Psihologia educației. Psihopedagogia copilului. Psihopedagogia jocului – cursuri

Jocul terapeutic Terapia prin joc Jocul ca modalitate de relatie a "eu-lui" cu lumea inconjuratoare reprezinta prima forma de manifestare a actiunii umane. Jocul aduce copiilor ocazia de a asimila ceea ce inviata reala ar putea fi dificil sa inteleaga; - aceasta este forma lor de auto-terapie, modul in care lucreaza asupra confuziilor, anxietatilor si conflictelor. Multi copii nu sunt capabili sa exprime nevoile, trairile si sentimentele proprii, atunci jocul devine un mijloc accesibil de exprimare. Terapeutul/pedagogul trebuie sa inteleaga si sa interpreteze acest limbaj al copilului pentru a comunica la nivelul lui. Aria ludoterapiei este special adaptata diferitelor nevoi ale copiilor, pentru a se da acdeasta siguranta, sentimentul caminului si posibilitatea unui contact normal cu cei din jur. Astfel, terapeutul/logopedilor are nevoie de cunostinte vaste, nu doar privind reactiile si comportamentul normal al copiilor, ci, mai ales, privind starile emotionale si psihice in diferite conditii speciale. Din perspectiva lui Jean Piaget jocul este adaptare, adica, asimilare si acomodare. Piaget descrie 3 stadii in dezvoltarea jocului: - stadiul jocului practic - apare in primul an de viata si consta in actiunea senzorio-motorii - stadiul jocului simbolic - apare incercand cu al doilea a de viata si implica reprezentari ale obiectelor ascunse - stadiul jocului cu reguli - este ultima categorie structurala care se dezvolta, cuprinzand coordonarea sociala si o intelegere bazata pe relatii sociale. Joaca este pentru copii ceea ce vorbirea este pentru adulti. Este un mediu pentru exprimarea sentimentelor, pentru explorarea relatiilor, descrierea experientelor, marturisirea dorintelor si implinirea de sine. Deoarece dezvoltarea limbajului copiilor ramane in urma dezvoltarii cognitive, ei comunica prin joc. In terapia prin joc, jucariile sunt percepute ca si cuvinte ale copilului, iar jocul ca limbaj al acestuia. Functia sintactica a jocului este cel mai important aspect, asigurand copiilor posibilitatea de a-si evalua exprimarea simtamintelor interioare. Experientele semnificative din punct de vedere emotional pot fi exprimate intr-un mod mai confortabil si mai sigur prin reprezentarea simbolica pe care o asigura jucariile. In joc copilul isi poate transfera asupra jucariilor anxietatile, temerile, fanteziile si in acelasi timp se simt in siguranta deoarece jocul le permite sa se distanteze de experientele neplacute sau traumatizante prin care au trecut. Terapia prin joc este bazata pe stadiile de dezvoltare ale copilului. Aceasta este un mod de abordare terapeutic pentru mai multe afectiuni. Dintre acestea amintim: - abuz si neglijare  - agresiune si exteriorizare - autism - disociere si schizofrenie - copii tulburati din punct de vedere emotional, frica si anxietatea - dificultati de invatare, copii cu probleme mentale (mai ales), probleme de adaptare sociala - dificultati de vorbire - traume suferite, copii retrasi. In cadrul programei "Terapie complex si integrata", specialistul poate apela la jocul de rol, dramatizare, organizare de activitati cu caracter practic-aplicativ, in vederea insusirii de catre copii a unor cunostinte cu caracter instrumental, dar si la formarea unor deprinderi de autonomie personal si social. Ludoterapia are valente multiple si in planul dezvoltarii cognitive a copilului cu deficienta mintala severa profunda si /sau asociata, deoarece il stimuleaza in primul rand afectiv-emotional. Prin activitatile de ludoterapie, copilul cu deficienta mintala severa, profunda si/sau asociata, invata sa se joace, jocul trezindu-i interesul de cunoastere si autocunoastere. Educatorul asigura trecerea treptata de la jocul primar (de manipulare si imitativ) la cel evoluat (joc simbolic, joc cu reguli) si urmareste sa determine, intr-un sen safectiv, comportamentul copilului. Activitatile de joc incep cu actiuni simple de explorare a spatiului. Educatorul imprima jocului un caracter terapeutic-compensator, stimuland si dezvoltand disponibilitatile psihomotorii de comunicare si afectiv-relationale ale copilului cu deficienta mintala.

Rolul educatoarei la realizarea, stimularea si crearea conditiilor de joc si invatare   Educatoarea este preocupata nu numai de planificarea unor activitati cu grapa intreaga care sa duca la un anumit numar de cunostinte, priceperi si deprinderi ci si de stimularea si crearea conditiilor de joc si invatare, care sa duca la educatie si dezvoltare.   Se urmareste in fapt, formarea de competente psiho-sociale de baza a capacitatilor generale si particulare de invatare si integrare. Educatoarei ii revin urmatoarele sarcini : Sa cunoasca bine copii si grupa de copii - in acest sens ea foloseste tehnici de cunoastere care sa evalueze copilul in sensul programului de educatie si pentru a-l eticheta, adica, este propusa tehnica observatiei si a probelor simple care sa scoata in evidenta componentele personalitatii copilului si nevoilor educative ale acestuia. - in acest caz ea nu se substituie psihologului ci este interesata de evolutia programului necesar copilului si nu de coeficientul lui de inteligenta - copiii trebuie comparati cu ei insisi si nu clasificare in grup pentru ca la aceste varste de stimulare a competitiei poate avea efecte negative pe termen lung, de aceea trebuie incurajata valorizarea individualizata, cooperarea si colaborarea intre copii in joc si activitate. Sa coreleze programa scolara cu particularitatile copiilor si grupei - fiecare program este individualizat pentru fiecare copil si pentru fiecare grupa dar in acelasi timp programul exista intr-un sistem de cerinte de care educatoarea trebuie sa tina seama pentru a corela nivelul de evolutie si dezvoltare prin joc a copiilor sai la nivelul cerintelor pentru o grupa de varsta si dezvoltare. - sa analizeze si sa foloseasca resursele pe care le are si sa caute mereu alte resurse - aici incluzand mobilier, jocuri, jucarii, materiale didactice etc. - sa planifice corelarea intre activitatile individualizate de tipuri diferite activitatile cu grupa intreaga tinand cont de nevoile copiilor - sa stabileasca obiectevele de dezvoltare ale grupei si ale fiecarei copil in parte - sa amenajeze spatiul educativ si sa-l schimbe in functie de programul pe care l-a propus - sa promoveze un parteneriat de decizie si actiune cu copiii, cu colegele, cu specialistii, cu alt personal, cu familiile si cu reprezentantii comunitatii locale - sa se autoevalueze periodic intr-o maniera reflexiva - sa-si perfectioneze practicile, sa fie la curent cu teoria de la baza programului si sa-si impartaseasca experienta cu celelalte colege - sa promoveze un climat pozitiv, destins, relaxat, de joc si amuzament - sa comunice efectiv si eficient cu toti partenerii sa : copii, parinti, alti specialisti si colegi

Mijloace didactice in abordarea ludica     Cum varsta la care ne referim este aceea a jocului, cum abordarea ludică ocupă, in variante multiple, locul central in strategia educaţiei preşcolare şi a micii şcolarităţi, mijloacele folosite trebuie să răspundă aceleiaşi particularităţi. a) Materialele didactice propriu-zise, cumpărate sau confecţionate de educatoare şi chiar de copii uneori, care slujesc realizării activităţilor cu apel la contactul direct-acţional cu conţinutul abordat.   Enumerăm cateva dintre materialele ce aparţin acestei categorii: - obiecte concrete (fructe, jucării de toate tipurile, obiecte de uz caznic, de uz didactic etc.) ce sunt supuse observaţiei; - tablouri sau planşe cu imagini utilizate in povestiri, repovestiri, conversaţii etc; jetoane cu imagini, piese - figuri geometrice (trusele LOGI) pentru activităţile matematice şi nu numai; - creioane, culori, acuarele, plastilină, hartie, lipici, panze de diferite tipuri etc., cu care se lucrează la abilitaţi manuale, la exerciţii grafice, la activităţile plastice; - instrumente muzicale: muzicuţe, instrumente de percuţie, de suflat cu care se lucrează la muzică; - costume, măşti pentru dramatizări; material mărunt de construcţii (trusele LEGO); - planşe de lucru individual cu sarcini interdisciplinare (uneori sub formă de caiete speciale); - filme, cărţi cu imagini şi text scurt, pentru copii etc. b) Mijloace necesare susţinerii derulării actului didactic: casetofon, video, TV, radio, tablă magnetică, suporturi diferite, mobilier adecvat pentru jocurile de creaţie, pentru serbări, biblioteca cu literatură pentru copii etc. c) Mijloace ale realităţii inconjurătoare - care se constituie, mai degrabă ca un cadru de extindere a actului educativ dincolo de graniţele grădiniţei: parcul, strada cu oamenii şi viaţa ei, pădurea, marea, raul, uzina, ce se oferă ca un cadru de observare dirijată complexă; filmele, spectacolele de teatru de păpuşi, de teatru cu actori, concerte ; natura insăşi cu frumuseţile ei. parcurgand ciclul celor patru anotimpuri este un mijloc la care educatoarea recurge cu prilejul excursiilor organizate etc. Deosebit de important pentru eficienta activităţii educative este ca alegerea metodelor didactice să fie corelată cu mijloacele utilizate, iar locul şi rolul acestora să fie bine cunoscut şi fructificat.

Metode folosite în educaţia preşcolară şi primară Observaţia este o metodă bazată pe relaţia directă - metodă intuitivă - folosită in grădiniţă in special ca observaţie dirijată (urmărindu-se a se interioriza la nivelul copilului, constituindu-se ca bază pentru ceea ce mai tarziu va fi observaţie independentă. - Observaţia dirijată ca metodă este deosebit de importantă acum pentru că, prin caracterul ei organizat, chiar prin integrarea sa intr-un sistem de abordare a cunoaşterii realităţii inconjurătoare, il ajută pe copil să descifreze mai repede şi mai corect lumea in care trăieşte. Efectele sale principale la nivelul copilului preşcolar sunt: - dezvoltarea deprinderii de investigare ordonată a unui aspect; - dezvoltarea capacităţii de a urmări un plan corelat unui scop formulat, deocamdată, de adult; - dezvoltarea capacităţii de analiză, abstractizare şi de sinteză, generalizare; - dezvoltarea spiritului de observaţie; - trezirea interesului de cunoaştere, a dorinţei de a cunoaşte, a curiozităţii Explicaţia - este o metodă preponderent verbală, centrată pe acţiunea cadrului didactic. - este frecvent intalnită in educaţia preşcolară / şcolară mică, atat ca metodă cat şi ca procedeu; - poate fi, de pildă, procedeu chiar pentru metoda observaţiei. In proiectarea ei şi prin aplicarea acestei metode este necesar să se respecte principiile didactice in interacţiunea lor. Astfel: - demersul explicativ trebuie să fie accesibil ca limbaj şi bazat pe aspecte intuitive, pentru a putea fi decodificat şi inţeles.; - construcţia lui trebuie să respecte şi să determine sintetizarea informaţiei transmise prin explicaţie, pentru a se asigura ordonarea logică, deci insuşirea conştientă, - activismul este mai puţin prezent, de aceea se cere impletirea acestei metode cu altele, care-i compensează această lipsă; - bine condusă, contribuie activ la fundamentarea aplicabilităţii cunoştinţelor, la inţelegerea elementelor bazale necesare formării unor deprinderi practice şi, in final, la asigurarea insuşirii temeinice a ceea ce s-a invăţat; Povestirea - - metodă preponderent verbală, expozitivă - este folosită pentru prezentarea unor texte literare, cu caracter realist - ştiinţific sau fantastic, in special in activităţile destinate educaţiei limbajului şi dezvoltării capacităţilor de comunicare. - ca procedeu, poate să apară şi in contextul unor activităţi muzicale. in cadrul observaţiei după natură, in anumite momente ale convorbirilor, la inceputul jocurilor didactice; de asemenea, unele activităţi libere pot să debuteze cu o scurtă povestire, rostul ei fiind acela de a trezi interesul copiilor. Cerinţele pedagogice faţă de povestire ţin tot de respectarea normativităţii didactice. Astfel: - povestirea trebuie să utilizeze un limbaj accesibil, clar, logic şi, in special expresiv ; - conţinutul povestit trebuie să fie selectat cu grijă pentru a reţine tot ceea ce este esenţial, cu renunţarea la detaliile care ingreunează inţelegerea; - povestirea trebuie să se sprijine pe material intuitiv şi să facă apel la fondul de reprezentări al copiilor, stimuland combinatorica lor, dezvoltarea imaginaţiei, captand şi reţinand atenţia o secvenţă temporală convenabilă, ceea ce se constituie ca o exersare utilă pregătirii pentru şcoală; - fiind centrată pe educatoare, participarea „activă" a copiilor poate fi asigurată in plan afectiv. Demonstraţia - este una dintre metodele importante ale educaţiei preşcolare / şcolare mici, integrată grupului celor intuitive ce determină observaţia directă a realităţii inconjurătoare. - imbracă forma demonstraţiei bazată pe exemple si a demonstraţiei pe viu. - Insoţeşte, de cele mai multe ori, explicaţia, asigurand prezentarea concretă a obiectului sau a acţiunii despre care s-a explicat. - se realizează pe baza materialului intuitiv (obiect, planşa, tablou, animal, pasăre, mulaj) gandindu-se anticipat impactul posibil al copiilor cu acesta, pentru a ţine cont de efectele lui, in special in plan emoţional, la proiectarea didactică. - ca moment concret de intervenţie a acestei metode in demersul didactic se poate afirma prezenţa ei in special la deschiderea unor activităţi de educaţie fizică, muzică, desen, pictură, modelaj, abilitare manuală (sau acţiuni integrate acestor activităţi). - valoarea unei demonstraţii corecte se răsfrange evident şi imediat asupra calităţii prestaţiei copiilor. De aceea, in faţa demonstraţiei stau cateva cerinţe : - să apeleze la cat mai mulţi analizatori; - fiecare moment al ei să se distingă din ansamblu; - prezentarea fiecărui detaliu să fie insoţită de o explicaţie scurtă şi precisă; - denumirile noi, necesar de introdus, să se sprijine pe cuvinte cunoscute corelate unor obiecte sau acţiuni cunoscute; - succesiunea momentelor demonstraţiei să fie logică, urmărind: - succesiunea operaţiilor necesare execuţiei (unei construcţii, unui desen etc.) - structura obiectului (la plantă sau la animal) - etapele de transformare a unui fenomen oarecare (ex.: apa in aburi, gheaţă şi invers) Conversaţia - o metodă preponderent verbală din categoria celor interogative. - se regăseşte atat in forma euristică cat şi in aceea a conversaţiei de consolidare şi de verificare. - are loc in condiţiile in care există un fond aperceptiv pe care se poate construi. - este proprie activităţilor de dezvoltare a limbajului şi a capacităţii de comunicare, dar se regăseşte cu ponderi mai mici sau mai mari in toate celelalte tipuri de activităţi. - presupune implicarea activă a copilului, care este cu atat mai productivă cu cat subiectul conversaţiei este mai accesibil, cu cat formularea intrebărilor este mai clară şi cu cat, in alegerea răspunsurilor, copiii se pot baza pe intuitiv. - utilizată corect, sprijină fundamentarea teoretică a viitoarelor aplicaţii practice, dezvoltă capacitatea de sinteză, dacă se bazează pe o structură sintetică, contribuind la sistematizarea cunoştinţelor, insuşirea temeinică a acestora şi oferă cadru deschis aplicării principiului retroacţiunii. - ea presupune participarea conştientă şi activă a copilului la demersul educaţional. Exerciţiul - ocupă ca metodă un loc remarcabil in educaţia preşcolară şi şcolară mică. - aparţine categoriei de metode active, bazate pe acţiunea reală a copilului. - este aproape de natura preşcolarului, care doreşte şi poate să se angajeze in acţiune, iar dacă o face ordonat, dirijat, cu sarcini precise, rezultatele sunt de bun augur pentru propria sa evoluţie psihică. - se utilizează in mai multe tipuri de activităţi, dar cu precădere in cele de educaţie fizică şi in cele destinate pregătirii pentru scriere; - il regăsim şi in activităţi de consolidare a cunoştinţelor despre mediul inconjurător, in consolidarea unor cantece invăţate, a unor deprinderi de pictură (tehnici deosebite), de activitate manuală etc. - are ca scop eliminarea elementelor de prisos in executarea unor sarcini, dezvoltarea capacităţii de angajare individuală intr-o activitate, concentrarea atenţiei, dezvoltarea perseverenţei şi a altor trăsături de personalitate. - nu se utilizează singur ci in combinaţie cu una sau mai multe dintre celelalte metode. - se adresează explicit principiului legării teoriei de practică, dar facilitează respectarea tuturor celorlalte principii didactice

Fișă de  evaluare proces cognitiv pentru copii de 3-4 ani TEMA 2 INSTRUMENT DE EVALUARE SEMI-OBIECTIVA A UNUI PROCES Evaluarea este un proces care:  - sustine un proiect prin masurarea gradului în care s-au realizat obiectivele; - identifica domeniile/ aspectele care trebuie imbunatatite; - incurajeaza deciziile ce trebuie luate, incluzând schimbarea obiectivelor si metodologia proiectului. - scopul evaluării nu este de a parveni la anumite date, ci de a perfecţiona procesul educativ. Functiile evaluarii : - descoperirea unor lacune, dificultăţi, rămâneri în urmă pentru ca pe baza lor să se elaborezeun program de recuperare (cu întreaga grupă, pe grupe mici sau individual)- anticiparea, proiectarea , organizarea şi conducerea ştiinţifică, eficientă a următoarelor Pentru prescolar functiile specifice ale evaluarii sunt : - îl ajută să fixeze, să consolideze şi să reţină cunoştinţele prin repetare şi întărirea pozitivă pecare evaluarea o determină, să le integreze în sisteme - să-i mărească încrederea în forţele proprii şi să-i descurajeze comportamentele negative - îi susţine interesul pentru cunoaştere stimulându-i şi dirijându-i învăţarea - contribuie la formarea capacităţii de autoapreciere şi la stimularea tendinţei de autoafirmare - contribuie la întărirea legăturii grădiniţei cu familia Metoda de evaluare este o cale prin intermediul căreia cadrul didactic „oferă elevilor posibilitatea de a demonstra nivelul de stăpânire a cunoştinţelor, de formare a diferitelor capacităţi testate prin utilizarea unei diversităţi de instrumente adecvate scopului urmărit". Instrumentul de evaluare reprezintă un element constitutiv al metodei, prin intermediul căruia elevul ia la cunoştinţă sarcina de evaluare. El este cel „care pune în valoare atât obiectivele de evaluare, cât şi demersul iniţiat pentru a atinge scopul propus". Alegerea celor mai adecvate metode şi instrumente de evaluare reprezintă o decizie importantă în vederea realizării unui demers evaluativ pertinent şi util. Scopul evaluării - stabileşte acţiuni precise pentru a adapta necontenit strategiile educative la particularităţile situaţiei didactice, la particularităţile elevilor, la condiţiile economice şi instituţionale existente ; - determină măsura în care obiectivele programului de instruire au fost atinse, precum şi eficienţa metodelor de predare-învăţare folosite; - generează anumite informaţii care au o funcţie autoreglatoare pentru creşterea eficienţei instruirii; - asigură feed-back-ul. În învăţământul preşcolar, observarea este importantă în programele de educaţie centrate pe copil şi constă în urmărirea atentă şi sistematică a comportamentului unui copil, fără a interveni, cu scopul de a sesiza aspectele sale caracteristice. Educatorul trebuie să redescopere mereu copilul în dinamica ipostazelor inedite ale individualităţii lui în devenire, sub toate aspectele. Prima condiţie de importanţă capitală este ca educatorul să înveţe să observe copilul. Inca de la venirea sa in gradinita, obtinem informatii despre dezoltarea copilului, prin interactiunea cu grupa de copii, de la parinti si de toate persoanele care interactioneza cu copilul, atat din gradinita, cat si din afara ei.