Cărți Dezvoltare Personală - Părinți și copii. Cărți Psihologie

            În vederea obţinerii unor indici productivi superiori la animale este necesar să se stabilească o concordanţă cât mai exactă între cerinţele animalelor în energie şi substanţe nutritive specifice, pe de o parte şi modul în care hrana administrată poate satisface aceste cerinţe, pe de altă parte. Cerinţele de energie şi substanţe nutritive ale organismului animal sunt foarte variate în funcţie de specie, rasă, sex, formă de producţie, iar pentru acelaşi animal, în funcţie de vârstă, greutate corporală etc. Toţi aceşti factori influenţează atât nivelul cerinţelor, cât şi coeficientul de utilizare a substanţelor din hrană în diferite forme de producţie animală. Cunoaşterea şi stabilirea cerinţelor specifice ale animalelor domestice aflate în diferite stări fiziologice şi în diferite situaţii de producţie, reprezintă baza alimentaţiei, deoarece cu ajutorul lor se pot stabili normele de alimentaţie.           Norma de hrană exprimă cerinţele specifice de substanţe nutritive şi energie ale unui animal pe timp de 24 ore, aflat într-o anumită stare fiziologică şi de producţie. Corespondentul material al normei este raţia de hrană care reprezintă cantitatea de furaje administrate unui animal timp de 24 de ore, pentru a-l satisface cerinţele specifice prin normele de hrană.           Alimentaţia animalelor organizată pe bază de norme se numeşte alimentaţia naturală sau alimentaţia raţională.           15.1. Stabilirea normelor de alimentaţie.           Concepţia asupra normelor de alimentaţie, precum şi a metodelor utilizate pentru stabilirea lor, au evoluat continuu, ca urmare a intensificării creşterii animalelor şi a progreselor făcute în chimie şi fiziologie. Primele norme care datează de la începutul secolului al XIX-lea (Thaer) exprimate în echivalentul fân, nu aveau un caracter ştiinţific, însă fiind bazate pe observaţii îndelungate, pe un număr mai mare de animale, ele exprimau necesarul apropiat de adevăr. Ulterior, metodele ştiinţifice utilizate s-au bazat succesiv pe compoziţia chimică brută şi efect productiv (grăsime, lapte etc.).           Pentru înlăturarea deficienţelor pe care le prezintă actualele norme de alimentaţie, se preconizează următoarele:           Să se stabilească norme pentru fiecare specie, rasă, categorie de animale şi formă de producţie, ţinându-se seama de specificul pe care îl prezintă creşterea animalelor în diferite regiuni;           Revizuirea periodică a normelor şi adaptarea lor la nivelul progreselor ştiinţei şi practicii, ţinându-se cont de gradul de ameliorare a animalelor, sistemul de întreţinere şi calitatea furajelor.           În ţara noastră se folosesc în prezent norme elaborate pe baza cercetărilor de la noi sau din străinătate, adoptate la specificul condiţiilor noastre. Aceste norme sunt exprimate în: UN, TSND, ED, EM netă, săruri minerale (Ca, P, Nacl) şi vitamine (caroten). Pentru a putea face o alimentaţie normată este necesar a se cunoaşte care sunt cerinţele organismului animal în principii nutritivi în vederea asigurării funcţiilor vitale şi a producţiilor. În funcţie de producţia principală, hrana se normează pentru animalele de: reproducţie, creştere, lapte, carne, muncă, lână, ouă. În stabilirea cerinţelor de substanţe nutritive, pentru fiecare din aceste categorii se va lua în considerare: mărimea producţiei (kg spor în creştere, kg lapte etc.), valoarea calorică şi compoziţia chimică a produsului, precum şi coeficientul de utilizare a hranei în elaborarea produsului respectiv.           15.1.1. Necesarul de hrană pentru asigurarea funcţiilor vitale la animale.           Din întreaga cantitate de hrană consumată de către animale, numai o parte (cca.50%) este utilizată efectiv pentru diferite producţii, restul fiind cheltuită pentru asigurarea şi menţinerea funcţiilor vitale ale organismului (digestia, circulaţia, respiraţia, activitatea nervoasă, activitatea glandulară, excreţia, menţinerea tonusului muscular şi menţinerea temperaturii constante a corpului).           Cantitatea de hrană necesară animalelor numai pentru menţinerea lor în stare corespunzătoare (menţinerea funcţiilor vitale amintite), fără să dea vreo producţie, reprezintă necesarul pentru asigurarea şi menţinerea funcţiilor vitale ale organismului, fiind denumită impropriu “necesar sau raţie de întreţinere”. Necesarul de hrană pentru asigurarea funcţiilor vitale la animale este influenţat de o serie de factori. Dintre aceştia, mai importanţi sunt: greutatea şi suprafaţa corporală, specia, rasa, tipul fiziologic, individualitate, vârsta, starea de întreţinere a animalelor, condiţiile de mediu, condiţiile de exploatare şi îngrijire etc.           Greutatea şi suprafaţa corporală.           S-a constatat că animalele de talie mică au o suprafaţă corporală (respectiv o suprafaţă de iradiere a căldurii), raportată la unitatea de greutate, mai mare decât animalele de talie mare şi deci necesarul de hrană va fi mai mare. Cu alte cuvinte, la animalele de talie mică, pentru 1 kg greutate vie, revine o suprafaţă corporală mai mare decât la animalele de talie mare.           Specia.           Speciile asemănătoare ca mărime şi greutate corporală au nevoie pentru asigurarea funcţiilor vitale de un consum diferit de hrană. Aşa, de exemplu cabalinele au un necesar ceva mai ridicat decât taurinele.           Rasa.           Diferenţele în privinţa necesarului de hrană la rasele de animale sunt în strânsă legătură cu tipul constituţional căruia aparţin. Astfel, cabalinele din rasele uşoare au un necesar mai ridicat decât cele din rasele grele.           Tipul fiziologic.           Animalele care aparţin tipului respirator au un necesar mai ridicat decât cele de tip digestiv, ca urmare a faptului că la aceste tipuri metabolismul bazal este diferit, fiind mai mare la tipul respirator. Aşa, de exemplu tăuraşii aparţinând raselor de lapte au un metabolism bazal cu 15% mai mare decât cei care aparţin raselor de carne.           Vârsta şi sexul.           Datorită schimbărilor nutritive care sunt mult mai intense la animalele tinere, faţă de cele adulte şi la masculi faţă de femele, raportate la unitatea de suprafaţă corporală, necesarul de hrană pentru asigurarea funcţiilor vitale va fi mai mare la tineret şi respectiv la masculi.           Starea de întreţinere.           Animalele aflate în stare de întreţinere bună cheltuiesc pentru menţinerea funcţiilor vitale mai multă hrană decât animalele aflate într-o slabă condiţie de întreţinere. De asemenea, animalele grase au un necesar mai ridicat decât cele slabe.           Temperatura mediului extern.           Temperatura corporală a animalelor se menţine la un nivel constant. Dacă animalele sunt obligate să trăiască în condiţii de temperatură exterioară mai mare sau mai mică decât temperatura corporală, organismul reglează atât producerea cât şi iradierea căldurii, necesitând un consum mai mare de hrană.           Temperatura hranei şi a apei.           Sunt în strânsă legătură cu temperatura corporală a animalelor. Când hrana şi apa au o temperatură prea scăzută, animalul va consuma mai multă hrană în vederea termoreglării. În asemenea cazuri, animalul cheltuieşte cea. 20% mai multă hrană pentru asigurarea funcţiilor vitale. Necesarul de hrană pentru asigurarea funcţiilor vitale ale organismului animal este reprezentat prin cerinţe de energie (exprimate în UN, TSND, ED sau EM netă), proteină digestibilă, săruri minerale (Ca, P, Nacl), vitamine (în special caroten) şi apă.           Valorile medii ale măririi acestui necesar de hrană la principalele specii de animale domestice sunt redate în tabelul 20.           La ovine este inclus şi necesarul pentru producţia de lână 15.1.2. Necesarul de hrană pentru asigurarea funcţiei de reproducţie a animalelor domestice.           Alimentaţia influenţează funcţia de reproducţie atât prin cantitatea cât şi prin calitatea şi componenţa hranei administrate.           Numeroase cercetări au evidenţiat faptul că dintre cauzele sterilităţii la animale, aproximativ 60-80% sunt de natură alimentară. În general, hrana influenţează modul de manifestare al instinctului genezic, producerea elementelor sexuale (cantitativ şi calitativ), indicii de reproducţie (fecunditatea şi prolificitatea), precum şi calitatea descendenţei obţinute.           Cantitatea de hrană (sau nivelul de alimentaţie asigurat animalelor), influenţează direct funcţia de reproducţie. Se ştie că atât subalimentaţia cât şi supraalimentaţia influenţează negativ această funcţie.      Calitatea hranei, exprimată prin echilibrarea ei în substanţe nutritive, în special proteine, vitamine şi săruri minerale, influenţează în mare măsură desfăşurarea normală a funcţiei de reproducţie. Protidele influenţează direct funcţia de reproducţie, ele având un rol însemnat în elaborarea elementelor sexuale şi în determinarea calităţii acestora. În caz de subalimentaţie protidică, se produc tulburări hipofizare şi ca atare secreţia hormonilor gonadotropi este stânjenită ajungându-se la sterilitate.

Psihologia scolarului greu educabil de Adler Alfred Alfred Adler este unul dintre membrii componenţi ai faimosului „triumvirat" al psihanalizei: FREUD – ADLER – JUNG.           Dacă Sigmund Freud – după cum ne spune Oliver Brachfeld, în a sa introducere la A. Adler, Menschenkenntnis (Cunoaşterea omului) —a fost, în fond, un savant format în spiritul ştiinţelor naturii, care aştepta rezolvarea oricărei probleme de psihologie de la progresele înregistrate de fiziologie şi dacă elveţianul Carl-Gustav Jung era un fel de alchimist al psihicului, un „panpsihist anistoric", interesat de perspectivele parapsihologice, Alfred Adler a fost, în schimb, nu un teoretician, ci în primul rând un realist şi un pragmatic, un medic practician animat de vocaţia de a-i ajuta pe semenii săi să-şi rezolve problemele existenţiale, „dificultăţile" moştenite din copilărie. Pe când Freud profesa o psihanaliză destinată orăşenilor din marile aglomerări urbane, iar Jung o „psihologie analitică" axată pe explorarea sufletului primitivilor sau al oamenilor formaţi în mediul rural, „psihologia individuală" a lui Adler este o, J>sychologie fur Oberlehref" („psihologie pentru profesorii de liceu") din mediile populaţiei majoritare.           Aşa-numita „psihologie individuală" concepută d< [Alfred Adjer^ nu se limitează – cum s-ar putea crede – la studiul individuIuTâzoTât, privit în sine, ci se extinde de fapt la întreaga societate, omul normal fiind definit drept o fiinţă animată de un sentiment nativ de comuniune socială, pentru ca în cele din urmă să fie privit şi ca agent universal care are de îndeplinit un rol în Cosmos.           Tendinţa infatigabilă, de fapt patologică, a unora de a obţine şi exercita puterea, de a „dicta" celorlalţi, are la baza procesul inconştient al înlocuirii „complexului de inferioritate" printr-un „sentiment de superioritate" care, întotdeauna în dramatică opoziţie cu sentimentul de comuniune socială, ţinteşte la supremaţia personală, la subjugarea celorlalţi, la transformarea lor în simple instrumente de satisfacere a voinţei de putere. Această tendinţă intolerabilă rezultă din structurarea eronată a „stilului de viaţă" al individului încă din primii 4-5 ani de viaţă, având la origine fie răsfăţarea de către părinţi a copilului, fie, dimpotrivă, detestarea acestuia, marginalizarea lui în constelaţia familială.           Potrivit concepţiei lui Adler, mama este aceea căreia îi revine misiunea modelării copilului în aşa fel încât acesta să nu devină robul unui egoism care mai târziu va căuta să-i înrobească pe toţi cei cu care necesarmente vine în contact social. De aceea – precizează el – cea dintâi îndatorire a mamei este de a sădi în conştiinţa copilului sentimentul comuniunii sociale, cultivându-i ideea fundamentală că trăieşte într-o lume în care nu este altceva decât un om între oameni.           Dacă mama (părinţii, în general) nu-şi îndeplineşte funcţia de a-i forma pe copii în perspectiva integrării sociale, atunci rolul acesteia trebuie asumat de grădiniţa de copii (şi, în general, de şcoală), care are de corectat greşelile comise de familie în formarea viitorilor adulţi şi membri egali ai unei societăţi democratice. ·           Alături de IndividuaJpsychologie în derschule (Leipzig, 1929), subintitulată „Vorlesungen fur Lehrer und Erzieher" („Prelegeri pentru cadrele didactice şi educatori"), ca şi de alte câteva cărţi ale lui Adler, cea de faţă, care reprezintă versiunea românească „princeps" a lucrării Die Seele des schwehrerziehbaren Schulkindes (Miinchen, 1930), constituie o contribuţie esenţială a psihologiei abisale la cunoaşterea psihicului copilului şi la practica psihopedagogică a remodelării acestui psihic în cazurile în care a suferit distorsiuni şi alterări dăunătoare atât pentru individ ca atare cât şi pentru societate.           Nu fără justificare l-a considerat Freud peAlfred Adler – după vestita „disidenţă" din 1911 – mai mult pedagog de^ât un psihanalist. „Psihanalizele" adleriene sunt prin'exceteirţâcolocvii psiho-pedagogice bazate pe o caracterologie originală (expusă sintetic în Cunoaşterea omului)1, cât şi pe o maieutică paideică de un echilibru absolut remarcabil.           Fostul discipol al lui Freud nu pregetă să polemizeze pe un ton fără cusur cu părintele psihanalizei, ori de câte ori o divergenţă ocazională de punct de vedere i-o cere, dar uneori ne putem mira că el nu observă complementaritatea celor două concepţii rivale.           Copiii-problemă de care Adler se ocupă în această carte provin de obicei din familii dezorganizate, sunt băieţi şi fete care se află uneori în pragul delincventei juvenile sau al prostituţiei, dacă nu cumva au şi intrat în „vizorul" poliţiei. Autorul profesează o psihologie profund empatică, sigură pe „diagnostice", dublată de o nu mai puţin comprehensivă pedagogie a delincventului în nuce. Optica descifrării cazuisticii este la Adler una prin excelenţă socială: „Bagajul ereditar al copilului – precizează el – nu prezintă importanţă pentru noi. Factorul ereditar nu se exteriorizează dacă nu găseşte la copil pregătit terenul social. Atunci când soluţionarea uneia din problemele copilului reclamă sentimentul de comuniune socială, constatăm o ezitare caracteristică. Iată-ne pe un teren solid; nu ne rămâne altceva de făcut decât să găsim cauza penţru care sentimentul de comuniune socială nu s-a dezvoltat mlhod normal. Nu vom întâlni extravaganţi, copiîproblemă, nevrotici, alcoolici, perverşi sexual, criminali sau candidaţi la sinucidere la care să nu fie cu putinţă să demonstrăm cu deplină certitudine că cu dau îndărăt din faţa soluţionării problemelor vieţii decâ [pentru ca nu au fost corect educaţi în sensul sentimentului de comuniune sociala. Este un punct de vedere care trebuie reţinut. Aici stă deosebirea fundamentală dintre noi şi alte şcoli psihologice"2.           Alfred Adler se dovedeşte un interlocutor excepţional în dialogurile psihopedagogice pe care le susţine, în stil socratic, nu doar cu cadrele didactice şi cu părinţii (în general cu educatorii), ci şi cu copiii, adică cu cei care reprezintă obiectul însuşi al actului educaţional. Acest Ulise al cunoaşterii metodice a omului a introdus în psihanaliză „calul troian" al pedagogiei şi a cucerit-o în beneficiul acesteia din urmă. Institutorii, profesorii, mai ales diriginţii, părinţii, dar şi educatorii de adulţi din toate domeniile (întreprinderi, armată, închisori etc), poliţiştii, ca să nu mai vorbim de scriitori, vor găsi în cărţile marelui emul al lui Freud o bogată sursă de informaţie despre psihicul omenesc şi modalităţile în care acesta poate fi armonizat pe criteriile unei existenţe demne şi utile pentru colectivitate.           Dacă unii exegeţi l-au comparat pe Alfred Adler cu Socrate, în favoarea socratismului său fiind invocate îndeosebi similitudini superficiale (pasiunea cu care Adler apărea în „agora", lipsa de entuziasm pentru exprimarea în scris etc.), în realitate „socratismul" său feste unul mai de adâncime, la el faimosul precept „cunoaşte-tepe tine însuti căpătând dimensiuni de natură socială şi devenind, cunaşteţi-vă/mii pe alţii^Îcesta este de altfel mesajul major al întregii sale opere. Până şi-simpla cunoaştere de sine este condiţionată de descifrarea propriilor relaţii sociale, ceea ce echivalează cu cunoaşterea semenilor cu care avem de-a face şi care au de-a face cu noi. Adler este profund convins – şi ne convinge şi pe noi – că nici un om nu poate fi înţeles fără a fi abordat prin prisma raporturilor intra şi extrafamiliale, larg sociale. Sentimentul de comuniune socială este la el un imperativ valabil în special pentru aleşii unui popor, ai unei naţiuni, ai unui grup oarecare: „Dacă nu mă gândesc decât la mine – scrie el —, voi fi cu totul inapt de a rezolva problemele lumii". Optică de care avem în prezent nevoie ca de aer curat.           Ca mai toate cărţile lui Adler, cea de faţă este şi ea un tezaur de înţelepciune şi o lecţie de optimism activ, de data aceasta pus în slujba redresării copiilor devianţi, cu „stilul de viaţă" alterat de un egoism devastator.           Dr. LEONARD GA VRILIU NOTE           1 A se vedea Alfred Adler, Cunoaşterea omului, traducere, studiu introductiv şi note de dr. Leonard Gavriliu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.           2 Citat din capitolul III al cărţii de faţă, p. 54. />           PREFAŢĂ           „Copilul este tatăl omului adult.           Maxima de mai sus îşi demonstrează întreaga sa valabilitate în psihologia individuală. Primii patru sau cinci ani de viaţă îi sunt copilului de ajuns pentru a-şi completa comportamentul său specific şi arbitrar legat de impresiile trăite. Acestea sunt determinate nu numai de valoarea dotării sale organice, ci şi de forţa şi diversitatea stimulărilor care acţionează din exterior. Începând cu această perioadă are loc asimilarea şi utilizarea experienţei trăite, desigur nu într-un mod capricios – şi încă şi mai puţin pe potriva unor pretinse legi ale cauzalităţii —, ci în funcţie de stilul de viaţă. Orice individ este, la urma urmei, determinat de structura stilului său de viaţă. Oe vectorii acestuia ascultă de acum înainte, pe toată durata existenţei sale, sentimentele, emoţiile, gândurile şi faptele omului. Astfel îşi începe opera sa creatoare, stilul de viaţă. În vederea înlesnirii activităţii sale sunt elaborate reguli, principii, trăsături de caracter şi o concepţie despre lume. Este stabilită o schemă bine determinată a apercepţiei1, iar concluziile, acţiunile proiectate sunt dirijate în consens cu această formă ideală finală la care se aspiră. Este menţinut doar ceea ce pe planul conştiinţei individului se dovedeşte că nu produce perturbări, încadrându-se într-o linie directoare dinainte fixată. Restul este dat uitării, se dizolvă pe nesimţite sau acţionează ca un model inconştient care, în cea mai mare parte, se sustrage înţelegerii raţionale. Profilul ultim al acestei scheme, fie că întăreşte liniile dinamice conştiente, fie că le anihilează sau le paralizează prin reacţiile sale, este întotdeauna determinat dinainte de către stilul de viaţă structurat în primii ani de existenţă.

Cel mai bun an de Jinny Ditzler

 

Un învăţător spiritual nu are nimic sa va înveţe, în sensul convenţional al cuvântului, nu are nimic care sa va dea şi sa adauge la ceea ce voi sunteţi deja: informaţii noi, credinţe sau reguli de conduita. Singurul rol al unui asemenea învăţător este sa va ajute sa ştergeţi acele concepţii care va separa de adevărul a ceea ce voi sunteţi şi de ceea ce voi deja ştiţi în adâncul fiinţei voastre. Învăţătorul spiritual este acolo pentru a va descoperi şi a va scoate în evidenta aceea dimensiune din străfundurile fiinţei voastre care este numai pace.    Daca veniţi la un asemenea maestru sau alegeţi aceasta carte, căutând singuri, idei care sa va furnizeze principii, credinţe sau discuţii intelectuale, atunci veţi fi dezamăgiţi. Cu alte cuvinte, daca căutaţi hrana pentru gândire, nu o veţi găsi aici. Şi atunci veţi pierde esenţialul acestei învăţături, esenţa acestei cărţi care nu se afla în cuvinte ci în interiorul vostru. Este bine sa va amintiţi asta, şi sa o simţiţi, aşa cum staţi voi şi ascultaţi aici.    Cuvintele nu sunt mai mult decât nişte indicatoare. Acest lucru spre care ele punctează nu se poate găsi în realitatea gândirii, ci este o dimensiune mult mai adâncă, în interiorul vostru, şi infinit mai vasta decât gândirea. O pace vibranta şi vie este una din caracteristicile acelei dimensiuni. Daca voi ajungeţi sa simţiţi ridicarea acelei stări de linişte profunda, din interiorul vostru, aşa cum staţi acum şi ascultaţi, atunci cartea îşi va fi îndeplinit misiunea de a va fi un îndrumător, un învăţător. Şi va va reaminti cine sunteţi voi cu adevărat arătându-vă şi drumul de întoarcere acasă.    Aceasta nu este o carte pentru a fi citita din scoarţă în scoarţă, după care sa o daţi la o parte. Ci trăiţi cu ea! Luaţi-o şi citiţi-o de mai multe ori. Şi ceea ce este mai important, faceţi pauze, tot atât de frecvent. Sau mai bine spus petreceţi mai mult timp lăsând-o deoparte, decât citind-o. Multi oameni vor fi în mod natural înclinaţi sa se oprească din citit după fiecare introducere, şi sa ia o pauza pentru a reflecta, doar stand aşa în linişte. Asta este întotdeauna mult mai folositor şi mai important. Sa te opreşti decât sa continui sa citeşti. Sa laşi cartea să-şi facă lucrarea, sa te trezească din vechile tipare repetitive şi condiţionate ale gândirii.    Formatul acestui volum poate fi văzut ca o aducere în prezent a vechilor principii ale învăţăturilor spirituale. Seamănă mult cu sutrele Indiei antice. Sutrele sunt indicatoare puternice ce arata spre adevăr şi se prezintă într-o forma aforistica fiind formate din propoziţii în general scurte, cu o elaborare conceptuala redusa. Vedele şi Upanişadele sunt cele mai vechi texte sacre înregistrate în forma de sutre, aşa cum sunt cuvintele lui Buddha. Învăţăturile şi parabolele lui Iisus, atunci când sunt scoase din contextul lor narativ, pot fi şi ele privite ca nişte sutre, la fel ca şi învăţăturile profunde conţinute în Tao Te Ching, vechea carte chineza a gratiei divine. Avantajul acestei forme de prezentare, sta în faptul ca ele sunt scurte. Şi de aceea nu angajează mintea gânditoare mai mult decât este necesar. Ceea ce ele nu spun, ci doar indica – spre locul acela – este mult mai important decât ceea ce afirma.    Caracterul de sutre al acestei cărţi se vede mai ales în cap I: „Liniştea şi spaţiul", care conţine numai aforisme. Acest capitol cuprinde esenţa întregii cărţi şi poate fi suficient pentru ceea ce cauta cititorii. Celalalte capitole sunt acolo pentru cei ce au nevoie de putin mai multe indicaţii.    La fel ca la sutrele antice, aceste scrieri conţinute în aceasta carte, sunt sacre pentru ca au venit dintr-o stare de conştiinţă pe care am putea-o numi linişte. Cu toate astea, ele nu aparţin totuşi nici unei religii sau tradiţii spirituale, dar sunt pe înţelesul tuturor.    Mai este aici şi un sentiment adăugat de urgenta. Transformarea conştiinţei umanităţii nu mai este un lux şi nu este transmisa şi disponibila numai la câţiva iniţiaţi, ci a devenit o necesitate a umanităţii spre a nu ajunge sa se distrugă pe ea însăşi. In prezent, stingerea vechii conştiinţe şi apariţia celei noi sunt ambele accelerate. Paradoxal, lucrurile merg spre rau şi spre bine în acelaşi timp, desi raul este mai vizibil, dar asta numai pentru ca el face mai mult zgomot.    Şi aceast volum foloseşte bineînţeles cuvinte, care prin actul citirii sau al ascultării devin gânduri în mintea ta. Dar ele nu sunt gânduri obişnuite, repetitive, zgomot, care se susţine pe sine, cerând atenţie. La fel ca toţi învăţătorii spirituali adevăraţi, sau la fel ca sutrele vechi, şi gândurile din aceasta carte nu spun, uită-te şi la mine", ci, uită-te dincolo de mine, în spatele meu". Pentru ca aceste reflecţii vin chiar din liniştea adâncă, şi de aceea ele au putere, puterea de a va duce înapoi în aceea pace din care ele apar. Aceasta linişte este pacea adâncă din interiorul nostru. Şi gândurile sunt esenţa fiinţării. Sunt liniştea care va salva şi va transforma lumea.   LINIŞTEA ŞI PACEA    Când pierdeţi contactul cu pacea profunda din adâncul vostru, voi pierdeţi contactul cu voi înşivă. Când pierdeţi contactul cu voi înşivă, va pierdeţi în lume.    Sentimentul vostru de sine cel mai adânc a ceea ce sunteţi voi în adevăr, este inseparabil de aceasta linişte totala. Acesta este acel, eu sunt", care este mai inportant decât numele şi forma.    Liniştea este esenţa naturii noastre. Ce este aceasta pace? Spaţiul interior sau conştiinţa în care cuvintele de pe aceasta pagina sunt percepute şi din care ele devin gânduri. Fara aceasta conştiinţă, nu ar putea fi nici-o percepţie, nici-un gând, nici măcar lumea aceasta.    Tu eşti aceasta conştiinţă, deghizata într-o persoana.    Echivalentul zgomotului extern este zumzetul interior al gândirii. Echivalentul liniştii externe este pacea interioara. Oriunde apare liniştea în jurul tau ascult-o. Asta înseamnă, doar, luaţi seama la ea. Fiţi atenţi la ea. Ascultaţi şi fiţi atenţi la aceasta linişte ce apare din aceea dimensiune a păcii interioare din voi înşivă, pentru ca numai prin acel spatiu al liniştii poţi fi conştient de pacea profunda.    Vedeţi ca în momentul în care luaţi seama la aceasta linişte din jurul vostru, atunci nu mai puteţi sa gândiţi.    Când deveniţi conştienţi de linişte, imediat apare aceea stare de pace profunda şi vie. Sunteţi prezent. Ati scăpat de mii de ani de condiţionare umana colectiva.    Priviti la un copac, o floare, o planta. Permiteţi atenţiei voastre sa privească la ele. Vedeţi cat de liniştite, şi cat de adânc înrădăcinate sunt ele în Fiinţa. Lăsaţi natura sa va înveţe liniştea.    Când va uitaţi la un copac şi ii percepeţi tăcerea, deveniţi şi voi liniştiţi. Astfel va conectaţi cu el la un nivel foarte adânc. Şi veţi simţi ca sunteţi una cu acel lucru pe care il observaţi în interiorul vostru şi prin aceasta pace totala pe care o trăiţi. Sa va simţiţi una cu toate aceste lucruri – asta este Iubirea.    Liniştea este de ajutor, dar nu aveţi nevoie de ea pentru a afla pacea adâncă. Chiar daca este zgomot, voi puteţi fi conştienţi de aceasta linişte din spatele zgomotului, de acel spatiu din care zgomotul apare. Acesta este spaţiul interior al conştiinţei pure, a conştiinţei despre voi înşivă.    Şi poţi deveni conştient de aceasta stare de conştientă care este fundalul tuturor percepţiilor şi gândurilor tale. Şi devenind conştienţi de conştiinţă infinita, aceasta este apariţia liniştii eterne din interiorul tau.    Orice zgomot perturbator poate fi la fel de folositor ca şi liniştea. Cum asta? Abandonând rezistenta voastră la zgomot, şi lăsându-l sa fie ceea ce este, aceasta acceptare va duce în realitatea păcii interioare care este liniştea fara margini.    Şi întotdeauna când voi acceptaţi în adâncul vostru acest moment ca fiind ceea ce este – şi nu contează ce forma ia el – voi sunteţi atunci liniştea, şi sunteţi chiar în pacea cereasca!    Fiţi doar atenţi la spaţiul liber dintre doua gânduri, spărtură, întinderea de linişte dintre cuvintele unei conversaţii, sau dintre notele unei bucăţi muzicale de pian sau flaut, sau fiţi atenţi la pauza dintre inspiraţie şi expiraţie.    Când voi acordaţi toată atenţia voastră acestor spatii goale, simţiţi ca acolo exista ceva – şi acel lucru este chiar conştiinţa fara margini. Dimensiunea lipsei de forma a conştiinţei pure se ridica din interiorul nostru şi înlătura identificarea cu forma.    Inteligenta adevărată operează în linişte! Pacea este acolo unde se găseşte creativitatea şi soluţiile la toate problemele noastre.    Este liniştea numai absenta zgomotului şi a conţinutului? Nu, este însăşi inteligenta divina – conştiinţa din spatele lucrurilor din care se naşte fiecare forma. Şi cum ar putea fi ea separata de cine sunteţi voi, în esenţă? Forma care credeţi ca sunteţi voi, vine chiar din aceasta inteligenta nelimitata şi este susţinută de ea.    Ea este esenţa tuturor galaxiilor şi a frunzei de iarba, a tuturor florilor, copacilor, păsărilor, şi a tuturor celorlalte forme.    Liniştea este singurul lucru din lumea aceasta care nu are nici-o forma. Dar cu toate acestea, ea nu este cu adevărat un lucru, şi ce este mai important, ea nu aparţine lumii acesteia.    Când va uitaţi la un copac sau la o fiinţă umana în linişte, cine credeţi ca priveşte? Ceva mult mai adânc decât persoana. Conştiinţa fara limite, ea însăşi priveşte la propria ei creaţie.    In Biblie, se spune ca Dumnezeu a creeat lumea şi a văzut ca este buna. Asta este ceea ce tu vezi când priveşti din starea de linişte, fara gânduri.    Ai nevoie de mai multa cunoaştere? Mai multa informaţie poate sa salveze lumea, sau computerele cele mai rapide sau analizele ştiinţifice mai bune şi mai intelectuale? Oare omenirea nu are nevoie în aceste timpuri de mai mult decât aceste lucruri?    Dar unde este acel lucru minunat care poate sa salveze umanitatea – unde se afla el? Miracolul vine odată cu abilitatea de a fi liniştit şi în pace. Doar priviti şi ascultaţi. Nu este nevoie de nimic altceva sa faceţi. Staţi liniştiţi şi doar privind şi ascultând -asta activează imediat inteligenta non-conceptuala din interiorul vostru. Numai lăsaţi ca aceasta linişte sa va conducă acţiunile şi sa se exprime în cuvinte.   DINCOLO DE MINTEA GÂNDITOARE    Condiţia normala a omenirii: pierduta în gânduri    Mai toţi oamenii îşi petrec întreaga lor viaţă închişi şi limitaţi de propriile lor gânduri. Ei nu trec niciodată dincolo de spaţiul îngust, creeat mental, de acel sentiment de sine paralizat, particular care este condiţionat de trecut.    In voi, ca şi în fiecare fiinţă umana, se afla o dimesiune a conştiinţei mult mai adâncă decât gândirea. Ea este adevărata esenţă, a ceea ce sunteţi voi cu adevărat. I-am putea spune prezenta, conştiinţa nelimitata, sau conştiinţa necondiţionată. In învăţăturile vechi, ei I se spune Hristos din interiorul nostru sau natura noastră de Buddha.    A găsi aceea dimensiune va eliberează pe voi şi lumea de suferinţă care este adânc prinsa în voi şi în ceilalţi, pentru ca, micul eu" fabricat mental este tot ceea ce voi cunoaşteţi şi va determina viaţa. Iubirea, bucuria, veselia, creativitatea şi pacea cea mai adâncă nu pot apare în viaţa vostra decât numai prin aceea dimensiune a conştiinţei necondiţionate.    Daca veţi putea vedea şi recunoste chiar şi ocazional gândurile ce trec prin mintea voastră ca fiind doar gânduri şi daca voi veţi putea observa propriile emoţii mentale ale tiparelor voastre reactive, şi puteţi sa le vedeţi ca un martor, chiar în momentul în care se întâmplă asta, chiar atunci, aceea dimensiune profunda, se iveşte în voi şi iese la lumina, conştiinţa nelimitata în care toate gândurile şi emoţiile se întâmplă – spaţiul interior fara timp în care conţinutul vetii noastre se dezvăluie.    Şuvoiul gândirii are o enorma enrgie, şi de aceea va poate trage în el, uşor. Fiecare gând pretinde ca totul contează şi are o mare importanta. Şi cauta sa va prindă întreaga atenţie – complet.    Iată o noua practica spirituala pentru voi: nu va luaţi gândurile prea în serios.    Cat de uşor este pentru oameni sa ajungă sa fie captivi în închisoarea conceptelor lor.    Mintea noastră în dorinţa ei de a cunoaşte, de a înţelege şi de a controla, se înşeală asupra gândurilor şi punctelor de vedere despre adevăr. Ar trebui sa spună: este ceea ce este. Şi ar trebui sa fii mult mai deschis decât gândirea ta pentru a realiza ca atunci când cauţi o explicaţie a vieţii tale sau a altcuiva, şi vrei sa înţelegi cu mintea comportamentul cuiva şi il analizezi, sau atunci când judeci o situaţie anume, nu este nimic altceva decât un punct de vedere, una din multele perspective posibile. Nu este nimic altceva decât o încrengătură de gânduri. Dar realitatea este unita şi întreaga şi în ea toate lucrurile sunt interconectate astfel încât nimic nu exista în sine însuşi şi datorita lui însuşi. In realitate, fragmentele de gândire taie acest spatiu de lucruri legate unele de altele, le taie în bucăţi de concepte.    Mintea gânditoare este folositoare şi o unealta puternica, dar este şi foarte limitativa atunci când va controlează complet viaţa, şi nu mai realizaţi ca ea este numai un mic aspect al conştiinţei necondiţionate care sunteţi voi în esenţă.    Miracolul nu este un produs al mintii. Înţelegerea adâncă care este un miracol, apare prin simplul fapt al acordării complete a atenţiei voastre cuiva sau unui lucru. Atenţia este inteligenta primordiala, conştiinţa însăşi. Ea dizolva barierele create de gândirea conceptuala şi cu asta vine şi recunoaşterea faptului ca nimic nu exista prin sine însuşi. Ea întâlneşte observatorul, iar ceea ce este observat este chiar campul unificat al conştiinţei. Este vindecătorul separării.    De fiecare data când eşti scufundat în gândirea compulsiva, tu fugi de ceea ce este. Şi nu vrei sa fii acolo unde eşti. Aici şi acum.    Dogmele religioase, politice şi ştiinţifice apar din credinţa eronata cum ca gândirea poate constmge şi controla realitatea sau adevărul.