Literatura romana - comentarii, fișe de lectură, rezumate, eseuri

                                                                     D-l Goe de Ion Luca Caragiale - comentariu literar                      Două universuri umane se conturează în D-l Goe: unul al copilului și unul al adultului. Între acestea se produce o inversare de comportamente și atitudini care naște contraste comice. Cele trei doamne, desemnate cu apelative infantine „mam-mare, mamițica și tanti Mița” (silabele „ma, mi, ța repetându-se hilar) se copilăresc în adorația lor față de Goe, fără a obține ascultare din partea copilului. În schimb, „tânărul Goe”, imită ridicol pe adulți, comandă și nu se supune. Lipsa de inteligență, sugerată încă din prima frază, se transformă în aroganță, copilul corectând eronat un cuvânt rostit incorect, sancționând cu aceeași impertinență pe un călător care-l sfătuiește; neadmițând decât voința sa, într-o independență nefirească, la care nu ar avea dreptul nici prin vârstă nici prin alt merit. Ca și în Vizită...., unele excese primesc imediat o pedeapsă adusă de întâmplare (o pedeapsă naturală), băiatul pierde pălăria și rămâne blocat în „compartimentul unde nu intră decât o persoană”. Tot ca în Vizită....,neplăcerile evidente cauzate de micul răsfățat familiei și celor din preajmă nu aduc vreo schimbare de atitudine a celor trei doamne. Orbirea protectoarelor lui Goe ca și a doamnei Popescu e totală. Numărul de „mame” capătă sens ironic în raport cu absența oricărei asistențe cu adevărat materne, adică a educației corecte. Maternitatea se manifestă printr-o exagerată protecție: să nu răcească, să mănânce, să se distreze. Aceasta se explică printr-un mod de a gândi specific unei categorii de oameni care dețin putere, avere, confort, mulțumiți de ei înșiși (având convingerea că trebuie să respecte aparențele) și lipsiți de orice preocupări mai înalte.                Ca și Ionel, d-l Goe e nu „puișor” scuipat să nu se deoache, sărutat dulce, elogiat. El stârnește o permanentă agitație în jurul său. Există o asemănare strânsă cu Vizită...., mergând până la expresii identice, fapt specific operei cu caracter comic a lui Caragiale, care surprinde la oameni comportări asemănătoare, caracterizând pe indivizii cei mai reprezentativi. EXistă și în D-l Goe..., un mister ca și în Vizită, pe care cititorul îl află, dar e ignorat de călători, de conductor și aparent de „mam-mare” care „doarme”, incapabilă să vadă o realitate ce nu-i convine.                Pornirea prin capitală în confortul trăsurii și al cuibului familial a acestui mic monstru de răsfăț ne duce cu gândul la viitorul lui Goe, ce va trăi în același confort, în trăsură, pe marile artere ale societății, „la bulivar!”. Va fi tratat identic, răsfățat de o societate care îmbrățișează privilegiații, pe cei ce lasă în urmă incidente nerezolvate, ilegalități, ofense.               Lectura e captivantă datorită atitudinii ironice a autorului, preciziei conturării, din câteva linii, aproape numai prin limbaj a personajelor. Vorbirea lor incultă, ridicol de sentimentală sau de aroganță, contrastul dintre pretenții și analfabetismul cultural, dar și moral, sunt o sursă a comicului. Asemenea contraste pot fi descoperite în cadrul întregului text și la nivelul fiecărei secvențe dialogate. Caricatura se detașează din text prin aceeași îngroșare a liniilor ca și în Vizită...,Goe, ca întruchipare a proastei creșteri și desconsiderării jignitoare a oamenilor, circulă încă atâtea alte personaje caragialiene, dureros de actuale...                                                     Schița o puteți citi aici.....................                                                                                                               https://latimp.net/forum/thread/23018/d-l-goe-schita-de-i-l-caragiale/      

                                                                                                  Iarna de Vasile Alecsandri comentariu literar                                                                               În Iarna nu apare o priveliște limitată, închisă ca într-o ramă, ci iarna în toate aspectele ei; iarna într-o varietate de peisaje; iarna în întreaga ei paletă peisagistică. Primele două strofe descris sosirea anotimpului, a „cumplitei ierni”, înfățișând mișcarea neîncetată a zăpezii care schimbă fața lumii: „Cu zale argintie se îmbracă mândra țară”. Poetul simte iarna la scară cosmică. El are vederea văzduhului (strofa întâi) și apoi a pământului (strofa a doua), transfigurate de albul zăpezii. În strofa a treia verbelor de mișcare le ia locul staticul:„e„ - „înșirați se perd”, „se văd”. Deasemenea unor teritorii nedefinite (câmp, dealuri, împregiur, în depărtare), ale albului, fantasmele plopilor, clăbucii de fum arată un peisaj ușor confuz, de atâta monotonă, egală albeață; contururile se șterg, se pierd. Tonul poetului se schimbă în ultima strofă în care senzația de apăsare pe care o dădeau ninsoarea și albul opac e destrămată de ivirea soarelui. Astrul zilei schimbă priveliștea, care devine asemănătoare unui tablou. Ea capătă abia acum „o ramă”, un cadru. Apar culorile voioase ale iernii. Soarele „desmiardă” pământul alb. Revine armonia dintre cer și pământ. Dimensiunile priveliștilor cosmice abia acum se restrâng, într-un peisaj umanizat de clinchetul de zurgălăi al saniei. Abia acum simțim desăvârșita tăcere a zăpezilor, când liniștea cristalelor gheții și fulgilor moi, liniștea albului ireal e spartă de clinchetul clopoțeilor. Dintr-o mișcare cosmică, iarna devine un tablou luminos și pur.                      Senzațiile se schimbă de la un vers la altul: de la spaima de troiene adunate-n cer, amenințând pământul, la baletul fulgilor comparați cu un „roi de fluturi albi”, imagine luminoasă a verii și a iernii, contrazisă la rândul ei de „fiorii de gheață”, senzație de cutremurare înfrigurată, dar și de limpezimi cristaline. Puritatea strălucirilor albe („Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară”) creează impresia de fast hibernal, duritatea sclipitoare, duritatea sclipitoare nu-i lipsită de o vrajită măreție. Iarna nu mai e acum „cumplită”, ci un izvor de podoabe. Melancolia ușoară din compararea soarelui cu un „vis de tinerețe”, nuanțează starea sufletească pe care o aduce cu sine iarna. Tulburarea dată de nemarginirea albă se spulberă sub lumina solară. Toate aceste senzații și emoții reflectă vibrația omului în fața naturii, fiecare anotimp modelând existența acestuia în univers. Vizual, stăpânește nemărginirea („se pierd în zare”, „întinderea pustie”, „oceanul de ninsoare”) și albul: zăpadă, troiene, fulgi, fluturi albi, gheață, umeri dalbi, ninge, zare argintie, fantasme albe, clăbuci, albii, ninsoare.                         Pe scurt și de la mai mare distanță de text: „În Iarna, imaginația e o vreme îngrozită de putința unei ninsori totale, de sfârșit de lume, până ce zurgălăul spulberă sinistrul vis”. (george Călinescu)                              Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,                         Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;                         Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,                         Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.                           Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!                         Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;                         Soarele rotund şi palid se prevede printre nori                         Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.                           Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,                         Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare,                         Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,                         Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum.                           Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare                         Străluceşte şi dezmiardă oceanul de ninsoare.                         Iată-o sanie uşoară care trece peste văi…                         În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.  

                                                            Darul lui Moș Miron de Ion Agârbiceanu - comentariu literar                                                                                        Darul lui Moș Miron înfățișează o întâmplare din timpul războiului pentru întregirea neamului românesc. Faptele se pretrec în 1916, anul intrării României în război. Într-un sat transilvănean, un bătrân singur și sărac se interesează zilnic, mergând la gară și vorbind cu soldații sosiți de pe front, despre intrarea românilor în război. În fața acestor oameni cu fețe „supte și înnegrite”, aducând „aerul războiului îndepărtat”, bătrânul are o sfială ciudată. ”I se părea că-s vrednici de-o cinste deosebită”, deși erau atât de tineri, ar fi putut să-i fie nepoți. El nu spune de la început ce-l interesa, vorbind pe ocolite și numai în cele din urmă e silit să vorbească, pentru ca soldații, bolnavi sau veniți în concediu să-l poată lămuri.                      „De cum a dat gură de primăvară”, proviziile moșneagului s-au sfârșit și, fiind vremurile grele, „bucatele erau scumpe foc”. Moș Miron începe să lupte cu sărăcia, cu foamea. Cere ajutor la primărie, dar neavând pe nimeni din familie plecat, nu primește nimic. Merge apoi pe la neamuri (avea frați și alte rubedenii), până când „i s-a tăiat apa și de la moara asta”. Muncește pe la casele oamenilor, căci începuse „prășitul cucuruzului” și era „lipsă mare de pălmași”. Toți îi atrag, însă, atenția că ar putea vinde otava, marfă bine plătită la acea vreme. Primarul se oferise să i-o cumpere chiar el, dar bătrânul refuzase supărat, afirmând că n-ar avea primarul bani să-i cumpere otava. „Rudeniile” sunt de aceeași părere, anume că pe otavă ar lua „bani frumoși”. Toți sunt convinși că bătrânul așteaptă să crească prețul otavei, s-o vândă „pe-un car de bani”. Auzind vorbele nemurilor, moș Miron a plecat cu tot atâta grabă și nemulțumire, fără a se mai întoarce, ca și de la primărie: „s-a dus ca din pușcă”.                      După intrarea României în război, moș Miron nu-și mai părăsește gospodăria. veghind noapte de noapte, trăgând cu urechea „să prindă vuietul războiului”. În cea de-a treia săptămână de pază necurmată, moș Miron prinde sunet de copită și iese în drum „adulmecând depărtările”. Era noapte. Întâlnește o patrulă de cavalerie românească. Le oferă soldaților otavă pentru cai, dar aceștia neavând „vreme pentru asta”, promit să primească „darul” la întoarcere. Se întorc după două ceasuri și mulțumesc moșneagului care scosese la poartă șapte legături de otavă. Bătrânul o laudă și de această dată: „Strămătură, nu alta!”. Când peste trei zile, prin satul lui moș Miron trec coloanele armatei române, bătrânul împrăștie otava înaintea boilor și cailor. „Prin învălmășeala aceea de oameni și de vite se vedea un bătrânuț în straie albe, cu capul gol cum tot iese pe portiță cu câte-o sarcină de otavă; „în mână ținea o pâne albă căpătată de la soldați”. Nu-și mai caută pălăria, pierdută în pod prin otavă, nu bagă de seamă nici lacrimile care-i cădeau neîncetat pe pâinea din care mușca.                  Cea mai interesantă întrebare în legătură cu această narațiune ar fi: de ce moș Miron își ascunsese gândul? Ceea ce dorea el să facă era o faptă foarte frumoasă, care ar fi fost admirată de toată lumea. Pentru ce nu-și dezvăluise intenția de a păstra otava pentru caii luptătorilor noștri, îndurând atâtea lipsuri și mai ales bănuiala că nu-și vinde otava din cauza setei de câștig? Planul moșneagului e tainic și în aceasta vedem adâncimea sentimentelor sale, discreția lui, o trăsătură caracteristică a țăranului român. Bătrânul e sobru și sfios; nu pune întrebări directe, își ascunde cu modestie intenția de a participa la victorie cu singura sa avuție. Ca într-o cunoscută pildă biblică, darul său este neprețuit fiindcă moș Martin nu dăruiește din prisosul său, ci oferă cu dragoste toată „averea” lui: otava. Modul în care o face este de asemenea plin de înțeles. Oferta are loc noaptea, prima oară, iar a doua oară, moș Miron se amestecă în învălmășeala de oameni și vite. În ambele cazuri, scriitorul sugerează discreția faptei moșneagului, anonimatul gestului. Nu ni se dă numele întreg al țăranului, nici numele satului transilvănean. Ele rămân neștiute pentru că nu au importanță. Întâmplarea putea avea loc în orice sat. Mulți bătrâni vor fi avut aceleași sentimente în clipa cea mare a războiului sfânt pentru întregirea neamului. Tulburarea bătrânului în fața soldaților sosiți la gară a celor din patrula de cavalerie, lacrimile sale izvorând „în neștire” exprimă emoția copleșitoare a unui om pentru care viața nu mai are înțeles decât închinată cauzei comune a românilor din Transilvania.                      Nu știm cum a trăit acest om, nici de ce era singur, fără copii și nepoți. Știm doar că nu îngăduie să i se afle gândul, că are tăria de a îndura foamea, sărăcia și dezaprobarea oamenilor. Puterea lui sufletească îl ajută să aștepte, să pândească evenimentele și să se facă folositor fără a mărturisi nimănui nimic, cu toate că avea frați și neamuri și cunoștea, desigur, pe toți cei din sat. El „intră în război” conform planului său „secret”. Această tărie sufletească în trupul împuținat de vârstă impresionează pe cititor. Povestirea s-ar fi putut intitula și „Taina lui moș Miron”, pentru că autorul izbutește să înfățișeze taina unui suflet, sentimente a cărăr adâncime e ascunsă cu grijă și care dezvăluite cu smerenie, prin faptă nu prin declarații.               Agârbiceanu nu descifrează în cuvinte frământările sufletești ale personajului. Le întrezărim din comportamentul acestuia. Sunt prezentate, prin urmare, indirect.            Expresiile populare care apar în cele câteva părți descriptive și în dialoguri creează atmosfera satului transilvănean, ne apropie de oamenii care trăiau în acele locuri.            Iubirea de neam, exprimată fără nici un cuvânt, puterea de a îndura pentru ca prin sacrificiu să poți deveni folositor, oricât de neînsemnată ți-ar fi contribuția, iată ce transmite Darul lui moș Miron.      

                                                              Domnu Trandafir de Mihail Sadoveanu - comentariu literar                                 Povestirea Domnu Trandafir este concepută ca o scrisoare în câteva rânduri, autorul se adresează direct destinatarului, numindu-l cu afecțiune: „prietene”, „frate dragă” și îi comunică intenția sa de a-i vorbi despre domnul Trandafir, fostul său învățător. De aici, putem înțelege, că i-a mai vorbit, deoarece spune că îi va vorbi și în această scrisoare despre omul care l-a învâțat carte. Din acest motiv, tonul autorului este cald, apropiat, familiar. Narațiunea este o evocare, adică o reînviere a unor întâmplări trecute, în așa fel încât ele să pară că se desfășoară înaintea ochilor noștri.              Textele în care sunt povestite amintiri din viața autorului au un caracter memorialistic. Ele sunt convingătoare prin faptul că se referă la o realitate trăită, nu imaginară. În fragmentele din manual, Mihail Sadoveanu evocă chipul luminos al învățătorului său, în cadrul mai larg al amintirilor din copilărie, petrecută într-un vechi târgușor moldovenesc, de la malul Siretului. Întreaga povestire respiră o atmosferă de lumină blândă, învăluitoare, de ușor regret pentru timpul care nu se mai întoarce decât în amintire. Tonul este plin de căldură, fiindcă vârsta cea mai nevinovată, când nimic rău și urât nu putea să existe, stârnește duioșie și melancolie.                           Întors după multă vreme în târgușorul natal, omul matur este cuprins de un fel de neliniște a aducerii aminte. El colindă „în lung și în lat locurile cunoscute”, spunând că „au rămas vii” pentru sufletul său „întâmplările luminoase ale copilăriei”. Ca și în cazul lui Creangă, și în acest text sadovenian copilăria apare ca o vârstă a fericirii depline, ca un timp aflat mereu în lumină, neumbrit de nimic, de nici o tristețe, de nicio grijă, de nicio tulburare. Firește că o astfel de privire asupra acestei vârste este înseninată și de trecerea anilor, care vor fi șters orice adumbrire. Întâmplările primei vârste omenești i-au rămas vii omului matur, pentru că sufletul copilului descoperă ca pe un miracol lumea, viața, iar sufletul aceleiași ființe, peste care s-au așezat valurile vremii, au rămas la fel de proaspete, de deschis la frumusețea vieții, deși acea lume a apus. Distanța în timp este subliniată și gramatical prin folosirea repetată a perfectului compus pentru prezentul povestirii: „Am văzut”, „Am văzut iarăși”, „Și-am mai văzut”, „Pe toate le-am văzut”, „M-au înfiorat”, „M-au bucurat”.                             Timpul copilăriei este imperfectul, un trecut care arată repetarea acțiunii verbale, ca și cum aceasta nu ar fi încetat: „Mă scăldam cu dracii de sama mea”, „Ne bălăceam”, „Ne ungem cu nomol”, „ne alungam”, „ne jucam de-a ascunsul”. Sub soarele verii, pe malul Siretului, în „întinsele zăvoaie de sălcii cenușii”, în „desișurile cu mure”, „prin poieni”, sau noaptea în „surile dărăpănate”, jocul copiilor izbucnea poleit  de orbitoarele cilori ale naturii („curcubee de stropi”), în fiorii colțurilor negre. Povestitorul își amintește naivitatea spaimelor de atunci ca și cum le-ar retrăi: „intram cu grozavă frică de bursuci”, „Cu cât fior căutam prin colțuri negre”. Râsul și mișcarea dezlănțuită a trupurilor tinere dau cititorului senzația de izbucnire curată și nestăvilită a unei vârste când omul trăiește în inocență ca și natura.                    Cel mai mult, însă, Mihail Sadoveanu dorește să revadă locul „unde odată era școala”. El notează cu nostalgie: „numai locul a rămas”. Această suprafață goală se însuflețește, sub privirea încărcată de amintiri, de „freamătul de copii” din prima dimineață de elev, de bucuria pe care o dădeau iernile cu „uriași de zăpadă”.   În mijlocul acestei lumi reînsuflețite cu puterile sufletului se înalță figura Domnului Trandafir. Observăm că maturul îl numește, după atâția ani, tot Domnul Trandafir, că i-a rămas de-a lungul vieții, învățător. Intrăm în partea a doua a evocării, în care amintirile refac portretul unui om cu nepusă bunătate și modestie.   Prima amintire care revine din întunericul timpului este momentul în care copiii primeau din mâna învățătorului câte două pere „de gustare” la începutul vacanței. Portretulfizic este sumar și reținem din  el amănuntul semnificativ al ochilor „foarte blajini” ai învățătorului. Povestitorul însuși atrage atenția că nu va vorbi despre gramatică și aritmetică, adică despre ceea ce i-ar fi putut învăța oricare alt dascăl, ci mai ales despre „învățătura cealaltă, sufletească” pe care le-a da Domnul. De aceea își amintește fostul școlar toate acele gesturi, care erau ale sufletului, precum învățătura „poeziilor eroice”, a cântecului, când Domnul încrunta „puțin din sprâncene” și „dădea ușor tonul”, pornind „glasurile tinere, într-o revărsare caldă” sau de privirea lui blândă, cu „zâmbet liniștit” când citea din poveștile lui Creangă. Învățătorul ținea cartea Humuleșteanului „la piept, în dreptul inimii” și ”se făcea o tăcere adâncă, ca într-o biserică”. Aceste fapte îl arată pe învățător ca om ce iubește atât de mult copiii, încât dorește să-i învețe mai presus de orice chiar iubirea. Sadoveanu îl numește pe acest om care avea „prisos de bunătate în el”: „apostol”. Apostolul în acest caz înseamnă o ființă dăruită luminării poporului până la sacrificiul de sine: Domnu Trandafir nu trăia pentru el, ci pentru numeroșii copii pe care i-a învățat toată viața lui.               O întâmplare mai deosebită înviorează povestirea. Domnul Trandafir este vizitat, într-o zi, de doi orășeni care vor să vadă școala, copiii și o lecție „așa de curiozitate”. Este, de fapt, o inspecție la care participă însuși „ministrul școalelor”. Farmecul evenimentului constă în faptul că învățătorul, bun gospodar, ca orice om de la țară, și prins cu descărcatul unui car de fân, nu bănuiește nimic, întâmpinându-i pe cei doi domni în chipul cel mai firesc, ca pe niște oameni osteniți de pe drum și de căldură. Le oferă dulceți, cafea și le arată o lecție „cum o făcea el totdeauna”. Impresionează autencitatea personajului, adică dorința lui de a părea exact ceea ce este și mai ales de a nu părea mai mult decât este. Și firește, ne tulbură puterea lui de a însufleți orice lucru cu dragostea care izvorăște neîncetat din inima lui bună. Ochii orășenilor sunt dintr-o dată încălziți. Glasurile tinere și râvna plină de har a învățătorului acționează cu puterea vrajei asupra oaspeților. Nu este, de fapt, o inspecție școlară, ci o întâlnire omenească, care stârnește înaltului personaj un profund respect. Duioșia își are izvor și în contrastul dintre modestul învățător, pierdut într-un colț de țară, și personajele înalte, venite dintr-o altă lume, mult mai complicată și mult mai puțin pură. Această deosebire transpare în vorbele bătrânului dascăl: „Ce are sp caute ministrul aici, în sărăcia asta a noastră?”. Ca să accentueze sfiala dascălului de a se prețui pe sine, povestitorul mai notează că „Domnu Trandafir” „mult s-a minunat” de această întâmplare. Nimic nu se spune despre mândria lui, despre satisfacția de a fi impresionat pe mai marii „școalelor”. Autorul reia observația simplă care precede fragmentul vizitei la școală, că „Domnu” nu-i învăța decât din dragoste. Nici pentru că trebuia nici pentru că i se plătea, nici „din pricină că se temea de cei mari”. Relația cu învățăceii este paternă: „parcă eram copiii lui”.                   Portretul dascălului îmbogățeste ideea de om, încrederea în puterea omului de a schimba înfățișarea lumii și chiar de a învinge numai prin iubire și bunătate moartea. Spuneam aceasta fiindcă „Domnu Trandafir”, îngropat de mult, pe pământul pe care l-a sfințit cu munca lui, trăiește în mintea și în sufletul elevilor lui. Scriitorul pare a contrazice ideea că numai personalitățile știute de toată lumea pot deveni nemuritoare.             Calitatea de om adevărat este la fel de glorioasă, iar locul pe care a trăit rămâne însemnat, chiar dacă timpul șterge așezările: „În locul acela odată a trăit un om”      

                                                Puiul de Alexandru Brătescu-Voinești - comentariu literar              Puiul impresinează prin înduioșătoarea nefericire a unui puișor de prepeliță, rănit la o aripă și lăsat să moară singur, de gerul iernii, de către prepelița-mamă, care nu-l mai poate lua în marea călătorie spre țările calde. Această povestire se potrivește perfect unei lecturi naive, sentimentale, fără ncii o intenție de înțelegere mai adâncă ori de studiere a textului sub aspectul frumuseții artistice.           Prozatorul apelează la cele mai firești sentimente ale cititorului, precum curiozitatea față de viața necuvântătoarelor și mila față de o biată pasăre rănită. Textul se adresează în primul rând copiilor, căci puișorul este și el „un copil” al prepeliței, iar autorul așază ca motto al povestirii un semnificativ îndemn: „Sandi, să asculți de mămica”. De la aceste vorbe, pe care le vom pune în legătură cu titlul, va trebui să începem o lectură puțin mai atentă a povestirii. Dacă o istorisire care privește numai viața păsărilor e precedată de un sfat adresat lui Sandi sau oricărui copil, înseamnă că ea este piduitarea pentru puiul de om, întopcmai ca o fabulă pentru adulți. Pe de altă parte, scriitorul putea imaginea și o altfel o întâmplare cu tâlc, fără să-și aleagă personajele din universul natural. Prin urmare, descoperim un dublu interes al autorului: curiozitatea față de întâmplările mărunte,neștiute din natură, față de dramele lor posibile și analogia (corespondența, asemănarea) cu lumea oamenilor.        Morala, învățătura care se reiese din text privește, desigur, universul uman, nu pe acela al prepelițelor.        Dar o operă literară nu se scrie înainte de orice pentru a transmite sfaturi și principii de viață. Autorul umanizează viețuitoarele înaripate, căci tot ceea ce privește omul cu interes și participare sufletească se umanizează, capătă trăsături omenești. Or, acest lucru nu se întâmplă în fabule, unde animalul nu este decât o caricatură a unor soiuri de oameni. În Puiul sunt impresionați, pe de o parte, de faptul că scriitorul se lasă cucerit de infinitele aspecte ale naturii, de farmecul tainic al înfățișării și obiceiurilor viețuitoarelor, încât aceste obiceiuri, de fapt instinctive, par dictate de o conștiință, iar pe de altă parte, de exemplele pe care le oferă natura, exemple ce se constituie în adevărate modele de comportament uman. Pentru aceasta este necesară cunoașterea adâncă a ambelor lumi: aceea a viețuitoarelor și aceea a oamenilor. Nu mai puțin adevărat este faptul că există instincte care le unesc, precum instinctul matern, atât de fin nuanțat în Puiul.        În text, observăm imaginile concrete ale iubirii de mamă. Ea transpare încă din grija pentru clădirea cuibului, viitor adăpost al puișorilor. L-a făcut îndată ce și-a recăpătat forțele după lungul drum, și l-a așezat „mai sus, ca să nu-l înece ploile”. O nemărginită grijă are pasărea-mamă și față de ouă, „mici ca niște cofeturi”, scrie autorul cu acea tandrețe de care virbeam, în legătură cu viața zburătoarelor.       El se adresează unui copil, ajutându-i înțelegerea prin exemple cunoscute din universul domestic: „Ai văzut cum stă găina pe ouă? Așa sta și ea...”. Cu dragoste paternă, povestitorul îndrumă cunoașterea copilului, îi arată tainele vieții, îl învață, mai ales, să observe cu atenție, să nu treacă superficial peste aspecte ale vieții care par banale, dar care, privite îndeaproape, pot deștepta un mare interes. Prepelița îndură obositoarea veghe a clocitului pentru ca nici o picătură de ploaie să nu atingă ouăle. Pentru a convinge mai bine pe cititor (și pe ascultător) de dragostea prepeliței, scriitorul descrie cu o gingășie care trădează propria lui dragoste pentru puii de pasăre, drăgălășenia vlăstarelor prepeliței. Cum să nu fie aceștia iubiți când sunt atât de „drăguți”, „goi, ca puii de vrabie” (o altă comparație care-l ajută pe copil să înțeleagă, să și-i închipuie, vrabia fiindu-i foarte cunoscută), „îmbracați cu puf galben”, „parcă erau șapte gogoși de mătase”. În general, obiectele și ființele mici stârnesc duioșia (astfel se explică existența diminutivelor în limbă -„puișor”).        Puii tuturor viețuitoarelor, chiar ai celor mai dizgrațioase sunt „drăguți” pentru că sunt neajutorați, cerând ocrotire, pentru că sunt nevinovați, întocmai ca puiul de om. Gingășia și candoarea puilor apare și în felul în care erau hrăniți. O lăcustă e „fărâmițată” de prepeliță „în bucățele mici”, ei o mănâncă cu „cioculețele”. Imitarea ciugulitului e „sonoră”: „pic! pic! pic!” (onomatopeea). Lumea celor mici este o „lume a diminutivelor”, totul este mărunt în acest univers, este adus la dimensiunea lor. Un pui neatent la chemarea prepeliței, e prins și ținut puțin în palma unui flăcău. Iubirea mamei se vede în grija cu care-l sfătuiește, fără să-l certe, mângâindu-l ca să-i treacă spaima. Dragostea părintească părintească apare, deci, în strădania neobosită a prepeliței de a se asigura adăpostul și hrana puilor, de a-i apăra de orice primejdie, prin sfat și supraveghere, în capacitatea de a ierta, de a consola, de a-i feri de suferință, dar mai ales în hotărârea de a-i pregăti pentru viață, pentru vremea când vor ieși de sub ocrotirea aripilor ei.         Pentru aceasta sunt „lecțiile de zbor”. Desigur, nu trebuie uitată acea primă impresie a dragostei de mamă: bucuria de a-i privi și de a-i vedea crescând pe puișori. Există, însă, momente în care sentimentele materne firești cresc, parcă din izvoare nebănuite. Așa se întâmplă atunci când viața puilor este amenințată. Prepelița și puișorii trec prin stări de mare încordare și teamă, atunci când pe miriștea lor, într-o după-amiază de august, sosește un vânător, însoțit de câinele lui. Puii, a căror drăgălășenie autorul nu uită niciodată. „„au ridicat toți în sus capetele cu ochișorii ca niște mărgele negre”, ascultând speriați, neînțelegând. Este o situație limită, adică aparent fără ieșire, căci tocmai dinspre lăstarul în care s-ar fi putut adăposti, venea vânătorul. Prepelița „a rămas încremenită”, iar puii „lipiți cu pământul”, cu poruncă să nu se miște cu nici un preț. Încordarea se exprimă prin tăcere (marcată și prin șoapta mamei, fâșâitul câinelui, clipirea ochilor), prin nemișcarea totală.        Nicicând nu apare mai intensă dragostea de mamă ca atunci când ea este silită să asiste neputincioasă la suferințele puiului său. Este o imagine plină de dramatism a iubirii materne, care devine sfâșietoare în finalul povestirii. Negăsindu-și puiul, prepelița este disperată. Apoi, înțelegând gravitatea accidentului, faptul că puișorul nu va mai putea zbura spre țările calde, ea își ascunde durerea „sinindu-se să nu plângă” și, atunci când, tot din dragoste maternă, căci își va salva ceilalți puișori, este obligată să-l abandoneze pe cel rănit, prepelița, „nu se uită înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea”.        Punctul culminant al acestui subiect îl constituie sfâșietoarea luptă ce se dă „în inima bietei prepelițe”. Ea ar fi vrut să se rupă în două: „jumătate să plece cu copiii sănătoși, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod”.        În primul rând trebuie să observăm luciditatea prepeliței, adică acea capacitate de a privi în față realitatea, de a nu-și face iluzii în privința faptului că puiul rănit sau întreaga familie ar putea rezista cumva la gerul iernii. Nici nu-și putea închipui că puișorul, o dată părăsit, s-ar mai putea salva în vreun fel. Aceasta dezvăluie o cunoaștere adâncă a legilor naturii, acel instinct de migrație al speciei, ceea ce nu putea echivala decât cu moartea. A-și părăsi copilul nefericit este împotriva iubirii ei de mamă. Firește că ea trebuie să urmeze drumul dintotdeauna al speciei ei, care nu poate fi abătut de nici un accident pentru că, în mod necesar, numai acesta îi poate salva pe ceilalți puișori. Aceasta este și importanta lecției pe care o oferă textul. Legile naturii, ca și legile vieții omenești, nu iartă și nu pot fi schimbate. Rănirea puiului s-a produs dintr-o măruntă neascultare a sfatului mamei, dar consecințele ei au fost dezastruoase. Iată cu ce preț imens ne învață natura. Iată de ce „Sandi” trebuie „s-o asculte pe mămica”.        Deznodământul decurge în mod necesar, obligatoriu, din felul în care și-a conceput autorul întregul subiect și tratarea lui, astfel că o altă neverosimilă, adică greu de crezut, pentru că ar contrazice logica artistică a textului.        Totuși, orice operă literară îndeamnă la meditație, la visare, la regândirea conținutului din felurite puncte de vedere, în funcție de acela care o citește.        

                                                                                                                                        Țara mea de Ioan Nenițescu - comentariu literar              Ca orice poezie patriotică, Țara mea urmărește definirea ideii de țară și a sentimentelor față de ea. Acest lucru se face de obicei în mod direct, poeziile patriotice fiind profund lirice.            În poezia lui Ioan Nenițescu se observă în primul rând repetarea la începutul versului inițial al primelor strofe a cuvântului-cheie „acolo”. Acest termen arată că poetul se referă la un loc anume, pe care îl determină prin versurile următoare. Desigur, repetiția nu este întâmplătoare. Apare limpede ideea că patria este un loc unic, inconfundabil.            Primele trei strofe conțin o enumerație, ai cărei termeni sunt introduși prin cuvântul „acolo”: „unde-s nalți stejari”, „stânci și munți”, „cer senin”, care definește spațiul unic al patriei în cuvinte simple, însă relevante. Termenii „stejari”. „stânci”, „munți”, „cer” (cu epitetul „senin”) au sens figurat. Peisajul apare ca termen de comparație pentru oamenii care stăpânesc plaiurile țării. „Flăcăii cu piepturile tari” sunt ca „stejarii”, întrucât stejarul este un arbore falnic, rezistent la urgiile vremii, impunător și frumos, iar frunzele sale simbolizează (au devenit chiar semn al triumfului), victoria (de aceea apar și pe tresele gradelor superioare).            În numeroase creații literare, stejarul apare nu ca un simplu element al naturii, ci semnificând forța, bărbăția, biruința.            „Voinicii cei cu peri cărunți”, adică bătrânii luptători ai țării, sunt cimparați cu „stâncile” și „munții”. Ideea implicată aici e că acești oameni sunt la fel de neclintiți în voința lor ca piatra, că au măreția munților și duritatea stâncii. Femeile, al căror zâmbet este asemuit cu „cerul senin”, se definesc prin frumusețe și gingășie. Azurul cerului reprezintă puritatea și frumusețea, bunătatea și grația. Înfățișarea lor celestă nu le împiedică însă pe aceste femei de a-și educa fiii ca pe niște viitori luptători.            Dacă primele trei strofe se încadrează într-o amplă și complexă enumerație (din acest motiv după ultimul vers apare virgula), strofa a patra constituie încheierea frazei printr-o exclamație simplă și cuprinzătoare, ca un rezumat al cuvintelor de mai înainte; accentul cade pe „țara” și „neamul”. Un singur epitet: „românesc” împodobește aceste patru versuri. El este însă sugestiv tocmai pentru că este singular și simplu. Poetul pare a spune că un lucru evident nu mai trebuie explicat prin cuvinte. Spunând „românesc”, el spune totul. Cuvintele „meu”, „mea”, subliniind legătura dintre poet, țară și popor, accentuează prin repetarea lor intensitatea sentimentului de mândrie națională. Antonimele „să mor”, „să trăiesc”, unite de cuvântul „acolo” (în țara mea) rezumă ideea că  ființa omenească, cu ceea ce are ea triumfător (viața), și cu durerea morții prefăcută în seninătate, nu poate exista cu adevărat decât în ținutul patriei.            Poezia continuă cu o nouă serie enumerativă, dispusă simetric față de cea dintâi, care evocă trecutul eroic al poporului nostru și completează definirea noțiunii de patrie. Pământul țării nu este numai priveliște, cu munți și păduri de stejar, ci și păstrătoare de urme ale Istoriei. Epitetul „bătrâne”, care se folosește de obicei în legătură cu ființele, este mai expresiv decât „vechi”, are o mai mare vibrație poetică, deoarece sugerează ideea măreției unui trecut încă viu. Cuvântul „dor”, atât de frecvent în poezia noastră populară, și cuvântul „moșie”, cu înțelesul său vechi de „patrie”, se îmbină într-o frumoasă exprimare figurată: „dorul de moșie” / Întotdeauna drept a stat”.           Poezia se încheie cu aceeași strofă-refren, concluzivă („Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc / Acolo eu să mor aș vrea, / Acolo vreau eu să trăiesc”), care amplifică, prin repetiție, ideile amintite, întregind ce-a de-a doua frază lirică (poetică). Parcă totul ar fi fost spus dintr-o răsuflare. Devine transparentă relația dintre conținut și titlu. Țara e un tărâm cum nu se află altul, în care poporul este desăvârșit ca și natura care l-a zămislit. Aceste minunate alcătuiri (patria și popor), nu se pot defini decât cu simplitate plină de rezonanța: „țara mea”, „neamul meu cel românesc”. În veșmântul sonor al cuvintelor, sentimentul iubirii de țară răsună grav, ca o chemare la izvoarele neamului.                    

                                                                                                                                                         Mama de George Coșbuc              Mama este una dintre cele mai cunoscute poezii din literatura română, datorită sentimentului adânc omenesc pe care îl comunică în versuri limpezi, cu o rimă perfectă, ce par a povesti o poveste reală. Dragostea dintre mamă și fiu dramatică, datorită lungii despărțiri și a incertitudinii revederii.           Iubirea filială e exprimată indirect, fără declarații, prin evocarea mamei în universul ei familiar. Gândul feciorului străbate priveliștea atât de cunoscută a locurilor natale, pătrunde în penumbra odăii în care se află mama și se aproie de sufletul ei, pe care „jalea îl răpune”.           Sentimentele se conturează din atmosfera de pustiitate și apăsare, de stingere, pe care o creează cadrul exterior, natural  (drumul spre căscioara singuratică) și cel interior (odaia). Între aceste spații distingem un subtil acord: amestecul trist de lumină și umbra pe care îl dau soarele la apus și focul sărăcăcios din vatră, mișcarea monotonă a frunzișului și ritmului torsului, senzația de singurătate.           Apele repezi, zbuciumate ca sufletul omenesc, plopii (copaci unduitori și subțiri, foșnind tânguios ca un cântec de jale),  cărările neumblate devin un fel de sunet al tăcerii, al absenței, ca și trosnetul de vreascuri a căror flacără „geme”.             Îngemănarea de sunet și lumină poartă pecetea tristeții din metaforele: „Iar plopi în umedul amurg / Doinesc eterna jale” și „flacăra lor geme”. Pustiul de afară, în a cărui imensitate întunecată pare a se pierde „căscioara”, și acela al odăii luminate fantastic exteriorizează pustiul din inima mamei („Tu, inimă pustie”). Așteptarea îndelungată și frământarea provocată de îndoială i-au obosit de moarte sufletul,  sfâșiindu-l între iluzii (precum acel părelnic deget bătând în geam) și deznădejde.                  Presimțindu-și sfârșitul, dorința mamei de a-și revedea feciorul crește dramatic, raportându-se la forțe mai presus de om: „Așa vrea poate Dumnezeu, / Așa mi-e datul sorții”.                  Tensiunea sufletească nu provoacă nicio agitație exterioară, dimpotrivă, împietrește pe femeia îndurerată. Cuvintele și gesturile ei încetinite de suferință se frâng, privirea devine fixă, neliniștea și chinul retrag pe om în adâncuri lăuntrice, făcându-l să participle tot mai puțin la ceea ce se întâmplă în jur. Poezia se compune din scene de o imobilitate aproape picturală, impresie accentuată de dispunerea umbrelor și luminilor; priveliștea unor cărări pustii în lumina apusului, mama torcând între umbrele fantastice ale focului, cele două orfane surprinse în aceeași îndeletnicire, mama tăcând îngândurată, cu ochii nemișcați, cu fusul deșirat la picioare sau plângând lângă vatră în noaptea târzie.           Ca în multe portrete atrag atenția și mâinile. Imobilitatea lor este manifestarea durerii care încremenește omul, oprind parcă viața în loc: „Te uiți la el și nu-l ridici, / Și fetele se miră”.                   Propozițiile principale unite prin conjuncția „și” transcriu această discontinuitate a mișcării, stagnare a existenței încremenite în durere.                   Naivitatea „copilelor” în contrast cu grija apăsătoare a mamei mărește impresia de părăsire a celei rămase fără niciun sprijin. Din mărturisirea ei aflăm că pierind închipuirile fericite zămislite de dor, elanul vital se stinge în umbrele morții.                   Cercul amintirii, care a făcut prezent chipul mamei, se închide cu notații despre natură, sugerând că mama îndură neodihna vântului, apăsarea norilor, negura nopții.          Mamă și fiu se găsesc prin puterea iubirii unul în preajma celuilalt, ea auzindu-l cum bate în geam, el închipuindu-și-o într-o seară ca atâta altele, într-o prelungă întunecare sufletească.                                          Versuri                             În vaduri ape repezi curg                         Şi vuiet dau în cale,                         Iar plopi în umedul amurg                         Doinesc eterna jale.                         Pe malul apei se-mpletesc                         Cărări ce duc la moară                         Acolo, mamă, te zăresc                         Pe tine-ntr-o căscioară.                           Tu torci. Pe vatra veche ard,                         Pocnind din vreme-n vreme,                         Trei vreascuri rupte dintr-un gard.                         Iar flacăra lor geme:                         Clipeşte-abia din când în când                         Cu stingerea-n bătaie,                         Lumini cu umbre-amestecând                         Prin colţuri de odaie.                           Cu tine două fete stau                         Şi torc în rând cu tine;                         Sunt încă mici şi tată n-au                         Şi George nu mai vine.                         Un basm cu pajuri şi cu zmei                         Începe-acum o fată,                         Tu taci ş-asculţi povestea ei                         Şi stai îngândurată.                           Şi firul tău se rupe des,                         Căci gânduri te frământă.                         Spui şoapte fără de-nţeles,                         Şi ochii tăi stau ţintă.                         Scapi fusul jos; nimic nu zici                         Când fusul se desfiră…                         Te uiţi la el şi nu-l ridici,                         Şi fetele se miră.                           …O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!                         La geam tu sari deodată,                         Prin noapte-afară lung priveşti                         Ce vezi? întreab-o fată.                         Nimic… Mi s-a părut aşa!                         Şi jalea te răpune,                         Şi fiecare vorbă-a ta                         E plâns de-ngropăciune.                           Într-un târziu, ne-ridicând                         De jos a ta privire:                         Eu simt că voi muri-n curând,                         Că nu-mi mai sunt în fire…                         Mai ştiu şi eu la ce gândeam?                         Aveţi şi voi un frate…                         Mi s-a părut c-aud la geam                         Cu degetul cum bate.                         Dar n-a fost el! Să-l văd venind,                         Aş mai trăi o viaţă.                         E dus, şi voi muri dorind                         Să-l văd o dată-n faţă.                         Aşa vrea poate Dumnezeu,                         Aşa mi-e datul sorţii,                         Să n-am eu pe băiatul meu                         La cap, în ceasul morţii!                           Afară-i vânt şi e-nnorat,                         Şi noaptea e târzie;                         Copilele ţi s-au culcat                         Tu, inimă pustie,                         Stai tot la vatră-ncet plângând:                         E dus şi nu mai vine!                         Ş-adormi târziu cu mine-n gând                         Ca să visezi de mine!       Descarcă fișa de la atașamente...    

                                                                                             Vizită de Ion Luca Caragiale - comentariu literar                   Schița „Vizită” de Ion Luca Caragiale este una dintre cele mai cunoscute, pe lângă D-l Goe, care are o temă amuzantă. Textul lui Caragiale stârnește însă un alt fel de râs în comparație cu textul lui Creangă. I.L. Caragiale nu dorește să ne înveselească, arătându-se prilejurile de voioșie ale vieții, ci, prin intermediul râsului, el vrea să atragă atenția citittorului asupra răului din oameni și din lume. Caragiale critică.                În „Vizită” și „D-l Goe”, apar copii și aspecte ale existenței lor. Se pune întrebarea: a fost autorul interesat în primul rând de acești copii sau de copilărie? Constatăm că ținta râsului nu e atât copilul cât copilul ca rezultat al educației primite în familie. Prin urmare, părinții, adulții sunt urmăriți de autor.                Personajele sunt creionate în câteva trăsături, sunt schițate. Aceste trăsături creează o imagine hazlie. Să privim o caricatură grafică, desenată. Dacă un om are un nas mai mare, caricatura îl va înfățișa cu un nas uriaș, mai mare decât trupul personajului. Această exagerare comică stârnește râsul. Ceva asemănător se întâmplă și în opera literară. Dacă un copil este răsfățat, prost crescut, acest răsfăț este mereu subliniat, exagerat, până ce copilul devine imaginea însăși a răsfățului, a proastei creșteri, întocmai cum caricatura cuiva cu nas mar devine un fel de portret al nasului. Se exagerează o singură trăsătură comică. Dacă o mamă nu știe să-și crească fiul, această trăsătură va fi pusă mereu în evidență, înroșându-se permanent liniile desenului literar, pentru ca defectul să fie cât mai ușor de observat.              Acest mod caricatural de a construi personaje literare e utilizat mai ales în opere de mică întindere.                    Autorul nu prezintă în aceste câteva pagini aspecte multiple ale vieții și caracterului personajelor, ci numai câteva, pe celelalte cititorul le poate bănui. Personajul va fi doar schițat, întocmai ca într-o caricatură reprezentând un anumit defect. De aceea unui copil care se alintă i se spune (în mediile cultivate) Goe. Defectul a luat numele personajului. Firește, nu trebuie să exagerăm comparația cu desenul caricatural, dar ea ne poate lămuri despre felul în care acționează în literatură, modul comic de a privi viața și oamenii, realitatea în care existăm.               În schița „Vizită”, naratorul nu-și exprimă părerile despre mamă și copil. El povestește și transcrie dialogurile într-un mod parcă naiv, căci spune, exact invers decât constată cititorul, că mama are păreri „sănătoase” despre educație, că micul Ionel este un „copilaș drăguț de vreo opt anișori”, îl numește (cu o singură excepție) maiorul, ca și cum ar participa convins la joaca lui; nu arată nici o supărare pentru faptele copilului care, presupunem, îl deranjează prin zgomotul asurzitor care împiedică orice conversație, prin pata pe care i-o face pe costumul deschis la culoare, prin modul jignitor în care i se adresează copilul („Da` tu de ce tragi?~), prin dulceața pe care i-o pune în galoși.             Atitudinea naratorului nu este nici de aprobare nici de dezaprobare, este neutră. Totuși, dacă citim cu atenție remarcăm anumite aluzii, un fel de a se atrage atenția cititorului în mod indirect.             În partea introductivă a narațiunii Doamna Popescu, mama lui Ionel, pe care oaspetele dorea să-l felicite de ziua numelui, rostește de trei ori cuvântul „educație”, în numnai două fraze. Ultima propoziție pare cam inutilă, repetând un lucru deja spus:„Și nu știți dv. bărbații cât timp ia unei femei educația unui copil, mai ales când mama nu vrea să-l lase fără educație”             Cititorul experimentat poate deveni bănuitor, cu atât mai mult cu cât naratorul preia cuvântul numind „sănătoase” „părerile” mamei „în privința educației copiilor”.  Naratorul pare a atrage atenția către acest aspect, pentru educația copiilor.             Ca un răspuns la aceste păreri se aude vocea servitoarei:Ionel nu s-astâmpără!”. În continuare, mama îl laudă. Tot ca un ecou se aude vocea servitoarei,  din nou alarmată. Astfel, cuvintele mamei apar într-un contrast evident cu „vocea” realității: „destept” - „vrea să răstoarne mașina”. Admirația mamei e contrazisă de purtarea copilului. Există un permanent contrast între seninătatea și mulțumirea mamei și comportarea supărătoare a copilului, care nu dă niciun semn de bună creștere sau de inteligență. Mama îi face observații blânde, îl sărută, îl scuipă să nu-l deoache, îl privește cu admirație pe copilul care poate să producă în fiecare clipă o catastrofă, de unde panica slujnicei: „- Sări, coniță!”, „-Ține-l, coniță!”. Mișcările copilului sunt violente: răstoarnă, bate, trântește, atacă, se repede, în contradicție cu imaginea unui „copilaș foarte drăguț”, care este numai aparentă.             Se pare că în această narațiune nici ținuta milităroasă a copilului nu este văzută ca un simplu joc nevinovat.            Naratorul insistă asupra violentelor urmări pe care le are imaginația copilului care se joacă de-a maiorul. Naratorul folosește de 22 de ori cuvântul maior, dar nu din naivă simpatie, ci pentru a evidenția contrastul între termenii militari (inamic, asalt, neutralitate, etc.) și universul mărunt al familiei, care îl protejează exagerat pe Ionel. Iată în text câteva din efectele acestui contrast: „micul maior”, „ia pe maiorul în brațe și-l sărută”, „mai sărută o dată dulce pe maiorașul”, „maiorul sare de gâtul mamei”, „maiorul lucrând cu lingura în cheseaua cu dulceață”. Dar nu numai copilul, ci și doamna Popescu trăiește o închipuire. Ea îl priveșste ca pe un „ștrengar”, „deștept”, „om mare”. Glasul ei e mereu iubitor, îngăduitor, admirativ, în timp ce faptele copilului ar cere o atitudine severă.            Ea este orbită de dragoste și nu prea inteligentă, își vede fiul așa cum ar dori să fie, nu așa cum este în realitate.         O amuză nespus că Ionel fumează, dar realitatea (leșinul copilului) arată că nu era nimic de râs în acest gest.         În concluzie, există un contrast între ceea ce-și închipuie acest personaj; doamna Popescu și în realitate, între aparență și adevăr, cu precizarea că personajul crede că este sau dorește să pară mai bun decât este.             Micile narațiuni ale lui I.L.Caragiale (numite schițe) se înrudesc mult cu teatrul, datorită dialogului care acoperă o mare parte a textului, a unor semne de punctuație ce redau vorbirea personajelor, a prezentării mișcărilor și atitudinilor acestora.           Naratorul, care afișează naivitatea și pare netulburat de comportarea personajelor, dorește. de fapt, să le condamne atitudinea: el este ironic. A fi ironic înseamnă a sugera cu haz anumite lucruri sau chiar a rosti cu umor exact invers decât ceea ce gândești.              Vizită, face parte din celebra culegere a lui I. L. Caragiale, Momente și schițe, o operă literară de cea mai mare importanță pentru literatura noastră.           Caracterizarea lui Ionel....https://latimp.net/forum/thread/24204/vizita-de-i-l-caragiale-ionel-caracterizarea-personajului-principal/  

                                                    Povestea Vrancei - comentariu              Povestea Vrancei este oi legendă populară. Ea provine, ca și alte texte referitoare la ținutul Vrancei, din materialul folcloric strâns și reformulat în scris de un localnic. Intervenția, deși vizibilă, nu alterează,  totuși, autencitatea creației anonime, întrucât îi respectă spiritul.           În spiritul definiței legendei, Povestea Vrancei e o narațiune privitoare la originea unor sate, a numelui fiecăruia, precum și a dreptului de proprietate al vrâncenilor asupra munților din ținut, o povestire în care adevărul istoric și imaginația artistică a poporului se contopesc. Lupta antiotomană, figură excepțională a voievodului, puterea lui de a preface o înfrângereîntr-o victorie, dar mai ales devotamentul nelimitat al întregului neam față de el aparțin adevărului istoric.        Restul (identitatea tuturor personajelor, exactitatea faptelor) nu se poate verifica, și nici n-ar fi de folos, interesantă fiind chiar această capacitate de remodelare artistică a unor întâmplări.          Pe scurt, o femeie simplă, trăitoare la munte, contribuie hotărâtor la o strălucită victorie a lui Ștefan cel Mare.        Putem delimita în corpul narativ câteva secvențe.   Prima secvență: Bătrâna primește în casa ei un drumeț misterios, îl omenește după străvechea lege a ospeției, oferindu-i hrană și loc de odihnă, ca să recunoască apoi în călătorul ostenit pe însuși domnul Ștefan, biruit într-o luptă cu turcii. A doua secvență care este și cea esențială, constituie inițiativa femeii de a-l ajuta pe domnitor. Vrâncioaia, personaj principal, surprinde cititorul, care-și închipuie o bătrână singuratică, neputincioasă și neînsemnată, figură care nu se potrivește cu domnul Moldovei.         Totuși, datorită Vrâncioaiei, înfrângerea se va preface în izbândă. Situația aceasta amintește de basmul popular, în care o bătrână salvează pe erou. Sfintele din basmele noastre sunt toate niște bătrâne aparent umile. Or, tocmai această imagine e discreditată de omul din popor, învățat să caute adevărul sub stratul înșelător.                 Trebuie să știm că textul nu apelează la suprafiresc, la miraculos, componenta de bază a legendei. O adevărată minune este omul însuși (adevă proclamat demult în cultură). Bătrâna își îndeamnă feciorii să strângă oaste, ceea ce ei împlinesc destoinic în aceeași noapte, buciumând fiecare în câte un dintre cele șapte părți ale Vrancei. Și iuțela cu care s-a strâns oastea seamănă cu miracolele din basme, fără a fi domeniul supranaturalului.        Uimirea lui Ștefan, încheie această secvență narativă.        Biruința este sfârșitul previzibil al grelei încercări prin care trecuse domnitorul, având ca temei iubirea de țară, vitejia, tinerețea și devotamentul unor apărători pe care poporul nu i-a putut uita.             Secvența finală este proprie numai legendei, constituind motivația întregii narațiunii. Ștefan dăruiește fiecărui fecior al Vrâncioaiei câte unul din cei șapte munți ai Vrancei, iar ei „ridică” sate, după numele lor.               Aura legendei e sugerată de prezența unor elemente caracteristice și altor texte similare: întâmplarea extraordinară (alcătuirea unei oștiri peste noapte în condiții neprevăzute), caraterul exemplar al personajelor (Vrâncioaia, Ștefan, cei șapte feciori, luptătorii anonimi) trasate în câteva luni, fără vreo adâncime psihologică.                O anumită simetrie a faptelor legendare ilustrează adesea binele și răul, frumosul și urâtul, adevărul și minciuna.  Fără a avea o mișcare narativă atât de pilduitor îndreptată spre triumful binelul, cum se întâmplă în cele mai multe basme, legenda urmează principiile etice ale poporului. În Povestea Vrancei, Binele este „organizat” topografic (cei șapte munți revin celor șapte frați și toponimic), cele șapte sate vor purta numele acestor viteji. Poporul iubește asemenea potriviri din convingerea că o ordine riguroasă trebuie să guverneze lumea.                 Căutând semnificațiile mai largi ale textului, deduse din caracterul său legendar, am putea observa că așezări bine constituite, precum satele vrâncene, „apar”  în urma unor strălucite victorii. În această perspectivă se poate conchide că viețuim într-o țară întemeiată de eroi legendari, ale cărei plaiuri sunt moștenite de la cei care s-au învrednicit de ele, apărându-le.                Devotamentul și recunoștința poporului față de domnitorul sfânt al Moldovei, la moartea căruia toată țara a plâns ca după un părinte (cum notează un cronicar).                 Îl recunoaștem și azi în tulburătoarele cuvinte ale unei tărănci, (notate de un cercetător al creațiilor populare): „Io am îm pomelnic pi Ștefan-șel-Mari, la bisăricî. Nu c-am fos` niamuri; da di la bătrâni știm cî iel ni-a dat munțăi șî sî-l pominim în veși di veși. Săpti munț i-ampărțât băiețâlor babi Vrânșiaia” - vorbe rostite în 1967.                                                       Povestea Vrancei legenda populară românească - de citit -              De mult, pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pe când Ţara Românească nu era unită încă şi ţinuturile Munteniei şi Moldovei aveau fiecare domnii lor, a fost o luptă mare între plăieşii lui Ştefăniţă şi armia turcească, care năpădise ca frunza şi iarba pe pământul Moldovei.            Bătălia a fost aprigă şi, din cauza numărului prea mare de duşmani, faţă de oastea lui Ştefan, moldovenii au căzut biruiţi.  Voievodul, amărât în suflet de această pierdere, fugise din faţa puhoiului vrăjmaş, ca să nu fie prins şi, rătăcind singur prin munţi, a ajuns pe valea Putnei.          Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă, ca în vremea de astăzi şi nici locuri goale şi dealuri chelbaşe, cum se văd acum. Codrii stăpâneau mai peste tot şi abia unde şi unde câte un pâlc de case se găseau înşiruite şi ascunse pe la poalele pădurilor, lăturiş cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai toţi ciobani, care-şi păşunau oile prin golurile şi poienile munţilor.    După atâta umblătură prin codri, nimeri prin asfinţitul soarelui la o casă de pe dumbrava Bârseştilor.       Aici, o babă bătrână torcea dintr-un fuior de cânepă pe prispa casei.       – Bună ziua, bătrânico, zise voievodul descălecând şi legând calul de ţâţâna porţii.       – Bună să-ţi fie inima, voinice, răspunse blând bătrâna care, uitând să mai tragă fir din caier, privea mirată pe viteaz, căci nu-l cunoştea cine este.     – Fă bine, mătuşică, de-mi dă ceva de mâncare şi lasă-mă să mă odihnesc puţin, că tare am ostenit de când umblu pe coclaurile astea.      Baba, fără să mai facă vorbă multă, puse masa şi îi dete străinului să îmbuce lapte cu mămăligă şi brânză de oi, repezindu-se apoi la coşar de aşeză armăsarul la iesle.    Când se înapoie în casă, găsi pe străin culcat. Se aşezase pe o laviţă, aşa îmbrăcat cu sarica cum se afla şi aţipise, căci, după cum se cunoştea pe trăsăturile feţei, era tare obosit.    Îl privea acum nedumerită baba şi nu înţelegea cine să fie străinul acesta cu părul bălai şi cu faţa rumenă şi frumoasă, de a rătăcit tocmai prin inima codrilor aceştia, unde doar mocanii de aici sălăşluiau în voie cu oile lor, fără să le tulbure cineva liniştea.  Tot uitându-se aşa cu luare-aminte, bătrâna observă că voinicul purta haine ostăşeşti de domn, cusute în fireturi şi aur, pe sub sarica greoaie de lână de oaie, care se lăsase puţin la o parte, dezvelindu-i pieptul de viteaz.          Îndată îşi dădu cu ideea că nu poate să fie altul decât Ştefan Vodă, domnul Moldovei, despre care auzise că fusese învins de turci într-o bătălie, că oastea i-a fost risipită şi alungată, iar el s-a retras în munţi.  Fără să mai stea pe gânduri, porni la fugă până la stâna din vale, ca să-şi vestească feciorii, lăsând pe Ştefan Vodă singur, să se mângâie cu somnul.          Baba avea şapte feciori voinici, tot unul şi unul, nalţi, spătoşi şi vânjoşi, care nu se temeau de nimeni în calea lor. În ei îşi pusese acum nădejdea şi, ajungând la stână, le povesti cele întâmplate cu voievodul, îndemnându-i ca să plece cât mai curând şi, răscolind ţinutul Vrancei, să strângă pe toţi voinicii plaiului acesta, cu care Ştefan să pornească la luptă şi să alunge pe turci din ţară.          De cuvânt, feciorii babei, toţi şapte, se răspândiră în şapte părţi ale Vrancei, buciumând pe văi şi dealuri, până a doua zi în zori, strângând fiecare câte o ceată de voinici, cu care se lăsară pe dealul Dumbrăvii.  Dimineaţa, când baba îşi văzu feciorii venind, deschise larg uşa de la odaia în care se afla Ştefan Vodă şi voioasă zise:       – Măria Ta, nu fi întristat. Scris este ca un aşa de bun viteaz să nu rămână învins de mâna duşmanului. Ia te uită cum îţi vin ostaşii cu care vei învinge lifta păgână.  Ştefan ieşi în prag şi rămase mirat când văzu curgând din toate părţile cete de voinici, înarmaţi cu lănci şi arcuri, coase şi topoare ce străluceau în razele soarelui de-abia răsărit.       – Dar de unde sunt aceşti voinici, bătrâno, şi cine i-a adunat aşa?       – Sunt plăieşii Vrancei, Măria Ta, şi vin cu toţii ca să porneşti cu ei la luptă. Te-am văzut cât de amărât erai când ai venit aseară şi ştiam că oastea ţi-a fost nimicită în luptă cu turcii. De aceea am trimis pe cei şapte feciori ce-i am şi, uite, până dimineaţă ţi-au strâns oaste nouă în loc, toţi voinici şi dornici de luptă.      Apoi, chemându-şi feciorii lângă ea, urmă:      – Aista-i Bodea, aista Spirea, celălalt Negrilă, apoi Bârsan, Spulber, Pavel şi cu Nistor. Toţi sunt feciorii mei şi acum ţi-i dau Măriei Tale. Cu ei şi cu întreaga ceată ce au adunat, mergi fără teamă şi-i vei scoate pe duşmani din ţară. Acum, privea mândru la oştenii aceştia adunaţi în pripă în jurul său, care i se părură vrednici de luptă, apoi, întorcându-se către babă, îi zise:       – Dar cum te numeşti, bătrâno?       – Tudora Vrâncioaia.       – Să trăieşti, mătuşă Tudora, şi Dumnezeu să-ţi dea sănătate, pentru sprijinul şi dragostea de ţară ce arăţi.       Apoi, îmbărbătându-şi oastea adunată, plecară cu toţii peste dealuri şi străbătând codrii la vale, izbi în coastă pe vrăjmaşi.  Toţi s-au luptat voiniceşte, Ştefan Vodă era printre cei dintâi, înconjurat de flăcăii Vrâncioaiei, care se luptau ca nişte lei, lovind în dreapta şi în stânga tigvele păgâne care cădeau ca bostanii, înroşind pământul.  Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, Ştefan a învins şi de data asta pe turci, izgonindu-i din ţară afară.  Atunci, de bucurie, voievodul se puse de petrecu şi veseli cu ostaşii săi, iar în urmă chemă lângă el pe cei şapte feciori ai Vrâncioaiei şi le zise:       – Flăcăi, cu voi am câştigat izbânda şi am alungat pe vrăjmaşi. Dacă nu nimeream la casa mamei voastre, multă vreme turcii ne secătuiau ţara. Sunteţi vrednici de răsplata domnească. Iată, voi sunteţi şapte fraţi iar în Vrancea sunt şapte munţi. Ai voştri să fie în veci, cu văi, cu ponoare şi tot ce se află acolo. Întoarceţi-vă, dar, înapoi în codrii voştri şi să-i stăpâniţi sănătoşi, din neam în neam; iar mamei voastre duceţi-i multă sănătate din partea voievodului Ştefan, care la vreme de strâmtorare a găsit la casa ei pat pentru odihnă şi braţe vitejeşti de luptă.  Le făcu ocolniţă pe piele de viţel, scrisă cu litere de aur, pentru dania domnească, document în puterea căruia fiii Vrâncioaiei ajunseră stăpânii Munţilor Vrancei, de la Trotuş până în valea Bâsca a Buzăului.          Şi de atunci, fiecare din cei şapte fraţi, înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, s-au aşezat la poalele munţilor, întemeindu-şi fiecare sate, după numele lor: Bodeşti, Spireşti, Negrileşti, Bârseşti, Spulber, Păuleşti, Nistoreşti.”      

Palatul de cleștar de Barbu Stefănescu Delavrancea rezumat              Trăia odată un împărat  puternic cu stemă ruptă din soare ce domnea într-un palat de cleștar.          Într-o seară, simțind stema cum îl apasă, provocându-i o mare durere o cheamă pe sora lui cea mare și înțeleaptă la el. Îi înmânează patru chei pe care le-a primit de la tatăl său și o pune să meargă în subsolul palatului tocmai cum îl sfătuise fostul împărat să facă când avea să-l apese stema.        Cum era macinat de gandul ca va muri si nu va avea cine sa ii succeada la tron a trimis pe sora lui cea mare sa intre in aceste incaperi.Prima cheie de arama deschise o camera plina de arama,urmatoarea era o camera din argint,apoi una de aur si la final era cea din diamante.        Ajunsă aici, sora cea mare trece prin camera de aramă, prin cea de argint și cea de aur și ajunge în cea de diamant care era păzită de un balaur care-i spune să nu se teamă căci cel care are cheile e mai puternic ca el. Aceasta intră și dă peste trei femei legate. Erau patimile Prostia, Pizma și Bârfa, urmate de Furia, Smintenia și Mânia.       Într-un colț o vede și pe Înțelepciunea, care era liberă și-i cere sfatul. Aceasta îi spune că întrucât împăratul nu are moștenitori de gen masculin să o dea pe una din fiicele sale aceluia care cântând din fluier, îi va transforma părul în aur și va dori să împărătească.      Asa imparatul a dat veste in tara si după multe căutări, împăratul îl găsește pe cel care îndeplinea aceste condiții. Dar, în timp ce se pregătea să-i înmâneze năframa, inelul, paloșul, gonaciul și stema, se iscă o furtună puternică, pământul se cutremură, iar palatul de cleștar se crapă în două.     Și iată cum, patimile Furia, Mânia, Nebunia și câte și mai câte s-au trezit libere și au împânzit întreg pământul. Cel mai bine dintre toate o duce Prostia, ea sălășluiește în cele mai multe capete omenești.     Sora împăratului se grăbește numaidecât să-i împărtășească acestuia cele auzite însă scapă cheile speriată fiind de femeile legate care urlau.   Povestea de citit o gasiti aici.... si povestea audio     Palatul de clestar de Barbu Stefanescu Delavrancea de citit Poveste audio la microfon Palatul de clestar  

            Mihail Sebastian a debutat ca romancier, cunoscut un numar mare de ani ca dramaturg si recunoscut postum si in calitate de critic.             El a atras atentia cronicarilor incă de la început, cu romanele sale, care au stârnit critice variate, analize amanunțite și încercări de încadrare a acestora între granitele unor clasificări. Opera care s-a bucurat de cele mai multe comentarii a fost cea dramatică. Traduse în mai multe limbi, jucate pe numeroase scene din țară și de peste hotare, comentate mai ales postum, cu un entuiziasm nedesimulat, opera lui Mihail Sebastian a fost considerată drept punctul de vârf, nu numai creației sale, ci chiar al dramaturgiei românești interbelice.          Jocul de-a vacanta sau Jocul de-a fericirea sau Mirajul trist al unei oaze  pe care si-o construiesc personajele, departe de a fi un pământ al făgăduinței, este de fapt mirajul deșerturilor. Există legi pe care eorii le știu prea bine, legi implcabile ce lasă posibilitatea de a vedea fericirea, dar care, în același timp, o fac inabordabilă. Căci după ce jocul s-a sfârșit, mirajul s-a risipit. Așa cu Miroiu din piesa „Steaua fără nume” stia foarte bine că „nicio stea nu se întoarce niciodată din drumul ei”, după cum Ștefan Valeriu și Corina își dau seama că dintr-un vis e bine „să fugi de bunăvoie, ca să nu se mai sfârșească singur”.       Acțiunea se petrece într-o vilă pierdută undeva în munții Ciucului, unde un grup de oameni absolut obișnuiți își petrece luna de vacanță. Nici unul dintre personajele piesei n-a renunțat la habitudinile sale din lumea din care a venit. Au adus cu ei ticurile si obiceiurile de acasă, astfel încât această lună se deosebește prea puțin de celelalte luni ale anului.       Știm destul de puține lucruri despre personaje și, după încheierea acțiunii, știm parcă și mai puțin. Corina este o tânără de douăzeci si cinci de ani, madame Vintilă, o femeie în jur de treizeci si cinci de ani, cu o anume vulgaritate, Bogoiu, un flăcău tomnatic cu o idee fixă, aceea de a-si nota cu regularitate, zilnic buletinul meteorologic; Jeff, un licean corigent la matematică. Și iată că în mijlocul acestui univers relativ liniștit, relativ omogen apare Ștefan Valeriu care tulbură calmul anost al locatarilor pensiunii.       La început șochează printr-o manifestă lipsă de politețe, printr-o mojicie ostentativă, nu salută pe nimeni, nu intră-n vorbă cu nimeni, nu cedează locul femeilor. Devine apoi agresiv, strică telefonul si aparatul de radio, „aranjează„ întreruperea poștei, dosește în fiecare dimineață placa indicatoare a localitășii pentru ca autobuzul să nu oprească.       În mod firesc, atitudinea sa este neobișnuită și inexpluicabilă pentru ceilalți. Se conturează un conflict, de la primele scene se simte existența a două „tabere adverse„, de-o parte Ștefan Valeriu, de cealaltă, restul vilegiaturiștilor.      Conflictul nu are loc, încordarea maximă fiind prezentă sub forma unui dialog Ștefan-Corina în care lămuresc lucrurile. Ștefan Valeriu îi tălmăcește Corinei jocul său: „Vezi, aveai dreptate când spuneai adineauri că sunt un om cumsecade. Da Unsprezece luni pe an. Dar am și eu luna mea de libertate si nu există decât o singură formă - supremă! - de libertate, lenea. Am ți eu luna mea de lene. De la 1 august la 31. Și fac tot ce pot ca să n-o pierd. Dumneata te agiți, vorbești, repari telefonul, ești într-i veșnică mișcare, într-o veșnică așteptare. Eu stau, privesc, tac și nu aștept nimic....Unsprezece luni pe an sunt un om grăbit, un om crispat, un om care aleargă, care discută, care rezistă, dar dacă unsprezece luni mă duc undeva departe de oraș, să iau lecții de lene, de la piatra asta, de la copacul ăsta” (Actul 1, Scena XV-a).         Uitarea, abandonarea tuturor poverilor de peste an stau la baza acestui joc iluzoriu de-a fericirea: „Dar dumneata nu știi să uiți. Nici unul din voi, dumneata și ăștia, Bogoiu sau cum le mai zice?, nu știe să uite. Amețiți când vi se întâmplă să nu vă aduceți aminte, trei secunde, în ce zi sunteți. D-aia zăpăcitul ăla bătrân, de cum se scoală, n-are altă treabă decât să scrie pe tablă: 5 august, 6 august...D-aia vă strângeți pâlc în jurul aparatului de radio, ca să vă spună ora exactă. Eu nu vreau să știu ora exactă. Si nu vreau să știu ce e azi, ce va fi mâine și ce-a fost alaltăieri. Ce e azi? O zi cu soare. Mi-e de ajuns. Îmi faceți milă, zău, când vă văd cu ce disperare, cu ce panică vă agățați de tot ce ati lăsat dincolo, acasă. La București. Și la drept vorbind, n-ați lăsat nimic acolo. Ați adus totul cu voi, în valiză: manii, regrete, zâmbete, amoruri”.       Din aceasta confruntare iese învingător Stefan Valeriu, care impune celorlați „jocul„ său. Unii îl înțeleg, alții nu, dar toți îl acceptă, din convingere (Corina), din constrângere (Bogoiu), ori pur si simplu cu indiferență (Maiorul). Jocul se desfășoară conform scenariului lui Ștefan, tulburat doar din când în când de crizele erotice ale doamnei Vintilă, ori de cele de creștere ale lui Jeff. De comun acord se rup toate legăturile cu exteriorul: telefonul, presa, corespondența, radio-ul. Abia la final se vădește că scenariul nu a fost perfect, iubirea insinuată discret între personaje tulburând echilibrul aparent perfect al jocului.       Despărțirea din final, dincolo de accentele ușor melodramatice, îi readuce pe pământ, pregătindu-i pentru reluarea cotidianului plicticos al celor unsprezece luni ale anului. Jocul se încheie, visul contenește dar iluziile rămân.        Fluent scrisă, cu o evidentă știință a elaborării textului dramatic si a construcției personajului, comedia lui Mihail Sebastian este una din operele literare care rămân în patrimoniul culturalJocul de-a vacanta 

Rezumatul legendei Orfeu si Euridice Povestea de dragoste dintre Orfeu şi Euridice, două personaje mitologice, i-a impresionat deopotrivă pe zei şi pe pământeni. Este portretizarea iubirii pierdute, apoi regasite pentru a fi pierduta a doua oara. Orfeu (in limba greaca: Ορφεύς - Orfeus) este un erou din mitologia greaca, fiul regelui trac Oeagrus si al muzei Calliope. Dupa Pindar, Orfeu a fost fiul maretului Apollo, zeul zilei, al luminii si al artelor, protectorul poeziei si al muzicii, mama sa fiind dulcea Calliope, muza muzicii, a dansului si a elocventei. Tatal sau, zeul Helios-Apollo i-a daruit lira, instrument creat de ingeniosul Hermes. Orfeu este considerat ca fiind cel mai de seama cantaret de imnuri din vechea Elada, vestit pentru puterea de a fermeca pe oricine cu maiestria sa. Cantaret desavarsit, personajul a devenit cu timpul arhetipul artistului. La nastere, Calliope i-a pus pe limba trei stropi de roua si l-a inzestrat cu darul de a alcatui stihuri minunate, iar tatal sau, la vremea potrivita i-a daruit o lira fermecata faurita de insusi Hefaistos, lira la sunetele careia, insisi zeii Olimpului gaseau o aleasa desfatare, muzica pe care dantuiau si suavele nimfe. Muzica lui fermeca orice fiinta, chiar si stancile erau clintite din loc de cantul lui. Nu este deci de mirare ca Orfeu a fost de mare ajutor argonautilor, la a caror expeditie a participat, domolind marea furtunoasa datorita puterii de a stapani prin arta lui elementele naturii. Conform istoriografului Diodor nu cantul, ci ruga fierbinte a fost cea care-i aduse izbavirea. In versiunile mai vechi, Orfeu este recrutat de argonauti pentru a acoperi ademenirile sirenelor cu propriul sau cant. Dupa despartirea de ortacii lui Iason, Orfeu s-a indragostit de frumoasa nimfa Euridice, in ochii careia, fericirea sa se oglindea zile si nopti in sir, si s-a casatorit cu aceasta. Din pacate, aceasta minunata poveste de dragoste a fost de scurta durata. Exista doua versiuni ale mortii nimfei, din cauza muscaturii unui sarpe veninos. Dupa Vergiliu, Euridice era ravnita de Aristaeus. Aristaeus, zeul grec al pamantului si agriculturii, a fost atras de frumusetea nimfei si a inceput sa o urmareasca. In timp ce fugea de zeu, Euridice a pasit intr-un cuib de serpi veninosi si a fost muscata, murind la scurt timp. Ovidiu povesteste ca nenorocirea si moartea Euridicei ar fi avut loc pe cand nimfa culegea flori cu suratele ei, naiadele. Distrus de durere, Orfeu cere zeilor ajutor, pentru a-i reda iubita. Dar, cerul tace. Atunci, Orfeu se hotaraste sa mearga el insusi pe taramul umbrelor si dupa mai multe peripetii, depasind cu lira sa fermecata toate obstacolele din cale, ajunge in fata temutului Hades. Acesta, fermecat de frumusetea muzicii si a versurilor sale, se lasa induplecat si promite sa o lase pe Euridice sa-l urmeze in lumea celor vii, cu singura conditie ca el, Orfeu, sa mearga in fata ei si sa nu intoarca privirea catre Euridice, pana nu vor parasi lumea umbrelor. Aproape de iesire, Orfeu se teme ca nu cumva Euridice sa se fi ratacit si intoarce capul, dar tot ce mai vede este cum iubita sa, cu bratele intinse catre el, aluneca inapoi in Infern. In nerabdarea lui, Orfeu a uitat ca amandoi trebuie sa fie in lumea de sus iar in momentul cand a pasit in lumea de sus, s-a intors spre ea pentru a o vedea. Euridice a disparut a doua oara, de data aceasta pentru totdeauna. In pofida rugamintilor eroului, care a ramas indelung timp (la Vergiliu sapte luni, la Ovidiu sapte zile) in preajma raului Styx, induiosand cu lira lui toate animalele salbatice, Hades nu a mai eliberat-o pe Euridice. Revenit pe pamant, Orfeu nu mai vrea nimic. Rataceste trist si abatut, singura sa consolare, fiind muzica si poezia sa. Nu mai vrea sa iubeasca nicio femeie, ramanand fidel iubitei sale, chiar dincolo de moarte. In zadar il ispitesc bacantele, preotesele lui Bacchus, el ramane neinduplecat. Furioase, acestea, razbunatoare si ametite de vin, il ucid. Dar Orfeu primeste moartea cu seninatate, pentru ca numai asa isi mai poate reintalni iubita. Legendele istorisesc in mod diferit moartea lui Orfeu. Unele versiuni mentioneaza ca dupa disparitia definitiva a Euridicei, Orfeu si-ar fi luat viata. Alte variante spun ca el a fost lovit de un trasnet, drept pedeapsa pentru ca a dezvaluit profanilor tainele lumii de dincolo. Conform celor mai cunoscute istorii, Orfeu s-a retras, dupa pierderea sotiei sale, in muntii Traciei si nu a mai dorit sa vada nici o femeie. O alta legenda spune ca singur si indurerat pentru tot restul vietii, Orfeu si-a gasit, pana la urma, pe meleagurile natale sfarsitul, fiind sfasiat in bucati de menade, preotesele trace ale lui Dionis. Acestea erau manioase pe el pentru ca nu a participat la cultul lor orgiastic. Dupa moartea sa, muzele lui Apollo au pus lira lui Orfeu pe cer, unde o vedem si noi: Constelatia Lirei, care ne reaminteste de una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste eterna, petrecuta in cer sau pe pamant. Dupa Ovidiu, capul si lira sa au fost aruncate in raul Hebrus si purtate pe marea Egee pana pe tarmul insulei Lesbos. Acolo, capul fu cat pe ce sa fie inghitit de un dragon, impietrit pana la urma de catre Apollo. Deoarece capul nu incetase sa cante, i se inalta acolo un oracol. Insula deveni in acest fel leaganul poeziei lirice. Lira insa, a fost ridicata de zeii olimpieni la cer, unde formeaza constelatia cu acelasi nume. Dragostea lui Orfeu pentru Euridice semnifica limita pana la care poate ajunge devotamentul in casatorie si existenta unei iubiri mai presus de moarte. Teatru radiofonic Orfeu in infern https://latimp.eu/orfeu-in-infern-de-tennessee-williams-teatru-radiofonic-drama-latimp-1980/

Romanul începe cu fraza captivantă: ,,Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.” „Anna Karenina”, roman scris de celebrul autor rus Lev Tolstoi, a avut prima publicare a operei a avut loc în foiletoane, între anii 1875 și 1877. Romanul abordează problemele sociale ale vremurilor respective, pe fondul cărora au loc transformări emoționale profunde și drame existențiale, la nivelul personajelor. Romanul debutează în cadrul familiei Oblonski, în Moscova. Daria Alexandrovna Oblonskaia ( “Dolly”) a realizat că soțul său, Stepan Arkadievici Oblonski (“Stiva”) a înșelat-o și îl amenință că îl va părăsi. De aceea sora lui Stiva, Anna, soție a lui Alexei Karenin îl vizitează la Petersburg pentru a încerca să salveze mariajul dintre cei doi . În călătoria sa cu trenul spre Saint Petersburg, Anna este acompaniată de Contesa Vronski, o femeie în varstă, al cărei fiu, Alexei Vronksi, pare interesat în mod deosebit de Anna. Înainte ca lumea să părăsească stația de tren, un eveniment tragic are loc, un gardian fiind ucis de un tren. Pentru a încerca să o impresioneze pe Anna, Alexei îi oferă vaduvei bani . Cei doi se îndragostesc. Între ei există anumite probleme, deoarece Anna era soția unui om cunoscut,Alecsei Alxandrovici, cu care avea un copil pe nume Seryozha. Protagonista nu știa ce e dragostea adevarată. Ea se casatorise cu un barbat mai mare decât ea cu douazeci de ani, dar nu din dragoste. Semnificația operei cred că se descoperă pe cărarea destinelor celor două cupluri, Levin și Kitty, respectiv Anna și Vronski. Pe măsura curgerii line a poveștii, începe să fie clar că cele două perechi devin reprezentări diferite ale vieții de familie și ale iubirii existente între ele. Între Levin și Kitty există un sentiment pur, spiritual, o dragoste curată, tinerească, înfloritoare, care se dezvoltă continuu. Izvorăște din suflet, iar sufletul fiind nemuritor, și dragostea lor e asemenea. Asta nu înseamnă că nu există o atracție fizică între cei doi, însă accentul nu cade pe desăvârșirea iubirii între ei prin consumarea dragostei trupești, ci pe trăirea vieții ca și cum cele două suflete și cele două voințe ar deveni una singură. Între Anna și Vronski iubirea este una fizică, pătimașă, adulterină, sortită pierii parcă încă din timpul consumării ei. Fiind trupească, este, prin urmare, efemeră, limitată, nestatornică, într-o perpetuă scădere a intensității. În sprijinul acestei idei vine și următoarea observație critică a lui Nicolae Steinhardt, în legătură cu scena dragostei trupești dintre Vronski și Anna: În fond, el (Vronski) are acum, fulgerător, intuiția problemei care i se va pune de atunci încolo în cursul întregii lui vieți: cum să se descotorosească de acest corp? […] Deși e prima îmbrățișare a eroilor și deci momentul de mare fericire, tragedia s-a și închegat; îndrăgostiții n-o aud, dar șuierând lugubru, locomotiva ucigașă a și pornit încetișor la drum, conform unui tainic și inexorabil mers al trenurilor. În clipa aceea chiar, Vronski, pe plan atemporal, o ucide pe Anna. Poate că nicăieri, în literatura universală, dragostea și moartea nu au mai fost mai inextricabil simultaneizate, iar actul posesiunii nu a fost mai psihanalitic identificat cu cel al morții. Putem observa un anumit motiv care mi-a plăcut, și anume cel al transfigurării persoanei prin iubire sau din lipsa iubirii. Tolstoi l-a prezentat prin Levin și Anna. Primul, în perioada dinaintea nunții, când dragostea față de Kitty iradiază, îl copleșește și îi inundă orice ungher al ființei, vede lumea ca pe un eden pământesc, toți oamenii par a fi înconjurați de un nimb al virtuților omenești, simte o stare de binedispozitie continuă, vede numai frumusețea din oameni și din lucruri. Mi-a adus aminte de sfatul unui profesor care ne spunea să vedem lumea, zi de zi, ca prin ochii aceluia proaspăt îndrăgostit. Anna, spre finalul cărții mai ales, din cauza involuției sentimentelor față de Vronski, privește lumea cu dezgust, percepe totul negativ, urât, hidos, nesemnificativ, plin de ură. Această perspectivă de a privi lumea arată încă odată diferența dintre iubirea care unește cele două cupluri. Raportarea la iubire se poate face și dintr-o perspectivă teologică. Iubirea dintre Levin și Kitty simbolizează iubirea creștină, firească, încadrată în tiparele normalității, față de cea dintre Anna și Vronski, situată la polul opus. Tot prin Levin și Anna, Tolstoi cred că face o diferență dintre iubirea mântuitoare, izbăvitoare și cea distructivă. Chiar la finalul cărții, Levin începe să creadă. În sufletul lui necredincios încep să rodească simțăminte și idei creștine. Și este foarte interesant cum ajunge aici: de la viața creștină pe care o duce, dar în mod involuntar, nedeclarat! El își dă seama că viața care îi este dată, soția, copilul, gospodăria, legile naturii și tot ce-l înconjoară nu pot a-i fi date decât de către Dumnezeu. În Teologie, cugetările lui se numesc revelație naturală, adică constatarea omului că Dumnezeu există pornind de la legile naturii, de la cele morale, observând armonia și rațiunea care există în om, în lume și în univers. Aceasta e iubirea mântuitoare, adică iubirea care salvează un suflet sau mai multe. Iubirea Annei e cea distrugătoare, prin raportare la actul sinuciderii; iubirea față de Vronski  a făcut-o să ajungă acolo, la adulter și la suicid, adică la pierderea sufletului ei, precum personajul flaubertian, Emma Bovary. Dincolo de observațiile de factura criticii literare la adresa Annei, consider că se cuvine ca orice s-ar spune despre personajul Anna Karenina și reprezentările ei  pe scena actuală a vieții noastre să se spună sine ira et studio, adică fără mânie și părtinire, precum este bine a se scrie istoria. Să nu judecăm de pe poziția autoînchipuită a exemplelor umane, ci să încercăm un sentiment de milă, compasiune în asemenea situații. Motto-ul cărții, A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti (Rom XII, 19), spune Domnul, nu lasă loc de îndoială că nu noi suntem în măsura de a condamna sau judeca pe nimeni (doar dacă nu avem onorabila funcție de magistrat), personaj sau persoană, ci această atribuție este una de drept divin. Tolstoi pune accenul, de asemenea, pe conflictul interior al Annei, al lui Vronski şi al lui Alexei Karenin, care îşi arată tristeţea şi dezamăgirea cu privire la soţia sa. ,,N-am decât prezentul, şi prezentul nu e tocmai trandafiriu.’’ Romanul este numeros prin numărul personajelor, marea majoritate din spațiul citadin. Tolstoi redă în cea mai originală formă întreaga splendoare a societății rusești aristocrate. În roman sunt tratate, prin intermediul discuțiilor dintre cele mai simandicoase personaje, teme legate de viață, moarte, iubire, fericire, trădare, onoare, destin, familie, credință ș.a. Este prezentată detaliat întreaga gamă de plăceri și îndeletniciri a nobilimii (crema societăţii), cât și a mojicilor și a intelectualilor din spațiul rural. Cartea este una clasică, una de referinţă. Descrie atât pasaje de iubire, de suspiciune, gelozie, dar şi despre filozofie. "Dacă binele are un motiv, încetează a mai fi bine. Dacă are ca urmare răsplata, de asemeni nu mai este bine. Atunci binele nu există decât în afară de lanţul cauzelor şi al consecinţelor." Concluzionând, romanul se înscrie cu uşurinţă în lista cărţilor ce trebuie citite într-o viaţă pentru caracterul uşor de citit şi pentru stilul calsic cu influenţe ruseşti. teatru radiofonic dati click aici....................teatru audio film serial 2017 dati click aici.....................Film serial Anna Karenina 2017 carte Anna Karenina si opere Lev Tolstoi dati click aici...................Cartea Anna Karenina  

Boris Pasternak (10 februarie 1890, Moscova, Rusia - 30 mai 1960, Peredelkino, Rusia) - scriitor. Titlul original: Doctor Zhivago Prima ediţie: 1957, de Feltrinelli (Milano) Scriitorului Boris Leonidovici Pasternak i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatura in 1958, pentru "importantele sale realizari atit ca poet, ci si ca unul dintre reprezentantii marii traditii epice ruse", conform declaratiei comitetului Nobel. Literatura de rezistenţă reprezintă un capitol distinct, încărcat de tragic umanism, din literatura universală. Ea se constituie într-o formă specifică nu doar de protest, ci chiar de luptă (uneori cu garda jos) a unora dintre cele mai sensibile şi curajoase conştiinţe, i-am numit pe scriitori, împotriva dictatorilor şi a politicilor lor de intimidare, care cu toatele vizau acele focare de rezistenţă ce nu admiteau acţiunea neîncetată a mijloacelor de înrobire umană (procesul de mankurtizare de care vorbeşte Cinghiz Aitmatov în romanul O zi mai lungă decât veacul), atât prin restrângerea sau chiar privarea totală de libertăţile fireşti într-o societate normală, cât şi prin atrocele mecanism de nivelare şi sterilizare intelectuală. Romanul a fost ecranizat in 1965 de David Lean, cu Omar Sharif si Julie Christie in rolurile principale, iar filmul a fost distins cu cinci premii Oscar, patru Globuri de Aur si doua premii Grammy si inclus pe lista celor mai bune 100 de filme ale tuturor timpurilor. Adaptarea pentru televiziune din 2002, in regia lui Giacomo Campiotti, cu Hans Matheson si Keira Knightley, a obtinut trei nominalizari la premiile BAFTA. Romanul beneficiază de două ecranizări bine realizate, şi le recomand în funcţie de preferinţele individuale în ceea ce priveşte fidelitatea faţă de carte. Prima versiune, cea cu Omar Sharif din 1965 respectă îndeaproape firul narativ, pe când cea cu Keira Knightley din 2002, prezintă o variantă uşor romanţată a finalului. Destinul lui Iuri Jivago, personajul principal al acestui roman, şi al Larei (Larisa) stă sub semnul predestinării. Întâlnirea acestora şi regăsirile în momentele cheie ale romanului nu sunt întâmplătoare, ci constituie baza relaţiei lor care se dezvoltă ca o nevoie organică de supravieţuire. Romanul este ifuzat de atmosfera iernii şi a zapezilor peisajul este tipic rusesc şi este parte integrantă din viaţa protagoniştilor. Senzaţia frigului de multe ori transpare dincolo de rândurile citite, în special în episoadele de la Varîkino. Observăm că personajele sunt construite antitetic. Lara este atât prototipul femeii angelice, cât şi al femeii fatale. Este un amestec ciudat de puritate şi perversiune. Pe de o parte încearcă să fie o soţie devotată pentru Paşa (care devine mai târziu generalul Strelnikov) şi pentru fetiţa lor, dar, pe de altă parte, chiar ea recunoaşte că nu simte o repulsie totală faţă de Komarovski, fostul amant al mamei sale, care o transformă în femeie. În antiteză, Tania, soţia lui Iuri, trăieşte doar pentru fericirea lui şi este dispusă să îi ierte escapadele extraconjugale, mulţumindu-se doar să îi fie alături. Dragostea lor frateasca (au crescut împreună) este deasemenea în antiteză cu pasiunea mistuitoare ce caracterizează relaţia dintre Iuri şi Lara. Personaj tipic negativ, avocatul Komarovski, este vinovat de sinuciderea tatălui lui Iuri şi de pervetirea Larei. Este, de asemenea, un om cu influenţă politica în noul regim şi va fi mereu pe urmele Larei, încercând să îi distrugă de fiecare dată fericirea. De cealaltă parte, Iuri este personajul pozitiv, eroul romantic care se zbate pentru convingerele proprii şi care crede în puterea dragostei, în ciuda sfârşitului său tragic. Acţiunea romanului se desfăşoară pe fundalul războilui civil din Rusia, şi venirea lui Lenin la putere. Asistăm deopotrivă la decăderea burgheziei, reprezentată de familia Taniei, cât şi la ascensiunea celorlalte pături sociale datorită schimbărilor politice. Familia Taniei este nevoită să-şi împartă acum casa cu alte zeci de oameni şi să se adapteze la traiul în două camere, idealistul Paşa este îndoctrinat cu noile convingeri ale sistemului comunist şi avansează în cadrul partidului, Iuri este persecutat pentru scrierile sale literare, pentru trecutul burgez etc. Două cauze, una mai înfricoşătoare şi mai presantă ca cealaltă, îşi dau concursul la părăsirea Moscovei de către Iura, soţia lui Tonia, fiul Saşa şi socrul Aleksandr Aleksandrovici: a) Prima o reprezenta întunericul, foamea şi frigul, întrucât – precizează Pasternak – „Pentru cei mai mulţi dintre oameni mâncarea consta din mei fiert şi ciorbă din capete de hering, urmată de restul de hering ca felul doi; mai era şi o zeamă din grăunţe întregi de grâu sau secară fierte”. b) Cea de-a doua cauză, chiar mai primejdioasă şi mai de neocolit ca prima, era întruchipată de comisari, „oameni în scurte de piele neagră, cu puteri nelimitate şi o voinţă de fier, înarmaţi cu mijloace de intimidare şi cu revolvere, care se bărbiereau puţin şi dormeau şi mai puţin”. Cu toate că mai întinsă, cea de-a doua parte a romanului se vădeşte a fi mult mai închegată ca prima, ceea ce – evident – reprezintă un apreciabil spor de natură compoziţională. De data asta – din proprie iniţiativă, ori poate că bine sfătuit – Pasternak renunţă la numeroasele acolade şi interpolări specifice primei părţi, ceea ce pe ansamblu îi conferă acesteia un caracter aproape compozit, şi-şi concentrează atenţia pe intersectarea şi apoi pe împletirea destinelor celor doi eroi – Iura şi Lara, până când ei ajung să vibreze la unison, într-o dragoste – ne spune îndurerata Lara în faţa cadavrului doctorului – „cu nimic comparabilă pe lume”, căci, ne înştiinţează autorul în continuare, ei „s-au iubit pentru că totul în jurul lor dorea aceasta, copacii şi norii de pe cer, de deasupra capetelor lor şi pământul de sub picioarele lor”. Cu toate ca n-a încetat să-şi iubească soţia, Iura avea stringentă nevoie de dragostea mistuitoare şi totuşi mângâietoare a Larei, deoarece numai prin ea avea să dobândească acea stare de extaz liric, din care vor rezulta „elegiile lui despre Lara”. Îndeosebi după fuga de la partizani, unde fusese ţinut captiv timp de aproape doi ani (partizanii duceau mare lipsă de medici), şi îndeosebi după ce află din scrisoarea Toniei că toţi ai lui (între timp i se mai născuse o fetiţă) urmează să fie expulzaţi din ţară cu destinaţia Paris, ceea ce însemna că n-aveau să se mai revadă vreodată, Iura avea mare nevoie de dragostea Larei: era hrana lui spirituală, era suportul lui în viaţa tot mai nesigură, era însăşi raţiunea lui de-a fi. Mai ales în acele zile când, aşa cum cu îndreptăţire afirmă Lara, „aerul devine din ce în ce mai irespirabil”, întrucât – punctează autorul cu justificată oroare – „Zilele acelea confirmau vechea zicală – omul este lup pentru om. Călătorul făcea cale întoarsă pe drum la vederea altui călător, străinul care întâlnea alt străin îl omora de frica de-a nu fi el omorât. Au existat şi cazuri izolate de canibalism. Legile civilizaţiei umane fuseseră abrogate. Legile de care asculta omul acum erau legile junglei; visurile pe care le visau erau visurile preistorice ale omului cavernelor”. E drept că amândoi se simţeau ameninţaţi în acele zile de cumplită nesiguranţă. Dar dacă Iura se făcea vinovat doar de ascendenţa sa neproletară – era fiul unui milionar destrăbălat şi ţicnit, care îşi încheie viaţa aruncându-se din tren, în schimb Lara era mult mai expusă la represalii, cu toate eforturile depuse pe direcţia reeducării politice, întrucât se ştia că era soţia acelui orgolios Paşa Antipov, nemembru de partid şi totuşi, ajuns atât de sus în ierarhia armatei roşii, încât devenise extrem de incomod, în consecinţă obligat să fugă şi să se ascundă pentru a scăpa cu viaţă. Are noroc de câteva ori, când – aşa cum îi povesteşte el lui Iura – era cât pe-aci să fie prins, dar după plecarea Larei spre Extremul Orient, pesemne considerând că viaţa sa este inutilă, el se sinucide prin împuşcare chiar în faţa casei unde locuiseră câtva timp eroii noştri îndrăgostiţi. Ei bine, în timp ce Lara şi Iura treceau în revistă foarte redusele şanse de salvare, îşi face apariţia avocatul Komarovski, un ins abil şi fără scupule, care înrâurise într-un fel sau altul destinele ambilor: fusese primul amant al Larei şi, în calitate de avocat al familiei Jivago, el îşi avea partea lui de vină la îmbolnăvirea şi mai la urmă la sinuciderea milionarului dezechilibrat. Komarovski le explică că situaţia este deosebit de alarmantă, dar că el – în calitate de membru al unui guvern pentru o republică din Extremul Orient recunoscută de Moscova – este singurul în stare să-i salveze, cu condiţia ca ei să se decidă cât mai repede. Iura refuză cu îndârjire să plece, dar pentru a o hotărî pe Lara să-l însoţească pe avocat şi astfel să se salveze, lasă să se înţeleagă că-i va ajunge din urmă. Cei doi pleacă pe drumul lor, iar doctorul, complet deprimat după plecarea Larei, se decide s-o ia pe jos spre Moscova, prilej pentru autor de-a ne înfăţişa starea jalnică a Rusiei bolşevice în tablouri de-o cutremurătoare veridicitate: „În acele zile, pădurile şi câmpiile ofereau un contrast total. Părăsite de om, câmpurile arătau ca un orfan, ca şi când absenţa omului le-ar fi pus sub un blestem, dar pădurea, scăpată de el, înflorea mândră, ca şi când ar fi fost eliberată de captivitate”. Ajuns la Moscova, Iura se simte scârbit atât de relatările lui Gordon şi Dudorov, prietenii lui din copilărie („Niki, îi spune el lui Dudorov, am suferit când te-am auzit povestindu-ne cum ai fost tu reeducat în închisoare şi ai crescut în personalitate. Aveam senzaţia că ascultam un cal de circ descriind felul în care s-a apucat să se dreseze singur…”), cât şi de atotputernicia lui Markel, fostul lor portar, cel care în noile condiţii create de bolşevism, nu se jenează să-l facă pe stăpânul de altădată „împiedicat” şi „nerod”. Motive suficiente pentru hipersensibilul Iura ca să se complacă în mizerie şi decădere (nu-şi mai practica meseria de doctor), cu toate că din concubinajul cu Marina, mezina lui Markel, rezultaseră două fetiţe. Noroc cu Evgraf, fratele lui vitreg, care îi sare în ajutor, aşa cum făcuse de atâtea ori în situaţiile critice… În cele din urmă, înainte de împlinirea vârstei de 40 de ani, Iura moare de scleroză a cordului, boală moştenită de la mama lui. Ocazie pentru autor, ca printr-o stranie coincidenţă (sarea şi piperul cărţilor vizitate de succes), s-o readucă în prim plan pentru ultima dată pe nefericita Lara, cea care, în vălmăşagul acelor vremi de tristă amintire, pierduse urma fetiţei concepută cu doctorul Jivago, şi care – în faţa catafalcului – îl roagă pe descurcăreţul Evgraf s-o ajute ca să-i dea de urmă. Ceea ce chiar se întâmplă, ne spune Epilogul, în timpul celui de-al doilea război mondial, când generalul maior Evgraf Jivago îşi recunoaşte nepoata în Tania spălătoreasa, poreclită Îngălata. Una dintre cele mai remarcabile caracteristici ale acestui roman rămâne peisajul rusesc, descris ca un imens spaţiu magnific, de o frumuseţe extraordinară. Tocmai această întâlnire elegiacă cu imensul spaţiu, pe fundalul căruia se desfăşoară acţiunea, face ca Doctor Jivago să producă un excepţional sentiment de fericire şi de nemărginite posibilităţi pe plan istoric şi uman. cartea o gasiti aici..............Aici filmul Doctor Jivago 1965 cu Omar Sharif dati click aici................filme latimp.eu Dr. Jivago

Pădureanca de Ioan Slavici- rezumat     I   Este vreme de holeră, în câmpia bănăţeană, stăpânirea interzisese deplasarea oamenilor între localităţi, instituind măsuri de carantină, dar Busuioc, „bogătoiul” din Curtici, nu vrea să audă de acestea, trimiţându‑şi fiul, pe Iorgovan, şi sluga, pe Şofron, după secerători dinspre munte, pădurenii. La coacerea grânelor, adaugă scriitorul, un adevărat exod se produce: „Simţind apropierea timpului de secere, pădurile se pun în mişcare, colibă cu colibă, sat cu sat se adună, văile pornesc întregi spre câmpia întinsă, şi în câteva zile, cât ţine locul din Murăş până la izvoarele Crişurilor, nu mai rămân prin sate decât moşnegii neputincioşi, babele bătrâne şi copiii nevrâstnici: setea de viaţă îi ia şi‑i duce pe toţi la sărbătoarea cea mare ce se ţine în fieştecare an o dată pentru împărţirea pânei de toate zilele.”.   Despre Iorgovan aflăm că frecventase „cinci ani de zile şcolile din Arad”, era cât pe ce „să se facă «domn»”, apoi a renunţat pentru că, socoti tatăl flăcăului, Busuioc, „tot mai bine‑i plugar de frunte decât boier de rând.”. Şi că pleacă după secerători mânat de gândul aducerii Siminei, o pădureancă din Zimbru, sat de dincolo de Cil, pe care o îndrăgise în anul de dinainte – când o angajaseră tot pentru secerat – dar fără să aibe curajul apropierii de ea.    II    Gândind la fată, pe Iorgovan îl chinuie nehotărârea în privinţa atitudinii faţă de pădureancă, lipsa de claritate a trăirilor, simte parcă în sine ceva similar cu „acreala vinului stătut de fiert şi încă nelimpezit.”, înţelegând că „E grozav lucru când vrei să nu voieşti ce vrei şi sâmţi că nu poţi voi nimic, ci te duce altul după cum te poate.”.    III    Şofron era „om ca de treizeci de ani, cătană‑mpărătească şi era de mai mulţi ani acum slugă cu simbrie, ştia dar ce este datoria şi porunca stăpânului.”; avea bani puşi de‑o parte din simbrie – îi dăduse lui Busuioc pentru a‑i da la rândul său împrumut cu dobândă bună –, loc de casă în Curtici, cumpărat tot din munca lui, şi simţea dorinţa de a‑şi găsi o nevastă.   IV   Ajuns la casa Siminei, Iorgovan o găseşte singură, şi înlăcrimată pentru că văzându‑l îşi aduce aminte cursul relaţiei lor – „S‑a nimerit aşa. Pe când alţi flăcăi se aţineau mereu după dânsa, feciorul lui Busuioc stetea departe şi numai din când în când îi zicea câte‑o vorbă, pe care numai dânsa putea s‑o înţeleagă, şi nici aceasta nu era vorbă de dragoste, ci vorba scurtă a omului ce vrea să‑şi ascundă durerea. Astfel a stat trei luni aproape de dânsul, [rămăsese după secerat şi pentru alte munci sezoniere] iar când era să plece dânsa, el trei zile de‑a rândul n‑a mai dat pe acasă, pentru ca nu cumva să deie faţă cu dânsa.”. În discuţia ce a urmat, la întrebarea directă a fetei („ce vrei tu cu mine?”) Iorgovan afirmă lipsa deciziei, combinată cu forţa negativă a sentimentului erotic („– Nimic! Ştiu numai că‑mi eşti dragă de mi s‑au urât zilele.”).   Şofron, care aştepta în Cil întoarcerea lui Iorgovan din Zimbru cu secerători, este şocat în trepte la vederea Siminei („se uită la ea aşa din întâmplare, apoi se uită mai cu dinadins, apoi rămase cu gura căscată şi în cele din urmă simţi parcă i s‑ar fi stricat toată viaţa câtă‑i mai rămăsese, şi întregul suflet i se strânse într‑un singur gând: s‑o ascunză ca numai el să ştie de dânsa.”) şi o pune lângă el, pe scândura vizitiului, aşezându‑şi haina sub ea.   V   După sosirea lui Iorgovan cu Simina şi ceilalţi secerători, în casa lui Busuioc se instaurează deruta: „Încă anul trecut simţise Busuioc că‑i plac feciorului său ochii pădurencii şi s‑ar fi şi mâhnit, poate, dacă nu i‑ar fi plăcut, fiindcă erau făcuţi pe plăcute, dar c‑a trecut anul şi nu i‑a uitat, dar că‑i plac atât de mult, încât îşi perde rostul şi‑şi omoară caii de dragul lor, asta îl punea pe gânduri.”. Iorgovan, la gândul pasiunii ce‑l cuprinsese şi cu care nu ştie ce să facă, se consideră lovit de destin („«Rău m‑ai bătut, Doamne!», zise el într‑un târziu.”) iar Şofron, cuprins de gelozie („simţea că‑şi iese din fire şi că trebuie să fie moarte de om.”), se adresează cu o cerere voalată în căsătorie tatălui Siminei, Neacşu, nedumerit şi acesta în privinţa drumului de urmat.   VI   Ceea ce‑i reproşează Neacşu lui Iorgovan, într‑un dialog cu fiica sa – desfăşurat în urma unui gest mărturisitor al lui Şofron: o sărutase, mai cu voia, mai fără voia ei – este indecizia flăcăului: „–Taică, îi zise ea, m‑am gândit şi eu la toate dar, vezi, slujnică să‑i fiu, tot m‑aş simţi fericită: e om cuminte şi cu inimă bună./– Dar e slab de înger, îi răspunse bătrânul. Dac‑ar fi om ca Şofron, ai putea să treci şi prin foc, şi prin apă alăturea cu dânsul: dar grea e tovărăşia cu un om care nu se uită mereu înainte, ci caută la tot pasul în dreapta şi în stânga, ca să vază cum vor alţii să‑l ducă.”. Anterior, fata avusese o discuţie pe aceeaşi temă cu Iorgovan, la seceriş, şi îi spusese, împăcată cu situaţia, că el se ruşinează pentru dragostea lui, îşi fereşte sentimentele de ochii lumii.   VII   Popa Furtună (poreclit astfel datorită agitaţiei permanente), chemat de cumnatul său, Busuioc, la Curtici, pentru a‑l dezmetici în privinţa Siminei, îl sfătuieşte pe tatăl lui Iorgovan să lase ca lucrurile să se dreagă de la sine, căci dragostea flăcăului se va stinge cu vremea. Dar soluţia nu convine tatălui neliniştit („– Nu cunoşti tu fata, întâmpină Busuioc. N‑aş voi deloc s‑o am noră, dar aşa bătrân cum sunt, dac‑aş fi văduv, m‑aş face luntre şi punte s‑o am nevastă. E deşteaptă, popă, şi bine făcută şi e frumoasă mare minune.”), rămas cu aceeaşi nedumerire în suflet.   VIII   Are loc o discuţie lămuritoare între Iorgovan şi Şofron, în cursul căreia Iorgovan recunoaşte că nu vrea să se căsătorească cu Simina iar aceasta că ea îl doreşte pe Iorgovan. În urma confruntării, Iorgovan răspunde unei întrebări a lui Neacşu („– De ce nu vrei, dacă vrei, că vrei?”), care asistase la discuţie: „– Pentru că nevastă‑mea nu are să‑mi fie numai mie nevastă, îi răspunse Iorgovan, ci şi părinţilor mei noră şi rudelor mele om din casă, şi ar trebui să fie moarte de om.”.   IX   Pupăză, un angajat sărac cu duhul al lui Busuioc la moara acestuia, moare, prins de roţile locomobilei scoase în câmp pentru treieratul grâului, acea locomobilă care servea şi la antrenarea mecanismelor morii. Decesul a avut loc în câmp, fără lumânare la cap, prin urmare sufletul său, consideră oamenii, va rătăci nealinat printre cunoscuţi.   X   Deoarece avea nevoie de secerători, popa Furtună se înţelege în acest sens cu oameni aduşi la muncă pe pământul lui Busuioc, unde seceratul era pe terminate, inclusiv cu Simina, ceea ce îl tulbură pe Iorgovan. Într‑o discuţie cu Simina, Iorgovan se comportă brutal, afirmând că îşi poartă osânda suferinţelor pricinuite de relaţia cu ea, atitudine ce stârneşte dezgustul fetei.   XI   Simina merge, însoţită de Şofron – care se oferise cu o bucurie ascunsă – după Iorgovan, aflat în birtul satului, unde feciorul lui Busuioc îi cere fetei, pentru a o înjosi dar şi pentru a se înjosi pe sine, să petreacă alături de el. Fata primeşte, ca să evite scandalul şi, probabil, pentru a produce apoi mustrări de conştiinţă flăcăului, care în cele din urmă renunţă şi este dus acasă de cei doi. Într‑o discuţie ulterioară cu tatăl ei, Simina îşi motivează refuzul de a‑l părăsi pe Iorgovan: „– Nu pot, răspunse ea, nu că nu vreau; nu pot. Mi‑e frică, taică, mi‑e frică, mă tem c‑o să mă blestem toată viaţa. Nu‑l vezi tu unde a ajuns?”.   XII   Cu toate că are presentimentul morţii sale (îi cere lui Şofron o lumânare de la înmormântarea lui Pupăză), Neacşu porneşte către Socodor, la popa Furtună, lăsând sfat Siminei să apeleze, pentru orice nevoie, la Şofron, de care nu trebuie să‑i „fie greu”, adaugă bătrânul.   XIII   Popa Furtună merge la Curtici spre a‑l vesti pe Busuioc de moartea lui Neacşu, datorată holerei; aflând, Busuioc îl încredinţează pe cumnatul său asupra hotărârii sale de a avea grijă de Simina („nu mai am zi bună în viaţa mea, dacă fata rămâne pe drumuri.”) după care precizează, adresându‑se lui Iorgovan: „Nu pentru că vrei tu, nici pentru că doresc eu, ci pentru că aşa e rânduit de la Dumnezeu.”. Nimeni din casă nu îndrăzneşte să o înştiinţeze pe Simina despre moartea tatălui, cu excepţia lui Şofron, care o face simţind că e datoria lui.   XIV   Simina rămăsese nouă săptămâni la Socodor, căci „nu putea să‑l lase pe mortul ei singur.”, timp în care îşi aduce mereu aminte cuvintele tatălui: „Pui de cuc în cuib de cioară! Simion! Fata mea!”.   XV   Cu toate că Iorgovan rămăsese în continuare nehotărât în privinţa căsătoriei sale cu Simina, tatăl lui o cere de nevastă pentru fiul său, dar fata amână decizia, drept urmare Busuioc „rămase ca trăsnit din senin.”, neaşteptându‑se la un asemenea răspuns.   XVI   Şofron are şi el convingeri oscilante în privinţa relaţiei cu pădureanca („De multe ori îşi zisese el că nu e Simina fată de seama lui şi‑i era ruşine că s‑a gândit vreodată, om ca dânsul, să o ieie de nevastă; acum însă iar simţea în el că tot nu e om pe lume care să‑i fie potrivit ca dânsul. Fiindcă grozav îi era dragă.”) dar, atunci când aceasta îi cere să se mute la Socodor, pentru a fi şi el –a pretextează ea – alături de mormântul lui Neacşu, care ţinuse la Şofron, el nu ezită, mai mult chiar, „era foarte fericit Şofron că are unde să se ducă şi putea să steie cu Neacşu la Socodor.”.   XVII   Pentru a opri căsătoria lui Şofron cu Simina, Busuioc acceptă ca oamenii din sat cărora le dăduse banii lui Şofron cu împrumut să întârzie restituirea, la cererea lor, în ciuda faptului că Şofron solicitase restituirea   XVIII   Şofron, Busuioc şi Iorgovan trăiesc cu convingerea că Simina nu ar putea să îl iubească pe Şofron, care îşi luase gândul de la ea, pe când fata „Simţea acum c‑a rămas singură‑singurică pe lumea aceasta.”. Drept urmare se angajează în casa unui văduv din Socodor, Martin, spre a avea grijă de el şi de cei patru copii ai lui.   XIX   Aflând vestea despre instalarea Siminei în casa lui Martin, Busuioc are o reacţie paradoxală şi clarificatoare pentru el: „Îi părea bine […]: era lovită şi simţea lovitura. Ar fi dat însă, mult ar fi dat s‑o poată scoate din casa lui Martin. Şi totuşi, era bine aşa! O vedea în gândul lui tăvălită, aruncată în uliţi şi întâia oară simţi lămurit că dacă ar găsi‑o aşa cum o vedea în gândul lui, ar ridica‑o, ar curăţi‑o şi şi‑ar încărca toată bogăţia pe ea. Îi era ruşine de această simţire, dar nu se mai ferea de ea.”.   Iorgovan merge la Arad, spre a‑şi îneca în alcool amarul, împreună cu prieteni din vremea când fusese acolo elev.   XX   La gândul nerealizării căsătoriei plănuite de Busuioc, popa Furtună „simţea şi acum că e mai bine aşa. O ştia pe soră‑sa Vica, îl ştia pe cumnatu‑său Busuioc, îl ştia pe nepotu‑său Iorgovan şi nu‑şi închipui un trai bun între dânşii fiind şi pădureanca la mijloc.”.   În acest timp, Şofron o vizitează pe fată în casa lui Martin şi cei doi îşi dau seama că „Erau stăpâniţi unul de altul: ea simţea că trebuie să facă ceea ce zice el, şi el, că trebuie să facă ceea ce zice ea.”.                 XXI   Pentru a‑şi face rost de bani de băutură – după prima escapadă la Arad, când băuse pe datorie, vor urma şi alte ieşiri similare („Din vinere în vinere el se dedea tot mai tare desfrâului.”) – Iorgovan îl înşeală pe tatăl său la socoteala veniturilor morii, iar după ce aude că Simina „să ţine cu Şofron”, fiul lui Busuioc intră în depresie acută: „Îl vedea mereu înaintea sa pe Şofron, căutându‑şi molcom de treabă […] se vedea pe sine lovind fără cruţare în Simina, bătându‑şi joc de norocul său, tăvălindu‑se prin birturi, furând pe taică‑său şi auzea neîncetat cuvintele: «Şofron e om, Iorgovane!»”, rostite de pădureancă.   XXII   Aflat la moara tatălui său pentru a verifica socotelile morarului, Iorgovan s‑a incendiat, nu se ştie dacă din proprie voinţă sau prin accident; oamenii din sat spuneau că „Nenorocirea îl ajunsese năprasnic pe Iorgovan; a dat în graba lui peste stâlp, s‑a izbit de el, a spart lampa şi a căzut aprins la pământ.”.   Îndată ce a auzit vestea, Simina este convinsă că Iorgovan „şi‑a făcut el însuşi nenorocirea.”, după care aleargă la Şofron spre a‑i face următoarea declaraţie: „Busuioc vrea, mi‑a spus‑o alaltăieri preuteasa, şi eu nu mai pot, nu mai vreau, nu mă mai iartă firea să‑i zic ba. Îl iubesc, Şofroane, pe Iorgovan! Ce să mă fac, dacă‑l iubesc cum aş iubi pe copilul meu, şi, Doamne fereşte, mi‑e groază de gândul morţii lui mai mult decât al morţii mele.”. Nu va uita însă ca să adauge apoi ceva important: „– Nu pot, zise ea. Ce să fac, dacă nu pot?! Şofroane, nu mă părăsi./– Niciodată, răspunse el, tu ştii că niciodată n‑o să te părăsesc.”.   După rostirea acelor cuvinte, va merge la Iorgovan, pe care îl găseşte lipsit de puteri, ars dar cu şanse de a scăpa, spusese medicul, şi care o trage spre el „şi‑i sărută gura, apoi un ochi, apoi celălalt, apoi o depărtă, ca să se poată uita drept în faţa ei, şi iar o sărută.” – sunt primele şi ultimele săruturi adevărate ale iubirii lor, căci puţine clipe în urmă el îşi va da sufletul.

Proza lui Dostoievski s-a extins lent și apăsător, de la mijlocul secolului nouăsprezece și până la sfârșitul secolului douăzeci, spre țările din vestul Rusiei, până a cuprins toată Europa.  Genul prozei lui Dostoievski i-a cuprins și pe Franz Kafka, Albert Camus și de la noi pe Gala Galaction și Nicolae Breban, amestecând placerea stranie cu o curiozitate și teamă, de a contempla abisurile din sufletele oamenilor. Romanul Papucii lui Mahmud, publicat de Gala Galaction in an 1932, reia tema crimei săvârșite cu ușurință și a proceselor de conștiință, chinuitoare de după săvârșirea ei, din romanul Crima și pedeapsa de Dostoievski. O reia tot de pe o poziție creștină, dar fara anvergură și fără făea ardoare metafizica proprie scriitorului rus ci mai de graba dintr-o perspectivă preoțească. Papucii lui Mahmud ar putea servi că predica duminicală, ascultată cu emoție de enoriași, într-o biserica de doi dintr-un orășel de provincie. Romanul predica, sau mai bine zis, parabolă, scris cu talent literar, dar și cu responsabilitate pedagogică, Papucii lui Mahmud se dezvolta într-un mod complicat-tendentios, amestecând realitatea istorică, Războiul de independență din 1877-1878 și perioada imediat următoare, unele neverosimile, necesare demonstrației. După căderea Plevnei din toamna anului 1877, mai mulți prizonieri turci sunt aduși din Bulgaria in Romania sub escortă. Sergentul Iorgu Mutafu, originar din Teleorman, împreună cu alți soldați români, escortează prizonierii. În drum spre Pitești face un popas la Roșiorii de Vede unde petrece la o carciuma, care se numea "cârciuma lui Vancea". Iorgu Mutafu avea acolo destui cunoscuți, printre care și Savu Pantofaru, care avea cam aceeași vârstă cu el și era tot necăsătorit. Acesta îl asculta cu admirație pe sergent, care povestea întâmplări din război, completaț, cu ajutorul câtorva pahare, cu fabulații. Savu, nefiind un împătimit al alcoolului, se îmbată și devine de nerecunoscut, total de omul pașnic, așa cum îl știau cei care-l cunoșteau.  Era iarnă și viscolea. Când pleacă împreună cu prietenul său Iorgu că sa găsească adăpost pentru câțiva dintre prizonierii dați în grija acestuia, ucide pe neașteptate, i explicabil, un prizonier turc, Mahmud, bolnav de febră tifoida sau lingoare cum se spunea în timpul acela. Mahmud cade și este acoperit repede de zăpadă, ramanandu-i afara doar îmineii(papucii) rupți prin care i se văd degetele picioarelor.  Detaliul expresiv, este dovada talentului literar al lui Gala Galaction. Papucii lui Mahmud, menționați și în titlul românii, îl umanizează prin concretețe pe necunoscutul căzut victimă, care altfel ar fi rămas un personaj abstract. În același timp ei devin un simbol, prefigurând faptul că o crimă nu poate fi niciodată îngropată cu totul în uitare. A doua zi, sergentul, înainte de a pleca din nou la drum cu prizonierii, încearcă să-l liniștească pe Savu spunandu-i că nu trebuie să-și facă griji in legătură cu crimă săvârșită, fiindcă nimeni nu-l va trage la răspundere, iar în primăvara, când va fi găsit cadavrul, se va crede că turcul s-a lovit în cădere și a murit de moarte naturală. Auzind cuvintele liniștitoare ale sergentului, Savu, păru că se liniștește, dar mustrările de conștiință își făceau loc în mintea lui, simțind că nu mai poate scăpa de acestea  În noaptea aceea recuperează cadavrul din zăpadă și îl pune într-un sac, pe care-l duce la cimitir, unde îl îngroapă alaturi de părinții lui, Anghel și Ralița. A doua zi rămâne acasă, unde locuiește împreună cu unchiul sau Pantilie și mătușa sa Slamna, nefiind în stare să se ducă la atelierul lui de cizmărie.  Se îmbolnăvește de febră tifoida și se zbate între viață și moarte timp de câteva săptămâni. Îl salvează de la moarte doctorul Cloajă, adus la căpătâiul lui de arendașul moșiei Negară, Nicolache Piua Petru, prieten și rudă cu Savu prin soția sa, Cleopatra. După vindecare, nu-și mai poate relua lucrul la cizmărie, fiind chinuit de gândul că a ucis un om. Se duce la schitul Negară, pentru a se spovedi unui călugăr bătrân, Silvestru, care trăiește că un sihastru și este și duhovnic. Până acum nu se aflase de crimă săvârșită de el, în în af de prietenul lui, Iorgu. Și totuși, când se apropie de călugăr, acesta îi spune că e plin de sânge. Savu recunoaște că a ucis un om, povestindu-i totul prozaic-amanuntit, cerandu-i călugărului o soluție de a-și răscumpăra păcatul  Trebuie sa sa renrene la avere și să pribegească prin lume, lucrând istovitor la confecționarea a 1000 de perechi de incaltari pentru a le împărți săracilor . Abia apoi va putea fi iertat de un preot, dar nu de orice preot, ci unul ce va fi botezat e el călugărul Silvestru. Savu face întocmai. Își vinde averea, îi lasă casa unchiului său și începe să umble prin lume, dând de pomană popuci unor oameni sărmani. Cu timpul a fost supranumit Hagi Papuc. Un timp îndelungat sta la Turnu Măgurele unde se împrietenește cu un negustor turc, Ibraim, și cu un curelar evreu, Marcu Golstein. Componența etnică a grupului de prieteni este identica , în mod curios, cu aceea a grupului de prieteni din piesa lui Victor Ion Popa, Take, Ianke și Cadâr, scrisă tot în 1932..  E posibil că așa își reprezenta pe atunci societatea românească ideea de comuniune sufletească transnațională și de solidaritate umană. Savu îl salvează de la moarte pe turc, riscandu-si propria viață. Recunoscător, atunci când își vinde averea și pleacă la Istanbul, Ibraim insistă să îl ia cu el pe Savu. Acesta îi mărturisește ce are pe conștiință și îi promite că va veni la el abia când se va simți că și-a ispășit pedeapsa. După plecarea turcului, Savu se stabilește temporară la Brăila unde o ajută material pe o văduvă cu cinci copii. Colinda apoi țara, stand cate o scurta perioadă în diverse orașe. Pe site tot pe unde se duce confecționează papuci pe care îi dăruiește sărmanilor.  Corespondează cu prietenul Saul la Istanbul. După 40 de ani, ajungând la a mia pereche de papuci, pleacă în călătorie cu vaporul conform vechii înțelegeri cu Ibraim. În drum spre Constantinopol se dezlănțuie o furtună devastatoare. Savu se îmbolnăvește și cere să fie vegheat de arhimandritul Veniamin, aflat și el pe vapor.Arhimandritul este fiul unui prieten al lui Savu, Nicolache și, imediat după naștere fusese botezat de călugărul Silvestru. Deci aceasta avea puterea de a-l ierta și mântui de păcate pe Savu, ceea ce și face. Când ajunge la Istanbul, Savu se simte mai bine, este întâmpinat de turcul Ibraim care îl invită la el acasă. Îl invită și pe Veniamin dar acesta trebuia să-și continue călătoria la Sfântul Munte. Savu se instalează la prietenul său într-un caic, la vâsle aflându-se băieții acestuia. În drum spre casă, Savu are o vedenie și scoate ultimii papuci lucrați, vrând să-i de-a prietenului său, dar chiar în acest timp moare pe neașteptate, că și cum destinul și-ar fi epuizat rezervă de timp. Ibraim hotărăște să-l îngroape in  mormantul părinților săi, așa cum făcuse Savu altădată cu turcul ucis. Romanul are un dramatism acumulativ. Întâmplările vietii, multe neobișnuite, se însumează după o logică a parabolei morale și dau o pregnantă impresie de destin.

Particularitatile de constructie a unui personaj dintr-o opera dramatica postbelica: Iona de Marin Sorescu              Teatrul contemporan preferă personajul simbolic, imagine esențializată a condiţei umane. Pescarul lui Marin Sorescu din ”tragedia” Iona (1968), captiv înăuntrul monstrului marin este un personaj fără istorie, amintirile şi viaţa lui ar putea aparţine oricărui anonim. Prizonier într-un spaţiu închis, şi el cu valoare simbolică, Iona este omul modern în conflict cu un destin impenetrabil, dar lipsit parcă de măreţia aceluia antic, pentru că ”cerul orb” , cum spune undeva Philippide, nu-i mai trimite niciun înger ( ”Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul, ? Nu mi-a trimis, de când mă rog, / niciunul…”, Tudor Arghezi)                Iona este singurul personaj ”vorbitor” al piesei ( în scenă mai apar, totuşi, Pescarul I şi Pescarul II, care nu scot niciun cuvânt). Monologul lui nu are însă curgerea continuă a unei introspecţii, ci teatralitatea unui schimb de replici. Eroul descoperă la sfârşitul primului tablou că este înghiţit de un chit, asemenea omonimului său biblic. Din pescar ghinionist (fără noroc la prins peşte) a devenit, nu se ştie cum, o pradă pentru un monstru marin, în gura căruia se afla de mult timp , poate dintotdeauna. In paralel cu încercarea lui repetată şi zadarnică de a spinteca burta peştelui şi de a se elibera, se desfășoară un dialog cu sine, colocvial, meditativ, ironic şi liric.                Schimbarea registrului stilistic susţine dedublarea personajului. Primul Iona este uneori în acord cu cel de al doilea, alteori nu. Unul este interogativ şi sceptic, celălalt în posesia unor adevăruri relative şi oarecum optimist. In finalul piesei cel dintâi întreabă amnezic, Cine sunt eu?, iar al doilea răspunde strigându-şi numele. La capătul acestei confruntări cu sine, eroul sfârşeşte prin a-şi asuma identitatea, căci despre acest lucru vorbeşte piesa: despre dificultatea de a fi un ins numit Iona.                 Mai mult decât în celelalte două genuri literare, liric şi epic, personajul se dezvăluie prin limbaj. În primul tablou, Iona, ” întors cu spatele spre întunecimea din gura” chitului, se gândeşte la munca lui de pescar sărac, încearcă să se convingă că marea este bogată în peşti şi speră să prindă până la urmă ceva. Cum lupta pentru supravieţuire e grea, iar el lipsit de noroc, recurge la un tertip: încearcă să pescuiască din acvariul pe care îl are în preajmă, tocmai ca ultimă soluţie. Nu are succes însă, pentru că în acest moment este înghiţit. Intriga piesei, ca de altfel întregul subiect, are valoare simbolică: Iona este omul singur (cum spune chiar scriitorul), frământat de întrebarea dacă viaţa lui are un sens sau este categoric un eşec.                Caracterul meditativ al monologului este mult mai evident în tablourile următoare. Timpul, moartea, sinuciderea, ceilalţi, dragostea, fericirea, învierea, speranţa, credinţa , teme mari ale reflecţiei filozofice, sunt pentru Iona nu subiecte de meditație concentrată, ci realităţi palpabile, ”lucruri” ale lumii, mai mult sau mai puțin inteligibile, aşa cum sunt toate. Se pare că singura lui libertate în faţa acestei ordini de lucruri pe care nu el a făcut-o este umorul : Nici nu-mi dădeam seama că totul pluteşte. Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti, în caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte… (tabloul IV)                 Pe de altă parte, dedublându-se şi dialogând cu sine, Iona prelungeşte până la decizia ultimă iluzia că nu este singur. Nevoia de celălat este reală, chiar dacă raţiunea îi spune că lumea nu este făcută decât din umbre. Monologul, în forma înşelătoare a convorbirii lejere, jucăuşe, suplineşte absenţa unui interlocutor care, dacă nu mai există, trebuie inventat. Locvacitatea lui Iona sporeşte atunci când intră în scenă cei doi pescari muţi, cărând câte o bârnă în spinare. Cum ei nu-i răspund, eroul înduioşat la gândul solidarităţii umane, le creează el replicile, îndemnuri colocviale şi calde la curajul de a înfrunta situaţia imposibilă: Nu te lăsa, măi tată”, ”Nu mă las, tăticule!”… Anonimatul şi muţenia îl definesc, din nou simbolic, pe celălalt. Personajul absent, evocat de celelalte, fără să ajungă în scenă, sau, alteori, doar un figurant fără replică, este un procedeu la care teatrul absurdului recurge destul de frecvent. În cunoscuta piesă a lui Beckett, Aşteptându-l pe Godot, Vladimir şi Estragon îl aşteaptă zadarnic pe necunoscutul care ar putea să-i salveze, adică să le schimbe destinul de vagabonzi cărora le e rezervată tocmai această așteptare nedefinită şi până la urmă absurdă. Godot nu va veni niciodată, cu atât mai mult cu cât s-ar putea să nu existe. Oamenii pe care-i caută Iona nu au dispărut cu totul, dar par niște umbre împovărate, întoarse spre propria nefericire, incapabile să-l mai audă.                  Deznodământul piesei îl prezintă pe Iona constatând că trebuie să îndrepte cuțitul invers, adică spre sine, nu spre monstru. Gestul sinuciderii este însoţit de o replică optimistă: Răzbim noi cumva la lumină. În teatrul clasic, discrepanţa dintre act şi cuvânt este specifică piesei comice. În parabola lui Marin Sorescu, procedeul merge în sensul unei ambiguităţi care creează un final deschis. Deznodământul consemnează un eşec sau un alt început? Piesa nu se încheie cu un răspuns, ci cu o întrebare.                 În concluzie, Iona ca personaj generic, ca imagine a omului, există în aceeaşi măsură prin felul în care acţionează şi prin felul în care vorbeşte. Dar în timp ce substanța ”epică” este redusă la un gest repetitiv (acela al eliberării), limbajul dialogat nuanţează prin varietatea şi dinamismul lui aventura existenţială, tragi-comică, a eroului.  

Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon comentariu rezumat pe capitole Capitolul I Junele, un fiu al unei slugi de la curte, avea o scrisoare pentru postelnicul. Scrisoarea era din partea tatalui junelui, in care il ruga pe postelnic sa-l primeasca pe fiul sau la curte si sa accepte 2 bote cu pastravi si 10 gaini. Postelnicul ii porunceste vatafului sa primeasca baiatul in curtea sa si sa-l faca ciubucciu. Vataful ii arata camera unde va locui, de un stanjen patrat, cu o vatra pe care se afla un ibric colosal. In celalalt unghi era asezat era asezat un dulap si o multime de feligene pentru cafea. Patul era mizerabil, facut din cateva scanduri, cu o patura de lana albastra, iar pe pereti se aflau cateva tablouri cu vopsea proasta. Dinu Paturica se uita cu dis[ret la camera lui, dupa care deschide geamul si aduna ratele, gainile, gastele, cocosii, apoi se indreapta catre bucatarie. Ajungand acolo, devine foarte vesel cand vede tigaile de diferite marimi in care se pregateste mancarea. Capitolul II Postelnicul Andronache devenise mare postelnic furand din timpul cand era camaras si, unindu-se cu hotii si talharii de pe drumuri, in trei ani isi cumparase 10 mosii, cateva familii de tigani, case, vile, si altele. El se indragostise de Maria, unica fiica a banului C, ai incercase de mai multe ori sa-i ceara mana dar de fiecare data nu avea curaj. Intr-o buna zi, a izbutit. Banul C nu i-a dat nici un raspuns, dar s-a dus apoi la fiica lui, o fata de vreo 14 ani, cu pielea alba, buze frumoase, dintii albi si frumosi, cu niste gene ca pana corbului, un trup de o forma minunata, la care i se adaugau niste maini delicate de nimfa.  Auzind numele viitorului ei sot, ales de voda, Maria ii raspunde tatalui cu o ura desavarsita ca nu vrea sa auda de acest ticalos, si ca mai bine s-ar duce la manastire.  Batranul se bucura in clipa in care aude aceste cuvinte si o imbratiseaza. Domnitorul Caragea Voda il invita pe banul C la curtea domneasca. Autorul narator intervine cu o descriere a palatului domnesc. Ajuns la curte, coboara din trasura si intra in sala, unde saruta mana domnitorului cu neplacere. Capitolul III Banul a fost chemat cu Caragea intr-o camaruta. Caragea ii povesteste de amorul pe care-l nutreste postelnicul Andronache pentru Maria. Banul C isi apara fiica, nerenuntand la ideea ca nu vrea ca Maria sa se marite cu Andronache.  Capitolul IV Postelnicul Andronache, iesit la o plimbare pe un armasar arabic, observa o femeie de 20 de ani, foarte frumoasa. Intorcandu-se la curte, el intreaba o sluga de fata din Ulita Izvorului. Afla ca o cheama Duduca , iar aceasta devine in scurt timp amanta postelnicului. Un calemgiu se indragosteste de Duduca, ii face serenade seara, si, usor-usor, cei doi se expun in vazul lumii fara a crede ca pot fi observati. In scurt timp, vestea ajunge la postelnicul Andronache, care, intr-un moment de furie, ii spune Duducai sa paraseasca casa lui. Aceasta simuleaza un lesin, si il sperie pe postelnic, pana cand ajunge sa planga ca un copil si ii cere iertare.  Capitolul V A doua zi dupa sosirea lui, Paturica este chemat de Andronache pentru a-i examina spiritul si inteligenta, pentru a vedea ce poate face din dansul. Postelnicul afla de la tanarul ciocoi ca stie sa scrie, sa citesca, ca a fost cu vinaritul, oieritul si fumaritul. Postelnicul Andronache il ia sub ingriojirea lui si-l trimite la scoala domneasca sa invete greaca. In schimb, tanarul ciocoi trebuia ca de dimineata sa-l frece pe picioare, sa-l ajute sa se imbrace, sa-i aduca dulceata, cafea si ciubuc. Ciocoiul considera ca decat sa invete o limba moarta mai bine citea ceva care sa-l ajute. El face ce poate spre a deveni perfect in arta ipocriziei si a perfidiei. Paturica se hotaraste sa devina un om mare si bogat, si nici un obstacol nu-l va putea abate de la aceasta idee fixa. Toate serviciile fata de stapanul sau le executa cu cea mai mare iuteala, gratie, si un fel de afectiune incat fanariotul incepuse sa-l creada unul din cei mai credinciosi servitori ai sai. Paturica se dadea bine pe langa toata lumea dar si era dornic sa stie cat mai multe, si astfel, foarte mult timp isi petrecea invatand. Postelnicul il alege pa Paturica sa o pazeasca pe Duduca. Paturica primeste o scrisoare de la tatal sau la care ii raspunde imediat, trimitandu-i scrisoarea printr-un tigan.  Capitolul VI In timp ce se ducea la Duduca, Dinu Paturica este strigat de Niculaita, vataful de curte al armasului. Intrand in vorba cu el, el incearca sa afle cat mai mult despre motivul certei celor doi. Descrie felul in care se aranjeaza Duduca, cat timp o privea de afara. Ciocoiul intra la Duduca si ii inmaneaza scrisoarea de la Andronache.  Aceaste il ameninta cu mai multe treburi, dar vazand ca Paturica e si el viclean ii spune la sfarsit ca a glumit.  Capitolul VII Stand la panda, intr-o seara aude lautarii si il vede pe junele amorez. Cand acesta din urma vroia sa se duca la cucoana Ducuca, Paturica ii face o farsa, facandu-l hot. Duduca este nevoita sa se desparta de Iordache (Pe calemgiu il chema Iordache. ). Capitolul VIII In dimineata urmatoare Duduca il invita pe Paturica la o cafea cu dulceata. Tot atunci observa ca Dinu nu era deloc urat. Conita il serveste cu vin, si, dupa cateva pahare, il ademeneste si cei doi se saruta.  Capitolul IX Cei doi isi declara dragostea unul fata de celalalt si planuiesc cum sa-l scoata la desavarsita saracie pe postelnic.  Capitolul X Chir Costea era un om foarte viclean care cauta sa scoata profit din orice.  Capitolul XI Intr-o zi, cand postelnicul se afla singur in camera sa, vataful se duce si ii cere o parere despre dandul, apoi aduce vorba de Paturica. Vataful Gheorghe ii povesteste cum l-a tradat Dinu. Postelnicul este convins ca minte si il izgoneste de la curte. Imediat dupa aceasta, Duduca ii face o vizita, plangandu-se de Dinu ca o urmareste mereu. Postelnicul il ia pe Dinu de pe capul ei si il promoveaza in functie. : devine vataf de curte.  Capitolul XII Dinu Paturica, cum s-a instalat in postul de vataf, cheama pe toate slugile si le ameninta va daca se va face risipa, va pedespi fara mila. Apoi, face inventarul la pasari, la vin, inlocuieste chelarul, jupaneasa, sofragiul si stolnicul cu oameni alesi de el. Apoi, cere oameni sa investigheze locurile din imprejurimi, sa fie sigur ca nimeni nu strica nimic din mosia postelnicului. In padure, satargi-basa ii spune ca-i cunoaste pe talhari, dupa care fluiera si apar hotii. Satirgi-basa le da porunca sa li se dea de mancare. Primesc miel inabusit. Dupa masa, ei isi urmeaza drumul spre Mosia Rasucita, unde este intampinat de tarani, care mai de care mai nemultumiti. Paturica afla ca postelnicul Andronache a facut multe nedreptati, a ars padurea apoi a vanat-o, iar acum a ramas numai o orpritura, hanul s-a daramat si ploua intr-ansul, carciumile la fel, iar din helesteu scoate in fiecare saptamana un car de peste si-l trimite la targ la Ploiesti. Dinu ii cere o suta de pungi de bani lui Andronache pentru a pastra tacerea dar acesta ii da numai 50.  Capitolul XIII Postulantul vine intr-o zi la Paturica cu scopul de a se angaja ca ispravnic la postelnicul Andronache si il roaga pe Andronache sa-i puna o vorba buna. Andronache il intreaba : ce-mi dai sa te fac ispravnic?. Postulantul, foarte revoltat, se enerveaza si pleaca. In schimb, in aceeasi zi, il angajeaza pe Ciolanescu, care a fost de acord sa-i plateasca 2500 rubiele pentru acea slujba. Capitolul XIV Caragea primeste o scrisoare de la Ahmet Kelalaili, in care i se reprosa faptul ca jepfuieste tara. Dupa aceasta, postelnicul vine la Caragea sa afle ce a vorbit cu Banul C. Caragea, nervos, ii raspunde ca daca nu se duce la Ban sa-i ceara iertare il va tintui in poarta. Ca dovada, Caragea vroia o scrisoare de iertare de la Ban, sa fie sigur ca l-a iertat. Postelnicul se duce la Ban, incearca sa-l pacaleasca dar acesta isi da seama. In final, cade in genunchi si marturiseste totul si face astfel rost de scrisoare.  Capitolul XV Autorul-narator descrie cateva obiceiuri pe care le faceau bucurestenii vara. Bucurestenii se adunau in gradinile Breslea, Barbalata, Cismigiu si Giafer. Acolo, fiecare cap de familie isi intindea masa, si, impreuna cu amicii beau si mancau, dupa care invarteau o hora stramoseasca si dansuri vesele. Batranii stateau rasturnati pe iarba verde sub umbra deasa a copacilor si fumau. Tinerii se aruncau cu exaltatie in arena dantului. Cand trecea furia dantului, toata compania se punea pe bere si pe mancare, razand si gesticuland ca niste nebuni. In tot acest timp, lautarii cantau cantece de amor sau melodii de dant, vesele si saltarete.  Postelnicul Andronache Tuzluc da o petrecere la el acasa cu mese stralucite, serate atragatoare si jocuri de carti, asa cum dadea de obicei, deoarece ii placea sa cheltuie ca un nebun. Ajunsi la petrecere, boierii au inceput sa se infrupte din bunataturi, din fripturi din vin, acompaniati de lautarii care cantau cele mai frumoase cantece la masa. Boierii au inceput sa joace apoi un joc propus se baronul Calicevski. Postelnicul este cel mai suparat pentru ca a pierdut 10.000 lei, iar boierul Pingelescu cam 3000 de lei, si arhonul caminare 500 lei.  Capitolul XVI Dinu Paturica nu se lasa mai prejos, si pregateste si el o cina la care invita cei mai apropiati amici ai sai. Acesti amici erau coriferii ciocoismului si ai hotomaniilor bucurestene de pe atunci. El ii cinsteste cu vin si rachiu, si le spune o poveste cu un imparat care avea 75 de fii : i-a pus sa rupa un snop de 75 de bete, si n-au putut, apoi i-a pus sa rupa fiecare bat in parte si in scurt timp, toate betele au fost rupte. Imparatul le-a dat urmatoarea xplicatie: Daca veti ramane uniti dupa moartea mea, nimeni nu va va birui, daca va veti desparti, va veni vrajmasul si va face din voi aceea ce facurati dinaintea mea cu aceste nuiele. Paturica le face apoi o socoteala cam cat ar putea castiga daca ar fura, si ii invata cum.  Capitolul XVII Neculaita ii face o vizita lui Paturica. Dupa ce-i da de baut si de mancat, toti invitatii fac o hora, apoi Paturica invita cateva fete.  Capitolul XVIII Banul C il angajeaza pe vataful Gheorghe la el la curte dupa ce afla povestea lui. Gheorghe se indragosteste de Maria, fiica banului C. Locul de predilectie al lui Gheorghe era chioscul din gradina, unde, dupa ce isi termina datoriile sale fata de Ban, se urca in chiosc. si medita. Maria, patrunsa de iubire, simtea o mare placere sa-l urmareasca pe Gheorghe, iar dupa ce acesta pleca la vistierie, se urca in chiosc si privea cu mare interes locul unde statea el. Acolo gaseste niste versuri, si, sigura ca erau pentru ea, isi da seama ca Gheorghe o iubeste. Cand isi da seama ca Banul C a aflat de iubirea lor (din priviri), Gheorghe face sacrificiul cerut de onoare si recunostinta si renunta la soarele vietii sale. Gheoghe ii scrie o scrisoare banului pe care o inmaneaza unei slugi si paraseste curtea. Intre timp, banul se inchisese in camera lui, si, pune o sluga sa-l cheme pe Gheorghe. Sluga ii spune ca Gheorghe a plecat de la curte si in inmaneaza scrisoare. Dupa ce citi scrisoarea, este hotarat ca fiica lui sa se marite cu un om cinstit si drept ca Gheorghe, si sa nu stea in calea iubirii lor.  Capitolul XIX Paturica face multi oameni ispravnici si judecatori, lasa in functie un episcop care abuzase foarte mult de functia sa. Prin acest fel, el castiga foarte multi bani, dar majoritatea banilor veneau din cauza ca punea capetenii de judet.  Capitolul XX Domnita Ralu construieste la Cismeaua Rosie o sala de teatru, care s-a transformat apoi in teatru.  Capitolul XXI Intr-o seara, postelnicul Andronache il cheama pe Paturica sa-i arate cheltuielile, fiind nemultumit ca vine neincetat sa-i ceara bani. Paturica, aducand catastiful, ii explica toate cheltuielile. Dupa ce pleaca Paturica, postelnicul ramane singur cu Chera Duduca. Duduca se preface ca plange, si suspina tot timpul. Duduca ii spune postelnicului ca si-a vandut toate hainele ca nu mai erau la moda si acum nu mai are cu ce sa se imbrace. Tocmai atunsi soseste Costea Chir Chiorul cu un taxid de marfa de la Tarigrad. Duduca a fost incurajata de Andronache sa-si ia tot ce ii place spunand ca are bani. La sfarsit, dupa ce Costea Chiorul face calculul, Chera Duduca simuleaza o usoara isterie spunand ca nu ia nimic. Andronache plateste cu polite, deoarece nu avea sa-i dea 120 de pungi de bani.  Capitolul XXII Teatrul construit de doamna Ralu avea o lungime de optsprezece stanjeni, si o latime de noua stanjeni. Interiorul lui se compunea dintr-o sala de spectacol si cateva camere la stanga si la dreapta salii. Intr-una din ele se tineau rachiuri, bauturi, si racoritoare iar in cealalta stateau slugile pe timpul spectacolului. Pe durata spectacolului, postelnicul Andronache Tuzluc aude doi oameni din fata lui vorbind despre felul in care il insela Paturica impreuna cu Chera Duduca.  Capitolul XXIII Slugile, cat timp stapinii lor erau la spectacol, incep sa vorbeasca despre problemele lor. Un fecior (sluga) se face remarcat prin faptul ca le spune tuturor celor de fata ca stie tot ce se intampla in casa stapanului lui. Le spune tehnica pe care o foloseste: atunci cand un boier strain intra in casa stapanului ei, uneori se preface ca muta un scaun de la un loc la altul, alteori netezeste macaturile pe pat sau pune apa proaspata in caramflie si astfel aude tot ce vorbesc boierii fara ca acestia macar sa-si dea seama ca cineva ii asculta. El le marturiseste slugilor si metoda princ are afla secretele celorlalte case boieresti: se duce in fiecare zi in pivnita de la Zlatari. Acolo, cinsteste cu un pahar de vin celelalte slugi, iar el face pe filozoful:vorbeste putin si asculta mult.  Capitolul XXIV Costea Chiorul primeste o scrisoare de la Paturica si se duce pe ascuns la acesta. Paturica il chemase pentru rafuirea socotelilor dintre ei si anume afacerea cu postelnicul Andronache, la care creierul operatiunii a fost Paturica. Acum, Paturica vroia sa imparta castigul cu Costea Chiorul. Paturica negociaza cu Costea procentul pe care-l merita, si ajunge la intelegere: 40% lui Costea Chiorul. Urmatoarea zi, cei doi se duc la licitatie, de unde Costea Chiorul cumpara cele doua mosii cu banii lui Paturica.  Capitolul XXV Paturica pacaleste un boier de tara atunci cand ii schimba niste bani, si in loc sa-i dea toti banii adevarati, ii mai strecoara bani fara valoare, sau bani calpi. Ajungand acasa, primeste doua vesti: Costea Chiroul cumaparase mosiile lui Andronache iar afla ca boierul Caragea fugise. Paturica inceraca sa acopere toate hotiile pe care le-a facut . Paturica este costient de faptul ca boierul Caragea l-ar putea trimite la ocna, si de aceea isi pune intrebare daca chiar a fuggit Caragea, deoarece ar fi prea simplu.  Capitolul XXVI Caragea a fost anuntat din corespondentele pe care le tinea cu Tarigradul ca Alesandru-voda Sutu era aproape sa ocupe tronul tarii si de aceea se hotaraste sa fuga in Europa impreuna cu familia si comoriile ce le adunase. Dupa ce chemase toti boierii sa le spuna ca va pleca, numai doi impingeau simtamantul bucuriei si al intristarii pana la extremitate. Acestia erau postelnicul Andronache, care acum era intr-o mizerie complecta, si Dinu Paturica. Andronache primeste o scrisoare in care este anuntat ca i se va vinde casa pentru a putea plati datoriile catre Costea bogasierul si altor ipochimeni, dupa care isi da seama ca toate slugiile plecasera de la curtea lui, ramanand numai o sluga la bucatarie. Andronache o ia pe aceasta la intrebari si afla ca Dinu a pus la cale toate acestea, si a platit slugile. Dupa aceasta, Andronache se duce la curtea domneasca, sa-l intalneasca pe spatar, pentru a se plange despre hotiile lui Paturica. Acolo, primeste raspunsul ca Dinu Paturica este boier cu caftan si se afla in humzetul tarii, si nu poate face nimic. Apoi, Andronache se duce la Chera Duduca acasa, unde afla de la o tiganca batrana ca cei doi si-au incarcat totul in sase care si au plecat spre Sfantul Nicolae. El mai afla ca cei doi, Dinu si Chera Duduca, au plecat sa se cunune. Disperat, pleaca dupa cei doi, si , cand cei doi il vad pe postelnic, se ascund in spatele altarului, pentru a fi protejati de preoti. Dupa ce spune cum l-au inselat cei doi, cade in genunchi si cere razbunare.  Capitolul XXVIII Toata lumea vorbea despre innebunirea lui Andronache, iar Paturica isi regula casa si interesele sale cum putea mai bine. Paturica avea acum trei mosii, doua vii, si o casa pe una din cele mai frumoase strazi ale orasului Bucuresti. Alesandru Sutu devenise domn al Tarii Romanesti. Paturica vrea sa profite de acest eveniment, si de adeea, el se informeaza despre starea lucrurilor, si dupa ce afla numele tututor persoanelor ce inconjurau pe noul domnitor, incepe sa se duce des pe la Curte si, prin lingusiri, dobadeste cu incetul favoarea tuturor. Paturica invita toti fanariotii veniti din Tarigrad cu Alecu-voda si ii trata foarte frumos : cu vutcile si cafelele cele mai bune, ciubucuri siriene, jocuri de noroc, si femei cu ochi fermecatori, si toate acestea in casa lui. Intr-o zi, cand multimea fanariotilor manca si bea in onoarea lui Paturica, vine o caruta de tara, in care se afla un batran. Acest batran era tatal lui Paturica si ii spune arnautului sa-l cheme, deoarece vroia sa vorbeasca cu el. Paturica, atunci cand il vede porunceste sa-l dea afara, spunand ca el nu are tata. Batranul ii reproseaza cateva lucruri, dupa care il blesteama si pleaca. Revolutia lui Tudor Vladimirescu izbucneste in a doua zi dupa moartea lui Sutu. Paturica renunta la prieteniile cu Tudor Vladimirescu, Macedonski si alti prieteni de-ai lui care sustineau revolutia si vrea sa treaca de partea lui Ipsilant. Paturica ii face o zi intr-o zi lui Ipsilant si ii da informatii despre Tudor Vladimirescu. Ipsilatn ii da sarcina de a-l omori pe Tudor Vladimirescu, promitandu-i ca-l va face cel mai bogat dintre toti. Paturica il intreaba si de mijloacele prin care poate sa faca acesta crima, iar Ipsilanti ii raspunde ca sa indemne pe unii din ostasi la nesupunere si pe altii la jafuri, iar cu cat Tudor va spanzura mai multi oameni, cu atat va izbuti el mai bine. Paturica intreaba si ce primeste in schimb iar Ipsilanti ii scrie pe o coala de hartie ca-l face ispravnic peste doua judete, iar daca va stapani tara intreaga il va face caimacam al Craiovei.  Capitolul XXIX Intr-o zi, un strain venise la casa unde era ingrijit postelnicul Andronache de o batrana. Strainul se intereseaza daca vine cineva sa-l vada sau sa-l ajute, cine ii plateste chiria casei, mancarea, si de ce a saracit. Acel strain era vataful Gheorghe, care afla de la batrana ca a pacalit-o cu bani Costea Chiorul. Cand se duce langa patul bolnavului, strainul este recunoscut de Andronache, si pleaca in graba din casa. Intre timp, Gheorghe devenise secretarul particular al lui Mihai-voda Sutu in Moldova. Gheorghe se intoarce in Bucuresti si afla ca Maria, fiica Banului C, era zdrobita de patima amorului, alunecand astfel la o boala care ii ameninta viata.  Capitolul XXX Tudor Vladimirescu, afland ca Ipsilant a intrat in tara, si-a impartit ostirea in doua parti: una care apara manastirile din Valahia Mica, si alta compusa din sase mii de panduri alesi si 2500 de arnauti, comandati de Macedonski si Prodan, care s-au asezat in Manastirea Cotroceni si pe campia din jurul ei, formand din aceasta localitate un lagar fortificat.Dinu Paturica vizita neincetat lagarul, dobandind amicitia si increderea tuturor capitanilor armatei si chiar pe a lui Tudor. Paturica facuse o intelegere cu Nastase, care se infiltrase in armata lui Tudor, indemnand ostasii la furturi. Nastase ii spune lui Paturica de oamenii spanzurati de Tudor, dar Dinu, vrand sa fie sigur, se duce in gradina Brancoveanu. Acolo, toti capitanii se hotarau sa-l tradeze pe Tudor, din cauza pedepselor aspre. Paturica, impreuna cu Macedonski, Prodan si ceilalti capitani stabilesc ca daca Tudor Vladimirescu va mai spanzura pe cineva in decursul a 7 zile atunci toti sa treaca in comanda lui Macedonski si Prodan, iar daca nu, vor stabili ei ce sa faca. Dupa aceasta, au trimis doi panduri dupa mancare si bautura, oaspetii infruptandu-se cam doua ore(atat a tinut cina) dupa care, pe la miezul notpii si-au luat ramas bun unii de la altii si s-a dus fiecare la locuinta sa. Paturica isi relua discutia cu Nastase, iar acesta din urma il asigura ca vor avea loc 4 jafuri. Dupa ce ajunge la casa lui, Paturica se baga direct in pat, dar nu putea deloc sa adoarma.  Capitolul XXXI Paturica se duce la Ipsilanti si ii spune ca daca ii va da soua sute de arnauti si pe capitanul Iordache i-l va aduce lui Tudor Vladimirescu.  Capitolul XXXII Paturica s-a dus urmatoarea zi spre satul Goiesti impreuna cu Iordache, Ghencea si Farmache si restul arnautilor, si l-a prins pe Tudor, care a fost dus la Campulung, apoi la Tirgoviste, unde a fost asasinat. Apoi, Paturica s-a dus la Ipsilanti si l-a asigurat ca Tudor nu-i va mai face probleme, deoarece nu mai traieste. Asa cum a promis, Ipsilanti i-a dat o hartie prin care il facea ispravnic la Prahova si Sacuieni. Ajuns acolo, Paturica isi luase ca ciocoi pe Neagu Rupe-Piele. Taxidarii luau intrita zeciuiala pentru oierit, ierbarit, tutunarit si vinarit iar cand satenii nu mai aveau cu ce sa plateasca, Neagu Rupe-Piele ii ungea cu pacura si ii lega de copaci, ca sa-i intepe viespele si tantarii, apoi le vindea animalele, si dupa ce ii saracea de tot, ii inchidea in cosar, ca sa nu poata reclama la stapanire. Dinu ii reproseaza lui Neagu ca sunt putini bani, dupa care ii spune cateva metode princ care sa adune mai multi bani: ii legi cot la cot si le prajesti piepturile pe langa foc. Dinu il mai intreaba ce a facut ce cele doua sute de vaci pe care le-a cerut Ipsilant. Neagu ii raspunde ca a indeplinit porunca ce i-a dat, adica a strans 800 de vaci, cu pretul de 3 lei, a trimis 200 lui Ipsilant, dupa care 600 le-a vandut din nou la tarani cu 15 lei bucata. Nastase ii face o vizita lui Paturica si ii aduce o stafeta de la Ipsilant, in care ii cerea doua sute mii lei si ii anunta ca turcii au intrat in tara. Paturica il pune pe Neagu sa se gandeasca un mijloc prin care sa-si recupereze cei 200.000 lei pe care ii vor trimite lui Ipsilant. In scurt timp, revolutia se terminase, Ghica deveni domn, iar turcii se retrasera din tara. Cei patru-cinci sute de tarani, victime ale lui Paturica si celorlalti ciocoi, imbracati in trente, desculti, saraci, unii care purtau pe dansii semne de tortura s-au hotarat sa se duca la domn cand se afla in Divan.Taranii ii inmanara domnului jalba, iar domnul il chema pe spatar si ii porunci sa ia 40 de arnauti la Bucov, sa-l trimita pe Paturica in ocna parasita. Si logofatului ii porunci sa vinda toata averea lui Dinu si sa-i despagubeasca pe tarani.  Capitolul XXXIII Doi fosti slujitori ai lui Paturica vorbeau despre el, unuia chiar i se facuse mila de el, deoarece statea de trei luni in ocna parasita. Mila i-a fost alungata de vorbele celuilalt slujitor care ii amintise de crimele si nelegiuirile pe care le facuse. Cei doi se intalnesc cu Neagu, care devenise purtator al corespondentei dintre Paturica si cateva persoane mari din Bucuresti care incercau sa-l scape din ocna. Ocna avea o intrare patrata, care avea o adancime de pana la 10-12 stanjeni. Peretii ei erau umezi si de multe ori curgea apa dintr-insii, aerul era iute si infectat de miasme. Primele zile petrecute de Paturica in ocna au fost prea dureroase pentru el. Intunericul cel mare, singuratatea, patul sau de paie, si mancarea putin hranitoare il adusesera pe Paturica intr-o stare de furie, incat ocna urla de vaietele lui. Dupa ce trecu putin timp, el incepuse sa se obisnuiasca cu ocna, si deveni mai linistit, si mai ales era sigur ca va parasi ocna din cauza scrisorilor incurajatoare pe care le primea. Cu toate acestea, din cauza ca a stat prea mult in ocna, incepusera sa se resimta cateva efecte: reumatismul i-a cuprins tot corpul, ochii i se umflasera, nu mai auzea, si o tuse puternica ameninta din ce in ce mai mult existenta sa. Paturica primeste doua scrisori, una in care cineva il anunta ca Duduca luat tot din casa si a fugit cu un turc, lasand copilasii pe drumuri. Mosiile si casele lui au fost vandute pentru a-i despagubi pe tarani, iar tatal sau a murit de inima rea de cand l-a dat afara din casa. Si in cealalta scrisoare cineva il anunta ca desi a incercat sa-l roage pe Voda sa-l scoata din ocna, acesta i-a spus ca o sa-l lase sa putrezeasca in ocna parasita.Dupa ce citi aceste scrisori, Paturica cade pe patul lui cel de paie si incepe sa planga cu amar si sa se loveasca cu pumnii in cap de disperare. Uneori i se parea ca il vede pe tatal sau iesind dintre stancile ocnei facandu-l fiu nelegiuit, altadata i se parea ca vede oameni spanzurati cu limbile iesite afara din gura, pline de sange, femei mancandu-si copii.In momente de genul acesta, mintea il parasea cu totul, capul i se inflacara, isi rodea mainile de disperare si striga cu o voce rausita si tremuratoare: Stafiile! sariti oameni buni, nu ma lasati. In final, dupa sapte luni, Dinu Paturica se stinse din viata. Costea este tintuit (tra in teapa). Tot poporul asista la aceasta pedepsire a lui Costea. Dar cand vroiau sa-i tintuiasca urechile la stalp, au inceput sa se auda glasurile unor preoti. Pe o ulita stramta, venea o caruta de tara cu doi cai, in care se afla Dinu Paturica, iar cadavrul purtat pe pat mortuar si insotit de preoti si cantareti ce venea din partea opusa era al postelnicului Andronache Tuzluc. Duduca a fost cusuta intr-un sat si aruncata in valurile Dunarii deoarece a fost descoperita de noul ei barbat. Iar in Bucuresti, Gheorghe se casatoreste cu Maria, fiica Banului.   cartea de citit o gasiti aici....aici piesa de teatru Ce naste din pisica o gasiti pe linkul de jos https://latimp.eu/ce-naste-din-pisica-dupa-ciocoii-vechi-si-noi-de-nicolae-filimon-teatru-radiofonic-audio/

Poezia EPIGONII a fost publicată în revista "Convorbiri Literare", fiind datată cu 15 august 1870, această poezie îi surprinde pe contemporani prin noutatea ideilor, a expresiei metaforice şi prin ineditul concepţiei despre artă. Se presupune că titlul poeziei ar fi unul împrumutat din literatura germană, ”Die Epigonen” (1836), una din operele centrale ale lui Karl Leberecht Immermann (1796 - 1840) - un reprezentant al romantismului. Tema poeziei este exaltarea trecutului literar glorios si critica prezentului literar decazut. Este o tema romantica construita pe contrastul dintre "zilele de aur a scripturilor romane" si "Noi in noi n-avem nimica, totu-i calp totu-i strain". Ideea este ca valoarea textului literar este data de inaltimea idealurilor incorporate (,Voi pierduti in ganduri sante convorbeati cu idealuri"), de frumusetea mesajului social si national ("Si de-aceea spusa voastra, era santa si frumoasa"), de frumusetea spirituala a celor care au scris ("Caci de minti era gandita, caci din inimi era scoasa"). Compozitia este romantica fiindca are la baza o antiteza. in prima parte se arata evolutia poeziei romane pana la Vasile Alecsandri iar in partea a doua secritica lipsa de mesaj,/de har, de inspiratie, de patriotism a poetilor din a doua jumatate a secolului al XlX Iea. Opera e construită pe antiteza între trecutul măreț și prezentul decăzut. Comparația ar fi inspirată și din finalul scrierii lui Schiller "Ieremiada". Poetul aduce un elogiu înaintașilor sinceri, animați de nobile idealuri, și îi critică pe contemporanii superficiali, lipsiți de idealuri. O antiteză romantică între trecut și prezent face obiectul unei constatări în "Scrisoarea a III-a ". O mărturie ce caracterizează poemul EPIGONII, ne-a parvenit de la însăși Eminescu, care într-o scrisoare trimisă lui Iacob Negruzzi, menționează: "ideea fundamentală e comparațiunea dintre lucrarea încrezută și naivă a predecesorilor noștri și lucrarea noastră trezită, dar rece... Comparațiunea din poezia mea cade în defavorul generației noi, și - cred - cu drept". Punând în antiteză trecutul de mărire cu prezentul decăzut, Eminescu înalţă un omagiu marilor înaintaşi evocaţi în metafora „Zilelor de-aur a scripturilor române”, cei care au creat o limbă „ca un fagure de miere”. Însufleţiţi de idealul dragostei de ţară, înaintaşii au contribuit, prin creaţiile lor, la zidirea pentru eternitate a ţării, a limbii şi a neamului; în timp ce epigonii, contemporani cu poetul: „Simţiri reci, harfe zdrobite,/ Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,/ Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;” se complac în mocirla mediocrităţii. Creatorii de prestigiu din trecut sunt evocaţi fie printr-o singură sintagmă, un paralelism: „Ciuchindel gură de aur”, fie prin mai multe strofe, ca în cazul lui Alecsandri, „acel rege al poeziei” ce „deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune”, şi „evocă-n dulci icoane a istoriei minune.” În prima strofă trecutul este idealizat, mitizat; poetul ne transpune într-un tărâm edenic, într-o atmosferă de basm: "Când privesc zilele de-aur a scriturelor române ,   Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine"  Nostalgia vârstelor mitice ale umanității, a timpilor originari e prezentă în întreaga creație eminesciană. Metaforele și epitetele primei strofe "visări dulci și senine", "dulci și mândre primăveri" amintesc limbajul poetic pașoptist. Criticul Ștefan Cazimir susținea că în lirica eminesciană exista patru motive centrale, "stele cardinale": gândirea, cântul, visul, plânsul. Gândirea și cântarea sunt dominante și în aceasta poezie. Strofa întâi deschide prima parte a poeziei închinată trecutului. Ca și "Scrisorile ", "Epigonii " are o structura biplană: partea I (11 strofe) - oda închinata trecutului, partea a II ( 8 strofe ) - conține elemente de satiră. Observăm predominarea interesului etic asupra celui estetic. Predecesorii sunt elogiați nu pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci pentru că într-adevăr te mișca acea naivitate sinceră cu care lucrau ei. Începutul strofei a II-a: "Vad poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere" - exprimă prin comparație, rigoarea matematică a limbajului, travaliul lucid. Eminescu folosește în elogierea înaintașilor - metafore sugestive și caracterizări lapidare: "Cichideal gură de aur, Mumulean glas cu durere, Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic". În prima etapă, poezia este echilibrată cu cântecul bardului. Cântul avea o valoare primordială în epocile mitice: "Văcărescu, cantând dulce a iubirii primăvară". Sunt elogiați: Sihleanu - ”liră de argint”, Donici, iscusit fabulist - "cuib de-nțelepciune"; Pann - ”cel isteț ca un proverb". Autorul introduce sentimentul regretului dispariției acelor valori reprezentate de înaintași: ”s-au dus toți”, exprimând nostalgia pentru timpurile mitice: "s-au dus cu toate pe o cale nenturnată". Eminescu închină o întreagă strofa lui Eliade Rădulescu, referindu-se la ciclul sau de poezii biblice. Redeșteptând miturile seculare ale neamului, Eliade pune temeliile unui viziuni profetice, dobândind o aură de apostol care își domina epoca: "Eliad zidea din visuri și din basme seculare / Delta biblicelor sunte, profețiilor amare" . Eliade reprezintă acea primă parte a antitezei - unde e loc de o poezie vizionară și profetică. Strofa următoare exprima admirația poetului pentru înaintașii sai pașoptiști: Cezar Bolliac, Vasile Cârlova (”Odă oștirii române”), Grigore Alexandrescu (”Anul 1940”).  Eminescu ii considera pe multi dintre autorii mentionati in prima parte a poemului niste veritabili aparatori ai valorilor estetice ale neamului romanesc.             Ultimele trei strofe renunta la accentele satirice in favoarea meditatiei filosofice. Inspirandu-se din preceptele schopenhaueriene, Eminescu afirma ca viata si moartea sunt etapele firesti ale existentei universale, ca ele se succed perpetuu si pun capat duratei omenesti, careia, astfel, ii asigura caracterul ei tragic. Oamenii fara idealuri duc existente anoste, anonime valoric si nu sunt in stare sa infaptuiasca lucruri durabile. Recurgand din nou la intrebarile retorice, poetul national simte nevoia sa redefineasca atat semnificatia “cugetarii sacre”, cat si mesajul poeziei catre cititorii sai. Arta, in ansamblul ei, este capabila sa infrumuseteze viata spiritului omenesc, sa o innobileze, sa-i asigure complexitatea si diversitatea trairilor sufletesti, asternand “un strai de purpura si aur peste tarana cea grea” (antiteza metaforica tipic romantica).             In strofa finala, poetul adreseaza salutul sau de adio generatiei care l-a premers si careia ii recunoaste un merit fundamental –acela de a fi realizat o lume imaginara, cea a artei, pe care sa o opuna existentei cotidiene, banale: “Ce cladeati o alta lume pe-asta lume de noroi” (contrast obtinut prin repetitie si antiteza pronominala). Eminescu regreta ca adevaratele valori s-au amestecat cu impostura, ca lumea se masoara dupa orgoliile indivizilor care o alcatuiesc si ca el a avut nesansa de a trai intr-o societate decadenta si insignifianta: “Toate-s praf Lumea-i cum este si ca dansa suntem noi”. Punctele de suspensie reluate marcheaza semnul identitatii -prin comparatie- intre lipsa valorii morale, caracteristica atat lumii in genere, cat si generatiei contemporane lui Eminescu. Eminescu crede ca atat reusita in plan artistic a marilor scriitori, cat si popularitatea temporara de care s-au bucurat unii lirici minori in epoca premergatoare junimismului s-ar datora pasiunii acestor artisti de a cugeta si credintei lor nestramutate in idealurile artei. Versurile predecesorilor exprimau atat capacitatea de a resimti ideile in concordanta cu cele ale poporului, cat si de a le transpune intr-un limbaj firesc, pe intelesul tuturor. Viata spirituala si intensitatea sentimentelor traite le-au pastrat inimile “tinere”, chiar daca unii dintre ei atinsesera batranetea in epoca eminesciana. Poetul construieste chiar o viziune apocaliptica asupra lumii, in care timpurile reale –definite confuze prin valoarea sau nonvaloarea lor- si-au modificat succesiunea fireasca: astfel, viitorul pare sa se fi consumat o data cu generatia valoroasa, care iesise deja de pe scena istoriei literare, in timp ce trecutul s-a metamorfoat intr-un prezent caduc (lipsit de valoare): “S-a-ntors masina lumii, cu voi viitorul trece;/ Noi suntem iarasi trecutul- fara inimi, trist si rece”. Preluând o imagine din profesorul și poetul român Vasile Fabian Bob (1795-1836): "S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece", Eminescu sugerează ca momentul prezent reprezinta un regres față de trecut, unde contemporanii mimează doar valori autentice, ca "Epigonii" răstoarnă ordinea fireasca a timpului: "Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri". Înaintașii sunt elogiați pentru vizionarismul lor, care lipsește cu desăvârșire contemporanilor: "Ați visat zile de aur pe - astă lume de amar" . Versul, "Moartea succede vieții, viata succede la moarte" exprima ideea trecerii timpului și implicit a lumii, succesiunea ciclica a vieții și a morții. Și dacă se ajunge la concluzia poetului - "Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, alta soarte" - atunci tot el, prin demersurile de mai sus, sugerează că e important să nu călcăm pământul degeaba, ci să lăsăm urme demne în trecerea noastră pe pământ. Eminescu strecoară două definiții în penultima strofă - descifrarea semnelor existentei - pentru cugetare, iar poezia - un însoțitor din umbră, o plăsmuire divină (un înger) - ce poate fi relevată doar de oamenii culți și elevați spiritual. În versul final: „Toate-s praf... Lumea-i cum este... și ca dânsa suntem noi” își pune din plin amprenta pesimismul schopenhauerian. Poemul „Epigonii" poate fi privit și interpretat nu numai ca o artă poetică, dar și ca un compendiu de istorie a literaturii române în versuri. E un mesaj eminescian de regăsire națională, de luminare și cultivare a virtuților.   Epigonii - versuri Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri, Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele, Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele, Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări. Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere, Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic, Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară, Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară, Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic. Liră de argint, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune, Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb; Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată? S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată. S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb. Eliad zidea din visuri şi din basme seculare Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare, Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles; Munte cu capul de piatră de furtune detunată, Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n'explicată Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres. Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă; L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă, În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan; Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii, Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării, Descifrând eternitatea din ruina unui an. Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă, Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă - Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău; Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare, Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său. Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită, Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită, Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet, Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune, Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune, Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet. Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne, Căci pe mucedele pagini stau domniile române, Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni; Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute, Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte, Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni. Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice, Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice, Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri, Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază, Acum secolii străbate, o minune luminoasă, Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri. Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe, Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe, Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet, El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele, O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele, Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet". Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte, Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte, Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal, El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune, El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune, Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază; Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic! Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă, Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă, Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni. S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece; Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece; Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin! Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri; Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri, Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ, Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine, Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine, Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi. Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune, Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune, Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat. Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră, Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră; Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat. Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează, Ce tablourile minte, ce simţirea simulează, Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari. O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună; Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună, Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar. "Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte", Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte; Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol; Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează, Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol. Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită Unor lucruri n'existente; carte tristă şi-ncâlcită, Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra. Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate, Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate. Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea. Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare, Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare, Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi; Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină, Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, - Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi. 1870, 15 august

Moartea lui Fulger de George Cosbuc George Coşbuc este unul dintre poeţii reprezentativi pentru literatura Transilvaniei, a cărui originalitate constă în ilustrarea lumii satului ardelean, a unei realităţi istorice cu totul aparte în ceea ce priveşte lupta constantă şi îndelungată pentru libertate naţională. Poezia “Moartea lui Fulger” face parte din categoria celor care prezinta marile evenimente din viata satului. Poemul Moartea lui Fulger este structurat în patruzeci de strofe, fiecare fiind alcătuită din cinci versuri de câte opt silabe şi unul scurt de patru silabe, în finalul strofei. Dacă în Nunta Zamfirei, evenimentul nunţii este privit sub aura miraculosului, a fantasticului, acela al morţii din această baladă este conturat într-un realism crud, căci moartea este ireversibilă şi definitivă pentru om. Moartea lui Fulger, avand aceeasi desfasurare ritualica precum Nunta Zamfirei, porneste de la un fapt real - moartea pe campul de lupta a unui erou - ce devine pretext liric pentru o meditatie si o elegie cu rezonante de bocet popular pe marginea mortii, a sensului vietii, a existentei lui Dumnezeu, a egalitatii oamenilor in fata mortii, a locului oamenilor in univers. Accentul nu cade deci, ca in Nunta Zamfirei, pe spectacol, ci pe implicatiile intamplarii tragice in constiinta personajelor. Textul este deosebit de complex, construindu-se pe baza impletirii elementelor epice cu cele dramatice si lirice, pe schema ampla a baladei proiectandu-se procedee, imagini si formule literare apartinand mai multor specii literare: epopee, tragedie, oda, elegie, meditatie, bocet, blestem, poem. Nu se poate vorbi de un subiect poematic propriu-zis, ci doar de o dezvoltare gradata a secventelor ritualice, care pot fi rezumate, in spiritul evolutiei epice, astfel: sosirea solului de pe campul de lupta cu vestea mortii lui Fulger, reactia parintilor la aflarea vestii, ritualul de inmormantare, durerea mamei, aparitia batranului sfetnic si revelatia finala in fata mortii. Tragedia dispariţiei viteazului Fulger în bătălie este relatată într-un ritm alert, cu notaţii precise, sugestive pentru desfăşurarea rapidă a luptei şi venirea instantanee a morţii: „Pe Fulger mort! Pe-un mal străin / L-a fulgerat un braţ hain! / [...] Şi pieptul gol al celui mort / De lănci e plin”. Eul liric exprimă, prin lirica măştilor, tristeţea sfâşietoare a regelui la vederea corpului mutilat al fiului său, încât „de-abia l-a cunoscut”, rămânând înmărmurit de durere. Lumea se prăbuşeşte pentru craiul care se întreabă retoric, nemaiînţelegând rosturile firii, „Cum pier mişeii, dacă pier / Cei buni aşa?”. Pentru el viaţa nu mai are nici un sens, interogaţiile retorice exprimă prăbuşirea sufletească totală: „De dragul cui să mai trăieşti / Tu soare sfânt?”. Regina mamă (altă „mască” a eului liric) este sfâşiată de durere, părul i-a albit brusc, aleargă deznădăjduită prin iatacuri cu părul despletit, hohotind şi blestemând, strigătul ei disperat depăşind limita suportabilului, „Şi tot palatul plin era / De plâns cumplit”. Aproape de nebunie, mama îşi rupe „vestmântul” şi retrăieşte nopţile de veghe în care îşi aşteptase cu înfrigurare băiatul să se întoarcă de la luptă şi să-l poată strânge în braţe. Ea cuprinde cu disperare şi dragoste trupul mort al fiului şi vrea cu toată fiinţa să fie îngropată împreună cu el: „Nu-l dau din braţe nimănui! / Închideţi-mă-n groapa lui”. Prin hiperbole, Coşbuc transmite cu mare forţă de sugestie suferinţa cumplită a mamei, care se simte chinuită de neputinţa de a-şi readuce fiul la viaţă, accentuată prin negaţiile de la începutul versurilor: „Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti! / N-ai glas de vifor, să jeleşti; / N-ai mâni’ de fier, ca fier să frângi; / N-ai mări de lacrămi, mări să plângi, / Nu eşti de foc, la piept să-l strângi, / Să-l încălzeşti!”. Aliteraţia bazată pe consoana fricativă „f” şi repetiţia amplifică durerea sfâşietoare simţită în profunzimea sufletului matern: „N-ai mâini de fier, ca fier să frângi”. Ea evidenţiază vitejia şi curajul fiului care se aruncase în luptă mânat de un entuziasm eroic nestăvilit: „Râdeai de moarte prin bătăi, / Dar ea te-a-nvins”. Toate aceste elemente sunt insa grefate pe structurile liricului, intr-un limbaj metaforic de o muzicalitate evidenta, cu deschideri catre profunzimile filosofice ale ideii poetice. Autorul stie sa exprime emotia, devenirea actiunii si a trairii, nu numai in mod direct, prin intermediul cuvintelor, ci si indirect, prin versul lapidar, ritmul sacadat, aglomerarile verbale, frecventa exclamatiilor, a interogatiilor retorice si a vocativelor, gerunziile aflate in rima si imperfectul verbelor, care confera o tonalitate de bocet continuu, de plans nesfarsit poeziei, astfel incat sensul se deduce si din stratul sonor. Durerea sfasietoare a tatalui ia forma revoltei si chiar a blestemului impotriva soartei care lasa miseii sa traiasca si ii condamna pe cei buni, a intregului univers, care nu mai merita sa dainuie dupa moartea unui asemenea erou: "Dar mane va mai fi pamant?/ Mai fi-vor toate cate sunt?/ Cand n-ai de-acum sa mai privesti/ Pe cel frumos cum insuti esti,/ De dragul cui sa mai traiesti,/ Tu, soare sfant?". Zbuciumul imparatesei capata accente patetice, suferinta ia dimensiuni cosmice, poetul apeland la hiperbola tocmai pentru a da masura acestor trairi: isi rupe cu mana vesmantul, ochii i se topesc de lacrimi, plansul devine vaiet cumplit, parul ii albeste, graiul i se stinge, incat "Si tot palatul plin era/ de plans cumplit". La jalea mamei ia parte intreaga natura, cel mort fiind un om ales, fiu de imparat si erou neintrecut, asa cum arata si numele : "Ah, mama, tu! Ce slaba esti! / N-ai glas de vifor, sa jelesti; / N-ai mani de fer, ca fer sa frangi; / N-ai mari de lacrimi, mari sa plangi,/ Nu esti de foc, la piept sa-l strangi,/ Sa-l incalzesti! ". Versurile accentuează ideea că suferinţa individuală este neînsemnată în raport cu adevărata credinţă, că viaţa este un dar divin şi trebuie trăită cu intensitate maximă, iar moartea trebuie privită ca un final firesc al vieţii, omul având parte în existenţa sa de aceste două valenţe existenţiale. George Călinescu a exprimat, poate, în modul cel mai sugestiv cu putinţă sensurile filozofice ale baladei lui George Coşbuc, Moartea lui Fulger, al cărui sens liric este „inutilitatea reacţiunilor personale în faţa rotaţiei lumii”. Balada cultă Moartea lui Fulger are o epică aparentă, ea fiind mai apropiat de poemele ideatice ale lui Eminescu. Poetul pledează, printr-o gândire sănătoasă, pentru ideea imposibilităţii omului de a descoperi taine care-i sunt inaccesibile, cum este aceea a morţii, care trebuie asumată cu înţelepciune şi căreia trebuie să i te supui, respectând cu credinţă datinile străvechi. Versul este lapidar, ritmul sacadat şi accelerat prin acumularea de verbe sugestive pentru destinul implacabil.   Moartea lui Fulger versuri În goana roibului un sol,  Cu frâu-n dinți și-n capul gol,  Răsare, crește-n zări venind,  Și zările de-abia-l cuprind,  Și-n urmă-i corbii croncănind  Aleargă stol.  El duce regelui răspuns  Din tabără. Și ține-ascuns  Sub straiul picurând de ploi  Pe cel mai bun dintre eroi  Atâta semn de la război,  Și-a fost de-ajuns!  Pe Fulger mort! Pe-un mal străin  L-a fulgerat un braț hain!  De-argint e alb frumosu-i port,  Dar roș de sânge-i albul tort,  Și pieptul gol al celui mort  De lănci e plin.  Sărmanul crai! Când l-a văzut  Și, când de-abia l-a cunoscut,  Cu vuiet s-a izbit un pas  De spaimă-n lături și-a rămas  Cu pumnii strânși, fără de glas,  Ca un pierdut.  Să-i moară Fulger? Poți sfărma  Și pe-un voinic ce cuteza  Să-nalțe dreapta lui de fier  Să prindă fulgerul din cer?  Cum pier mișeii dacă pier  Cei buni așa?  Dar mâne va mai fi pământ?  Mai fi-vor toate câte sânt!  Când n-ai de-acum să mai privești  Pe cel frumos, cum însuți ești,  De dragul cui să mai trăiești,  Tu soare sfânt?  Dar doamna! Suflet pustiit!  Cu părul alb și despletit  Prin largi iatacuri alerga,  Cu hohot lung ea blestema,  Și tot palatul plin era  De plâns cumplit.  La stat și umblet slabă ce-i!  Topiți sunt ochii viorei  De-atâta vaiet nentrerupt,  Și graiul stins și-obrazul supt  Și tot vestmântul doamnei rupt  De mâna ei!  De dorul cui și de-al cui drag,  Să-mi plângă sufletul pribeag,  Întreagă noaptea nedormind,  Ca s-aud roibii tropotind,  Să sar din pat, s-alerg în prag,  Să te cuprind!  Nu-l dau din brațe nimănui!  Închideți-mă-n groapa lui  Mă lași tu, Fulgere, să mor?  Îți lași părinții-n plâns și dor?  O, du-i cu tine, drag odor,  O, du-i, o, du-i!  Ah, mamă, tu! Ce slabă ești!  N-ai glas de vifor, să jelești;  N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;  N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,  Nu ești de foc, la piept să-l strângi,  Să-l încălzești!  Și tu, cel spre bătăi aprins,  Acum ești potolit și stins!  N-auzi nici trâmbițile-n văi,  Nu vezi cum sar grăbiți ai tăi  Râdeai de moarte prin bătăi,  Dar ea te-a-nvins.  Pe piept, colac de grâu de-un an,  Și-n loc de galben buzdugan,  Făclii de ceară ți-au făcut  În dreapta cea fără temut,  Și-n mâna care poartă scut  Ți-au pus un ban.  Cu făclioara, pe-unde treci,  Dai zare negrilor poteci  În noaptea negrului pustiu,  Iar banu-i vamă peste râu.  Merinde ai colac de grâu  Pe-un drum de veci.  Și-ntr-un coșciug de-argint te-au pus  Deplin armat, ca-n ceruri sus  Să fii întreg ce-ai fost mereu,  Să tremure sub pasu-ți greu  Albastrul cer, la Dumnezeu  Când vei fi dus.  Mirați și de răsuflet goi,  Văzându-ți chipul de război,  Să steie îngerii-nlemnit;  Și, orb de-al armelor sclipit,  S-alerge soarele-napoi  Spre răsărit!...  Iar când a fost la-nmormântat,  Toți morții parcă s-au sculat  Să-și plângă pe ortacul lor,  Așa era de mult popor  Venit să plângă pe-un fecior  De împărat!  Și popi, șirag, cădelnițând  Ceteau ectenii de comând  Și clopote, și plâns, și vai,  Ș-oștenii-n șir, și pas de cai,  Și sfetnici, și feciori de crai,  Și nat de rând.  Și mă-sa, biata! Cum gemea  Și blestema, și se izbea  Să sară-n groapă: L-au închis  Pe veci! Mi-a fost și mie scris  Să mă deștept plângând din vis,  Din lumea mea!  Ce urmă lasă șoimii-n zbor?  Ce urmă, peștii-n apa lor?  Să fii cât munții de voinic,  Ori cât un pumn să fii de mic,  Cărarea mea și-a tuturor  E tot nimic!  Că tot ce ești și tot ce poți,  Părere-i tot dacă socoți  De mori târziu ori mori curând,  De mori sătul, ori mori flămând,  Totuna e! Și rând pe rând  Ne ducem toți!  Eu vreau cu Fulger să rămân!  Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,  M-a dușmănit trăind mereu  Și-a pizmuit norocul meu!  E un păgân și Dumnezeu,  E un păgân.  De ce să cred în el de-acum?  În fața lui au toți un drum,  Ori buni, ori răi, tot un mormânt!  Nu-i nimeni drac și nimeni sfânt!  Credința-i val, iubirea vânt  Și viața fum!  Și-a fost minune ce spunea!  Grăbit poporul cruci făcea  De mila ei, și sta-ngrozit.  Și-atunci un sfetnic a venit  Și-n fața doamnei s-a oprit,  Privind la ea.  Un sfânt de-al cărui chip te temi  Abia te-aude când îl chemi:  Bătrân ca vremea, stâlp rămas,  Născut cu lumea într-un ceas,  El parcă-i viul parastas  Al altor vremi.  Și sprijin pe toiag cătând  Și-ncet cu mâna ridicând  Sprâncenele, din rostu-i rar,  Duios cuvintele răsar:  Nepoată dragă! De-n zadar  Te văd plângând.  De cum te zbuciumi, tu te stingi  Și inima din noi o frângi  Ne doare c-a fost scris așa,  Ne dori mai rău cu jalea ta:  De-aceea, doamnă, te-am ruga  Să nu mai plângi.  Pe cer când soarele-i apus,  De ce să plângi privind în sus?  Mai bine ochii-n jos să-i pleci,  Să vezi pământul pe-unde treci!  El nu e mort! Trăiește-n veci,  E numai dus.  N-am cap și chip pe toți să-i spui  Și-aș spune tot ce știu, dar cui?  Că de copil eu m-am luptat  În rând cu Volbură-mpărat  Și știu pe Crivăț cel turbat  Ca țara lui.  Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!  Și toți s-au dus pe-același drum.  Ei și-au plinit chemarea lor  Și i-am văzut murind ușor;  N-a fost nici unul plângător,  Că viața-i fum.  Zici fum? O, nu-i adevărat.  Război e, de viteji purtat!  Viața-i datorie grea  Și lașii se-ngrozesc de ea  Să aibă tot cei lași ar vrea  Pe neluptat.  De ce să-ntrebi viața ce-i?  Așa se-ntreabă cei mișei.  Cei buni n-au vreme de gândit  La moarte și la tânguit,  Căci plânsu-i de nebuni scornit  Și de femei!  Trăiește-ți, doamnă, viața ta!  Și-a morții lege n-o căta!  Sunt crai ce schimb-a lumii sorți,  Dar dacă mor, ce grijă porți?  Mai simte-n urmă cineva  Că ei sunt morți?  Dar știu un lucru mai pe sus  De toate câte ți le-am spus:  Credința-n zilele de-apoi  E singura tărie-n noi,  Că multe-s tari cum credem noi  Și mâine nu-s!  Și-oricât de amărâți să fim  Nu-i bine să ne dezlipim  De cel ce viețile le-a dat!  O fi viața chin răbdat,  Dar una știu: ea ni s-a dat  Ca s-o trăim!  Ea n-a mai plâns, pierdut privea  La sfetnic, lung, dar nu-l vedea  Și n-a mai înțeles ce-a zis  Și nu vedea cum au închis  Sicriul alb era un vis  Și ea-l trăia.  Senini de plânset ochii ei,  Vedea bărbați, vedea femei,  Cu spaimă mută-n jur privea.  Din mult nimic nu-nțelegea;  Și să muncea să știe ce-i.  Și nu putea.  I-a fulgerat deodată-n gând  Să râdă, căci vedea plângând  O lume-ntreagă-n rugăciuni.  În fața unei gropi s-aduni  Atâta lume de nebuni!  Să mori râzând...  Și clopotele-n limba lor  Plângeau cu glas tânguitor;  Și-adânc, din bubuitul frânt  Al bulgărilor de pământ,  Vorbea un glas, un cântec sfânt  Și nălțător:  Nu cerceta aceste legi,  Că ești nebun când le-nțelegi!  Din codru rupi o rămurea,  Ce-i pasă codrului de ea!  Ce-i pasă unei lumi întregi  De moartea mea! sursa poezie :wikisource