de a le scoate pe toate deodată, sub pretextul de a le utiliza. Trebuie să faceţi mai întâi o puncţie, să preluaţi doar câţiva atomi, câţiva electroni pe care să îi digeraţi bine. Nu este cazul să vă băgaţi în gâlceavă cu Infernul căci el este cel care va ieşi învingător. Trebuie să ştiţi cum să procedaţi. Trebuie să continuaţi să lucraţi cu forţele superioare prin rugăciuni, armonie, dragoste şi, din când în când, atunci când din adâncul vostru iese ceva care scoate ghearele, dinţii, unghiile pentru a vă provoca la vreo nesăbuinţă, atunci capturaţi-l, luaţi-l în studiu în laboratorul vostru şi faceţi-l să-şi secrete otrăvurile pentru ca voi să le puteţi utiliza: veţi observa atunci că răul aduce tocmai acel element de care aveţi nevoie pentru a obţine deplinătatea. Dar, vă repet, fiţi foarte atenţi şi după cele ce v-am spus nu fiţi nesocotiţi şi nu vă coborâţi să vă măsuraţi cu răul. Nu spuneţi: “Aha! Am înţeles acum, las că-i arăt eu lui!” căci s-ar putea să nu mai urcaţi. Unora li s-a întâmplat. S-au crezut foarte puternici, în timp ce de fapt nu erau suficient de ancoraţi în bine, în lumină, şi acum, bieţii de ei, în ce hal sunt! Toate forţele negative sunt călare pe ei, pe cale de a-i distruge!   Se spune în Talmud, că la sfârşitul timpurilor, cei Drepţi, adică Iniţiaţii, se vor ospăta din carnea Leviatanului, acest monstru care trăieşte pe fundul oceanelor. Da, va fi sfârtecat, sărat… şi păstrat, probabil în congelatoare. Apoi, la momentul potrivit, toţi cei Drepţi se vor ospăta cu bucăţi din carnea lui. Ce perspectivă îmbucurătoare! Dacă ar trebui să înţelegem aceasta literal, cred că o mulţime de creştini, de esteţi, ar fi pe drept cuvânt dezgustaţi. Dar trebuie să interpretăm şi iată interpretarea. Leviatanul este o entitate colectivă care reprezintă locuitorii planului astral (simbolizat prin ocean) şi dacă acest monstru va constitui într-o zi ospăţul celor Drepţi, aceasta însemnează că cel ce ştie să-şi stăpânească şi să-şi utilizeze poftele şi pasiunile din planul astral, poate găsi în ele un izvor de bogăţii şi de binecuvântări.

Capitolul II   ARBORELE UMAN Avem unele organe ale căror funcţii nu vi se par nici spirituale, nici estetice, nici prea curate şi care totuşi sunt deosebit de necesare, căci fiecare celulă, fiecare organ al nostru este legat de alte celule şi de alte organe în acelaşi fel în care rădăcinile unui copac sunt în legătură cu ramurile, frunzele, florile şi fructele. Şi dacă omul taie aceste rădăcini, adică suprimă organele care sunt fundamentul existenţei sale, decurg de aici consecinţe teribile. Este drept că aceste organe pot provoca câteodată evenimente dramatice, dar noi trebuie să le lăsăm să trăiască încercând să extragem din ele forţe pe care apoi să le transformăm.   Ni se întâmplă să ne mirăm citind biografiile unor oameni celebri – bărbaţi sau femei – şi constatând că mulţi dintre ei aveau comportamente anormale, tendinţe monstruoase sau chiar criminale. Necunoscând structura omului, nu putem înţelege cum de era posibil aşa ceva. În realitate este foarte simplu: din cauza tendinţelor lor inferioare cu care trebuiau în mod continuu să lupte pentru a le domina, aceşti oameni reuşeau, conştient sau inconştient, să realizeze grefe în profunzimile fiinţei lor. Cu cât pasiunile lor (rădăcinile lor) erau mai puternice şi mai înfocate, cu atât dădeau fructe mai gustoase, opere remarcabile. În timp ce mulţi alţii, care nu aveau nici unul din acele defecte, au rămas sterili, n-au dat nimic omenirii şi au trăit o viaţă cu totul neînsemnată şi mediocră.   Prin aceasta nu vreau să le găsesc o scuză sau să spun că trebuie să ne cultivăm tendinţele negative, nu, dar trebuie să înţelegem această sublimă filosofie care ne învaţă cum să utilizăm forţele răului pentru a produce creaţii măreţe. Cu cât trunchiul şi ramurile se ridică mai mult spre cer, cu atât rădăcinile se înfundă mai adânc în pământ. Cel care nu înţelege aceasta se sperie văzând cât se întinde răul. Nu trebuie să ne fie frică: totul în natură este construit după legi foarte înţelepte. Dacă nu avem rădăcini adânc înfipte, nu vom putea fi capabili să extragem din sol elementele hrănitoare de care avem nevoie şi nici să rezistăm la intemperiile vieţii. Să analizăm acum mai profund această analogie între om şi arbore. Rădăcinile corespund stomacului şi sexului. Da, omul este înrădăcinat în pământ datorită stomacului care îi permite să se hrănească şi sexului care îi permite să se înmulţească. Trunchiul sunt plămânii şi inima, adică sistemul respirator şi cel circulator cu curenţii arteriali şi venoşi. În trunchi curentul descendent transportă seva preparată care hrăneşte copacul, în timp ce curentul ascendent transportă seva brută în frunze unde este transformată. La fel se petrec lucrurile şi în noi cu circulaţia sanguină; sistemul arterial poartă sângele curat, iar sistemul venos pe cel viciat. Cele două curente lucrează împreună pentru conservarea arborelui uman. Frunzele, florile şi fructele corespund capului. Toate gândurile sunt fructele omului, căci el fructifică prin cap. Dar trunchiul (cu ramurile) la fel ca şi frunzele, florile şi fructele sunt legate între ele.   Să vedem acum ce analogii putem stabili între copac şi diferitele noastre corpuri. Rădăcinile corespund corpului fizic, trunchiul corpului astral, şi ramurile corpului mental. Aceste trei corpuri: fizic, astral şi mental formează natura noastră inferioară – personalitatea. Aceste trei corpuri sunt cele care ne permit să acţionăm, să simţim şi să gândim, dar în regiunile inferioare. Apoi, vedem că corpul cauzal corespunde frunzelor, corpul buddhic florilor şi corpul atmic fructelor. Ele formează trinitatea superioară – individualitatea; şi datorită lor omul poate gândi, simţi şi acţiona în regiunile superioare.   De exemplu, stomacul este o uzină în care se transformă materia brută; acolo se găsesc rădăcinile fiinţei noastre fizice. Materia primă pe care am dat-o stomacului este apoi succesiv prelucrată în plămâni, în inimă, în creier; ea devine gânduri, sentimente, iar acestea, la rândul lor, coboară în organism pentru a hrăni celulele cu energia lor subtilă.     NATURĂ SUPERIOARĂ Corp atmic (Acţiuni superioare)………………… …………………………………………..Fructe Corp buddhic (Sentimente superioare)…………… …………………………………………..Flori Corp cauzal (Gânduri superioare)……………….. …………………………………………..Frunze ————————————————————————————————— Corp mental (Gânduri)……………………………….. …………………………………………..Ramuri Corp astral (Sentimente)…………………………… …………………………………………..Trunchi Corp fizic (Acţiuni)………………………………… …………………………………………..Rădăcini     NATURĂ INFERIOARĂ Acesta este modul în care se fac schimburile permanente între fiinţa noastră fizică şi fiinţa noastră psihică dar şi între Eul inferior şi Sinele superior. Fără aceste schimburi, în lipsa acestei circulaţii de energii, am muri. În mod simbolic, omul reprezintă deci un arbore cu rădăcini, trunchi, ramuri, frunze, flori şi fructe. Dar, dacă este evident că toate fiinţele posedă rădăcini, trunchi şi ramuri, majoritatea sunt copaci fără fructe, fără flori şi chiar fără frunze. Bineînţeles că fiecare fiinţă poate face ca în ea să înflorească flori; numai că, pentru aceasta ea trebuie să creeze, să deţină foarte multe cunoştinţe şi să sacrifice timp pentru ca aceste flori să ajungă să se deschidă, să exhale parfumuri şi să formeze fructe.   Fructele sunt operele diferitelor virtuţi. În frunze, flori şi fructe putem vedea dragostea, înţelepciunea şi adevărul. Frunzele reprezintă înţelepciunea, florile dragostea şi fructele adevărul. Cel a cărui conştiinţă a coborât prea adânc în materie nu mai cunoaşte nici lumină, nici căldură, nici viaţă. El se află în partea grosieră a arborelui, în cele trei corpuri: fizic, astral, mental. Dar mişcarea, căldura, lumina se manifestă numai în frunze, în flori şi în fructe. Cel ce caută înţelepciunea, dragostea, adevărul, trăieşte în frunze, în flori şi în fructe: în cele trei corpuri superioare. Corp atmic (Adevăr)………………………………… …………………………………………..Fructe (Viaţa) Corp buddhic (Dragoste)……………………………… …………………………………………..Flori (Căldura) Corp cauzal (Înţelepciune)…………………………. …………………………………………..Frunze (Lumina) Corp mental …………………………………………….. ……………………………………………Ramuri Corp astral …………………………………………….. ……………………………………………Trunchi Corp fizic …………………………………………….. ……………………………………………Rădăcini     Rădăcinile sunt deci cele care pregătesc hrana pentru fructele care se coc în vârful fiinţei, ele sunt legate de fructe; ele sunt punctul de plecare, iar fructele sunt punctul de sosire. Când fructele s-au pârguit, lucrul rădăcinilor încetează. Fructele, cu sâmburele sau seminţele lor constituie viitoarele rădăcini ale unui nou arbore; în ele începe să încolţească tulpina. Faptul că unele plante au fructele direct în rădăcini (tuberculi) indică tocmai existenţa legăturii dintre rădăcini şi fructe. Plantele cu tuberculi sunt cele care n-au ştiut să se dezvolte în lumea spirituală; ele au rămas sub pământ… Vedeţi că există de asemenea câte o legătură între trunchi şi flori, între ramuri şi frunze. Acelaşi lucru se întâmplă şi la om unde corpul fizic este legat de spirit, inima de suflet şi intelectul inferior de corpul cauzal sau de inteligenţa superioară. De aceea există schimburi şi o strânsă legătură între brute şi Mari maeştri, între oameni obişnuiţi şi sfinţi, între oameni cu talent şi genii. Spirit…………………………………………….Fructe…………………………………Mari maeştrii, Iniţiaţi Suflet…………………………………………….Flori…………………………………..Sfinţi Inteligenţă……………………………………..Frunze………………………………..Genii Intelect………………………………………….Ramuri şi muguri…………………Oameni cu talent Inimă…………………………………………….Trunchi………………………………Oameni obişnuiţi Corp fizic………………………………………Rădăcini………………………………Brute   Şi acum, ia să privim: frunzele sunt cele care transformă seva brută în sevă preparată; tot aşa alchimiştii transformau, cu ajutorul pietrei filozofale, toate metalele în aur. Da, dar un alchimist trebuie să fie superior unui bun chimist. Chimistul nu este obligat să introducă în experienţele sale alte elemente decât cele materiale, în timp ce alchimistul este! Iată de ce unii alchimişti, cu toate că pregăteau totul cu migală, cunoscând la perfecţie formula pietrei filozofale, nu reuşeau să obţină rezultate. Ei nu erau nici buni, nici adevăraţi alchimişti. Un alchimist adevărat ştie că, în afara elementelor chimice pe care le-a preparat respectând formula exactă, trebuie ca din el să mai emane o forţă care să declanşeze procesul specific. Din punct de vedere intelectual, multe persoane sunt în posesia unor secrete, dar ele nu pot obţine rezultate căci nu posedă puterea şi virtuţile necesare. Fabricarea pietrei filozofale nu este atât un proces fizic cât este un proces psihic şi spiritual. Cel care doreşte să obţină piatra filozofală trebuie să aprofundeze virtuţile şi să le realizeze în el însuşi; doar în aceste condiţii materia îl va asculta.

Capitolul III   CARACTER ŞI TEMPERAMENT   Despre orice fiinţă vie, animal, insectă sau om se spune în general că îşi are caracterul propriu, sau pentru a utiliza un termen mai larg, caracteristici proprii. În limbajul curent, termenii de “temperament” sau “caracter” se utilizează nediferenţiat şi cu toate acestea în realitate ele desemnează lucruri diferite. Temperamentul este prin esenţă legat de latura vitală; el este sinteza tuturor instinctelor, tendinţelor şi impulsurilor pe care omul are dificultăţi în a le corecta sau a le suprima, întrucât ele îşi au rădăcinile în natura sa biologică şi fiziologică. Deci, temperamentul este mai curând înrudit cu latura animalică a omului.   În ceea ce priveşte caracterul, fără a ne disocia de temperament, el reprezintă latura inteligentă, conştientă, voluntară. Caracterul este rezultatul muncii conştiente a omului, prin care el a reuşit să modifice – să adauge sau să reducă – ceva în temperamentul său, cu ajutorul inteligenţei, a sensibilităţii sau a voinţei sale. Caracterul este comportamentul unei fiinţe conştiente care ştie exact ceea ce face şi încotro se îndreaptă, în timp ce temperamentul reprezintă numai impulsiunile de origine biologică, tendinţele inconştiente. Caracterul poate fi considerat o sinteză a tuturor particularităţilor temperamentului dominate şi stăpânite. Fiecare om vine pe lume cu un anumit temperament, bine definit, care este aproape imposibil de modificat. Dar, cum caracterul este format din tendinţele conştiente ale omului, care gândeşte, cântăreşte, care doreşte să se remarce în bine sau în rău, el îşi poate crea un comportament, un mod de manifestare care adeseori vine în contradicţie cu temperamentul său. Acesta este caracterul. Privit astfel, caracterul este temperamentul nuanţat, colorat, orientat şi dirijat către un scop, către un ideal.   El este asemenea unei obişnuinţe create în mod conştient şi care ajunge, în final, o a doua natură. La naştere caracterul nu există încă, el se formează cu timpul. La copii, acest lucru este evident: ei au temperament, dar nu au încă caracter. Hipocrate a delimitat patru tipuri de temperamente: sanguin, bilios (sau coleric), nervos şi limfatic. Dar mai există şi alte clasificări. În astrologia tradiţională, întâlnim şapte: solar, lunar, mercurian, venusian, marţian, jupiterian şi saturnian. Se mai pot face trei distincţii funcţie de: predominanţa laturii biologice – omul instinctiv – , predominanţa laturii afective – omul sentimental – şi predominanţa laturii sentimentale – omul intelectual – .   Temperamentul defineşte deci ceea ce omul este, dar mediul, familia, societatea, instruirea, şi aşa mai departe, exercită o influenţă asupra lui, transformându-l şi formându-i caracterul. Întrucât individul îşi formează caracterul sub influenţa mediului şi a condiţiilor în care trăieşte, se explică de ce el se poate îmbunătăţi sau înrăutăţi. Voinţa personală şi conştientă intervine cu o pondere importantă în formarea caracterului şi ea reprezintă ceea ce omul a hotărât sau a acceptat să fie, dar şi influenţa celorlalţi este foarte importantă.   Nu este nevoie să vă explic din nou că, faptul că ne naştem cu un anumit temperament, nu este lipsit de o bună motivaţie. Ştiţi că aceasta este consecinţa vieţilor anterioare, a încarnărilor precedente: în trecut, prin gândurile sale, prin dorinţele sale, prin faptele sale, omul s-a legat de anumite forţe care, în prezent, determină subconştientul său, adică temperamentul; şi aici el nu prea poate interveni. Este ca şi în sistemul osos: nici aici el nu poate să modifice nimic: nici să-şi mărească craniul, nici să-şi lungească nasul, nici să-şi îndrepte bărbia. În mod similar, cu toate că în natură totul se transformă sau se poate modifica prin atotputernicia gândului şi a voinţei, asupra elementelor inconştiente constituind temperamentul, modificările posibile sunt atât de lente şi de imperceptibile încât, la scara unei singure încarnări, se poate considera că ele sunt inexistente. În schimb, caracterul poate fi modificat, ameliorat, format şi tocmai acestea sunt sarcina şi munca discipolului unei Învăţături Spirituale.   Să luăm exemplul unui om dinamic, furtunos, chiar violent: este atât de brusc şi de categoric încât nu poate pronunţa o frază fără a-i răni pe ceilalţi sau fără a le prejudicia interesele. Temperamentul său impulsiv îl împinge mereu la erupţii şi explozii. Dar, într-o bună zi, omul acesta realizează că felul lui de a fi îi aduce prejudicii şi cu voinţă, ajunge după puţină vreme să-şi îmbunătăţească caracterul, să-şi toarne, cum se spune, puţină apă în vin. În realitate, el a rămas capabil de a riposta prin injurii sau lovituri – şi aceasta până la sfârşitul existenţei sale – dar, datorită voinţei, a ajuns să se poată stăpâni, să găsească gestul, cuvântul, privirea care să nu provoace stricăciuni. Acesta este caracterul.   Caracterul este deci o formă de comportament (faţă de ceilalţi şi faţă de sine) format în jurul temperamentului. Este o atitudine, un mod de a acţiona care rezultă din unirea, din îmbinarea diferitelor elemente, calităţi sau defecte determinate. Munca discipolului trebuie deci să se bazeze pe această cunoaştere a temperamentului şi a caracterului pentru ca, chiar şi atunci când temperamentul nu îl predispune, să reuşească totuşi să-şi formeze un caracter care să se manifeste prin bunătate, grandoare şi generozitate. Bineînţeles că nu este un lucru uşor, căci altfel toată lumea şi-ar fi format deja un caracter divin, dar trebuie lucrat în acest sens.   Să revenim la exemplul cu arborele. Unde se află temperamentul său? În rădăcini. Rădăcinile sunt cele care determină întreaga structură, calităţile şi forţa arborelui. În ceea ce priveşte caracterul… este de la sine înţeles că un copac nu poate avea caracter şi totuşi fructele şi florile sale au anumite calităţi, proprietăţi particulare (sunt astringente, laxative, calmante, excitante, hrănitoare etc.) despre care se poate spune că ele constituie caracterul său. Ei bine, arborele nu şi-ar putea produce manifestările caracteristice, fructele şi florile, dacă nu ar avea rădăcini. În mod similar, nici omul n-ar putea avea un caracter dacă n-ar avea mai întâi temperament. Temperamentul constituie rezervorul din care el îşi extrage elementele necesare caracterului. Este ca şi într-o uzină sau ca într-un laborator: un anumit laborator produce un anumit produs; o anumită uzină este specializată în anumite produse de fabricaţie. Produsele sunt bine determinate. La animale nu se poate vorbi despre caracter.   La pisici, câini sau şoareci, caracterul este maniera lor proprie de a muşca, de a zgâria, de a lătra, de a mânca, de a alerga. Deci, foarte puţin. Animalele au doar temperament, căci aşa cum v-am spus, caracterul este o particularitate pe care omul şi-o formează în mod conştient; în timp ce animalele nu pot face nimic pentru a se transforma, ele sunt ceea ce le-a făcut natura. Deci, diferenţa dintre animale şi oameni este aceea că animalele sunt limitate prin temperamentul lor, ele sunt condamnate a nu ieşi din limitele impuse de natură, rămân fidele instinctelor lor. Când se sfâşie între ele, animalele sunt nevinovate, ele nu încalcă legile naturii, căci acţionează conform legilor naturii. În timp ce omul dispune de multe posibilităţi şi condiţii favorabile pentru a se transforma în bine sau în rău, sau chiar pentru a încălca legile naturii şi pentru a fi neascultător.   Am ajuns acum la o problemă practică şi anume: cum să ne transformăm. Evident, este un lucru dificil, căci materia fiinţei noastre fizice şi psihice este rezistentă şi nu se lasă chiar atât de uşor modelată. Cu toate acestea este posibil, şi vom vedea cum anume. Întâlnim materia sub patru forme: solidă, lichidă, gazoasă şi plasmă, corespunzătoare celor patru elemente: pământ, apă, aer, foc. Fiecare dintre aceste elemente se caracterizează printr-o subtilitate şi o mobilitate superioare precedentelor. Putem spune că regăsim aceste elemente chiar şi în om: corpul fizic corespunde pământului; corpul astral (inima) corespunde apei; mentalul (intelectul) corespunde aerului şi corpul cauzal (spiritul) corespunde focului. În ce raporturi se află aceste elemente?   Pentru a le înţelege vom citi o pagină din marea carte a naturii vii. Cineva se întorcea într-o zi dintr-o plimbare pe malul mării. L-am întrebat: ”Ei, şi ce-ai văzut acolo? – Oh, nimic deosebit! – Cum, chiar n-ai văzut nimic? – Nu, nu era nimic special de văzut: marea era liniştită, soarele strălucea, atâta tot. – Da, dar era acolo ceva esenţial, ceva pe care dacă l-ai fi observat şi l-ai fi înţeles, ar fi putut să-ţi schimbe întreaga viaţă, întreaga fiinţă”.   Bineînţeles că s-a uitat la mine cu mirare. L-am întrebat: ”Stâncile, le-ai văzut? – Da. – Şi ai observat ce forme prelucrate au? – Da. – Ei bine, cine a făcut asta? – Apa, bineînţeles, aruncându-se asupra lor. – Şi ce a determinat apa să facă aceasta? – Aerul. – Şi cine a pus în mişcare aerul? – Probabil că soarele. – Ah, slavă Domnului!” Dar, mă privea tot fără să înţeleagă şi atunci i-am explicat.   Soarele pune în mişcare aerul, aerul acţionează asupra apei, şi apa asupra pământului. Să traducem: spiritul lucrează asupra intelectului, intelectul lucrează asupra inimii şi inima lucrează asupra corpului fizic. De aceea este necesar să învăţaţi să lucraţi cu spiritul vostru, căci el vă iluminează intelectul, acesta la rândul lui vă va lumina inima iar inima vă va purifica corpul fizic. Deci, puteţi să vă transformaţi dacă înţelegeţi interacţiunea celor patru elemente: caracterul se va transforma mai întâi şi poate că într-o bună zi, chiar şi temperamentul va putea fi puţin modificat. Există şi posibilitatea de a ne transforma total, dar cu condiţia de a începe cu începutul: cu spiritul. Introduceţi în spiritul vostru o fiinţă sublimă, un ideal înalt, şi concentraţi-vă zilnic asupra lui: el va introduce în voi vibraţii noi care se vor propaga încetul cu încetul până în adâncul fiinţei voastre. Bineînţeles că este o muncă de lungă durată ale cărei rezultate nu le veţi remarca imediat, dar aceasta nu trebuie să vă oprească din drum. Uitaţi-vă câtă vreme i-a trebuit mării ca să fasoneze stâncile! Aşa încât, aveţi încredere şi curaj, căci într-o zi veţi sfârşi şi voi prin a vă fasona “ stânca voastră “ adică corpul fizic.  

Capitolul IV   MOŞTENIREA REGNULUI ANIMAL Fiinţa umană este o sinteză a tot ceea ce există în univers. Aşa încât să nu vă mire când mă auziţi spunând că şi animalele se află în ea; ele se află în subconştientul omului, sub formă de instincte, impulsiuni, tendinţe. Viaţa noastră instinctuală şi pasională reprezintă o mulţime de animale pe care avem sarcina de a le domestici şi de a le pune la muncă, aşa cum omul a făcut deja cu calul, boul, câinele, capra, pisica, oaia, cămila, elefantul şi altele.   Pe vremea când Adam şi Eva trăiau în Paradis, ei convieţuiau în frăţie cu animalele şi acestea la rândul lor trăiau paşnic împreună. Adam le avea în grijă şi toate îl ascultau şi îl înţelegeau. Îmi veţi spune că n-aţi întâlnit niciodată o astfel de relatare în nici o lucrare a vreunui istoric; da, dar dacă aveţi la dispoziţie Akasha Vhronica, Analele umanităţii, puteţi afla că înainte de cădere, când fiinţa umană avea lumina, cunoaşterea, frumuseţea, puterea, toate forţele naturii erau în armonie cu ea şi o ascultau. Dar ulterior, când omul a hotărât să asculte şi să urmeze alte voci şi alte voinţe, simbolizate în Geneză prin şarpe, el şi-a pierdut lumina ca şi puterea asupra animalelor, în sânul cărora s-a produs atunci o adevărată scindare: unele au continuat să urmeze omul şi i-au rămas credincioase, altele i-au declarat război pentru că nu au putut să-i ierte greşeala.   Bineînţeles, majoritatea oamenilor este departe de a accepta o asemenea idee, ei nu văd nici o legătură între natura lor şi cea a animalelor. Dar eu vă pot spune că multe din stările noastre interioare au forma tigrilor, a mistreţilor, a crocodililor, a leoparzilor, a cobrelor, a scorpionilor, a caracatiţelor, în timp ce altele au forma păsărilor pline de duioşie, de bunătate. O întreagă faună mişună în interiorul nostru. Dacă vă închipuiţi că animale preistorice ca dinozaurii, ihtiozaurii, pterodactilii, diplodocus sau mamuţii au dispărut, vă înşelaţi, căci ele există încă în noi. Îmi veţi spune: “Dar nu există atâta loc în noi!” Da, bineînţeles, dar ele există sub o altă formă în corpurile noastre: astralul inferior şi mentalul inferior. Trebuie să înţelegeţi că importante nu sunt nici forma şi nici dimensiunea fizică a animalului, ci natura sa, chintesenţa manifestărilor sale.   Fără îndoială că aţi remarcat că indiferent de aspectul său fizic, fiecare animal se recunoaşte printr-o însuşire proprie. Despre iepure nu se vorbeşte atât despre modul în care se hrăneşte sau despre urechile sale lungi şi mari cât despre temperamentul său fricos. Despre lup nu se pomeneşte atât gâtul său gros sau capacitatea de a parcurge distanţe lungi cât despre instinctul său de a ucide: când îi este foame şi atacă o stână, deseori nu ucide o singură oaie, cât i-ar fi suficient pentru a-şi potoli foamea, ci mai multe. Leul are drept caracteristică mândria şi cutezanţa; tigrul, cruzimea; vulturul, privirea pătrunzătoare şi dragostea de înălţimi; ţapul, senzualitatea; porcul, murdăria; pisica, independenţa şi supleţea; boul, răbdarea; cămila, sobrietatea; cocoşul, combativitatea, ş.a.m.d… Dacă ar trebui să trecem în revistă toate animalele, nu am mai termina.   Deci, animalele se regăsesc în noi prin calităţile sau prin defectele lor. Pe de altă parte există persoane a căror figură ne aminteşte figura unui animal. Deseori, am verificat şi eu câtă dreptate avea fizionomistul elveţian Lavater observând asemănări între anumiţi indivizi şi unele animale: purceluşi, berbeci, maimuţe câini, cai, cămile, găini, peşti, etc. Urmăriţi-vă şi veţi putea descoperi o sumedenie de animale în voi: veţi vedea că un anume sentiment este un leu, că un altul este scorpion… Gândurile corespund lumii înaripate, ele au o analogie cu păsările, în timp ce sentimentele îmbracă un domeniu foarte vast: reptile, patrupede, oameni şi deasemenea elementalii, larve, spirite desîncarnate… Din toate populaţiile şi triburile care au existat, nici unul nu a dispărut. Totul trăieşte în om, dar vă este greu să înţelegeţi în ce fel şi în ce stare a materiei mai subzistă ele. Pentru moment eu vă spun doar câteva cuvinte, dar voi să reţineţi că în om se regăseşte totul: munţii, lacurile, râurile, mineralele, metalele, şi bineînţeles, animalele.   Şi acum să vedem care este rolul omului? Omului îi revine sarcina de a îmblânzi, de a armoniza şi de a reîmpăca tot ce se află înăuntrul său. În acest fel, fiarele vor deveni animale domestice care vor munci pentru el. Este în interesul lui, şi asta se vede în viaţa de toate zilele: ţăranul care are multe animale domestice le pune la lucrul pământului, la cărat, şi trăieşte şi se îmbogăţeşte de pe urma produselor lor. Oamenilor le revine un rol imens în creaţie, rol pe care l-au uitat îndepărtându-se de Izvor. Ei nu mai ştiu pentru ce sunt predestinaţi şi în loc să educe animalele dinăuntrul lor, ei se comportă ca şi ele: se sfâşie şi se mănâncă unii pe alţii. Ceea ce este cât de cât omenesc, sunt hainele, decoraţiile, casele, câteva cărţi, câteva opere de artă, da, acestea denotă puţină căldură, dar viaţa interioară nu este prea grozavă… în ea mişună tot soiul de fiare sălbatice; da, aceleaşi instincte, aceleaşi pofte, aceleaşi cruzimi. Să nu credeţi cumva că omul a scăpat de animale. Dar cum nu le vede, el nu crede că ele pot exista în gândurile şi în sentimentele sale. Şi cu toate acestea există! Gelozia, ura, dorinţa de răzbunare, toate acestea sunt animale. Sarcina noastră este acum de a le îmblânzi, de a le dresa până la a le aduce în stare de a ne servi. Furia, vanitatea, forţa sexuală, toate trebuie înhămate, domesticite, pentru a ne servi de ele. Cel ce ştie să domesticească fiarele care trăiesc în el poate să se bizuie pe munca lor şi prin ele va trăi în belşug.   Priviţi ce se întâmplă în unele regiuni sau în unele ţări încă sălbatice. Dacă copiii, ograda, turma nu sunt supravegheate, dacă nu se iau măsuri pentru a le apăra, fiarele le pot ataca, ucide şi devora. Tot astfel, dacă omul nu se ştie apăra, fiarele vin din când în când şi îi sfâşie proprii copii. Aceştia sunt gândurile lui pozitive, sentimentele frumoase, elanurile, inspiraţiile pe care le-a produs. Dacă el nu şi le protejează, ele sunt devorate de altele, de forţe ostile care stau la pândă şi care vin să distrugă ograda, turma, copiii… şi apoi se întreabă de ce este sărac, nenorocit, slab. De câte ori nu am verificat aceasta! Când cineva îmi spune: “Am avut proiecte frumoase, dar nu le mai am. Mi-am pierdut inspiraţia, entuziasmul…” îmi vine să-i spun: “Asta ţi s-a întâmplat pentru că nu ai fost vigilent, pentru că ai adormit şi fiarele au venit şi ţi-au distrus totul”. De multe ori însă nu spun nimic, căci îmi dau seama că nu voi fi crezut. Şi totuşi, cum să explici faptul că toate aceste elanuri frumoase au dispărut?   Această problemă a animalelor din om este foarte importantă. Pentru a le domina trebuie să fii puternic, iar forţa nu se obţine decât prin puritate şi prin dragoste. În India, de exemplu, unii asceţi sau yoghini care s-au retras în păduri nu-şi fac griji din pricina fiarelor care se plimbă în jurul lor fără a le face vreun rău. Animalele sunt foarte sensibile, ele simt aura, lumina care emană din aceste fiinţe. Oamenii sunt cei care şi-au pierdut sensibilitatea, dar ele, animalele, simt. Deci, pentru a se face ascultat de animalele din interiorul său, omul trebuie să sporească în el lumina, puritatea şi dragostea, cu alte cuvinte să se apropie din ce în ce mai mult de Dumnezeu. În acele momente animalele simt că el redevine un adevărat stăpân al lor şi sunt obligate să-l asculte. Altfel veţi putea face tot ce veţi crede, dar ele tot nu vor asculta.   Nu sunt singurul care a făcut această descoperire: înaintea mea, mii de persoane au descoperit cum animalele i se supun celui ce merge pe drumul de lumină. Dar, eu vorbesc mai curând despre animalele din interior, cazul celorlalte nu este atât de important: nu mergeţi prea des prin pădure cu riscul de a întâlni fiare. Când am fost în călătorie în India mi s-a întâmplat să vizitez şi regiuni unde trăiau tigri. Am fost prevenit, dar ceea ce este extraordinar este că n-am văzut nici măcar unul singur. Cum de s-a întâmplat aşa…? Ei bine, sau se temeau de mine, simţind că sunt mai crud decât ei şi dispăreau din calea mea, sau n-am avut acest noroc, nu meritam să-i întâlnesc. Aşadar nu ştiu dacă sunt sau nu în stare să îmblânzesc fiare din pădure… Şi în timpul persecuţiilor împotriva creştinilor au existat cazuri în care fiarele, în arene, cruţau unele victime. Şi, din contră, altele erau imediat sfâşiate. Dar acolo, nu era totdeauna cazul unor persoane insuficient de pure sau lipsite de credinţă, ci acele persoane erau predestinate acelui fel de a muri. Căci, felul în care omul moare nu este niciodată voia întâmplării, fie ea muşcătură de şarpe, prăbuşirea unei case, apă opărită, otravă, înec, glonte sau cuţit, totul este hotărât de dinainte dintr-un motiv bine determinat. Fiecare fiinţă are legături proprii cu unul din cele patru elemente, şi de la caz la caz, cel care trebuie să acţioneze este pământul, apa, aerul sau focul.   Domesticirea propriilor animale este o muncă care merită întreprinsă şi reuşita ei atrage multe avantaje. Cine reuşeşte să îmblânzească animalele din interiorul său poate apoi să acţioneze şi asupra celor din exterior. Nu se poate acţiona asupra altora până nu s-a reuşit mai întâi asupra celor din interior. Eu am văzut mulţi îmblânzitori în multe ţări. Bineînţeles că simplul fapt că ei îmblânzesc fiarele nu înseamnă neapărat că au reuşit să-şi stăpânească fiarele din interiorul lor: ei au reuşit un dresaj prin teama pe care au inspirat-o animalelor şi ele îi ascultă, căci nu au încotro, dar atât; când îşi slăbesc vigilenţa, animalele se aruncă imediat asupra lor.   Pe vremea când eram elev de liceu la Varna, în Bulgaria, un îmblânzitor de şerpi a venit într-o zi să facă o demonstraţie în faţa noastră. Era îmbrăcat în galben şi purta saci cu şerpi de toate felurile, chiar şi veninoşi. Scotea câţiva, îi punea pe podium şi începea să-i fixeze cu asiduitate. Privirea sa era extraordinară şi şerpii dădeau înapoi. Noi eram foarte impresionaţi. Dar la puţin timp după aceea, am aflat că a murit, muşcat de unul din şerpii săi. Cu siguranţă că nu fusese suficient de vigilent. Dacă s-ar fi supravegheat, dacă ar fi reuşit să se stăpânească şi dacă mai ales, ar fi ştiut să radieze acea dragoste în faţa căreia chiar şi animalele cele mai crude se înclină, cu siguranţă că nu ar fi fost muşcat.   În fine, să trecem peste toate acestea. Reţineţi însă ideea că toate regnurile naturii există în noi. Sistemul nostru osos corespunde regnului mineral; sistemul circulator regnului animal, sistemul nervos regnului uman. Urmează apoi sistemul auric, mult mai subtil decât reţeaua sistemului nervos şi care este limita între lumea umană şi cea angelică. Toate învăţăturile iniţiatice sunt de acord asupra acestui punct: omul este un rezumat al creaţiei, de aceea el este numit “microcosmos” sau lumea cea mică prin reflectarea şi sinteza “macrocosmosului”, a lumii celei mari, universul. Această cunoaştere explică munca Iniţiaţilor; din moment ce toate zonele din univers se află în ei, ei ştiu că declanşând în ei anumite mişcări, vor reuşi să atingă Cerul. Dar dacă Cerul este conţinut în om, din păcate, tot în om există şi Infernul. Da, din păcate toţi diavolii se află şi ei acolo. Din fericire sunt puţin amorţiţi, paralizaţi, cloroformizaţi şi unii dintre ei nu mai mişcă; dar dacă sunt reanimaţi, aşa cum poţi reanima un şarpe, eşti imediat muşcat. Pentru a readuce un şarpe la a fi inofensiv el trebuie răcit. El devine periculos la căldură. Există mai multe feluri de căldură şi în special una dintre ele este foarte propice trezirii şarpelui, adică a forţei sexuale. De câte ori nu suntem muşcaţi pentru că încălzim prea mult acest şarpe. De aceea Iniţiaţii se străduiesc să-l răcească puţin, pentru a-l face inofensiv. Iată la ce serveşte frigul. Trebuie să fim puţin mai reci în acest domeniu, dar în schimb, să păstrăm o altă căldură, cea a inimii. Limbajul naturii este extraordinar! Şi cum ar putea fi încălzit acest şarpe? Nu este nevoie să vă învăţ eu căci oamenii o ştiu prea bine: cu alcool, cu afrodisiace, cu anumite atitudini, cuvinte, priviri, parfumuri, muzici. În acel moment, şarpele se trezeşte, şi primul lucru pe care îl face, este să-l muşte pe nesocotitul care l-a trezit.   Şarpele, dragonul se află în noi… şi porumbelul, de asemenea, care are o semnificaţie opusă celei a şarpelui. Porumbelul şi şarpele nu se iubesc. Şarpele urăşte porumbelul şi porumbelul se teme de şarpe. V-am explicat deja identitatea, din punct de vedere astrologic dintre vultur (porumbel) şi scorpion (şarpe). Vă reamintiţi că cele patru Animale sfinte: leul, taurul, vulturul şi omul corespund la patru semne zodiacale: Leul, Taurul, Scorpionul şi Vărsătorul. De ce corespunde vulturul semnului Scorpionului? Pentru că în trecut vulturul era cel care ocupa acest loc, dar după căderea omului, vulturul a fost înlocuit de scorpion care reprezintă vulturul căzut. Scorpionul trebuie să redevină vultur şi porumbel în acelaşi timp. Întregul proces de sublimare al forţei sexuale este conţinut în acest simbol.

Capitolul V   TEAMA În anumite circumstanţe instinctul este un bun povăţuitor, în altele însă nu. În vremurile când omul se afla încă într-un stadiu foarte primitiv, foarte aproape de condiţia de animal, instinctul era cel mai bun sfetnic al său; dar de când, graţie dezvoltării creierului său, a atins un nivel superior, el a început să capete şi alţi ghizi: raţiunea şi inteligenţa, care sunt acum sfătuitorii pe care trebuie să îi asculte. Ceea ce în trecut era acceptabil sau chiar bun, în prezent nu mai este admisibil. Să luăm de exemplu teama. Pentru animale, frica este un ghid foarte bun: ea le salvează, prin ea ele învaţă. Dar omului nu-i mai este permis să se teamă. De aceea rolul Iniţierii a fost dintotdeauna acela de a învăţa omul să învingă frica. Încercările îngrozitoare la care erau supuşi discipolii în Sanctuarele antice nu aveau adesea alt scop decât acela de a-i obliga să-şi învingă această frică moştenită de la regnul animal.   Nu s-a găsit un alt remediu mai bun împotriva fricii decât dragostea: dacă iubiţi nu vă mai este frică. Ştiinţa este şi ea eficientă dar nu în aşa măsură cu dragostea, pentru că dragostea, ca şi frica, aparţine tot de domeniul instinctelor şi este mai uşor să stăpâneşti un instinct cu un alt instinct decât prin ştiinţă sau raţiune. Câteodată se poate întâmpla ca raţiunea să atenueze frica dar rezultatul nu este de lungă durată şi nici prea sigur. În timp ce, dacă atingeţi inima cuiva, el se va arunca în foc pentru voi. Dacă o femeie va vedea un necunoscut în pericol, poate că va ezita să înfrunte riscurile pe care le poate întâmpina salvându-l, dar dacă în pericol este propriul ei copil, ea se va repezi să-l salveze fără a mai sta pe gânduri. La fel, o fată temătoare nu va traversa niciodată noaptea un cimitir, dar dacă trebuie să o facă pentru a-şi întâlni iubitul, o va face fără nici un fel de ezitare. Dragostea este aceea care îi dă curaj.   În alte cazuri, cunoaşterea poate fi într-adevăr o armă contra fricii. V-aţi rătăcit într-o pădure şi nu cunoaşteţi drumul; e normal să vă fie frică; dar dacă ştiţi cum să vă orientaţi, dacă aveţi o lampă, mergeţi fără să vă temeţi. Întotdeauna ne este teamă de ceea ce nu cunoaştem, de ceea ce nu ştim cum să folosim: ca şi animalele cărora le este teamă de foc, sau primitivii care tremurau în faţa forţelor naturii, neştiind ce sunt ele. Acum că oamenii au ajuns să îmblânzească aceste forţe, ei lucrează în centrale electrice sau nucleare acţionând liniştiţi un buton sau altul, deschizând un robinet, fără a se teme, căci ştiu ce şi cum să manipuleze. Dar cineva care nu este în temă, bineînţeles că se va teme să facă orice manevră.   Omul cultivat, omul civilizat nu se mai teme deci de forţele naturii… dar în schimb se teme de nevastă, de vecini, de şefi, de boală, de sărăcie, de moarte şi mai ales de ceea ce spun ceilalţi despre el. Poate că el nu se teme nici de Dumnezeu şi nici de Diavol, dar tremură de frica opiniei publice, şi este în stare să sacrifice totul pentru ea. Există multe faţete ale fricii pe care omul civilizat nu a fost încă în stare să le învingă, căci frica este un instinct înrădăcinat adânc în sufletul omenesc; el trebuie să ducă o luptă îndelungată pentru a o învinge. Frica îmbracă forme diferite; o gonim într-o parte, ea apare în alta…   Nastratin Hodja, care nu era prost deloc, remarcase că, deşi nu voiau să o recunoască, tuturor le era frică de câte ceva şi într-o bună zi, pe când rămăsese fără nici o leţcaie, se hotărî să se îmbogăţească făcându-i pe oameni să recunoască că se tem. Se duse deci la Sultan şi îi spuse: “Fie ca binecuvântările lui Allah să coboare asupra ta! Am venit să-ţi cer o favoare: dă-mi voie să cer câte un bănuţ fiecărui supus din regatul tău care poartă în el o frică. – A, ăsta este un lucru mărunt şi ţi-l acord”. Trecu o vreme şi Nastratin Hodja reveni cu trei cămile încărcate cu monezile pe care le adunase, căci într-un fel sau altul, toţi pe care îi întâlnise, dovediseră prin vorbele sau comportamentul lor că se temeau de câte ceva sau de câte cineva. El se înfăţişă înaintea sultanului spunând: “Toţi supuşii tăi au fost nevoiţi să-mi dea câte un bănuţ, n-a existat nici unul care să nu fi fost obligat să-şi mărturisească cel puţin o frică… aşa că acum am venit la şi la tine ca să-mi dai un bănuţ. – Oh, de la mine va trebui să pleci cu buzele umflate căci eu nu mă tem de nimic.” Dar, cum era foarte generos, îl invită pe Nastratin Hodja să rămână la masă şi să mănânce şi să bea împreună cu el şi cu câţiva curteni. Deodată, cam pe la mijlocul ospăţului, Nastratin Hodja, care era aşezat lângă Sultan, îi spuse cu voce tare: “Maiestate, în drumurile mele am întâlnit o femeie fermecătoare. Pentru a-ţi mulţumi că mi-ai permis să mă îmbogăţesc, aş vrea să ţi-o ofer căci este într-adevăr demnă de haremul tău. Dacă vrei, plec chiar acum să o caut şi să ţi-o aduc. – Ssst! Nu vorbi aşa tare! spuse Sultanul, o să audă favorita mea. – Aha, vezi deci chiar şi tu te temi! Atunci, haide, dă-mi şi tu un bănuţ!”   Mă veţi întreba: “Dar este într-adevăr chiar atât de important să nu te temi? Putem trăi totuşi chiar şi cu frica!” Da, este drept, dar ia să vedem: întâlniţi pe drum un câine… Dacă o luaţi la fugă pentru că vă temeţi de el, câinele, care simte teama, va începe să latre şi să vă urmărească, iar alţi câini văzându-l, se vor alătura şi ei urmărindu-vă şi lătrându-vă… şi iată cum, pentru că v-aţi temut aveţi acum o întreagă haită pe urmele voastre. Dacă în loc să vă fi temut şi să fi fugit v-aţi fi întors către câine ordonându-i să tacă, el v-ar fi lăsat în pace.   De altfel, în general, când vă pomeniţi în faţa unui pericol, înainte de a acţiona, trebuie să rămâneţi câtva timp nemişcaţi. Nu vorbiţi, nu mişcaţi, strângeţi puternic pumnul drept respirând profund, conectându-vă la Dumnezeu şi astfel veţi putea să vă dominaţi celulele. Apoi veţi face ceea ce este necesar pentru a vă salva, dar mai întâi nu mişcaţi. Dacă faceţi o singură mişcare, este ca şi cum aţi arunca în aer un baraj: apa dezlănţuită se va revărsa şi nu veţi mai fi capabili să restabiliţi situaţia. Aşa s-a întâmplat atunci când au fost văzuţi oameni sărind pe fereastră sau aruncându-se în foc.   În faţa pericolului, trebuie să rămâneţi imobili şi să vă conectaţi la Providenţă; atunci veţi simţi pacea instalându-se în voi, prima condiţie pentru ca să se trezească forţele benefice; le veţi simţi, le veţi vedea puterea, căci ele sunt mereu prezente în voi, dar trebuie să le creaţi condiţiile de a se manifesta. Această lege este valabilă atât pentru lumea interioară cât şi pentru cea exterioară. Când vă simţiţi ameninţaţi în interiorul vostru “nu o luaţi la fugă”, altfel şi acolo inamicul vă va urmări şi cu cât veţi alerga mai mult, cu atât veţi fi mai mult hărţuiţi şi muşcaţi. Faceţi ca şi în cazul câinelui: întoarceţi capul, priviţi-i puţin în ochi pe toţi acei monştri care vă înspăimântă şi ei o vor lua la fugă. Iată ceea ce voi nu ştiţi să faceţi şi în loc să ţineţi piept pericolului, alergaţi la farmacie sau la psihiatrie. Ei bine, este calea cea mai sigură pentru a deveni victimă, căci ceea ce mai trebuie să ştiţi este că atunci când vă temeţi de ceva, creaţi condiţiile pentru ca acel ceva să se producă.   Deci, dacă vreţi, într-adevăr ca un rău să nu se producă, începeţi prin a nu vă teme de el. De cum vă vor simţi puternic, veţi fi lăsat în pace. Să luăm exemplul unui bărbat care se teme să întâlnească femei dezbrăcate de teama de a fi tentat şi de a-şi pierde controlul… (ştiu că acum, această temere este din ce în ce mai rar întâlnită, căci acum tentaţiile sunt mai curând cele căutate, dar să luăm totuşi acest exemplu) ei bine, teama va fi aceea care va crea condiţiile pentru căderea lui. Şi de fapt, ce este rău în a vedea o femeie dezbrăcată? Nu este nici un rău, rău este a fi slab şi a ceda. Pur şi simplu nu trebuie să fim slabi. Nu trebuie să eşuăm şi apoi să ne justificăm spunând: “A fost mai tare decât mine”. Cel ce spune că ceva a fost mai tare decât el, şi-a semnat singur sentinţa. Nimic nu trebuie să fie mai puternic decât voi.   Câţi oameni nu se refugiază în dosul acestei fraze:” A fost mai tare decât mine!” şi tuturor li se pare normal, bineînţeles, pentru că toţi sunt slabi şi se înţeleg unii pe alţii. Dar un Iniţiat va spune:” Iată un om lipsit de voinţă şi de cunoaştere, care va întâlni mereu ceva mai tare decât el: fie furie, senzualitate, gelozie, dorinţă de răzbunare, va exista întotdeauna ceva care îl va pune la pământ.” Şi atunci, când va veni, în fine, acel moment în care el va fi stăpân pe situaţie? Dacă nu începem încă din această încarnare să facem eforturi pentru a învinge unele din slăbiciunile noastre, în următoarea, ne vom afla în acelaşi stadiu. Oamenii sunt la discreţia temerilor lor fără să ştie că ele sunt rezultatul unei lipse de cunoaştere, a unei lipse de lumină. Dovada: când pătrundem într-un loc întunecos, nu ne simţim în largul nostru până în momentul în care reuşim să facem lumină.   Vedeţi, deci, ce concluzii formidabile putem trage de aici pentru viaţa spirituală! Întunericul este ignoranţa şi ne este frică pentru că simţim ce pericole prezintă ea. Dacă aprofundăm această problemă, vom constata că însăşi morala care le-a fost dată oamenilor are la bază frica: frica de a-i vedea cedând slăbiciunilor lor. Pentru cei puternici, care au capacitatea de a se stăpâni, totul este bun şi lor totul le este permis. Dar cu cei slabi trebuie luate întotdeauna măsuri de prevedere: trebuie să li se interzică chiar şi Cerul, căci Cerul îi va înnebuni. Gândiţi-vă: când sunteţi slabi, totul devine periculos: dragostea, frumuseţea, puritatea, lumina, bucuria… Şi chiar şi a trăi este periculos. Şi atunci ce mai rămâne? Nimic. Câte reguli nu au fost inventate din cauza slăbiciunilor omeneşti! Dar în ziua în care omul va deveni mai puternic, ceea ce îi este acum interzis, îi va fi atunci recomandat. Când anumite reguli morale nu-şi vor mai avea raţiunea de a fi, ele vor fi suprimate. Când omul nu va mai fura sau nu va mai fi adulter, care va mai fi raţiunea acestui fel de porunci?… Şi eu vă voi spune chiar că instituţia căsătoriei a fost inventată doar atunci când dragostea a început să dispară. Pentru că oamenii nu au mai ştiut ce însemnează adevărata dragoste, a fost necesar ca ei să fie legaţi printr-un contract. Altfel, adevărata căsătorie este însăşi dragostea. Natura nu recunoaşte decât această căsătorie. În faţa societăţii, dacă nu aţi fost la primărie sau la biserică, nu sunteţi căsătoriţi, dar natura nu recunoaşte această căsătorie, ea nu recunoaşte decât dragostea. Şi aceasta este atât de adevărat!   Căsătoria a fost instituită, dar reuşeşte ea oare să împiedice oamenii de a se despărţi? Nu, singura care îi poate ţine împreună este dragostea. V-am spus că dragostea constituie cea mai bună armă împotriva fricii şi v-am dat şi exemple. Dar, în realitate, singură Dragostea îndreptată către Creator, dăruită Celui care conduce totul, care distribuie totul, care deţine toate bogăţiile, care este Cel mai frumos, Cel mai puternic, poate să vă dea într-adevăr sentimentul că sunteţi la adăpost. Şi când vă simţiţi la adăpost, într-adevăr nu vă mai este frică: iată o importantă lege psihologică. Dar psihologii preferă să se ocupe de toate dezechilibrele şi aberaţiile mai curând decât de sentimentele care permit omului să iasă învingător în toate situaţiile vieţii. Priviţi-i pe cei care au acceptat martiriul pentru credinţă, pentru o idee: de unde venea forţa lor?… Atunci voi de ce să rămâneţi toată viaţa în situaţia de a tremura în faţa unor lucruri minore?   Priviţi un om cu bani: priviţi-l cum merge, cum dă ordine, cum încearcă să se impună… Dar ia să-i luaţi banii şi vedeţi ce se întâmplă cu el: este prăbuşit, se sinucide pentru că nu se mai simte apărat de nimic. Deci puterea lui sta în bani, el însuşi nu era nici tare, nici puternic. Se spune în Evanghelii că cei ce se tem nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu – aceasta dovedeşte cât este de important pentru un discipol să-şi învingă teama. El poate avea alte virtuţi, dar dacă este temător, toate celelalte virtuţi nu-i sunt suficiente pentru a-i permite să intre în Împărăţia Domnului. Aceasta vă miră? Nu, nu trebuie să vă mire. De câte ori nu s-a observat că frica se opune manifestării celorlalte calităţi! Luaţi, de exemplu, frica de singurătate, de sărăcie, de dezonoare, de boală, de moarte care îi face pe unii oameni laşi, necinstiţi, cruzi, egoişti! Câte crime nu se comit de către oameni care se tem să nu piardă un lucru la care ţin foarte mult şi de care se agaţă! În Antichitate, cel ce voia să fie considerat Iniţiat trebuia să înfrunte încercări în care să dovedească că-şi învinsese frica. Şi noi, la rândul nostru, trebuie să învingem frica, ştiind că în dosul încercărilor la care suntem supuşi, a pericolelor care ne ameninţă, stă ascuns Dumnezeu. Da, Dumnezeu este Cel ce stă ascuns în spatele încercărilor noastre, pentru a ne instrui. De aceea, pentru a ne elibera de frică, trebuie să învăţăm să ne uităm complet pe noi înşine pentru a ne refugia în conştiinţa legăturii noastre cu Dumnezeu.   Dacă este scris că trebuie să dispăreţi, unde vreţi să vă mai ascundeţi? S-a încercat scoaterea unor oameni în afara oricărui pericol, ducându-i foarte departe, în locuri unde domnea liniştea, dar în momentul în care au ajuns la refugiu, moartea i-a surprins într-un alt fel. În loc să ne temem, trebuie să ne spunem că suntem în mâinile Domnului şi că tot ceea ce se va întâmpla este hotărât de El. Dacă El consideră că noi suntem de folos aici, ne va salva, dacă nu, va decide să plecăm. Este inutil să pretindem că noi ne putem păstra viaţa, ea nu ne aparţine, ea aparţine Domnului. Frica este consecinţa acestei necunoaşteri. De aceea, pentru a învinge frica, trebuie să ne consacrăm viaţa Domnului, pentru ca El să dispună de ea după cum va crede de cuviinţă. Singura temere pe care avem voie să o avem şi este chiar necesară este aceea de a nu încălca legile divine. Cel ce nu se teme de aceasta este pierdut, şi toate pericolele îl pândesc. Teama de a nu încălca legile divine este un sentiment salvator, care trebuie să fie mereu prezent în sufletele noastre.   Deci, de acum înainte, ori de câte ori vă veţi afla în faţa unor greutăţi, în loc să vă temeţi şi să o luaţi la fugă, încercaţi să le ţineţi piept, altfel duşmanii nu vă vor lăsa. Pentru a învinge duşmanii din planurile astral şi mental, trebuie să fiţi curajoşi, adică să aveţi dragostea şi lumina, căci lumina (cunoaşterea) şi căldura (dragostea) produc forţa care vă va permite să îi învingeţi.