Istoria Astronomiei

Venus este cea mai apropiata planeta de Pamant.   Ea straluceste puternic pe cer, fiind Luceafarul de seara si de dimineata. Se poate vedea numai vreo 3 ore dupa  asfintit sau inaintea rasaritului. Dupa soare si Luna, Venus este cel mai stralucitor corp ceresc.             Aceasta planeta are aproape dimensiunile Pamantului. Se invarte in jurul Soarelui la o distanta de circa 110 milioane de Km ( 70 de milioane de mile). Diametru este de12104 Km.             Venus are o miscare de rotatie in sens invers fata de cea a pamantului. Se roteste in jurul axei sale in timp mai indelungat decat timpul in care se roteste in jurul Soarelui, ceea ce inseamna ca pe Venus o zi este mai lunga decat un an.             Atmosfera planetei este foarte groasa. Vulcanii in eruptie degaja dioxid de sulf care formeaza nori grosi portocalii de acid sulfuric. Acest strat de nori ramane tot timpul la suprafata planetei. Norii sunt compusi in mare parte din dioxid de carbon. Acestia cauzeaza ploi care ar arde orce vietate de pe suprafata planetei.             Presiunea atmosferica pe Venus este de aproximativ 100 de ori mai mare decat a pamantului. La suprafata temperatura se poate ridica la circa 480 de grade C (circa 900 de grade F).             Atmosfera reflecta lumina Soarelui ca o oglinda uriasa ceea ce ii da lui Venus atata stralucire pe cer.             Un robot trimis pe planeta, a descoperit ca aceasta era acoperita de roci ascutite si arata ca un desert intunecos, maro-inchis.             Exista si munti mai inalti ca Everestul si formatiuni de teren asemanatoare continentelor terestre, aflate mai sus de nivelul mediu al planetei. Intre ele se afla depresiuni mar. Acestea ar putea fi fundul unor oceane ce s-au evaporat cu mult timp in urma.             Ca si planetele Mercur si Marte, Venus prezinta cratere, dar acestea sunt mai mici. Atmosfera densa a planetei Venus incetineste toate obiectele care trec prin ea, deci ele ating suprafata cu o forta mai mica, creand cratere mai mici.             Magellan a descoperit ca suprafata planetei este acoperita in mare pare cu lava solidificata, care a erupt din multimea de vulcani care se gasesc pe venus. A mai descoperit, de asemenea, crapaturi si linii ciudate care dau aspectul unei panze de paianjen. Venus spre deosebire de alte planete, nu are sateliti naturali.          

Prezentare Generală a Cosmosului Îndepărtat     Dincolo de atmosfera terestră se întinde o lume diferită şi plină de mister. Nimic material nu poate întrece frumuseţea Cosmosului. Vă invit să călătorim împreună spre cele mai tainice profunzimi ale Universului. Haideţi să visăm la aştri. Am decis să prezint Cosmosul îndepărtat deoarece cu cât ne îndepărtăm mai mult, cu atât misterul creşte şi cantitatea de informaţii deţinute de noi scade.             Terra, casa noastră, este doar un corp ceresc de mici dimensiuni care se roteşte la nesfârşit în jurul unei stele la fel de neînsemnate la scară cosmică, Soarele. Pe lângă mişcarea de revoluţie Pământul mai execută o mişcare de rotaţie în jurul unei axe ce trece prin centrul lui. Are şi un satelit natural, Luna, fără de care oamenii nu ar mai fi fost aşa de visători şi romantici. Alături de Planeta Albastră se mai rotesc în jurul Soarelui alte opt planete, pe orbite proprii, respectând aceleaşi legi. Cu excepţia lui Mercur şi Venus, celelalte au un număr mai mare de sateliţi decât Terra. În jurul stelei centrale se mai rotesc şi alte corpuri ce formează materia neorganizată, cum ar fi cometele, asteroizii, meteoroizii etc. Omul a îmbogăţit şi el materia aleatorie din spaţiul interplanetar, construind sateliţi artificiali, sonde spaţiale, rachete cosmice şi de curând staţii şi laboratoare orbitale.              Soarele cu tot ce se roteşte în jurul lui formează Sistemul Solar. Departe, la distanţe inimaginabile se află alte stele asemănătoare Soarelui nostru. Acestea la rândul lor formează diferite tipuri de sisteme stelare.   Deoarece distanţele cosmice sunt foarte mari, încât mintea omenească nu le poate percepe, astronomii folosesc alte unităţi pentru a le măsura: unitatea astronomică (distanţa medie Pământ-Soare, egală cu aprox. 149,6 milioane km), anul-lumină (distanţa străbătută de lumină, cu viteza v=300 mii km/s, într-un an, egală cu 9,46 mii de miliarde km) şi parsecul (egal cu 3,26 a.l.).             Forţa de atracţie universală a grupat stelele în sisteme complexe numite galaxii. Cele peste 6000 stele vizibile de pe Pământ, pe întreg cerul cu ochiul liber, precum şi Soarele fac parte din Galaxia Noastră numită Calea Lactee. Ea are forma unei spirale, cu diametrul de aprox. 100 mii a.l., iar grosimea de numai 15 mii a.l. Masa galaxiei este de 140 miliarde ori mai mare decât masa Soarelui.  În realitate numărul de stele din galaxie depăşeşte 150 miliarde, dar noi vedem doar câteva mii din cauza distanţei mari şi a strălucirii reduse a acestora. Sistemul Solar este situat într-o margine, în Braţul Orion, la o distanţă de aprox. 28 mii a.l. faţă de centru. Galaxia a primit numele de Calea Lactee datorită benzii de stele vizibilă pe cer, asemănătoare cu o dâră de lapte vărsat, care nu este altceva decât proiecţia nucleului şi a discului galactic văzute din profil.              În interiorul galaxiei stelele sunt grupate în alte sisteme. Un număr infinit de mare de stele bătrâne, roşii formează nucleul galactic. Acesta este de fapt o sferă imensă faţă de care dimensiunile stelelor pot fi considerate neglijabile. Alte stele roşii formează roiuri globulare, aglomerări cu formă sferică ce conţin peste un milion de stele. Există cam 150 de astfel de roiuri în Calea Lactee, iar majoritatea sunt dispuse sub forma unui halo uriaş care înconjoară întreg discul galactic (ex. Omega Centauri, M13 din Hercules etc). Acest disc constă într-un număr de braţe ce pornesc din nucleu, dând galaxiei aspect de spirală. Aceste braţe sunt alcătuite din stele tinere, albastre, dar şi din materie interstelară. Printre stele există nişte nori imenşi de gaze, în special hidrogenul, precum şi pulberi şi praf. Norii au primit denumirea de nebuloase, care la rândul lor se clasifică în mai multe tipuri. Există nebuloase difuze (care văzute prin instrumente optice au aspectul unei pete ceţoase, cel mai evident exemplu fiind M42, Nebuloasa Orion), cât şi nebuloase obscure (care au aspectul unei pete întunecate pe un fond luminos al cerului, ca ex. Nebuloasa Cap de Cal, un nor din vasta M42). Aceste nebuloase sunt adevărate incubatoare în care iau naştere noi stele printr-un proces îndelungat şi complex. Al treilea tip îl reprezintă nebuloasele planetare. Acestea au aspectul unui inel cu o stea în centru. Spre deosebire de cele difuze şi obscure, aici o stea în ultimul stadiu de viaţă emite gaze si praf care formează inelul.   Astfel de corpuri sunt Nebuloasele Dumbell, Helix, Ochiul Pisicii etc. Pe lângă acestea mai există în braţele galaxiei şi roiuri deschise de stele tinere. Sunt asemănătoare celor globulare, doar că numărul de stele componente este foarte mic. Ex.: Cloşca cu Pui, Caseta cu bijuterii, Stupul etc. Ca materie neorganizată mai există şi vântul stelar, flux de particule emis în spaţiu de către stele, în urma reacţiilor nucleare ce au loc în interiorul acestora.                           Calea Lactee se roteşte în jurul propriei axe într-un aşa numit dans galactic, şi o dată cu ea şi întregul Sistem Solar.  O rotaţie completă are loc o dată la 225 ani tereştri, un an galactic. Deci Soarele se afla exact în poziţia în care se află acum, atunci când pe Terra trăiau dinozaurii.             Dar în Cosmos mai există şi alte galaxii, cam câteva miliarde de astfel de sisteme. Iar distanţele dintre ele sunt enorme, de ordinul a milioanelor şi chiar a miliardelor de a.l. Acestea sunt de trei tipuri: galaxii spirală, aşa cum e şi Calea Lactee, iar ca o particularitate a acestui tip în Univers există şi galaxii spirale barate, care au doar două braţe ce pornesc dintr-o bară care trece prin centru; galaxii eliptice – au formă de elipsoid şi sunt alcătuite din stele roşii bătrâne. E posibil ca aceste galaxii să fi fost la început spirale şi după ce materia dinte stele s-a epuizat, stelele care formau spiralele s-ar fi apropiat de nucleu. Iar a treia categorie o reprezintă galaxiile neregulate, cu o formă nedeterminată. Un exemplu elocvent sunt Marele Nor Magellanic şi Micul Nor Magellanic, galaxii satelite Căii Lactee.    La rândul lor galaxiile se grupează în roiuri de galaxii, care apoi formează roiuri de roiuri numite superroruri şi respectiv hiperroiuri. Galaxia noastră face parte din Roiul Local. Acesta conţine în jur de 30 de galaxii şi are cam 5 a.l. diametru. Calea Lactee împreună cu Andromeda sau marea Galaxie Spirală sunt cele mai mari galaxii din acest roi. Andromeda este cel mai îndepărtat corp vizibil cu ochiul liber pe cer. Se găseşte la o distanţă de 2,9 a.l. Un alt roi important ar fi Roiul Virgo, din constelaţia Fecioara. Se găseşte cam la 50 milioane a.l. şi conţine în jur de 1000 galaxii.             În Univers există şi aşa-numitele Găuri Negre, porţiuni din spaţiu, unde energia este foarte mare, iar datorită gravitaţiei totul este atras în adâncul unor gropi virtuale şi nimic nu mai scapă. Inclusiv razele de lumină. Sunt ca nişte gropi fără fund, cu dimensiuni mici raportate la scară cosmică. În preajma unei astfel de găuri timpul şi spaţiu dispar, capătă nişte însuşiri pe care mintea noastră nu este capabilă să le înţeleagă, deocamdată. Aceste găuri au fost detectate cu instrumente speciale ale astronomiei invizibilului. O astfel de gaură neagră de dimensiuni uriaşe s-ar putea afla în centrul nucleului galactic devorând stelele din apropiere. De curând au fost detectate şi găuri de vierme, în M16 Nebuloasa Vulturului. Sunt acele porţi stelare cu ajutorul cărora am putea străbate distanţe cosmice în doar câteva ore.              Cele mai îndepărtate galaxii sunt quasarii. Acestea sunt galaxii tinere care emit în spaţiu cantităţi enorme de energie. Se află la distanţe de peste 10 miliarde a.l. Ele ne dau multe informaţii despre modul cum s-a format şi a evoluat Universul. Dar despre ele se ştiu cele mai puţine lucruri. Ar putea exista şi alte Universuri paralele grupate într-un Multivers.             De fapt cu cât ne îndepărtăm cu atât cunoaştem mai puţin şi misterul e mai mare. Dar cred că merită să ne sacrificăm pentru a putea înţelege Creaţia Lui Dumnezeu. Mai avem multe de descoperit pentru a putea înţelege modul de funcţionare al Cosmosului în care trăim.           Autor : _____________

SATURN       Isi trage denumirea de la zeul secerisului la romani: Saturn; din cele 5 planete din antichitate Saturn a fost cunoscutã ultima; are o miscare înceatã de 30 de ani in jurul Soarelui; la o distantã de 2 ori mai mare de Pãmânt decât Jupiter; este greu de studiat datoritã iluminatiei slabe; se cunosc putine date despre ea dinaintea erei spatiale; Inelul- în 1610- Galilei- observã cã planeta pare sã aibã mânere si scrie cã “Saturn are urechi”; în 1656- Chr. Huygens- descoperã inelul planetei; a doua mare planetã din Sistemul Solar; are un diametru ~ 120000 km pe care ar putea fi aliniate 9 planete având dimensiunea egalã cu cea a Pãmântului; volum de 100 de ori mai mare decât cea a Terra iar masa este de 95 de ori mai mare; forta de gravitatie la ecuatorul saturnian este mai micã decât pe Terra în ciuda mãrimii; materialul sãu este mai mult în stare lichidã si gazoasã si de aceea densitatea este foarte micã 70% din cea a apei; are o rotatie rapidã în jurul axei 10 h, 26 min. rezultã o umflãturã la ecuator unde diametrul este cu 10500 km mai mare decât la poli; este cea mai turtitã planetã; ca si Jupiter este o sursã de cãldurã: radiazã de 2.9 ori mai multã energie decât Soarele; cãldura internã a planetei Saturn determinã încãlzirea atmosferei si fenomene meteorologice; acoperitã de nori densi si o pãturã de metan mai groasã în atmosfera înaltã a planetei; partea cea mai spectaculoasã a planetei este inelul; însã în 1975 s-au descoperit douã inele, concentrice despãrtite de diviziunea Cassini, apoi trei (mai târziu) si prin sondele spatiale precum Pioneer 11 câteva mii; acestea ridicã câteva enigme cum ar fi natura lor despre care nu se stie nimic; cert este cã acestea sunt prea active pentru a fi rãmas neschimbate 4 milioane de ani; dacã s-ar cãlãtori pe un inel, inelul A, cu 25 km/zi am reveni la locul de plecare dupã 95 de ani; grosimea lor diferã de la 5-10 km la 10 m; o altã enigmã este existenta inelelor care reprezintã o sfidare a legii gravitatiei; combinate cu presiunea luminii solare si câmpul magnetic saturnian, particulele din inele ar trebui o parte sã cadã pe planetã iar cealaltã sã fie împrãstiatã în spatiu; ca structurã sunt formate din particule diverse: praf, pietricele si blocuri gigantice; sonda Pioneer 11 a trecut prin inelul 3 fãrã urmãri, dar cu cel putin 4 lovituri; materialul are densitate micã si s-ar pãrea cã este gheatã; inelele nu sunt de loc asemãnãtoare dupã cum aratã sonda Voyager; peste inele se pot observa dâre de luminã asemãnãtoare unei “spite”; fenomenul este legat de lumina solarã; Satelitii:- sunt în numãr de 17 si foarte diferiti între ei;                     - au densitãti foarte diferite la fel ca activitatea; la marginea primului inel, A, orbiteazã un satelit de 30 km diametru; primul satelit, cu alti 2 formeazã o centurã de trei; pe la 150000 km de centru se aflã alti 2 sateliti de 180 si 120 km diametru; toti cei 5 au fost descoperiti în 1980; nu au primit nume ci doar numere de ordine; urmãtorul în ordinea distantei fatã de centru planetei, Mimas, are diametrul ~ 400 km; este supranumit “satelitul cu motor” datoritã existentei pe el a unui crater de 130 km diametru cu un vârf înalt de 6 km în centru, ca un motor cu reactie; urmãtorul este Enceladus ~ 500 km diametru, reflectã aproape în întregime lumina de la Soare lucru care dovedeste cã este aproape în întregime acoperit de gheatã; acestui satelit datoritã eruptiilor din interior i se sfarmã gheata si în jurul sãu se formeazã un microinel reâmprospãtat de gheata ruptã din satelit care se depãrteazã; pe la 300000 km, Thetys- de douã ori mai mare ca Enceladus brãzdat de un sant de 3 km adâncime si lat de 20 km; urmeazã satelitii Diona si Rhea: sfere cu diametru de 1120 km si 1530 km; foarte întunecati; Diona are un tovarãs mai mic Diona B la 377400 km de centrul planetei, alcãtuit din gheatã; Rhea orbiteazã la 527000 km; atât Rhea cât si Diona sunt plini de cratere; Titan- are diametrul cu 5800 km mai mare ca a planetei Mercur si ridicã problema vietii;                - are o atmosferã de azot- 70% , metan si acid cianhidric- 8%;                - presiunea este de 4 ori mai mare ca pe Terra;                - are o temperaturã foarte scãzutã de –180ºC, o pãturã de nori mai groasã ar putea mentine solul la o temperaturã favorabilã vietii (~ ca în Antarctica);                - are o gravitatie de 2/3 din cea a lunii si se roteste la ~ 1228000 km; Hyperion- se roteste la ~ 1.5 milioane km de centrul planetei;                       - are diametrul de 300 km;                                   - este foarte putin cunoscut; -     Iapet- are 1500 km diametru;                                     - se roteste la 3.5 milioane km;                - are o emisferã de 5 ori mai strãlucitoare ca cealaltã; Phoebe- este un asteroid care trecând pe lângã Saturn i-a devenit satelit;                   - orbiteazã la 13 milioane de km de Saturn;                                                 - este singurul care se roteste retrograd (în sens invers celorlalti); Saturn apare ca un minisistem planetar în care Saturn ar fi astrul central; Ultimele cercetãri aratã cã între Titan si Rhea se aflã o centurã de asteroizi;        

Eclipsa totală de Lună din 2018, ce va avea loc pe 27-28 iulie, este unul dintre evenimentele fascinante pentru toţi pasionaţii de astronomie.   Eclipsa totală de Lună din 2018, ce va avea loc pe 27-28 iulie, este unul dintre evenimentele fascinante pentru toţi pasionaţii de astronomie. Vizibilă şi din România, va fi cea mai lungă eclipsă totală de Lună din secolul XXI.   Eclipsa din 27 - 28 iulie va fi cu 40 de minute mai lungă decât Superluna albastră sângerie ce a avut loc în ianuarie 2018. Eclipsa totală de Lună va dura o oră şi 43 minute.   Astronomul Bruce McClure estimează că eclipsa totală de Lună va cuprinde eclipse parţiale ce vor începe de la 2:24 p.m. EST (21:24, ora României) până la 6:29 p.m. EST (01:29, ora României). Astfel, va dura aproximativ patru ore până când Luna va trece de umbra Pământului.    Eclipsa de Lună din 27 iulie 2018 va fi vizibilă pe întregul glob şi va conţine culorile specifice ale unei „Luni sângerii”.      Această eclipsă de Lună din 2018 va avea o durată îndelungată din cauza datei în care are loc. Pe 27-28 iulie (în funcţie de locul în care te afli) are loc atât Luna Plină, cât şi apogeul lunar, când satelitul natural se va afla la cel mai îndepărtat punct de Pământ. Astfel, aceste două fenomene ce au loc simultan provoacă o eclipsă lunară extinsă. Cea mai lungă durată a unui astfel de fenomen poate fi de o oră şi 47 de minute. Durata eclipsei totale de Lună din 27 iulie 2018 va fi de o oră şi 43 de minute. Eclipsa este vizibilă în întregime de pe teritoriul României la începutul serii de 27 iulie. Momentul maxim al eclipsei totale de Lună are loc la ora 23.22.   De asemenea, acestui spectacol astronomic din 27 iulie i se alătură şi planeta Marte, ce va fi vizibilă sub Lună. Ultima oară când Planeta Roşie a fost atât de mare şi luminoasă a fost în 2003, când distanţa dintre Marte şi Pământ ajungea la mai puţin de 56 de kilometri. Şi dacă eclipsa de Lună şi apariţia lui Marte nu sunt suficiente, pe cer va mai putea fi observat Jupiter, în zona sud-estică, precum şi Staţia Spaţială Internaţională în timp ce trece prin faţa ei.   Cum poţi urmări eclipsa totală de Lună din România?   Eclipsele de Lună sunt printre cele mai uşor de urmărit fenomene astronomice. Trebuie doar să ieşi din casă şi să priveşti către cer. Nu este nevoie de un telescop special sau alte echipamente, însă te-ar putea ajuta să observi detalii precum craterele de la nivelul satelitului natural. De asemenea, pentru a putea fi observată eclipsa, cerul trebuie să fie senin. În Bucureşti puteţi urmări eclipsa totală de Lună şi de pe terasa  Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” ce va fi deschis pe 27 iulie, între orele 21:00-03:00.   Cum se va desfăşura fenomenul? După apusul Soarelui, Luna va răsări în partea opusă a cerului. În acest moment, Luna va fi în penumbra Pământului. După intrarea în penumbră va începe eclipsa de la ora 20:14, când satelitul natural se va afla sub orizont.  Iată la ce oră va răsări Luna în cele mai mari oraşe din România:  Sursa: Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”   În momentul intrării în umbră, marginea stângă a Lunii devine mai puţin luminoasă. La o oră de la începerea fenomenului, Luna va fi în umbra totală a Pământului şi va căpăta culorile cărămizii. Ele marchează momentul în care începe totalitatea.  La 23:22 va avea loc maximul eclipsei, moment în care Luna se va afla la cel mai înalt punct de pe cer (20 de grade înălţime deasuprea orizontului). Perioada de totalitate va dura 103 minute, fiind cea mai lună perioadă din acest secol. Alte două eclipse totale de Lună cu o durată asemănătoare (102 minute) vor avea loc pe 26 iunie 2029 şi 7 iulie 2047.    La scurt timp după miezul nopţii, Luna va începe să iasă din umbră, iar culorile roşiatice vor fi înlocuite de cele argintii obişnuite. Întregul fenomen se încheie la 02:29, după ce Luna iese din penumbra Pământului.    Ce este eclipsa de Lună?   Eclipsa se produce doar în timpul Lunii pline. Aceasta are loc doar atunci când Soarele, Pământul şi Luna sunt perfect aliniate. Deoarece orbita Lunii în jurul Pământului are o înclinaţie relativ diferită faţă de cea a Pământului în jurul Soarelui, o aliniere perfectă nu se produce la fiecare Lună plină. De asemenea, apariţia unei eclipse totale de Lună este un fenomen extrem de rar. Însă de la formarea satelitului natural (în urmă cu 4,5 miliarde de ani), acesta s-a îndepărtat de planeta noastră (cu aproximativ patru centimetri pe an). În prezent, fenomenul a dus la crearea mediului perfect pentru apariţia unei eclipse totale, dar în viitor, peste miliarde de ani, probabil că fenomenul acesta nu va mai avea loc.    Ce este „Luna sângerie” Numele de "Lună sângerie" este dat tuturor eclipselor lunare totale, având în vedere culoarea - un roşu portocaliu - pe care o căpătă satelitul natural al Terrei în momentul în care trece prin umbra Pământului. „Culoarea exactă pe care o capătă Luna este dată de cantitatea de praf şi nori din atmosferă. Dacă este o cantitate mai mare de particule în atmosferă, satelitul va avea o nuanţă mai închisă de roşu”, afirmă cercetătorii din cadrul NASA.   În speranţa că, în România, vom avea vreme bună vineri seara, vă invităm să vedeţi spectacolul pe care îl va face eclipsa totală de Lună din 27 iulie 2018 şi celelalte fenomene astronomice asociate ei. sursa: descopera.ro

INTRODUCERE   Astronomia, alături de alte ştiinţe, ne dă posibilitatea de a cunoaşte natura, manifestările ei, legile ei, ne ajută în formarea unei concepţii corecte despre lume, deoarece ştiinţa şi credinţa sunt complementare. De când au pornit în cucerirea planetei, oamenii au fost fascinaţi de bolta înstelată, au observat mişcările stelelor, Lunii şi a planetelor învecinate. Au învăţat să prevadă   fazele Lunii pentru a putea măsura timpul, după cum reiese din  gravurile de pe nişte oase, descoperite de arheologi şi datate din anul 35.000 înainte de Hristos (î.Hr.). Această perioadă corespunde momentului când neanthropul, alias Omul de Cro Magnon, venea să-l  înlocuiască pe Omul din Neanderthal. Oamenii au observat că stelele pe cer nu sunt uniform răspândite, ci sunt grupate în diferite configuraţii, pe care le-au numit constalaţii. Apariţia şi dispariţia succesivă a constelaţiilor le dădea indicaţii despre succesiunea anotimpurilor. Aceste indicaţii erau extrem de preţioase şi utile pentru muncile şi nevoile lor. Corpurile cereşti au devenit puncte de reper referitoare la timp şi spaţiu, iar observarea lor sistematică o necesitate. Studii recente ne arată că astronomii din antichitate aveau cunoştiinţe mult mai avansate decât suntem noi dispuşi să credem. Astfel din datele furnizate de sateliţi reiese că cele trei piramide din Gizeh ne arătă configuraţia celor trei stele din constelaţia Orion, Sfinxul era orientat spre constelaţia Leul, iar turnul Bayon al templului din inima Angkorului situat în jungla cambodgiană este orientat spre constelaţia Draco aşa cum se vedeau acum 10.500 de ani, la momentul echinocţiului de primăvară. Acest lucru dovedeşte că strămoşii noştrii cunoşteau mişcarea de precesie a Pământului, deoarece în templele din Angkor predominau numerele precesionale.  Date sigure despre aceste observaţii sistematice, bazate pe documente scrise, avem din epoca marilor civilizaţii indo-europene, dar în special al civilizaţiei antice greceşti. Aici se pot aminti numele lui Pitagora (circa 560-500 î.Hr.) care denumeşte cerul cosmos şi afirmă că Pământul are formă sferică. Tot în acel secol un alt învăţat, Philolaus din Tarent, a emis ipoteza că în centrul Universului nu se află Pământul ci Hestia (inima), un foc central, iar în jurul acestuia se mişcă Pământul. El mai considera că cel mai apropiat corp de Hestia, situat întodeauna de partea cealaltă şi astfel mereu invizibil, este Antiterra (antipământul). Cunoştinţele despre Univers şi aştrii care-l populează s-au acumulat şi îmbogăţit timp de 2000 de ani şi prin eforturile unor astronomi remarcabili ca: Tycho Brache, Nicolaus Copernicus, Galileo Galilei, Johan Kepler, Isaac Newton, William Herschell, Edwin Hubble şi alţii până în prezent. Strămoşii noştri geto-dacii aveau cunoştinţe solide de astronomie pe care le foloseau în activităţile lor de zi cu zi. O dovadă, în acest sens, este sanctuarul-calendar al geto-dacilor de la Grădiştea Muncelului care, chiar dacă nu este de amploarea celui de la Stonehenge, este foarte precis. ,,Soarele de andezit” de la Sarmisegetusa, cu un diametru de 7,1 m, lucrat în plăci de andezit care are în centru un disc cu un diametru de 1,5m, poate rivaliza cu orice construcţie similară care  este închinată Cultului Soarelui. Astăzi îi înţelegem pe antici pentru că divinizau Soarele, deoarece necesitatea monitorizării activităţii astrului, a devenit evidentă din momentul când s-a observat că viaţa terestră depinde într-o măsură mult mai mare decât ne aşteptam de Soare. Totodată studiul activităţii Soarelui a dat naştere la meteorologia Soarelui.   Activităţile economice moderne se bazează pe radiocomunicaţii, iar acestea pot fi perturbate de furtunile solare. Luarea deciziei între a investi în telescoape terestre şi a investi în telescoape spaţiale în viitor pentru studiu este o problemă complexă. Progresele în domeniul opticii adaptive au extins rezoluţia telescoapelor terestre până la limita care le permite să realizeze imagini în infraroşu ale unor obiecte slab luminoase. Utilitatea opticii adaptive în raport cu observaţiile Hubble depind puternic de detaliile particulare ale fiecărui subiect de cercetare în parte. Domeniul de lungimi de undă în care corecţiile optice adaptive de înaltă calitate este însă limitat,mai ales în culori optice.  Telescopul Hubble păstrează abilitatea unică de a realiza imagini de mare rezoluţie în câmp larg de frecvenţe. Pe de altă parte, tehnologiile optice terestre puteau furniza imagini ale obiectelor luminoase la o rezoluţie superioară celor pe care le poate obţine Hubble, chiar şi înainte de lansarea lui. A fost întotdeauna important pentru ca telescopul spaţial să obţină  imagini mai clare  ale Universului cu toate că a necesitat costuri de construcţie şi de operare ridicate.  Astronomia spaţială a adus Universul mult mai aproape de noi, iar observaţiile făcute cu ajutorul telescoapelor spaţiale au făcut să vedem Universul până în momentul apariţiei sale.