Povești cu morală și tâlc

                                        Povestea lui Moș Nicolae           Se spune că Nicolae locuia într-un satuc cu oameni de tot felul.        El era tare bun şi special, iar dorinţa sa cea mai mare era să îi ajute pe cei mai puţin norocoşi, aşa că, atunci când a crescut, a făcut tot posibilul să transforme visurile celor din jur în realitate.        Pentru că rămăsese orfan şi moştenise o avere destul de mare, în fiecare noapte, Nicolae se deghiza şi le oferea oamenilor din satul său mâncare, haine şi ce mai aveau nevoie.       Timpul a trecut, iar într-una din zile Nicolae a aflat că un tată din satul său era gata să îşi piardă cele 3 fete din cauza faptului că era foarte sărac şi nu avea să le dea moştenire.       Un negustor pusese ochii pe ele şi voia să le ia ca să îi fie sclave.       – Nu se poate aşa ceva, s-a gândit Nicolae.      Aşa că s-a furişat într-o noapte în casa lor şi a aruncat o pungă plină cu bani în camera fetei celei mai mari.      – Uite, tată, cineva ne-a trimis aceşti bani şi voi putea să mă mărit!   Şi aşa a fost. Fata s-a măritat cu un băiat care îi era drag şi a fost fericită.       La fel s-a întâmplat şi cu fata mijlocie.      Bătranul tată era foarte fericit, dar şi foarte curios să vadă cine era binefăcătorul familiei sale.     Aşa că, peste încă un an, s-a hotărât ca, înainte de căsătoria celei mici, să pândească noaptea ca să vadă cine era cel care îi ajuta familia.     Ca să nu fie descoperit, Nicolae s-a suit încet pe acoperiş şi a aruncat săculeţul cu bani pe hornul casei.     Acesta a căzut într-un ciorap care era pus la uscat la gura focului.     De aici şi obiceiul ca micuţii să primească cadouri în şosetele agăţate la sobă, sau în ghete lângă uşă, pentru cei care nu au sobă.     – Om bun, cum te numeşti? Vreau să ştiu şi eu cine este cel care mi-a adus atât de multă bucurie, să-ţi multumesc pentru salvarea fetelor mele! a spus bătrânul tată.     – Nicolae este numele meu, dar te rog să nu mai spui nimănui ce am facut! Pentru o faptă bună nu se aşteaptă răsplată.      Nicolae l-a rugat totuși pe acel om, sa păstreze secretul, însă acesta nu a respectat rugămintea lui si a povestit tuturor.     Ulterior, oricine primea un cadou neașteptat, credea că este de la Nicolae și îi mulțumeau pentru cadou.      Cei trei saci cu aur au devenit conform legendei simbolul Sfântului Nicolae, sub forma a trei bile de aur, de aici moștenind-se tradiția de a oferi portocale cu ocazia Sf. Nicolae.      Nicolae, a continuat toată viața sa să facă bine, de fiecare dată când a putut.  Spre deosebire de Moş Crăciun, Moş Nicolae nu li se arată niciodată copiilor.      Se spune că este bătrân şi, când îşi scutură barba deasă, cad şi primii fulgi de zăpadă pe pământ.      El îşi dă seama cine a fost cuminte şi cine nu, printr-o simplă privire pe fereastra casei şi are cadouri pentru toţi.     Cu o singură condiție: ghetele să fie lustruite şi lăsate noaptea la uşă...              

                                                                                                             Legenda Mărțişorului            La marginea unui sat trăiau într-o coliba sărăcăcioasă o femeie cu fiica ei. Ca să câștige pâinea de zi cu zi și câțiva bănuți, femeia se îndeletnicea cu torsul lânii pentru oamenii din sat. Dar tot ce câștiga dădea pe doctorii pentru fata ei care era tare bolnavă. Într-o zi, pe când torcea și plângea de mila fiicei sale, femeia văzu o caleasca de foc trecând cu iuțieală dinspre pădure spre sat. Era Crăiasa Primăvara care, auzind-o, s-a oprit și a întrebat-o de ce este așa de necăjită. Aflând de boala copilei, Crăiasa a zis...        -„Ține caierul acesta de foc și toarce-l firicel subțire, apoi leagă o fundiță și prinde-o de pieptul copilei. Puterile mele o vor trezi la viață, așa cum se trezește la viață întreaga natură după trecerea mea”.        Femeia mulțumi și se apuca de lucru. Dar caierul îi ardea degetele și-i era cu neputință să rasucească un firicel cât de mic. Începu să plângă cu lacrimi grele și aproape că nu bagă de seama când o altă caleașcă de zăpadă se opri în dreptul colibei. Era Crăiasa Iarna, care dispărea cu iuțieală dinspre sat spre pădure și care, auzind necazul femeii, zise...       -„Ține caierul acesta de zăpadă... Răcoarea lui va potoli fierbițeala celui de foc. Răsucește-le laolaltă, poate așa îți pot fi de folos și eu”.       Femeia mulțumi din tot sufletul și se puse pe tors. Torcea laolalta fir roșu de foc cu fir alb de zăpadă și astfel ispravi de tors cele doua caiere. Iar după ce duse la capat lucrul, legă o fundiță de pieptul fetiței. Aceasta îndată prinse putere și culoare în obrajori, sări din pat și-și îmbrățișă cu drag mama. De atunci, în fiecare prag de primăvară, femeia împletea fundițe alb-roșii, împărțindu-le oamenilor din sat, să le aducă sanatate și bucurii.

    Într-o noapte, un hoț a intrat în casa unor oameni. A adus cu el și câteva felii de carne cu scopul de a păcăli câinele de pază. Hoțul a intrat în casă și l-a văzut pe câinele care păzea locuința. Imediat a și aruncat bucățile mari de carne spre el. Când a văzut una ca asta, câinele i-a spus hoțului: „Dacă crezi că aruncând această bucată de carne mă poți păcăli, te înșeli”. Hoțul nu se lăsă și mai aruncă o bucată de carne fix sub nasul câinelui, crezând că de această dată îl va ademeni. Câinele nici nu se uită la momeala și îi spuse hoțului: „Sunt un câine de casă loial”. Imediat ce i-a dat replica,  câinele a și sărit pe hoț, făcându-și până la capăt datoria de câine de pază. Hoțul s-a speriat și a fugit pe fereastră, făcându-se nevăzut în noapte. Stăpânul câinelui a auzit zgomotele și s-a trezit. A ieșit din cameră și a aflat totul despre ceea ce se petrecuse în casa sa. Apoi și-a lăudat câinele și i-a dat să mai mănânce încă două bucăți de carne ca recompensă, răsplătindu-i astfel din plin loialitatea. MORALA: Fii întotdeauna atent la cel care încearcă să te ademenească oferindu-ți mită, deoarece intențiile sale nu sunt cinstite.

  A fost odată ca niciodată un negustor bătrân care avea un măgar slab și oropsit. Măgarul obișnuia să care greutăți în spinare în fiecare zi. Pentru că nu era nemulțumit de mâncarea pe care o primea de la stăpânul său, măgarul se ducea pe un câmp din apropiere și mânca recolta oamenilor. Într-o noapte, măgarul s-a întâlnit cu un câine. S-au împrietenit și au plecat împreună pe câmp unde au găsit o grămadă de castraveți. I-au mâncat pe toți pentru a-și potoli foamea. Erau atât de fericiți de ceea ce au descoperit, încât au decis să vină în fiecare zi aici pentru a-și umple stomacul. Odată, după o masă gustoasă de castraveți, măgarul s-a gândit să cânte un cântec. Câinele l-a avertizat să nu cânte. Măgarul însă nu a ascultat și a început să cânte. Câinele a fugit imediat, a sărit gardul și s-a făcut nevăzut. Când a auzit un măgar cum rage în mijlocul câmpului, paznicul s-a trezit și s-a dus imediat să ia la bătaie animalul. Măgarul a fugit imediat pentru a-și salva viața. Apoi a realizat că a greșit și i-a părut rău că nu a ascultat sfatul bun pe care i-l dăduse câinele. Morala: întotdeauna judecă înainte să acționezi.

    Pinguinul, renul și vulpea erau cei mai buni prieteni. Într-o zi, pinguinul și renul au găsit o grămadă de fructe și au decis să păstreze acest lucru doar pentru ei. Pe drum, s-au întâlnit cu vulpea, care, văzându-i atât de fericiți, i-a întrebat de ce. Cei doi i-au spus vulpii că nu îi pot dezvălui secretul, însă vulpea le-a cerut să aibă încredere în ea, așa că i-au spus în cele din urmă despre fructele delicioase pe care le găsiseră. Când au ajuns în sat, vulpea a uitat de promisiunea sa și le-a spus tuturor secretul bine păstrat până atunci. Când pinguinul și renul s-au întors la locul unde găsiseră fructele, animalele din sat fuseseră deja acolo și mâncaseră totul. În aceeași zi, pinguinul și renul au găsit un alt loc plin de mâncare și același lucru s-a întâmplat din nou cu vulpea. Furioși din cauza că vulpea i-a trădat, cei doi au decis să-i dea o lecție. A doua zi i-au spus vulpii că ​​au găsit un lac plin cu pește, pe care nu trebuie să faci niciun efort să îl prinzi. Vulpea a povestit din nou tuturor celor din sat despre asta. A două zi, când s-a întâlnit cu pinguinul și renul, vulpea era plină de tăieturi și vânătăi. Aceasta le-a spus, că după ce a povestit tuturor animalelor din sat despre lacul plin de pești, toți au dat buzna acolo. Dar, pentru că nu au găsit nimic, s-au înfuriat că au fost mințiți și i-au dat vulpii o mamă de bătaie.   Așa a învățat vulpea că este important ca ceilalți să aibă încredere în tine, dar pentru asta e nevoie să fii un tovarăș loial și să îți ții întotdeauna cuvântul.

    Într-o zi, un cioban a găsit un porc gras pe pajiștea pe care mergea cu oile la păscut. A prins porcul, care a început să țipe puternic atunci când ciobanul a pus mâna pe el. Dacă cineva l-ar fi auzit atunci și-ar fi imaginat în mod sigur a fost rănit cu cruzime. Dar în ciuda faptului că porcul continua să guițe și să se împotrivească, luptând din răsputeri să scape, ciobanul și-a luat trofeul capturat și a plecat cu el spre măcelăria din piață. Oile de pe pășune erau și ele uimite, dar și amuzate în același timp de comportamentul porcului și l-au urmat pe ciobanul care își căra bucuros prada, până la marginea pășunii. “De ce țipi așa?” a întrebat una dintre oi. “Ciobanul ne prinde și ne cară și pe unele dintre noi, așa cum te cară pe tine acum. Dar ne este rușine să facem asemenea tărăboi,  ca tine, chiar dacă suntem speriate.” “Foarte bine faceți” răspunse porcul cu un țipăt și o lovitură puternică. “Când vă prinde pe voi, vrea doar să va ia lâna. Dar acum vrea șunca mea!”   Morala: Este ușor să fii curajos atunci când nu este niciun pericol. Nu compara niciodată două situații diferite, fără să le înțelegi.

A fost odată un ciobănaș pe nume Petrică. Într-o zi de toamnă, el se gândi să le facă sătenilor o farsă. Așa că se apucă să ţeasă o minciună gogonată, cu atâta măiestrie, că sătenii îl crezură:           — În fiecare noapte vine lupul la stână. Și eu strig cât mă ţin puterile după ajutor, dar nu mă aude nimeni! Și mă lupt eu singur cu dihania, de e vai de tinereţile mele! încheie Petrică, teatral. Sătenii îl crezură și se hotărâră să-i sară în ajutor. Și, într-o noapte, numai ce-l aud pe Petrică strigând: — Ajutoor! E lupul la stână! Săriţi!   Sătenii, fiind avertizaţi, săriră care mai de care. Când colo, ce să vezi? Petrică râdea de ei cu gura până la urechi: — Ha, ha, ha! Ce farsă v-am făcut! Și sătenii plecară foarte supăraţi la casele lor. Însă, nu peste mult timp, iată că lupul veni de-adevăratelea la stână. — Ajutoor! E lupul la stână! Săriţi! strigă Petrică din nou. Însă degeaba, că nimeni nu l-a mai crezut.   Petrică se luptă cu lupul ce se luptă și, văzând că n-are sorţi de izbândă, o rupse la fugă de-i sfârâiau călcâiele.   Și uite-așa, Petrică și-a pierdut oile, ba încă puţin a lipsit să fie mâncat și dânsul de lup, dacă nu ar fi rupt-o la fugă. Vorba aceea: „Unde nu-i cap, vai de picioare.”       SFÂRȘIT

Săracilor mîni multe! Isprăvnicelul unei moșii căpătase de la stăpînă-său, pentru slujbele sale cele credincioase, un petic de loc ca să-l lucreze pe seama sa. El, din firea lui fiind zgîrcit, nu-i venea a scoate să plătească oamenilor pe care voia a-i pune să-i muncească. Ce să facă, se gîndea el, ca și locșorul lui să fie muncit și bani să nu dea și nici el să nu se ostenească cu munca?   Se duse pe la săteni și le dete de știre că-n ziua de sărbătoare cea mai apropiată să știe că au să se adune să-i facă o clacă, muncindu-i cu mic cu mare locșorul lui, ceea ce se și făcu.   Se știe că la clacă bani nu se dă, ci numai de mîncare și de băutură.   Creștea inima într-însul cînd se uita isprăvnicelul cum mergea de repede lucrul.   Pluguri, rarițe, brăzda pămîntul, parcă n-ar fi fost zdravăn. Îi rîdea mustața, cînd vedea sumedenia de lume, ca albinele, cum mergea în sus și în jos, și se întorcea care de care să facă treabă mai bună și mai iute. Cînd băgă de seamă, cam pe la nămiazi, că locușorul lui este arat și aproape de a fi și semănat, sări în sus de bucurie și strigă:   — Săracilor mîni multe!   Sătenii văzînd că se apropie de a sfîrși munca, nu lăsară de nămiezi, ci se puseră cu inimă și dară un prefai bun lucrului ce mai rămăsese. Astfel ei sfîrșiră înainte de cum făcuseră Socoteala. Ce nu se face cînd lucrează omul cu voie bună, cu cîntece, și cu glume!   Acum trebuia să le puie masa.   Ispravnicul tăiase un noaten și îl pusese la foc. Ce să fie un noaten la atîta leaotă de lume? Nu le ajungea nici pe o măsea să puie.   Daca văzu isprăvnicelul puse de tăie un grăsun (porc de un an). Într-o clipă îi smulseră coama, îl pîrliră, îl fripseră și-l mîncară. Le mai aduse nițică pastramă, brînză, ouă, ce se mai găsi prin bordeiul lui.   Pe cînd mîncau oamenii și rîdeau și povesteau fel de fel de glume și ghicitori, isprăvnicelul se uita cu jind cum i se duce atîtea lucruri de mîncare pe gîturile muncitorilor. El credea că claca este păpușe, dară văzu acum că nu încape pe ușă. Cînd auzi că oamenii mai cer de mîncare, el o rupse d-a fuga și strigă:   — Dracu să vă ia de guri multe!

Scrie, logofete, scrie! Era un boier poznaș, căruia nu prea putea să-i intre în voie fitecine. Odată, avînd trebuință boierul de un logofăt, dete sfară printre logofeți despre una ca aceasta.   De îndată droaia de logofeți începu a merge la boierul, și cu metanie plecată, cerea să fie priimit în slujbă. Boierul, care știa că numai să arunce cu căciula și va veni o spuză de logofeți, ca părul din cap, se ținea cam greu. Și cum era și de poznaș, pe fiecare din logofeți cum venea, așa îl trimetea să se plimbe.   Un potcaș de logofăt, însă, îi veni de hac. Cum se înfățișă la boierul, nu știu ce făcu, nu știu ce drese, că boierului îi cam plăcu boiul, înfățișarea și vorbele lui, căci, ce e drept, erau hazlie ș: țanțoșe. După ce îi arătă hîrtie și condei, îi zise și lui, cum zisese și la toți ceilalți logofeți, care mai venise:   Scrie, logofete!   — Scriu, boierule, răspunse el.   Și după ce scrise aceste vorbe, stătu. Boierul, văzînd că așteaptă și nu mai scrie, îi zise iarăși:   — Scrie, logofete, scrie!   — Scriu, boierule, scriu.   Astfel merse treaba pînă de vro cincisprezece, douăzeci de ori.   În cele de pe urmă, luă boierul să vază ce scrisese.   — Tu ești de mine, por’-de-cîine, îi zise boierul și de astăzi chiar să știi că ești în slujba mea.   — Mă cam bătea pe mine gîndul despre una ca asta, boierule, răspunse el zîmbind.   Apoi, luîndu-și inima în dinți, întrebă și el pe boier, zicînd:   — Te rog, boierule, ia spune-mi de ce nu ți-a plăcut scrisul de la nici unul din cîți logofeți s-a înfățișat la d-ta?   — Să vezi, tu, mă, scrisul la mai mulți mi-a plăcut, dar ceea ce scrisese nu mi-a plăcut. Unii îmi scria Tatăl nostru, sau Crezul pare că eu aș fi fost popă. Alții îmi scriau la jelbi cu genuchi plecate și cu lacrămi fierbinți, de cît p-aci era să mă opărească. Iară alții mizgăleau hîitia cu niște zapise și cu niște fleacuri de parcă le vîndusem vrodată brînză, și d-aia le-am dat tutulor răvaș de drum. Tu însă n-ai scris așa frumos cum unii din logofeți scrisese; dară n-ai ieșit din cuvîntul meu. Și să știi, tot așa să umbli cît vei fi la mine, c-apoi te așteaptă falanga.

Tararaua nemțească În vremea de demult, pe cînd și dracii umblau pe pămînt și-i cunoștea lumea, căci azi nu se mai cunosc oamenii din draci, în vremea de demult, zic, s-a întîlnit odată un neamț cu un drac, și se cam luară la colț. Dracul zicea că el știe să cînte un cîntec frumos și lung. Neamțul se fălea că el știe să cînte un cîntec mai frumos și mai lung decît dracul. Se ciorovăiră ei ce se ciorovăiră, dară cîtuși de cît nu se putură ajunge din vorbă ca să se înțeleagă.   Tocmai erau să se și ciomăgească, iată că ajunge și un pui de românaș și intră și dînsul în vorbă. Din una din alta, înțelese el despre ce este gîlceava. Atunci le zise:   — Măi, vreți voi să faceți pace?   — Vrem, răspunseră ei.   — Trebuie să vreți, le mai zise românașul, că de unde nu, vă fac morișcă în păr. Iacă, tu, neamțule, să porți pe dracul în cîrcă, pînă își va sfîrși cîntecul. Apoi, tu, drace, să porți pe neamț în spinare, pînă își va cînta și dînsul cîntecul. După aceasta vă veți răfui voi între voi socoteala, căci se va vedea al cui va fi cîntecul mai lung.   — Priimim.   — Ne învoim.   Răspunseră deodată amîndoi.   Neamțul luă pe dracul în spinare și începu a-l purta, iară dracul începu să cînte. Un an de zile încheiete purtă neamțul pe drac în cîrcă, în care timp dracul făcu ce făcu și isprăvi cîntecul.   Românul sta doparte, își răsucea mustața, rîzînd de astă bazaconie.   Acum luă și dracul pe neamț în cîrcă și începu să-l poarte. Neamțul începu și el să cînte. Dracul îl purtă un an, îl purtă doi, îl purtă trei și neamțul, ca să sfîrșească, ba. Dracul tot aștepta să-i spuie că a sfîrșit, dară neamțul nici că avea gînd. Începu dracul a cam pierde răbdarea, dară înghiți la noduri, căci așa le fusese vorba.   Românul rîse de dînșii, pînă ce se strîmbă de rîs. Se ținea cu mîinile de pîntece și rîdea.   În cele de pe urmă, către al șaptelea an, i se acrise și dracului de atîta tarara, căci neamțul tararaua mi-și cînta. Îl mai purtă ce-l mai purtă, plin de obidă și de necaz, dară neamțul ședea bine în cîrca dracului și nici pomeneală nu era de isprăvit. Doisprezece ani trecu și neamțul cînta mereu și dracul îl purta mereu în cîrcă. Cît p-aci era să plesnească dracul de necaz. Biruindu-l supărarea și, scos din orice răbdare, se incumese și întrebă:   — Mai ai mult, mă neamțule, că mi-ai împuiat urechile cu tararaua ta?   — O! O! D-abia am început, răspunse neamțul.   Atunci dracul, nemaiputîndu-se ține de necaz, trînti pe neamț jos, căruia îndată îi plesni pantalonii în genuchi și gherocul în coate și la subsioare. Și d-atunci a rămas zicătoarea: Tararaua nemțească.   Iară românașul nostru leșinase de rîs, de astă întîmplare, podidindu-l lacrămile.