Istoria Astronomiei

Metodele astronomiei 1. Metoda observatiei 2. Metoda modelelelor 3. Metoda experimentala

INTRODUCERE   Astronomia, alături de alte ştiinţe, ne dă posibilitatea de a cunoaşte natura, manifestările ei, legile ei, ne ajută în formarea unei concepţii corecte despre lume, deoarece ştiinţa şi credinţa sunt complementare. De când au pornit în cucerirea planetei, oamenii au fost fascinaţi de bolta înstelată, au observat mişcările stelelor, Lunii şi a planetelor învecinate. Au învăţat să prevadă   fazele Lunii pentru a putea măsura timpul, după cum reiese din  gravurile de pe nişte oase, descoperite de arheologi şi datate din anul 35.000 înainte de Hristos (î.Hr.). Această perioadă corespunde momentului când neanthropul, alias Omul de Cro Magnon, venea să-l  înlocuiască pe Omul din Neanderthal. Oamenii au observat că stelele pe cer nu sunt uniform răspândite, ci sunt grupate în diferite configuraţii, pe care le-au numit constalaţii. Apariţia şi dispariţia succesivă a constelaţiilor le dădea indicaţii despre succesiunea anotimpurilor. Aceste indicaţii erau extrem de preţioase şi utile pentru muncile şi nevoile lor. Corpurile cereşti au devenit puncte de reper referitoare la timp şi spaţiu, iar observarea lor sistematică o necesitate. Studii recente ne arată că astronomii din antichitate aveau cunoştiinţe mult mai avansate decât suntem noi dispuşi să credem. Astfel din datele furnizate de sateliţi reiese că cele trei piramide din Gizeh ne arătă configuraţia celor trei stele din constelaţia Orion, Sfinxul era orientat spre constelaţia Leul, iar turnul Bayon al templului din inima Angkorului situat în jungla cambodgiană este orientat spre constelaţia Draco aşa cum se vedeau acum 10.500 de ani, la momentul echinocţiului de primăvară. Acest lucru dovedeşte că strămoşii noştrii cunoşteau mişcarea de precesie a Pământului, deoarece în templele din Angkor predominau numerele precesionale.  Date sigure despre aceste observaţii sistematice, bazate pe documente scrise, avem din epoca marilor civilizaţii indo-europene, dar în special al civilizaţiei antice greceşti. Aici se pot aminti numele lui Pitagora (circa 560-500 î.Hr.) care denumeşte cerul cosmos şi afirmă că Pământul are formă sferică. Tot în acel secol un alt învăţat, Philolaus din Tarent, a emis ipoteza că în centrul Universului nu se află Pământul ci Hestia (inima), un foc central, iar în jurul acestuia se mişcă Pământul. El mai considera că cel mai apropiat corp de Hestia, situat întodeauna de partea cealaltă şi astfel mereu invizibil, este Antiterra (antipământul). Cunoştinţele despre Univers şi aştrii care-l populează s-au acumulat şi îmbogăţit timp de 2000 de ani şi prin eforturile unor astronomi remarcabili ca: Tycho Brache, Nicolaus Copernicus, Galileo Galilei, Johan Kepler, Isaac Newton, William Herschell, Edwin Hubble şi alţii până în prezent. Strămoşii noştri geto-dacii aveau cunoştinţe solide de astronomie pe care le foloseau în activităţile lor de zi cu zi. O dovadă, în acest sens, este sanctuarul-calendar al geto-dacilor de la Grădiştea Muncelului care, chiar dacă nu este de amploarea celui de la Stonehenge, este foarte precis. ,,Soarele de andezit” de la Sarmisegetusa, cu un diametru de 7,1 m, lucrat în plăci de andezit care are în centru un disc cu un diametru de 1,5m, poate rivaliza cu orice construcţie similară care  este închinată Cultului Soarelui. Astăzi îi înţelegem pe antici pentru că divinizau Soarele, deoarece necesitatea monitorizării activităţii astrului, a devenit evidentă din momentul când s-a observat că viaţa terestră depinde într-o măsură mult mai mare decât ne aşteptam de Soare. Totodată studiul activităţii Soarelui a dat naştere la meteorologia Soarelui.   Activităţile economice moderne se bazează pe radiocomunicaţii, iar acestea pot fi perturbate de furtunile solare. Luarea deciziei între a investi în telescoape terestre şi a investi în telescoape spaţiale în viitor pentru studiu este o problemă complexă. Progresele în domeniul opticii adaptive au extins rezoluţia telescoapelor terestre până la limita care le permite să realizeze imagini în infraroşu ale unor obiecte slab luminoase. Utilitatea opticii adaptive în raport cu observaţiile Hubble depind puternic de detaliile particulare ale fiecărui subiect de cercetare în parte. Domeniul de lungimi de undă în care corecţiile optice adaptive de înaltă calitate este însă limitat,mai ales în culori optice.  Telescopul Hubble păstrează abilitatea unică de a realiza imagini de mare rezoluţie în câmp larg de frecvenţe. Pe de altă parte, tehnologiile optice terestre puteau furniza imagini ale obiectelor luminoase la o rezoluţie superioară celor pe care le poate obţine Hubble, chiar şi înainte de lansarea lui. A fost întotdeauna important pentru ca telescopul spaţial să obţină  imagini mai clare  ale Universului cu toate că a necesitat costuri de construcţie şi de operare ridicate.  Astronomia spaţială a adus Universul mult mai aproape de noi, iar observaţiile făcute cu ajutorul telescoapelor spaţiale au făcut să vedem Universul până în momentul apariţiei sale.    

Eclipsa totală de Lună din 2018, ce va avea loc pe 27-28 iulie, este unul dintre evenimentele fascinante pentru toţi pasionaţii de astronomie.   Eclipsa totală de Lună din 2018, ce va avea loc pe 27-28 iulie, este unul dintre evenimentele fascinante pentru toţi pasionaţii de astronomie. Vizibilă şi din România, va fi cea mai lungă eclipsă totală de Lună din secolul XXI.   Eclipsa din 27 - 28 iulie va fi cu 40 de minute mai lungă decât Superluna albastră sângerie ce a avut loc în ianuarie 2018. Eclipsa totală de Lună va dura o oră şi 43 minute.   Astronomul Bruce McClure estimează că eclipsa totală de Lună va cuprinde eclipse parţiale ce vor începe de la 2:24 p.m. EST (21:24, ora României) până la 6:29 p.m. EST (01:29, ora României). Astfel, va dura aproximativ patru ore până când Luna va trece de umbra Pământului.    Eclipsa de Lună din 27 iulie 2018 va fi vizibilă pe întregul glob şi va conţine culorile specifice ale unei „Luni sângerii”.      Această eclipsă de Lună din 2018 va avea o durată îndelungată din cauza datei în care are loc. Pe 27-28 iulie (în funcţie de locul în care te afli) are loc atât Luna Plină, cât şi apogeul lunar, când satelitul natural se va afla la cel mai îndepărtat punct de Pământ. Astfel, aceste două fenomene ce au loc simultan provoacă o eclipsă lunară extinsă. Cea mai lungă durată a unui astfel de fenomen poate fi de o oră şi 47 de minute. Durata eclipsei totale de Lună din 27 iulie 2018 va fi de o oră şi 43 de minute. Eclipsa este vizibilă în întregime de pe teritoriul României la începutul serii de 27 iulie. Momentul maxim al eclipsei totale de Lună are loc la ora 23.22.   De asemenea, acestui spectacol astronomic din 27 iulie i se alătură şi planeta Marte, ce va fi vizibilă sub Lună. Ultima oară când Planeta Roşie a fost atât de mare şi luminoasă a fost în 2003, când distanţa dintre Marte şi Pământ ajungea la mai puţin de 56 de kilometri. Şi dacă eclipsa de Lună şi apariţia lui Marte nu sunt suficiente, pe cer va mai putea fi observat Jupiter, în zona sud-estică, precum şi Staţia Spaţială Internaţională în timp ce trece prin faţa ei.   Cum poţi urmări eclipsa totală de Lună din România?   Eclipsele de Lună sunt printre cele mai uşor de urmărit fenomene astronomice. Trebuie doar să ieşi din casă şi să priveşti către cer. Nu este nevoie de un telescop special sau alte echipamente, însă te-ar putea ajuta să observi detalii precum craterele de la nivelul satelitului natural. De asemenea, pentru a putea fi observată eclipsa, cerul trebuie să fie senin. În Bucureşti puteţi urmări eclipsa totală de Lună şi de pe terasa  Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” ce va fi deschis pe 27 iulie, între orele 21:00-03:00.   Cum se va desfăşura fenomenul? După apusul Soarelui, Luna va răsări în partea opusă a cerului. În acest moment, Luna va fi în penumbra Pământului. După intrarea în penumbră va începe eclipsa de la ora 20:14, când satelitul natural se va afla sub orizont.  Iată la ce oră va răsări Luna în cele mai mari oraşe din România:  Sursa: Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”   În momentul intrării în umbră, marginea stângă a Lunii devine mai puţin luminoasă. La o oră de la începerea fenomenului, Luna va fi în umbra totală a Pământului şi va căpăta culorile cărămizii. Ele marchează momentul în care începe totalitatea.  La 23:22 va avea loc maximul eclipsei, moment în care Luna se va afla la cel mai înalt punct de pe cer (20 de grade înălţime deasuprea orizontului). Perioada de totalitate va dura 103 minute, fiind cea mai lună perioadă din acest secol. Alte două eclipse totale de Lună cu o durată asemănătoare (102 minute) vor avea loc pe 26 iunie 2029 şi 7 iulie 2047.    La scurt timp după miezul nopţii, Luna va începe să iasă din umbră, iar culorile roşiatice vor fi înlocuite de cele argintii obişnuite. Întregul fenomen se încheie la 02:29, după ce Luna iese din penumbra Pământului.    Ce este eclipsa de Lună?   Eclipsa se produce doar în timpul Lunii pline. Aceasta are loc doar atunci când Soarele, Pământul şi Luna sunt perfect aliniate. Deoarece orbita Lunii în jurul Pământului are o înclinaţie relativ diferită faţă de cea a Pământului în jurul Soarelui, o aliniere perfectă nu se produce la fiecare Lună plină. De asemenea, apariţia unei eclipse totale de Lună este un fenomen extrem de rar. Însă de la formarea satelitului natural (în urmă cu 4,5 miliarde de ani), acesta s-a îndepărtat de planeta noastră (cu aproximativ patru centimetri pe an). În prezent, fenomenul a dus la crearea mediului perfect pentru apariţia unei eclipse totale, dar în viitor, peste miliarde de ani, probabil că fenomenul acesta nu va mai avea loc.    Ce este „Luna sângerie” Numele de "Lună sângerie" este dat tuturor eclipselor lunare totale, având în vedere culoarea - un roşu portocaliu - pe care o căpătă satelitul natural al Terrei în momentul în care trece prin umbra Pământului. „Culoarea exactă pe care o capătă Luna este dată de cantitatea de praf şi nori din atmosferă. Dacă este o cantitate mai mare de particule în atmosferă, satelitul va avea o nuanţă mai închisă de roşu”, afirmă cercetătorii din cadrul NASA.   În speranţa că, în România, vom avea vreme bună vineri seara, vă invităm să vedeţi spectacolul pe care îl va face eclipsa totală de Lună din 27 iulie 2018 şi celelalte fenomene astronomice asociate ei. sursa: descopera.ro

Galileo Galilei (1564 – 1642)    Galileo s-a nascut langa Pisa pe data de 15 feb. 1564. La  Vallombrosa fost invatat de calugari si a intrat la Universitatea din Pisa in 1581 pt a studia medicina. In 1585 s-a lasat de aceasta universitate fara diploma si s-a orientat spre filozofie si matematica. In 1589 a devenit profesor de matematica la Pisa. Acolo se spune ca a aratat studentilor eroarea lui Aristotel, care a spus ca greutatea este direct proportionala cu viteza de cadere a unui obiect, aruncand doua obiecte de greutate diferita din varful Turnului din Pisa. In 1592 contractul lui nu a mai fost reinot, probabil datorita contradictiei care a adusa la Adresa lui Aristotel. In acelasi a fost angajat ca profesor la Universitatea din Padua unde a ramas pana-n 1610. Acolo, Galileo a inventat compasul pentru a solutiona multe probleme din matemarica.   Nu dupa mult timp a descoperit     legea gravitatiei, a  studiat miscarile pendulului si a inventat mecanica si duritatea materialelor. A aratat putin interes si pentru astronomie. Incepand cu 1595 a preferat teoria ca Pamantul se invarte in jurul Soarelui, bazata pe miscarile Pamantului numita si teoria Copernicana, in locul presupunerii lui Aristotel si Ptolemaic ca planetele se invart in jurul Pamantului care "stationeaza". Dar nu a fost sprijinit de nimeni.   In 1609 a auzit ca s-a inventat, in Olanda, un fel de sticla care marea foarte mult. In decembrie a aceluiasi an a prezentat un telescop foarte puternic cu care a descoperit cratarele si muntii de pe luna si cei 4 mari sateliti ai lui Jupiter. Aceste lucruri le-a publicat in martie 1610 in "The Starry Messenger ". Noua lui faima i-a costigat "o intalnire " cu curtea de matematica din Florenta. Acolo a scapat de predari avand mai mult timp pentru cercetari si scrieri. In dec. 1610 o observat fazele planetei Venus care a adus un mare argument la teoria Copernicana.   A publicat o carte bazata pe gravitatie in 1612. In 1613 a prevazut victorie pentru teoria Copernicana. Galileo a lucrat la determinarea longitudinii pe mare in functie de pozitia satelitilor lui Jupiter, dar 1623, revenind la o cercetare inceputa mai demult, a publicat o carte despre comete numita The Assayer.   Ultima lui carte Discourses Concerning Two New Sciences  A fost publicata in 1638 la Leiden, in care a definitivat studiile anterioare despre miscare,in general, principiile mecanicii. Galileo a orbit inainte de a publica aceasta carte si a murit la Arcetri, din Florenta pe data de 8 jan 1642.    

  PLANETA NEPTUN        Neptun a fost identificat ca planeta pentru prima data de catre astronomul german Johann Gottfrie Galle in 1846. Neptun este a patra planeta giganta gazoasa. Este putin mai mica decat Uranus. Face o miscare de spin la 16 ore. Temperatura la suprafata planetei este de aproximativ -218° C. Planeta indepartata    Neptun este a 8-a planeta de la Soare, se gaseste la peste 4500 milioane de km de acesta. Este atat de indepartata de Soare, încat traseul sau orbital dureaza aproape 165 de ani.    Neptun nu poate fi vazut cu ochiul liber, iar cu binoclul apare doar ca o stea. Chiar si prin telescoapele performante se vede doar un cerc albastrui. Fara forma    Deoarece este atat de departe de Pamant, astronomii, pana nu demult, n-au putut sa vada planeta Neptun în detaliu. Ei sustineau ca Neptun este o planeta mohorata. Oricum, camerele de pe Voyager 2 au demonstrat ca este similara cu celelalte planete gigante gazoase. De exemplu, suprafata planetei este bantuita de furtuni violente.   Pete intunecate    S-au dezvoltat cateva pete întunecate pe Neptun. Cea mai mare, cam de marimea Pamantului, numita Marea Pata Intunecata, comparabila cu o furtuna uriasa, ca Marea Pata Rosie de pe Jupiter.    Marea Pata Intunecata a fost vazuta pentru prima data în 1989 de sonda Voyeger 2. In anii 1990 însa, Telescopul Spatial Hubble nu a gasit-o. Nimeni nu cunoaste motivul disparitiei Marii Pete Intunecate si nici daca va reaparea.   Planeta albastra    Infatisarea albastruie a planetei Neptun este data de gazul metan din atmosfera sa, gaz de culoare albastra. Atmosfera ei contine de asemenea hidrogen, heliu si apa.    Se crede ca Neptun, sub atmosfera gazoasa, densa de nori, ar fi constituit dintr-un amestec de roca topita, apa, amoniac lichid si metan. Suprafata furtunoasa      Manunchiuri lungi de nori înconjoara planeta Neptun. Sunt suprafete de cele mai rapide vanturi observate în Sistemul Solar. Langa Marea Pata Intunecata vanturile sufla cu viteze mai mari de 2000 km/h.    O data la 10 ore se ridica un nor. Acestui nor, cercetatorii i-au numele de Scuter deoarece traverseaza planeta atat de repede.   Satelitii lui Neptun     Neptun are 8 sateliti naturali. Cei mai mari sunt Triton si Nereid.    Triton, descoperit în 1846, este cel mai mare chiar decat planeta Pluto, avand diametrul de 2705 km. Spre deosebire de alti sateliti, acesta are o miscare orbitala opusa miscarii de spin a planetei Neptun.    Cea mai mare parte a surafetei lui Triton este neteda si stralucitoare. Prezinta pe alocuri umbre întunecate, iar in jurul polului sudic gheata roz. Are o atmosfera subtire.    Nereid a fost descoperit în 1949, iar diametrul sau nu depaseste 320 km.    In zborul din 1989 sonda spatiala Voyeger 2 a descoperit înca sase sateliti.      Aproape toate cunostintele noastre despre Neptun au fost furnizate de zborul sondei spatiale Voyeger 2 din anul 1989.                              

SATURN       Isi trage denumirea de la zeul secerisului la romani: Saturn; din cele 5 planete din antichitate Saturn a fost cunoscutã ultima; are o miscare înceatã de 30 de ani in jurul Soarelui; la o distantã de 2 ori mai mare de Pãmânt decât Jupiter; este greu de studiat datoritã iluminatiei slabe; se cunosc putine date despre ea dinaintea erei spatiale; Inelul- în 1610- Galilei- observã cã planeta pare sã aibã mânere si scrie cã “Saturn are urechi”; în 1656- Chr. Huygens- descoperã inelul planetei; a doua mare planetã din Sistemul Solar; are un diametru ~ 120000 km pe care ar putea fi aliniate 9 planete având dimensiunea egalã cu cea a Pãmântului; volum de 100 de ori mai mare decât cea a Terra iar masa este de 95 de ori mai mare; forta de gravitatie la ecuatorul saturnian este mai micã decât pe Terra în ciuda mãrimii; materialul sãu este mai mult în stare lichidã si gazoasã si de aceea densitatea este foarte micã 70% din cea a apei; are o rotatie rapidã în jurul axei 10 h, 26 min. rezultã o umflãturã la ecuator unde diametrul este cu 10500 km mai mare decât la poli; este cea mai turtitã planetã; ca si Jupiter este o sursã de cãldurã: radiazã de 2.9 ori mai multã energie decât Soarele; cãldura internã a planetei Saturn determinã încãlzirea atmosferei si fenomene meteorologice; acoperitã de nori densi si o pãturã de metan mai groasã în atmosfera înaltã a planetei; partea cea mai spectaculoasã a planetei este inelul; însã în 1975 s-au descoperit douã inele, concentrice despãrtite de diviziunea Cassini, apoi trei (mai târziu) si prin sondele spatiale precum Pioneer 11 câteva mii; acestea ridicã câteva enigme cum ar fi natura lor despre care nu se stie nimic; cert este cã acestea sunt prea active pentru a fi rãmas neschimbate 4 milioane de ani; dacã s-ar cãlãtori pe un inel, inelul A, cu 25 km/zi am reveni la locul de plecare dupã 95 de ani; grosimea lor diferã de la 5-10 km la 10 m; o altã enigmã este existenta inelelor care reprezintã o sfidare a legii gravitatiei; combinate cu presiunea luminii solare si câmpul magnetic saturnian, particulele din inele ar trebui o parte sã cadã pe planetã iar cealaltã sã fie împrãstiatã în spatiu; ca structurã sunt formate din particule diverse: praf, pietricele si blocuri gigantice; sonda Pioneer 11 a trecut prin inelul 3 fãrã urmãri, dar cu cel putin 4 lovituri; materialul are densitate micã si s-ar pãrea cã este gheatã; inelele nu sunt de loc asemãnãtoare dupã cum aratã sonda Voyager; peste inele se pot observa dâre de luminã asemãnãtoare unei “spite”; fenomenul este legat de lumina solarã; Satelitii:- sunt în numãr de 17 si foarte diferiti între ei;                     - au densitãti foarte diferite la fel ca activitatea; la marginea primului inel, A, orbiteazã un satelit de 30 km diametru; primul satelit, cu alti 2 formeazã o centurã de trei; pe la 150000 km de centru se aflã alti 2 sateliti de 180 si 120 km diametru; toti cei 5 au fost descoperiti în 1980; nu au primit nume ci doar numere de ordine; urmãtorul în ordinea distantei fatã de centru planetei, Mimas, are diametrul ~ 400 km; este supranumit “satelitul cu motor” datoritã existentei pe el a unui crater de 130 km diametru cu un vârf înalt de 6 km în centru, ca un motor cu reactie; urmãtorul este Enceladus ~ 500 km diametru, reflectã aproape în întregime lumina de la Soare lucru care dovedeste cã este aproape în întregime acoperit de gheatã; acestui satelit datoritã eruptiilor din interior i se sfarmã gheata si în jurul sãu se formeazã un microinel reâmprospãtat de gheata ruptã din satelit care se depãrteazã; pe la 300000 km, Thetys- de douã ori mai mare ca Enceladus brãzdat de un sant de 3 km adâncime si lat de 20 km; urmeazã satelitii Diona si Rhea: sfere cu diametru de 1120 km si 1530 km; foarte întunecati; Diona are un tovarãs mai mic Diona B la 377400 km de centrul planetei, alcãtuit din gheatã; Rhea orbiteazã la 527000 km; atât Rhea cât si Diona sunt plini de cratere; Titan- are diametrul cu 5800 km mai mare ca a planetei Mercur si ridicã problema vietii;                - are o atmosferã de azot- 70% , metan si acid cianhidric- 8%;                - presiunea este de 4 ori mai mare ca pe Terra;                - are o temperaturã foarte scãzutã de –180ºC, o pãturã de nori mai groasã ar putea mentine solul la o temperaturã favorabilã vietii (~ ca în Antarctica);                - are o gravitatie de 2/3 din cea a lunii si se roteste la ~ 1228000 km; Hyperion- se roteste la ~ 1.5 milioane km de centrul planetei;                       - are diametrul de 300 km;                                   - este foarte putin cunoscut; -     Iapet- are 1500 km diametru;                                     - se roteste la 3.5 milioane km;                - are o emisferã de 5 ori mai strãlucitoare ca cealaltã; Phoebe- este un asteroid care trecând pe lângã Saturn i-a devenit satelit;                   - orbiteazã la 13 milioane de km de Saturn;                                                 - este singurul care se roteste retrograd (în sens invers celorlalti); Saturn apare ca un minisistem planetar în care Saturn ar fi astrul central; Ultimele cercetãri aratã cã între Titan si Rhea se aflã o centurã de asteroizi;        

Venus este cea mai apropiata planeta de Pamant.   Ea straluceste puternic pe cer, fiind Luceafarul de seara si de dimineata. Se poate vedea numai vreo 3 ore dupa  asfintit sau inaintea rasaritului. Dupa soare si Luna, Venus este cel mai stralucitor corp ceresc.             Aceasta planeta are aproape dimensiunile Pamantului. Se invarte in jurul Soarelui la o distanta de circa 110 milioane de Km ( 70 de milioane de mile). Diametru este de12104 Km.             Venus are o miscare de rotatie in sens invers fata de cea a pamantului. Se roteste in jurul axei sale in timp mai indelungat decat timpul in care se roteste in jurul Soarelui, ceea ce inseamna ca pe Venus o zi este mai lunga decat un an.             Atmosfera planetei este foarte groasa. Vulcanii in eruptie degaja dioxid de sulf care formeaza nori grosi portocalii de acid sulfuric. Acest strat de nori ramane tot timpul la suprafata planetei. Norii sunt compusi in mare parte din dioxid de carbon. Acestia cauzeaza ploi care ar arde orce vietate de pe suprafata planetei.             Presiunea atmosferica pe Venus este de aproximativ 100 de ori mai mare decat a pamantului. La suprafata temperatura se poate ridica la circa 480 de grade C (circa 900 de grade F).             Atmosfera reflecta lumina Soarelui ca o oglinda uriasa ceea ce ii da lui Venus atata stralucire pe cer.             Un robot trimis pe planeta, a descoperit ca aceasta era acoperita de roci ascutite si arata ca un desert intunecos, maro-inchis.             Exista si munti mai inalti ca Everestul si formatiuni de teren asemanatoare continentelor terestre, aflate mai sus de nivelul mediu al planetei. Intre ele se afla depresiuni mar. Acestea ar putea fi fundul unor oceane ce s-au evaporat cu mult timp in urma.             Ca si planetele Mercur si Marte, Venus prezinta cratere, dar acestea sunt mai mici. Atmosfera densa a planetei Venus incetineste toate obiectele care trec prin ea, deci ele ating suprafata cu o forta mai mica, creand cratere mai mici.             Magellan a descoperit ca suprafata planetei este acoperita in mare pare cu lava solidificata, care a erupt din multimea de vulcani care se gasesc pe venus. A mai descoperit, de asemenea, crapaturi si linii ciudate care dau aspectul unei panze de paianjen. Venus spre deosebire de alte planete, nu are sateliti naturali.          

Soarele               Soarele este cel mai mare corp din sistemul solar continând 98% din masa acestuia. El este o sfera de masa gazoasa incandescenta de la care noi primim caldura si lumina. Are diametrul de 1.391.000 km ceea ce înseamna ca este de 109 ori mai mare decât Pamântul. 98% din materia solara este formata din hidrogen (73%) si heliu (25%).     STRUCTURA SOARELUI:               NUCLEUL este regiunea centrala care ocupa 20% din volumul Soarelui, contine jumatate din masa lui si are o raza de aproximativ 120.000 km. Aici temperatura este de 14 milioane de grade Celsius iar presiunea de 340 miliarde de ori mai mare decât presiunea de pe Pamânt (masurata la nivelul marii). Aceste conditii permit ca 4 protoni ( nuclee de hidrogen) sa se uneasca pentru a forma un nucleu de heliu, proces numit fuziune nucleara. În fiecare secunda sunt convertite în heliu 592 milioane tone de hidrogen, proces în care 4,1 milioane tone sunt convertite în energie - conform celebrei relatii E=mc 2             ZONA DE RADIATIE este o regiune cu o latime de aproximativ 380.000 km în care energia eliberata de nucleu sub forma de fotoni îsi cauta drumul catre suprafata. Desi fotonii se deplaseaza cu viteza luminii, strabaterea acestei regiuni poate dura milioane de ani deoarece ei sunt permanent absorbiti si re-emisi de materia solara.             ZONA DE CONVECTIE are o latime de aproximativ 280.000 km. Energia emisa de nucleu ajunge aici sub forma de caldura, care este transportata mai departe prin curenti : gazul cald se ridica la suprafata unde se raceste, dupa care intra în interior pentru a se încalzi - proces numit convectie.             FOTOSFERA este un strat cu grosimea de aproximativ 250 km si reprezinta suprafata vizibila a Soarelui. Ea emite cea mai mare parte din lumina solara si are o temperatura de aproximativ 5700 grade Celsius. Privita printr-un telescop puternic, fotosfera apare ca o suprafata agitata pe care sunt raspândite granulele. Acestea sunt formatiuni de materie gazoasa cu o temperatura cu circa 300 de grade mai ridicata decât cea a fotosferei si pot fi asemanate cu niste boabe de orez cu dimensiunile cuprinse între 250 si 1500 km în diametru, fiind comparabile cu marimea unei tari ca Franta. Ele evolueaza rapid (apar si dispar) în mai putin de un sfert de ora. Granulele sunt determinate de gazele fierbinti care ajung în fotosfera din zona de convectie.             CROMOSFERA este o regiune care poate ajunge pâna la 5.000 km deasupra fotosferei si care are o temperatura medie de aproximativ 4.500 grade (creste odata cu cresterea înaltimii având în partea superioara 20.000 de grade Celsius). Fiind mai rece decât fotosfera ea poate fi observata numai în timpul eclipselor totale de Soare, când discul solar este acoperit de discul aparent al Lunii. Aceasta regiune a fost denumita cromosfera deoarece în timpul eclipselor se prezinta sub forma unui cerc de lumina rosiatica. Ea este acoperita de mici jeturi de gaz foarte cald numite spicule care pot fi observate la marginea discului solar. Spiculele se formeaza deasupra granulelor care se sparg. Spiculele pot ajunge pâna la înaltimea de 10.000 km, particulele constituente având viteza de 15-20 km/s. Cromosfera este numita si “spayul fotosferic“, deoarece pare a fi facuta în întregime din spicule de o mare varietate de dimensiuni.             COROANA SOLARA este stratul exterior al atmosferei solare si se întinde de la limita superioara a cromosferei pâna la înaltimi de ordinul milioanelor de kilometri, scaldând planetele cele mai apropiate de Soare : Mercur, Venus, Pamânt si Marte. Fiind de un milion de ori mai putin stralucitoare decât fotosfera ea poate fi observata numai în timpul eclipselor totale de Soare sau cu un aparat special care acopera discul solar, numit coronograf si se prezinta sub forma unui halou argintat mai mult sau mai putin neregulat. Coroana este formata din suvite de gaz rarefiat care evadeaza în spatiu dând nastere unor particule încarcate electric cunoscute sub numele de vânt solar. Viteza materiei ionizate în vecinatatea Soarelui este mica (de ordinul zecilor de kilometri pe secunda) dar creste pe masura ce acestea se îndeparteaza ajungând ca în vecinatatea Pamântului sa fie de aproximativ 350 km/s. În mod normal concentratia vântului solar este de 5-10 particule pe centimetru cub .               În cadrul expunerii de mai sus straturile exterioare ale Soarelui (fotosfera, cromosfera si coroana) au fost privite ca niste paturi linistite în care nu se întâmpla nimic. Din observatii stim ca în interiorul lor au loc procese active care se desfasoara sub diverse aspecte. Totalitatea acestor procese constituie asa-numita activitate solara. În ceea ce priveste activitatea solara ne vom opri asupra:   petelor solare ale fotosferei protuberantelor din cromosfera eruptiilor solare   PETELE SOLARE                         Dintre toate fenomenele solare, petele par a fi cel mai remarcabil mod de activitate solara. Acestea sunt usor de pus în evidenta si au fost observate din timpuri stravechi . O pata solara este o for-matiune de culoare întunecata care apare printre granulele fotosferice . La început ea apare ca un por care se dezvolta si poate sa dureze câteva saptamâni.             Culoarea închisa a petei se datoreaza faptului ca exista un efect de contrast între stralucirea normala a fotosferei si stralucirea petelor care au o temperatura mai scazuta (aproximativ 4230 grade Celsius). Dimensiunile, aspectul si pozitia petelor solare sunt variabile în timp. O pata obisnuita are diametrul de circa 7.000-15.000 km, dar uneori pot ajunge la pâna la 50.000 km, iar în cazuri exceptionale pot avea diametre mult mai mari (cea mai mare pata a fost observata în 1947, ea având diametrul de 230.000 km ). Pentru a le putea vedea cu ochiul liber ( cu masurile de protectie corespunzatoare) diametrul lor trebuie sa fie de cel putin 40.000 km - probabil ca despre astfel de pete se vorbeste în cronicile medievale. Pentru comparatie sa mentionam ca diametrul Pamântului este de 12.740 km!               Din observarea petelor solare s-a constatat ca Soarele se roteste în jurul unei axe care trece prin centrul sau. Sensul acestei rotatii, vazuta de pe Pamânt, este de la stânga la dreapta observatorului, adica de la est spre vest. Totodata s-a determinat ca viteza de rotatie scade de la ecuator spre poli, astfel încât perioada de rotatie este de 27 de zile la ecuator , respectiv de 34 de zile la poli.             Din studii statistice s-a constatat ca activitatea petelor solare, adica numarul lor si suprafata ocupata de ele variaza ciclic, cu o perioada de 11 ani - 1979 a fost un an cu activitate maxima, în 7 ani scade la minim, dupa care în 4 ani s-a atins iar un maxim în anul 1990). Aceasta periodicitate se numeste ciclul activitatii solare si este foarte importanta deoarece odata cu variatia petelor solare au loc si alte variatii în modul de manifestare a activitatii solare. Anul 1998 este un an în care activitatea solara se intensifica , îndreptându-ne catre un maxim care se va atinge în anul 2001.             Masuratorile spectroscopice au aratat ca în petele solare exista un câmp magnetic de circa 9.000 de ori mai intens decât cel al Pamântului. Petele solare se comporta ca polii unui imens magnet, ele aparând de multe ori pechi având polaritati opuse.   PROTUBERANTELE               Protuberantele sunt nori de gaz incandescent care se pot observa sub aspectul unor tâsnituri ale materiei din cromosfera spre coroana. Protuberantele au forma unor suvoaie de apa aruncate de fântânile arteziene sau pot aparea ca niste limbi de foc care se înalta deasupra cromosferei. Acestea sunt mai putin stralucitoare decât fotosfera si deci pot fi observate numai în timpul eclipselor totale de Soare sau cu aparate speciale.             Unele din protuberante sunt calme, durând chiar mai multe rotatii solare, altele se caracterizeaza prin dinamism si schimbari rapide. Aparitia acestora din urma este legata de petele solare.   ERUPTIILE SOLARE               În timpul unei eruptii solare o cantitate enorma de energie care se afla în cromosfera si în coroana este eliberata dintr-o data. Materia este proiectata în coroana si deoarece particulele sunt accelerate la viteze foarte mari (150.000 km/h) ele sunt expulzate în spatiul interplanetar, generând rafale ale vântului solar.   În vecinatatea Pamântului viteza particulelor care formeaza vântul solar este în medie de 350 km/s si creste în urma unei eruptii la 800 km/s. De asemenea, creste si concentratia lor, de la 5-10 particule/cm3 la 100 particule/cm3. Aceste perturbatii afecteaza câmpul magnetic terestru, deformându-l. Particulele încarcate electric, care în mod normal sunt deviate de câmpul magnetic terestru, urmaresc liniile de câmp în regiunea polilor si patrund în atmosfera încalzind-o, producând raze X si gaze ionizate.               Ca efecte putem mentiona aurorele polare, perturbarea telecomunicatiilor, aparitia unor supratensiuni pe liniile de transport ale energiei electrice care pot deteriora retelele de distribuire a electricitatii; ca urmare a încalzirii produse atmosferei, aceasta se extinde, ceea ce constituie o piedica pentru sateliti, având ca efect scoaterea lor de pe orbita.             Observarea Soarelui a pus în evidenta faptul ca aparitia protuberantelor si a eruptiilor este strâns legata de prezenta petelor solare, întreaga activitate solara având deci un ciclu de 11 ani Variatiile activitatii solare afecteaza clima de pe Pamânt. Astfel, perioada 1645-1715, în care nu a fost înregistrata nici o pata solara corespunde cu anii cei mai frigurosi ai "micii ere glaciare", o perioada în timpul careia temperaturile au fost anormal de scazute în Europa. Începând cu secolul XX Soarele este mai activ ceea ce a produs o crestere usoara a temperaturii medii a Pamântului.   CICLUL VIETII SOARELUI          Soarele a început sa se formeze cu mai bine de 5 miliarde de ani în urma dintr-un nor de gaz si de praf interstelar cu diametrul de 46 de ani lumina. Acesta radia putina energie si era într-un echilibru instabil: putea fie sa se condenseze, fie                                       sa se disipe.             O perturbatie, generata de trecerea unei stele sau de unda de soc produsa de explozia unei stele apropiate, a initiat colapsul, norul începând sa se fragmenteze. În urmatoarele mii de ani materia a început sa se condenseze în “globule”. Globula din care s-a format Soarele avea un diametru de 100 de ori mai mare decât cel al sistemului solar actual si masa de 25 de ori mai mare decât masa Soarelui.             Dupa 100.000 de ani el s-a micsorat în a milioana parte din dimensiunea originala, fiind înca de doua ori mai mare decât diametrul sistemului solar. Temperatura a devenit suficient de mare pentru a produce radiatie infrarosie ceea ce a încetinit colapsul. Din acest moment a devenit stabila într-o stare care poarta denumirea de protostea.             În numai câteva mii de ani proto steaua s-a micsorat pâna când a devenit mai mica decat orbita planetei Mercur. Temperatura nucleului a crescut la câteva milioane de grade, suficient pentru a produce fuziunea hidrogenului în heliu. Astfel a devenit o stea adevarata si se gaseste în aceasta stare de 5 miliarde de ani. În zilele noastre Soarele este o stea stabila de vârsta si marime medie. Radiatia solara asigura Pamântului clima, vremea si energia necesara formelor de viata.             Puterea emisa de Soare este de 383 miliarde de miliarde de MW, deci energia emisa într-o secunda este de 13 milioane de ori mai mare decât energia electrica consumata de Statele Unite într-un an. Hidrogenul este suficient pentru ca echilibrul sa fie stabil înca 5 miliarde de ani, timp în care în centrul stelei se formeaza un mare miez de heliu.             Dupa 10 miliarde de ani de stabilitate în centrul Soarelui nu va mai exista suficient hidrogen; acesta se gaseste în schimb din abundenta în straturile exterioare unde reactia de fuziune a hidrogenului în heliu va continua. Aceasta deplasare a reactiei de fuziune spre exterior va avea ca efect cresterea dimensiunilor Soarelui si totodata modificarea culorii sale spre rosu. Soarele va înghiti planetele Mercur si Venus topindu-le, ajungând chiar aproape de orbita Pamântului. Vazut de pe Pamânt, acest glob rosu va acoperi cea mai mare parte a cerului. Dar omul nu va avea posibilitatea sa priveasca acest magnific spectacol cosmic, deoarece razele Soarelui dilatat vor încalzi suprafata Terrei la 4000 grade Celsius si vor evapora tot ceea ce se afla pe planeta. Probabil ca pâna atunci oamenii vor fi plecati spre alta parte a galaxiei…             În final, dupa epuizarea heliului, fara combustibil si incapabil sa produca o presiune a radiatiei care sa mentina regiunile exterioare, Soarele va colapsa într-un corp de marimea Pamântului. Temperatura din interior va fi insuficienta pentru fuziunea nucleelor de carbon (pentru aceasta ar fi necesara o temperatura de 600 milioane de grade Celsius), dar destul de ridicata pentru ca steaua sa apara ca alba-fierbinte. Va deveni o pitica alba, atât de densa încât o lingurita de materie va cântari o tona. Soarele va continua sa se raceasca sfârsind prin a fi incapabil sa mai emita lumina. Ramas fara energie va ajunge la temperatura spatiului.      

OZN, numite si  farfurii zburatoare, orice obiect zburator sau fenomen optic care nu poate fi inca explicat. OZN-urile au devenit un subiect  foarte interesant cu developarea rapida in astronautica si aeronautica dupa cel de-al doilea razboi mondial.   In 1948  Fortele Aeriene al Statelor Unite a inceput indosariarea raportueilor de OZN-uri intr-un dosar numit Project Blue Book (Proiectul Cartea Albastra). O serie de detectii radar coincideau cu raporturile de OZN-uri de langa Aeroportul National din Washington D.C., in iulie 1952, a au facut ca guvernul Statelor Unite sa infiinteze o grupa de ingineri, meteorologi, fizicieni si un astronaut condusi de H.P.Roberson, un fizician din Universitatea de Tehnologie din California. Increderea oamenior ai a guvernului a fost castigata deoarece grupa a fost sustinuta de Central Intelligence Agency   CIA (Central Intelligence Agency), si a fost clasificata ca secreta. Ultimul raport dat publicului arata ca 90% din rapoartele de OZN-uri pot fi clasificate ca si fenomene meteorologice, everimente astronomice sau un ca un avion, pasare, baloane sau cateodata unele fenomene meteorologice ciudate.             Publicitatea facuta primelor rapoarte de OZN-uri  in presa a ajutat la simularea a urmatoarelor rapoarte de OZN-uri nu doar in Statele Unite ci si in vestul Europei, in Uniunea Sovietica si Australia .O a doua grupa care se ocupa cu rapoartele de OZN-uri, a fost organizata in februarie 1966, a ajuns la aproximativ aceeasi concluzie ca si predecesoarea ei. Cu toate acestea unele rapoarte au ramas inexplicabile, In mijlocul anilor 60 o grupa formata din oameni de stiinta si ingineri, dintre care sa-au remarcat James E. McDonald, de la Universitatea din Arizona, meteorolog si J. Allen Hynek, de la Universitatea Northwestern, astronaut, au ajuns la concluzia ca un procenaj scazut din raporturile de OZN-uri credibile au indicat prezenta unor vizitatori extraterestrii.             Aceasta senzationala supozitie , care a ajuns in toate ziarele si in toate revistele, s-a confruntat de teoriile celorlalti oameni de stiinta. Aceasta controversa a condus, in 1968, la un studiu sponsorizat de Fortele Aeriene ale Statelor Unite, studiu care avea sediul la Universitatea din Colorado, si era sub conducerea lui E.U.Condon, un fizician cunoscut. Raporul Condon, un studiu despre OZN-uri, a fost elborat de catre un comitet special al Academiei Nationale al Oamenilor de Stiinta. 37 de oameni de stiinta au scris cate un capitol sau cate o parte dintr-un capitol, in acest raport s-au descris in detaliu 59 de raporturi de OZN-uri. Concluzia lui Condor a refuza supozitia existentei a extraterestrilor si a oprit orice alta investigatie a acestor cazuri.             Aceasta declaratie a lasat o varietate de opinii despre OZN-uri. O mare fractiune a publicului american, cativa fizicieni si cativa oameni de stiinta au continuat investigarea acetsei supozitii. Un grup de oameni de stiinta au mai crezut in posibilitatea ca extraterestri sa ne fi vizitat, cu toate aceste sanse slabe, mai era un grup de oameni de stiinta investigau aceste cazuri sub pretextul cum ca OZN-urile sunt folositoare in studii sociopsihologice. In 1973 un grup de oameni de stiinta americani organizeaza Centru pentru Studii de OZN-uri in Northfield.   RAPOARTE OFICIALE DE OZN-URI :             Pana in 1969 Proiectul Cartea Albastra adunase 12,618 de rapoarte, care au fost clasificate identificate fenomen astronomic, atmosferic, artificial sau neidentificate care includeau cazuri in care informatiile nu erau suficiente. Cu toate aceste proiectul s-a incheiat in Decembrie 1969 pe baza raportului lui Condor. Celelalte rapoarte cat de cat reale au fost facute in Canada unde au fost transferat in 1968 de la Departamentul National al Apararii la Consiliu National de Stiinta.Totalitatea raporturilor din Canada au fost in numar de 750, spre sfarsitul anilor 60. Unele dosare despre OZN-uri au mai fost intretinute in Marea Britanie, Suedia, Danemarca, Austria si Grecia .           Preluat de pe www.phg.ro

Eclipsele de Soare si de Luna    Cele mai spectaculoase fenomene ceresti, pe care le poate vedea un pamântean - în afara cometelor - sunt, fara îndoiala, eclipsele de Soare si cele de Luna.  Stim ca Pamântul se roteste în jurul Soarelui si Luna se roteste în jurul Pamântului. Datorita miscarilor de revolutie ale Pamântului si ale Lunii se întâmpla ca cele trei corpuri sa se gaseasca pe aceeasi dreapta, situatie în care se produc eclipsele. În functie de modul în care sunt aliniate Soarele, Pamântul si Luna, eclipsele pot fi: de Luna (daca Pamântul este situat între Soare si Luna) si de Soare (daca Luna se afla între Soare si Pamânt). Deci, eclipsele de Luna sunt posibile numai în perioadele de Luna plina, iar cele de Soare nu se pot produce decât în perioadele de Luna noua.   Daca planul orbitei lunare si planul orbitei Pamântului în jurul Soarelui ar coincide, atunci la fiecare Luna noua am avea eclipsa de Soare, iar la fiecare Luna plina am avea eclipsa de Luna. Însa, datorita unghiului de 5 grade format de planele celor doua orbite, eclipsele pot avea loc numai când, în fazele de Luna noua si Luna plina, Luna se afla în apropierea punctelor de intersectie a celor doua orbite (numite noduri ),deci odata la 6 luni, pe an putându-se produce maxim 7 eclipse .             Prin eclipsa se întelege fenomenul prin care un astru fara lumina intra în conul de umbra al unei planete, deci este lipsit de lumina Soarelui. De exemplu Luna poate fi eclipsata de catre Pamânt. Luna aflându-se atunci în umbra Pamântului, si nu mai primind lumina de la Soare, noi o vom vedea întunecata. Eclipsele de Luna pot fi: totale - când Luna intra în întregime în conul de umbra al Pamântului si partiale - când Luna intra numai în parte în conul de umbra al Pamântului.   Eclipsa de Luna începe prin intrarea acesteia în penumbra Pamântului si continua cu intrarea (totala sau partiala) a Lunii în umbra Pamântului. În timpul eclipsei totale de Luna, discul lunar nu este complet invizibil, ci are o culoare rosie-închis, fiind luminata în acest timp numai de razele refractate si dispersate de catre marginile atmosfere terestre. Traversarea conului de umbra al Pamântului dureaza cel mult 2 ore. O eclipsa de luna este vizibila din orice punct de pe Pamânt unde Luna este deasupra orizontului si deci poate fi observata de pe jumatate din suprafata Pamântului.             Spre deosebire de eclipsa de Luna, care poate fi vazuta de orice observator, eclipsarea totala a Soarelui poate fi observata numai din punctele suprafetei terestre care sunt acoperite de umbra Lunii.Eclipsele de Soare sunt: partiale - când discul Lunii acopera partial discul Soarelui, totale - când discul Lunii în întregime discul solar si inelare - când discul lunar acopera numai regiunea centrala a discului solar. Luna fiind un corp opac, atunci când se afla între Soare si Pamânt (pe aceeasi linie cu acesta) opreste o parte din lumina Soarelui si pe Pamânt va cadea umbra Lunii.   În aceea regiune de pe Pamânt unde cade umbra discului lunar se va observa o "eclipsa" totala de Soare. În acelasi timp în alt loc de pe Pamânt, unde cade penumbra Lunii, Soarele va fi partial acoperit si va fi observata   o "eclipsa" partiala de Soare. Eclipsele totale se pot produce datorita relatiei care exista între dimensiunile Soarelui, Pamântului sI Lunii si datorita distantelor Soare-Pamânt, respectiv Pamânt-Luna, asfel încât lungimea conului de umbra al Lunii este mai mare decât distanta de la Luna la suprafata Pamântului.   Eclipsele totale de Soare nu pot fi vazute decât de pe zone foarte restrânse ale suprafetei terestre datorita faptului ca umbra Lunii pe Pamânt este relativ mica, având diametrul maxim 270 km. Miscarea de rotatie a Pamântului (de la vest la est) precum si miscarea de revolutie a Lunii pe orbita sa în jurul Pamântului fac ca umbra Lunii sa se deplaseze continuu pe suprafata terestra, cu o viteza de aproximativ ( 600 km/h, mai mare decât viteza avioanelor cu elice) ceea ce da nastere unei "benzi de totalitate". Într-un loc dat durata eclipsei totale de Soare nu depaseste 7,5 minute.   În acelasi loc de pe suprafata Pamântului eclipsele totale de Soare sunt foarte rare putând fi observate o data la 200-300 de ani.  Înca din vechime eclipsele au fost prezise cu multa usurinta deoarece s-a observat ca se repeta dupa aproximativ 18 ani, 11 zile si 7 ore. Aceasta perioada a fost numita "ciclul Saros". Fiecare ciclu Saros contine 70 de eclipse dintre care 41 de Soare si 29 de Luna. ( Desi sunt mai putin numeroase, eclipsele de Luna par mai frecvente fiind vizibile de pe jumatatea globului unde Luna este deasupra orizontului, în momentul eclipsei.)   Babilonienii au descoperit cum sa anticipeze eclipsele, iar grecul Thales a învatat trucul de la ei. Se spune despre el ca a prezis ca în Asia Mica avea sa se produca o eclipsa de Soare în anul 585 î.e.n. si a avut dreptate. De fapt, armatele a doua tari din zona, Media si Lydia, se pregateau sa înceapa batalia atunci când s-a produs eclipsa. Cele doua armate au fost atât de înspaimântate de acest semn rau, încât s-au grabit sa încheie pace si au revenit acasa fara sa fi luptat.    Astronomii din zilele noastre au facut calculul invers, pentru a afla data exacta a eclipsei, care s-a produs în 28 mai 585 î.e.n. Asfel, batalia anulata este primul eveniment din istoria umanitatii a carui data este cunoscuta cu precizie.  În tara noastra ultima eclipsa totala de Soare a fost vazuta la 15 februarie 1961, durata maxima a eclipsei fiind de 2 min. 30 s. si traversând România la sud de Drobeta Turnu-Severin, Pitesti, Târgoviste, Ploiesti, Braila, linia centrala situându-se tangenta la granita sudica a tarii. Urmatoarele eclipse totale de Soare vizibile în tara noastra, vor avea loc la 11 august 1999 si la 7 octombrie 2135. În data de 11 august 1999 vom vedea, cum în plina zi Soarele va fi acoperit încet de discul Lunii. Banda de totalitate va traversa tara noastra, linia centrala trecând prin Vulcan, Pitesti, Bucuresti. Aradul se situeaza de aceasta data în banda de totalitate.    

Prezentare Generală a Cosmosului Îndepărtat     Dincolo de atmosfera terestră se întinde o lume diferită şi plină de mister. Nimic material nu poate întrece frumuseţea Cosmosului. Vă invit să călătorim împreună spre cele mai tainice profunzimi ale Universului. Haideţi să visăm la aştri. Am decis să prezint Cosmosul îndepărtat deoarece cu cât ne îndepărtăm mai mult, cu atât misterul creşte şi cantitatea de informaţii deţinute de noi scade.             Terra, casa noastră, este doar un corp ceresc de mici dimensiuni care se roteşte la nesfârşit în jurul unei stele la fel de neînsemnate la scară cosmică, Soarele. Pe lângă mişcarea de revoluţie Pământul mai execută o mişcare de rotaţie în jurul unei axe ce trece prin centrul lui. Are şi un satelit natural, Luna, fără de care oamenii nu ar mai fi fost aşa de visători şi romantici. Alături de Planeta Albastră se mai rotesc în jurul Soarelui alte opt planete, pe orbite proprii, respectând aceleaşi legi. Cu excepţia lui Mercur şi Venus, celelalte au un număr mai mare de sateliţi decât Terra. În jurul stelei centrale se mai rotesc şi alte corpuri ce formează materia neorganizată, cum ar fi cometele, asteroizii, meteoroizii etc. Omul a îmbogăţit şi el materia aleatorie din spaţiul interplanetar, construind sateliţi artificiali, sonde spaţiale, rachete cosmice şi de curând staţii şi laboratoare orbitale.              Soarele cu tot ce se roteşte în jurul lui formează Sistemul Solar. Departe, la distanţe inimaginabile se află alte stele asemănătoare Soarelui nostru. Acestea la rândul lor formează diferite tipuri de sisteme stelare.   Deoarece distanţele cosmice sunt foarte mari, încât mintea omenească nu le poate percepe, astronomii folosesc alte unităţi pentru a le măsura: unitatea astronomică (distanţa medie Pământ-Soare, egală cu aprox. 149,6 milioane km), anul-lumină (distanţa străbătută de lumină, cu viteza v=300 mii km/s, într-un an, egală cu 9,46 mii de miliarde km) şi parsecul (egal cu 3,26 a.l.).             Forţa de atracţie universală a grupat stelele în sisteme complexe numite galaxii. Cele peste 6000 stele vizibile de pe Pământ, pe întreg cerul cu ochiul liber, precum şi Soarele fac parte din Galaxia Noastră numită Calea Lactee. Ea are forma unei spirale, cu diametrul de aprox. 100 mii a.l., iar grosimea de numai 15 mii a.l. Masa galaxiei este de 140 miliarde ori mai mare decât masa Soarelui.  În realitate numărul de stele din galaxie depăşeşte 150 miliarde, dar noi vedem doar câteva mii din cauza distanţei mari şi a strălucirii reduse a acestora. Sistemul Solar este situat într-o margine, în Braţul Orion, la o distanţă de aprox. 28 mii a.l. faţă de centru. Galaxia a primit numele de Calea Lactee datorită benzii de stele vizibilă pe cer, asemănătoare cu o dâră de lapte vărsat, care nu este altceva decât proiecţia nucleului şi a discului galactic văzute din profil.              În interiorul galaxiei stelele sunt grupate în alte sisteme. Un număr infinit de mare de stele bătrâne, roşii formează nucleul galactic. Acesta este de fapt o sferă imensă faţă de care dimensiunile stelelor pot fi considerate neglijabile. Alte stele roşii formează roiuri globulare, aglomerări cu formă sferică ce conţin peste un milion de stele. Există cam 150 de astfel de roiuri în Calea Lactee, iar majoritatea sunt dispuse sub forma unui halo uriaş care înconjoară întreg discul galactic (ex. Omega Centauri, M13 din Hercules etc). Acest disc constă într-un număr de braţe ce pornesc din nucleu, dând galaxiei aspect de spirală. Aceste braţe sunt alcătuite din stele tinere, albastre, dar şi din materie interstelară. Printre stele există nişte nori imenşi de gaze, în special hidrogenul, precum şi pulberi şi praf. Norii au primit denumirea de nebuloase, care la rândul lor se clasifică în mai multe tipuri. Există nebuloase difuze (care văzute prin instrumente optice au aspectul unei pete ceţoase, cel mai evident exemplu fiind M42, Nebuloasa Orion), cât şi nebuloase obscure (care au aspectul unei pete întunecate pe un fond luminos al cerului, ca ex. Nebuloasa Cap de Cal, un nor din vasta M42). Aceste nebuloase sunt adevărate incubatoare în care iau naştere noi stele printr-un proces îndelungat şi complex. Al treilea tip îl reprezintă nebuloasele planetare. Acestea au aspectul unui inel cu o stea în centru. Spre deosebire de cele difuze şi obscure, aici o stea în ultimul stadiu de viaţă emite gaze si praf care formează inelul.   Astfel de corpuri sunt Nebuloasele Dumbell, Helix, Ochiul Pisicii etc. Pe lângă acestea mai există în braţele galaxiei şi roiuri deschise de stele tinere. Sunt asemănătoare celor globulare, doar că numărul de stele componente este foarte mic. Ex.: Cloşca cu Pui, Caseta cu bijuterii, Stupul etc. Ca materie neorganizată mai există şi vântul stelar, flux de particule emis în spaţiu de către stele, în urma reacţiilor nucleare ce au loc în interiorul acestora.                           Calea Lactee se roteşte în jurul propriei axe într-un aşa numit dans galactic, şi o dată cu ea şi întregul Sistem Solar.  O rotaţie completă are loc o dată la 225 ani tereştri, un an galactic. Deci Soarele se afla exact în poziţia în care se află acum, atunci când pe Terra trăiau dinozaurii.             Dar în Cosmos mai există şi alte galaxii, cam câteva miliarde de astfel de sisteme. Iar distanţele dintre ele sunt enorme, de ordinul a milioanelor şi chiar a miliardelor de a.l. Acestea sunt de trei tipuri: galaxii spirală, aşa cum e şi Calea Lactee, iar ca o particularitate a acestui tip în Univers există şi galaxii spirale barate, care au doar două braţe ce pornesc dintr-o bară care trece prin centru; galaxii eliptice – au formă de elipsoid şi sunt alcătuite din stele roşii bătrâne. E posibil ca aceste galaxii să fi fost la început spirale şi după ce materia dinte stele s-a epuizat, stelele care formau spiralele s-ar fi apropiat de nucleu. Iar a treia categorie o reprezintă galaxiile neregulate, cu o formă nedeterminată. Un exemplu elocvent sunt Marele Nor Magellanic şi Micul Nor Magellanic, galaxii satelite Căii Lactee.    La rândul lor galaxiile se grupează în roiuri de galaxii, care apoi formează roiuri de roiuri numite superroruri şi respectiv hiperroiuri. Galaxia noastră face parte din Roiul Local. Acesta conţine în jur de 30 de galaxii şi are cam 5 a.l. diametru. Calea Lactee împreună cu Andromeda sau marea Galaxie Spirală sunt cele mai mari galaxii din acest roi. Andromeda este cel mai îndepărtat corp vizibil cu ochiul liber pe cer. Se găseşte la o distanţă de 2,9 a.l. Un alt roi important ar fi Roiul Virgo, din constelaţia Fecioara. Se găseşte cam la 50 milioane a.l. şi conţine în jur de 1000 galaxii.             În Univers există şi aşa-numitele Găuri Negre, porţiuni din spaţiu, unde energia este foarte mare, iar datorită gravitaţiei totul este atras în adâncul unor gropi virtuale şi nimic nu mai scapă. Inclusiv razele de lumină. Sunt ca nişte gropi fără fund, cu dimensiuni mici raportate la scară cosmică. În preajma unei astfel de găuri timpul şi spaţiu dispar, capătă nişte însuşiri pe care mintea noastră nu este capabilă să le înţeleagă, deocamdată. Aceste găuri au fost detectate cu instrumente speciale ale astronomiei invizibilului. O astfel de gaură neagră de dimensiuni uriaşe s-ar putea afla în centrul nucleului galactic devorând stelele din apropiere. De curând au fost detectate şi găuri de vierme, în M16 Nebuloasa Vulturului. Sunt acele porţi stelare cu ajutorul cărora am putea străbate distanţe cosmice în doar câteva ore.              Cele mai îndepărtate galaxii sunt quasarii. Acestea sunt galaxii tinere care emit în spaţiu cantităţi enorme de energie. Se află la distanţe de peste 10 miliarde a.l. Ele ne dau multe informaţii despre modul cum s-a format şi a evoluat Universul. Dar despre ele se ştiu cele mai puţine lucruri. Ar putea exista şi alte Universuri paralele grupate într-un Multivers.             De fapt cu cât ne îndepărtăm cu atât cunoaştem mai puţin şi misterul e mai mare. Dar cred că merită să ne sacrificăm pentru a putea înţelege Creaţia Lui Dumnezeu. Mai avem multe de descoperit pentru a putea înţelege modul de funcţionare al Cosmosului în care trăim.           Autor : _____________

Nașterea sistemului solar     Inceputul Universului              Astronomii cred ca totul a aparut în urma cu 15 miliarde de ani cu formarea particulelor care se agitau cu vitexe apropiate luminii. Dupa un sfert de ora în urma fuziunii nucleare s-au format nucleele atomice usoare. Apoi s-au format atomii si abia la capatul a 300 000 - 400 000 ani temperatura a scazut sub 3 000 C. Dupa sute de milioane de ani s-au format galaxiile. Teoria Big bangului a fost elaborata datorita analizei luminii emisa de galaxii, lumina acestora ajungând la noi cu o tenta luminoasa, ceea ce înseamna ca galaxiile se îndeparteaza unele de altele. Efectul spre rosu al galaxiilor care se departeaza de noi este numit efect Dopler. Cu ajutorul acestuia putem afla distantele între galaxii precum si daca acestea se apropie sau se departeaza de noi.            Daca expansiunea va continua Universul, va devenii din ce în ce mai gol, iar spatiul din ce în ce mai rece. Însa daca Universul va începe sa se contracte, galaxiile se vor apropia pâna când vor intra în coliziune si vor fuziona. Totul va fi distrus. Acesta va fi Big crunch. Viitorul depinde de cantitatea de materie pe care o contine Universul pe metru cub. Însa potrivit informatiilor actuale ea este prea mica pentru ca Universul sa înceapa sa se contracte. Cu toate acestea în prezent cunoastem prea putin din tot Universul (cca: 5%), pentru a ne putea exprima categoric.     NASTEREA SISTEMULUI SOLAR              Sistemul solar se întinde pe o suprafatã în formã de disc cu raza de 6 miliarde kilometrii. Cu toate cã el pare foarte întins la scara Universului acesta este cu adevãrat minuscul. Asa cum am mai afirmat acesta este alcãtuit din Soare, planete, asteroizi, comete.            Sistemul solar a luat parte acum circa 5 miliarde de ani dintr-un nor de gaze, care a început sã se prãbuseascã sub propria lui greutate si sã se învârteascã. A urmat un disc mai cald în interior decât la limitele exterioare.            Apoi materia din interiorul sãu a devenit suficient de densã si caldã ca Soarele sã înceapã sã strãluceascã. Pe parcursul a 100 milioane de ani s-au format planele. Sistemul solar a fost sortit sã disparã încã din momentul creerii sale. Astfel în mai putin de 5 miliarde de ani tot hidrogenul din interiorul Soarelui se va transforma în heliu, iar Soarele va creste în dimensiuni "înghitind" planetele pânã la Jupiter. Dupã aceasta Soarele se va contracta transformându-se într-o piticã albã care se va stinge lãsând Sistemul solar in frig si întuneric.     LOCUL SAU IN UNIVERS              Sistemul solar face parte din Galaxia numitã Calea Lactee, o galaxie în formã de spiralã cu un diametru de 100 000 ani luminã fatã de o grosime de 1000-2000 ani luminã. Ea are trei sau patru brate în care este concentratã materia (tipul galaxiei noastre este Sc sau SAB dupa parerile unor astronomi). Sistemul nostru este situat în unul din aceste brate la circa 30 000 ani luminã de centrul ei. Nucleul Galaxiei are o lungime de 15 000 a.l. si o lãtime de 5000 a.l. si se ascunde în spatele unei nebuloase de gaze si pulberi. Imaginiile preluate prin infrarosu si unde radio de cãtre sateliti prezintã fie o mare aglomerare de stele fie o gaurã neagrã.     GALAXII              Alãturi de Galaxia noastrã se mai cunosc în prezent zeci de milioane de Galaxii. Dupã forma pe care o au ele au fost clasificate în Galaxii spirale (numite si S sau SB sau SAB, 80% dintre ele): asemenea Galaxiei NGC 2997, eliptice (E, 15%): Galaxia NGC 5128, neregulate (Ir, 3%): Galaxia NGC 1365. Ele se împart si în Galaxii active (5% din totalul lor). Se numesc active deoarece nucleul lor emite de o mie de ori mai multã energie decât cel al unei Galaxii obisnuite. Unele din acestea se numesc si Radiogalaxii deoarece emit unde radio.            Quasarii au fost identificati în 1963 când astronomii au identificat obiecte care pãreau a fi nucleul unei galaxii îndepãrtate. A fost cercetat modul în care acestea emit atâta energie. Specialistii cred cã în centrul acestora se aflã o Gaurã Neagrã. Quasarii sunt cele mai îndepãrtate corpuri ceresti cunoscute pânã în prezent. Datoritã distantei mari fatã de noi ei ne oferã date despre trecutul Universului.            Galaxia noastrã nu este izolatã în spatiu, ea fiind cuprinsã într-o aglomerare de galaxii numitã Roiul local. Acesta este format din circa 30 de elemente în care se situeaza si Galaxia Andromeda prima a cãrei distanta a putut fi mãsuratã. Ea este situatã la o distanta de 2,2 milioane a.l. si are de doua ori mai multe stele decât galaxia noastra. Roiul local este situat in Superroiul local. Superroiurile se întind pe o distanta de 100 milioane a.l. sau mai mult. În 1989 a fost descoperitã cea mai spectaculoasã aglomerare de galaxii din emisfera nordica numita "Marele zid". Acesta are o grosime de 500 milioane a.l. , 200 lãtime si o grosime de 15 .            În afarã de aceste roiuri si superroiuri astronomii au descoperit si spatii lipsite de galaxii. Un asemenea vid a fost descoperit în 1981 în directia constelatiei Boarul.          

Evenimente importante din  istoria astronomiei                       De obicei se afirmă că astronomia este una din cele mai vechi ştiinţe. Se mai menţionează că începuturile astronomiei ar data din epoca culturii asiro-babiloniene, care înflorea în Mesopotamia, cu circa 3 – 4 000 de ani î.e.n. Cercetări relativ recente consideră acest început al astronomiei în negura preistoriei, în perioada când omul de Cro Magnon, un veritabil “homo sapiens”, venea să înlocuiască omul de Neanderthal. Este aproximativ anul 35 000 î.e.n., din care par să dateze o serie de oase pe care erau gravate fazele Lunii. În realitate credem că începuturile astronomiei sunt şi mai vechi, ele putându-se situa în momentul apariţiei poziţiei bipede la om, ceea ce i-a permis să vadă şi să observe CERUL.           Date mai sigure, bazate pe înscrisuri, avem din epoca marilor civilizaţii indo-europene, în special al civilizaţiei antice greceşti. Dacă am căuta să exemplificăm cu nume ilustre unele realizări ale astronomiei elenistice, nu putem să nu cităm pe unii din marii săi filosofi. Astfel, Tales din Milet (sec. VII - VI î.e.n.) era considerat şi iscusit astronom. Un alt nume celebru este cel al lui Pitagora (c. 560 – c.500 î.e.n.), care denumeşte cerul COSMOS şi declară că Pământul are formă sferică. Parmenide din Eleea  (c.540 – 450) care, după Teophrast, ar fi susţinut şi el teoria sfericităţii Pământului, ar mai fi afirmat, după cum menţionează Plutarh, că “Luna mişcându-se în jurul Pământului iluminează nopţile cu o lumină împrumutată”.           Viziuni şi concepţii aproape de realitate a susţinut şi Democrit din Abdera (460 - 360 î.e.n.), care nu numai că a preconizat existenţa atomilor, dar a şi interpretat corect aspectul albicios al Căii Lactee, prin prezenţa a nenumărate stele slabe pe care ochiul omenesc nu le poate distinge, fapt ce a putut fi confirmat după circa 2000 de ani prin primele observaţii telescopice ale lui Galilei.           Timp de 2 000 de ani cunoştinţele despre Univers şi astrele ce-l populează s-au acumulat graţie activităţii neobosite ale unor savanţi ca Brahe, Copernic, Galilei, Kepler, Newton, Gauss, Herschel şi alţii până în prezent.           Aristah din Samos (310 – 230 î.e.n.). A fost elev al lui Straton din Lampsakos şi de la el s-a păstrat o singură lucrare, Despre dimensiunile şi distanţele Soarelui şi Lunii unde încearcă să determine distanţele până la Lună şi Soare. În ceea ce priveşte concepţia cosmologică a lui Aristah, lui i se atribuie admiterea pentru Pământ a unei mişcări combinate.           Hiparh din Niceea (c.190 – c.125 î.e.n.). Este considerat cel mai mare astronom al antichităţii greceşti. El ajunge la o foarte exactă apreciere a lungimii anului, considerându-l ca având 365 zile şi un sfert fără 1/300 dintr-o zi. El apreciază foarte exact şi durata lunii sinodice, la 29 zile 12 ore 44 minute şi 2,5 secunde (valoarea acceptată azi se termină cu 2,8 secunde). O altă contribuţie a lui Hiparh este alcătuirea unui catalog de stele, conţinând peste 850 obiecte. În acest catalog el împarte stelele vizibile cu ochiul liber în 6 clase de strălucire, clasificare care, cu unele perfecţionări, s-a păstrat până azi. Hiparh a introdus sistemul hexazecimal, sistem folosit înainte numai de babilonieni, după care cercul se împarte în 360º, fiecare grad fiind compus din 60’, fiecare minut având la rândul său 60’’.           Claudiu Ptolemeu (c.90 – c.168). În afara dezvoltării sistemului geocentric care-i poartă numele şi a acelui catalog cu 1025 stele aduse la epocă, Ptolemeu a mai avut şi alte contribuţii remarcabile: descoperă ecveţia Lunii şi calculează paralaxa Lunii cu destul de mare precizie.           Nicolaus Copernic (1473 – 1543). Prin 1512-1513, apare în manuscris lucrarea cu titlul Nicolai Copernici de hypothesibus motuum coelestium a se constitutis commentariolus, cunoscută mai ales sub titlul prescurtat Commentariolus (Micul comentariu), în care Copernic îşi expune, într-o formă simplă, nematematizată, principalele teze ale heliocentrismului. Opera nemuritoare a lui Copernic are titlul De revolutionibus orbium coelestium, libri VI, lucrare care a fost scoasă abia în anul 1835, după agitaţia făcută de Galilei cu descoperirile sale telescopice, când aproape toate confirmările în favoarea teoriei heliocentrice fuseseră obţinute.           Tycho Brache (1546 – 1601). A determinat precesia echinocţiilor la 51’’ pe an, cu lichidarea definitivă a “trepidaţiei”. Tot el mai determină cu precizie înclinarea eclipticii la 23º31’ şi mişcarea anuală a perigeului Soarelui la 45’’ (în loc de 61’’). Catalogul său cu poziţiile precise a 777 stele nu avea o eroare mai mare de 1’.           Galileo Galilei (1564 – 1642). După 1609, când Galilei îşi construieşte singur o serie de lunete, începe să observe cerul şi face câteva descoperiri de o importanţă capitală. În primul rând, observând Luna, descoperă munţii lunari şi formaţiunile caracteristice, asemănătoare craterelor vulcanice sau circurilor. Desenând o hartă a Lunii, destul de rudimentară, Galilei denumeşte zonele mai închise “mări”. Observând câmpurile stelare, el descoperă nenumărate stele noi: în Pleiade (Cloşca cu pui) vede 36 de stele, iar în Calea Lactee, o mulţime de stele. Observând planeta Jupiter, Galilei descoperă în câteve zile cei 4 sateliţi mai mari. Galilei mai observă petele solare şi le interpretează corect, determinând şi perioada de rotaţie a Soarelui. Principala operă astronomică a lui Galilei este Dialogo…, în care el compară cele 2 sisteme ale lumii, cel ptolemeic şi cel copernican, ceea ce atrage mânia clerului, care, prin intermediul inchiziţiei îi intentează un proces rămas celebru în urma căruia este silit să abjure. După această abjurare legenda spune că Galilei ar fi pronunţat celebra expresie “E pur si move !” (Şi totuşi se mişcă !).           Johann Kepler (1571 – 1630). În anul 1609 apare lucrarea lui Kepler Astronomia nova…, în care sunt enunţate primele două legi, din cele trei, cunoscute sub numele de “legile lui Kepler”. Legea I spune că “planetele se mişcă pe orbite eliptice, având Soarele în unul din focare”; legea a II-a spune că “raza vectoare mătură arii egale în timpuri egale”. În anul 1619 publică Harmonices Mundi, în care apare şi legea a III-a: “pătratele perioadelor siderale de revoluţie sunt proporţionale cu cuburile semiaxelor mari.”. Pentru cele trei legi de mişcare ale planetelor, Kepler a fost supranumit “legiuitorul cerului”.           Cristian Huygens (1629 – 1695). Descoperă inelul lui Saturn, şi cel mai strălucitor satelit al lui Saturn - Titan.           Isaac Newton (1642 – 1727). Newton construieşte primul telescop cu oglindă. În cartea a III-a a lucrării Philosophiae naturalis principia mathematica (Principiile matematice ale filosofiei naturale), Newton analizează mişcarea Lunii, planetelor şi cometelor. Pe baza acestei lucrări fundamentale se va constitui o nouă ramură a astronomiei, mecanica cerească.           Wiliam Herschel (1738 – 1822). Cea mai mare realizare a lui Herschel a fost descoperirea planetei Uranus(1781). Ca realizări în sistemul solar mai putem cita descoperirea a doi sateliţi ai lui Uranus, Titania şi Oberon, şi rotaţia sa anormală, descoperirea a doi sateliţi ai planetei Saturn, Mimas şi Enceladus, măsurarea perioadei de rotaţie a lui Saturn şi a inelelor sale, descoperirea variaţiilor sezoniere pe planeta Marte şi interpretarea benzilor de pe Jupiter ca fenomene din atmosfera sa. El mai descoperă radiaţiile infraroşii, determină forma galaxiei noastre şi descoperă foarte multe stele duble, care se mişcă în jurul centrului de masă comun, ascultând de legea atracţiei universale.           Urbain J. J. Le Verrier (1811 – 1877). Calculează locul unde se află planeta Neptun aceasta fiind descoperită în 1846 de Johann Gottfried Galle. Determină exact deplasarea periheliilor planetelor.           Clyde William Tombaugh . Descoperă planeta Pluto(1930).