Dan Brown carti online

CONSPIRAŢIA (Deception Point, 2001) Nota autorului Delta Force, National Reconnaissance Office şi Space Frontier Foundation sunt organizaţii reale. Toate tehnologiile descrise în acest roman există cu adevărat. “Dacă această descoperire se confirmă, ea va oferi una dintre cele mai uluitoare perspective dezvăluite vreodată de ştiinţă despre universul nostru. Implicaţiile acestei descoperiri sunt aproape imposibil de stabilit în acest moment. Chiar dacă promite să ofere răspunsuri la unele dintre cele mai vechi întrebări ale omenirii, ea are darul de a ridica şi alte întrebări, la fel de esenţiale.” Preşedintele Bill Clinton, în timpul unei conferinţe de presă după anunţul unei descoperiri botezate ALH84001, la data de 7 august 1997 Prolog În locul acesta uitat de Dumnezeu, moartea putea lua nenumărate forme. Geologul Charles Brophy se confruntase cu splendoarea sălbatică a acestei zone vreme de ani întregi, totuşi nimic nu-l putea pregăti pentru o soartă atât de necruţătoare şi de neobişnuită ca aceea care îl aştepta. Cei patru câini husky trăgeau prin tundră sania în care se găsea echipamentul lui de cercetare, când, deodată, încetiniră ritmul şi-şi ridicară capetele înspre cer. — Ce s-a întâmplat? întrebă Brophy, coborând din sanie. Dincolo de norii de furtună care se adunau, se ivi un elicopter de transport cu două rotoare, manevrat cu o extraordinară dexteritate printre piscurile de gheaţă. “Ce ciudat!” îşi zise el. Nu văzuse niciodată elicoptere în această zonă din extremitatea nordică. Aparatul ateriză la cincizeci de metri depărtare, ridicând vârtejuri înţepătoare de zăpadă. Câinii chelălăiră, speriaţi. Uşile elicopterului se deschiseră şi coborâră doi bărbaţi înarmaţi cu puşti, îmbrăcaţi în salopete albe de iarnă, care se îndreptară grăbiţi spre Brophy. — Doctorul Brophy? îl întrebă unul din ei. Geologul era descumpănit. — De unde îmi ştiţi numele? Cine sunteţi? — Scoateţi-vă staţia radio, vă rog. — Poftim? — Faceţi ce vi se spune! Uimit, Brophy scoase staţia din haina groasă. —Trebuie să transmiteţi un apel de urgenţa.Puneţi staţia pe frec¬venţa de 100 KHz. “100 KHz? se miră Brophy, neînţelegând nimic. Nimeni nu poate să recepţioneze ceva la o frecvenţă atât de joasă.” — A fost vreun accident? Cel de-al doilea bărbat ridică arma şi o îndreptă spre capul lui Brophy. — Nu avem timp de explicaţii. Faceţi ce vi s-a spus! Tremurând, Brophy reglă staţia pe frecvenţa indicată. Primul bărbat îi înmână un bilet. — Transmiteţi acest mesaj. Acum! Brophy privi biletul. — Nu înţeleg. Informaţia aceasta este incorectă. Nu am… Bărbatul îi lipi arma de tâmplă. Vocea lui Brophy tremura în timp ce transmitea bizarul mesaj. — Bine, zise primul bărbat. Acum urcă-te împreună cu câinii în elicopter! Sub ameninţarea cu arma, Brophy reuşi să-şi suie câinii şi sania în elicopter, cu ajutorul unei rampe. Imediat ce operaţiunea fu îndeplinită, aparatul decolă, îndreptându-se spre vest. — Cine naiba sunteţi? ceru Brophy să afle, transpirând în haina groasă. “Şi ce sens avea mesajul acela?!” Bărbaţii nu-i răspunseră. Vântul şuiera înăuntru prin uşa deschisă a elicopterului în timp ce acesta lua înălţime. Cei patru husky ai lui Brophy, încă legaţi la sania încărcată, începură să chelălăie. — Măcar închideţi uşile, le ceru Brophy. Nu vedeţi că animalele sunt speriate? Din nou nu primi nici un răspuns. Când elicopterul ajunse la o altitudine de 1 200 de metri, rămase suspendat deasupra unui lanţ de prăpăstii şi crevase. Deodată, cei doi bărbaţi se ridicară şi, fără un cuvânt, apucară sania încărcată şi o împinseră prin uşa deschisă. Brophy privi îngrozit cum câinii încearcă în zadar să se opună greutăţii enorme care îi trăgea după ea. Într-o clipă animalele dispărură, urlând în timp ce cădeau din elicopter. Brophy se ridicase în picioare ţipând, când bărbaţii îl înşfăcară şi îl târâră spre uşă. Paralizat de groază, Brophy lovi cu pumnii, încercând să se ferească de mâinile viguroase care îl împingeau afară. Împotrivirea fu zadarnică. Câteva momente mai târziu, se rostogolea spre abisul de dedesubt.   download pdf.........

Inferno de Dan Brown  PROLOG Eu sunt Umbră. Prin cetatea sumbră zbor Prin damnarea eternă prind aripi.   Pe malurile fluviului Arno mă împleticesc, cu răsuflarea tăiată... cotind la stânga, pe Via dei Castellani, îndreptându-mă spre nord, furişându-mă în penumbra de la Uffizi. Şi totuşi, ei mă urmăresc. Paşii lor răsună mai tare acum, vânători fără îndurare şi răgaz. De ani sunt pe urmele mele. Perseverenţa lor m-a obligat să rămân ascuns... m-a silit să trăiesc în purgatoriu... trudind sub pământ aidoma unui monstru htonian. Eu sunt Umbră. Aici, la suprafaţă, îmi ridic privirea spre nord, dar nu pot găsi calea ce duce direct la salvare... căci Apeninii întunecă prima licărire de lumină a zorilor. Trec pe după palazzo, cu turnul său crenelat şi orologiul cu o singură limbă... strecurându-mă printre vânzătorii veniţi la prima oră a dimineţii în Piazza San Firenze, cu vocile lor răguşite şi răsuflarea mirosind a lampredotto şi a măsline fripte. Traversând înainte de Bargello, o iau spre vest, spre fleşa abaţiei Badia, şi mă izbesc de poarta din fier de la baza scărilor. Aici, orice şovăială trebuie lăsată în urmă. Rotesc mânerul şi păşesc în coridorul din care ştiu că nu mai există cale de întoarcere. Îmi silesc picioarele ca de plumb să urce scara îngustă... înălţându-se spre cer în spirală, cu trepte de marmură tocite şi crăpate. Vocile răsună de jos. Imploratoare. Acum ei sunt în spatele meu, apropiindu-se, neîndurători. Căci nu înţeleg ce va urma... şi nici ce am făcut eu pentru ei! Tărâm nerecunoscător! În vreme ce urc, viziunile mă năpădesc violent... trupurile desfrânate zvârcolindu-se în ploaia teribilă, sufletele nesăţioase plutind în excremente, trădătorii netrebnici încremeniţi în strânsoarea îngheţată a lui Lucifer. Urc ultimele trepte şi ajung sus, împleticindu-mă aproape mort în aerul umed al dimineţii. Alerg spre zidul înalt cât un stat de om, privind prin deschizături. Jos, departe, se întinde oraşul binecuvântat pe care mi l-am făcut sanctuar împotriva celor care m-au exilat. Vocile strigă, tot mai aproape de mine. — Ce ai făcut tu este o nebunie! Nebunia naşte nebunie. — Pentru numele lui Dumnezeu, strigă ei, spune-ne unde l-ai ascuns! Tocmai pentru numele lui Dumnezeu, nu vă spun. Mă opresc acum, încolţit, cu spatele lipit de piatra rece. Ei privesc drept în ochii mei verzi şi limpezi, iar feţele li se întunecă, nu mai sunt linguşitoare, au un aer ameninţător. — Ştii că avem noi metodele noastre. Te putem forţa să ne spui unde e. De asta am urcat până la jumătatea drumului spre rai. Fără niciun avertisment, mă răsucesc şi mă întind în sus, agăţându-mă cu degetele de marginea înaltă, săltându-mă, căţărându-mă pe genunchi şi apoi ridicându-mă... nesigur pe picioarele mele la marginea hăului. Să mă îndrumi, dragă Virgiliu, să traversez neantul. Ei se năpustesc înainte nevenindu-le să creadă, încercând să mă înhaţe de picior, dar temându-se totuşi să nu mă dezechilibreze şi să cad. Mă imploră acum, cu o disperare mută, însă m-am întors cu spatele spre ei. Ştiu ce trebuie să fac. Sub mine, la o distanţă ameţitoare sub mine, acoperişurile din ţiglă roşie se întind ca o mare de foc, iluminând tărâmul dulce pe care au trăit odinioară uriaşi... Giotto, Donatello, Brunelleschi, Michelangelo, Botticelli. Mai fac un sfert de pas spre margine. — Coboară! strigă ei. Încă nu e prea târziu! O, voi, neştiutori care nu vor să ştie! Oare nu întrezăriţi viitorul? Nu recunoaşteţi splendoarea creaţiei mele? Necesitatea ei? Voi face bucuros acest ultim sacrificiu... şi odată cu el voi distruge şi ultima voastră speranţă de a găsi ceea ce căutaţi. Nu-l veţi repera niciodată la timp. La sute de metri dedesubt, piaţeta pietruită mă ademeneşte aidoma unei oaze tihnite. Cât mi-aş dori mai mult timp... dar timpul e singura marfă pe care nici măcar vastele mele averi nu şi-o pot permite. În aceste ultime secunde, privesc în jos spre piaţetă şi ceea ce văd mă surprinde. Zăresc chipul tău. Te uiţi la mine din ungherele umbrite. Ochii îţi sunt îndureraţi, şi totuşi simt în privirea lor veneraţie pentru tot ce am reuşit. Tu înţelegi că nu am de ales. Din dragoste pentru omenire, trebuie să-mi protejez capodopera. Creşte chiar şi acum... aşteptând... clocotind sub apele roşii-sângerii ale lagunei ce nu oglindeşte stele. Aşa că-mi desprind privirea de a ta şi contemplu orizontul. Sus, deasupra acestei lumi împovărate, îmi înalţ ultima rugă. Dragă Doamne, mă rog ca lumea să-şi amintească de mine nu ca de un păcătos monstruos, ci ca de salvatorul glorios care, aşa cum tu ştii, sunt cu adevărat. Mă rog ca omenirea să înţeleagă ce dar am lăsat în urma mea. Căci darul meu e viitorul. Darul meu e mântuirea. Darul meu este Inferno. Cu asta, şoptesc un ultim amin... şi fac pasul final, în abis.   CAPITOLUL 1 Amintirile prindeau contur încet... ca bulele ce răzbat din întunericul unui puţ fără fund. O femeie în văluri. Robert Langdon o priveşte peste râul ale cărui ape frământate sunt roşii de sânge. Pe malul celălalt, femeia stă cu faţa spre el, neclintită, solemnă, cu faţa ascunsă de un linţoliu. În mână strânge o pânză tainia albastră, pe care acum o ridică în onoarea mării de cadavre de la picioarele ei. Mirosul de moarte cotropeşte totul. Caută, şopti femeia. Şi vei găsi. Langdon receptă cuvintele de parcă ea le-ar fi rostit în mintea lui. — Cine eşti tu? întrebă, dar niciun sunet nu se auzi. Timpul se scurge repede, şopti ea. Caută şi găseşte. Langdon făcu un pas spre râu, dar era limpede că apele erau prea sângerii şi prea adânci pentru a le traversa. Când ridică din nou privirea spre femeia în văluri, trupurile de la picioarele ei erau mai multe. Sute acum, poate chiar mii, unele încă în viaţă, zvârcolindu-se în chinuri, răpuse de o moarte inimaginabilă... arse în foc, îngropate în fecale, devorându-se între ele. Auzea strigătele jalnice ale suferinţei omeneşti răzbătând peste apă. Femeia făcu un pas spre el, cu braţele slabe întinse, cerând parcă ajutor. — Cine eşti tu? întrebă Langdon din nou. Pentru a-i răspunde, cu mişcări încete, femeia îşi ridică vălul de pe faţă. Era de o frumuseţe izbitoare, şi totuşi mai bătrână decât îşi închipuise el pe la şaizeci de ani poate, bine clădită şi puternică, precum o statuie fără vârstă. Avea obrazul cu linii aspre, ochii adânci, expresivi şi părul lung, argintiu, care-i cădea în bucle pe umeri. O amuletă din lapislazuli îi atârnă la gât, un şarpe încolăcit pe un toiag. Langdon simţea că o cunoaşte... că are încredere în ea. Dar cum? Şi de ce? Femeia îi arăta acum două picioare care se zvârcoleau, ieşind cu susul în jos din pământ şi aparţinându-i aparent unui biet suflet îngropat până la talie, cu capul înainte. Pe coapsa albicioasă a omului se zărea o singură literă, scrisă cu nămol: R. R? se întrebă Langdon. Ca în... Robert? Adică... eu? Pe chipul femeii nu se putea citi nimic. Caută şi găseşte, repetă ea. Apoi, pe neaşteptate, începu să radieze o lumină albă... tot mai strălucitoare. Trupul ei întreg vibră cu intensitate şi o clipă mai târziu, cu un trosnet ca de tunet, explodă într-o mie de cioburi de lumină. Langdon se trezi brusc, strigând. Era singur în camera bine luminată. Mirosul intens de alcool medicinal plutea în aer şi undeva o maşinărie piuia uşor, în acelaşi ritm cu inima lui. Langdon dădu să-şi mişte braţul drept, dar o durere ascuţită îl opri. Privi în jos şi văzu acul unei perfuzii înfipt în antebraţul lui. Pulsul i se acceleră, iar maşinăria continuă să ţină ritmul, piuind mai repede. „Unde mă aflu? Ce s-a întâmplat?” Ceafa îi bubuia cu o durere zdrobitoare. Încet, întinse braţul liber şi îşi atinse pielea capului, încercând să localizeze sursa durerii. Sub părul încâlcit simţi cam zece, douăsprezece urme de cusături şi sânge uscat. Închise ochii, încercând să-şi amintească dacă avusese vreun accident. Nimic. Absolut nimic. „Gândeşte!” Doar întuneric. Un bărbat în bluză şi pantaloni de spital intră grăbit în salon, alertat probabil de monitorul cardiac. Avea o barbă neîngrijită, o mustaţă stufoasă şi ochi blânzi, cu o privire calmă şi meditativă pe sub sprâncenele groase. — Ce... s-a... întâmplat? bâigui Langdon. Am avut un accident? Bărbosul duse un deget la buze şi apoi ieşi în grabă, strigând pe cineva de pe culoar. Langdon întoarse capul, dar mişcarea îi stârni un val de durere în ţeastă. Inspiră de câteva ori adânc şi aşteptă ca menghina să cedeze. Apoi, foarte încet şi metodic, începu să inspecteze încăperea cu aer steril. Salonul avea un singur pat. Nu existau flori. Nici cărţi de vizită. Langdon îşi văzu hainele pe o măsuţă din apropiere, împăturite într-o pungă din plastic transparent. Erau pline de sânge. „Dumnezeule! Trebuie să fi fost grav”. Cu mişcări foarte lente, întoarse capul spre fereastra de lângă pat. Afară era întuneric. Noapte. Tot ce putea distinge era propria reflexie în geam – un necunoscut palid şi tras la faţă, legat la o sumedenie de fire şi tuburi, înconjurat de echipamente medicale. Pe culoar se auziră voci apropiindu-se, iar privirea lui Langdon reveni în salon. Medicul se întorsese, însoţit de o femeie. Părea să aibă puţin peste treizeci de ani. Purta o uniformă medicală albastră şi îşi legase părul blond într-o coadă groasă, care sălta în urma ei, în mers. — Sunt doctor Sienna Brooks, spuse ea, zâmbind spre Langdon. În seara asta lucrez cu doctorul Marconi. Langdon înclină uşor capul. Înaltă şi suplă, doctoriţa Brooks avea acel mers hotărât al sportivilor. Chiar şi în salopeta largă, trupul ei părea să aibă o eleganţă aparte. În ciuda absenţei oricărui machiaj vizibil, tenul îi era neobişnuit de neted, punctat doar de o mică aluniţă deasupra buzelor. Ochii, de un căprui catifelat, păreau extrem de pătrunzători, de parcă văzuseră şi trăiseră incomparabil mai mult decât orice altă persoană de vârsta ei. — Doctorul Marconi vorbeşte doar o engleză rudimentară, îi explică ea aşezându-se pe pat lângă el, şi m-a rugat să completez eu fişa de internare. Şi zâmbi din nou. — Mulţumesc, replică Langdon, răguşit. — Bun, reluă ea pe un ton oficial. Cum vă numiţi? Avu nevoie de câteva momente pentru a răspunde: — Robert... Langdon. Medicul îi vârî în ochi fasciculul luminos al unei lanterne de buzunar. — Ocupaţia? De data asta avu nevoie de şi mai mult timp. — Profesor. Istoria artei... şi simbolistică. Universitatea Harvard. — Sunteţi... american? Langdon îi aruncă o privire nedumerită. — Păi... începu ea ezitant. Nu aveaţi niciun act când aţi fost adus în seara asta. Purtaţi un sacou Harris Tweed şi pantofi Somerset, aşa că am bănuit că sunteţi britanic. — Sunt american, o asigură Langdon, prea obosit pentru a mai sta să-i explice preferinţa lui pentru hainele bine croite. — Vă doare ceva? — Capul, răspunse el. Lumina orbitoare a lanternei nu făcuse decât să-i accentueze bubuitul din ţeastă. Slavă Domnului, doctoriţa puse lanterna în buzunar şi îl prinse de încheietura mâinii, ca să-i ia pulsul. — V-aţi trezit ţipând, continuă ea. Vă amintiţi de ce? În mintea lui reveni imaginea stranie a femeii în văluri, înconjurate de trupuri zvârcolindu-se. Caută şi vei găsi. — Am avut un coşmar. — Despre? Langdon îi povesti. Doctoriţa îşi păstră expresia neutră în vreme ce nota ceva pe o hârtie. — Aveţi idee ce anume ar fi putut declanşa o imagine atât de oribilă? Langdon se gândi o clipă, după care clătină din cap, iar ţeasta lui bubui drept răspuns. — Bine, domnule Langdon, spuse doctoriţa Brooke, continuând să scrie. Câteva întrebări de rutină pentru dumneavoastră. În ce zi a săptămânii suntem? Langdon se gândi o clipă. — Sâmbătă. Îmi amintesc că azi, mai devreme, mă plimbam prin campus... în drum spre o serie de conferinţe de după-amiază, şi apoi... Cam ăsta-i ultimul lucru pe care mi-l amintesc. Am căzut cumva? — Ajungem şi la asta. Ştiţi unde vă aflaţi? Langdon spuse ce-i trecu prin minte: — Spitalul Massachusetts General? Doctoriţa Brooke mai notă ceva. — Există vreo persoană căreia să-i telefonăm din partea dumneavoastră? Soţie? Copii? — Nimeni, replică Langdon, instinctiv. Întotdeauna îi plăcuse solitudinea şi independenţa oferite de viaţa de burlac pe care o alesese, deşi trebuia să recunoască, mai ales în situaţia actuală, că ar fi preferat să aibă alături un chip familiar. — Sunt unii colegi pe care aş putea să-i sun, dar nu e nevoie, adăugă el. Doctoriţa Brooks termină de scris, iar medicul mai vârstnic se apropie. Netezindu-şi sprâncenele stufoase, scoase din buzunar un mic reportofon şi i-l arătă colegei sale. Aceasta încuviinţă tăcut şi se întoarse spre pacient. — Domnule Langdon, când aţi sosit, în seara asta, bâiguiaţi ceva iar şi iar. Întoarse privirea spre doctorul Marconi, iar acesta ridică reportofonul şi apăsă un buton. Înregistrarea începu să se deruleze, iar Langdon îşi auzi propria voce împleticită, murmurând la nesfârşit aceleaşi cuvinte: „Ve... sorry. Ve... sorry...” — Am impresia, spuse doctoriţa, că spuneaţi: „Îmi pare foarte rău. Îmi pare foarte rău”. Langdon încuviinţă, cu toate că nu-şi amintea nimic. Doctoriţa Brooks îl fixă cu o privire stânjenitor de intensă. — Aveţi idee de ce aţi fi spus aşa ceva? Vă pare rău pentru ceva anume? Încercând să facă lumină în ungherele întunecate ale memoriei sale, Langdon o văzu din nou pe femeia în văluri. Stătea pe malul unui râu sângeriu, înconjurată de cadavre. Duhoarea morţii îi reveni în nări. Brusc, un sentiment instinctiv de pericol îl copleşi... pericol nu doar pentru el... ci pentru toată lumea. Piuitul monitorului cardiac se acceleră. Muşchii i se încordară, iar Langdon încercă să se ridice în capul oaselor. Doctoriţa Brooks puse o mână fermă pe pieptul lui, forţându-l să se aşeze la loc. Apoi aruncă o privire spre medicul bărbos, care se apropie de o măsuţă alăturată şi începu să prepare ceva. Doctoriţa Brooks se aplecă asupra lui Langdon şi-i spuse în şoaptă: — Domnule Langdon, anxietatea este un simptom frecvent întâlnit în cazurile de leziuni cerebrale, dar trebuie să vă menţineţi pulsul la un ritm scăzut. Fără mişcări. Fără emoţii. Staţi liniştit şi odihniţi-vă. Nu e nimic grav. Memoria vă va reveni treptat. Celălalt medic se întoarse ţinând în mână o seringă pe care i-o întinse doctoriţei. Aceasta injectă conţinutul în perfuzia lui Langdon. — Un sedativ uşor, care să vă liniştească, îi explică ea, şi să vă mai atenueze durerea. Vă veţi face bine, adăugă, ridicându-se să plece. Încercaţi să dormiţi. Dacă aveţi nevoie de ceva, apăsaţi butonul de lângă pat. Apoi stinse lumina şi ieşi din salon, împreună cu medicul bărbos. În întuneric, Langdon simţi sedativul inundându-i organismul aproape instantaneu, trăgându-l înapoi, în hăul acela adânc din care ieşise. Încercă să se opună, să ţină ochii deschişi în bezna salonului. Dădu să se ridice, dar trupul îi era neclintit şi greu ca betonul. Răsucindu-se puţin, ajunse din nou cu faţa spre fereastră. Becurile din salon fuseseră stinse şi, în geamul întunecat, propria reflexie dispăruse, înlocuită de luminile oraşului, în depărtare. Printre siluetele cupolelor şi ale fleşelor, o faţadă cu aer regal domina câmpul vizual. Clădirea era o impunătoare fortăreaţă din piatră, cu un parapet cu creneluri în V şi un turn înalt de nouăzeci de metri care se lărgea în apropiere de vârf, transformându-se într-un bastion masiv. Langdon se ridică brusc în şezut şi durerea îi explodă în cap. Străduindu-se să ignore bubuitul chinuitor, îşi fixă privirea asupra turnului. Cunoştea bine structura aceea medievală. Era unică în lume. Din păcate, se afla la şapte mii de kilometri distanţă de Massachusetts. *** Dincolo de fereastra salonului, ascunsă în umbrele de pe Via Torregalli, o femeie vânjoasă coborî cu o mişcare uşoară de pe motocicleta ei BMW şi porni la pas, cu intensitatea unei pantere ce-şi pândeşte prada. Privirea îi era pătrunzătoare. Părul tuns scurt şi pieptănat cu ţepi i se reliefa pe gulerul ridicat al jachetei din piele neagră a costumului de motociclist. Femeia îşi verifică arma cu amortizor şi ridică privirea spre fereastra lui Robert Langdon, unde luminile abia se stinseseră. Cu câteva ore în urmă, misiunea ei iniţială o luase razna. „Uguitul unei singure turturele a schimbat totul”. Iar acum, venise aici pentru a remedia situaţia.   CAPITOLUL 2 „Sunt în Florenţa?!” Robert Langdon îşi simţea capul bubuind. Şedea acum în capul oaselor pe patul de spital şi apăsa frenetic pe butonul de apel. În ciuda sedativelor din organism, inima îi bătea cu repeziciune în piept. Doctoriţa Brooks reveni în salon, părul legat în coadă săltându-i pe spate. — S-a întâmplat ceva? Langdon clătină din cap, stupefiat. — Sunt în... Italia?! — Bun, replică ea. Începeţi să vă amintiţi. — Ba nu! exclamă el şi arătă cu mâna pe fereastră, spre monumentala construcţie din depărtare. Am recunoscut Palazzo Vecchio. Doctoriţa Brooks aprinse luminile în salon şi contururile Florenţei dispărură. Medicul veni lângă patul lui, vorbind cu glasul calm: — Domnule Langdon, nu trebuie să vă îngrijoraţi. Aveţi o uşoară amnezie, dar doctorul Marconi a confirmat că funcţiile cerebrale sunt perfecte. Medicul bărbos dădu şi el buzna în salon; auzise probabil soneria. Verifică monitorul cardiac în timp ce tânăra doctoriţă îi spunea ceva într-o italiană rapidă şi fluentă – ceva cum că Langdon era „agitato” constatând că se află în Italia. „Agitat?!” exclamă Langdon în sinea sa, furios. „Mai degrabă stupefiat!” Adrenalina care i se revărsase în sânge ducea o luptă acerbă cu sedativele. — Ce s-a întâmplat cu mine? întrebă el. În ce zi suntem? — Totul e în regulă, răspunse doctoriţa. E dimineaţă devreme. Luni, optsprezece martie. „Luni”. Langdon îşi sili mintea chinuită să se întoarcă la ultimele imagini pe care şi le putea aminti: întuneric şi frig... străbătând singur campusul de la Harvard spre o serie de conferinţe de sâmbătă seara. „Asta a fost cu două zile în urmă!?” Era din ce în ce mai panicat pe măsură ce încerca să-şi aducă aminte ceva, orice, din timpul conferinţei sau de după. Nimic. Piuitul monitorului cardiac se acceleră. Medicul mai vârstnic îşi scărpină barba şi continuă să ajusteze aparatura, iar doctoriţa Brooks se aşeză din nou lângă Langdon. — Vă veţi reveni, îl asigură ea încă o dată, pe un ton blând. V-am diagnosticat cu amnezie retrogradă, o problemă frecvent întâlnită în cazurile de traumatism cranian. S-ar putea ca amintirile din ultimele zile să fie mai tulburi sau chiar să lipsească, dar nu ar trebui să fi suferit vătămări permanente. Vă amintiţi prenumele meu? îl întrebă ea după o scurtă pauză. Vi l-am spus când am venit în salon. Langdon se gândi o clipă. — Sienna. „Doctor Sienna Brooks”. Ea surâse. — Vedeţi? Deja vă formaţi amintiri noi. Durerea din ţeastă era aproape insuportabilă, iar vederea îi rămăsese înceţoşată. — Ce s-a... întâmplat? Cum am ajuns aici? — Cred că ar trebui să vă odihniţi acum şi poate... — Cum am ajuns aici?! repetă el şi monitorul cardiac piui mai repede. — Bine, bine, dar respiraţi uşor, replică doctoriţa Brooks, după ce schimbă o privire îngrijorată cu colegul ei. Vă voi spune, adăugă apoi, pe un ton foarte serios. Domnule Langdon, cu trei ore în urmă aţi venit la camera de urgenţă împleticindu-vă, sângerând dintr-o rană la cap, şi v-aţi prăbuşit imediat. Nimeni nu ştia cine sunteţi şi cum aţi ajuns aici. Murmuraţi ceva în engleză, aşa că doctorul Marconi m-a rugat să-l asist. Sunt din Marea Britanie şi petrec un an sabatic aici. Langdon avea impresia că se trezise într-o pictură de Max Ernst. „Ce naiba caut eu în Italia?” În mod normal, venea aici o dată la doi ani, în iunie, pentru o conferinţă pe teme de artă, dar acum era martie. Sedativele îşi făceau efectul, iar lui i se părea că gravitaţia era cu fiecare secundă tot mai puternică, încercând să-l tragă în jos, prin salteaua de pe pat. Încercă să se opună, scuturând din cap şi forţându-se să rămână treaz. Doctoriţa Brooks se aplecă, părând să plutească deasupra lui ca un înger. — Vă rog, domnule Langdon, şopti ea. Traumele craniene sunt problematice în primele douăzeci şi patru de ore. Trebuie să vă odihniţi; altfel vă puteţi face rău singur. Brusc, o voce răsună la interfonul din salon: „Doctore Marconi?” Medicul bărbos apăsă un buton de pe perete şi răspunse: — Si? Vocea începu să vorbească rapid în italiană. Langdon nu înţelese nimic, dar surprinse un schimb de priviri mirate între cei doi doctori din salon. Sau, mai degrabă, alarmate? — Momento, spuse Marconi şi încheie discuţia. — Ce se întâmplă? Ochii doctoriţei părură să se îngusteze puţin. — Era recepţionera de la Terapie Intensivă. A venit cineva la dumneavoastră. O rază de speranţă străpunse ceaţa din mintea lui Langdon. — Asta e bine! Poate că persoana în cauză ştie ce mi s-a întâmplat. Ea nu părea prea convinsă. — E ciudat totuşi că a venit cineva. Noi nu vă ştiam numele şi nici nu sunteţi înregistrat ca pacient. Langdon se strădui să reziste sedativelor şi se ridică cu greu în capul oaselor, în pat. — Dacă e cineva care ştie că sunt aici, persoana aceea trebuie să ştie şi ce s-a întâmplat! Doctoriţa Brooks aruncă o privire spre Marconi, care imediat clătină din cap şi bătu cu degetul în ceasul său de la mână. Ea se răsuci din nou spre Langdon. — Regulile de la Terapie Intensivă, explică ea. Accesul nu este permis nimănui înainte de ora nouă, cel mai devreme. Doctorul Marconi se va duce imediat să vadă cine este vizitatorul şi ce doreşte. — Dar cum rămâne cu ce vreau eu? insistă Langdon. Doctoriţa Brooks afişă un surâs răbdător şi se aplecă spre el, coborând uşor vocea: — Domnule Langdon, sunt câteva lucruri pe care nu le ştiţi despre noaptea trecută... Despre ceea ce vi s-a întâmplat. Şi înainte să vorbiţi cu altcineva, cred că e bine să cunoaşteţi toate datele. Din păcate, consider că nu sunteţi încă suficient de refăcut ca să... — Ce date? întrebă Langdon, făcând eforturi să stea mai drept în pat, dar branula din braţ îl ciupi; avea impresia că trupul îi cântăreşte sute de kilograme. Tot ce ştiu eu este că mă aflu într-un spital din Florenţa şi că am venit aici repetând: „Îmi pare rău”... Brusc, un gând înfricoşător îi trecu prin minte. — Am făcut vreun accident de maşină? întrebă el. Am rănit pe cineva? — Nu, nu, răspunse doctoriţa. Nu cred că asta s-a întâmplat. — Atunci, ce? insistă Langdon, mutându-şi furios privirile de la un medic la celălalt. Am dreptul să ştiu ce se petrece aici! Urmă o tăcere îndelungată, după care în sfârşit doctorul Marconi schiţă un semn aprobator către atrăgătoarea sa colegă. Aceasta răsuflă adânc şi se apropie mai mult de patul lui. — Bun, daţi-mi voie să vă spun ce ştiu eu... şi să mă ascultaţi liniştit, bine? Langdon încuviinţă, iar mişcarea îi trimise un val de durere în cap. Dar îl ignoră, nerăbdător să afle răspunsurile. — În primul rând... Rana de la cap nu a fost cauzată de un accident. — Ei, asta-i bine. — Nu chiar. Rana a fost provocată de un glonţ. Monitorul cardiac începu imediat să piuie mai repede. — Poftim? Doctoriţa Brooks începu să-i explice vorbind repede, dar ferm: — Un glonţ v-a zdrelit creştetul şi, foarte probabil, v-a cauzat o contuzie. Aţi avut mare noroc că aţi scăpat cu viaţă. Un centimetru mai jos şi... Langdon o privi uluit. „Cineva a tras în mine?” Voci răstite răsunară brusc pe culoar, ca şi când tocmai izbucnise o ceartă. Se părea că persoana sosită la Langdon nu voia să aştepte. Aproape în aceeaşi clipă se auzi cum o uşă grea de la celălalt capăt al coridorului se izbeşte de perete. Langdon văzu o siluetă apropiindu-se. Femeia era îmbrăcată de sus până jos în piele neagră. Era solidă, musculoasă şi avea părul negru, pieptănat cu ţepi. Se mişca fără efort, ca şi când tălpile ei nu atingeau solul, şi se îndrepta direct spre salonul lui Langdon. Fără nicio ezitare, doctorul Marconi se aşeză în cadrul uşii, pentru a-i bloca accesul. — Ferma! spuse el, ridicând braţul cu palma întinsă, ca un poliţist. Fără a se opri, necunoscuta scoase un revolver cu amortizor. Îl îndreptă spre pieptul doctorului Marconi şi trase. Se auzi un şuier sacadat. Oripilat, Langdon privi cum doctorul Marconi face câţiva paşi împleticiţi înapoi în salon şi se prăbuşeşte la podea, ţinându-se cu mâinile de piept, în vreme ce halatul alb i se umple de sânge.   CAPITOLUL 3 La cinci mile marine în largul coastelor Italiei, luxosul iaht Mendacium, lung de 70 de metri, înainta uşor în pâcla care se ridica în zori din apele unduitoare ale Adriaticii. Carena cu profil hidrodinamic a vasului era vopsită în cenuşiu metalic, conferindu-i un aer deloc prietenos, care amintea de navele militare. În valoare de peste 300 de milioane de dolari, iahtul dispunea de toate facilităţile obişnuite – spa, piscină, cinematograf, submarin personal şi un helipad. Toate acestea prezentau însă un interes marginal pentru proprietarul său, care îl achiziţionase cu cinci ani în urmă şi imediat golise majoritatea acestor spaţii, pentru a instala un centru de comandă de nivel militar, cu pereţii dublaţi cu plumb. Deservită de trei legături prin satelit dedicate şi o reţea suplimentară de relee terestre, în sala de control de pe Mendacium lucrau aproape douăzeci şi cinci de persoane – tehnicieni, analişti, coordonatori de operaţiuni – care locuiau la bordul navei şi păstrau un contact permanent cu diversele centre de operaţiuni ale organizaţiei, amplasate pe uscat. Din echipa de securitate a iahtului făceau parte o mică unitate de luptători cu pregătire militară, două sisteme de detecţie a rachetelor şi un arsenal care includea cele mai noi tipuri de arme disponibile. Ceilalţi angajaţi – bucătari, personal de întreţinere şi servire – ridicau numărul persoanelor de la bord la peste patruzeci. Astfel, Mendacium era un fel de clădire de birouri mobilă, de unde proprietarul îşi conducea şi administra imperiul. Cunoscut angajaţilor său doar ca „prefectul”, acesta era un bărbat pipernicit, cu tenul bronzat şi ochi adânciţi în orbite. Fizicul său deloc impunător şi modul direct de adresare păreau cum nu se poate mai adecvate pentru un om care făcuse o avere colosală oferind o gamă variată de servicii sub acoperire, situată undeva la periferia mai întunecată a societăţii. Fusese numit în multe feluri – mercenar lipsit de suflet, furnizor de păcate, mâna dreaptă a diavolului –, dar nu era nimic din toate acestea. El doar le oferea clienţilor să-i posibilitatea de a-şi împlini dorinţele şi ambiţiile fără a suferi consecinţe neplăcute; faptul că omenirea era păcătoasă din fire nu era problema lui. În ciuda detractorilor săi şi a obiecţiilor etice pe care ei le ridicau, busola morală a prefectului era întotdeauna orientată către o stea fixă. El îşi construise propria reputaţie, ca şi pe cea a Consorţiului – pe baza a două reguli de aur. Niciodată să nu faci o promisiune pe care n-o poţi respecta. Niciodată să nu minţi un client. Niciodată. Iar în cariera sa profesională, prefectul nu-şi încălcase nicio promisiune şi nu renunţase vreodată la o înţelegere. Cuvântul său constituia o garanţie absolută, cu greutate bancară, şi dacă existau anumite contracte pe care regreta că le încheiase, rezilierea lor nu era nicidecum o opţiune. În dimineaţa asta, ieşind în balconul apartamentului său de pe iaht, prefectul îşi lăsă privirea să rătăcească pe apele frământate ale mării şi încercă să alunge neliniştea care îl cuprinsese. „Hotărârile trecutului sunt arhitecţi ai prezentului”. Deciziile pe care prefectul le luase în trecut îl aduseseră în situaţia de a-şi negocia calea pe aproape orice teren minat şi a ajunge totdeauna la capăt pe primul loc. Astăzi însă, privind pe fereastră spre luminile îndepărtate ale Italiei continentale, se simţea neobişnuit de tensionat. Cu un an în urmă, pe acelaşi iaht, luase o decizie ale cărei ramificaţii ameninţau acum să distrugă tot ce clădise. „Am acceptat să-mi ofer serviciile cui nu trebuia”. N-ar fi avut cum să ştie asta la momentul respectiv, fireşte, însă acum greşeala sa atrăsese după sine un vârtej de probleme neprevăzute, obligându-l să-şi trimită pe teren unii dintre cei mai buni agenţi, cu ordinul de a face „tot ce e necesar” pentru a evita un veritabil naufragiu. În acest moment, prefectul aştepta veşti de la un agent anume. „Vayentha”, îşi spuse, în faţa ochilor apărându-i imaginea specialistei vânjoase, cu părul ţepos. Vayentha, care îl servise perfect până la această misiune, făcuse noaptea trecută o greşeală cu consecinţe dramatice. Ultimele şase ore fuseseră un haos, o încercare disperată de a recăpăta controlul asupra situaţiei. Vayentha pretinsese că greşeala fusese rezultatul unui simplu ghinion: uguitul la momentul nepotrivit al unei turturele. Dar prefectul nu credea în noroc sau în lipsa lui. Toate acţiunile lui erau orchestrate în aşa fel încât să elimine orice întâmplare sau hazard. Controlul era domeniul lui de excelenţă – să prevadă orice eventualitate, să anticipeze fiece reacţie şi să modeleze realitatea în vederea rezultatului dorit. Avea un portofoliu imaculat de succese şi discreţie, iar acesta îi adusese o clientelă extraordinară – miliardari, politicieni, şeici şi chiar guverne întregi. Spre răsărit, prima geană de lumină începuse deja să înghită stelele de la orizont. Pe punte, prefectul aştepta răbdător veşti de la Vayentha, că misiunea ei decursese exact conform planului.                

        PROLOG     În vreme ce bătrânul tren cu cremalieră își croia încet drum în sus, pe versantul ameţitor, Edmond Kirsch privea masivul muntos care se înălţa deasupra lui. În depărtare, construită în stânca muntelui, uriaşa mănăstire din piatră părea suspendată în aer, ca şi când cineva ar fi contopit-o, prin cine ştie ce magie, cu buza abisului vertical. Atemporal, sanctuarul din Catalonia, Spania, rezistase inexorabilei atracţii gravitaţionale vreme de mai bine de patru sute de ani, fără a-şi trăda niciodată scopul pentru care fusese construit, acela de a-i izola de lumea modernă pe cei din interiorul lui. „În mod ironic, ei vor fi acum primii care vor afla adevărul, îşi spuse Kirsch, întrebându-se cum aveau să reacţioneze. Istoric vorbind, cei mai periculoşi oameni din lume fuseseră întotdeauna oamenii lui Dumnezeu… mai cu seamă atunci când zeii lor erau ameninţaţi. Iar eu mă pregătesc să arunc o torţă aprinsă într-un cuib de viespi.“ Când trenul ajunse pe culme, Kirsch zări o siluetă solitară care-l aştepta pe peron – un schelet împuţinat, înveşmântat în tradiţionala sutană catolică purpurie cu stihar alb, cu un zucchetto[1] pe cap. Recunoscând din fotografii trăsăturile osoase ale celui care-l întâmpina, Kirsch simţi un neaşteptat aflux de adrenalina. „Valdespino a venit personal să mă salute. “ Episcopul Antonio Valdespino era o personalitate importantă în Spania nu doar un prieten şi un sfătuitor de încredere al regelui, ci şi unul dintre cei mai energici şi mai influenți militanţi pentru păstrarea valorilor catolice conservatoare şi a standardelor politice tradiţionale. — Edmond Kirsch, presupun, rosti episcopul în clipa în care inventatorul coborî din tren. — În persoană, confirmă el zâmbind şi strângând mâna osoasă a gazdei. Vă mulţumesc, Eminenţă, pentru că aţi organizat această întâlnire. — Apreciez faptul că dumneavoastră aţi solicitat-o, replică episcopul, a cărui voce era mai puternică decât se aşteptase Kirsch, limpede şi pătrunzătoare ca dangătul unui clopot. Nu se întâmplă des să fim consultaţi de oameni de ştiinţă, şi mai ales de cineva eu prestigiul dumneavoastră. Pe aici, vă rog. Valdespino îşi conduse oaspetele pe peron, în vreme ce vântul rece de munte îi șfichiuia sutana. — Trebuie să mărturisesc, adăugă el, că arătaţi altfel decât mi-aş fi imaginat. Mă aşteptam la un savant, dar dumneavoastră sunteţi mai degrabă… Aruncând o privire cu o uşoară nuanţă de dispreţ spre elegantul costum Kiton K50 şi spre pantofii Barker din piele de struţ ai oaspetelui său, continuă: — … trendy cred că e cuvântul, nu-i aşa? Kirsch zâmbi politicos. „Termenul trendy nu mai e la modă de vreo zece ani.” — Deşi am citit lista realizărilor dumneavoastră ştiinţifice, tot nu ştiu foarte bine cu ce anume va ocupaţi. — M-am specializat în teoria jocurilor şi modelarea computerizată. — Deci faceţi jocuri pe computer pentru copii? Kirsch bănuia ca episcopul afişa un aer neştiutor în încercarea de a se arăta curtenitor. Fiindcă, ştia bine, Valdespino era un cunoscător extrem de bine informat în domeniul tehnologiei şi adesea îi avertiza pe ceilalţi cu privire la riscurile ei. — Nu, Eminentă. Teoria jocurilor este o ramură a matematicii care studiază tiparele, pentru a face predicţii cu privire la viitor. — Ah da. Parcă am citit că aţi prezis, cu câţiva ani în urmă, izbucnirea unei crize financiare în Europa. Şi atunci când nimeni nu pleca urechea Ia spusele dumneavoastră ați salvat situația concepând un program de computer care a readus Uniunea Europeană la viaţă. Cum suna butada aceea celebră a dumneavoastră? „La treizeci şi trei de ani, am vârsta pe care o avea lisus când a înviat din morţi.“ Kirsch simţi o strângere de inimă. — O analogie nefericită, Eminenţă. Eram tânăr pe atunci. — Tânăr? râse episcopul încetişor. Şi câţi ani aveţi acum…? Poate patruzeci? — Exact. Bătrânul surâse, în vreme ce sutana continua să-i fie fluturată de vânt. — Ei bine, cei săraci cu duhul ar fi trebuit să moştenească Pământul, însă lumea este acum a celor tineri – cei cu preocupări tehnologice, care stau necontenit cu privirile în ecranele video în loc să şi le întoarcă spre propriul suflet. Trebuie să recunosc, niciodată nu mi-aş fi închipuit că-l voi întâlni chiar pe tânărul aflat în avangarda mişcării. Ştiaţi că sunteţi considerat un profet? — În cazul de faţă, un profet nu foarte priceput, Eminenţă. Când v-am solicitat o întâlnire privată împreună cu colegii dumneavoastră, am calculat că şansele de a accepta se ridicau la numai douăzeci la sută. — Aşa cum le-am zis colegilor mei, credincioşii au întotdeauna de câştigat ascultându-i pe cei care nu cred. Doar auzind vocea diavolului putem aprecia mai bine glasul lui Dumnezeu. Glumesc, fireşte, surâse bătrânul. Vă rog să-mi iertaţi simţul umorului învechit. Din când în când, filtrele autoimpuse mai dau rateuri. Cu aceste cuvinte, episcopul Valdespino schiţă un gest. — Ceilalţi ne aşteaptă. Pe aici, vă rog. Kirsch zări destinaţia către care se îndreptau – o colosală citadelă din piatră aburcată pe buza unei stânci al cărei perete vertical cobora sute de metri până într-o vale cuibărită la poalele unor dealuri împădurite. Descumpănit de înălţime, Kirsch îşi întoarse privirea de la hăul căscat și-şi urmă gazda pe poteca şerpuită, îndreptându-şi gândurile spre întâlnirea programată. Ceruse o audienţă cu trei importanţi lideri religioşi care tocmai participaseră la o conferinţă în mănăstire. Parlamentul Mondial al Religiilor Începând din 1893, sute de lideri spirituali din aproape treizeci de mișcări religioase din lume se reuneau Ia fiecare câţiva ani în locuri diferite pentru o săptămână de dialoguri interconfesionale. Printre participanți se aflau diverşi clerici creștini influenţi, rabini evrei și mulahi musulmani din lumea întreagă, dar şi pujari hinduşi, bhikkhu budiști, jainişti, adepţi ai sikhismuhii şi alţii. Parlamentul avea ca obiectiv declarat „cultivarea armonici între religiile lumii, construirea de punţi între diverse mişcări spirituale şi celebrarea comuniunii între toate credinţele religioase”. „Un ţel nobil”, îşi spuse Kirsch, care-I considera totuşi un exerciţiu inutil – o căutare fără rost a unor puncte comune întâmplătoare într-un amestec eterogen de poveşti, mituri şi închipuiri străvechi. Continuând să străbată poteca alături de episcopul Valdespino, Kirsch privi în jos, la stânca abruptă, cu un gând sardonic: „Moise a urcat un munte pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu, eu am urcat un altul pentru a face exact contrariul”. Motivaţia pentru acel demers, îşi spusese el, era una a obligaţiei de ordin etic. Însă ştia bine că vizita lui acolo era alimentată şi de o doză considerabilă de orgoliu personal – aştepta nerăbdător să simtă mulţumirea de a sta faţă în faţă cu clericii aceia şi a le vesti iminenta prăbuşire. „Aţi avut şansa voastră de a ne defini adevărul.” — V-am citit CV-ul, rosti episcopul pe neaşteptate, întorcându-şi privirea spre Kirsch. Am văzut ca aţi studiat în cadrul Universităţii Harvard. — Da, însă n-am luat licenţa. — Înţeleg. Nu cu mult timp în urmă, citeam că, pentru prima dată în istoria acestei universităţi, printre studenţii ei sunt mai mulţi atei şi agnostici decât cei care se consideră adepţi ai unei religii. Este o statistică sugestivă, domnule Kirsch. „Ce pot să zic? ar fi vrut futurologul să-i răspundă. Studenţii noştri sunt cu fiecare an mai inteligenţi.” Vântul sufla şi mai tare când ajunseră în faţa vechiului edificiu din piatră. Înăuntru, în lumina palidă de la intrare, aerul părea greu de la mirosul dens al lămâii arse. Cei doi bărbaţi străbătură un labirint de coridoare întunecate. Kirsch se străduia să se adapteze la semiobscuritate. În cele din urmă, ajunseră în faţa unei uşi din lemn neobişnuit de mici. Episcopul ciocăni, se aplecă şi intră, făcându-i semn să-l urmeze. Nesigur, Kirsch păşi peste prag. Se afla într-o încăpere dreptunghiulară, ai cărei pereţi înalţi erau ticsiți cu tomuri vechi, legale în piele. Rafturi suplimentare, separate, mărgineau zidurile aidoma unor coaste, alternând cu radiatoare din fontă care şuierau şi zăngăneau, dând impresia stranie că încăperea însăşi era vie. Kirsch ridică privirea spre pasarela cu balustradă ornată care înconjura etajul şi în clipa aceea ştiu fără urmă de îndoială unde se aflau. „Celebra bibliotecă de la Montserrat“, îşi dădu el seama uimit de faptul că fusese primit acolo. Se spunea că încăperea aceea găzduia texte rare, chiar unice, la care aveau acces doar călugării care-şi dăruiseră viaţa lui Dumnezeu, trăind sechestraţi pe acel munte. — Aţi cerut discreţie, îi spuse episcopul. Ne aflam în cel mai retras spaţiu al nostru. Puţini dintre cei de afară au intrat vreodată aici. — Un privilegiu generos. Vă mulţumesc. Păşind în urma episcopului, Kirsch se apropie de o masă mare din lemn, la care aşteptau doi bărbaţi în vârstă. Cel din stânga părea istovit de vreme, cu privirea obosită şi barba albă, încâlcită. Purta un costum negru, boţit, o cămaşă alba şi o pălărie Fedora. — Rabinul Yehuda Köves, i-l prezentă episcopul. Un filosof prestigios, autorul unor scrieri ample despre cosmologia Cabalei. Kirsch se întinse şi strânse politicos mâna rabinului Köves. — Îmi face plăcere să vă întâlnesc, domnule. V-am citit cărţile despre Cabala. Nu pot spune că le-am înţeles, dar le-am citit. Köves înclină din cap, afabil, şi-şi tampona cu batista ochii lăcrimoşi. — Iar Domnia Sa, continuă episcopul întorcându-se spre cel de-al doilea bărbat, este reputatul allamah Syed al-Fadl. Venerabilul cărturar islamic se ridică şi surâse larg. Era scund şi îndesat, cu o figură jovială, care părea să nu se potrivească deloc cu ochii lui pătrunzători. Era înveşmântat într-un simplu thawb[2] alb. — Iar eu, domnule Kirsch, am citit previziunile dumneavoastră cu privire la viitorul omenirii. Nu pot afirma că sunt de acord cu ele, însă le-am citit. Kirsch zâmbi îndatoritor și-i strânse mâna. — Oaspetele nostru, reluă episcopul adresându-se colegilor săi, este, aşa cum ştiţi, un apreciat profesionist în domeniul computerelor, specialist în teoria jocurilor, inventator şi un fel de profet al lumii tehnologice. Ţinând cont de sfera de activitate a Domniei Sale, m-a mirat solicitarea sa de a ni se adresa în această formulă. De aceea, îl voi lăsa pe domnul Kirsch să ne explice pentru ce se află aici. Cu aceste cuvinte, episcopul Valdespino se aşeză între colegii lui, îşi împreună mâinile şi ridică spre Edmond o privire nerăbdătoare. Asemenea juraţilor într-o sală de judecată, atitudinea celor trei crea o atmosferă care amintea mai degrabă de Inchiziţie decât de o agapă amicală între nişte minţi luminate. Dintr-odată, Kirsch conştientiza că episcopul nici măcar nu-i pregătise şi lui un scaun. Mai mult nedumerit decât intimidat, îşi studie o clipă gazdele încărunţite. „Deci aceasta este Sfânta Treime pe care am solicitat-o. Cei Trei Magi.“ Luându-şi un răgaz de o clipă pentru a-şi impune prezenţa, Kirsch se apropie de fereastră şi privi în jos, la superba panoramă care se deschidea dedesubt. Un mozaic de pajişti şi păşuni scăldate în soare acoperea o vale adâncă, lăsând apoi loc piscurilor ascuţite ale munţilor Collserola. Departe în zare, undeva deasupra Mării Balcarelor, un front ameninţător de nori de furtună începuse să se adune la orizont. „Cum nu se poate mai potrivit”, reflectă Kirsch, conştient de tulburarea pe care avea s-o stârnească în scurt timp acolo, în acea încăpere, însă şi în lumea de afară. — Domnilor, începu el, întorcându-se brusc spre cei trei, cred că episcopul Valdespino v-a transmis deja dorinţa mea de confidenţialitate. Înainte de a continua, aş vrea să repet că ceea ce vă voi comunica trebuie păstrat în cel mai strict secret. Mai simplu spus, cer din partea fiecăruia dintre dumneavoastră angajamentul că va păstra tăcerea. Suntem de acord în această privinţă? Cei trei bărbaţi încuviinţară în linişte – gest despre care Kirsch ştia că era totuşi inutil. „Vor vrea să îngroape cât mai adânc această informaţie, nicidecum s-o difuzeze.” — Mă aflu astăzi aici, continuă el, deoarece am făcut o descoperire ştiinţifică, una pe care o veţi considera, cred, surprinzătoare. Este un domeniu pe care l-am studiat ani de-a rândul, cu speranţa că voi găsi răspunsul la două dintre cele mai profunde întrebări ale spiritului omenesc. Iar acum, că am reuşit, mă adresez dumneavoastră, deoarece cred că informația pe care o deţin îi va afecta pe credincioşii din întreaga lume într-un mod radical, provocând, probabil, o schimbare de paradigmă pe care n-aş putea s-o descriu decât ca… explozivă. În acest moment, sunt singura persoană din lume care cunoaşte această informaţie. Şi mă pregătesc să v-o dezvălui. Duse mâna la buzunar şi scoase un smartphone supradimensionat – unul conceput şi realizat în mod special pentru nevoile Iui. Telefonul avea o husă viu colorată, cu ajutorul căreia Kirsch îl aşeză în faţa celor trei bărbaţi ca pe un ecran de televizor. Peste o clipă avea să folosească dispozitivul pentru a apela un server ultrasecurizat, îşi va tasta parola de acces din patruzeci şi şapte de caractere şi va accesa o prezentare on-line live. — Ceea ce veţi vedea, le spuse el, este rezumatul unui anunţ pe care sper să-l împărtăşesc lumii întregi, probabil cam peste o lună. Dar înainte, am vrut să mă consult cu unii dintre cei mai influenţi lideri religioşi, pentru a înţelege mai bine cum va fi primită această informaţie de cei pe care-i va afecta în modul cel mai profund. Episcopul oftă, parând mai degrabă plictisit decât îngrijorat. — Un preambul incitant. Domnule Kirsch. Vorbiţi de parcă ceea ce aveţi de gând să ne arătaţi va zdruncina din temelii marile religii ale lumii. Kirsch privi în jur, la tezaurul străvechi de texte sacre şi îşi spuse: „Nu le va zdruncina din temelii. Le va spulbera”. Apoi îi cântări din ochi pe cei trei bărbaţi aflaţi în faţa lui. Ceea ce nu ştiau ei era faptul că, peste numai trei zile, Kirsch intenţiona sa facă publică prezentarea video respectivă. În cadrul unui eveniment exploziv, meticulos coregrafiat. După aceea, oamenii din lumea întreaga vor înţelege că învăţăturile tuturor religiilor de pe Pământ au, într-adevăr, un lucru în comun. Toate sunt greşite. CAPITOLUL 1 Profesorul Robert Langdon ridică privirea spre câinele înalt de doisprezece metri aflat în piaţetă. Blana animalului era un covor viu de iarbă şi flori parfumate. „Mă străduiesc să te plac, se gândi el. Chiar mă străduiesc.“ După ce mai privi o vreme creatura, îşi continuă drumul pe pasarela suspendată, traversând apoi o vastă suprafaţă terasată, ale cărei trepte inegale erau menite să-i scoată pe vizitatori din ritmul obişnuit al paşilor. „Misiune îndeplinită”, comentă Langdon în sinea lui, după ce aproape că se împiedică de două ori pe treptele neregulate. În capătul de jos al scării se opri brusc, cu privirea aţintită asupra construcţiei masive care se ridica în faţa lui. „Acum chiar că le-am văzut pe toate!” Era un păianjen uriaş – o văduvă-neagră ale cărui picioare subţiri susţineau trupul burduhănos la cel puţin nouă metri în aer. De pântecul păianjenului atârna un sac din împletitură de sârmă plin cu sfere din sticlă. — Se numeşte Maman, se auzi un glas. Plecându-și privirea, Langdon zări sub păianjen un bărbat zvelt. Purta un caftan din brocart negru şi avea o mustaţă arcuită à la Salvador Dali, aproape comică. — Suni Fernando şi mă aflu aici pentru a vă ura bun venit la muzeu, continuă el, după care se opri şi examina un şir de ecusoane aflate pe masa din fața lui. Îmi puteţi spune numele dumneavoastră, vă rog? — Sigur. Robert Langdon. Omul ridică ochii spre el. — Ah, îmi pare foarte rău! Nu v-am recunoscu, domnule.  „Abia mă mai recunosc eu însumi, reflectă Langdon, pășind țeapăn în fracul negru, cu vestă albă şi papion de aceeaşi culoare. Arăt ca un muţunache scorţos.” Fracul clasic era vechi de aproape treizeci de ani, rămas de pe vremea în care activa ca membru al Ivy Club[3] la Princeton, dar, graţie lungimilor de bazin pe care le făcea zilnic cu asiduitate, încă îi venea bine. În graba lui de a-şi face bagajele, luase din dulap fracul în locul smochingului obişnuit. — În invitaţie scria „ținută protocolară”, spuse el. Sper că fracul corespunde. — Fracul este clasic! Iar dumneavoastră arătaţi superb. Bărbatul se apropie în grabă şi-i prinse un ecuson la rever. — E o onoare să vă întâlnesc, domnule, adăugă mustăciosul. Fără îndoială, ne-ați mai vizitat și înainte. Langdon privi printre picioarele păianjenului, spre clădirea strălucitoare de dincolo de ele. — Mărturisesc cu stânjeneală că nu. — Nu se poate! exclamă bărbatul în caftan, prefăcându-se că se clatină pe picioare. Nu sunteţi un admirator al artei moderne? Langdon agrease întotdeauna provocarea pe care o constituia pentru el arta modernă – şi mai cu seamă încercarea de a înţelege de ce anumite opere de artă erau considerate capodopere: lucrările în tehnica picurării ale lui Jackson Pollock, cutiile de supă Campbell’s ale lui Andy Warhol sau dreptunghiurile de culoare ale lui Mark Rothko. Şi totuşi, se simţea mult mai confortabil discutând despre simbolismul religios al lui Hieronymus Bosch ori despre trăsăturile de penel ale lui Francisco de Goya. — Sunt mai degrabă un clasicist, replică Langdon. Mă descurc mai bine cu Leonardo da Vinci decât cu Willem de Kooning. — Însa da Vinci și de Kooning sunt atât de asemănători! Langdon surâse răbdător. — Dacă-i aşa înseamnă că mai am câte ceva de învăţat despre de Kooning. — Ei bine, aţi venit în locul potrivit, exclamă Fernando, schiţând un gest amplu cu braţul spre clădirea impunătoare. Aici, în muzeu, veţi găsi una dintre cele mai bune colecţii de artă modernă din lumea întreagă. Sper să vă facă plăcere. — Aşa intenționez. Aş să știu de ce mă aflu aici. — Dumneavoastră și toți ceilalţi! râse vesel mustăciosul, clătinând din cap. Gazda dumneavoastră a fost foarte discretă cu privire la obiectivul evenimentului din această scară. Nici măcar personalul muzeului nu ştie ce anume se va întâmpla. Misterul e teribil de incitant, iar zvonurile circulă din belşug. Înăuntru se află câteva sute de invitaţi – mulţi celebri – şi nimeni n-are nici cea mai vagă idee despre ce urmează să se petreacă în seara aceasta! Langdon zâmbi larg. Puţine persoane din lume ar fi avut tupeul să expedieze invitaţii de ultim moment cu un text menţionând scurt: „Sâmbătă seară. Să fii acolo. Ai încredere în mine”. Şi chiar mai puţine ar fi reuşit să convingă sute de VIP-uri să lase orice altceva şi să ia primul avion spre nordul Spaniei, pentru a participa la evenimentul respectiv. Ieşind de sub păianjen, Langdon traversă mai departe pasarela, privind spre uriaşul banner roşu care flutura în aer. O SEARĂ CU EDMOND KIRSCH „Edmond n-a dus niciodată lipsă de încredere în sine“, reflectă Langdon amuzat. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, tânărul Eddie Kirsch fusese unul dintre primii lui studenţi la Harvard – un pasionat al computerelor, cu părul vâlvoi, care, interesat de coduri, se înscrisese la seminarul de anul întâi, susţinut de Langdon: „Coduri, cifruri şi limbajul simbolurilor”. Profesorul fusese impresionat de inteligenţa sofisticată a lui Kirsch şi, cu toate că Edmond renunţase, în cele din urma, la domeniul prăfuit al semioticii, între el şi Langdon se înfiripase o relaţie învăţător-învăţăcel datorită căreia păstraseră legătura şi în cele două decenii de după ce Kirsch îşi încheiase studiile. „Iar acum, elevul şi-a depăşit maestrul, îşi spuse Langdon. I-a luat-o înainte cu ani-lumină.“ În prezent, Edmond Kirsch era un nonconformist de renume internaţional specialist IT miliardar, futurolog, inventator şi om de afaceri, autorul unei game incredibile de tehnologii de ultimă generaţie în domenii variate, ca robotica, neurologia, inteligenţa artificială şi nanotehnologia. Iar predicţiile lui infailibile cu privire la viitoarele evoluţii ştiinţifice îi conferiseră o aură aproape mistică. Langdon bănuia că neobișnuita abilitate vizionară a Iui Kirsch izvora din uriaşul lui bagaj de cunoștințe despre Iumea din jur. De când îl ştia, Edmond fusese un bibliofil împătimit, citind tot ce-i cădea în mână. Pasiunea Iui pentru cărţi şi uluitoarea capacitate de a le asimila conţinutul depăşeau tot ce întâlnise vreodată. În ultimii ani, Kirsch trăise în cea mai mare parte a timpului în Spania, motivându-şi alegerea prin dragostea pe care o resimţea pentru şarmul ei desuet, pentru arhitectura avangardistă, barurile excentrice şi vremea perfectă. O dată pe an, când revenea la Cambridge pentru o alocuţiune la MIT Media Lab[4], Langdon i se alătura pentru o masă în doi la unul dintre noile localuri la modă din Boston, de care el, unul, n-auzise. Niciodată nu discutau despre tehnologic; tot ce-l interesa pe Kirsch la acele întâlniri era arta. — Robert, eşti conexiunea mea cu domeniul culturii, glumea el deseori. Singurul meu maestru în arte! Aluzia glumeaţă la starea civilă a lui Langdon era ironica, deoarece venea din partea unui burlac la fel de înrăit ca el, care declarase că monogamia era „un afront la adresa evoluţiei” şi care fusese fotografiat în decursul timpului alături de nenumărate supermodele feminine. Ţinând seama de reputaţia lui de inovator în domeniul informaticii, toţi cei care nu-l cunoşteau şi l-ar fi închipuit ca pe un împătimit al tehnicii plin de el şi megaloman. Kirsch îşi luase însă aerul unei vedete pop la modă care frecventa lumea celebrităţilor, se îmbrăca după ultimele tendinţe, asculta muzică underground obscură şi colecţiona o gamă largă de opere de artă modernă şi impresionistă. Deseori îi trimitea lui Langdon câte un e-mail în care-i cerea sfatul cu privire la piesele cu care ar fi vrut să-şi îmbogăţească astfel colecţia. „Şi pe urmă procedează exact pe dos!”, comentă Langdon în sinea lui. Cu aproximativ un an în urmă, îl luase prin surprindere întrebându-l nu despre artă, ci despre Dumnezeu – un subiect de discuţie ciudat pentru un ateu declarat. În fața unui platou cu cotlet de viţel la Tiger Mama în Boston, Kirsch îl descususe cu privire la credințele fundamentale ale diverselor religii ale lumii, și mai eu seamă referitor la variatele mituri ale creaţiei. Langdon îi conturase o imagine detaliată a diferitelor convingeri, de la povestea Genezei, aceeaşi în iudaism, creştinism şi islamism, până la mitul hindus al lui Brahma, cel babilonian al Iui Marduk şi multe altele. — Sunt curios, remarcase Langdon când ieşeau din restaurant, de ce un futurolog ca tine este interesat de trecut. Înseamnă asta, oare, că renumitul nostru ateu l-a găsit, în sfârşit, pe Dumnezeu? Edmond izbucnise într-un râs vesel. — Ai vrea tu! Îmi evaluez concurenţa, Robert! Langdon zâmbise. „Tipic pentru el!“ — Ei bine, ştiinţa şi religia nu sunt rivale; sunt doar două limbaje diferite care încearcă să spună aceeaşi poveste. E loc suficient în lumea asta pentru amândouă. După întâlnirea aceea, Edmond rupsese legătura cu el aproape un an. Dar cu trei zile în urmă, din senin, Langdon primise un plic Fedex cu un bilet de avion, rezervarea unei camere la hotel şi un bileţel scris de mână prin care Edmond îl invita să participe la evenimentul din acea seară: „Robert, ar însemna foarte mult pentru mine dacă tu, mai presus decât nimeni altcineva, ai putea veni. Cunoştinţele pe care mi le-ai împărtăşit la ultima noastră întâlnire au făcut posibilă seara asta“. Langdon rămăsese nedumerit; nimic din ceea ce vorbiseră atunci nu părea nici pe departe relevant pentru un eveniment organizat de un futurolog. În plicul Fedex se aflau o imagine reprezentând două chipuri aşezate faţă în față, și o scurtă poezie pe care Kirsch i-o compusese fostului său profesor, Robert, Când față în faţă ne vom privi, Spaţiul gol ți-l voi dezvălui Edmond Langdon zâmbise văzând imaginea – o aluzie ingenioasă la o poveste în care fusese implicat cu câţiva ani în urmii: conturul unei cupe, sau potirul Graalului, vizibil în spaţiul gol dintre doua figuri omeneşti. Şi iată-l în fața muzeului, nerăbdător să afle ce anunţ intenţiona să facă fostul lui student. O adiere uşoară îi flutura poalele fracului în vreme ce străbătea aleea de pe malul râului Nervión, odinioară coloana vertebrală a unui prosper oraş industrial. În aer plutea un iz vag de aramă. Când trecu de un cot al aleii, îşi permise, în sfârşit, să ridice ochii spre clădirea masivă a muzeului. Era imposibil ca întreaga construcţie să-i poată fi cuprinsă în câmpul vizual, aşa că-şi lăsă privirea să alerge înainte şi-napoi de-a lungul ciudatelor forme alungite. „Clădirea asta nu numai că încalcă toate regulile, chibzui el, ci le ignoră cu desăvârşire. E locul perfect pentru Edmond.“ Muzeul Guggenheim din Bilbao, în Spania, părea ceva desprins dintr-o halucinaţie extraterestră – un alambicat colaj de siluete metalice curbe, sprijinite, parcă, una de alta aproape la întâmplare. Întinzându-se departe în faţa lui, masa haotica de forme era acoperită cu peste treizeci de mii de plăci din titan care luceau ca solzii unui peşte şi confereau structurii un aspect organic şi, totodată, nepământesc, ca şi cum cine ştie ce leviatan futurist ieşise din apă pentru a se încălzi la soare pe malul râului. Când clădirea fusese inaugurată, în 1997, un articol din The New Yorker nota că arhitectul, Frank O. Gehry, concepuse „o fantastică navă onirică de formă vălurită, într-o mantie din titan“, în vreme ce alţi critici din lumea întreagă se extaziară: „O senzaţională construcţie a epocii noastre!”, „Splendoare diafană!", „O extraordinară reuşită arhitecturală! “ De atunci fuseseră construite alte zeci de clădiri „deconstructiviste” – Disney Concert Hall din Los Angeles, BMW Welt din München şi chiar noua bibliotecă de la Princeton. Toate aveau o concepţie şi o realizare categoric neconvenţionale, însă Langdon se îndoia ca vreuna dintre ele ar putea concura cu Muzeul Guggenheim din Bilbao. Pe măsură ce se apropia de ea, faţada mozaicată părea să se metamorfozeze la fiecare pas, vădind un aspect cu totul nou. În scurt timp deveni vizibilă cea mai impresionantă iluzie vizuală a clădirii. Din perspectiva din care o privea în acel moment, uriaşa structură părea să plutească efectiv pe apă, unduind pe o vastă lagună „fără margini”, ale cărei valuri clipoceau pe zidurile muzeului. Langdon se opri o clipă pentru a admira efectul şi apoi păşi pe podul minimalist care se arcuia deasupra oglinzii apei, traversând laguna. Ajunsese abia la jumătate, când un şuierat îl făcu să tresară. Venea de sub picioarele lui. Se opri locului în timp ce un fuior de pâclă începu să se ridice în valuri de sub pasarelă. Norul de ceaţă deasă se încolăci în jurul Iui, pe urmă se revărsă deasupra lagunei, vălătucindu-se spre muzeu şi înghițindu-i temelia. „Sculptura de ceaţă”, reflectă Langdon. Citise despre acea operă de artă a artistei nipone Fujiko Nakaya. „Revoluţionar” în privinţa sculpturii era materialul din care era realizată: aer vizibil – un perete de ceaţă care se materializa şi se disipa în timp. Şi cum vântul şi condiţiile atmosferice nu erau niciodată identice de la o zi la alia, sculptura era mereu alta de fiecare dată când îşi făcea apariţia. Şuieratul podului încetă. Langdon văzu cum zidul de ceaţă se aşternu în tăcere peste lagună, învolburându-se şi înaintând, aparent, cu de la sine putere. Efectul era diafan şi deconcertant. Muzeul părea să plutească deasupra apei, alunecând imponderabil pe un nor – o corabie-fantomă pierdută pe mare. În clipa în care se pregătea să-şi reia drumul, zări suprafaţa neclintită a apei, încreţită de o serie de mici erupţii. Dintr-odată, cinci coloane de foc ţâşniră spre cer din lagună, vuind asemenea unor motoare cu reacţie ce străpungeau aerul pâclos, aruncând sclipiri bruşte de lumină pe plăcile din titan ale muzeului. Deşi preferinţele lui arhitecturale se îndreptau mai degrabă spre stilul clasic al unor muzee ca Luvru sau Prado, Langdon îşi spuse, privind ceaţa şi locul care pâlpâiau deasupra lagunei, că nu putea exista un loc mai potrivit decât acel muzeu ultramodern pentru a găzdui evenimentul organizat de un om ce iubea arta şi inovaţiile şi privea cu atâta realism în viitor. Străbătând valul de pâclă, se apropie de intrarea în clădire – o sumbră gaură neagră deschisă în structura reptiliană. Şi când păşi peste prag avu deconcertanta senzațiile că pătrunde în gura căscată a unui dragon.   [1] Acoperământ mic și semirferic pentru cap, purtat de clericii Bisericii Catolice (n.tr.) [2] Veșmânt arăbesc asemănător unei robe, lungă până la gleznă şi, de obicei, cu mâneci lungi, purtat îndeosebi în ţările arabe, (n.tr.) [3] Cel mai vechi și mai prestigios club din cadrul Princeton, fondat în 1879 (n.tr.). [4] Laborator de cercetări interdisciplinare de la Massachusetts Institute of Tehnology (n.tr.)            

DAN BROWN SIMBOLUL PIERDUT   În 1991, un document a fost încuiat în seiful directorului CIA. Documentul se află şi astăzi acolo. Textul său criptic face referire la un antic portal şi la un loc necunoscut, subteran. Documentul conţine şi cuvintele: „Este îngropat acolo, undeva”. Toate organizaţiile menţionate în acest roman există, inclusiv francmasonii, Colegiul Invizibil, Departamentul pentru Securitate, CSMS şi Institutul pentru Ştiinţe Noetice. Toate ritualurile, informaţiile ştiinţifice, operele de artă şi monumentele la care se face referire în roman sunt reale.             PROLOG.             CASA TEMPLULUI.             Secretul este să ştii cum să mori.  Încă de la începuturile timpului, secretul a fost întotdeauna să ştii cum să mori.             Iniţiatul de treizeci şi patru de ani privi în jos, spre craniul uman pe care îl ţinea în palme. Ţeasta, aidoma unui bol, era plină cu vin roşu ca sângele.             „Bea, îşi spuse. Nu ai de ce să te temi.”             Aşa cum cerea tradiţia, îşi începuse călătoria în veşmântul ritualic al ereticului medieval dus la eşafod, cu cămaşa larg deschisă sus, lăsând să i se vadă pieptul palid, cu pantalonii ridicaţi până la genunchi pe piciorul stâng şi mâneca dreaptă suflecată până la cot. În jurul gâtului îi atârna greu un laţ din sfoară – un „cablu de remorcă”, aşa cum îl numeau confraţii. Seara aceasta însă, la fel ca fraţii care îl priveau, era înveşmântat aidoma unui maestru.    Toţi cei care îl înconjurau purtau veşmintele de gală: şorţuri din piele de oaie, eşarfe şi mănuşi albe. La gât le atârnau giuvaierurile ceremoniale, ce scânteiau în lumina palidă, asemenea unor ochi fantomatici. Mulţi dintre cei prezenţi deţineau poziţii de putere în societate, însă iniţiatul ştia că titlurile lor lumeşti nu însemnau nimic între zidurile acestea. Aici, toţi erau egali, fraţi juraţi, uniţi printr­o legătură mistică.             Trecându­şi privirile pe deasupra lor, iniţiatul se întrebă cine din exterior ar putea crede vreodată că toţi aceşti oameni se reunesc cu adevărat într­un singur loC. Şi mai cu seamă în acest loc. Încăperea avea aerul unui sanctuar din lumea antică.             Adevărul însă era şi mai bizar.             „Mă aflu la numai câteva străzi de Casă Albă.”             Colosala construcţie situată la numărul 1733 pe Sixteenth Street NW în Washington, D. C., era o copie a unui templu precreştin, templul regelui Mausol, mausoleul original. Locul în care eşti dus după moarte. Afară, la intrarea principală, doi sfincşi de câte şaptesprezece tone fiecare străjuiau uşile din bronz. Interiorul era un labirint de încăperi ritualice, săli, galerii închise, biblioteci şi chiar un zid gol pe dinăuntru, în care se aflau rămăşiţele trupeşti a doi oameni. Iniţiatului i se spusese că fiecare încăpere a acestei clădiri adăpostea un secret; el ştia însă că niciuna nu avea secrete mai mari decât uriaşa sală în care îngenunchease el acum, ţinând în palme craniul.             Sala Templului.             Încăperea era un cub perfect. Cavernos. Plafonul se afla la uluitoarea înălţime de treizeci de metri, susţinut de coloane monolitice din granit verde. O galerie etajată, cu scaune din lemn de nuc rusesc şi piele lucrată manual înconjura încăperea. Zidul vestic era dominat de un tron înalt de zece metri, în faţa căruia se afla o orgă mascată. Zidurile erau un veritabil caleidoscop de simboluri străvechi. Egiptene, iudaice, astronomice, alchimice şi altele, încă necunoscute.             În seara aceasta, Sala Templului era iluminată de lumânări dispuse întrun aranjament precis. Strălucirea lor slabă era intensificată doar de razele palide ale lunii, care pătrundeau prin amplul oculus din plafon şi cădeau pe cel mai frapant obiect din încăpere: un enorm altar cioplit dintr­un bloc de marmură belgiană neagră lustruită, situat exact în centrul sălii pătrate.             „Secretul este să ştii cum să mori”, îşi aminti iniţiatul.             — E timpul, şopti un glas.             Iniţiatul îşi îndreptă privirea spre distinsa siluetă înveşmântată în alb, din faţa lui. Maestrul Adorator Suprem. Omul, a cărui vârstă bătea spre şaizeci de ani, era o îndrăgită personalitate a vieţii americane, un bărbat robust şi extrem de bogat. Părul lui, odinioară negru, căpătase tonuri argintii, iar chipul reflecta un intelect viguros şi o viaţă marcată de putere.             — Depune jurământul, îi spuse Maestrul Adorator, cu o voce moale aidoma fulgilor de zăpadă. Încheie­ţi călătoria!             Drumul iniţiatului, la fel ca toate aceste călătorii, începuse de la primul grad. În noaptea aceea de demult, într­un ritual asemănător cu cel de azi, Maestrul Adorator îl legase la ochi cu o bandă de catifea, îi apăsase pe pieptul gol un pumnal ceremonial şi îl întrebase:             — Declari cu toată seriozitatea, pe onoarea ta, neinfluenţat de scopuri mercenare sau altcum injuste, că liber şi de bunăvoie te oferi Candidat pentru misterele şi privilegiile acestei confrerii?             — Declar, minţise iniţiatul. — Atunci, acesta să fie un spin în conştiinţa ta, îl avertizase maestrul, iar moartea fulgerătoare să te lovească dacă vei trăda vreodată tainele ce îţi vor fi împărtăşite.             La vremea aceea, iniţiatul nu simţise nici o teamă. „Niciodată nu va şti care e adevăratul meu scop aici.”             În seara asta însă, în Sala Templului domnea un aer aproape palpabil de sinistră solemnitate, iar în minte îi reveniră avertismentele ce­i fuseseră date pe parcursul călătoriei, ameninţări cu teribile consecinţe care­l vor aştepta dacă va dezvălui cuiva secretele pe cale să le afle: Gâtul tăiat de la o ureche la alta. Limba smulsă din rădăcini. Măruntaiele scoase şi arse. Împrăştiate în cele patru zări. Inima smulsă şi dată jivinelor pădurii.             — Frate, continuă maestrul, aşezând o mână pe umărul iniţiatului, rosteşte jurământul final.             Îmbărbătându­se pentru această ultimă etapă a călătoriei, iniţiatul îşi mişcă uşor trupul musculos şi îşi îndreptă din nou atenţia spre craniul din palme. În lumina lumânărilor, vinul rubiniu părea aproape negru. În încăpere se aşternuse o tăcere mormântală, iar el simţea asupră­i ochii tuturor, aşteptându­l să­şi rostească ultimul jurământ şi astfel să se alăture elitei lor.             „În seara asta, îşi spuse el, între zidurile de aici se petrece un lucru care nu s­a mai întâmplat niciodată, în întreaga istorie a confreriei. Nici măcar o dată, de secole.”             Ştia că asta va fi scânteia. Şi că­i va conferi lui puteri incredibile. Energizat, trase aer în piept şi rosti cu glas tare aceleaşi cuvinte pe care nenumăraţi bărbaţi le rostiseră înaintea lui, în ţări de pe întreg cuprinsul lumii:         — Fie ca acest vin pe care îl beau acum să devină pentru mine otravă mortală. Dacă îmi voi încălca vreodată, cu intenţie sau cu bună ştiinţă, jurământul.             Cuvintele lui reverberară în încăperea cavernoasă.             Apoi se aşternu liniştea.             Reprimându­şi un tremur al mâinilor, iniţiatul duse craniul la gură şi simţi osul atingându­i buzele. Închise ochii şi înclină bolul, sorbind vinul cu înghiţituri mari, prelungi. Când înghiţi şi ultimul strop, lăsă craniul jos.             Pentru o clipă, îşi simţi plămânii încordându­se, iar inima începu să bată nebuneşte. „Dumnezeule, şi­au dat seama!” Apoi, la fel de repede cum apăruse, oribila senzaţie dispăru. Căldura i se răspândi în vene. Iniţiatul răsuflă şi zâmbi în ale confreriei.             „Curând vei pierde tot ce ai mai drag pe lume.”             CAPITOLUL 1             Ascensorul Otis ce urca în pilonul sudic al Turnului Eiffel gemea de turişti. Înăuntru, un domn auster, într­un costum bine călcat, privi spre băieţelul de lângă el.             — Eşti cam palid, fiule. Ar fi trebuit să rămâi jos.             — N­am nimic. Răspunse copilul, străduindu­se să­şi controleze anxietatea. Cobor la etajul următor. „Nu pot să respir.” Bărbatul se aplecă spre el.             — Credeam că ai trecut deja peste problema asta, spuse şi îi mângâie afectuos obrazul.             Băiatului îi era ruşine să­şi dezamăgească tatăl, dar abia mai putea auzi prin vuietul care­i răsuna în urechi. „Nu pot să respir! Trebuie să ies din cutia asta!”             Liftiera vorbea ceva liniştitor, despre pistoanele articulate şi structura din metal a liftului. Departe, sub ei, străzile Parisului se întindeau în toate direcţiile.             „Aproape am ajuns, îşi spuse copilul şi întinse gâtul pentru a vedea mai bine platforma de debarcare. Mai rezistă puţin!”             Pe măsură ce ascensorul urca abrupt spre ultimul etaj, puţul începu să se îngusteze, pereţii săi masivi strângându­se şi formând un tunel strâmt, vertical.             — Tată, nu cred că.             Deodată, un pârâit răsună undeva deasupra lui. Cabina tresăltă, înclinându­se pe o parte. Cabluri uzate începură să zvâcnească în jurul liftului, zbătându­se aidoma unor şerpi. Băiatul întinse mâna după tatăl lui.             — Tată!             Ochii lor se întâlniră preţ de o clipă terifiantă.             Apoi podeaua se prăbuşi sub ei.             Robert Langdon tresări în scaunul de piele, trezindu­se brusc din visul său semiconştient. Şedea singur în uriaşa cabină a unei aeronave Falcon 2000EX ce­şi urma drumul printr­o zonă cu turbulenţe. În fundal, motoarele Pratt & Whitney huruiau tern.             — Domnule Langdon? Se auzi din difuzorul de deasupra lui. Ne apropiem de aterizare.             Îndreptându­se de spate, Langdon îşi puse notiţele înapoi în sacul de piele. Trecea în revistă simbolistica masonică şi tocmai ajunsese la jumătate când aţipise. Visul despre tatăl său fusese stârnit, probabil, de invitaţia neaşteptată primită dimineaţa din partea mentorului său de o viaţă, Peter Solomon.             „Celălalt om pe care n­aş vrea să­l dezamăgesc vreodată.”             Filantrop, istoric şi om de ştiinţă la cei cincizeci şi opt de ani pe care îi avea, Solomon îl luase sub aripa sa cu aproape treizeci de ani în urmă, umplând astfel, în multe privinţe, locul gol lăsat de moartea tatălui. În ciuda averii substanţiale şi a influenţei de care se bucura familia Solomon de generaţii, Langdon nu găsise decât modestie şi căldură în ochii lui cenuşii.    Dincolo de hublou, soarele apusese, dar Langdon putea desluşi silueta zveltă a celui mai înalt obelisc din lume, ridicându­se la orizont aidoma axului unui antic gnomon. Monumentul din marmură, înalt de 169 de metri, marca inima naţiunii americane. În jurul lui, meticuloasa geometrie a străzilor şi a clădirilor radia spre exterior.             Chiar şi din aer, Washingtonul emana parcă o forţa mistică. Langdon iubea acest oraş şi, în vreme ce avionul cobora, se simţi cuprins de emoţie gândindu­se la ceea ce­l aştepta acolo. Aeronava se apropie de un terminal particular undeva în cadrul Aeroportului Internaţional Dulles şi se opri.             Langdon îşi strânse lucrurile, le mulţumi piloţilor şi, părăsind interiorul luxos, păşi pe scara mobilă. Aerul rece de ianuarie îi dădu o senzaţie de sporită libertate.             „Respiră, Robert”, se îndemna în sinea lui, încântat de spaţiul vast ce i se deschidea în faţă.             Un val de ceaţă alburie plutea deasupra pistei şi, coborând pe asfalt, Langdon avu impresia că păşeşte într­o mlaştină.             — Hello! Hello! Răsună o voce melodioasă, cu accent britanic, de dincolo de pistă. Profesor Langdon?             O femeie de vârstă mijlocie, cu o insignă şi o mapă, venea grăbit spre el, făcându­i semne vesele cu mâna. Bucle blonde ieşeau de sub pălăria sa elegantă, din lână tricotată.             — Bine aţi venit la Washington, domnule!             Langdon surâse.             — Mulţumesc!             — Eu sunt Pam, de la Servicii pentru pasageri, continuă femeia cu exuberanţă aproape neliniştitoare. Vă rog să veniţi cu mine, domnule, maşina vă aşteaptă.             Langdon o urmă spre terminalul Signature, înconjurat de strălucitoare avioane particulare. „O staţie de taxi pentru cei bogaţi şi celebri.”             — N­aş vrea să vă simţiţi stânjenit, domnule profesor, spuse femeia pe un ton jenat, dar sunteţi cu adevărat acel Robert Langdon care scrie cărţi despre religie şi simboluri, nu­i aşa?             După o clipă de ezitare, el încuviinţă din cap.             — Eram sigură! Exclamă ea, zâmbind larg. Grupul meu literar v­a citit cartea despre biserică şi sacrul feminin! Ce scandal delicios a stârnit! Vă cam place să aruncaţi vulpea în coteţul găinilor!             — Scandalul n­a fost chiar intenţia mea, rosti Langdon cu un surâs.       Femeia păru să­şi dea seama că oaspetele nu se găsea în dispoziţia potrivită pentru a discuta despre cărţile lui.             — Vă rog să mă scuzaţi! M­am pornit şi nu mă mai opresc! Ştiu că probabil v­aţi plictisit să tot fiţi recunoscut. Dar e numai vina dumneavoastră. Apoi, arătând cu un gest glumeţ spre hainele lui, femeia adăugă: Uniforma v­a dat de gol.             „Uniforma?!” Langdon îşi privi veşmintele. Purta obişnuitul lui pulover cu guler rulat gri­antracit, sacoul de tweed Harris, pantaloni kaki şi mocasini din piele. Vestimentaţia lui uzuală în sala de clasă, la circuitele de conferinţe, la şedinţele foto şi la evenimentele sociale.             Femeia izbucni în râs. — Puloverele acelea cu guler rulat pe care le purtaţi sunt tare demodate. Aţi arăta mult mai elegant cu cravată!             „Nici o şansă! Îşi spuse Langdon. Ştreanguri mititele!” Cravata fusese obligatorie şase zile pe săptămână cât timp urmase cursurile Academiei Phillips Exeter şi, în ciuda romanticelor afirmaţii ale directorului, cum că originea cravatei ar fi fost fascalia de mătase purtată de oratorii romani pentru a­şi încălzi corzile vocale, Langdon ştia că, etimologic, termenul „cravată” provine de la o brutală bandă de mercenari care îşi legau la gât eşarfe înnodate înainte de a se avânta în bătălie. În prezent, acest străvechi accesoriu războinic era purtat de luptătorii moderni din birouri, în speranţa că astfel îşi vor intimida mai uşor duşmanul în bătăliile birocratice de zi cu zi.             — Vă mulţumesc pentru recomandare, spuse Langdon râzând înfundat. Pe viitor mă voi gândi la o cravată.             Din fericire, un bărbat cu un aer de profesionist, într­un costum închis la culoare, coborî dintr­o limuzină Lincoln parcată în apropierea terminalului şi ridică un deget în aer.             — Domnul Langdon? Eu sunt Charles, de la Beltway Limousine, spuse el şi deschise portiera din dreapta. Bună seara, domnule! Bine aţi venit la Washington!             Langdon răsplăti financiar ospitalitatea dovedită de Pam şi urcă în luxoasa limuzină. Şoferul îi arătă de unde să regleze temperatura şi unde putea găsi apă îmbuteliată şi coşul cu brioşe calde. Câteva clipe mai târziu, maşina rula deja pe un drum de acces privat. „Deci, aşa trăieşte cealaltă jumătate a lumii!”             În vreme ce străbăteau Windsock Drive, şoferul îşi consultă notiţele şi dădu un telefon scurt.             — Aici Beltway Limousine, spuse el cu o eficienţă profesională. Mi s­a cerut să confirm aterizarea pasagerului meu. Da, domnule! Oaspetele dumneavoastră, domnul Langdon, a sosit şi vom ajunge la Capitoliu la ora nouăsprezece. Pentru puţin, domnule!             Apoi închise.             Langdon surâse fără să vrea. „Nici o piatră nu rămâne neîntoarsă.” Atenţia pentru detalii a lui Peter Solomon era unul dintre principalele sale atuuri, oferindu­i posibilitatea de a­şi folosi puterea substanţială cu o uşurinţă evidentă. „Dar nu strică nici cele câteva miliarde de dolari din bancă.”              Langdon se aşeză mai comod pe bancheta luxoasă din piele şi închise ochii, pe fondul tot mai slab al zgomotului venit dinspre aeroport. Clădirea Capitoliului se afla la o jumătate de oră distanţă, iar cele câteva momente de singurătate îi prindeau bine, pentru a­şi pune gândurile în ordine. Totul se întâmplase astăzi cu atâta rapiditate, încât abia acum avea răgazul necesar să cugete puţin la incredibila seară care îl aştepta.             „O sosire învăluită în mister”, îşi spuse el, amuzat de idee.             La cincisprezece kilometri de clădirea Capitoliului, cineva se pregătea cu nerăbdare pentru sosirea lui Robert Langdon.   download pdf.........

Îngeri şi demoni Dan Brown Date Cea mai importantă instituţie de cercetare ştiinţifică din lume, Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire (CERN), din Elveţia, a reuşit recent să producă primele particule de antimaterie. Antimateria este identică cu materia obişnuită, cu excepţia faptului că este formată din particule a căror sarcină electrică este opusă celei din materia „normală”. Antimateria este cea mai puternică sursă de energie cunoscută, randamentul său de eliberare a energiei fiind de 100% (fisiunea nucleară oferă un randament de 1,5%). Nu poluează, nu emană radiaţii, iar un strop poate alimenta cu energie întregul oraş New York timp de o zi. Există totuşi un revers. Antimateria este extrem de instabilă: explodează la contactul cu absolut orice, chiar şi cu aerul. Un singur gram de antimaterie are energia unei bombe nucleare de 20 de kilotone, de mărimea celei care a distrus oraşul Hiroshima. Până de curând au fost obţinute doar cantităţi infime din acest tip de substanţă (câţiva atomi o dată). Dar CERN a pus la punct recent un nou decelerator de antiprotoni, un dispozitiv avansat, capabil să producă antimaterie în cantităţi mult mai mari. Se ridică însă o întrebare: va reuşi această substanţă extrem de instabilă să salveze lumea, sau va fi folosită la crearea celei mai distructive arme care a existat vreodată pe Terra? Nota autorului Toate operele de artă, tunelurile şi obiectivele arhitecturale din Roma, menţionate în această carte, sunt reale (ca şi amplasamentul lor). Toate există şi în momentul de faţă. Confreria Illuminati este, de asemenea, reală.   download pdf.........