Dan Brown carti online

Dan Brown CODUL LUI DA VINCI Date Le Prieuré de Sion – societate secretă fondată în 1099 – este o organizaţie reală. În 1975, în cadrul Bibliotecii Naţionale din Paris au fost descoperite o serie de suluri de pergament, denumite apoi Les Dossiers Secrets, în care erau menţionate numele unor membri ai acestei organizaţii, printre care Sir Isaac Newton, Sandro Botticelli, Victor Hugo şi Leonardo da Vinci. Opus Dei este o congregaţie catolică de o pietate ferventă, recunoscută de Vatican, care a stârnit de curând controverse ca urmare a relatărilor despre utilizarea unor tehnici de coerciţie şi spălare a creierelor şi cu privire la o practică periculoasă cunoscută sub numele de “mortificare corporala”. În 2002, Opus Dei a finalizat construirea unui Sediu Central Naţional în valoare de 47 milioane de dolari, pe Lexington Avenue, la numărul 243, în New York. Toate operele de artă, obiectivele arhitecturale, documentele şi ritualurile secrete menţionate în această carte sunt reale. Prolog Muzeul Luvru, Paris 22.46 Renumitul custode Jacques Saunière se împletici pe pardoseala Marii Galerii a muzeului. Se repezi la cel mai apropiat tablou pe care-l zări, un Caravaggio. Se prinse de rama aurită şi apoi bătrânul de şaptezeci şi şase de ani trase de ea până ce o desprinse de pe perete şi se prăbuşi cu pânza la piept. După cum anticipase, un grilaj de fier bubui în apropiere şi blocă intrarea în galerie. Parchetul se zgudui. Undeva, departe, o alarma începu să ţiuie. Custodele rămase întins pe jos o clipă, încercând să-şi recapete suflul şi să decidă ce are de făcut în continuare. “Sunt încă în viaţă.” Se trase într-o parte de sub pânză şi privi în jur, în căutarea unui loc în care să se ascundă. O voce răsună, cutremurător de aproape: – Nu mişca! În patru labe, custodele încremeni. Uşor, cu mişcări lente, îşi întoarse capul. La nici cinci metri distanţă, dincolo de poarta închisă, atacatorul – care avea o constituţie robustă, îl privea printre gratiile de fier. Era înalt şi lat, cu pielea albicioasă, de parcă ar fi fost a unei fantome, şi părul rar, alb şi el. Ochii lui aveau irisul roz şi pupila roşie-vineţie. Albinosul scoase un pistol din buzunar şi, printre barele de fier, îl îndreptă spre custode. – N-ar fi trebuit să fugi, spuse acesta cu un accent greu de iden¬tificat. Acum, spune-mi unde e! – Ţi-am spus deja, bâigui bătrânul şi îngenunche umil pe podea. Habar n-am despre ce vorbeşti! – Minţi! Omul îl privea fără să i se clintească un muşchi măcar; singura licărire de viaţă părea a fi sclipirea din ochii lui roşii. – Tu şi confraţii tăi aveţi ceva ce nu vă aparţine, adăugă. Custodele simţi cum un val de adrenalină i se revarsă în vene. “Cum e posibil să ştie asta?” – Iar în noaptea asta va reveni în mâinile posesorilor lui de drept. Spune-mi unde e ascuns, şi te las în viaţă. Albinosul îşi îndreptă arma spre ţeasta bătrânului: – E un secret pentru care merită să mori? Saunière abia mai putea respira. Matahala îşi lăsă puţin capul pe umăr, privind în lungul ţevii, gata să tragă. Custodele îşi ridică mâinile în semn de apărare: – Aşteaptă… şopti el. Îţi voi spune tot ce vrei să ştii. Apoi rosti lent, cu grijă, cuvintele pe care le repetase de atâtea ori înainte, minciuna pe care o pregătise de mult… şi pe care se rugase să nu fie vreodată nevoit s-o spună. Când isprăvi de vorbit, atacatorul său zâmbi încântat. – Da. Este exact ceea ce mi-au spus şi ceilalţi. Saunière încremeni. Ceilalţi? – I-am găsit şi pe ei, rânji Albinosul. Pe toţi trei. Tu mi-ai confirmat ce mi-au spus ei. “Nu se poate!” Adevărata identitate a custodelui, ca şi identităţile celor trei seneşali, era aproape la fel de sfântă ca şi secretul pe care îl păstrau. Acum Saunière îşi dădu seama că, respectând procedura strictă, seneşalii îi serviseră individului aceeaşi minciuna înainte de a-şi găsi sfârşitul. Aşa cerea protocolul. Albinosul îşi aţinti din nou arma: – După ce vei muri, eu voi fi singurul care ştie adevărul. “Adevărul”. În aceeaşi fracţiune de secundă, Saunière îşi dădu seama cu oroare de realitate. “Dacă mor, adevărul va fi pierdut pentru totdeauna.” Instinctiv, sări într-o parte, încercând să se adăpostească. Arma bubui şi custodele simţi o arsura atunci când glonţul îi pătrunse în stomac. Căzu cu faţa în jos… chircindu-se de durere. Cu mişcări încete, se rostogoli şi îşi privi atacatorul printre gratii. Pistolul era îndreptat spre capul său. Îşi închise ochii. În mintea lui, frica se împletea cu regretul. Clicul sec al încărcătorului gol răsună de-a lungul galeriei. Saunière deschise ochii. Albinosul îşi cercetă arma, aproape amuzat. Îşi duse mâna la buzunar, după un alt încărcător, dar păru că se răzgândeşte şi privi calm spre abdomenul custodelui: – Eu mi-am terminat treaba aici. Bătrânul se uită în jos şi văzu gaura pe care o lăsase glonţul în pânza albă a cămăşii. Era înconjurată de un inel sângeriu, la câţiva centimetri sub stern. Stomacul. Cu cruzime parcă, glonţul îi ratase inima. Ca veteran al războiului din Algeria, custodele ştia ce moarte lentă şi cumplită îl aştepta. Timp de cincisprezece minute, acizii din stomac i se vor scurge în cavitatea toracică, otrăvindu-l încetul cu încetul, din interior. – Durerea e un lucru bun, monsieur, spuse Albinosul, după care dispăru. Rămas singur acum, Jacques Saunière îşi îndreptă din nou privirea spre poarta de fier. Rămăsese captiv aici, înăuntru, iar uşile nu aveau să se deschidă decât după cel puţin douăzeci de minute. Până atunci însă, el va fi mort. Cu toate acestea, spaima care îi strângea inima era cu mult mai rea şi mai puternică decât frica de moarte. “Trebuie să transmit secretul.” Ridicându-se cu greu în capul oaselor, gândul îi zbură spre cei trei confraţi ai săi, asasinaţi… la generaţiile dinaintea lor… la misiunea care le fusese încredinţată. “Un neîntrerupt lanţ al cunoaşterii.” Iar acum brusc, în ciuda tuturor precauţiilor… în ciuda tuturor masurilor de prevedere… Jacques Saunière rămăsese unica verigă în viaţă, singurul păstrător al unuia dintre cele mai mari secrete care au existat vreodată. Deşi tremura, izbuti să se ridice în picioare. “Trebuie să găsesc o cale…” Era închis în Marea Galerie şi în lumea întreagă exista doar o singură persoană căreia îi putea preda ştafeta. Saunière privi în jur, la zidurile luxoasei sale închisori. Unele dintre cele mai cu¬noscute tablouri din lume păreau să-i surâdă, asemenea unor vechi şi dragi prieteni. Crispându-se de durere, îşi adună forţele şi se strădui să-şi limpezească mintea. Sarcina disperată de care trebuia să se achite urma să-i solicite – ştia bine acest lucru – fiecare secundă care-i mai rămăsese din viaţă January 4, 2018 at 10:20 am#380 Elia Keymaster Offline Topics: 1417 Replies: 911 Been thanked: 29 times Capitolul 1 Robert Langdon se trezi cu greu. În întunericul din cameră suna un telefon – un sunet subţire, nefamiliar. Bâjbâi pe noptieră şi aprinse veioza. Îşi miji ochii şi privi în jur: un luxos dormitor în stil renascentist cu mobilier Ludovic al XVI-lea, fresce şi un pat uriaş din mahon, cu baldachin. – “Unde mama naibii sunt?!” Pe halatul de baie, agăţat de unul dintre stâlpii patului, erau brodate trei cuvinte: “HOTEL RITZ, PARIS”. Încet, ceaţa începea să se risipească. Ridica receptorul: – Alo? – Monsieur Langdon? spuse o voce de bărbat. Sper că nu v-am trezit! Buimac, căută ceasul de pe noptieră. Era 12.32. Noaptea. Nu dor¬mise decât o oră, dar se simţea de parcă trecuse deja în lumea drepţilor. – Vă sun de la Recepţie, monsieur. Îmi cer scuze că vă deranjez, dar aveţi un oaspete. Insistă că este vorba despre o problemă urgentă. Încă nu reuşise să-şi revină de-a binelea. “Un oaspete?” Privirea îi căzu pe un fluturaş mototolit care se afla la capătul patului: “UNIVERSITATEA AMERICANĂ DIN PARIS are plăcerea de a vă oferi O SEARĂ CU ROBERT LANGDON, PROFESOR DE SIMBOLISTICĂ RELIGIOASĂ, HARVARD UNIVERSITY”. Langdon mormăi ceva inteligibil. Conferinţa din seara asta – o prezentare însoţită de diapozitive despre simbolismul care se ascunde în structura Catedralei din Chartres – atinsese, probabil, câteva puncte sensibile în rândul publicului. Probabil că vreun specialist cucernic îl urmărise şi voia să înceapă acum o dispută. – Regret, spuse în receptor, dar sunt foarte obosit şi… – Mais, monsieur, insistă recepţionerul, coborându-şi vocea până la nivelul unei şoapte presante: Oaspetele dumneavoastră este o persoană foarte importantă! Langdon nu se îndoia câtuşi de puţin. Cărţile lui despre pictura şi simbolistica religioasă îi aduseseră o nedorită celebritate în lumea artei, iar cu un an în urmă, implicarea sa într-un incident petrecut la Vatican şi puternic mediatizat îl propulsase în lumina reflectoarelor. De atunci, şirul pretinşilor istorici şi al specialiştilor autodeclaraţi care-i băteau la uşă părea a nu se mai sfârşi. – Dacă sunteţi amabil, spuse Langdon străduindu-se să păstreze un ton politicos, notaţi dumneavoastră numele şi numărul de telefon al respectivului domn şi comunicaţi-i că voi încerca să-l contactez înainte de a părăsi Parisul, marţi! Vă mulţumesc! Şi închise, înainte ca recepţionerul să mai apuce să spună ceva. Ridicându-se în capul oaselor, se încruntă la broşura informativă destinată clienţilor, pe a cărei copertă scria mare: “DORMIŢI CA UN PRUNC ÎN ORAŞUL LUMINILOR. RELAXAŢI-VĂ LA RITZ, ÎN PARIS”. Îşi întoarse capul şi privi oglinda care acoperea aproape în întregime peretele de vizavi. Chipul care îl privea de acolo părea a fi al unui necunoscut – ridat şi obosit. “Chiar ai nevoie de o vacanţă, Robert!” Anul care trecuse îşi lăsase puternic amprenta asupra lui şi imaginea din oglindă o arăta perfect. Ochii lui, de un albastru viu de obicei, erau acum tulburi şi melancolici. Bărbia cu gropiţă la mijloc era acoperit de un început de barbă. În jurul tâmplelor, firele cărunte se înmulţiseră, începând să-i acopere părul des, aspru şi negru. Deşi colegele lui susţineau că firele argintii nu făceau decât să-i sporească aerul intelectual, el, unul, se cam îndoia… “Dacă m-ar vedea acum cei de la Boston Magazine…!” Luna trecută, spre iritarea lui, publicaţia îl situase în rândul celor mai interesante zece personalităţi ale oraşului – o onoare mai degrabă dubioasă, care-l transformase în ţinta ironiilor şi înţepăturilor din partea colegilor de la Harvard. În seara aceasta, la aproape cinci mii de kilometri de casă, articolul respectiv fusese dezgropat şi readus în actualitate pentru a-i bântui seminarul. – Doamnelor şi domnilor, rostise moderatoarea în faţa publicului care umpluse până la refuz Le Pavilion Dauphine, din cadrul Universităţii Americane din Paris. Oaspetele nostru din această seară nu mai are nevoie de nici o prezentare. Autor a numeroase cărţi, printre care Simbolistica sectelor secrete, Arta Illuminati şi Limbajul pierdut al ideogramelor, a scris totodată una dintre cele mai importante lucrări în domeniul iconologiei religioase – şi nu exagerez deloc spunând acest lucru; mulţi dintre dumneavoastră stu¬diaţi la orele de curs după manualele sale. Studenţii din public încuviinţaseră entuziaşti. – Mă gândisem ca în această seară să-l prezint inspirându-mă din impresionanta sa autobiografie. Însă, continuase moderatoarea aruncându-i o privire jucăuşă, o persoană din public mi-a oferit o sursă de inspiraţie mult mai… interesantă, dacă-i pot spune aşa. Şi scosese la vedere un exemplar din Boston Magazine. Langdon se crispase. “De unde mama naibii a făcut rost de chestia asta?” Moderatoarea începuse să citească fragmente din articol, iar el nu ştiuse cum să se afunde mai adânc în fotoliul pe care stătea. După treizeci de secunde, publicul râdea, iar femeia nu dădea semne că ar vrea să se oprească. – Iar refuzul domnului Langdon de a vorbi despre neobişnuitul rol pe care l-a jucat anul trecut, în Conclavul de la Vatican, i-a adus noi puncte în clasamentul celor mai interesante personalităţi. Ce ziceţi, doriţi să aflaţi şi alte amănunte? Publicul aplaudase. “S-o oprească cineva!” se rugase el atunci când femeia începuse să citească din nou. “– Deşi profesorul Langdon ar putea fi considerat o frumuseţe mai puţin izbitoare decât unii dintre laureaţii noştri mai tineri, acest universitar de patruzeci şi… de ani are în mod cert o alură de intelectual rasat. Prestanţa îi este subliniată de o voce baritonală, neobişnuit de joasă, pe care studentele sale o descriu ca fiind «ciocolată pentru urechi».” Sala izbucnise în râsete. Langdon se silise să afişeze un zâmbet stânjenit. Ştia ce urmează – o frază ridicolă despre “Harrison Ford în sacou Harris” – şi, fiindcă în această seară crezuse că poate îmbrăca iarăşi în siguranţă sacoul respectiv şi puloverul pe gât marca Burberry, se hotărâse că trebuie să treacă la acţiune: – Mulţumesc, Monique, îi spusese el şi, ridicându-se brusc, o invitase elegant să coboare de pe podium. Boston Magazine are un gust prea pronunţat pentru ficţiune. Apoi se întorsese spre public cu un oftat din adâncul pieptului: – Iar dacă aflu care dintre dumneavoastră i-a oferit articolul acela, deportarea vă aşteaptă! Oamenii izbucniseră din nou în râs. – Ei bine, prieteni, după cum ştiţi, în această seară vom vorbi despre puterea simbolurilor… Ţârâitul subţire al telefonului se auzi iarăşi în întuneric. Scrâşnind un “de necrezut” printre dinţi, Langdon ridică receptorul: – Da? Aşa cum bănuise, era tot recepţionerul: – Domnule Langdon, vă rog să mă scuzaţi. V-am sunat pentru a vă informa că oaspetele acela se îndreaptă chiar acum spre camera dumneavoastră. Am crezut de cuviinţă că e bine vă anunţ. Profesorul se trezise de-a binelea: – Aţi trimis pe cineva spre camera mea?! – Îmi cer scuze, monsieur, dar o persoană de acest rang… nu-mi pot asuma autoritatea de a-i interzice să vină. – Dar cine este omul acesta? Recepţionerul închisese însă. Aproape în aceeaşi clipă, în uşă se auzi o bătaie nerăbdătoare. Nu foarte în largul lui, Langdon coborî din pat; tălpile i se înfundară în mocheta groasă de pe podea. Îşi trase halatul de baie pe umeri şi se apropie de uşă. – Cine e? – Domnule Langdon! Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră! Engleza individului avea un accent puternic, ca un lătrat dur şi autoritar. – Sunt locotenentul Jérôme Collet. Direction Centrale Police Judiciaire. “Poliţia Judiciară?!” Langdon rămase o clipă tăcut; ştia că DCPJ era corespondentul francez al FBI-ului din Statele Unite. Fără a ridica lanţul de siguranţă, întredeschise uşa doi centimetri. Chipul care îl privea de dincolo de prag era îngust şi palid. Bărbatul părea extrem de slab şi purta oficiala uniformă albastră: – Pot să intru? Langdon ezită, simţindu-se nesigur sub privirile şterse ale celuilalt: – Despre ce este vorba? – Mon capitaine are nevoie de experienţa dumneavoastră profesională într-o problemă personală. – Acum? bâigui profesorul. E trecut de miezul nopţii! – Greşesc dacă spun că în această seară aveaţi programată o întrevedere cu directorul Muzeului Luvru? Dintr-o dată, Langdon simţi o uşoară nelinişte. Avusese, într-adevăr, stabilită o întâlnire cu apreciatul custode după seminarul din această seară, dar Saunière nu îşi făcuse apariţia. – Nu, nu greşiţi. De unde ştiţi dumneavoastră acest lucru? – Am găsit numele dumneavoastră în agenda domniei sale! – Sper că nu s-a întâmplat nimic grav. Agentul oftă greu şi-i întinse prin uşă o fotografie. Când văzu imaginea, Langdon încremeni. – Fotografia aceasta a fost făcută acum mai puţin de o oră. În interiorul Muzeului Luvru. Fără a-şi dezlipi ochi de la imagine, profesorul simţi cum repulsia iniţială i se transformă într-o bruscă revărsare de mânie: – Cine a făcut asta?! – Sperăm că dumneavoastră ne veţi ajuta să răspundem la această întrebare, ţinând seama de cunoştinţele pe care le aveţi în domeniul simbolisticii şi de programata dumneavoastră întrevedere cu domnia sa. Langdon se holbă la fotografie, cu oroare, dar şi cu teamă. Imaginea era cumplită şi extrem de bizară, deşi îi dădea impresia unui déjà-vu. Acum mai bine de un an, primise o altă fotografie, a unui alt cadavru, şi o solicitare similară. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, era cât pe ce să-şi piardă viaţa la Vatican. Fotografia asta nu semăna deloc cu cea de atunci şi totuşi, ceva anume, în acest sce-nariu, părea ciudat de familiar. Agentul se uită la ceas: – Mon capitaine ne aşteaptă, monsieur! Profesorul abia dacă îl auzi; nu putea să-şi desprindă privirea de pe fotografie. – Simbolul de aici… şi modul în care trupul lui este atât de straniu… – Poziţionat? îi sugeră agentul. Langdon încuviinţă, înfiorat: – Nu-mi imaginez cine ar fi putut să facă aşa ceva! Agentul îl fixă încruntat: – Nu aţi înţeles, domnule Langdon. Ceea ce vedeţi în această fotografie… monsieur Saunière însuşi şi-a făcut asta.   descărcați cartea direct de aici...........

CONSPIRAŢIA (Deception Point, 2001) Nota autorului Delta Force, National Reconnaissance Office şi Space Frontier Foundation sunt organizaţii reale. Toate tehnologiile descrise în acest roman există cu adevărat. “Dacă această descoperire se confirmă, ea va oferi una dintre cele mai uluitoare perspective dezvăluite vreodată de ştiinţă despre universul nostru. Implicaţiile acestei descoperiri sunt aproape imposibil de stabilit în acest moment. Chiar dacă promite să ofere răspunsuri la unele dintre cele mai vechi întrebări ale omenirii, ea are darul de a ridica şi alte întrebări, la fel de esenţiale.” Preşedintele Bill Clinton, în timpul unei conferinţe de presă după anunţul unei descoperiri botezate ALH84001, la data de 7 august 1997 Prolog În locul acesta uitat de Dumnezeu, moartea putea lua nenumărate forme. Geologul Charles Brophy se confruntase cu splendoarea sălbatică a acestei zone vreme de ani întregi, totuşi nimic nu-l putea pregăti pentru o soartă atât de necruţătoare şi de neobişnuită ca aceea care îl aştepta. Cei patru câini husky trăgeau prin tundră sania în care se găsea echipamentul lui de cercetare, când, deodată, încetiniră ritmul şi-şi ridicară capetele înspre cer. — Ce s-a întâmplat? întrebă Brophy, coborând din sanie. Dincolo de norii de furtună care se adunau, se ivi un elicopter de transport cu două rotoare, manevrat cu o extraordinară dexteritate printre piscurile de gheaţă. “Ce ciudat!” îşi zise el. Nu văzuse niciodată elicoptere în această zonă din extremitatea nordică. Aparatul ateriză la cincizeci de metri depărtare, ridicând vârtejuri înţepătoare de zăpadă. Câinii chelălăiră, speriaţi. Uşile elicopterului se deschiseră şi coborâră doi bărbaţi înarmaţi cu puşti, îmbrăcaţi în salopete albe de iarnă, care se îndreptară grăbiţi spre Brophy. — Doctorul Brophy? îl întrebă unul din ei. Geologul era descumpănit. — De unde îmi ştiţi numele? Cine sunteţi? — Scoateţi-vă staţia radio, vă rog. — Poftim? — Faceţi ce vi se spune! Uimit, Brophy scoase staţia din haina groasă. —Trebuie să transmiteţi un apel de urgenţa.Puneţi staţia pe frec¬venţa de 100 KHz. “100 KHz? se miră Brophy, neînţelegând nimic. Nimeni nu poate să recepţioneze ceva la o frecvenţă atât de joasă.” — A fost vreun accident? Cel de-al doilea bărbat ridică arma şi o îndreptă spre capul lui Brophy. — Nu avem timp de explicaţii. Faceţi ce vi s-a spus! Tremurând, Brophy reglă staţia pe frecvenţa indicată. Primul bărbat îi înmână un bilet. — Transmiteţi acest mesaj. Acum! Brophy privi biletul. — Nu înţeleg. Informaţia aceasta este incorectă. Nu am… Bărbatul îi lipi arma de tâmplă. Vocea lui Brophy tremura în timp ce transmitea bizarul mesaj. — Bine, zise primul bărbat. Acum urcă-te împreună cu câinii în elicopter! Sub ameninţarea cu arma, Brophy reuşi să-şi suie câinii şi sania în elicopter, cu ajutorul unei rampe. Imediat ce operaţiunea fu îndeplinită, aparatul decolă, îndreptându-se spre vest. — Cine naiba sunteţi? ceru Brophy să afle, transpirând în haina groasă. “Şi ce sens avea mesajul acela?!” Bărbaţii nu-i răspunseră. Vântul şuiera înăuntru prin uşa deschisă a elicopterului în timp ce acesta lua înălţime. Cei patru husky ai lui Brophy, încă legaţi la sania încărcată, începură să chelălăie. — Măcar închideţi uşile, le ceru Brophy. Nu vedeţi că animalele sunt speriate? Din nou nu primi nici un răspuns. Când elicopterul ajunse la o altitudine de 1 200 de metri, rămase suspendat deasupra unui lanţ de prăpăstii şi crevase. Deodată, cei doi bărbaţi se ridicară şi, fără un cuvânt, apucară sania încărcată şi o împinseră prin uşa deschisă. Brophy privi îngrozit cum câinii încearcă în zadar să se opună greutăţii enorme care îi trăgea după ea. Într-o clipă animalele dispărură, urlând în timp ce cădeau din elicopter. Brophy se ridicase în picioare ţipând, când bărbaţii îl înşfăcară şi îl târâră spre uşă. Paralizat de groază, Brophy lovi cu pumnii, încercând să se ferească de mâinile viguroase care îl împingeau afară. Împotrivirea fu zadarnică. Câteva momente mai târziu, se rostogolea spre abisul de dedesubt.   download pdf.........

Îngeri şi demoni Dan Brown Date Cea mai importantă instituţie de cercetare ştiinţifică din lume, Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire (CERN), din Elveţia, a reuşit recent să producă primele particule de antimaterie. Antimateria este identică cu materia obişnuită, cu excepţia faptului că este formată din particule a căror sarcină electrică este opusă celei din materia „normală”. Antimateria este cea mai puternică sursă de energie cunoscută, randamentul său de eliberare a energiei fiind de 100% (fisiunea nucleară oferă un randament de 1,5%). Nu poluează, nu emană radiaţii, iar un strop poate alimenta cu energie întregul oraş New York timp de o zi. Există totuşi un revers. Antimateria este extrem de instabilă: explodează la contactul cu absolut orice, chiar şi cu aerul. Un singur gram de antimaterie are energia unei bombe nucleare de 20 de kilotone, de mărimea celei care a distrus oraşul Hiroshima. Până de curând au fost obţinute doar cantităţi infime din acest tip de substanţă (câţiva atomi o dată). Dar CERN a pus la punct recent un nou decelerator de antiprotoni, un dispozitiv avansat, capabil să producă antimaterie în cantităţi mult mai mari. Se ridică însă o întrebare: va reuşi această substanţă extrem de instabilă să salveze lumea, sau va fi folosită la crearea celei mai distructive arme care a existat vreodată pe Terra? Nota autorului Toate operele de artă, tunelurile şi obiectivele arhitecturale din Roma, menţionate în această carte, sunt reale (ca şi amplasamentul lor). Toate există şi în momentul de faţă. Confreria Illuminati este, de asemenea, reală.   download pdf.........

DAN BROWN SIMBOLUL PIERDUT   În 1991, un document a fost încuiat în seiful directorului CIA. Documentul se află şi astăzi acolo. Textul său criptic face referire la un antic portal şi la un loc necunoscut, subteran. Documentul conţine şi cuvintele: „Este îngropat acolo, undeva”. Toate organizaţiile menţionate în acest roman există, inclusiv francmasonii, Colegiul Invizibil, Departamentul pentru Securitate, CSMS şi Institutul pentru Ştiinţe Noetice. Toate ritualurile, informaţiile ştiinţifice, operele de artă şi monumentele la care se face referire în roman sunt reale.             PROLOG.             CASA TEMPLULUI.             Secretul este să ştii cum să mori.  Încă de la începuturile timpului, secretul a fost întotdeauna să ştii cum să mori.             Iniţiatul de treizeci şi patru de ani privi în jos, spre craniul uman pe care îl ţinea în palme. Ţeasta, aidoma unui bol, era plină cu vin roşu ca sângele.             „Bea, îşi spuse. Nu ai de ce să te temi.”             Aşa cum cerea tradiţia, îşi începuse călătoria în veşmântul ritualic al ereticului medieval dus la eşafod, cu cămaşa larg deschisă sus, lăsând să i se vadă pieptul palid, cu pantalonii ridicaţi până la genunchi pe piciorul stâng şi mâneca dreaptă suflecată până la cot. În jurul gâtului îi atârna greu un laţ din sfoară – un „cablu de remorcă”, aşa cum îl numeau confraţii. Seara aceasta însă, la fel ca fraţii care îl priveau, era înveşmântat aidoma unui maestru.    Toţi cei care îl înconjurau purtau veşmintele de gală: şorţuri din piele de oaie, eşarfe şi mănuşi albe. La gât le atârnau giuvaierurile ceremoniale, ce scânteiau în lumina palidă, asemenea unor ochi fantomatici. Mulţi dintre cei prezenţi deţineau poziţii de putere în societate, însă iniţiatul ştia că titlurile lor lumeşti nu însemnau nimic între zidurile acestea. Aici, toţi erau egali, fraţi juraţi, uniţi printr­o legătură mistică.             Trecându­şi privirile pe deasupra lor, iniţiatul se întrebă cine din exterior ar putea crede vreodată că toţi aceşti oameni se reunesc cu adevărat într­un singur loC. Şi mai cu seamă în acest loc. Încăperea avea aerul unui sanctuar din lumea antică.             Adevărul însă era şi mai bizar.             „Mă aflu la numai câteva străzi de Casă Albă.”             Colosala construcţie situată la numărul 1733 pe Sixteenth Street NW în Washington, D. C., era o copie a unui templu precreştin, templul regelui Mausol, mausoleul original. Locul în care eşti dus după moarte. Afară, la intrarea principală, doi sfincşi de câte şaptesprezece tone fiecare străjuiau uşile din bronz. Interiorul era un labirint de încăperi ritualice, săli, galerii închise, biblioteci şi chiar un zid gol pe dinăuntru, în care se aflau rămăşiţele trupeşti a doi oameni. Iniţiatului i se spusese că fiecare încăpere a acestei clădiri adăpostea un secret; el ştia însă că niciuna nu avea secrete mai mari decât uriaşa sală în care îngenunchease el acum, ţinând în palme craniul.             Sala Templului.             Încăperea era un cub perfect. Cavernos. Plafonul se afla la uluitoarea înălţime de treizeci de metri, susţinut de coloane monolitice din granit verde. O galerie etajată, cu scaune din lemn de nuc rusesc şi piele lucrată manual înconjura încăperea. Zidul vestic era dominat de un tron înalt de zece metri, în faţa căruia se afla o orgă mascată. Zidurile erau un veritabil caleidoscop de simboluri străvechi. Egiptene, iudaice, astronomice, alchimice şi altele, încă necunoscute.             În seara aceasta, Sala Templului era iluminată de lumânări dispuse întrun aranjament precis. Strălucirea lor slabă era intensificată doar de razele palide ale lunii, care pătrundeau prin amplul oculus din plafon şi cădeau pe cel mai frapant obiect din încăpere: un enorm altar cioplit dintr­un bloc de marmură belgiană neagră lustruită, situat exact în centrul sălii pătrate.             „Secretul este să ştii cum să mori”, îşi aminti iniţiatul.             — E timpul, şopti un glas.             Iniţiatul îşi îndreptă privirea spre distinsa siluetă înveşmântată în alb, din faţa lui. Maestrul Adorator Suprem. Omul, a cărui vârstă bătea spre şaizeci de ani, era o îndrăgită personalitate a vieţii americane, un bărbat robust şi extrem de bogat. Părul lui, odinioară negru, căpătase tonuri argintii, iar chipul reflecta un intelect viguros şi o viaţă marcată de putere.             — Depune jurământul, îi spuse Maestrul Adorator, cu o voce moale aidoma fulgilor de zăpadă. Încheie­ţi călătoria!             Drumul iniţiatului, la fel ca toate aceste călătorii, începuse de la primul grad. În noaptea aceea de demult, într­un ritual asemănător cu cel de azi, Maestrul Adorator îl legase la ochi cu o bandă de catifea, îi apăsase pe pieptul gol un pumnal ceremonial şi îl întrebase:             — Declari cu toată seriozitatea, pe onoarea ta, neinfluenţat de scopuri mercenare sau altcum injuste, că liber şi de bunăvoie te oferi Candidat pentru misterele şi privilegiile acestei confrerii?             — Declar, minţise iniţiatul. — Atunci, acesta să fie un spin în conştiinţa ta, îl avertizase maestrul, iar moartea fulgerătoare să te lovească dacă vei trăda vreodată tainele ce îţi vor fi împărtăşite.             La vremea aceea, iniţiatul nu simţise nici o teamă. „Niciodată nu va şti care e adevăratul meu scop aici.”             În seara asta însă, în Sala Templului domnea un aer aproape palpabil de sinistră solemnitate, iar în minte îi reveniră avertismentele ce­i fuseseră date pe parcursul călătoriei, ameninţări cu teribile consecinţe care­l vor aştepta dacă va dezvălui cuiva secretele pe cale să le afle: Gâtul tăiat de la o ureche la alta. Limba smulsă din rădăcini. Măruntaiele scoase şi arse. Împrăştiate în cele patru zări. Inima smulsă şi dată jivinelor pădurii.             — Frate, continuă maestrul, aşezând o mână pe umărul iniţiatului, rosteşte jurământul final.             Îmbărbătându­se pentru această ultimă etapă a călătoriei, iniţiatul îşi mişcă uşor trupul musculos şi îşi îndreptă din nou atenţia spre craniul din palme. În lumina lumânărilor, vinul rubiniu părea aproape negru. În încăpere se aşternuse o tăcere mormântală, iar el simţea asupră­i ochii tuturor, aşteptându­l să­şi rostească ultimul jurământ şi astfel să se alăture elitei lor.             „În seara asta, îşi spuse el, între zidurile de aici se petrece un lucru care nu s­a mai întâmplat niciodată, în întreaga istorie a confreriei. Nici măcar o dată, de secole.”             Ştia că asta va fi scânteia. Şi că­i va conferi lui puteri incredibile. Energizat, trase aer în piept şi rosti cu glas tare aceleaşi cuvinte pe care nenumăraţi bărbaţi le rostiseră înaintea lui, în ţări de pe întreg cuprinsul lumii:         — Fie ca acest vin pe care îl beau acum să devină pentru mine otravă mortală. Dacă îmi voi încălca vreodată, cu intenţie sau cu bună ştiinţă, jurământul.             Cuvintele lui reverberară în încăperea cavernoasă.             Apoi se aşternu liniştea.             Reprimându­şi un tremur al mâinilor, iniţiatul duse craniul la gură şi simţi osul atingându­i buzele. Închise ochii şi înclină bolul, sorbind vinul cu înghiţituri mari, prelungi. Când înghiţi şi ultimul strop, lăsă craniul jos.             Pentru o clipă, îşi simţi plămânii încordându­se, iar inima începu să bată nebuneşte. „Dumnezeule, şi­au dat seama!” Apoi, la fel de repede cum apăruse, oribila senzaţie dispăru. Căldura i se răspândi în vene. Iniţiatul răsuflă şi zâmbi în ale confreriei.             „Curând vei pierde tot ce ai mai drag pe lume.”             CAPITOLUL 1             Ascensorul Otis ce urca în pilonul sudic al Turnului Eiffel gemea de turişti. Înăuntru, un domn auster, într­un costum bine călcat, privi spre băieţelul de lângă el.             — Eşti cam palid, fiule. Ar fi trebuit să rămâi jos.             — N­am nimic. Răspunse copilul, străduindu­se să­şi controleze anxietatea. Cobor la etajul următor. „Nu pot să respir.” Bărbatul se aplecă spre el.             — Credeam că ai trecut deja peste problema asta, spuse şi îi mângâie afectuos obrazul.             Băiatului îi era ruşine să­şi dezamăgească tatăl, dar abia mai putea auzi prin vuietul care­i răsuna în urechi. „Nu pot să respir! Trebuie să ies din cutia asta!”             Liftiera vorbea ceva liniştitor, despre pistoanele articulate şi structura din metal a liftului. Departe, sub ei, străzile Parisului se întindeau în toate direcţiile.             „Aproape am ajuns, îşi spuse copilul şi întinse gâtul pentru a vedea mai bine platforma de debarcare. Mai rezistă puţin!”             Pe măsură ce ascensorul urca abrupt spre ultimul etaj, puţul începu să se îngusteze, pereţii săi masivi strângându­se şi formând un tunel strâmt, vertical.             — Tată, nu cred că.             Deodată, un pârâit răsună undeva deasupra lui. Cabina tresăltă, înclinându­se pe o parte. Cabluri uzate începură să zvâcnească în jurul liftului, zbătându­se aidoma unor şerpi. Băiatul întinse mâna după tatăl lui.             — Tată!             Ochii lor se întâlniră preţ de o clipă terifiantă.             Apoi podeaua se prăbuşi sub ei.             Robert Langdon tresări în scaunul de piele, trezindu­se brusc din visul său semiconştient. Şedea singur în uriaşa cabină a unei aeronave Falcon 2000EX ce­şi urma drumul printr­o zonă cu turbulenţe. În fundal, motoarele Pratt & Whitney huruiau tern.             — Domnule Langdon? Se auzi din difuzorul de deasupra lui. Ne apropiem de aterizare.             Îndreptându­se de spate, Langdon îşi puse notiţele înapoi în sacul de piele. Trecea în revistă simbolistica masonică şi tocmai ajunsese la jumătate când aţipise. Visul despre tatăl său fusese stârnit, probabil, de invitaţia neaşteptată primită dimineaţa din partea mentorului său de o viaţă, Peter Solomon.             „Celălalt om pe care n­aş vrea să­l dezamăgesc vreodată.”             Filantrop, istoric şi om de ştiinţă la cei cincizeci şi opt de ani pe care îi avea, Solomon îl luase sub aripa sa cu aproape treizeci de ani în urmă, umplând astfel, în multe privinţe, locul gol lăsat de moartea tatălui. În ciuda averii substanţiale şi a influenţei de care se bucura familia Solomon de generaţii, Langdon nu găsise decât modestie şi căldură în ochii lui cenuşii.    Dincolo de hublou, soarele apusese, dar Langdon putea desluşi silueta zveltă a celui mai înalt obelisc din lume, ridicându­se la orizont aidoma axului unui antic gnomon. Monumentul din marmură, înalt de 169 de metri, marca inima naţiunii americane. În jurul lui, meticuloasa geometrie a străzilor şi a clădirilor radia spre exterior.             Chiar şi din aer, Washingtonul emana parcă o forţa mistică. Langdon iubea acest oraş şi, în vreme ce avionul cobora, se simţi cuprins de emoţie gândindu­se la ceea ce­l aştepta acolo. Aeronava se apropie de un terminal particular undeva în cadrul Aeroportului Internaţional Dulles şi se opri.             Langdon îşi strânse lucrurile, le mulţumi piloţilor şi, părăsind interiorul luxos, păşi pe scara mobilă. Aerul rece de ianuarie îi dădu o senzaţie de sporită libertate.             „Respiră, Robert”, se îndemna în sinea lui, încântat de spaţiul vast ce i se deschidea în faţă.             Un val de ceaţă alburie plutea deasupra pistei şi, coborând pe asfalt, Langdon avu impresia că păşeşte într­o mlaştină.             — Hello! Hello! Răsună o voce melodioasă, cu accent britanic, de dincolo de pistă. Profesor Langdon?             O femeie de vârstă mijlocie, cu o insignă şi o mapă, venea grăbit spre el, făcându­i semne vesele cu mâna. Bucle blonde ieşeau de sub pălăria sa elegantă, din lână tricotată.             — Bine aţi venit la Washington, domnule!             Langdon surâse.             — Mulţumesc!             — Eu sunt Pam, de la Servicii pentru pasageri, continuă femeia cu exuberanţă aproape neliniştitoare. Vă rog să veniţi cu mine, domnule, maşina vă aşteaptă.             Langdon o urmă spre terminalul Signature, înconjurat de strălucitoare avioane particulare. „O staţie de taxi pentru cei bogaţi şi celebri.”             — N­aş vrea să vă simţiţi stânjenit, domnule profesor, spuse femeia pe un ton jenat, dar sunteţi cu adevărat acel Robert Langdon care scrie cărţi despre religie şi simboluri, nu­i aşa?             După o clipă de ezitare, el încuviinţă din cap.             — Eram sigură! Exclamă ea, zâmbind larg. Grupul meu literar v­a citit cartea despre biserică şi sacrul feminin! Ce scandal delicios a stârnit! Vă cam place să aruncaţi vulpea în coteţul găinilor!             — Scandalul n­a fost chiar intenţia mea, rosti Langdon cu un surâs.       Femeia păru să­şi dea seama că oaspetele nu se găsea în dispoziţia potrivită pentru a discuta despre cărţile lui.             — Vă rog să mă scuzaţi! M­am pornit şi nu mă mai opresc! Ştiu că probabil v­aţi plictisit să tot fiţi recunoscut. Dar e numai vina dumneavoastră. Apoi, arătând cu un gest glumeţ spre hainele lui, femeia adăugă: Uniforma v­a dat de gol.             „Uniforma?!” Langdon îşi privi veşmintele. Purta obişnuitul lui pulover cu guler rulat gri­antracit, sacoul de tweed Harris, pantaloni kaki şi mocasini din piele. Vestimentaţia lui uzuală în sala de clasă, la circuitele de conferinţe, la şedinţele foto şi la evenimentele sociale.             Femeia izbucni în râs. — Puloverele acelea cu guler rulat pe care le purtaţi sunt tare demodate. Aţi arăta mult mai elegant cu cravată!             „Nici o şansă! Îşi spuse Langdon. Ştreanguri mititele!” Cravata fusese obligatorie şase zile pe săptămână cât timp urmase cursurile Academiei Phillips Exeter şi, în ciuda romanticelor afirmaţii ale directorului, cum că originea cravatei ar fi fost fascalia de mătase purtată de oratorii romani pentru a­şi încălzi corzile vocale, Langdon ştia că, etimologic, termenul „cravată” provine de la o brutală bandă de mercenari care îşi legau la gât eşarfe înnodate înainte de a se avânta în bătălie. În prezent, acest străvechi accesoriu războinic era purtat de luptătorii moderni din birouri, în speranţa că astfel îşi vor intimida mai uşor duşmanul în bătăliile birocratice de zi cu zi.             — Vă mulţumesc pentru recomandare, spuse Langdon râzând înfundat. Pe viitor mă voi gândi la o cravată.             Din fericire, un bărbat cu un aer de profesionist, într­un costum închis la culoare, coborî dintr­o limuzină Lincoln parcată în apropierea terminalului şi ridică un deget în aer.             — Domnul Langdon? Eu sunt Charles, de la Beltway Limousine, spuse el şi deschise portiera din dreapta. Bună seara, domnule! Bine aţi venit la Washington!             Langdon răsplăti financiar ospitalitatea dovedită de Pam şi urcă în luxoasa limuzină. Şoferul îi arătă de unde să regleze temperatura şi unde putea găsi apă îmbuteliată şi coşul cu brioşe calde. Câteva clipe mai târziu, maşina rula deja pe un drum de acces privat. „Deci, aşa trăieşte cealaltă jumătate a lumii!”             În vreme ce străbăteau Windsock Drive, şoferul îşi consultă notiţele şi dădu un telefon scurt.             — Aici Beltway Limousine, spuse el cu o eficienţă profesională. Mi s­a cerut să confirm aterizarea pasagerului meu. Da, domnule! Oaspetele dumneavoastră, domnul Langdon, a sosit şi vom ajunge la Capitoliu la ora nouăsprezece. Pentru puţin, domnule!             Apoi închise.             Langdon surâse fără să vrea. „Nici o piatră nu rămâne neîntoarsă.” Atenţia pentru detalii a lui Peter Solomon era unul dintre principalele sale atuuri, oferindu­i posibilitatea de a­şi folosi puterea substanţială cu o uşurinţă evidentă. „Dar nu strică nici cele câteva miliarde de dolari din bancă.”              Langdon se aşeză mai comod pe bancheta luxoasă din piele şi închise ochii, pe fondul tot mai slab al zgomotului venit dinspre aeroport. Clădirea Capitoliului se afla la o jumătate de oră distanţă, iar cele câteva momente de singurătate îi prindeau bine, pentru a­şi pune gândurile în ordine. Totul se întâmplase astăzi cu atâta rapiditate, încât abia acum avea răgazul necesar să cugete puţin la incredibila seară care îl aştepta.             „O sosire învăluită în mister”, îşi spuse el, amuzat de idee.             La cincisprezece kilometri de clădirea Capitoliului, cineva se pregătea cu nerăbdare pentru sosirea lui Robert Langdon.   download pdf.........

Prolog Plaza de España Sevilla, Spania 11.00 A.M. Se spune că, o dată cu moartea, totul devine limpede; Ensei Tankado ştia acum că e adevărat. În vreme ce îşi încleşta mâna în piept de durere şi cădea la pământ, îşi dădu seama de grozăvia greşelii pe care o făcuse. În jurul lui se strângeau oameni, grăbiţi să dea o mână de ajutor. Însă Tankado nu voia ajutor, era prea târziu pentru aşa ceva. Tremurând, îşi înălţă mâna stânga, cu degetele întinse. „Uitaţi-vă la mâna mea!” Chipurile din jur se holbau, însă era clar că nu pricepeau mesajul. Pe degetele lui trona un inel auriu gravat. Gravură luci preţ de o clipă în soarele andaluz. Ensei Tankado ştia că era ultimul licăr de lumină pe care avea să îl mai vadă. Capitolul 1 Se aflau în Smoky Mountains, în cuibuşorul lor favorit. David îi zâmbea: — Ce zici, scumpete? Te măriţi cu mine? Privindu-l întins pe patul cu baldachin, îşi dădu seama că el era alesul. În timp ce se uita în ochii lui de un verde intens, de undeva se auzi un clopot asurzitor. Zgomotul îl îndepărta de ea. Întinse braţele după el, dar nu reuşi să prindă decât aer. Sunetul telefonului o trezi pe Susan Fletcher din vis. Căscă, se ridică în capul oaselor şi se întinse după receptor. — Da? — Susan, David sunt. Te-am trezit? Zâmbi şi se rostogoli în pat. — Te visam. Vino să ne jucăm. El râse. — E încă întuneric afară. — Mmm, gemu ea senzual. Atunci chiar că trebuie să vii să ne jucăm. Putem să dormim un pic înainte de a pleca spre nord. David lăsă să-i scape un oftat de frustrare: — De-asta te sun. În legătură cu excursia. Trebuie să o amân. Susan se deşteptă brusc: — Ce?! — Îmi pare rău. Trebuie să părăsesc oraşul. Mă întorc mâine. Putem pleca la prima oră a dimineţii. Ne mai rămân două zile. — Dar am făcut rezervarea, rosti ea, rănită. Am obţinut vechea noastră cameră de la Stone Manor. — Ştiu, dar… — Seara asta trebuia să fie una specială, sărbătoream şase luni. Îţi aminteşti că suntem logodiţi, nu? — Susan, oftă el. Nu pot să-ţi explic acum, mă aşteaptă o maşină. Te sun din avion şi-ţi spun totul. — Avion? repetă ea. Ce se întâmplă? De ce universitatea ar…? — Nu e vorba de universitate. Te sun să te lămuresc mai târziu. Trebuie să plec, mă cheamă. Ţinem legătura. Promit. — David! strigă ea. Ce… Era prea târziu. David închisese. Susan Fletcher rămase ore întregi trează, aşteptând telefonul lui. Dar acesta nu veni. Mai târziu în cursul după-amiezei, Susan stătea tristă în cada de baie. Se scufundă în apa înspumată, încercând sa uite de Stone Manor şi de Smoky Mountains. „Unde ar putea fi?” se întrebă. „De ce nu m-a sunat?” Treptat, apa din cadă începu să se răcească. Tocmai se hotărâse să iasă, când receptorul telefonului fără fir începu să bâzâie. Susan ţâşni ca un arc, împrăştiind apă pe podea, şi înşfăcă aparatul pe care îl lăsase la marginea căzii. — David? — Aici e Strathmore, răspunse o voce la celălalt capăt. Susan se prăbuşi. — Oh, rosti ea, incapabilă să-şi ascundă dezamăgirea. Bună ziua, comandante. — Sperai că e un bărbat mai tânăr?- chicoti vocea. — Nu, domnule, se bâlbâi Susan, stingherită. Nu am vrut să sune aşa… — Ba a sunat chiar bine. Bărbatul râse. David Becker e un om bun. Să nu-l pierzi niciodată. — Mulţumesc, domnule. Vocea comandantului deveni brusc rigidă: — Susan, te-am sunat pentru că am nevoie de tine aici. Imediat. Ea încercă să se concentreze: — E sâmbătă, domnule. De obicei noi nu… — Ştiu, rosti bărbatul calm. E o urgenţă. Susan se ridică în picioare. „Urgenţă?” Nu auzise niciodată acest cuvânt de pe buzele comandantului Strathmore. „O urgenţă? În Crypto?” Nu şi-ar fi imaginat niciodată aşa ceva. — D-da, domnule, bâigui ea. Vin imediat ce pot. — Grăbeşte-te, mai zise Strathmore şi închise. Cu un prosop în jurul ei, Susan Fletcher se uită la hainele frumos împăturite pe care le aranjase cu o seară înainte pantaloni scurţi de alpinism, un pulover pentru serile răcoroase de la munte şi lenjeria nouă de noapte. Deprimată, se duse la dulap ca să ia o bluză şi o fustă curate. „O urgenţă? În Crypto?” Coborând scările, se întrebă ce putea să se mai întâmple rău în acea zi. Avea să afle foarte curând. Capitolul 2 La zece mii de metri deasupra apelor calme ale oceanului, David Becker privea amărât pe ferestruica ovală a avionului. I se comunicase că telefonul de la bord nu funcţiona, aşa că n-avea nici o şansă s-o sune pe Susan. „Ce naiba caut eu aici?” se întrebă el. Răspunsul era simplu, îl solicitaseră oameni pe care pur şi simplu nu-i putea refuza. — Domnule Becker, se auzi o voce în difuzor. Ajungem în jumătate de oră. Becker dădu supărat din cap în direcţia vocii invizibile. „Minunat.” Trase parasolarul pe fereastră şi încercă să adoarmă. Însă nu se putea gândi la nimic altceva, decât la ea. Capitolul 3 Volvo-ul lui Susan opri încet la umbra gardului din role de sârmă ghimpată, înalt de trei metri. Un paznic tânăr îşi puse palma pe capota maşinii. — Legitimaţia, vă rog. Susan se conformă şi se aşeză mai bine, aşteptând să se scurgă timpul de verificare. Paznicul trecu bucata de plastic prin scanner-ul computerizat. În cele din urmă îşi ridică privirea. — Mulţumesc, domnişoară Fletcher. După care dădu imperceptibil din cap şi poarta se deschise larg. O jumătate de kilometru mai departe, Susan trebui să repete în¬treaga procedură în faţa unui gard electrificat, la fel de impozant. „Măi băieţi… Am trecut pe aici de un milion de ori.” Apropiindu-se de ultimul punct de control, văzu cum o santi¬nelă masivă flancată de doi câini fioroşi şi înarmată cu o mitralieră se uită la numărul ei de înmatriculare şi îi face semn să treacă. Parcurse încă vreo 250 de metri pe Canine Road şi opri maşina în parcarea C a angajaţilor. „De necrezut”, îşi zise ea. „Douăzeci şi şase de mii de angajaţi şi un buget de douăsprezece miliarde de dolari; s-ar fi zis că o puteau scoate la capăt în week-end fără mine.” Îşi potrivi maşina pe locul rezervat ei şi opri motorul. După ce traversă terasa imensă şi intră în clădirea principală, trecu de încă două puncte de control şi ajunse În sfârşit la tunelul fără ferestre care ducea spre aripa nouă a clădirii. O cabină de con¬trol pe bază de scanare a amprentei vocale îi bloca intrarea. NATIONAL SECURITY AGENCY (NSA) SECŢIA CRYPTO DOAR PENTRU PERSONALUL AUTORIZAT Paznicul înarmat privi în sus: — ‘Ziua, domnişoară Fletcher. Susan zâmbi obosită: — Bună, John. — Nu vă aşteptam azi. — Mda, nici eu nu mă aşteptam. Se aplecă deasupra microfonului parabolic. — Susan Fletcher, rosti ea răspicat. Computerul confirmă instantaneu spectrele de frecvenţă din vocea ei şi dădu drumul porţii de acces. Susan trecu pragul. Paznicul o privi apreciativ cum înaintează pe coridorul de ciment. Observase că ochii ei de un căprui intens păreau absenţi, însă obrajii îi erau proaspeţi, iar părul roşcat, lung până la umeri, părea abia uscat. În urma ei se simţea un iz vag de pudră Johnson’s Baby. Privirea bărbatului măsură trupul ei subţire, de la bluza albă cu dunga sutienului abia vizibilă dedesubt, până la fusta oliv care îi ajungea până deasupra genunchiului şi, în cele din urmă, la picioarele ei… Picioarele lui Susan Fletcher. „Greu de crezut că pot susţine un coeficient de inteligenţă de 170”, se amuză paznicul. O privi multă vreme. Într-un târziu, când ea se făcu nevăzută, clătină din cap. O poartă masivă, circulară, îi bloca drumul la capătul tunelului. Pe poartă stătea scris, cu litere imense: „CRYPTO”. Oftând, Susan îşi introduse palma în cutiuţa de citire a cifrului şi tastă codul ei personal de cinci cifre. Câteva secunde mai târziu, poarta masivă, de douăsprezece tone de oţel, începu să se rotească. Susan încercă să se concentreze, dar gândurile îi zburau doar la el. David Becker. Singurul bărbat pe care îl iubise vreodată. Cel mai tânăr profesor titular de la Universitatea Georgetown, eminent specialist în limbi străine, David era o vedetă a lumii academice. Înzestrat cu o memorie redutabilă şi cu pasiune pentru limbi străi¬ne, el stăpânea la perfecţie şase dialecte asiatice, precum şi spaniola, franceza şi italiana. Cursurile lui universitare despre etimologie şi lingvistică umpleau totdeauna sălile, fapt pentru care David rămânea mereu după ore ca să răspundă tirurilor de întrebări. Vorbea cu autoritate şi entuziasm, în aparenţa insensibil la privirile admiratoare ale elevelor sale. Becker era brunet, un tânăr de treizeci şi cinci de ani cu ochi verzi iscoditori şi o inteligenţă pe măsură. Maxilarele puternice şi trăsăturile ferme îi aminteau lui Susan de marmura sculptată. Înalt de peste un metru optzeci, Becker se mişca pe terenul de squash cu o agilitate pe care colegii lui nu o puteau înţelege. După ce îşi bătea zdravăn adversarul, se răcorea băgându-şi capul în ţâşnitoarea cu apă de băut şi udându-şi până la rădăcină coama de păr negru şi des. După care, cu apa şiroind, îşi trata adversarul cu un suc de fructe şi un covrig sau un corn. Salariul lui David era modest, la fel ca în cazul tuturor profesorilor tineri. Din când în când, atunci când trebuia să-şi înnoiască abonamentul la clubul de squash sau să înlocuiască plasa vechii sale rachete Dunlop, câştigă bani în plus făcând traduceri pentru diferite agenţii guvernamentale. O întâlnise pe Susan cu ocazia unei astfel de colaborări. Într-o dimineaţă răcoroasă din timpul vacanţei de toamnă, Becker intrase, după alergarea de dimineaţă, în apartamentul lui de trei camere oferit de universitate şi văzuse robotul telefonic clipind. Îşi umplu un pahar cu suc de portocale şi se aşeză să asculte mesajul. Era la fel ca multe altele primite, o agenţie guvernamentală îi solicita serviciile de traducător câteva ore mai târziu în acea dimineaţă. Singura ciudăţenie era că Becker nu auzise niciodată de acea agenţie. — Se numeşte National Security Agency, le spuse Becker câtorva colegi pe care îi sună pentru a afla mai multe informaţii. Replica era întotdeauna aceeaşi: — Te referi la Consiliul Naţional pentru Securitate? Becker îşi verifică mesajul: — Nu. Au spus clar Agenţia. NSA. — N-am auzit niciodată de ei. Becker verifică directorul GAO al companiilor americane, dar numele nu se afla acolo. Uimit, îşi sună unul dintre vechii lui parteneri de squash, un fost analist politic devenit cercetător al Bibliotecii Congresului. Explicaţia amicului avu darul să-l şocheze. NSA părea nu numai să existe în realitate, ci era chiar considerată una dintre cele mai influente organizaţii guvernamentale din lume. De peste o jumătate de secol aduna date despre spionajul electronic şi proteja informaţiile secrete ale Statelor Unite. Doar trei la sută dintre americani ştiau de existenţa ei. — NSA, glumi amicul lui, înseamnă ,,No Such Agency” („Agenţia care nu există”) . Marcat de un amestec de curiozitate şi teamă, Becker acceptase oferta misterioasei agenţii. Parcursese cu maşina proprie drumul de şaizeci de kilometri până la sediul întins pe aproape cincizeci de hectare al agenţiei, camuflat între dealurile împădurite de la Fort Meade, Maryland. După ce trecuse prin nenumărate controale şi i se emisese o legitimaţie valabilă şase ore, fusese escortat către o secţie de cercetare luxos decorată, unde i se spusese că îşi va petrece după-amiaza oferind „sprijin orb” Diviziei de Criptografie, un grup de matematicieni de elită cunoscuţi sub numele de Spărgătorii de coduri. Timp de o oră, criptografii păruseră a nu fi observat că Becker se afla acolo. Se agitau în jurul unei mese enorme şi vorbeau într-o limbă pe care Becker n-o mai auzise. Discutau despre cifruri curgătoare, generatoare autodecimale, variante desagă, protocoale de cunoaştere zero, puncte de unicitate. Becker stătea şi observa, pierdut. Indivizii scrijeleau simboluri pe hârtie milimetrică, meditau asupra unor file cu rezultate oferite de computer şi făceau tot timpul referiri la o încâlceală de text proiectată pe un perete: JHDJA3JKHDHMADO/ERTWTJLW+JGJ328 5JHALSFNHKHHHFAFOHHDFGAF/FJ37WJE JHI93450S9DJFD2H/HHRTYFHLF89303 95JSPJF2J0890IHJ98YHFI080EWRT03 JOJR845H0ROQ + JT0EU4TQEFQE/ /QUJW 08UY0IH0934JTPWFIAJER09QU4JR9GU IVJP$DUW4H95PE8RTUGVW3P4E/IKKC MFFUERHFGV0Q394IKJRMG + UNHVS9OER IRK/0956Y7U0POIKIOJP9F8760QWERQI Într-un târziu, unul dintre ei se apucase să explice ceea ce Becker ghicise deja. Textul cu pricina era un cod, un „cifrutext”, grupuri de litere şi cifre reprezentând cuvinte criptate. Treaba criptografilor era să studieze codul şi să extragă din el mesajul original sau „clar textul”. Agenţia apelase la Becker pentru că se bănuia că mesajul original fusese scris în dialectul mandarin al limbii chineze; el urma să traducă simbolurile pe măsură ce criptografii le decriptau. Timp de două ore, Becker interpretă un şir nesfârşit de sim¬boluri mandarine. De fiecare dată când oferea o traducere, criptografii clătinau însă disperaţi din cap. Codul părea a nu avea sens. Dornic să ajute, Becker le arătă că toate caracterele care îi fuseseră prezentate aveau o trăsătură comună, făceau parte deopotrivă din scrierea Kanji. Rumoarea din încăpere se transformă instantaneu în linişte. Şeful oamenilor, un lungan deşirat ce îşi aprindea ţigară de la ţigară, pe nume Morante, se întoarse neîncrezător spre Becker. — Vreţi să spuneţi că aceste simboluri au înţelesuri multiple? Becker încuviinţă. Le explică faptul că scrierea Kanji era un sistem japonez de caligrafiere bazat pe caractere chinezeşti modificate. Le oferise traduceri din mandarină pentru că asta i se ceruse. — Iisuse Hristoase, gemu Morante. Să încercăm Kanji. Ca prin minune, totul se potrivi perfect. Criptografii rămaseră impresionaţi, cu toate astea, continuară să îi dea lui Becker la tradus doar caractere individuale din secvenţe. — E pentru propria dumneavoastră siguranţă, îi explică Morante. Astfel nu veţi şti ce anume traduceţi. Becker izbucni în râs. După care observă că nimeni nu îi ţinu isonul. După ce codul fusese în sfârşit spart, Becker tot nu avea habar de misterele la lămurirea cărora contribuise, însă un lucru devenise cert, NSA lua foarte în serios spargerile de cod. Cecul din buzunarul lui Becker reprezenta mai mult decât salariul lui de profesor pe o lună. Pe drumul înapoi printre punctele de control de pe coridorul principal, se trezise oprit de un paznic cu un receptor de telefon în mână. — Domnule Becker, aşteptaţi aici, vă rog. — Care-i problema? David nu se aşteptase ca întâlnirea să dureze atât de mult,ca atare, intrase în criză de timp pentru meciul de squash de sâmbătă după-amiază. Paznicul ridică din umeri. — Şefa de la Crypto vrea să vă vorbească. E pe drum încoace. — Şefa? râse Becker. Nu zărise nici o femeie în interiorul NSA. — E vreo problemă? se auzi în aceeaşi clipă o voce feminină în spatele lui. Becker se întoarse şi simţi cum roşeşte pe loc. Privi legitimaţia de pe bluza femeii. Nu numai că şeful Diviziei de Criptografie a NSA era o femeie, dar era chiar o femeie a naibii de atrăgătoare. — Nu, bâiguise Becker. Numai că… — Susan Fletcher. Femeia zâmbi şi îi întinse mâna ei subţire. David i-o strânse. — David Becker. — Felicitări, domnule Becker. Am auzit că aţi făcut o treabă excelentă azi. Pot să discut cu dumneavoastră pe tema asta? Becker ezită: — Mă tem că mă cam grăbesc acum. Spera ca refuzarea celei mai puternice agenţii de informaţii din lume să nu reprezinte o neghiobie, dar meciul lui de squash începea în trei sferturi de oră, iar el avea o reputaţie de păstrat, David Becker nu întârzia niciodată la squash… la ore poate, dar niciodată la squash. — Voi fi scurtă, replică, zâmbind, Susan Fletcher. Pe aici, vă rog. Zece minute mai târziu, Becker se găsea în popota NSA, având în faţă un suc de coacăze şi un fursec, împreună cu Susan Fletcher, adorabila şefă a criptografilor. Devenise repede evident pentru David că înalta poziţie a tinerei de 38 de ani în cadrul NSA nu era o întâmplare, era una dintre cele mai inteligente femei pe care le întâlnise. Pe măsură ce discutau despre coduri şi spargerea lor, lui Becker îi venea tot mai greu să ţină pasul, totul reprezenta o experienţă nouă şi fascinantă. O oră mai târziu, după ce Becker evident ratase meciul de squash, şi Susan ignorase cu bună ştiinţă trei apeluri prin intercom, se treziseră amândoi izbucnind în râs. Stăteau acolo, două creiere extrem de analitice, imune la influenţe iraţionale; şi totuşi, în vreme ce discutau despre morfologie lingvistică şi generatoare de numere pseudoaleatorii, se simţeau ca un cuplu de adolescenţi, totul în jurul lor era un foc de artificii. Susan nu reuşise să aducă în discuţie adevăratul motiv pentru care insistase să-i vorbească, acela de a-i oferi un post de probă în cadrul Diviziei Asiatice de Criptografie. După pasiunea cu care vorbea despre învăţământ, era clar că tânărul profesor n-avea să părăsească niciodată facultatea. Ca atare, Susan hotărâse să nu distrugă atmosfera discutând despre afaceri. Se simţea din nou ca o şcolăriţă şi nimic nu îi putea strica acest sentiment. Perioada lor de tatonare a fost lungă şi romantică, escapade furate din programele de lucru, lungi plimbări prin campusul universitar, câte un capuccino târziu în noapte la Merlutti’s, din când în când câte o conferinţă sau un concert împreună. Treptat, Susan descoperise că râde mai mult şi mai des decât crezuse vreodată că e posibil. Însemna o eliberare binecuvântată din încordarea muncii ei de la NSA. într-o după-amiază friguroasă de toamnă, şedeau amândoi pe o bancă urmărind cum echipa de fotbal a universităţii e bătută măr de o altă echipă, Rutgers. — Ce sport zici că practici? îl tachină Susan. Zucchini? Becker gemu: — I se spune squash. Ea îl privi prostită: — Seamănă cu zucchini, îi explicase el, dar terenul e mai mic. Susan îl înghionti. Extrema stângă a celor de la Georgetown trimisese afară o lovi¬tură de colţ, aşa că spectatorii începură să huiduie. Fundaşii se grăbiră imediat spre centrul terenului. — Dar tu? întrebă Becker. Practici vreun sport? — Am centura neagră în StairMaster. Becker se făcu mic: — Prefer sporturi în care poţi să câştigi. Susan zâmbi: — Superprudent, nu-i aşa? Stopperul celor de la Georgetown blocă o pasă, stârnind urale în mulţime. Susan se aplecă şi şopti în urechea lui David: — Doctor. El se întoarse şi o privi pierdut: — Doctor, repetă ea. Rosteşte primul cuvânt care îţi trece prin minte. Becker părea confuz: — Asociaţii de cuvinte? se miră el. — Procedură-standard NSA. Trebuie să ştiu lângă cine stau. Apoi repetă cu fermitate: Doctor. Becker dădu din umeri: — Seuss . Susan se încruntă. — Bine, încearcă-l pe ăsta… „bucătărie”. El nu ezită: — Dormitor. Susan îşi arcui jucăuş sprâncenele. — Bine, ce zici de ăsta… „pisică”. — Maţ. — Maţ? — Mda. Catgut. Corzile pentru rachetele de squash ale campionilor. — Ce plăcut, mormăi ea. — Diagnosticul tău? se interesă Becker. Susan medita un minut: — Eşti un toxicoman al squash-ului, copilăros şi frustrat sexual. Becker ridică din umeri: — Sună cât se poate de corect. Treaba asta durase săptămâni întregi. Seara, la desert, Becker se pornea pe pus întrebări. Unde învăţase ea matematică? Cum ajunsese la NSA? Cum devenise atât de captivantă? Susan mai mereu roşea, recunoscând că fusese un boboc întârziat. O deşirată şi o stângace în stabilirea unei relaţii până la sfârşitul adolescenţei, îi mărturisi că mătuşa ei Clara afirmase că scuza lui Dumnezeu pentru lipsa ei de şarm fusese aceea de a-i da creier din belşug. În sinea lui, David nu putea să catalogheze o asemenea apreciere decât ca prematură. Susan îi spuse că interesul ei pentru criptografie începuse din primii ani de liceu. Preşedintele clubului de informatică, un elev impunător din ultimul an, pe nume Frank Gutmann, îi dedicase o poezie de dragoste pe care o criptase conform unei scheme de substituire cu numere. Susan îl implorase să îi spună ce conţinea dedicaţia, dar Frank refuzase cu cochetărie. Atunci Susan luase biletul acasă şi îşi petrecuse o noapte întreagă la lumina lanternei, sub pătură, până ce descifrase secretul, fiecare cifră reprezenta o literă. După aceea descifrase cu grijă codul şi privise uimită cum cifrele aparent iraţionale se transformau ca prin farmec într-o minunată poezie. În acea secundă îşi dăduse seama că se îndrăgostise iremediabil, codurile şi criptografia aveau să devină viaţa ei. Douăzeci de ani mai târziu, după ce obţinuse masteratul în matematică la Universitatea Johns Hopkins şi studiase teoria numerelor cu o bursă de la Massachussetts Institute of Technology, Susan îşi concepuse teza de doctorat cu titlul „Metode, protocoale şi algoritmi criptografici pentru aplicaţii manuale”. Îndrumătorul de teză nu fusese singurul care îi citise lucrarea; la puţin timp după aceea, Susan primise un telefon şi un bilet de avion de la NSA. Toată lumea implicată în criptografie ştia de NSA; era căminul celor mai strălucite minţi criptografice de pe mapamond. În fiecare primăvară, sezonul în care firmele din domeniul privat se aruncau asupra celor mai promiţătoare creiere nou apărute pe piaţa muncii cu salarii exorbitante şi opţiuni în acţiuni la firmă NSA se prezenta, urmărea cu atenţie ce se întâmplă, îşi fixa ţintele şi apoi intervenea, pur şi simplu dublând cea mai bună ofertă. Era imposibil ca NSA să nu cumpere ceea ce voia. Tremurând de nerăbdare, Susan aterizase pe Aeroportul Dulles Internaţional din Washington, unde fusese întâmpinată de un şofer care o dusese în cea mai mare grabă la Fort Meade. În acel an, alţi patruzeci şi unu de candidaţi primiseră câte un telefon identic. La cei douăzeci şi opt de ani ai ei, Susan era cea mai tânără. De asemenea, era singura persoană de sex feminin. Vizita la Fort Meade se dovedise mai degrabă un asalt de relaţii publice şi un tir de testare a inteligenţei decât o sesiune de schimb de informaţii. Susan şi alţi şase au fost din nou invitaţi săptămâna următoare. Odată ajuns la Fort Meade, grupul fusese imediat despărţit. Fiecare candidat a fost obligat să treacă prin testarea individuală la poligraf, să suporte cercetări amănunţite ale trecutului personal şi să îndure ore întregi de analiză grafologică şi de interviuri, incluzând aici anchete înregistrate asupra practicilor şi orientărilor sexuale. În momentul în care anchetatorul o întrebase dacă întreţinuse vreodată relaţii sexuale cu animale, Susan fusese pe punctul de a ţâşni din încăpere, însă misterul situaţiei o ţinuse pe loc, ca şi perspectiva de a lucra la limita cea mai avansată a teoriei codurilor, de a intra în „Palatul Şaradelor” şi de a deveni membru al celui mai secretos club din lume — Agenţia Naţională de Securitate. Becker rămase şocat de povestea ei. — Chiar te-au întrebat dacă ai făcut sex cu animale? Susan dădu din umeri. — Verificare de rutină a istoricului personal. — Mă rog…, continuase el, înăbuşindu-şi un rânjet. Şi ce le-ai spus? Ea îl înghionti pe sub masă. — Le-am spus că nu! După care adăugă: — Până în noaptea asta, a fost adevărat. Pentru Susan, David era modelul cel mai apropiat de perfecţiune. Avea un singur defect, insista să plătească totul de fiecare dată când ieşeau în oraş. Susan nu putea suporta să-l vadă cum îşi lasă salariul pe o zi la o singură cină în doi, însă Becker era de neclintit. Învăţase să nu protesteze, însă chestiunea continua să o irite. „Câştig mai mulţi bani decât îmi e necesar”, gândea ea. „Eu ar trebui să plătesc.” Cu toate acestea, Susan hotărâse că el era omul ideal, în ciuda cavalerismului său desuet. Era milos, deştept, amuzant şi, mai presus de toate, era sincer interesat de munca ei. David îşi arăta mereu curiozitatea, indiferent că se plimbau, făceau ciclism împreună sau pregăteau spaghetti în bucătăria lui Susan. Acolo unde se putea, ea îi răspundea, oferindu-i de fapt imaginea generală şi de factură publică a Agenţiei. Chiar şi aşa, David era tot mai fascinat. Fondată de preşedintele Truman la ora 12.01 în noaptea de 4 noiembrie 1952, NSA fusese timp de aproape cincizeci de ani cea mai secretoasă agenţie de spionaj din lume. Doctrina sa de început, lungă de şapte pagini, prevedea un scop foarte concis, să protejeze comunicaţiile guvernamentale americane şi să intercepteze comunicaţiile puterilor străine. Acoperişul principalei clădiri operaţionale a agenţiei era înţesat cu peste cinci sute de antene, incluzând două elemente radiante, radom-uri, uriaşe, care arătau ca nişte mingi enorme de golf. Clădirea însăşi era monumentală, peste două sute de mii de metri pătraţi, adică dublu faţă de sediul CIA. Înăuntru se găseau peste două mii şase sute de kilometri de cablu telefonic şi aproape nouă mii de metri pătraţi de ferestre permanent închise şi etanşe. Susan îi povestise lui David despre COMINT, divizia de intercepţie globală — o colecţie năucitoare de posturi de ascultare, sateliţi, spioni şi înregistratoare pe întreg mapamondul. În fiecare zi se interceptau mii de comunicări şi de conversaţii, toate fiind trimise analiştilor NSA spre decriptare. FBI, CIA şi consilierii americani pe probleme de politică externă se bazau cu toţii pe munca NSA pentru a lua decizii. Becker fusese vrăjit. — Şi spargerea codurilor? Unde intri tu în schemă? Atunci Susan se apucase să-i explice că transmisiunile interceptate proveneau adesea de la guverne periculoase, facţiuni ostile şi grupări teroriste, multe fiind prezente în interiorul graniţelor SUA. În scopul păstrării secretului, aceste transmisii erau de obicei codate, pentru eventualitatea că ajungeau în alte mâini, fapt care, din fericire, se întâmplă datorită COMINT. Susan îi spuse lui David că munca ei era să studieze codurile, să le spargă manual şi să furnizeze NSA mesajele descifrate. Ceea ce nu era pe deplin adevărat. Chiar dacă se simţea vinovată că îşi minţea iubitul, Susan nu avea de ales. Ceea ce îi povestise fusese adevărat cu câţiva ani în urmă, însă lucrurile se schimbaseră în NSA. Întregul univers al criptografiei se transformase. Noile sarcini ale lui Susan erau secrete, chiar pentru mulţi din cele mai înalte sfere ale puterii. — Coduri, rostise Becker, fascinat. De unde ştii cum să începi? Vreau să spun… cum le spargi? Susan îi zâmbise: — Tu ar trebui să ştii cel mai bine. E ca şi cum ai studia o limbă străină. La început textul nu are nici un sens, dar, pe măsură ce înveţi regulile care îi definesc structura, poţi începe să îi extragi înţelesul. Becker încuviinţase, impresionat. Voia să afle mai multe. Atunci, folosindu-se de şerveţelele de la Merlutti şi de pro¬gramele de concert ca de o tablă, Susan începuse să îi ofere noului şi încântătorului ei învăţăcel un minicurs de criptografie. Porni de la cifrul în „pătrat perfect” al lui Iulius Cezar. Aşa cum îi explică ea, Cezar a fost primul creator de coduri din istorie. Observând că solii lui erau prinşi în ambuscadă şi misivele secrete erau furate, el a imaginat o cale rudimentară de a-şi cripta directivele. Îşi rearanja textul mesajelor astfel încât corespondenţa părea lipsită de sens. Bineînţeles că era doar o aparenţă. Fiecare mesaj avea întotdeauna un contor de litere ce reprezenta un pătrat perfect, şaisprezece, douăzeci şi cinci, o sută, depinzând de volumul de informaţii pe care Cezar voia să îl comunice. Îşi instruia ofiţerii ca, la sosirea unui mesaj, să transcrie textul conform unei matrici pătrate. Executând instrucţiunile şi citind de sus în jos, ofiţerii dădeau peste un mesaj secret, care apărea ca prin minune. În timp, conceptul cezarian de rearanjare a textului a fost adop¬tat de alţii şi modificat pentru a deveni mai greu de descifrat. Apogeul criptării manuale a apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Atunci naziştii au construit o uluitoare maşină mecanică de criptare, botezată Enigma. Dispozitivul semăna cu o veche maşină de scris cu rotoare întreţesute, dintr-un aliaj de cupru şi zinc, ce se mişcau după tipare complicate şi transformau textul clar în şiruri năucitoare de grupări de caractere lipsite de logică. Destinatarul putea interpreta corect mesajul numai dacă dispunea de o altă maşină Enigma, calibrată identic cu cealaltă. Becker asculta, mut de uimire. Profesorul devenise elev. Intr-o noapte, la un spectacol organizat de universitate cu piesa Spărgătorul de Nuci, Susan îi dăduse primul cod de spart. David stătuse tot timpul pauzei cu creionul în mână, încercând să dezlege mesajul din douăzeci şi unu de litere: LZ ATBTQ BZ MD ZL BTMNRBTS Într-un târziu, tocmai când luminile începuseră să se stingă anunţând reluarea spectacolului, reuşise. Ca să codeze textul, Susan înlocuise pur şi simplu fiecare literă din mesaj cu precedenta ei din alfabet. Ca să decripteze codul, Becker nu trebuia decât să mute fiecare literă cu un spaţiu înainte în alfabet. Astfel, „A” devenea ,,B”, „B” devenea „C” şi aşa mai departe. Procedase la descifrare cu repeziciune. Nu şi-ar fi imaginat niciodată că silabele rezultate l-ar fi putut face atât de fericit: „MĂ BUCUR CĂ NE-AM CUNOSCUT” Scrijelise repede răspunsul şi i-l întinsese: RHDT Susan citise şi zâmbise radioasă. Becker avea de ce să râdă, ajunsese la treizeci şi cinci de ani şi inima îi juca feste. În viaţa lui nu se simţise atât de atras de o femeie. Trăsăturile ei delicate şi ochii căprui îi aminteau de o reclamă a firmei Estée Lauder. Poate că Susan fusese o deşirată şi o stângace în adolescenţă, însă lucrurile se schimbaseră mult. Undeva, pe drumul vieţii, căpătase o graţie de salcie, zveltă şi înaltă, cu sâni plini şi fermi şi un abdomen perfect neted. David obişnuia adesea să glumească spunând că Susan era primul manechin pentru costume de baie cu doctorat în matematici aplicate şi în teoria numerelor. Pe măsura trecerii timpului, începuseră amândoi să creadă că închegaseră o relaţie care putea dura întreaga viaţă. Erau împreună de aproape doi ani când, din senin, David o ceruse de soţie. Se întâmplase cu ocazia unui week-end petrecut în Smoky Mountains. Şedeau întinşi pe patul imens din camera de la Stone Manor. Atunci David rostise brusc cuvintele, fără a avea pregătit un inel. Tocmai asta iubea ea, spontaneitatea lui. Îl sărutase lung şi cu patimă. El o luase în braţe şi o dezbrăcase de cămaşa de noapte. — Iau asta drept un da, rostise el, după care făcuseră dragoste toată noaptea, la căldura focului din cămin. Acea seară magică se petrecuse cu şase luni în urmă, înainte de promovarea neaşteptată a lui David în poziţia de şef al Departamentului de Limbi Moderne. Din acel moment, relaţia lor intrase pe o continuă pantă descendentă.   download pdf.........