Liviu Rebreanu carti de citit

  Capitolul IPrimenit de sărbătoare, gata de mult de ducă, Toma Lotru ședea mototol pe laviță, cu coatele rezemate de marginea mesei, cu obrajii scufundați în găvanele palmelor, privind țintă la un ochi de fereastră pe care gerul de astă-noapte zugrăvise sumedenie de figuri de gheață, ciudate și întortocheate ca visurile urâte ale unui om necăjit. Își bătea capul să le slovenească... Iată, colo-n mijloc, o minune mândră și mlădioasă, un trup frumos de femeie proptit și-n dreapta șin stânga pe două matahale șterse și prelinse. Și jur împrejur se încolăcesc de-a valma iezme pocite, subțiri, dintre care se desprind și se împletesc, în rotocoale răzlețe, cununi de gheață argintie... Toma părea că începe să înțeleagă rostul acestor chipuri. Își încruntă sprâncenele, ca să le pătrundă mai bine, dar atunci un strop lat de apă se dezghiocă de sub pervaz, se prăvăli în cârligături mărunte peste miezul geamului și, deodată, toată icoana se mânji și toate florile se schimonosiră... Toma clipi vajnic de două ori, dezvelind doi ochi mari de cărbune stins. O fulgerare de pară lucitoare îi învioră o clipă privirea, o licărire de mânie pătimașă, care însă se înecă îndată în nedumerirea ce-i ținea încătușat sufletul. O oboseală i se strecură prin mădulare. Simțea că îi țâșnește ceva din inimă, ceva nedeslușit încă, asemuitor și cu durerea, și cu mânia. Și-n răstimpuri, își cântărea nevasta prin păienjenișul pleoapelor întredeschise. O vedea așa, ca prin ceață, sprijininduse cu o mână de colțul mesei, îmbrăcată în haine frumoase, sărbătorești, și i se năzărea că vede o păpușă de marmoră în fereastră, floricică ajunsă de rouă... Îi era tare dragă Rafila, mai dragă ca ochii din cap. A luato săracă, numai cu cămașa de pe ea, dar a trebuit s-o ia, că de n-ar fi luat-o și-ar fi făcut seama. N-a văzut el atunci nimic și n-a vrut să audă nimic. Îi era dragă Rafila și nu-i păsa de nimica. Rafila a lăcrimat mult, foarte mult, când au făcut tocmeala. Era fată orfană, crescută și îmbrăcată din mila oamenilor, obișnuită de mică cu plânsul. Plânsul îi fusese în viață toată mângâierea și în bine, ca și în rău. A mai slujit pe unde a apucat, și așa, încetul cu încetul, s-a pomenit fată mare, frumușică și sprintenă. Flăcăii toți o iubeau și ea era blândă și bună cu toți, dar tot satul știa că numai cu Tănase Ursu se înțelege ea și se potrivește, cum se potrivesc două turturele. A plâns mult Rafila când a făcut tocmeala cu Toma Lotru, și de la tocmeală până la cununie nici nu i s-au zvântat lacrimile. Măcar că Toma era flăcău voinic și bogat, iar Tănase sărac ca degetul... Toma a făcut, de dragul Rafilei, nuntă mare, cum rar se pomenește. Dar Rafila nu înceta deloc cu plânsul... Și când stătură înaintea altarului, când îi puse popa să zică sfântul jurământ, cu trei degete, pe sfânta cruce, Rafila a început să se bocească, de-i tremura și cununița de flori din cosițe. Și toate femeile au plâns de mila ei, încât s-a cutremurat biserica de jale... Mai mult a semănat cununia aceea a prohod decât a nuntă... Și toată lumea se mira și se minuna, numai Toma nu se sinchisea de nimic, căci lui îi era tare dragă Rafila... Și a trecut de-atunci un an de zile... O seamă de oameni spuneau că trăiesc bine, ca o pereche de porumbei, iar alții zvoneau că nu se prea învoiesc la toate, cum ar fi să se învoiască un bărbat tânăr cu o femeie tânără. Rafila se topea pe zi ce mergea, cum se topește omul de omăt în bătaia razelor de soare. Îi pieriseră bujorii din obraji, era albă ca peretele. Totuși acum, de când s-a măritat, na mai văzut-o suflet de om plângând. Numai Toma o vedea adese cu ochii înroșiți. Însă, când da el s-o întrebe, ea începea a zâmbi, și astfel Toma nu mai îndrăznea s-o necăjească. Cu toate că și lui i se părea că zâmbetul acela prea seamănă a plâns... Îi era tare dragă Rafila, și în sfârșit a băgat de seamă și el că se veștejește și se ofilește ca o floare gingașă copleșită de buruieni. Și, de la o vreme, a început să se gândească și să se neliniștească din pricina aceasta. Apoi, într-o clipă nenorocită, i-a venit în minte un nume, un nume ca oricare altul, dar ale cărui slove îi înțepară auzul ca niște ace aprinse: “Tănase Ursu!” Și, deodată, parcă i s-ar fi făcut lumină în creieri. Părea că începe să înțeleagă multe lucruri pe care nu le înțelesese până acum. În clipa aceea, însă, a simțit în inimă zvâcniri viforoase, a simțit că toată mintea i se tulbură ca o baltă în care se scurge un pârăiaș nămolos. Îi veni să se izbească cu capul de pereți când își aduse aminte de bocetele celea nesfârșite, când își aduse aminte cum n-a pus el seamă atunci pe bocetele acelea. Pentru ce nu și-a cătat el de cap, dacă a știut ce știa toată lumea?... Bag seamă, i-a luat Dumnezeu mințile. Dar îi era dragă Rafila ș-acum, poate mai dragă de cum ia fost, și simțea că mai degrabă ar face moarte de om decât să se despartă de ea. Umbla ca un smintit și nu îndrăznea să se apuce de nimic. Era voinic ca un brad și se temea de toate umbrele, și totuși alerga nebun după umbre. Se scula în miez de noapte și pleca. Spunea că se duce departe... Și-n capul satului se întorcea peste câmp, sărea garduri, trecea prin grădini ca un hoț, până ce ajungea iar în ograda lui. Ș-aici se dosea să nu-l vadă nimeni, ca un copil care a făcut ceva rău, și sta tupilat toată ziua și pândea, așteptând să vadă ceva, să vie cineva. Îl apuca seara nemâncat și nebăut, dar el nu se clintea din loc... Târziu, după ce se încredința că n-a văzut nimic bănuitor, se strecura iar pe unde a venit, cu același gol în suflet, cu aceeași dorință de a afla ceva. Îi părea bine că n-a găsit nimic, dar îi părea și rău. Ar fi vrut parcă să dea peste ceva, să puie mâna pe ceva, ca să știe lămurit... Și așa, hoinărea neîntrerupt, când pe urmele lui, când pe urmele ei, totdeauna degeaba. Din toate alergăturile aceste n-a putut scoate nimic... Se chinuia și se frământa, nemaiștiind de ce să se apuce, simțind numai curat că o mână vrăjmașă îl împinge tot înainte și că îmboldirea aceasta nu-i lasă odihnă. Din om vesel, ce fusese până atunci, se făcu închis ca vremea de ploaie. Nu se mai arăta printre oameni, iar dacă- l cerceta cineva, nu mai știa ce să spună, căci îi era frică să nu se dea de gol. I se părea că toate cuvintele îi sfâșie inima; din toate vorbele înțelegea vicleșuguri care se potriveau de minune cu starea lui, care poate erau rostite anume ca să-l batjocorească pe el. De multe ori îi trecea prin cap să se depărteze, să-și ducă pe Rafila undeva, unde să nu i-o zărească ochi omenesc, să nu i-o poftească nimeni, să nu io pângărească nici un gând străin... Ș-acuma, iată, totuși, vrea să meargă cu Rafila la o nuntă. Acuma vrea să-i dea drumul, să i-o vadă toată lumea. O duce el singur să se întâlnească cu Tănase. “Da, își zicea el, căci Tănase are să fie și el la nunta aceea, mai ales dacă știe că și Rafila va fi acolo... Că Tănase-i holtei, el se duce la toate nunțile...” Nici nu-și mai putea da seama cum s-a putut întâmpla una ca asta, măcar că numai ieri s-a petrecut... Își aducea aminte că au venit doi călăreți, au venit și l-au poftit la nuntă. El s-a codit cât s-a codit, dar călăreții nu i-au dat răgaz și-n sfârșit a trebuit să le făgăduiască c-or merge negreșit, și el, și Rafila. — Așa da, firește c-așa! i-a zis atunci unul. Așa se și cade, că, vezi, mirele nostru ți-a fost cel mai bun prieten în holteșie! — Și mi se pare că sunteți și ceva neamuri... așa mai departe, a adăugat cellalt. — Apoi să veniți nesmintit, să nu cumva să faceți să nu veniți, că s-ar supăra tare rău mirele... Toma s-a uitat atunci cu coada ochiului la Rafila și a văzut că ea zâmbește. Îi era pe limbă să întrebe de Tănase. Dar totuși n-a îndrăznit, i-a fost rușine, și a zis cu glas domol: — Ne-om duce de bună seamă, puteți fi hodiniți! I-a părut rău, atunci îndată, că a făgăduit și, după ce au ieșit călăreții din casă, sta gata să fugă după ei și să le spuie că nu s-or duce, mai bine orice... Toată noaptea s-a zvârcolit în pat, parc-ar fi fost culcat pe jăratic. Toate bătăile de cap, toate chinurile ce le îndura de o vreme încoace l-au năpădit deodată și l-au gâtuit, de parcă să-i scoată sufletul. În urmă, sleit de oboseală, a adormit hotărât să nu se ducă la nici o nuntă... Dar a doua zi, când era de mers, și-a schimbat gândul. — Să ne gătim, Rafilo, zise alene către nevastă-sa, că-i vremea să plecăm! Rafila parcă știa ce gânduri îl toropesc și se uită la el plină de mirare: — Ne ducem? — Vezi bine c-om merge, dacă le-am făgăduit! răspunse Toma buimăcit, întorcându-se în altă parte. — Fie cum vrei tu, Tomo! bâlbâi Rafila. În sufletul lui Toma se aprinse o poftă nebună să dea față cu dușmanul, să se învrăjbească cu toată lumea... Și s-a îmbrăcat în hainele cele frumoase, în haine noi, cusute toate de mâna Rafilei. Și-n vremea aceasta nu și-a luat deloc ochii de la nevastă-sa. O pironea cu privirea, parc-ar fi vrut să- i citească gândurile cele mai ascunse. Dar Rafila se îmbrăca și ea repede, tăcută, și pe fața ei nu se deslușea nici bucurie, nici întristare... Ș-acum, de când tot stau așa, gata de ducă? Toma parcă aștepta să zică ea ceva, să-l roage, poate, iar ea tăcea și aștepta smerită și liniștită, ca un boboc de vâzdoagă în oala de lut, și-n loc de bucurie, parcă o umbră de plâns îi îmbrobodea obrajii de zăpadă. În sfârșit, Toma totuși gemu: — Mergem, Rafilo? — Cum crezi tu că-i mai bine, răspunse nevasta cu glas stins. — Dar dacă ești îmbrăcată? — Iar mă pot dezbrăca... El o privi-n ochi și băgă de seamă că buzele ei, subțiri și umede ca două vrâstuțe de sânge, tremurau. S-a sculat ca trăsnetul, și-a încheiat sumanul la gât și apornit îndată: — Haidem! În mijlocul uliței însă își aduse aminte că și-a uitat acasă ciomagul. Se întoarse fuga, bodogănind printre dinți: — Semn rău! Rafila îl aștepta în uliță... O răpăială de omăt se cernea prin văzduh, învâltorită când și când de suflări tăioase de vânt. Fărmituri de zăpadă, mărunte și înghețate, o izbeau în obraji și-i alunecau în jos pe piept. Își duse mâna la ochi, ștergând câțiva picuri ce i se încurcau printre gene... Un fior rece o cutremură... Se simțea atât de stingheră în lume lângă acest bărbat de la care nu și-a auzit nici un cuvânt dulce, a cărui dragoste și dezmierdări o înfricoșau. Și, aducându-și aminte în treacăt de cellalt, de mângâierile lui, de bucuriile și de fericirea lor de odinioară, viața ce trebuia s-o ducă acum îi părea mai neagră ca moartea. Toma veni gâfâind din casă, în mână cu un băț de cireș, încrestat cu flori. Văzându-l, Rafila simți că i se sfredelește un fior de groază în inimă... Capitolul II În toiul veseliei toată casa clocotea ca un coș de albine când se apropie vijelia. O ploscă înflorită trecea repede din mână în mână, când stoarsă, când iar plină. Nuntașii, cu fețele învăpăiate, cu glasurile răgușite și aspre, horeau un cântec, înăbușind aproape de tot îngânatul viorilor celor patru lăutari cocoțați pe vârful unui lădoi, după ușă. Bucătăreasa, suflecată până în genunchi, cu obrajii roșii și arși ca pojarul, c-o lingură uriașă de lemn în mână, se învârtea în răstimpuri pe lângă mesele încărcate de mâncări și băuturi alese, chiuind și tropăind în hohotul oaspeților. La vatră, o țigăncușă toropită și uscată bătea și ea când și când din picioare, scotocind prin oalele înșirate pe muchea cuptorului. Acum se ridică Toma din capul mesei și, întorcându-se către nașul cel mare, închină cu glas potolit: — Să-ți dea Dumnezeu sănătate și viață, să mai poți sărbători multe zile de praznic! Și să ție Dumnezeu pe finii dumitale, să trăiască și să-mbătrânească și să se aibă dragi... mai dragi de cum se au alții! — Mulțumim, Tomo! Să trăiești și tu și să-ți trăiască și nevasta! Să vă dea Dumnezeu noroc și bucurie! răspunse nașul cu glas înălțat, apoi, după o scurtă tăcere, adăugă mai domol: Ți-a dat Dumnezeu o femeie ca un înger, numai să fiți sănătoși... Toma îi aruncă o privire nedumerită, parcă i-ar fi fost teamă că-l ia peste picior. — Numai să vă ție Cel-de-sus pacea și liniștea casei! urmă nașul tot mai încet, și vorbele lui erau călduroase și blânde ca un vânt moale de primăvară. — Așa, așa, făcu Toma aducând repede gârliciul ploștii la gură și trăgând o dușcă zdravănă. Așa!... Femeia-i bună, numai dracu-i rău! Și începu a râde gros, ștergându-și buzele și mustățile cu mâneca cămășii. Se arăta voios, ca un copil neostoit, dar de câte ori se deschidea ușa, se cutremura și se înfiora, parcă l-ar fi mușcat un șarpe. Simțea și știa hotărât că trebuie să mai vină cineva... Cât fusese drumul de lung, din Măgură și până aici, s-a tot frământat. Îl vedea parcă pe Tănase venind într-un ropot pe urma lor și se uita deseori îndărăt, dacă nu-i ajunge din urmă. Nevăzând nimic, se mângâia, zicându-și că Tănase o fi luat-o înainte... În creierii lui se plămădeau fel de fel de gânduri, se învălmășeau fel de fel de planuri. Un glas îi șoptea parcă neîncetat cuvinte urâte, îl întărâta, făcându-l să-și grăbească pașii... Când au ajuns la casa cu cinstea, s-a mirat grozav, căci Tănase nu era acolo. S-a uitat cu de-amănuntul împrejur, dar nu l-a zărit... În clipa dintâi a simțit parcă un fel de durere, dar apoi a tresărit ca deșteptat dintr-un somn adânc și o adiere caldă i-a netezit inima, ca și când i s-ar fi luat o piatră de moară de pe suflet. A răsuflat o dată din greu, uitându-se în grabă, pe-a furișul, la Rafila. Femeia era ca marmura... Totuși, după ce s-a mai dezmeticit puțin din bucuria dintâi și a început iar a se gândi, a simțit că Tănase tot o să vie, șil aștepta cu tot dinadinsul, cum așteaptă oamenii cei bătrâni și neputincioși moartea. Și pe la sfârșitul mesei, când era veselia mai aprinsă, iaca, se deschide ușa, și în prag se ivi Tănase. Era un flăcău înalt și drept ca lumânarea, cu o mustață neagră-cărbune, răsucită ca sfredelul, cu ochi mari și dulci, ca de copil nevinovat. Dădu binețe și se așeză tocmai față-n față cu Toma. — Să dea Dumnezeu bine, Tomo! Toma dârdâi apucat de friguri. I se părea că deodată toată casa începe a se învârti nebunește, sălbatic; numai ei doi, el și cu Tănase, rămân neclintiți, privindu-se cu priviri ucigașe. — Pozna l-a adus aici... pozna, de bună seamă, murmură Toma. Și de-acum încolo tot cheful i s-a dus, ca și când i l-ar fi luat cineva cu mâna. Fața i se încruntă repede, apoi i se îngălbeni ca unui mort. În zăpăceala ce-l cuprinse se ridică fără veste cu gândul să iasă afară, dar, rușinat de slăbiciunea aceasta, se grămădi îndată iarăși pe laviță. Îi veni în minte femeia. Își plecă fruntea și, așa, se uită la dânsa. Două pete de sânge se revărsaseră pe obrajii Rafilei și-n ochii ei, ațintiți asupra lui Tănase, luneca o văpaie neobișnuită. În mintea lui Toma acum începură a se învâltori și a se zbate toate planurile făcute până aici, ca un șuvoi de flăcări învrăjbite. Încet-încet simțea cum se încheagă toate într-un mănunchi de foc, care-l îndeamnă și-i dă putere... Cu buzele învinețite bombăni iar ca prin vis: — Pozna l-a adus aici... pozna, de bună seamă... Tănase râdea, văzându-l atât de încurcat, iar râsul acesta îl durea pe Toma, parcă i-ar fi străpuns carnea cu cuie ruginite... — Noroc, Tomo! strigă apoi Tănase iar, în gura mare. Ați mai venit și voi! Toma nu răspunse nimic. Auzise limpede glasul, dar cuvintele îi sunau neînțeles ca dangătele clopotelor trase în dungă... Deodată însă prinse o voce moale ca mătasa, o voce subțire și blândă ca o mângâiere de dragoste: — Am venit, Tănase, și noi la nuntă... Da și tu ai venit! Era glasul Rafilei. — Apoi ce să mai facem? Ia așa, ca cei holtei... Ne băgăm nasul în toate oalele, zise Tănase ș-apoi se întoarse spre Toma și începu a râde cu un râs prefăcut, care-l șfichiuia, ca și când l-ar fi lovit cu bice. — Ai, Tomo? zise iar Tănase. Toma căscă larg gura, parc-ar fi voit să scoată o puzderie de sudălmi, dar limba-i era amorțită și lipită de cerul gurii și nu putu rosti nici o vorbă... Făcu un semn desperat cu capul. Apoi îl străbătu un fior rece. Simțea că se face de râs la oameni, purtându-se astfel... Își luă dar inima în dinți și hotărî să nu mai ia în seamă nimic astă-seară. A simțit el dinainte că Tănase va veni, a știut el că trebuie să vie... acum i s-a împlinit așteptarea. Ce să se mai facă de râs?Începu jocul... Întâi o pereche, apoi alte trei și iar altele, încât bubuiau podelele sub tropotele lor. Foșnetul poalelor înăsprite și chiuiturile se amestecau cu sunetele de vioară, cu fumul albăstriu de tutun, cu mirosul de mâncări și de oameni... Toma ședea într-un ungher, dus pe gânduri. Fața lui era buhăită, ochii ieșiți din orbite, părea că trage de moarte. Ședea așa, cu privirile țintă în gol, iar înaintea lui puhoiul de oameni se frământau, cotindu-se cu nepăsare. Rafila sta în picioare lângă el, un trandafir alb în umbra unui pom sălbatic, uitându-se la cei ce jucau, cu ochii scânteietori, rușinată că dintre nevestele de vârsta ei numai ea nu joacă... De departe, dintr-un alt colț al casei, Tănase se uita la ea. De câteva ori pornise spre dânsa, dar după câțiva pași se oprise. Mai târziu însă începu să se apropie încet, strecurându- se prin mulțime, până ce ajunse în preajma ei. Apoi iar stătu pe loc și se dădu câțiva pași înapoi... În sfârșit, nu se mai putu stăpâni. Își încheie pieptarul și se duse drept la Rafila. — Rafilo, vii la joc? întrebă cu glas slab, tremurător. Femeia se uită la Toma. Dar el nu zise nici câr, parcă n-ar fi auzit nimic. Numai ochii îi licăreau ca două mărgele de sticlă. Pe Rafila o înspăimântară licăririle acestea și nu îndrăzni să răspundă. Așa stătură un răstimp tustrei, nemișcați ca niște oameni de ceară. Pe urmă Tănase întrebă iar, acum mai răspicat: — Rafilo, auzi?... Vii la joc? Rafila atinse pe bărbatu-său ușor pe umăr. Toma tresări ca ars, se uită buimăcit, când la unul, când la cellalt, apoi zise cu glas răgușit, șters:— Du-te... du-te, ce mă mai întrebi? Se uită cu băgare de seamă după ei și văzu cum o prinde Tănase de mijloc și cum o trage spre el. Văzu cum își odihnește nevasta lui brațele pe brațele lui Tănase, cum își încolăcește mâinile pe grumajii lui, cum se lipește de el. Vedea bine că fețele lor străluceau de o bucurie pătimașă. Și iată, acum povestesc... Tănase îi spune ceva, dar ea nu-l aude. Tănase își pleacă obrajii spre obrajii ei, parc-ar vrea so sărute, și ea zâmbește dulce și două ruji purpurii i se aprind în obraji... Lui Toma i se părea că toată lumea e scăldată în sânge, că toate se tulbură și se schimbă într-o uriașă baltă mohorâtă. În clipa aceea, însă, o mână groasă, noduroasă, se apăsă pe umărul lui și un glas răgușit și tremurat îl izbi în urechi: — Nu te uita la ei, Tomo!... Lasă-i în pace să se veselească și nu te mai uita la ei! Toma se întoarse speriat, ca un hoț prins cu ocaua mică. Un om sălbatic la căutătură sta înaintea lui și zâmbea batjocoritor. Era Gavrilă Boroiu. Se lăsă alene pe laviță, lângă Toma, și începu să-l cumințească: — Femeia e bună spânzurată, auzi tu, Tomo?... Așa-i cum îți spun eu, degeaba crezi c-așa ș-așa... Din femeie se trag toate fărădelegile și toate păcatele lumii... Se opri oleacă, așteptând parcă vreun îndemn din partea lui Toma. Acesta însă nu zise nimic. — Măi Tomo! Tu ești prost! Zău, ești prost! Că tu nu știi ce să faci... Dreptu-i? Îl înhăță pe Toma de umăr și-l scutură, privindu-l drept în ochi: — Dreptu-i? Toma se clătină, întoarse fața și nu răspunse. — Mă! începu iar Boroiu. Ce te uiți tu atâta la ei? Ce te tot uiți? Ce folos să te uiți?... Ascultă ce-ți spun eu, că io-s om pățit și umblat în lume... Eu am prins-o odată pe-a mea, pe cea dintâi, am prins-o tot așa, ș-acolo pe loc am sugrumat- o... Ce te frămânți tu atâta?... Am șezut un an în temniță și iată-mă! Toma îl măsură înspăimântat, apoi se depărtă încet de lângă el. — Mă, auzi? îi șopti Gavrilă, apropiindu-se iar. Ia seama ce-ți spun eu!... Spânzurată-i bună femeia, da, spânzurată cu picioarele-n sus! Toma dădu din cap tăgăduitor. El știa bine ce vrea el să facă, dar nu îndrăznea încă s-o facă. Degeaba îl oțelea Boroiu, el știa ce știa. Și cu cât îl povățuia mai stăruitor Gavrilă, cu atât vedea mai limpede ce trebuie să facă, cu atât se întărea mai mult în gândurile lui. — Femeia-i iad, măi Tomo, femeia-i drac împielițat, îi spunea Boroiu, iar Toma răspunse într-un târziu: — Bărbatu-i de vină, Gavrilă! Și acuma, deodată, parcă se simți mai bine. D-aici încolo se uita liniștit la cei doi și nu se mai amăra dacă-i vedea șoptindu-și. Își zicea mereu, c-un zâmbet searbăd pe buze: “Bărbatu-i de vină!...” Și mai târziu, când conteni jocul pentru o clipă, el însuși a început vorba cu Tănase. S-au întrebat de sănătate și au povestit ca doi prieteni buni, au povestit întocmai cum povesteau odinioară când erau amândoi holtei, când încă nu era între ei nimic. — Voi când vă duceți acasă? întrebă printre altele Tănase. — Om porni și noi colo spre amiazi, dacă s-o mai potoli gerul, răspunse Toma, adăugând repede: Da tu? — Păi, știu eu? M-aș duce ș-aș și rămânea... Nu știu cum ar fi mai bine...— Hai să mergem împreună! zise Toma repede. Tănase stătu o clipă pe gânduri. Își acoperi ochii cu dosul palmei, uitându-se printre degete la Rafila. Nevasta stătea deoparte cu fața îmbujorată, ademenitoare ca o zână din povești. — Bine! strigă în sfârșit Tănase vesel. Ș-apoi jocul începu iarăși, mai zgomotos și mai pătimaș, ca un vârtej de dragoste. 3[modifică] Într-amiazi frigul se dezmorți. Cetele de nori plumburii se răzlețiră, dezvelind pe-alocuri în văzduh pete luminoase albastre. Printr-o crăpătură destrămată, soarele de iarnă își vârî obrajii aprinși, așternând o spoială strălucitoare deasupra pământului îmbrăcat în haină albă... Rafila și cei doi bărbați, cotoșmăniți bine în haine călduroase, înaintau pe drumul ghețos, ce șerpuia printre strâmtorile Poienii. Zăpada scârțâia sub tălpile lor ca și cobitul unei păsări a morții. Mai aveau o postată bună până-n Măgura. Toma mergea înainte, sprijinindu-se în bățul de cireș, cu pași mari, grei, cu capu-n pământ, parcă toată grija lui ar fi fost să nu alunece. Mai în urmă veneau ceilalți doi, tăndălind și povestind cu glas domol. Din când în când, își grăbeau mersul ca s-ajungă din urmă pe Toma, dar apoi iar rămâneau înapoi. Și după o vreme, cerul începu iar să se posomorască... Norii cenușii se tolăneau prin văzduhul înăbușit, gata-gata să se rostogolească pe pământ, măturând în treacăt crestele dealurilor din preajma drumului. Fulgii se legănau în aer, căzând fără zgomot și așternându-se peste straturile de zăpadă sfărmăcioasă. Vuiete de vânt alergau în răstimpuri, prin pădurile moarte, scuturând sălbatic crengile copacilor despuiați... Toma înainta din ce în ce mai repede, lăsând pe cei doi departe în urmă, încât acuma nu mai auzea nimic din vorbele lor... Sângele îi fierbea în vine. Îi era cald, așa că trebui să-și descheie sumanul la gât... Și, când și când, pumnii i se încleștau strașnic, parc-ar fi strâns pe cineva de beregată. Un șir lung de plopi bătrâni străjuia drumul. Capetele lor se închinau vâjâind, când încoace, când încolo... Deodată, o creangă neagră, uscată, ca o mână uriașă de om, se rupse, țipând ascuțit, și căzu tocmai în fața lui. Toma stătu locului și se uită repede înapoi. Tănase venea încetinel cu Rafila, mână în mână, ca doi logodnici. Omătul le pălmuia obrajii, dar ei totuși parcă zâmbeau. Inima lui Toma începu a zvâcni să plesnească. O auzea limpede cum se izbește de coaste, ca peștele-n undiță. Simțea cum îi clocotește sângele ca într-o căldare. Și un glas îl îndemna mereu dinlăuntru. — Acum!... Acum! își zise Toma încet. A sărit repede la Tănase și l-a prins de gât. — Amu să ne răfuim, Tănase! Rafila se aruncă orbește între ei, dar o mână de fier o zvântură de-acolo, încât căzu mototol la poalele unui plop găunos. De-aici trebuia să vadă cum învinețește Tănase în mâinile lui Toma, cum îi cade căciula din cap, cum i se îngroașă vinele pe tâmple și pe frunte. Ea închise ochii, plină de groază. Un geamăt dureros, slab, prelungit, bâjbâi prin aer, apoi niște gâfâituri grele, pe urmă și acestea se împrăștiară pe aripile vântului șuierător...

Când să iasă Nicolae Tabără din casă, se poticni în prag și cât p-aci să se prăvale cu desagii de-a umăr, cum era. — Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă-sa cu glasul răgușit de spaimă, bagă de seamă să nu pățești ceva, că asta nu înseamnă bine! — Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi a rău, mormăi țăranul necăjit, bojdicăind până în mijlocul ogrăzii. Da ce să pățesc? urmă apoi mai răspicat. Numai voi s-aveți grijă să nu-mi ticluiți vreo poznă până ce ne întoarcem noi... Să fii cu ochii în patru la pologul cela din livadă, să nu-l lași să vil mănânce toți câinii!... Mai boscorodi el vreo trei vorbe, apoi își scoase pălăria de paie zdrențuită, își făcu cruce, închinându-se ca la mătanie, și rosti domol: — Doamne-ajută!... Pe urmă își îndesă pălăria în cap, tuși de două ori, scuipă ascuțit și se întoarse spre feciorul său, care aștepta somnoros deoparte: — Hai, băiete, să pornim, să nu întârziem!... Femeia, luminându-le din prag cu felinarul, adăugă și ea, cu mintea ei cea proastă: — Așa, așa, grăbiți-vă, să nu vi se întâmple ceva...Dumnezeu să v-ajute!... Dar Nicolae n-o mai auzi. Ieșise repede din ogradă și o apucase cu pași voinicești pe ulița ce se întindea ca un brâu albineț printre casele pitite în noaptea de păcură. În urma lui, feciorul tăndălea, ca un mânz trudit, ciulind urechile și uitându-se, când în dreapta, când în stânga, parcă i-ar fi fost frică să nu se năpustească cineva asupra lor. În colțul ulicioarei ce ducea la gară, felinarul funinginit împrăștia o lumină gălbuie, mucezită. Urmele pervazurilor se tolăneau rășchirate ca degetele unei mâini uriașe și se pierdeau îndată în beznă. — Taci, că-i bine! răsuflă Nicolae, oprindu-se oleacă sub felinar. — Oare n-o fi trecut? bâlbâi feciorul, ca să zică și el ceva. — Da de unde! Doar l-am fi auzit șuierând, făcu bătrânul cu mândrie, urnindu-se iar înainte. Gara era pustie toacă. Numai într-un ochi de fereastră clipocea flacăra bolnavă a unei lămpi de veghere. Cele trei perechi de șine licăreau, ca niște dungi de argint, sub pâlpâirea luminii chircite. — Bine că ne vedem aici, blogodori Nicolae Tabără, scârjâind prundișul peronului cu pașii săi apăsați. De-acu poate veni când i-o plăcea, că nu mi-e frică... Dibuiră amândoi prin întuneric, căutând vreun locșor unde să se adăpostească până va sosi trenul. Feciorul, mai îndrăzneț, se apropie de ușa sălii de așteptare și puse încetinel mâna pe clanță. Era încuiată. Zări în stânga ușii o bancă, o pipăi cu băgare de seamă, parcă s-ar fi gândit să se așeze sau nu, stătu o clipă la îndoială și în sfârșit se lăsă alături pe lespedea de piatră dinaintea pragului. Bătrânul își alunecă sarcina pe bancă și se cocoloși și el lângă fecior. — Pesemne-i cam devremior, se scânci feciorul într-un târziu cu glas potolit. — Pesemne... Om aștepta, ce să facem? răspunse Nicolae obosit. Și de-acum amuțiră amândoi. Priveau duși încoace-încolo, se așezau mai bine pe lespede și gemeau înăbușit, în răstimpuri, parc-ar fi fost strânși în curele. Cerul se mai răzbunase. Pete vinete-șterse, presărate rar cu stele, se deschideau prin volbura neagră de nouri. Și întunericul începu a se limpezi. De jur împrejur linii spălăcite, nehotărâte, tremurau în beznă. Coamele dealurilor din față, ca un tăiuș de fierăstrău uriaș și hodorogit, se desenau din ce în ce mai lămurit pe pânzișul cenușiu al văzduhului, iar deasupra lor coroanele plopilor bătrâni de pe țărmul Someșului se ridicau negre, ca niște mâini amenințătoare. Gâlgâitul trudit al apei rătăcea prin aer ca tânguirile neînțelese ale unor oameni prăpădiți de nevoi. Flăcăul se cotoșmăni mai bine pe lespede, își aduse genunchii până la nas și, cuprinzându-i cu amândouă brațele, bâigui scurt și mustrător: — Nu mai vine... — Nu, tuși Nicolae, scotocind în chimir după lulea. Aprinse și începu a pâcăi alene, nepăsător, scuipând des și țâșnitor printre dinți. Gara cu magaziile ei sure prinse a se dezbrăca de întuneric. Un vânt aspru, tomnatic vâjâia prin porumbiștea dimprejur, scutura stăruitor olanele coperișurilor. Iar peste linie, ascunsă sub sălciile zăvoiului, hruba de nuiele a hamalului răsări și ea, trezită din somn, cu ochiul ei roșu, plâns și ars de sărăcie. Dinspre târg, deodată, se desluși zgomotul unor pași târâți, greoi, însoțiți de gemete înfundate. Feciorul ridică fruntea și trase cu urechea. — Vine cineva... zise înăbușit. Portița zăplazului scârțâi prelung și o babă gârbovită ca un gânj, cu fața zbârcită ca o hribă uscată, se apropie de drumeți. — Oare n-am întârziat, oameni buni? întrebă dânsa îngrijorată. — Nu, lele, nu, murmură Nicolae cu pipa între măsele. Da până unde? adăugă apoi cu jumătate gură, în vreme ce baba se ghemui pe bancă, gâfâind ca un dobitoc trudit. — Până la Beclean, răspunse ea pițigăiat, ștergându-și obrajii cu mânecile cămășii. Numai până la Beclean... A, vai de sufletul meu, ce-am alergat!... Mă temeam să nu întârziu, Doamne ferește, de năprasnicul ăsta de tren, că mi s-a părut că-l aud șuierând când eram pe la biserică. Uuf! Toată- s un lac de apă... Și dumneavoastră-l așteptați? — Îl așteptăm și văd că nu mai vine... — Vă duceți departe? — Ba nu... Până la Salva... — Apoi ce să faci? Cată să ne sfărmăm și să ne izbim, dacă vrem să trăim în pârdalnica asta de lume... Așa... Ce să facem? Și iar mocniră, acuma tustrei, oftând și gemând în răstimpuri, cum fac țăranii când nu mai știu ce să vorbească. După o bucată de vreme, un felinar verde ieși din cocioaba hamalului. Lumina gâtuită se bălăbănea necurmat, dispărea și iar se vedea. — Aha, tresări flăcăul, de-acu îndată sosește. Felinarul se mări din ce în ce și pe urmă se desluși și chipul negru, bărbos, al hamalului. — Să dea Dumnezeu bună dimineața, făcu Nicolae trăgănat și smerit, sculându-se și dându-se la o parte. — Noroc, bombăni scurt hamalul. — Oare vine degrabă, domnule? întrebă și baba, apropiindu- se un pas spre hamalul care înjura, necăjindu-se să potrivească cheia în broasca ușii. — Ce-mi tot dârlâiești aici, babo? Ce-mi toci capul și dumneata? Nu cumva ți-ai ținea gura? se rățoi deodată hamalul, semeț în sufletul său rânced că poate certa și el pe cineva care-i mai slab decât dânsul... Apoi, încetul cu încetul, gara se dezmorți. Prin săli, pe peron, luminile lămpilor începură a răspândi raze palide, cârcălite, care tremurau și se îngrămădeau pe fețele încrețite ale celor ce așteptau. Pe ulicioară, se auzeau tot mai des leopăiturile pașilor grăbiți. Când și când, uruitul roților unei trăsuri înjunghia văzduhul, se iuțea apropiindu-se și se tăia scurt; urma gâfâitul cailor trudiți, vorbele repezi, aruncate din vârful limbii, ale celor ce soseau... Acuma sala de așteptare gemea de lume. Țăranii, cu fețele supte, cu umerii obrajilor ieșiți în afară, cu barba și mustățile zbârcite, se îmbulzeau de-a valma printre muncitorii spâni, cu obrajii ca cenușa, îmbrăcați în straie nemțești murdare și ferfenițite. Apoi deodată, dintr-o odaie vecină, șeful gării ieși somnoros, bosumflat, învăluit într-o manta groasă, și intră în birou trântind ușa. Se certase cu nevastă-sa, fiindcă îl sculase mai devreme cu cinci minute, și acuma era furios pe toată lumea. Printre oamenii din sală se răspândiră ca fulgerul șoaptele: “Biletele! Vine ăl ce dă bilete!... Haideți la bilete!” Șeful însă se plimba plictisit, încoace și încolo, cu ochii jumătate închiși, pe urmă se opri, se întinse de câteva ori de-i pocniră oasele, își aruncă privirea spre ceasornicul din perete și se repezi pe peron, unde prinse a trece în revistă pe pasagerii care tropăiau din picioare, zgribuliți și rebegiți de frig. În sfârșit geamul ghișeului se deschise și pe marmora soioasă începură a zângăni banii azvârliți în pripă. Nicolae Tabără cu feciorul său se umeriră și dânșii de zor spre rampă, strângând în pumnii încleștați paralele umezite de sudoare. Dar un vardist coșcogea se răpști la el, aținându-le calea: — Unde vă burdușiți, he? Nu puteți aștepta până vă vine rândul?... Ei, drăcia dracului!... Îl înșfăcă pe Nicolae scurt de guler și-l bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se către un domn îmbrăcat bine, se ploconi zâmbind: — Poftiți, domnule, poftiți înainte!... ...Din depărtare un șuier prelung și răgușit spintecă aerul. — Vine, vine! fierbea lumea neliniștită, îmbâcsindu-se în ruptul capului spre ghișeu. — Fă-ți bunătate, domnule, și ne dă două până la Salva, că ne lasă aici mașina! stărui Nicolae Tabără din dosul rampei, întinzând mâna cu gologanii peste capetele oamenilor. — Gura, prostule! îl împunse șeful, morocănos, aruncându- i o privire cruntă și disprețuitoare, apoi închise repede ferestruica. Țăranii se holbară uluiți unul la altul. — Cre' că nu ne dă? se auziră printre dânșii câteva voci pline de spaimă, în vreme ce o buduhaiță de femeie limbută striga în gura mare: — O, bată-l scârba să-l bată, că mânios l-a mai făcut Dumnezeu! Șeful, însă, se duse numai la aparatul telegrafic, unde bocăni de două ori, pe urmă iar se întoarse la geam. Și trenul se apropia mâncând pământul. Scârțâitul sfâșietor al roților, pufăitul obosit al locomotivei se topeau într-un răzbubuit surd, aspru, care creștea mereu. Apoi repede intră în gară și se opri brusc. Conductorul sări jos cel dintâi și urlă hodorogit: — Năsăud... o minutăăă! Câțiva călători coborâră grăbiți, luptându-se să străbată printre cei de pe peron, care năvăliră furtunatic asupra vagoanelor. — Unde mergeți, proștilor? răcni conductorul către țăranii care alergau zăpăciți în sus și în jos, neștiind unde să se urce. Nu acolo, mă! Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi! Conductorul striga și zâmbea mulțumit în sine că a spus o glumă minunată. Când și când, arunca priviri pline de înțeles unui domn bondoc, care se uita la dânsul și-l asculta cu un surâs de admirație pe buze... La ghișeu lumea se rărise de-a binelea. Abia vreo câțiva țărani bătrâni și slăbănogi mai forfoteau și se înghesuiau, parc-ar fi stat pe jăratic. Nicolae cu feciorul și cu baba, care acum se ținea de dânșii ca scaiul de oaie, alergând neîncetat de la un capăt al rampei la cellalt, priveau rugători în răstimpuri la vardistul care le răspundea printr-o încruntare din sprâncene și la șeful care țăcănea biletele și-i măsura cu sulițe de dispreț când din întâmplare îi cădeau înaintea ochilor. În cele din urmă însă ajunseră și ei la ferestruică. — Două până la Salva, zise Nicolae pleoștit, numărând gologanii unsuroși pe tabla albă de marmoră. — Altă dată să te înveți minte, mojicule, îi sâsâi șeful aruncându-i biletele. — Iartă, domnule, iartă-ne și nu ne năpăstui, bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proști, păcatele noastre... Pesemne, așa ne-a lăsat Dumnezeu, proști și necăjiți și nepricepuți, păcatele noastre... Da dumneavoastră trebuie să fiți mai iertători, că sunteți oameni învățați și... — Hai, pleacă d-aici, să nu te mai aud flecărind! Mi-e scârbă și-mi vine rău când vă văd, izbucni șeful strâmbând din nas, apoi trânti geamul și scuipă cu greață. Nicolae Tabără stătu o clipă nemișcat, clătină încetinel din cap, întrebător și nedumerit, pe urmă ieși sprinten, urmat de fecior și de babă. Când ajunseră pe peron, auziră glasul ascuțit al conductorului: — Gataaa! Se repeziră tustrei înainte, spre locomotivă, apoi la mijlocul drumului își luară seama și se întoarseră. — Urcă-te, mă, urcă-te, bătu-te-ar Dumnezeu să te bată, prostule! zbârnăi prin aer vocea aspră a conductorului. Nicolae se avântă pe scările unui vagon în ale cărui ferestre zărise capete de țărani. Se cățără de clanță și o smuci cu putere, dar ușa nu îngădui. Și trenul șuieră prelung și începu a bubui și a fosăi. — Urcați-vă, mă, urcați-vă! fulgeră din nou conductorul, bâțâind din mâini și din picioare. Bătrânul se dădu repede jos și se azvârli la altă ușă, în vreme ce trenul începu a înainta vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-și mâinile. În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl înhăță de după cap, îi trânti un pumn în ceafă și-l îmbrânci pe scări la vale... Feciorul cu baba stăteau deoparte ca doi pociumbi și se uitau cu ochii sticloși de spaimă. — Să vă sculați mai devreme, putregaiule, și să nu mocoșiți, fire-ați ai dracului să fiți, răcni conductorul, dispărând într-un vagon. Nicolae Tabără se prăvăli grămadă cu obrazul în prundiș și sângele îl prididi pe gură și pe nas. Și așa rămase un dram de vreme, neclintit ca un mort. Creierii îi vuiau, iar sufletul îi sângera și-l durea mai strașnic ca rănile feței. Apoi se ridică încetinel, clătinându-se pe picioare, își șterse sângele cu poala cămășii și aruncă o privire mută în urma trenului, care se pierdea în ceața zorilor. Un val amar de vorbe îi răsări în suflet, dar buzele lui crâmpoțite de-abia putură rosti oftând: — Nu v-ajute Dumnezeu sfântul! Printre nourii bolbocați în văzduh, la răsărit, o trâmbă de lumină cireșie se zvârcolea și se întețea. Tabără își avântă povara în spinare și porni încet înainte pe o cărare spinoasă, cu capul plecat, cu inima urnită, iar feciorul și baba, tăcuți și îngândurați, îl urmară pârjol. Din noianul negru de nouri, însă, soarele scăldat în sânge își înălța biruitor capul și împroșca în fețele drumeților o beteală de raze purpurii...

Liviu Rebreanu   PROŞTII     Când să iasă Nicolae Tabără din casă, se poticni în prag şi cât p-aci să se prăvale cu desagii de-a umăr, cum era. — Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă-sa cu glasul răguşit de spaimă, bagă de seamă să nu păţeşti ceva, că asta nu înseamnă bine! — Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi a rău, mormăi ţăranul necăjit, bojdicăind până în mijlocul ogrăzii. Da ce să păţesc? urmă apoi mai răspicat. Numai voi s-aveţi grijă să nu-mi ticluiţi vreo poznă până ce ne întoarcem noi. Să fii cu ochii în patru la pologul cela din livadă, să nu-l laşi să vi-l mănânce toţi câinii!             Mai boscorodi el vreo trei vorbe, apoi îşi scoase pălăria de paie zdrenţuită, îşi făcu cruce, închinându-se ca la mătanie, şi rosti domol: — Doamne-ajută! Pe urmă îşi îndesă pălăria în cap, tuşi de două ori, scuipă ascuţit şi se întoarse spre feciorul său, care aştepta somnoros deoparte: — Hai, băiete, să pornim, să nu întârziem! Femeia, luminându-le din prag cu felinarul, adăugă şi ea, cu mintea ei cea proastă: — Aşa, aşa, grăbiţi-vă, să nu vi se întâmple ceva. Dumnezeu să v-ajute!             Dar Nicolae n-o mai auzi. Ieşise repede din ogradă şi o apucase cu paşi voiniceşti pe uliţa ce se întindea ca un brâu albineţ printre casele pitite în noaptea de păcură. În urma lui, feciorul tăndălea, ca un mânz trudit, ciulind urechile şi uitându-se, când în dreapta, când în stânga, parcă i-ar fi fost frică să nu se năpustească cineva asupra lor.          În colţul ulicioarei ce ducea la gară, felinarul funinginit împrăştia o lumină gălbuie, mucezită. Urmele pervazurilor se tolăneau răşchirate ca degetele unei mâini uriaşe şi se pierdeau îndată în beznă.           — Taci, că-i bine! răsuflă Nicolae, oprindu-se oleacă sub felinar.            — Oare n-o fi trecut? bâlbâi feciorul, ca să zică şi el ceva.             — Da de unde! Doar l-am fi auzit şuierând, făcu bătrânul cu mândrie, urnindu-se iar înainte.  Gara era pustie toacă. Numai într-un ochi de fereastră clipocea flacăra bolnavă a unei lămpi de veghere. Cele trei perechi de şine licăreau, ca nişte dungi de argint, sub pâlpâirea luminii chircite.       — Bine că ne vedem aici, blogodori Nicolae Tabără, scârjâind prundişul peronului cu paşii săi apăsaţi. De-acu poate veni când i-o plăcea, că nu mi-e frică.             Dibuiră amândoi prin întuneric, căutând vreun locşor unde să se adăpostească până va sosi trenul. Feciorul, mai îndrăzneţ, se apropie de uşa sălii de aşteptare şi puse încetinel mâna pe clanţă. Era încuiată. Zări în stânga uşii o bancă, o pipăi cu băgare de seamă, parcă s-ar fi gândit să se aşeze sau nu, stătu o clipă la îndoială şi în sfârşit se lăsă alături pe lespedea de piatră dinaintea pragului. Bătrânul îşi alunecă sarcina pe bancă şi se cocoloşi şi el lângă fecior.          — Pesemne-i cam devremior, se scânci feciorul într-un târziu cu glas potolit.           — Pesemne... Om aştepta, ce să facem? răspunse Nicolae obosit.             Şi de-acum amuţiră amândoi. Priveau duşi încoace-încolo, se aşezau mai bine pe lespede şi gemeau înăbuşit, în răstimpuri, parc-ar fi fost strânşi în curele.             Cerul se mai răzbunase. Pete vinete-şterse, presărate rar cu stele, se deschideau prin volbura neagră de nouri. Şi întunericul începu a se limpezi. De jur împrejur linii spălăcite, nehotărâte, tremurau în beznă. Coamele dealurilor din faţă, ca un tăiuş de fierăstrău uriaş şi hodorogit, se desenau din ce în ce mai lămurit pe pânzişul cenuşiu al văzduhului, iar deasupra lor coroanele plopilor bătrâni de pe ţărmul Someşului se ridicau negre, ca nişte mâini ameninţătoare. Gâlgâitul trudit al apei rătăcea prin aer ca tânguirile neînţelese ale unor oameni prăpădiţi de nevoi.             Flăcăul se cotoşmăni mai bine pe lespede, îşi aduse genunchii până la nas şi, cuprinzându-i cu amândouă braţele, bâigui scurt şi mustrător:             — Nu mai vine.             — Nu, tuşi Nicolae, scotocind în chimir după lulea. Aprinse şi începu a pâcăi alene, nepăsător, scuipând des şi ţâşnitor printre dinţi.             Gara cu magaziile ei sure prinse a se dezbrăca de întuneric. Un vânt aspru, tomnatic vâjâia prin porumbiştea dimprejur, scutura stăruitor olanele coperişurilor. Iar peste linie, ascunsă sub sălciile zăvoiului, hruba de nuiele a hamalului răsări şi ea, trezită din somn, cu ochiul ei roşu, plâns şi ars de sărăcie.             Dinspre târg, deodată, se desluşi zgomotul unor paşi târâţi, greoi, însoţiţi de gemete înfundate. Feciorul ridică fruntea şi trase cu urechea.             — Vine cineva,zise înăbuşit.             Portiţa zăplazului scârţâi prelung şi o babă gârbovită ca un gânj, cu faţa zbârcită ca o hribă uscată, se apropie de drumeţi.          — Oare n-am întârziat, oameni buni? întrebă dânsa îngrijorată.             — Nu, lele, nu, murmură Nicolae cu pipa între măsele. Da până unde? adăugă apoi cu jumătate gură, în vreme ce baba se ghemui pe bancă, gâfâind ca un dobitoc trudit.             — Până la Beclean, răspunse ea piţigăiat, ştergându-şi obrajii cu mânecile cămăşii. Numai până la Beclean.A, vai de sufletul meu, ce-am alergat!Mă temeam să nu întârziu, Doamne fereşte, de năprasnicul ăsta de tren, că mi s-a părut că-l aud şuierând când eram pe la biserică. Uuf! Toată-s un lac de apă.Şi dumneavoastră-l aşteptaţi?            — Îl aşteptăm şi văd că nu mai vine.            — Vă duceţi departe?             — Ba nu. Până la Salva.             — Apoi ce să faci? Cată să ne sfărmăm şi să ne izbim, dacă vrem să trăim în pârdalnica asta de lume. Aşa.Ce să facem?             Şi iar mocniră, acuma tustrei, oftând şi gemând în răstimpuri, cum fac ţăranii când nu mai ştiu ce să vorbească. După o bucată de vreme, un felinar verde ieşi din cocioaba hamalului. Lumina gâtuită se bălăbănea necurmat, dispărea şi iar se vedea.           — Aha, tresări flăcăul, de-acu îndată soseşte.             Felinarul se mări din ce în ce şi pe urmă se desluşi şi chipul negru, bărbos, al hamalului.        — Să dea Dumnezeu bună dimineaţa, făcu Nicolae trăgănat şi smerit, sculându-se şi dându-se la o parte.            — Noroc, bombăni scurt hamalul.             — Oare vine degrabă, domnule? întrebă şi baba, apropiindu-se un pas spre hamalul care înjura, necăjindu-se să potrivească cheia în broasca uşii.             — Ce-mi tot dârlâieşti aici, babo? Ce-mi toci capul şi dumneata? Nu cumva ţi-ai ţinea gura? se răţoi deodată hamalul, semeţ în sufletul său rânced că poate certa şi el pe cineva care-i mai slab decât dânsul.             Apoi, încetul cu încetul, gara se dezmorţi. Prin săli, pe peron, luminile lămpilor începură a răspândi raze palide, cârcălite, care tremurau şi se îngrămădeau pe feţele încreţite ale celor ce aşteptau. Pe ulicioară, se auzeau tot mai des leopăiturile paşilor grăbiţi. Când şi când, uruitul roţilor unei trăsuri înjunghia văzduhul, se iuţea apropiindu-se şi se tăia scurt; urma gâfâitul cailor trudiţi, vorbele repezi, aruncate din vârful limbii, ale celor ce soseau.             Acuma sala de aşteptare gemea de lume. |ăranii, cu feţele supte, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, cu barba şi mustăţile zbârcite, se îmbulzeau de-a valma printre muncitorii spâni, cu obrajii ca cenuşa, îmbrăcaţi în straie nemţeşti murdare şi ferfeniţite.             Apoi deodată, dintr-o odaie vecină, şeful gării ieşi somnoros, bosumflat, învăluit într-o manta groasă, şi intră în birou trântind uşa. Se certase cu nevastă-sa, fiindcă îl sculase mai devreme cu cinci minute, şi acuma era furios pe toată lumea. Printre oamenii din sală se răspândiră ca fulgerul şoaptele: "Biletele! Vine ăl ce dă bilete! Haideţi la bilete!" Şeful însă se plimba plictisit, încoace şi încolo, cu ochii jumătate închişi, pe urmă se opri, se întinse de câteva ori de-i pocniră oasele, îşi aruncă privirea spre ceasornicul din perete şi se repezi pe peron, unde prinse a trece în revistă pe pasagerii care tropăiau din picioare, zgribuliţi şi rebegiţi de frig.             În sfârşit geamul ghişeului se deschise şi pe marmora soioasă începură a zângăni banii azvârliţi în pripă. Nicolae Tabără cu feciorul său se umeriră şi dânşii de zor spre rampă, strângând în pumnii încleştaţi paralele umezite de sudoare. Dar un vardist coşcogea se răpşti la el, aţinându-le calea:             — Unde vă burduşiţi, he? Nu puteţi aştepta până vă vine rândul? Ei, drăcia dracului!  Îl înşfăcă pe Nicolae scurt de guler şi-l bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se către un domn îmbrăcat bine, se ploconi zâmbind:            — Poftiţi, domnule, poftiţi înainte!          Din depărtare un şuier prelung şi răguşit spintecă aerul.             — Vine, vine! fierbea lumea neliniştită, îmbâcsindu-se în ruptul capului spre ghişeu.              — Fă-ţi bunătate, domnule, şi ne dă două până la Salva, că ne lasă aici maşina! stărui Nicolae Tabără din dosul rampei, întinzând mâna cu gologanii peste capetele oamenilor.             — Gura, prostule! îl împunse şeful, morocănos, aruncându-i o privire cruntă şi dispreţuitoare, apoi închise repede ferestruica. Ţăranii se holbară uluiţi unul la altul.             — Cre' că nu ne dă? se auziră printre dânşii câteva voci pline de spaimă, în vreme ce o buduhaiţă de femeie limbută striga în gura mare:           — O, bată-l scârba să-l bată, că mânios l-a mai făcut Dumnezeu!             Şeful, însă, se duse numai la aparatul telegrafic, unde bocăni de două ori, pe urmă iar se întoarse la geam.          Şi trenul se apropia mâncând pământul. Scârţâitul sfâşietor al roţilor, pufăitul obosit al locomotivei se topeau într-un răzbubuit surd, aspru, care creştea mereu. Apoi repede intră în gară şi se opri brusc. Conductorul sări jos cel dintâi şi urlă hodorogit:            — Năsăud o minutăăă!             Câţiva călători coborâră grăbiţi, luptându-se să străbată printre cei de pe peron, care năvăliră furtunatic asupra vagoanelor.             — Unde mergeţi, proştilor? răcni conductorul către ţăranii care alergau zăpăciţi în sus şi în jos, neştiind unde să se urce. Nu acolo, mă! Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi!  Conductorul striga şi zâmbea mulţumit în sine că a spus o glumă minunată. Când şi când, arunca priviri pline de înţeles unui domn bondoc, care se uita la dânsul şi-l asculta cu un surâs de admiraţie pe buze.             La ghişeu lumea se rărise de-a binelea. Abia vreo câţiva ţărani bătrâni şi slăbănogi mai forfoteau şi se înghesuiau, parc-ar fi stat pe jăratic. Nicolae cu feciorul şi cu baba, care acum se ţinea de dânşii ca scaiul de oaie, alergând neîncetat de la un capăt al rampei la cellalt, priveau rugători în răstimpuri la vardistul care le răspundea printr-o încruntare din sprâncene şi la şeful care ţăcănea biletele şi-i măsura cu suliţe de dispreţ când din întâmplare îi cădeau înaintea ochilor. În cele din urmă însă ajunseră şi ei la ferestruică.             — Două până la Salva, zise Nicolae pleoştit, numărând gologanii unsuroşi pe tabla albă de marmoră.          — Altă dată să te înveţi minte, mojicule, îi sâsâi şeful aruncându-i biletele.             — Iartă, domnule, iartă-ne şi nu ne năpăstui, bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proşti, păcatele noastre. Pesemne, aşa ne-a lăsat Dumnezeu, proşti şi necăjiţi şi nepricepuţi, păcatele noastre.Da dumneavoastră trebuie să fiţi mai iertători, că sunteţi oameni învăţaţi şi.             — Hai, pleacă d-aici, să nu te mai aud flecărind! Mi-e scârbă şi-mi vine rău când vă văd, izbucni şeful strâmbând din nas, apoi trânti geamul şi scuipă cu greaţă.             Nicolae Tabără stătu o clipă nemişcat, clătină încetinel din cap, întrebător şi nedumerit, pe urmă ieşi sprinten, urmat de fecior şi de babă. Când ajunseră pe peron, auziră glasul ascuţit al conductorului:               — Gataaa!  Se repeziră tustrei înainte, spre locomotivă, apoi la mijlocul drumului îşi luară seama şi se întoarseră.             — Urcă-te, mă, urcă-te, bătu-te-ar Dumnezeu să te bată, prostule! zbârnăi prin aer vocea aspră a conductorului.           Nicolae se avântă pe scările unui vagon în ale cărui ferestre zărise capete de ţărani. Se căţără de clanţă şi o smuci cu putere, dar uşa nu îngădui. Şi trenul şuieră prelung şi începu a bubui şi a fosăi.             — Urcaţi-vă, mă, urcaţi-vă! fulgeră din nou conductorul, bâţâind din mâini şi din picioare.  Bătrânul se dădu repede jos şi se azvârli la altă uşă, în vreme ce trenul începu a înainta vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-şi mâinile. În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl înhăţă de după cap, îi trânti un pumn în ceafă şi-l îmbrânci pe scări la vale. Feciorul cu baba stăteau deoparte ca doi pociumbi şi se uitau cu ochii sticloşi de spaimă.             — Să vă sculaţi mai devreme, putregaiule, şi să nu mocoşiţi, fire-aţi ai dracului să fiţi, răcni conductorul, dispărând într-un vagon.             Nicolae Tabără se prăvăli grămadă cu obrazul în prundiş şi sângele îl prididi pe gură şi pe nas. Şi aşa rămase un dram de vreme, neclintit ca un mort. Creierii îi vuiau, iar sufletul îi sângera şi-l durea mai straşnic ca rănile feţei. Apoi se ridică încetinel, clătinându-se pe picioare, îşi şterse sângele cu poala cămăşii şi aruncă o privire mută în urma trenului, care se pierdea în ceaţa zorilor. Un val amar de vorbe îi răsări în suflet, dar buzele lui crâmpoţite de-abia putură rosti oftând:            — Nu v-ajute Dumnezeu sfântul!             Printre nourii bolbocaţi în văzduh, la răsărit, o trâmbă de lumină cireşie se zvârcolea şi se înteţea. Tabără îşi avântă povara în spinare şi porni încet înainte pe o cărare spinoasă, cu capul plecat, cu inima urnită, iar feciorul şi baba, tăcuţi şi îngânduraţi, îl urmară pârjol. Din noianul negru de nouri, însă, soarele scăldat în sânge îşi înălţa biruitor capul şi împroşca în feţele drumeţilor o beteală de raze purpurii.  

Plicul de  Liviu Rebreanu Persoanele     JEAN ARZĂREANU, primar VICTORIA, soţia lui TUDOR POPESCU, ajutor de primar NICOLAE FLANCU - consilier comunal CONSTANTIN HURMUZ - consilier comunal GHEORGHE GALAN, şeful gării HARALAMB MINTA, inspector de mişcare A. ALBEANU, corespondent de ziare ION TAMAN, odăiaş VĂDUVA APRODUL SERVITOAREA Acţiunea se petrece în trei zile consecutive, într-un oraş mic cu gară mare; actul întîi în casa primarului; actul al doilea a doua zi, la primărie; actul al treilea în ziua următoare, la gară. În zilele noastre.           ACTUL   ÎNTÎI     Casa primarului Un salonaş burghez, încărcat, fără stil, totuşi cald şi simpatic. în peretele din fund e o deschizătură mare prin care salonaşul comunică cu vestibulul mobilat ca un fel de hol. în dreapta vestibulului e intrarea generală; în fund o uşă deschisă dă în sufrageria din care se vede masa, înconjurată de scaune, şi un bufet voluminos. Salonaşul se învecinează în dreapta cu odaia d-nei Arzăreanu, iar în stînga cu biuroul primarului; uşile sunt faţă în faţă. În colţul din stînga o sobă pompoasă de teracotă în care arde focul cu uşa deschisă. Tot in stînga, în faţă, o oglindă de perete, pe mescioara căreia se află cele trebuincioase pentru scris. O masă rotundă cu trei fotolii, şi o sofa pe care sunt aruncate scoarţe şi perne. în colţul din dreapta o canapea mică cu mescioară şi două scaune. Tablouri ieftine pe pereţi. Covoare, blănuri, vaze cu flori. mobilă potrivită. În luna decemvrie. Pe la orele patru după-amiazi.   SCENA I SERVITOAREA, apoi TAMAN   Servitoarea (20 ani, drăguţă, nostimă. Deretică alene prin odaie, lălăind.) După un răstimp se vede apărînd în fund, în sufragerie, Ion Taman, care se apropie cu sfială prin vestibul şi se opreşte în pragul salonului. Taman (38 ani; pare mai bătrîn. Mustaţă groasă, plouată, neagră, presărată cu fire cărunte; barba nerasă de mult; părul scurt şi nePieptănat. Uniforma de frînar de la căile ferate, cu mantaua de iarnă, e murdară şi cîrpită. Din prag, întinzînd gîtul): N-a mai venit? Servitoarea (care tocmai potrivea o scoarţă, cu spatele spre uşă, tresare şi se întoarce închinîndu-se): Aoleu, d-ta eşti? .. Mă şi speriaşi... N-a venit, vezi bine... Taman (clătinînd din cap, grav) : Hm ... rău ... şi vremea trece... Servitoarea: Mai aşteaptă la bucătărie, că de acuma trebuie să pice! Taman (intrînd şi apropiindu-se): Parcă de două ceasuri ce fac?... Aştept... Dacă dau de dracul cu don' şef c-am întîrziat atîta pentru un fleac de scrisoare ? Servitoarea (continuîndu-şi lucrul):   De. . . cum crezi. .. Aşa-i coniţa: ştie cînd pleacă, dar cînd se întoarce ... Taman (luîndu-i vorba din gură): Rău ... Că don' şef mi-a ordonat că mai bine să-mi iau lumea-n cap decît să mă întorc fără de răspuns ... Of, Doamne, grea e viaţa de slujbaş! Servitoarea (căutînd să-l scoată binişor afară): Aşa-i, nene, aşa-i, dar mai bine du-te înapoi la bucătărie, să nu te găsească aici coniţa!. .. (Soneria.) Aide, ieşi repede ! Mi se pare că-i chiar coniţa !. .. (Fără să se mai sinchisească de el, aleargă în fund, în vestibul, să deschidă.) Taman (făcîndu-se mititel, murmură): Acu ce-o fi, o fi... Bine c-a adus-o Dumnezeu...  (Se retrage involuntar în colţul dinspre sobă, scotocind prin buzunare după scrisoare.)   SCENA  II ACEIAŞI, VICTORIA Din vestibul se aude învîrtirea cheii în broască, apoi deschiderea uşii grele, urmată de glasul   Servitoarei: „Sărut mîna coniţă !" Mică pauză. Uşa se reînchide, cheia se învîrteşte iar, în vreme ce în fund, în vestibul, apare Victoria urmată curînd de Servitoare. Victoria (soţia primarului Jean Arzăreanu, 27 ani, drăguţă, vioaie, dar cu o melancolie romantică în privire care-i dă o înfăţişare serioasă şi gînditoare;energia ei merge cînd trebuie pînă la încăpăţînare. E îmbrăcată de iarnă. Se opreşte în fund, privind spre salon, ca să-şi lepede haina şi pălăria. Către Servitoarea care-i dă ajutor): Ce ger, Tincuţo!. ..Brrr !. .. Vai de bieţii oameni care n-au lemne !. ..Nu m-a căutat nimeni? Servitoarea: V-a căutat la telefon, de la societate ... Victoria: Da, stiu. Chiar de-acolo vin ... Servitoarea: Pe urmă vă aşteaptă un om cu o scrisoare de la domnul şef. . . Victoria (oprindu-şi mişcarea, mirată): Care şef? Servitoarea: De la gară ... A stat vreo două ceasuri la bucătărie şi acuma e colea...  (Arătînd spre salon.) şi tocmai zicea că nu mai poate aştepta ... Victoria (înaintînd pînă în prag şi privind spre Taman): De la gară ? Taman (umil şi jovial): Sărutăm mîna, coniţă... Victoria (dezbrăcată, cu o uşoară strîngere din umeri spre Taman şi întorcîndu-se la Servitoare): Feţiţo, un ceai foarte fierbinte ... Dar repede, c-am îngheţat de tot!. .. Servitoarea (cu haina şi pălăria Victoriei în braţe): Prea bine, coniţă!...  (Iese în fund.)   S C E N A III VICTORIA, TAMAN   Victoria (trecînd la sobă, unde îşi încălzeşte mîinile şi picioarele): Ce scrisoare ai d-ta? Taman (trecînd respectos în dreptul uşii din fund): Apoi, de, coniţă, ştiu eu? . .. D-voasţră trebuie să ştiţi, că are şi răspuns ... Victoria (privindu-l): Şi răspuns? ... Ia să vedem ! ... (întinde mîna după scrisoare.) Taman (repezindu-se şi dîndu-i-o): Poftim, coniţă... (Apoi se retrage şi se uită în altă parte.) Victoria (desface scrisoarea, citeşte întîi cu ochii, pe urmă murmurînd cîte-un crîmpei, din ce în ce mai mirată): "...Niciodată n-ai vrut să observi că te iubesc ... Un cuvînt de încurajare... Te iubesc ...Aş pune viaţa mea la picioarele d-tale... Trebuie să te văd... Te implor. .. Măcar o vorbă bună...Te iubesc." (Vorbit.) Ce-i asta? (Către Taman.) I-ascultă, omule! Ce vrea stăpînul d-tale, că eu n-am priceput nimic... Taman (confidenţial): De, coniţă, ce să mai zic eu;că doar d-voastră ați citit ... Victoria (ridicînd din umeri, după o clipă de gîndire) : Atunci spune domnului şef c-am citit! Taman (încurcîndu-se): Să-i spun, coniţă, de ce să nu-i spun ? .. Dar tot mai bine ar fi să-i scrieţi d-voastră, negru pe alb, că dumnealui aşa mi-a poruncit. .. Victoria (indignată brusc): Negru pe alb? ... Bine, dar asta-i... (Se întrerupe. O clipă. Alt glas şi oii un zîmbet dispreţuitor.) Bine ... Dacă vrea negreşit negru pe alb!... (Vine sub oglindă, nervoasă, se aşează la mescioara de scris.) Fiindcă vrea neapărat răspuns...  (începe să scrie repede; se opreşte să recitească; ridică ochii şi se vede mînioasă în oglindă.Îşi revine, nu-i place ce-a scris, rupe foaia. Se uită iar în oglindă, faţa i se îndulceşte din ce în ce, apoi iar începe să scrie, zîmbind. Sfîrşeşte, lipeşte plicul; se scoală şi merge spre Taman, zicînd cu tonul natural.) Uite, negru pe alb, precum ai dorit. .. Spune domnului şef că aş vrea să-i vorbesc şi să poftească pe la cinci, dacă poate, pînă aci!... Nu uiţi? Taman (luînd plicul, foarte încrezător): Eu să uit, coniţă? Vai de mine !... Am să-i raportez întocmai cum aţi ordonat. .. Sărutăm mîinile!. .. Soneria. Taman porneşte spre fund, în vreme ce din sufragerie  vine repede Servitoarea să deschidă. Victoria: Mergi sănătos!...  (Se duce la sobă.) Taman a dispărut în vestibul, prin dreapta. aici gasiti piesa de teatru pentru televiziune..............https://latimp.eu/plicul-1976-piesa-de-teatru-tv-online-dupa-liviu-rebreanu/

Volumul 1 Se misca țara Capitolul 1 Răsăritul — Dumneavoastră nu cunoaşteţi ţăranul român, dacă vorbiţi aşa! Ori îl cunoaşteţi din cărţi şi din discursuri, şi atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiţi martir, când în realitate e numai rău, şi prost, şi leneş! Ilie Rogojinaru sfârşi, gâfâind de convingere. Îşi şterse chelia sfătoasă cu o batistă mare tărcată şi îşi smuci mustaţa groasă, pleoştită, din care câteva fire i se încurcaseră, supărându-l, în colţurile gurii. Era arendaşul moşiei Olena-Dolj. Slăninos şi burtos, cu gât de taur şi capul rotund, avea nişte ochi căprui săltăreţi şi o figură jovială, parcă pornită mereu numai spre bucurii. Se uită la tovarăşii de compartiment, văzu că nu i-a convins şi continuă să gâfâie mai tare. Atunci Simion Modreanu, director în Ministerul de Interne, îmbrăcat cu multă cochetărie, tuşi uşor, să-şi dreagă glasul, şi rosti sentenţios: — Domnul meu… domnule Rogojinaru, un lucru rămâne indiscutabil: că noi toţi, dar absolut toţi, trăim de pe urma trudei acestui ţăran, aşa prost, şi leneş, şi rău cum îl categoriseşti dumneata! Arendaşul fu atât de uimit, că nici nu mai putu răspunde. Scoase iar batista, să-şi răcorească tâmplele. În clipa aceea, apăru conductorul trenului, reclamând, cu respectul cuvenit clasei întâi, biletele pentru Bucureşti. Rogojinaru se însenină, ca şi când i-ar fi venit mântuirea: — Cum, şefule, sosirăm? Ei, bravo! Bine-am mers, n-am ce zice… — Adineaori am lăsat Chitila, observă conductorul, schiţând un zâmbet drept răspuns la bonomia arendaşului şi luând biletele de la ceilalţi călători. În răstimp, dintr-un portofel ca o geantă, Rogojinaru scoase o foaie galbenă pe care o arătă conductorului cu o mândrie ostentativă: — Poftim, şefule!… În vremurile astea grele se mai cârpeşte omul cu câte-o economie, că n-o să se facă gaură în cer fiindcă un creştin merge gratis cu trenul… Numai conductorul surâse iarăşi, retrăgându-se cu degetele la cozoroc, milităreşte. Arendaşul, însă, cuprins subit de griji, se apucă să-şi adune geamantanele, coşurile şi legăturile pe care le răsfirase în compartiment, profitând că ceilalţi nu prea aveau bagaje. Modreanu îşi luase mai demult pe genunchi geamantănaşul de piele fină cu cartea de vizită scoasă în evidenţă. Un căpitan de jandarmi, înalt, cu figura speriată, care se urcase numai la Găeşti, n-avea decât sabia şi o mapă, iar tânărul brun, cu mustăţile mici, negre, retezate englezeşte, îşi aşezase trusa de voiaj pe mescioara de la fereastra compartimentului. Trenul duduia şi fumega ca un animal apocaliptic. Directorul regreta că s-a coborât să discute cu un om atât de vulgar. Căpitanul urmărea ostenelile lui Rogojinaru cu o curiozitate plină de admiraţie. Tânărul, de când plecase conductorul, se uita pe fereastra vagonului, în care apăruse silueta capitalei. De-a lungul liniei răsăreau şi piereau table cu reclame pe stâlpi anume, ori pe calcane de case singuratice. Perechile de şine se multiplicau, se apropiau, se întretăiau. Roţile pocneau tot mai des peste încrucişări, treceau de pe o linie pe alta, cu o siguranţă maşinală. Pe urmă se iviră suburbiile murdare, case dărăpănate, uliţe desfundate, contrastând violent cu sclipirile ce vesteau mai încolo palatele. După ce umplu cu bagajele-i preţioase locurile libere de pe canapele, după ce scoase şi pe coridor vreo două coşuri ce nu mai încăpuseră înăuntru, arendaşul se ghemui cum putu pe o margine, lângă un geamantan, şi se adresă direct tânărului, care privea pe fereastră, reluând firul convorbirii de adineaori: — Şi uite-aşa, domnule, cum vă spuneam, cu ţăranii… Pe mine mă puteţi crede pe cuvânt şi fără greşeală, că am o experienţă veche de tot în chestii de agricultură şi de ţărani. Sunt acuma de şaizeci de ani fără unul şi din ei vreo patruzeci tot la ţară i-am irosit şi între săteni. Am luat-o de jos, cum se cuvine, şi la treizeci de ani ţineam cu arendă o moşioară de peste cinci sute de pogoane în Teleorman. Iar de atunci mi-au mai trecut câteva şi mai măricele prin mână, aşa că îmi cunosc ţăranii cum nu cred să-i mai cunoască mulţi în ţara românească. Nu zic că toţi sunt ticăloşi, cum zic alţii, nu. Doamne fereşte, sunt creştin şi m-ar bate Dumnezeu. Dar mărturisesc cu mâna pe cruce: să te ferească Dumnezeu să ai nevoie de ţăran, că ţăranul atunci te strânge de gât, când te doare mai tare! Băgă de seamă că nici chiar căpitanul nu-l mai asculta. Fiindcă tocmai şi trenul începuse să-şi încetineze goana, îşi aduse iar aminte de bagaje, se sculă să treacă în coridor, să fie mai aproape de ieşire şi să poată prinde negreşit un hamal şi o trăsură. Din uşă se întoarse, însă, să-şi ia rămas bun. Întinse mâna lui Modreanu, cu care venise de la Craiova împreună, şi socotea că se împrietenise de ajuns, ca să poată găsi la dânsul un sprijin de s-ar întâmpla să aibă vreo nevoie pe la Interne. Deşi cu tânărul care se suise la Costeşti vorbise mai puţin şi nici nu i se recomandase, arendaşul chibzui că la despărţire trebuie să ştii cu cine ai călătorit şi deci îi zise încrezător: — Îmi dai voie, domnule, sunt Ilie Rogojinaru… Mi-a părut bine că am venit împreună, cu toate că nu ne-am prea lovit în păreri. Nu tocmai încântat, tânărul se ridică totuşi puţin şi, strângând mâna întinsă, răspunse: — Grigore Iuga. Arendaşul tresări, se îndreptă şi strigă: — Iuga?… Iuga ai zis?… Te pomeneşti că eşti chiar feciorul Domnului Miron Iuga de la Amara? — Te pomeneşti! surâse tânărul, intrigat puţin de entuziasmul patetic al arendaşului. — Fugi, nu mă nebuni!… D-apoi bine, boierule, eu cunosc pe conu Miron de când eram copil, aş putea zice, măcar că trebuie să fim cam de aceeaşi vârstă! Că doar acum vreo douăzeci şi cinci de ani am ţinut o moşie numai la câteva poşte de proprietatea dumneavoastră de la Amara. Ce mai face conu Miron? Bine, voinic, sănătos?… Straşnic om, ce să vă spun! adăugă cu mândrie, întorcându-se brusc spre căpitanul de jandarmi şi Modreanu. Ştiţi, boier sadea, nu d-ăştia de au umplut ţara şi târgurile! Ei, bată-te să te bată toate noroacele! urmă apoi iar către Iuga, clipind din ochi cu mare bucurie. Dar văd că sosim… Să trăieşti, cucoane, şi să-ţi trăiască părintele, că-i un om şi jumătate! Îi scutură mâna încă o dată şi, apucând un coşuleţ la care ţinea mai mult, se repezi afară, în coridor, mormăind în treacăt către căpitan: „Salut, salut!“ Modreanu, cu geamantănaşul în mână, aşteptase nerăbdător să isprăvească arendaşul, ca să poată ieşi. Pentru că nici el nu făcuse cunoştinţă cu Iuga, dădu indiferent din cap şi se strecură după Rogojinaru, care se înfipsese chiar lângă uşa vagonului. — Cine-i individul, domnule Rogojinaru, că te văzui prea mulţumit de cunoştinţă? întrebă Modreanu, plecându-se la urechea arendaşului fiindcă pufăitul locomotivei sub bolta gării înăbuşea vocile. — Ehei, iubitule! făcu Rogojinaru cu mai mare respect parcă decât adineaori în faţa tânărului Iuga. Şapte mii de pogoane, prima calitate, în Argeş, jos, aproape de Teleorman!… Şapte mii, domnule Modreanu, înţelegi? Şi nişte gospodari cum nu-s alţii în toată Muntenia. Bătrânul nu ţi-ar arenda un petic de pământ, mai bine să-i tai mâinile. Aşa ceva mai rar, ce să-ţi spun… Ei, te-am salutat, cucoane, că văd că ne-am oprit, şi să ne mai întâlnim sănătoşi!… (Deschisese portiera.) Aide, hamal, hamal!… Aici, băiete!… N-auzi, bre? Ce, eşti surd?… Unde te uiţi, zăpăcitule? Nu mă vezi? Ce, eşti orb?… Vino repede şi ia astea! Locomotiva gâfâia rar, extenuată. Printre respiraţiile ei dominatoare, glasurile oamenilor ce coborau din vagoane şi ale celor ce-i aşteptau pe peron umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau, ici-colo, izbucniri de râsete, câte-o vorbă veselă, câte-o pupătură mai pleoscăită şi mai ales ţipete stăruitoare după hamali. Călătorii zoreau spre ieşire, cei mulţi cu bagajele în mână, cei puţini cu hamalii în urma lor. Toată lumea era grăbită, unii chiar fugeau, ca şi când i-ar fi alungat cineva din urmă. Grigore Iuga rămăsese liniştit la locul său, aşteptând să se dea jos cei ce se îmbulziseră pe coridoare. Din geam, văzu pe Modreanu cum îşi ferea geamantănaşul de insistenţele hamalilor, pe căpitanul înalt cum, depărtându-se, se uita speriat împrejur, parcă ar fi căutat pe cineva, pe Rogojinaru, umeros şi legănat, ţinându-se după omuleţul împovărat cu geamantane şi legături, dăscălindu-l necontenit atât de energic, că glasul lui parcă domina tot vacarmul gării. În sfârşit, când se mai potoli vălmăşagul, tânărul Iuga coborî şi el, găsi anevoie o trăsură şi porunci să-l ducă acasă în strada Argintari. Birjarul apucă pe calea Griviţei, lată, murdară şi gălăgioasă, cu fel de fel de magazine, în faţa cărora vânzătorii se războiau cu trecătorii şovăitori să-i facă negreşit clienţi, cu zeci de hoteluri, hanuri şi ospătării menite să adăpostească scump şi prost pe călătorii pe care Gara de Nord îi vărsa capitalei, mereu alţii, şi mereu mai mulţi. Pe trotuarele largi se vânzolea o lume pestriţă într-un amestec oriental: muncitori şi funcţionari, apoi ţărani umblând în grupuri ca nişte oi speriate, servitoare în costume ţărăneşti ungureşti, soldaţi pirpirii, vagi domnişoare foarte fardate, trăgând cu ochiul la toţi bărbaţii, ucenici şi elevi de liceu hârjonindu-se şi izbindu-se de oameni şi de ziduri, bragagii, bulgari de lux cu clopoţei de alamă, turci cu acadele… În vreme ce trăsura alerga pe cuburile de granit, Grigore Iuga, ca totdeauna când sosea de la ţară în Bucureşti, privea furnicarul de oameni de pe străzile zgomotoase cu un simţământ de sfială. După viaţa molcomă de la moşie, forfoteala aceasta îl obosea şi-l întrista, cel puţin în primele momente, până se reobişnuia cu ea. Pe bulevardul Colţei, aproape de întretăierea cu strada Argintari, unul din caii trăsurii alunecă şi căzu. Birjarul se repezi întâi cu sudălmi, apoi cu biciul. Degeaba. Trebui să sară de pe capră, să dea drumul ştreangurilor… Cum nu mai erau decât vreo sută de metri până acasă, Grigore coborî, plăti şi continuă drumul pe jos. A doua casă din strada Argintari era a lor, adică a ei, a nevestei lui. Grilajul de fier cu vârfurile poleite avea o poartă monumentală la mijloc. În faţa casei, o grădiniţă îngrijită, cu câteva ronduri de flori, cu poteci prundite. Clădirea însăşi, cu etaj, arătoasă şi înzorzonată, oprea atenţia trecătorilor mai ales prin scara de marmoră roşie apărată sus de o uriaşă scoică de sticlă lucitoare.   2   Intrând pe poartă, Grigore Iuga văzu în capul scării pe servitorii lui în conciliabul cu un domn străin. Feciorul, într-o livrea puţin grotescă (fantezia Nadinei), veni să-l întâmpine şi-i raportă îndată că tânărul înăltuţ şi blond e un domn din Ardeal, că a mai fost pe-aici de câteva ori şi caută pe conaşul Gogu. Între timp şi străinul coborâse treptele şi se apropia de Iuga, iar când servitorul plecă cu trusa stăpânului, scoase pălăria şi zise foarte încurcat: — Mă recomand: Titu Herdelea, poet… Grigore răspunse numai cu un zâmbet nehotărât, care pe tânărul Herdelea îl zăpăci mai rău. Lavaliera vânătă cu picouri albe îi acoperea gulerul tare şi înalt. Îşi trecu pălăria în mâna stângă şi încercă să zâmbească şi el fără a reuşi. După o pauză, care i se păru un secol, îşi luă inima în dinţi şi, potrivindu-şi pălăria în cap cu băgare de seamă, ca şi când n-ar fi fost sigur dacă face bine sau nu că se acoperă, urmă cu un glas învăluit de emoţie: — Să mă iertaţi, domnule, că mă găsiţi aici, dar am fost poftit să trec negreşit, încă de astă-vară, adică acum vreo două luni, de către domnul deputat Gogu Ionescu, la băile din Sângeorz, în Transilvania… — A, din Transilvania? murmură Grigore cu un interes care încurajă pe interlocutorul său să confirme mai apăsat: — Da, mă rog, din Transilvania… Aş putea adăuga că sunt chiar puţin neam cu domnul deputat, fiindcă, nu ştiu dacă ştiţi, sora mea Laura e măritată cu preotul George Pintea din Sătmar, iar sora lui George e soţia domnului deputat Ionescu. — Aşa? făcu Iuga mai înviorat, luându-i mâna şi scuturându-i-o. Încântat!… Şi află că, atunci, eşti şi cu mine puţin neam, cum ziceai, pentru că nevasta mea e sora lui Gogu Ionescu. Titu Herdelea dădu din cap surâzând. Cunoştea relaţiile casei. Venind deseori să se intereseze de Gogu Ionescu, aflase de la servitori toate amănuntele şi chiar mai multe decât ar fi vrut. Lui Grigore îi plăcu înfăţişarea modestă a tânărului şi mai ales timiditatea lui, pe care zadarnic se silea să o ascundă. El însuşi era sau cel puţin se socotea tot aşa de dezarmat când întâmplarea îl punea în situaţii neaşteptate. Îl luă de braţ ca pe un vechi prieten, zicându-i: — Fiindcă ne-am întâlnit aici, aidem până sus să stăm puţin de vorbă! Titu roşi de bucurie. Urcară împreună până pe platforma de sub scoică, unde Grigore se opri să-i lămurească împărţirea casei, să nu-şi închipuiască tânărul cumva că el ar fi putut avea asemenea fantezii arhitecturale. Clădirea cuprindea două case complet deosebite, care însă în loc să aibă intrările laterale separate şi numai faţada comună, aveau o singură intrare principală. Socrul lui Grigore, când a făcut casa, cu vreo zece ani în urmă, a pretins cu orice preţ o scară monumentală de marmoră cu o scoică deasupra, cum avea şi Nababul, deşi palatul – aşa-i zicea dânsul – era destinat de zestre celor două odrasle ale sale, când se vor aşeza, fiecare cu gospodăria proprie. Nadina, soţia lui Grigore, se şi tânguia acuma şi-i imputa bătrânului că a construit casa înadins ca locatarii să se poată spiona reciproc şi permanent. Uşa colosală, de stejar şi fier împletit, dăruind aparent casei o înfăţişare unitară, de fapt o despărţea: aripa dreaptă închidea domeniul lui Gogu Ionescu, cea stângă, pe care o ţinea larg deschisă feciorul, introducea în apartamentele Nadinei. — Nevastă-mea e plecată în străinătate de vreo trei luni şi casa e toată în naftalină, adăugă Iuga, trecând cu musafirul său din hol spre etaj unde, într-o cameră de rezervă, i se improvizase un dormitor, ca să aibă un refugiu când vine în Bucureşti în lipsa Nadinei. De altfel, eu numai iarna sunt bucureştean, şi încă şi atunci cu intermitenţe; restul anului stau la ţară şi pentru că trebuie, şi pentru că acolo mă simt mai bine. Nevastă-mea are oroare de ţară, tocmai cum mie mi-e silă de oraş. Dar ia şezi, te rog! Mă vei ierta dacă eu, printre vorbe, am să mă primenesc şi să mă curăţ puţin… E unu şi jumătate! Şi la trei am întâlnire cu negustorul meu. De-abia va fi timp să îmbuc ceva, undeva, la repezeală… Titu Herdelea îi povesti apoi pe îndelete cum a debarcat în capitală de aproape patru săptămâni, cu mari speranţe în sprijinul lui Gogu Ionescu, care îi făgăduise că-i va face rost să intre la un ziar, ca astfel să-şi îndeplinească visul de-a îmbrăţişa cariera scrisului, şi cum a avut dureroasa surpriză de a nu-l găsi în ţară. Mai grav e însă că, până una-alta, a cheltuit peste o treime din puţinii bănişori cu care a sosit, ba i-e frică să nu fie silit, tot aşteptând zadarnic, să cheltuiască şi bruma de rest înainte de a afla vreo ocupaţie, şi să se pomenească într-o bună zi vagabond prin străini. — N-aş vrea să-ţi spulber iluziile, – zise Grigore aproape gata primenit, – dar bunul meu cumnat nu prea e omul în care să-ţi poţi pune toate nădejdile. E foarte simpatic, un suflet minunat, numai că-i cam lasă-mă să te las. Doar dacă nevastă-sa s-ar ţine de capul lui poate că s-ar mai mişca, fiindcă ea singură are farmecul şi darul de a-i stimula energia somnolentă… După o clipă de spaimă, tânărul Herdelea spuse cu nouă încredere: — Atunci tot aş putea spera, căci cumnată-mea mi-a arătat mare simpatie când ne-am întâlnit, astă-vară… — Nici prea multă să nu fie, surâse Iuga. Gogu e gelos ca un turc şi ar fi în stare să te expulzeze din ţară, dacă ar intra la bănuială că… În visările lui, Titu întrezărise o zi când Eugenia, pe care la Sângeorz o văzuse ca o rară frumuseţe, îi va cădea în braţe, cucerită de versurile lui devenite celebre. Dar să abuzeze de sentimentele femeii iubite pentru a dobândi avantaje i se părea atât de ruşinos, că se făcu deodată palid până-n vârful urechilor. Grigore observă amărăciunea lui şi se grăbi să-l potolească: — Eşti naiv, amice, şi tare mă tem că n-ai să te procopseşti la noi! Îţi trebuie îndrăzneală, şi cinism, şi aroganţă, dacă vrei să reuşeşti, cel puţin în vremurile astea. Cine umblă cu scrupuluri feciorelnice e osândit mai dinainte să fie strivit de cei ce nu cunosc nici măcar din nume astfel de sentimentalisme romantice! Gata de plecare şi luându-şi servieta, adăugă cu alt glas: — Ai luat masa? — Încă nu, bâlbâi, surprins, Titu. — Dacă-ţi face plăcere, să mergem să mâncăm împreună! Deşi foarte măgulit, tânărul răspunse că el ia masa la o familie ardeleană şi, fiindcă n-a anunţat, oamenii l-ar aştepta nemâncaţi cine ştie până când, încât n-ar vrea să… Nu s-ar fi prăpădit el de grija gazdelor, dacă nu s-ar fi sfiit să meargă cu Iuga la vreun restaurant mare, îmbrăcat slăbuţ, cum era acuma. Purta un costum cam costeliv, ca să nu-şi strice hainele cele bune până ce va avea posibilitatea să-şi cumpere altele. De altfel şi Grigore îl poftise numai de formă, căci nu mai stărui, ci adăugă repede: — Fireşte, fireşte… Cu toate astea aş vrea să ne mai vedem. Ştii ce?… Luăm masa împreună diseară! Îţi convine? Ai timpul şi dumneata să-ţi vesteşti gazda, voi fi şi eu mai liber şi mai liniştit… Atunci aşa! Să fie, să zicem, la Enache! Cunoşti?… În strada Academiei. La opt!.. Aşa!   3   Titu Herdelea alerga pe trotuar cu pălăria puţin pe ureche şi cu faţa atât de strălucitoare de bucurie, că oamenii întorceau capul după el, parc-ar fi fost beat. Îi bătea straşnic inima. Şi bâlbâia întruna: — În sfârşit, mulţumesc lui Dumnezeu!… Ce om de treabă! Se cunoaşte îndată că e boier… În sfârşit mi se pare că mi-a ajutat Dumnezeu… Prin strada Romană ieşise în calea Victoriei. Coti acuma spre strada Verde, ca să ajungă mai drept în Buzeşti, unde avea o cameră mobilată şi unde, în vecini, lua masa la familia Gavrilaş. De baştină din Amaradia, Gavrilaş se găsea în ţară de vreo zece ani şi era agent secret în poliţia capitalei, însărcinat cu controlul hotelurilor. Cunoştea pe învăţătorul Herdelea, cu care fusese odinioară coleg de şcoală. Astfel, când, într-o dimineaţă, a descoperit în registrul de călători de la „Hotel English“ numele Herdelea printre cei sosiţi în ultimele zile şi când a văzut mai ales că a venit din Ardeal, a ghicit imediat că trebuie să fie feciorul lui Zaharia. Fără multă ezitare, s-a urcat la camera lui Titu şi l-a sculat din somn să-i ureze bun sosit şi să-i ofere serviciile lui prieteneşti, ca să nu fie jumulit ca toţi străinii care pică în acest oraş frumos, dar foarte stricat. În aceeaşi zi i-a găsit o odăiţă bună şi ieftină, chiar alături de locuinţa lui, iar pe înserat l-a dus şi l-a instalat. Pe urmă l-a poftit să cineze în familia lui, să-l cunoască şi nevastă-sa. În afară de soţii Gavrilaş, din familie făcea parte şi domnişoara Marioara Rădulescu, o fetiţă de vreo optsprezece ani, drăgălaşă şi vioaie ca o veveriţă, elevă la şcoala profesională. Din pricina ei n-a putut Gavrilaş să-i propuie lui Titu să locuiască chiar la dânşii. Doamna Gavrilaş, mărunţică, grasă şi roşie, cu faţa veşnic lucioasă, socotise totuşi că ar fi putut lua în gazdă şi pe domnul Titu. Odaia în care sta Marioara avea două paturi şi tinerii s-ar fi învoit cum e mai bine, că doar amândoi sunt cuminţi. Gavrilaş însă s-a împotrivit, spunând că aşa ceva nu se cuvine şi ar putea stârni vorbe urâte… Peste câteva zile, pentru că Titu nu se obişnuia cu mâncările de pe aici, s-a înţeles cu doamna Gavrilaş să-l primească şi pe el la masă, plătind o sumă modestă şi potrivită. Venind astfel zilnic în casă, Marioara i-a mărturisit că se simte slăbuţă la limba română şi ar avea nevoie de o meditaţie serioasă. Galant, Titu s-a oferit să o mediteze el gratuit, spre marea bucurie a doamnei Gavrilaş, care o iubea ca pe copilul ei şi ţinea mult să-şi treacă bine toate examenele. Lecţiile le-au început chiar din seara aceea, după cină, în odaia lui Titu, unde puteau fi mai liniştiţi şi nesupăraţi de nimeni. Prima lecţie s-a prelungit până după miezul nopţii. Tânărul a explicat a doua zi doamnei Gavrilaş, care fusese cam îngrijorată, că a ţinut-o mai mult, fiindcă, într-adevăr, fata a fost foarte neglijată. Marioara însăşi a recunoscut că mai plăcute lecţii ca Titu încă nimeni nu i-a dat şi că ar fi bucuroasă, dacă Titu ar putea să o înveţe cât mai des, ca să fie sigură de izbândă. Când sosi acuma Titu Herdelea îi găsi la cafea. — Ţi-am pus lingurile în brâu, nenişorule! îl întâmpină Gavrilaş, pufnind rar dintr-o ţigară răsucită de el însuşi cu multă meticulozitate. — Numai fata asta-i de vină, domnu Titu, se scuză doamna Gavrilaş, trăgând cu ochiul spre Marioara care zâmbea şiret. Că zicea că e moartă de foame şi că ea nu mai aşteaptă nici pe prinţul… Titu se simţea atât de fericit, că trebuia să se răcorească. Se repezi deci la Marioara, o luă în braţe şi începu s-o sărute pe gură, pe ochi, pe obraji, până ce toată o ciufuli, ba-i mai răsturnă şi ceaşca de cafea pe faţa de masă, spălată şi călcată de însăşi doamna Gavrilaş şi pusă numai atunci întâia oară. — Na, apoi astea mie nu-mi plac, se supără Gavrilaş, silindu-se să-şi apere propria-i cafeluţă ameninţată, în vreme ce doamna Gavrilaş îşi frângea mâinile amuţită, parc-ar fi asistat la un cataclism. Fata însă se arăta măgulită de explozia aceasta şi primea vijelia de sărutări gângurind ca o turturică. — Victorie, domnule Gavrilaş! răcni în cele din urmă Titu, zvârlindu-şi pălăria pe pat cu un gest de general triumfător. Şi povesti pe nerăsuflate cum a întâlnit pe Grigore Iuga, ce-au vorbit, cum era gata-gata să nu mai vie deloc la dejun şi cum diseară va mânca la Enache. Pozna cu răsturnarea cafelei şi prăpădirea feţei de masă fu repede iertată şi uitată. Gavrilaş fusese câţiva ani un fel de ajutor de administrator la o moşie de prin Vlaşca, unde a făcut şi ceva gologani, încât avea mare respect de moşii şi moşieri, singurele instituţii solide din România, împotriva restului nutrind eterne nemulţumiri, deoarece, în trei ani, de când intrase în poliţie, n-a izbutit să dobândească nicio avansare, deşi ar fi meritat cu vârf şi îndesat, fiind un funcţionar conştiincios şi cu mai multă carte decât alţii, dar fără proptele la cei sfinţi. — Dacă ai putea să te înfigi administrator la moşia lui măcar vreun an, doi, ştiu că ţi-ar pune Dumnezeu mâna-n cap şi te-ai face om! observă Gavrilaş, mai târziu, gânditor şi cu o privire de admiraţie invidioasă spre Titu, care înfuleca zdravăn din tocana ardelenească păstrată caldă. Gavrilaş era tot atât de mic la statură ca şi nevastă-sa, avea nişte mustăţi groase şi prea mari pentru chipul lui, fruntea foarte încreţită şi o roşeaţă pe toată faţa, parc-ar fi fost vopsit pentru o reprezentaţie de circ. Urmă o dezbatere amplă asupra perspectivelor tânărului. Se amestecă şi doamna Gavrilaş cu amintiri discrete despre administratorul din Vlaşca. Numai Marioara tăcea, pufnea din când în când spre Titu şi-l bombarda cu cocoloaşe de pâine, la care însă el nu lua seama, fiind acuma ocupat cu chestii serioase. Încetul cu încetul, totuşi, entuziasmul proiectelor se potoli. Gavrilaş, obişnuit să aţipească după-amiază câte-un ceas, începu să caşte şi apoi se întinse, oftând, pe pat. Marioara se cărăbăni la şcoală, iar doamna Gavrilaş se apucă să spele vasele. Plecă şi Titu acasă la el, să se pregătească pentru masa de la Enache. Locuinţa lui era chiar în corpul de case de alături. O poartă de lemn dărăpănată dădea într-o curte lungă, murdară, cu sumedenie de cămăruţe, toate închiriate. Apartamentul dinspre stradă, două odăi cu antreu la mijloc, era ţinut de doamna Elena Alexandrescu, femeie trecută de patruzeci de ani, încă arătoasă, văduva unui ofiţer pe care ea îl pomenea când maior, când colonel şi care murise locotenent. În camera din faţă, şedea doamna împreună cu Jean Ionescu, copist la interne, tinerel şi berbant. În antreu se găseau numai două lăzi cu cărţi, biblioteca doctorului Vasile Popescu de la Piteşti, soţul fiicei doamnei Alexandrescu, Mimi. Odaia din fund, cu două ferestruici spre curte, un pat de tablă, un lavabou, o masă rotundă, trei scaune, un dulap hodorogit şi câteva fleacuri, botezate bibelouri de familie, era a lui Titu. În curte, mai încolo, stătea un cizmar evreu, Mendelson, cu cinci copii, dintre care cel mare îşi termina armata la artilerie, apoi un plăcintar bulgar cu dugheana în vecini, un croitor rămas văduv de curând cu patru copii mici, un pensionar cu soţie tânără, având în gazdă un student… De cum păşi în curte, tânărul Herdelea auzi ciripirile mulţumite ale doamnei Alexandrescu şi înţelese că Jean trebuie să fi plecat la birou. Uşa dinspre antreu era larg deschisă, iar doamna se aranja în oglindă cu puful de pudră într-o mână şi batonul de roşu în cealaltă, ca o porumbiţă bătrână şi cochetă. — Sărut mâna, doamnă Alexandrescu! strigă Titu amabil ca totdeauna, scoţând din buzunar cheia de la camera lui şi potrivind-o în broască. — Bonjur, bonjur, domnu!… răspunse gazda încântată de chiriaşul ei, care se purta atât de cuviincios. Dar ce eşti aşa de grăbit? Poftim încoace niţel, că doar n-am să te mănânc, adăugă apoi cu glas de sirenă răguşită, continuând operaţia de pictură facială, în vreme ce Titu, din pragul camerei lui, după ce deschisese uşa, îşi aruncă pălăria pe masă. Sunt singură. Jenică, sărăcuţul, s-a dus la minister… Vino, vino, n-ai frică! Jenică nu-i gelos, cu toate că mă adoră… Îşi aduse aminte de pat, văzu nişte adâncituri şi se repezi să le netezească, murmurând cu o satisfacţie plină de mândrie: — Uite – aşa-s bărbaţii de neastâmpăraţi… Parcă poţi scăpa de insistenţele lor? Titu se simţi jenat şi, ca să schimbe vorba, se grăbi să-i spuie că diseară va veni acasă poate mai târziu, pentru că are să petreacă la restaurantul Enache cu un domn. — Ah, Enache, ce delicios se mănâncă la Enache! suspină romantic doamna Alexandrescu. N-am mai fost însă de când trăia răposatul, fie iertat… Se pierdu un răstimp în glorificarea bietului Mache, care s-a prăpădit aşa de tânăr. Îi arătă o fotografie, să-i dovedească ce frumos bărbat a fost. Îi spuse că numai graţie zestrei ei reglementare a putut mărita pe Mimi, căci altfel, prin câte necazuri a trecut, nici n-ar fi avut cu ce s-o urnească din casă. Pe urmă, sfârşindu-şi pictura, începu să-i istorisească pe larg câte certuri şi aproape scandaluri a avut bietul Jenică din pricina ei cu părinţii lui, care sunt nişte oameni foarte bine, dar cu idei foarte învechite în unele privinţe şi n-au vrut să-i admită în ruptul capului să trăiască cu ea, ci au umblat din răsputeri să-l însoare cu o urâţenie despre care ziceau că ar fi o partidă strălucită. Jenică însă, cât e dânsul de drăguţ, altfel, are o fire foarte voluntară şi le-a declarat categoric că mai degrabă rupe cu toată familia orice relaţie, decât să se despartă de iubita lui, care, pe lângă că e o femeie superbă, îl şi îngrijeşte admirabil şi-l iubeşte cu adevărat. Şi aşa, bătrânii au fost siliţi să cedeze, încât azi sunt buni prieteni şi absolut intimi. De altminteri, şi ea a avut destule mizerii şi mai are, din cauza lui Jenică, cu ginerele ei. Mimi n-ar zice nimic, fiindcă ea ştie cât a suferit sărmana maică-sa şi s-a jertfit, şi că măcar acuma are dreptul să-şi trăiască şi ea traiul. Dar ginerele e băiat de la ţară, cu moravuri de la patruzeci şi opt, şi i-a declarat verde că el nu-i va mai trece pragul cât va fi cu Jenică, nedorind să se găsească faţă în faţă cu peştele ei. „Auzi, Jenică peşte, el care e funcţionar şi…“ Ba a oprit şi pe Mimi să o vază, aşa că drăguţa de ea, când vine prin Bucureşti, trebuie să se întâlnească aproape pe furiş cu mama ei, care a născut-o şi a crescut-o. — Of, Doamne, greu se mai plăteşte şi puţina fericire ce i-e scrisă omului! suspină sfârşind doamna Alexandrescu, cuprinsă de înduioşare. Tânărul se zăpăci de tot ascultând destăinuirile atât de intime, mai ales când luară o întorsătură tristă. Se sculă încet, gândindu-se ce-ar putea să-i spuie ca să-i şteargă amărăciunea. Doamna Alexandrescu îşi regăsi singură vioiciunea, pornindu-se să-şi laude fata, frumuseţea ei, inteligenţa ei, drăgălăşia ei şi făgăduind lui Titu că-l va prezenta negreşit, ca să o cunoască şi să-şi dea seama ce înseamnă o fiinţă într-adevăr adorabilă… Neavând nicio treabă, doamna l-ar fi ţinut la taifas până noaptea, ca şi alte dăţi. Titu ardea de nerăbdare să se pregătească pentru întâlnirea de diseară care poate să însemneze o întorsătură în viaţa lui. Tocmai chibzuia cum să se retragă fără să o jignească cumva, când auzi în curte o voce strigând: — Domnul Titu Herdelea! Câteva glasuri răsunară îndată afară: — În faţă, în faţă! — E factorul, explică doamna Alexandrescu. Titu făcu numai trei paşi până în antreu, unde se şi ivise factorul. Era o scrisoare de acasă. Salută pe doamna Alexandrescu şi intră în odaia lui, cuprins subit de emoţie. Prima scrisoare de când s-a aşezat în Bucureşti… Rupse plicul şi sorbi cu înfrigurare cele şase pagini de scris mărunt în care doamna Herdelea, în stilul ei evanghelic, presărat cu maxime morale şi poveţe înţelepte pentru „dragul mamei înstrăinat“, îi spunea toate câte s-au petrecut prin Amaradia după plecarea lui, de la moartea lui Ion Glanetaşu şi până la logodna Ghighiţei cu învăţătorul Zăgreanu.   „Cununia însă vom face-o tocmai după Crăciun, ca să ne putem înfăţişa cu vrednicie. O să le dăm lor casa din Pripas, să nu mai stea aşa pustie şi să le poarte şi lor noroc, cum ne-a purtat nouă… Ne-ar fi drag să fii şi tu la nuntă, biata copilă şi acum plânge gândind că tu poate n-ai să poţi veni. Dar tu să-ţi vezi de soarta ta şi să cauţi să te chiverniseşti cât mai bine şi să nu pierzi nădejdea în Dumnezeu, că Dumnezeu nu lasă pe cei drepţi şi cu credinţă. Trebuie să ai răbdare multă, dragul mamei, că nici pe acolo nu zboară pui fripţi şi plăcinte calde, omul să nu despereze, ci să lupte cu toate piedicile până ce izbândeşte cu ajutorul lui Dumnezeu… Are să înceapă în curând frigul şi iarna, şi nu ştiu dacă tu ai haine grosuţe. Să iei seama şi din cei dintâi bani să-ţi cumperi ori, dacă pe acolo-s prea scumpe, să trimiţi bani, să-ţi facă Ştrulovici, că-l ştii ce frumos lucrează, şi ieftin…“   Într-un post-scriptum, Ghighi adăuga că ea nu se cunună, orice ar face bătrânii, dacă nu vine şi el la nuntă, şi-i mai spunea că va merge negreşit la balul studenţilor, dar încă nu ştie cu ce rochie, că ea ar vrea să-şi facă una nouă, mai ales că e şi logodită, şi toţi ochii vor fi pe ea. În alt post-scriptum, bătrânul Herdelea îl îndemna să nu uite a scrie ceva pentru Tribuna Bistriţei, cum a făgăduit când a plecat, căci directorul şi acuma aşteaptă dările de seamă despre serbările „Astrei“. De asemenea să-i trimită gazete din ţară, să vadă şi domnii noştri foi româneşti adevărate, iar când va publica de ale lui, să poată arăta tuturor ce face feciorul lui în România. Titu reciti scrisoarea de câteva ori, parc-ar fi vrut s-o înveţe pe dinafară. Completa din sufletul lui toate veştile. Se simţea din nou acasă, în Ardeal, în lumea unde fiece amănunt, oricât de neînsemnat, avea o rezonanţă vie pentru întreaga lui fire. Sub farmecul amintirilor, cuprins de o nostalgie dureroasă, vru să se apuce pe loc să răspundă, ca şi când numai astfel şi-ar fi putut uşura inima. Pe masă erau câteva cărţi aduse de acasă, biblioteca lui, apoi caiete cu însemnări, cu crâmpeie de poezii, cerneală, tocuri… Numai hârtie de scrisori n-avea. Căutând un petic de hârtie potrivită îşi aduse aminte de Iuga, coborî în realitate şi hotărî să amâne răspunsul până ce va putea comunica lucruri mai multe şi poate mai bune. De altfel, se făcuse ora şase şi, deci, era momentul suprem să se gătească pentru diseară. Mai cu seamă că trebuia să-şi aranjeze unele mici lucruri, să-şi mai coasă câte ceva, să-şi lustruiască ghetele, să-şi perie costumul negru de camgarn pe care nici nu l-a prea îmbrăcat aici, încât s-ar putea duce cu el şi la Palat. Voia să fie foarte exact la întâlnire, căci omul civilizat întâi după exactitate se cunoaşte. Mai bine să aştepte el câteva minute decât să fie aşteptat.

CUPRINS     CÂNTECUL IUBIRII 3 PROŞTII 9 CULCUŞUL. 17 GOLANII 32 DINTELE. 47 NEVASTA. 65 OCROTITORUL. 73 MĂRTURISIRE. 95 STRĂNUTAREA. 99 VRĂJMAŞII 104 CEARTA. 108 IDILĂ DE LA ŢARĂ. 113 TALERII 118 CUCERITORUL. 125 CERŞETORUL. 132 HORA MORŢII 139 BIBI 164 NOROCUL. 171 SOACRA SFÂNTULUI PETRU. 177 POZNA. 183 A MURIT O FEMEIE….. 189 CATASTROFA. 196 CÂNTECUL LEBEDEI 234 CUIBUL VISURILOR. 244 PANTOFII GALBENI 254 OAMENII 259 PUNGAŞUL. 261 TAINELE IUBIRII 264 [PĂDUCHII] 271   CÂNTECUL IUBIRII     Prin geamurile petecite se strecoară leneşe cele din urmă tremurări ale amurgului. Lumina ruginie pătrunde în casă din ce în ce mai cernită, umplând odăiţa cu umbre deşirate. În vatră flăcările roşcate pâlpâie domol, se preling ca nişte limbi de şarpe în jurul ceunaşului funinginit, în care apa de mămăligă hohoteşte înăbuşit. Adieri răcoroase rătăcesc pe sub pereţii coşcovi, se furişează înlăuntru şi-nvălmăşesc, câte-o clipă, jocul blajin al focului… Pe prichiciul cuptorului, moş Costan şade pipernicit şi tăcut, cu privirile pribege, cu gândurile cine ştie unde. În faţa lui, Ileana, o fetişcană ca un bobocel înrourat, răsuceşte repede-repede firul subţirel de în. — Spune, tăticule… mai spune! bâlbâie fata cu glas moale, care, în liniştea înserării, răsună întocmai ca un fâşâit uşor de aripi. Barba bătută de brumă a moşneagului tremură o clipă. Se uită galeş, pe sub gene, la Ileana, pe care lumina trandafirie a flăcărilor o învăluie într-o haină scumpă din poveşti, apoi, cu glas lin, cu ochii închişi, parc-ar citi în carte vremile trecute, începe: — … Uite… era fetişcană, ia, aşa ca tine. O guriţă cât o cireaşă coaptă şi doi ochi albaştri cum e cerul când e mai limpede. Şi cum râdea, cum râdea! îţi fura inima. A trecut potop de vreme de-atunci, dar îmi aduc aminte de ea, parcă numai ieri aş fi văzut-o. Mai ştii? Poate îmi furase şi mie inima. Eram pe-atunci ostaş tânăr şi slujeam în Italia, într-un orăşel ca o grădiniţă de flori… C-atunci aşa era lumea. Te prindea la oaste, te ducea prin câte şi mai câte ţări străine, ş-acolo te ţinea cu zecile de ani. Plecai tânăr de-acasă, fără urmă de mustăcioară pe sub nas, şi te întorceai bătrân, bărbos şi toropit, de abia-abia te mai cunoştea cineva în sat… Aşa era lumea, şi pace… Ea să fi avut atunci vreo şaptesprezece ani, dar era chipeşă ca un flăcău şi frumoasă, hei, frumoasă ca floarea spinului la începutul primăverii. Avea un nume hăt ciudat… dar noi o poreclisem Minodora, şi Minodora i-am zis cât a umblat printre noi. Şedea într-o cocioabă dărăpănată, în afară de oraş, chiar în preajma lagărului nostru, cu mă-sa dimpreună, o femeie nevoiaşă ca vai de ea. Fata trebuia să zorească ziua-noaptea, ca să câştige de-ale gurii. Alerga şi se sfărâma necontenit printre noi, cu un coş plin de plăcinte, de cozonaci, de covrigi şi alte bunătăţi d-ald-astea. Şi noi, oricât de necăjiţi eram, cumpăram totdeauna şi-i goleam coşul, de ne era foame, de nu ne era, numai s-o vedem veselă… Căci cum râdea fata aceea, cum râdea!… Apoi, vezi, aşa trecea vremea. Când în slujbă, când slobozi, cum se nimerea. Şi-mi venise odată rândul de sentinelă. Era toamnă târzie. Sufla un duşman de vânt, aspru şi friguros, de parcă-ţi ciupea obrajii cu cleşte înfierbântate. Şi prin văzduh cetele negre de nouri se vrăjmăşeau ca nişte balauri. Eu, ca să nu mă cutropească somnul, umblam de colo până colo, mai tropăiam, mai căscam, ca omul cu urâtu-n spate. Şi-un întuneric ca acela, de nu-ţi vedeai nici mâna… Numai dintr-o parte pătrundea prin beznă un firicel de lumină galbenă ca faţa unui om mort. Licărirea aceasta însă tremura din ce în ce mai slăbită, uneori se sfârşea de tot, apoi iar răsărea, dar mai stinsă şi mai potolită parcă… Acolo şedea Minodora. Într-o vreme, clipocind, aşa, cu ochii deschişi ca iepurele, mi se păru că aud ceva zgomot dinspre lagăr, ca şi când s-ar fi apropiat cineva încetinel, pe-a furişul. Îmi zgâiam ochii cât puteam, ca să deosebesc câtuşi de puţin, dar întunerecul era aşa de gros, parcă eram într-un sac. — Stai! Cine-i? strigai, însă nimeni nu îmi răspunse. „Bag seama, mi s-a năzărit”, îmi zisei atunci, şi prinsei iarăşi a mişca. Dar de-abia trecu o vreme, cât să-ţi aprinzi luleaua, şi zgomotul de adineaori se auzi din nou, acuma mai aproape şi mai desluşit. — Cine-i? zic. Cine-i, că trag! — Sst… sst! şopti cineva întocmai la spatele meu, eu sunt! — Feldrihan Luca… tu eşti? Încotro? — Mai domol, bre, făcu el răguşit, să nu te audă… Mă duc… N-am putut înţelege unde spunea că merge, căci o tivise repede spre casa cu lumină. Nu mai ştiu cum s-a făcut, cum nu s-a făcut, dar în clipa următoare m-am pomenit şi eu pe urma lui Luca. Alergam ca un smintit prin tufişurile desfrunzite. Rămurelele vlăguite mă plezneau peste ochi, dar eu nu simţeam nimic. Un singur gând îmi rodea sufletul, ca şi cum roade cariul în grindă: „Luca se duce la Minodora”. În răstimpuri, totuşi, mă opream şi ascultam. Înaintea mea auzeam paşii târâţi, repezi, ai lui Luca. Nu-mi pot da seama cât am alergat aşa… Mie mi s-a părut un veac întreg. În sfârşit, însă, deodată îmi răsări în faţă un ochi de lumină, care mă pironi locului. Ascultai cu băgare de seamă, dar afară de clocotele inimii mele, acum nu mai auzeam nimic… Mai trecu o clipă, două, apoi un ciocănit slab în geam îmi izbi urechile. Ferestruia se deschise lin, în pervaz se ivi căpşorul Minodorei. Câteva vorbe întretăiate, rostite în fugă, bâjbâiră prin întuneric, şi, repede, parcă le-ar fi tăiat cu săcurea, se stinseră, şi fereastra se închise. Pesemne Luca intrase în casă… Un vânt rece, ca gheaţa, prinse a bate dinspre cocioabă. Simţeam cum mi se strecoară prin came, prin oase, cum îmi vâjâie în inimă, să mi-o crape. Ş-apoi deodată mă dezmeticii. Îmi veni în minte slujba şi mă întorsei repede la locul meu. Mare noroc că n-a dat nimeni peste mine cât am lipsit. În curând fui schimbat, dar în noaptea aceea n-am închis ochii nicio clipă. M-am mai zbătut eu ce m-am zbătut, cu gândurile mele de băiat aprins, dar, în sfârşit, ce aveam să fac? Am tăcut… A trecut o zi, au trecut mai multe, dar nimeni, vezi bine, nu bănuia nimic. Fetiţa, tot printre noi, şi mai veselă, s-o sorbi cu ochii… Apoi… pesemne aşa a fost să fie. În vremea aceea ne venise la companie un locotenent nou, să fi avut douăzeci de ani, bun şi frumuşel ca un fagure de miere. Cum văzu dânsul pe Minodora, cum o îndrăgi foc şi prinse a o lua mai cu glume, mai cu vorbe dulci… cum fac feciorii… Dar fetişcana numai râdea de el şi-l îmbia cu plăcinte. Şi băiatul tot mai zăpăcit, şi fata, tot mai rece. Îl vedeam adeseori şoptindu-i la ureche te miri ce, dar nu! Minodora râdea şi cu dânsul, ca şi cu ceilalţi, şi atâta… Într-o zi însă, nu-mi aduc aminte cum, locotenentul nostru şi-a luat inima în dinţi şi a sărutat pe Minodora. A strâns-o în braţe şi a sărutat-o drept pe buze, acolo, dinaintea noastră… a sărutat-o, ei, cum îţi spun. Fata îi trânti în cap coşul cu plăcinte, plânse, blestemă… dar ce se sinchisea el de aceea? A sărutat-o, şi gata! Iar noi râdeam… râdeam să ne prăpădim, ca netoţii. Ştiu eu de ce râdeam? Poate de necaz că n-am sărutat-o noi, poate de bucurie că totuşi a sărutat-o cineva. Ş-am băgat de seamă că şi Luca râdea ca ceilalţi. Dar când s-a depărtat locotenentul, iarăşi am văzut bine cum i s-au încleştat pumnii, cum a scrâşnit din dinţi ca o fiară şi cum a mormăit ceva în sine sâsâind… A mai trecut ce-a mai trecut, şi iarăşi mi-a venit rândul de slujbă. Minodora parcă uitase sărutarea cu pricina. Ba, în cele din urmă, prinse a face ochi dulci locotenentului, ştii, cum fac femeile când vreau să scoată pe bărbat din minţi. De vreo două ori locotenentul a îmbrăţişat-o… a îmbrăţişat-o şi a strâns-o cum se cade, şi fata nu s-a mai supărat, ci râdea şi râdea… Hm! Dar totuşi mi se părea că râsul acela e prea prefăcut, prea sună a sec… Vezi, eu ştiam ce ştiam. Ş-aşa, cum zic, mă puse iar de sentinelă, şi încă Dumnezeu ştie cum, iar la locul de altădată. Era tocmai în preajma Crăciunului, şi turna o ploaie amestecată cu omăt, gata-gata să te înece. M-am oploşit în gheretă, iar acolo, scutit de umezeală, prinse că mi se îngreuneze capul. Clipoceam de-a binelea, când, deodată, un bocănit scurt în spatele gheretei mă făcu să sar ca fript. Dădui să ies şi mă lovii faţă în faţă cu ofiţerul de inspecţie. — Cine-a trecut adineaori pe aici? se răsti ofiţerul la mine. — Să trăiţi, dom’ căpitan, nimeni. — Nimeni? răcni căpitanul. Nimeni? Minţi, hoţule, minţi ca un câine! Eu cu ochii mei am văzut strecurându-se un om pe-aici către casa ceea!… Ai dormit, câine! Ei, las’, că te învăţ eu! În clipa aceea parcă vedeam înaintea mea pe Luca. El, numai el trebuie să fie. Şi, fără să vreau, bolborosii printre dinţi: „Sărmanul băiat!” După o scurtă şovăire, căpitanul porni repede înainte. „Hai!” zise către mine şi ceilalţi doi ostaşi ce-l însoţeau, şi ne îndreptarăm grăbiţi spre cocioaba în care şedea Minodora. Din ferestrele mici, scofâlcite, izvorau şi acum două fuioraşe de lumină roşiatică, întocmai ca nişte ţâşniri de sânge. Ajunserăm gâfâind în preajma casei şi ne oprirăm. Eram patru cu ofiţerul. Părea că din casă se aud oftări, plânsete înăbuşite. Încetinel, ne târârăm până sub streaşină. Căpitanul se ridică în vârful picioarelor şi se uită prin geam. Un glas scâncit de femeie răsună deodată ca o horcăire de moarte: „Ce faci, dragul meu, ce faci?” „Minodoro, unde eşti?… Vino lângă mine… Vino!” În lumina scăzută a ferestrei văzui desluşit că faţa căpitanului încremeneşte şi se albeşte ca varul. — Hai! înlăuntru! porunci răguşit ofiţerul şi ne opintirăm fuga spre uşa, care, într-o clipă, fu ridicată din ţâţâni. Când ne-am pomenit în mijlocul casei, ne-a cuprins spaima de ce-am văzut. Jos, lângă vatră, încolăcit şi schimonosit, zăcea locotenentul nostru, locotenentul care sărutase pe Minodora. Din gât îi bolbocea gârlă sângele. Când şi când, gâfâia înecat. Iar ochii cei de cărbune, ieşiţi din orbite, luceau ca două globuri de marmură… La masă, aşezat pe laviţă, cu fruntea răzimată în palme, Luca privea ca un lup flămând la locotenentul care se lupta cu moartea. — Mă!… Mă!… ticălosule, tâlharule! răcni deodată căpitanul, şi se azvârli sălbatec asupra lui Luca. Feciorul ridică fruntea, se uită o clipă la noi şi nu zise nimic. Nu s-a împotrivit, nu s-a apărat. Ghionturile căpitanului cădeau ploaie peste capul lui, peste obraji, dar el nu scoase niciun glas de durere. Răbda loviturile, parc-ar fi fost un morman de piatră, până-l podidi sângele pe gură şi pe nas şi se rostogoli ameţit la pământ… Şi iac-aşa, săraca Minodora… De-atunci nu am mai văzut-o printre noi… Săraca!… Da-i mult de-atunci, tare mult… Şi totuşi, când îmi aduc aminte de dânsa, mi se pare că numai ieri s-a întâmplat…   Noaptea se revărsase domol, pe nesimţite, şi învăluise pământul în haină de jale. Spuza de stele tresărea sfioasă în văzduhul mohorât. Susurul înăbuşit al frunzelor legănate de răveneala nopţii pătrundea în casă, ca un glas tânguit, care vine de departe şi se stinge. Fusul Ilenii nu se mai învârte. Iar în ochii ei albaştri, la lumina rumenă a focului din vatră, izvorăşte un bob de mărgăritar, licăreşte o clipă, apoi se rostogoleşte peste obrajii ca laptele…         PROŞTII       Când să iasă Nicolae Tabără din casă, se poticni în prag, şi cât p-aci să se prăvale cu dăsagii de-a umăr, cum era. — Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă-sa cu glasul răguşit de spaimă, bagă de seamă să nu păţeşti ceva, că asta nu înseamnă bine! — Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi a rău, mormăi ţăranul necăjit, bojdicăind până în mijlocul ogrăzii. Da’ ce să păţesc? urmă apoi mai răspicat. Numai voi s-aveţi grije să nu-mi ticluiţi vreo poznă până ce ne întoarcem noi… Să fii cu ochii în patru la pologul cela din livadă, să nu-l laşi să vi-l mănânce toţi câinii!… Mai boscorodi el vreo trei vorbe, apoi îşi scoase pălăria de paie zdrenţuită, îşi făcu cruce, închinându-se ca la mătanie, şi rosti domol: — Doamne-ajută!… Pe urmă îşi îndesă pălăria în cap, tuşi de două ori, scuipă ascuţit şi se întoarse spre feciorul său, care aştepta somnoros deoparte: — Hai, băiete, să pornim, să nu întârziem!… Femeia, luminându-le din prag cu felinarul, adăogă şi ea, cu mintea ei cea proastă: — Aşa, aşa, grăbiţi-vă, să nu vi se întâmple ceva… D-zeu să v-ajute!… Dar Nicolae n-o mai auzi. Ieşise repede din ogradă şi o apucase cu paşi voiniceşti pe uliţa ce se întindea ca un brâu albineţ printre casele pitite în noaptea de păcură. În urma lui, feciorul tăndălea, ca un mânz trudit, ciulind urechile şi uitându-se când în dreapta, când în stânga, parcă i-ar fi fost frică şi nu se năpustească cineva asupra lor. În colţul ulicioarei ce ducea la gară, felinarul funinginit împrăştia o lumină gălbuie, mucezită. Umbrele pervazurilor se tolăneau răşchirate ca degetele unei mâini uriaşe şi se pierdeau îndată în beznă. — Taci, că-i bine! răsuflă Nicolae, oprindu-se oleacă sub felinar. — Oare n-o fi trecut? bâlbâi feciorul, ca să zică şi el ceva. — Da’ de unde!? Doar l-am fi auzit şuierând, făcu bătrânul cu mândrie, urnindu-se iar înainte. Gara era pustie toacă. Numai într-un ochi de fereastră clipocea flacăra bolnavă a unei lămpi de veghere. Cele trei perechi de şine licăreau, ca nişte dungi de argint, sub pâlpâirea luminii chircite. — Bine că ne vedem aici, blogodori Nicolae Tabără, scârjâind prundişul peronului cu paşii săi apăsaţi. De-acu poate veni când i-o plăcea, că numi-e frică… Dibuiră amândoi prin întuneric, căutând vreun locşor unde să se adăpostească până va sosi trenul. Feciorul, mai îndrăzneţ, se apropie de uşa sălii de aşteptare şi puse încetinel mâna pe clanţă. Era încuiată. Zări în stânga uşii o bancă, o pipăi cu băgare de seamă, parcă s-ar fi gândit să se aşeze sau nu, stătu o clipă la îndoială şi, în sfârşit, se lăsă alături pe lespedea de piatră dinaintea pragului. Bătrânul îşi alunecă sarcina pe bancă şi se cocoloşi şi el lângă fecior. — Pesemne-i cam devremior, se scânci feciorul într-un târziu cu glas potolit. — Pesemne… Om aştepta, ce să facem? răspunse Nicolae obosit. Şi de-acum amuţiră amândoi. Priveau duşi încoace-încolo, se aşezau mai bine pe lespede şi gemeau înăbuşit, în răstimpuri, parc-ar fi fost strânşi în curele. Cerul se mai răzbunase. Pete vinete-şterse, presărate rar cu stele, se deschideau prin volbura neagră de nouri. Şi întunericul începu a se limpezi. De jur împrejur, linii spălăcite, nehotărâte, tremurau în beznă. Coamele dealurilor din faţă, ca un tăiuş de ferăstrău uriaş şi hodorogit, se desemnau din ce în ce mai lămurit pe pânzişul cenuşiu al văzduhului, iar deasupra lor coroanele plopilor bătrâni de pe ţărmul Someşului se ridicau negre, ca nişte mâini ameninţătoare. Gâlgâitul trudit al apei rătăcea prin aer ca tânguirile neînţelese ale unor oameni prăpădiţi de nevoi. Flăcăul se cotoşmăni mai bine pe lespede, îşi aduse genunchii până la nas şi, cuprinzându-i cu amândouă braţele, bâigui scurt şi mustrător: — Nu mai vine… — Nu, tuşi Nicolae, scotocind în chimir după 30 lulea. Aprinse şi începu a pâcăi alene, nepăsător, scuipând des şi ţâşnitor printre dinţi. Gara cu magaziile ei prinse a se dezbrăca de întunerec. Un vânt aspru, tomnatec, vâjâia prin porumbiştea dimprejur, scutura stăruitor olanele coperişurilor. Iar peste linie, ascunsă sub sălciile zăvoiului, hruba de nuiele a hamalului răsări şi ea, trezită din somn, cu ochiul ei roşu, plâns şi ars de sărăcie. Dinspre târg, deodată, se desluşi zgomotul unor paşi târâţi, greoi, însoţiţi de gemete înfundate. Feciorul ridică fruntea şi trase cu urechea: — Vine cineva… zise înăbuşit. Portiţa zăplazului scârţâi prelung şi o babă, gârbovită ca un gânj, cu faţa zbârcită ca o hribă uscată, se apropie de drumeţi. — Oare n-am întârziat, oameni buni? întrebă dânsa îngrijorată. — Nu, lele, nu, murmură Nicolae cu pipa între măsele. Da’ până unde? adăogă apoi cu jumătate gura, în vreme ce baba se ghemui pe bancă, gâfâind ca un dobitoc trudit. — Până la Beclean, răspunse ea piţigăiat, ştergându-şi obrajii cu mânecile cămăşii. Numai până la Beclean… A, vai de sufletul meu, ce-am alergat!… Mă temeam să nu întârziu, Doamne fereşte, de năpraznicul ăsta de tren, că mi s-a părut că-l aud şuierând când eram pe la biserică. Uuf! Toată-s un lac de apă… Şi dumneavoastră-l aşteptaţi? — Îl aşteptăm şi văd că nu mai vine… — Vă duceţi departe? — Ba nu… Până la Salva… — Apoi ce să faci? Cată să ne sfărmăm şi să ne izbim, dacă vrem să trăim în pârdalnica asta de lume… Aşa… Ce să facem? Şi iar mocniră, acuma tustrei, oftând şi gemând în răstimpuri, cum fac ţăranii când nu mai ştiu ce să vorbească. După o bucată de vreme, un felinar verde ieşi din cocioaba hamalului. Lumina gâtuită se bălăbănea necurmat, dispărea şi iar se vedea. — Aha! tresări flăcăul, de-acu îndată soseşte. Felinarul se mări din ce în ce, şi pe urmă se desluşi şi chipul negru, bărbos al hamalului. — Să dea Dumnezeu bună dimineaţa, făcu Nicolae trăgănat şi smerit, sculându-se şi dându-se la o parte. — Noroc, bombăni scurt hamalul. — Oare vine degrabă, domnule? întrebă şi baba, apropiindu-se un pas spre hamalul care înjura, necăjindu-se să potrivească cheia în broasca uşii. — Ce-mi tot dârlâieşti aici, babo? Ce-mi toci capul şi dumneata?! Nu cumva ţi-ai ţinea gura? se răţoi deodată hamalul, semeţ în sufletul său rânced că poate certa şi el pe cineva care-i mai slab decât dânsul… Apoi, încetul cu încetul, gara se dezmorţi. Prin săli, pe peron, luminile lămpilor începură a răspândi raze galbene, cârcălite, care tremurau şi se îngrămădeau pe feţele încreţite ale celor ce aşteptau. Pe ulicioară se auzeau tot mai des leopăiturile paşilor grăbiţi. Când şi când, uruitul roţilor unei trăsuri înjunghia văzduhul, se iuţea apropiindu-se şi se tăia scurt; urma gâfâitul cailor trudiţi, vorbele repezi, aruncate din vârful limbii, ale celor ce soseau… Acum sala de aşteptare gemea de lume. Ţăranii, cu feţele supte, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, cu barba şi mustăţile zbârlite, se îmbulzeau de-a valma printre muncitorii spâni, cu obrajii ca cenuşa, îmbrăcaţi în straie nemţeşti, murdare şi ferfeniţite. Apoi, deodată, dintr-o odaie vecină, şeful gării ieşi somnoros, bosumflat, învăluit într-o manta groasă, şi intră în biurou trântind uşa. Se certase cu nevastă-sa, fiindcă îl sculase mai devreme cu cinci minute, şi acuma era furios pe toată lumea. Printre oamenii din sală se răspândiră ca fulgerul şoaptele: „Biletele! Vine ăl ce dă bilete!… Haideţi la bilete!” Şeful însă se plimba plictisit, încoace şi încolo, cu ochii jumătate închişi, pe urmă se opri, se întinse de câteva ori de-i pocniră oasele, îşi aruncă privirea spre ceasornicul din perete şi se repezi pe peron, unde prinse a trece în revistă pe călătorii care tropăiau din picioare, zgribuliţi şi rebegiţi de frig. În sfârşit, geamul ghişeului se deschise, şi pe marmora soioasă începură a zăngăni banii azvârliţi în pripă. Nicolae Tabără cu feciorul său se umeriră şi dânşii de zor spre rampă, strângând în pumnii încleştaţi paralele umezite de sudoare. Dar un vardist coşcogea se răpşti la ei, aţinându-le calea: — Unde vă burduşiţi, he? Nu puteţi aştepta până vă vine rândul?… Ei, drăcia dracului!… Îl înşfăcă pe Nicolae scurt de guler şi-l bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se către un domn îmbrăcat bine, se ploconi zâmbind: — Poftiţi, domnule, poftiţi înainte!… …Din depărtare, un şuier prelung şi răguşit spintecă aerul. — Vine, vine! fierbea lumea neliniştită, îmbâcsindu-se în ruptul capului spre ghişeu. — Fă-ţi bunătate, domnule, şi ne dă două până la Salva, că ne lasă aici maşina! stărui Nicolae Tabără din dosul rampei, întinzând mâna cu gologanii peste capetele oamenilor. — Gura, prostule! îl împunse şeful, morocănos, aruncându-i o privire cruntă şi dispreţuitoare, apoi închise repede ferestruica. Ţăranii se holbară uluiţi unul la altul. — Cre’ că nu ne dă? se auziră printre dânşii câteva voci pline de spaimă, în vreme ce o buduhaiţă de femeie limbută striga în gura mare: — O, bată-l scârba să-l bată, că mânios l-a mai făcut Dumnezeu! Şeful însă se dusese numai la aparatul telegrafic, unde bocăni de două ori, pe urmă iar se întoarse la geam. Şi trenul se apropia mâncând pământul. Scârţâitul sfâşietor al roţilor, pufăitul obosit al locomotivei se topeau într-un răzbubuit surd, aspru, care creştea mereu. Apoi repede intră în gară şi se opri brusc. Conductorul sări jos cel dintâi şi urlă hodorogit: — Năsăud… o minutăăă! Câţiva călători coborâră grăbiţi, luptându-se să străbată printre cei de pe peron, care năvăliră furtunatec asupra vagoanelor. — Unde mergeţi, proştilor? răcni conductorul către ţăranii care alergau zăpăciţi în sus şi în jos, neştiind unde să se urce. Nu acolo, mă! Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi! Conductorul striga şi zâmbea mulţumit în sine că a spus o glumă minunată. Când şi când, arunca priviri pline de înţeles unui domn bondoc, care se uita la dânsul şi-l asculta cu un surâs de admiraţie pe buze… La ghişeu lumea se rărise de-a binelea. Abia vreo câţiva ţărani bătrâni şi slăbănogi mai forfoteau şi se înghesuiau, parc-ar fi stat pe jăratec. Nicolae cu feciorul şi cu baba, care acum se ţinea de dânşii ca scaiul de oaie, alergând neîncetat de la un capăt al rampei la cellalt, priveau rugători în răstimpuri la vardistul care le răspundea printr-o încruntare din sprâncene şi la şeful care ţăcănea biletele şi-i măsura cu suliţe de dispreţ când din întâmplare îi cădeau înaintea ochilor. În cele din urmă, însă, ajunseră şi ei la ferestruică. — Două până la Salva, zise Nicolae pleoştit, numărând gologanii unsuroşi pe tabla albă de marmoră. — Altădată să te înveţi minte, mojicule! îi sâsâi şeful, aruncându-i biletele. — Iartă, domnule, iartă-ne şi nu ne năpăstui… bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proşti, păcatele noastre… Pesemne aşa ne-a lăsat Dumnezeu, proşti şi necăjiţi şi nepricepuţi, păcatele noastre… Da’ dumneavoastră trebuie să fiţi mai iertători, că sunteţi oameni învăţaţi şi… — Hai, pleacă d-aici, să nu te mai aud flecărind! Mi-e scârbă şi-mi vine rău când vă văd, izbucni şeful strâmbând din nas, apoi trânti geamul şi scuipă cu greaţă. Nicolae Tabără stătu o clipă nemişcat, clătină încetinel din cap, întrebător şi nedumerit, pe urmă ieşi sprinten, urmat de fecior şi de babă. Când ajunseră pe peron, auziră glasul ascuţit al conductorului: — Gataaa! Se repeziră tustrei înainte, spre locomotivă, apoi la mijlocul drumului îşi luară seama şi se întoarseră. — Urcă-te, mă, urcă-te, bătu-te-ar Dumnezeu să te bată, prostule! zbârnăi prin aer vocea aspră a conductorului. Nicolae se avântă pe scările unui vagon în ale cărui ferestre zărise capete de ţărani. Se căţără de clanţă şi o smuci cu putere, dar uşa nu îngădui. Şi trenul şuieră prelung şi începu a bubui şi a fosăi. — Urcaţi-vă, mă, urcaţi-vă! fulgeră din nou conductorul, bâţâind din mâini şi din picioare. Bătrânul se dădu repede jos şi se azvârli la altă uşă, în vreme ce trenul începu a înainta vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-şi mâinile. În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl înhăţă de după cap, îi trânti un pumn în ceafă şi-l îmbrânci pe scări la vale… Feciorul cu baba stăteau deoparte ca doi pociumbi şi se uitau cu ochii sticloşi de spaimă. — Să vă sculaţi mai devreme, putregaiule, şi să nu mocoşiţi, fire-aţi ai dracului să fiţi! răcni conductorul, dispărând într-un vagon. Nicolae Tabără se prăvăli grămadă cu obrazul în prundiş şi sângele îl prididi pe gură şi pe nas. Şi aşa rămase un dram bun de vreme, neclintit ca un mort. Creierii îi vuiau, iar sufletul îi sângera şi-l durea mai straşnic decât rănile feţei. Apoi se ridică încet inel, clătinându-se pe picioare, îşi şterse sângele cu poala cămăşii şi aruncă o privire mută în urma trenului, care se pierdea în ceaţa zorilor. Un val amar de vorbe îi răsări în suflet, dar buzele lui crâmpoţite de-abia putură rosti oftând: — Nu v-ajute Dumnezeu-sfântul! Printre nourii bolbocaţi în văzduh, la răsărit, o trâmbă de lumină cireşie se zvârcolea şi se înteţea. Tabără îşi avântă povara în spinare şi porni încet înainte pe o cărare spinoasă, cu capul plecat, cu inima urnită, iar feciorul şi baba, tăcuţi şi îngânduraţi, îl urmară pârjol… Din noianul negru de nouri, însă, soarele scăldat în sânge îşi înălţa biruitor capul şi împroşca în feţele drumeţilor o beteală de raze purpurii…

CUPRINS     CALVARUL. AVERTISMENT. 4 DE CE?. 6 PRIMEJDIA. 15 SABIA LUI DAMOCLE. 30 CUMPĂNA SOARTEI 46 GURA LUPULUI 61 A DOUA OARĂ. 73 MARGINEA PRĂPASTIEI 87 GOANA. 98 CATASTROFA. 122 DE CE?. 140 IŢIC ŞTRUL, DEZERTOR. 145 GHINIONUL. 164 FIARA. 171 OMUL MIC ŞI OAMENII MARI 178 LA URMA URMELOR….. 186 CUMPĂNA DREPTĂŢII 192 DINCOLO.. 210 ZEVZECUL. 221 IDILĂ DE LA ŢARĂ. 227 BARONEASA. 232 CINEMA. 236 RĂZBOIUL. 238 RĂZBOIUL. Însemnările unui sublocotenent 241 VREMURI RĂZBOINICE. 246 O SCENĂ. 250 PUIA. 254 DIVORŢUL. 256 „ÎNTÂIUL GROPAR” 261 UMBRE. 268 ALIBI 275 DUMNEZEU.. 284 CUPEUL FERMECAT. 287 VENUS. 293 ŢĂRANUL ŞI COASA. 299 SENTINELA. 305 BARBA. 310 SFÂRŞITUL. 314 FAMILIA MISTERIOASĂ. 318 ANA MARIA [Prelucrare] 321   CALVARUL.                                   AVERTISMENT         Acum câteva luni s-a stins un poet foarte tânăr şi foarte necunoscut. Ziarele, atât de grăbite să descopere fapte diverse, nici măcar nu i-au înregistrat moartea. Adevărat că moartea aceasta n-a prea fost senzaţională. Un om şi-a curmat viaţa în clipa când a înţeles limpede că, între el şi oamenii spre care năzuise din toate adâncimile sufletului său, s-a deschis o prăpastie — atâta tot. Ce poate să însemne moartea unui om în vremea atâtor bătălii înverşunate în care se topesc zilnic mii de vieţi? Ş-apoi moartea însăşi nu e dureroasă; îngrozitoare este numai calea până la ea. Căci pe calea aceea se spulberă speranţele, sângerează inimile, se sfâşie sufletele… În urma poetului mort de bunăvoie a rămas un teanc de file stropite cu sânge. Le-am răsfoit din curiozitate. Pe urmă am citit cu luare-aminte. Era povestirea unei agonii zbuciumate, zvârlită pe hârtie într-o grabă înfrigurată, în ultimele ceasuri ale scriitorului. Mi s-a părut interesantă, mai ales că este sinceră ca o spovedanie. Războiul e o tragedie uriaşă, alcătuită dintr-o complexitate de tragedii mărunte. Câte milioane de oameni a înghiţit măcelul, atâtea milioane de drame a stârnit în lume, unele zdrobind numai trupurile, altele strivind sufletele. Şi poate că cele mai tăcute, ascunse, zăvorite în tainiţele inimii, au fost cele mai cumplite. Gloanţele, obuzele şi toate uneltele născocite spre a omorî cât mai mulţi oameni au cel puţin silinţa de-a ucide repede, de-a sfârşi mai curând chinurile trupeşti; pe când suferinţele sufleteşti rod îndelung temelia vieţii, ca o ceată de carii flămânzi, până ce izbutesc s-o sfărâme. În paginile acestea, găsite în faţa unui mort, războiul nostru, prea bogat în dureri, e mai mult decât un leit-motiv sforăitor. Nu i se văd zvârcolirile muiate în bălţi de sânge, nu i se aud fanfarele eroice, nici vaierele de doliu, dar i se simt pretutindeni palpitaţiile vijelioase, atotcuprinzătoare. Trece peste un om, îl calcă în picioare, i se încuibează în inimă, îl stăpâneşte şi, în cele din urmă, îl aruncă în ocna morţii. Ar fi fost poate potrivit să dau în vileag manuscrisul întocmai. Ar fi avut însă o înfăţişare de actualitate care i-ar scade preţul omenesc. De aceea am schimbat mai toate numele, care în original sunt purtătoarele unor persoane mai mult sau mai puţin cunoscute; am lăsat numai câteva, de-ale acelora ce, din diverse consideraţii, îmi închipuiesc că vor supravieţui frământările de astăzi. Am suprimat apoi unele pasagii care mi s-au părut că îngreuiază fără folos mersul povestirii, precum şi, pe cât s-a putut, supărătoarele repetări de fapte şi expresii. De asemenea, nu m-am sfiit să îndrept pe ici-colo stilul, fără totuşi a altera forma generală, care, prin spontaneitatea şi chiar prin neglijenţele ei, constituie o parte bună din farmecul cărţii. Şi, în sfârşit, spre a înlesni citirea, am grupat povestirea în capitole cu titluri pe care le-am desfăcut iarăşi în părţi numerotate. Se cuvine să mai adaug, pentru încheiere, că toate câte le povesteşte poetul dispărut sunt lucruri întâmplate aievea. Dacă totuşi pe alocuri cartea pare un roman, de vină este numai viaţa — care, orice s-ar 5 zice, este cel mai iscusit romancier din lume. L. REBREANU martie 1919           DE CE?       1   Mă numesc Remus Lunceanu. Sunt de treizeci şi unu de ani. Unii mă cred mai tânăr, fiindcă sunt slăbuţ, iar alţii mai bătrân, poate pentru că părul mi-e alb ca oaia… Multă lume mi-a spus că aş fi simpatic uneori. Cu toate acestea, puţini m-au iubit. Aş putea zice chiar că nimeni nu m-a iubit cu adevărat. Am o sumedenie de prieteni când îmi merge bine, şi n-am niciunul când aş avea nevoie. Sunt convins că am talent… Acuma, la marginea prăpastiei, îmi pot îngădui toată sinceritatea. Da, deseori, în sufletul meu, mi-am zis că sunt poate genial. Cine ştie?! E posibil să fiu, sau cel puţin ar fi fost posibil. Noroc însă n-am avut în viaţă. Numele meu a circulat numai în cercul acela prea strâmt care se cheamă „lumea literară şi artistică”, şi încă şi în cercurile acestea!… Viaţa te îndoaie, te suceşte, te îmbrânceşte şi-ţi impune compromisuri de care ţi-e silă. Inima ta te mână spre înălţimile albastre şi soarta te târăşte în noroiul uliţelor fără soare. Am fost modest şi timid totdeauna. Gălăgia m-a îngrozit. Poate dacă n-aş fi fost aşa, azi n-ar trebui să mă recomand cu atâta stăruinţă şi nici să scriu ceea ce scriu. Dar revolverul e aici, lângă mine, acum. Dacă întorc puţin ochii, îi văd gura neagră, cocoşul ameninţător… Trebuie să mă grăbesc. Ceasurile îmi sunt numărate. Mi-au mai rămas atât de puţine! Nici să mă înduioşez nu mai am vreme… Se apropie zorile şi nu se mai poate să văd răsăritul soarelui!… Nu, nu! E hotărât. M-am hotărât! Înainte, înainte!… Cusururi multe mi-a hărăzit Dumnezeu. Şi multe păcate. Şi multe slăbiciuni. Mi le-am cunoscut totdeauna fără înconjur, ceea ce nu fac niciodată cei isteţi în viaţă. Isteţimea mea în viaţă, vai de ea… N-am ştiut să mă apropiu de oameni. Aşteptam să se apropie ei de mine. Şi nici ei nu prea s-au apropiat. Eram o fire de veşnică opoziţie. Contraziceam cât puteam. Aceasta n-ar fi rău. Asemenea temperamente răzbesc şi se impun în lume când sunt însoţite de căldură şi mai ales de vehemenţă. Eu însă am fost contrazicătorul calm, agasant, plicticos, care, izbândind, lasă ură sau indispoziţie în urmă. De multe ori, în discuţii, după ce opoziţia mea triumfa, simţeam cum se aşază gheaţa în sufletele celor convinşi, şi parcă-i auzeam cum gândesc cu toţii: „O fi având dreptate, dar e scârbos”… M-am silit să-mi schimb firea. Şi n-am izbutit. Din pricina aceasta apoi s-a urzit în jurul meu o atmosferă stranie, în care se prind prea lesne toate bănuielile, toate învinuirile, toate săgeţile otrăvite. Un prieten, care se înfuria când îi imputam că nu mă iubeşte îndeajuns, odată, plângându-mă că cutare m-ar fi ponegrind, mi-a zis zâmbind cu un înţeles adânc: — Ce-are a face, dragul meu? Ţie nu-ţi pasă de nimic… Niciodată n-am ştiut să protestez şi să mă revolt la vreme. Jicnirile mă amuţeau în loc să mă facă să izbucnesc cu emfază. Mă durea zile întregi cea mai neînsemnată aluzie răutăcioasă, mă frământa şi mă chinuia, dar nu eram în stare s-o abat cu furia spontană care retează ascuţişurile. Mă mulţumeam în cele din urmă cu conştiinţa cinstei, uitând că cinstit nu e acela care e cinstit, ci acela pe care ceilalţi îl consideră cinstit, chiar dacă inima lui ar fi mai neagră ca postavul pompelor funebre… M-am însurat la o vârstă când alţii visează amante, care se schimbă ca şi cămăşile. Nevastă-mea e drăguţă şi bună, şi e singura fiinţă de care sunt aproape sigur că mă iubeşte, afară de mama, care mi-a păstrat, sărăcuţa, un cult special, fiindcă îi seamăn în toate privinţele. Tina mea mă vede cuceritor şi genial, mai ales când e în toane bune. Mă ridică în slavă pretutindeni unde poate, ceea ce face impresie asupra unora, căci admiraţiile mereu repetate sunt molipsitoare, ca şi calomnia. Trei sferturi din confraţii mei de azi şi-au făcut celebritatea lăudându-se singuri în scris şi prin viu grai, până ce a sfârşit şi lumea să creadă cum cred ei. Mai am şi trei copilaşi, o fetiţă şi doi băieţei. Nevasta şi copiii îmi sunt toată mângâierea în viaţă şi toată averea, adică îmi erau… Poate că e cam caraghios s-o spun. Dar acuma pentru mine nimic nu mai e caraghios, acuma, când peste câteva oare… Nu, nu vreau s-o iau înainte. Am nevoie de ordine, oricât îmi vine de greu să fac ordine în mintea care în curând nu va mai trebui să se zbuciume… Aş fi vrut să trăiesc cel puţin atâta să-mi văd mărişori copiii. Mă gândeam fetiţa s-o fac dansatoare, fiindcă e frumoasă, mlădioasă şi graţioasă. De multe ori ne-am certat cu nevastă-mea din pricina aceasta, căci ea ţine foarte mult la traiul liniştit, burghez, cu leafă fixă şi sigură… De-acuma va putea face orice cu ea. Eu nu voi mai avea niciun amestec… Pierd şirul, iată… Spun lucruri fără importanţă, când am atâtea, însemnate, pe care trebuie să mi le scot din inimă înainte de a-i opri bătăile. Ce greu este să coordonezi când sufletul îţi geme de povara durerilor! De-abia acum îmi aduc aminte că am uitat să spun tocmai ceea ce ar fi trebuit să arăt în primul rând: sunt ardelean. Asta-i tot. De vreo zece ani am venit în ţară. Dincolo fusesem un biet nimic îndrăgostit de scrisul românesc. Sună a frază goală adaosul acesta, şi totuşi, câte doruri naive cuprinde… Numai cel ce a trăit între străini vrăjmaşi ştie şi poate simţi şi preţui cu adevărat nostalgia cea mare şi copleşitoare. Mi-a trebuit o sforţare cumplită ca să mă arunc în necunoscut cu o poezie proastă în buzunar şi speranţe măreţe în minte. De câte ori n-aş fi avut dreptul să regret sforţarea aceea, de câte ori! Şi n-am regretat-o nici chiar azi, când… Deziluziile au venit curând, veşnic noi. N-am găsit iubirea pe care o aduceam eu de-acasă. Am fost nevoit s-o închid bine în inima mea, s-o tăinuiesc şi s-o apăr de glume şi de ironii. Pe-atunci care dintre profeţii de azi ar fi îndrăznit să proclame ceea ce se împlineşte? Pe-atunci alte lozinci aveau căutare, şi visătorii erau puşi la colţ… În lume numai cel ce ţipă are dreptate. Şi mie, vai, urâtă mi-a fost gălăgia de orice fel… Şi frazele care înlocuiesc sentimentele şi astupă golurile! M-am uitat împrejur şi am văzut, şi multe speranţe am pierdut din cele frumoase. M-am retras în ungher, umil, irosindu-mi visurile ca un sihastru. Şi anii au trecut peste mine şi m-au călcat în picioare şi mi-au înăbuşit glasul. Ce mai putea rămâne din visurile de odinioară? Măcar de-aş fi avut temperament de luptător. Războinicii se adună, se frământă în gura mare, se îmbulzesc, înaintează… Dar lupta nu mă ademenise niciodată. Se vede că mă născusem în zodia învinşilor lipsiţi de îndrăzneală şi de vigoare. Dacă aş fi fost astfel, poate că nici nu mai veneam aici, poate că rămâneam acolo unde războiul era o stare normală, unde e veşnic nevoie de luptători… Războiul! Am ajuns, în sfârşit. De-acuma va merge mai lesne. Nu-mi va mai fi teamă că voi pierde şirul…     2   A venit sub forma unui afiş mic, pe care scria cu litere roşii: mobilizarea… L-am văzut întâia oară în geamul tutungeriei de-alături. Şi inima mi-a tremurat, şi ochii mi s-au umplut de lacrămi. În sfârşit! De câte ori n-am visat eu clipa aceasta, deşi, sau mai ales că gura-mi fusese mută! Niciodată n-am simţit mai mare fericire. Trebuie să fi fost chiar cam ridicol puţin. N-aveam răbdare şi nici stare. Mă întorsei repede acasă. Nevastă-mea s-a uluit văzându-mă cu ochii aprinşi, cu obrajii îmbujoraţi… — S-a făcut, Tinico! A sosit ceasul… Dar nu am putut sta acasă. Bucuria cere s-o plimbi ca şi o haină nouă. Am hoinărit toată ziua mişcat, zăpăcit, răguşit de însufleţire… A fost ziua cea mai veselă şi mai fericită din toată viaţa mea, care se încheie acuma… A doua zi veni doctorul Aurel Neamţu, un prieten şi consătean, îmbrăcat în uniformă. — Ei, ce faci? îmi zise, zâmbind cu mulţumirea ce strălucea pe feţele tuturor atunci. — Cum, ce fac? Merg. Mai încape vorbă?! Eu nu-s patriot de cafenea, mă ştii… — Da, dar nu e atât de simplu cum îţi închipui… Ceilalţi sunt toţi aranjaţi… — La biroul de informaţii? Mulţumesc! N-am ştofă de informator şi-mi repugnă meseria asta. Cred că pot pretinde să mi se îngăduie să-mi fac datoria întreagă la locul de onoare! Mă aprinsesem, şi omul aprins e totdeauna declamator puţin. Se oferi să meargă cu mine la Ministerul de Război de îndată. El, cu uniforma, răzbea mai uşor. Am pătruns la un căpitan foarte ocupat. A aruncat o ochire în hârtiile ce i le prezentam şi mi-a răspuns grăbit: — La Statul-major, domnule, nu aici… Noi n-avem vreme acum să ne ţinem de d-astea. La Statul-major, în strada… Ieşii contrariat puţin. — Nu ţi-am spus că va merge greu? îmi zise tovarăşul. — Haidem la Statul-major! Am scris degrabă altă petiţie, am adăugat actele. Am izbutit să intrăm numai în curtea reşedinţei Statului-major. Trebuia să vorbim cu un colonel. Mi-a luat însă hârtiile un maior dintr-o fereastră. Dar mi le-a înapoiat numaidecât, zicând: — Treci d-ta la Ministerul de Război, în strada… Acolo se rezolvă chestiile acestea… — Tocmai de-acolo vin, domnule maior… Mi s-a spus că aici… — Da?… Foarte rău… Aici avem alte dara veri… în orice caz, aşteaptă câteva zile, sau o săptămână, două, până se vor linişti puţin lucrurile, şi încearcă din nou la minister, în strada… Convorbirea s-a sfârşit. Alt client mi-a luat locul sub fereastră. Ce să fac?… Să aştept? Bine, să aştept. Într-adevăr, primele zile de mobilizare impun sarcini uriaşe autorităţilor militare. Nu-i de mirare că n-ajung să se ţină de asemenea mărunţişuri. Voi aştepta. N-am ce face. Trebuie să aştept… Am aşteptat. Am găsit şi o consolare. Tiberiu Cordoveanu, un locotenent de dincolo, refugiat în timpul războiului, un luptător cunoscut de toată lumea, aştepta ca şi mine, fiindcă de asemenea nu voia să se războiască la partea sedentară. Dacă el trebuie să aştepte, de ce n-aş putea aştepta şi eu? Am aşteptat două săptămâni, şi pe urmă m-am înfiinţat iar la Ministerul de Război. Acelaşi căpitan grăbit m-a întâmpinat. Doar că acuma părea ceva mai nervos. — Nu ţi-am spus să mergi la Statul-major? — Am fost şi m-au trimis înapoi aici. — Aici? Aici? Aici? scandă căpitanul, fluturându-mi hârtiile cu mirare. Aici degeaba vii… Cel puţin acuma e degeaba. Poate mai târziu! Mai aşteaptă şi d-ta niţel. N-avea frică, nu se isprăveşte războiul aşa repede… — Atunci cel puţin să las actele, să mă aveţi în vedere?… Îmi daţi un număr ca să ştiu să le iau urma şi… — Nu-i nevoie… Hârţoage avem destule… Când va veni rândul d-voastră o să se anunţe. Peste o săptămână m-am îmbulzit din nou în cabinetul căpitanului. De astă dată mi-a zis zâmbind, compătimitor: — Bine, domnule, d-ta de ce nu te astâmperi? Ţii cu orice preţ să mori? Du-te şi-ţi vezi de treabă! Avem noi grije de d-voastră… — Cu toate acestea, aş vrea să-mi văd situaţia clarificată. O să las actele, sau poate mai bine să le trimit prin poştă, ca să am o dovadă?… — Aşa să faci… Bună ziua!… Am împachetat bine toate hârtiile. M-a costat nouăzeci de bani expedierea. Recipisa mi-a rămas în portofoliu. O amintire. Cu atâta m-am ales de altfel. Cu căpitanul n-am mai îndrăznit să dau ochii. Mă temeam că în cele din urmă o să mă dea afară. Observasem că-i devenisem o obsesiune. Dar peste câteva zile am aflat de la un sergent mai milostiv că hârtiile mele au sosit şi că au căzut chiar în mâinile căpitanului. Îmi închipuiesc cum m-a blagoslovit văzându-le… De-acuma totuşi mă mai liniştii. Bine că sunt actele sub ochii celor hotărâtori! De rezolvat trebuie să se rezolve. Când e atâta nevoie de oameni, s-ar putea să se înlăture? Cu toate acestea, inactivitatea, în momentele când se vedea că e nevoie de puterile tuturor, mă omora. Aş fi dorit să fac orice în aşteptare. Aveam ceasuri 50 de disperare aproape. Toată lumea să fie oare folositoare, numai eu nu? Credeam că voi fi chemat undeva, oriunde. Dar când am văzut că chemarea nu vine, m-am hotărât să mă ofer singur: Cine ştie cât poate să ţină rezolvarea în care îmi pusesem nădejdea? Până atunci să stau cu mâinile în sân? Într-o zi văzui că e nevoie de desenatori la direcţia muniţiilor. „Până una-alta şi aici aş putea fi de folos! mi-am zis. Mă pricep la desen puţin, şi, în orice caz, nu sunt prost”… Am bătut, şi poarta nu mi s-a deschis… Iarăşi văzui că se caută, la serviciul supravegherei internaţilor sau prizonierilor, oameni cari să cunoască mai multe limbi străine… — Bravo! Iată un loc unde trebuie să fie nevoie de mine! Am bătut, şi porţile au rămas închise… Mi-am luat inima în dinţi şi m-am oferit la serviciul care-mi era cel mai urât, la cenzură. Şeful de cabinet, un băiat foarte cumsecade, mi-a primit cererea şi tot el mi-a înapoiat-o peste câteva zile. — Mai aşteaptă şi tu niţel… Trebuie să se aranjeze şi situaţia voastră azi-mâine! mi-a spus dânsul cu o căldură care voia să fie încurajare sau consolare. Azi-mâine! Când aud acuma vorba asta, mi se pare o ironie usturătoare. Săptămâni întregi, luni de-a rândul a ţinut acel „azi-mâine”. Şi războiul îşi urma calea însângerată şi glorioasă, începea să ne zgâlţâie frontierele, să ne zguduie munţii ocrotitori. O ameninţare mare plutea în văzduh, cutremurând sufletele, răspândind înfrigurarea. Vrăjmaşul se năpustea cu furie să ne puie genunchiul pe grumaz. Vitejia se fărâmiţa în faţa puhoiului cotropitor. Loviturile alternau când ici, când colo. Nicio jertfă nu li se părea prea mare, atâta le era de cumplită setea de răzbunare… Braţele noastre prindeau să slăbească. Ne împuţinam parcă văzând cu ochii. Se astupa colea un gol, şi dincolo se ivea îndată altul; povestea antireului lui Arvinte. Lumea toată ne privea, ne compătimea şi ne trimetea fraze. Şi vlaga noastră se scurgea din mii de răni…     3   Casa noastră luase foc, şi eu trebuia să privesc neputincios… Mă revoltam acasă, singur, amărât. Devenisem plictisit, posomorit… Doar câte un zvon optimist mă mai înviora, chiar dacă vedeam că nu poate fi serios, în ceasurile grele speranţa e cea mai vie şi mai mângâietoare şi se agaţă bucuroasă de toate închipuirile. Nu se poate să ne prăbuşim când avem dreptatea în frunte. Nu se poate! Nu se poate! Şi aşteptam mereu… Azi-mâine! Din când în când, mai călcam pe la Ministerul de Război. Nu mă mai duceam la căpitanul meu. Îmi dădeam seama că, în zilele acelea, ar fi avut dreptate să mă poftească să închid uşa pe dinafară. Dar aveam acuma pe sergentul blajin, cu ochii speriaţi, cu glasul blând… îl îndrăgisem… La dânsul mă opream. Părea că-mi înţelege sufletul. Îmi zâmbea când mă vedea intrând în odaia veşnic plină de oameni cu feţele îngrijorate. Şi mereu îmi şoptea cu o nădejde curată în voce: — Nimic… Tot nimic… Mai ai răbdare…

OCTOMBRIE   1     Casa avea subsol şi parter şi o fâşie de curte asfal­tata cu poartă de fier împletit spre stradă, şi în fund cu grădiniţă. Zugrăvită de curând galben-cenuşiu, culoare despre care Rosmarin aflase de la un arhitect prieten că e mai durabilă şi rezistă bine la intemperii, se deose­bea de celelalte clădiri din strada Transilvaniei prin faţada încărcată abundent cu ornamente de gips. Pe ferestrele subsolului, deopotrivă de late cu cele de la parter, dar numai pe jumătate de înalte şi aproape atingând nivelul trotuarului cu marginile de jos, tre­cătorii curioşi ar fi putut observa ce se petrece înlăuntru dacă doamna Rosmarin n-ar fi avut grijă să tapeteze geamurile interioare cu hârtie imitând sticla lăptoasă. Dintre camerele subsolului, amândouă la stradă, una era a bunicii, iar cealaltă sufrageria de toate zilele pe care Mircea şi Liana o porecliseră în derâdere „living room", fiindcă de fapt familia mai mult aici îşi trăia traiul: aici mâncau, afară de când aveau mosafiri străini, aici se odihneau şi tăifăsuiau şi plănuiau toată ziua, în jurul bătrânei mese rotunde cu vreo duzină de scaune ieftene vopsite roşu sânge. Bătrânul Ros marin aici îşi făcea siesta după-amiezile, cel puţin o oră, pe divanul din colţ, după uşă, care a fost patul lui Mircea înainte de a-şi fi luat garsoniera în oraş şi mai era şi acum când se întâmpla, destul de rar, să mai doarmă acasă. Baremi d-na Rosmarin, gospodină renumită de harnică şi de energică, numai aici se simte cu adevărat la largul ei, alături de bucătăria mare, luminoasă, unde este loc destul şi pentru culcuşul servitoarei Tinca. Iese din sufragerie în gangul larg cât holul de deasupra şi iată în dreapta bucătăria cu uşa veşnic închisă, ca să nu se împrăştie în toată casa mirosul de mâncări, iar în faţă pivniţa, împărţită în compartimente anume pentru lemne şi legume. Camera bunicii comunică, fireşte, cu sufrageria, dar are ieşire şi spre gang chiar în dreptul scării de beton ce urcă la parter cu trepte blânde şi cu platformă de odihnă la cotitură. în peretele din fund al platformei e uşa de serviciu pe unde însă umblă obişnuit toţi ai casei, intrarea principală, prin marchiza de sticlă albastră din curte, fiind întrebuinţată numai când vine lume străină. Petrecându-şi viaţa mai mult în subsol, familia Rosmarin făcea economie de lumină şi de căldură, ba mai cruţa şi mobila cea bună de sus. Singură Liana, şi mai ales de vreo doi ani, de când a intrat în Univer­sitate, s-a apucat să strice vechea rânduială retrăgându-se din ce în ce mai des în camera ei, să citească sau să mediteze. Camera Lianei, decretată de ea ca atare, era însuşi salonul de la parter, cu mobila bătrânească atât de bine păstrată de părea nouă-nouţă, cu pianina şi gramofonul (aparatul de radio avea în hol un loc mai bun), cu divanul plin de perne, cu micul biurou feminin în colţul dintre două ferestre şi turnanta cu cărţi. Rosmarin a avut destule discuţii cu fata, din cauza asta, mai avea şi acuma, dar în zadar. Cine să se înţe­leagă cu tinerii din vremea de azi? Şi încă Liana e fată bună şi cuminte, nu ca altele de seama ei... Parterul era împărţit ca şi subsolul. Deasupra su­frageriei de toate zilele se afla salonul, alături de sufra­geria cea bună cu masă lungă de stejar pentru două­sprezece persoane, scaune de piele cu speteaza înaltă, bufet şi servantă modeme, joase şi, pe pereţi, câteva naturi moarte, pânze originale, cumpărate de la Alcalay mai ieften decât reproducerile. Deasupra pivniţei era dormitorul cu patul dublu de nuc, vechi, solid, cu dula­puri şi scrinuri, cu uşa secretă la odaia de baie. Patul venea cu căpătâiul la zidul dinspre scară şi cu picioarele spre ferestrele ce priveau în curte. Calcanul clădirei vecine, ridicată pe locul lor vândut în ajunul războiului, împiedeca acuma soarele să le bată în geamuri dimineaţa, ca odinioară... Cât ţinea jos gangul, aici se întindea holul (bătrânii îi ziceau tot antreu, cum apuca­seră de mult), având în fund camera de debara, separată numai printr-un perete fals, şi în capătul celălalt, ieşind până în mijlocul curţii, marchiza cu uşa de sticlă zgrunţuroasă şi câteva trepte spre stradă. Era veche casa, poate de vreo cincizeci de ani, clădită de răposatul Nae Popescu pe terenul şi din zestrea bunicii. Fusese fără subsol, numai cu pivniţă şi trei camere, cele două din faţă şi alta unde se găseşte azi scara de serviciu, o casă simplă, în formă de L. De-abia mai târziu, când au început să prindă cheag şi mai cu seamă când unica fată, Didina, s-a făcut de măritat, s-a gândit bătrânul că ar fi bine să transforme căsuţa aşa încât la nevoie să poată adăposti un ginere. Cum zidurile erau foarte solide, a chibzuit că ar fi mai economicos să transforme parte din pivniţă în odăi de subsol, să adaoge din nou doar o cameră şi antreul şi astfel să aibă tot ce trebuieşte. A lucrat fără arhitect şi l-a costat mai scump decât dacă ridica alt rând de case, că loc aveau pe atunci destul Pe urmă, peste alţi câţiva ani, după ce Didina a devenit d-na Rosmarin, a trebuit să mai facă o modificare, anume să astupe intrarea în subsol, exterioară, pe lângă marchiză, pe o scăriţă întunecoasă, pe unde curgea apa ca într-un rezervoriu când ploua tare, şi să construiască scara cea mare din dos, legătura sigură între jos şi sus, între înlăuntru şi afară. Cât a trăit bătrânul Popescu, om harnic, încăpăţânat şi autoritar, el se culca în dormitor împreună cu Frusina, iar Rosmarin cu Didina dormeau jos unde şade acum bunica cu Bebe, nepotul cel mai micuţ. Războiul, cum a răscolit toate în toată lumea, a sfărâmat şi a răsturnat toate rosturile casei. Nae s-a prăpădit în refugiu, la Iaşi. N-ar fi fost nevoie să plece din Bucureşti, fiind trecut de şaizeci de ani, dar fusese cam fricos şi-i intrase în cap că nemţii au să-l spânzure în Piaţa Pala­tului fiindcă i-a înjurat în gura mare, înainte de-a intra noi în luptă, şi chiar s-a certat urât pe chestia asta cu un bulgar care îndrăznise să-l contrazică. Rosmarin, ca funcţionar al statului, a fost evacuat cu ordin, luându-şi nevasta şi pe cei doi copii, Liana numai de şase ani, iar Mircea abia mai răsărit de cum e azi Bebe. Astfel Frusina a rămas singură să-şi păzească şi casa, şi bruma de avere ce se mai agonisise. în 'mijlocul tuturor nenorocirilor a avut cel puţin norocul de i s-a dat în cvartir un ofiţer neamţ de omenie prin a cărui protecţie a putut salva tot, încât n-a lipsit nici un cui când s-au întors din pribegie, ba a mai făcut şi câteva îmbunătăţiri, bunăoară asfaltarea curţii aproape pe gratis. Atunci s-a obişnuit Frusina să doarmă în subsol, lăsând sus pe neamţ în toate camerele. Fe urmă ea, văduvă, a rămas jos, iar sus s-au instalat soţii Rosmarin.     2     Alexandru Rosmarin era acru şi ursuz. în cei şai­sprezece ani, cât au vieţuit împreună, şi-a însuşit numai apucăturile tiranice şi izbucnirile de mânie ale socrului său, dar nimica din jovialitatea-i zgomotoasă care între­ţinuse în casă în general o atmosferă de voioşie. Totuşi pe Rosmarin însuşi răposatul l-a ales de ginere, dintre mai mulţi pretendenţi. Didina era numai fată de negustor, fără carte (tocmai bine silabisea în Universul lui Cazzavillan crimele şi întâmplările din toată lumea), fără franţuzească şi fără fasoane, dar singură la părinţi, frumoasă picătură şi cu o zestre bunicică; dacă n-ar fi fost decât casa, care fatal îi revenea, şi încă însemna ceva, chiar pe vremea aceea. Rosmarin era, şi atunci, funcţionar la Finanţe, fireşte, mititel de tot. Popescu a pus ochii pe el părându-i-se mai aşezat şi fără pretenţii exagerate ca ceilalţi care cereau pe şleau să le numere atâtea mii de lei. Rosmarin n-a făcut caz de bani. Iubea cu adevărat pe Didina şi mai mult suspina. Pe atunci era simpatic la înfăţişare şi atât de sfios că bătrânului îi era frică să nu-i facă de râs neamul bărbă­tesc. Măritându-şi odrasla cu un funcţionar, negustorul se simţea Mîndru şi în plină ascensiune pe scara socială. Atunci, ca şi totdeauna, funcţionarul era idealul românului doritor de trai bun cu muncă puţină. Func­ţionarul înseamnă doar omul care în fiece lună primeşte sigur şi anticipat o leafă, tune-fulgere-trăznească, fie criză, fie belşug, care lucrează mai nimic şi totuşi se ridică mereu în grad dacă e deştept, care are avantagii în toate şi pretutindeni, iar la bătrâneţe rămâne şi cu pensie până la moarte. Mai tare s-a înrăit Rosmarin în ultimii ani de când trăia necontenit sub ameninţarea ba să fie scos la pensie înainte de termen, ba să-l treacă în cadrul auxiliar, ba chiar să fie suprimat din serviciu pur şi simplu pentru vreun motiv oarecare, şi motive se găsesc destule dacă vor să găsească cei mari. Avea cincizeci şi opt de ani din care treizeci şi doi în serviciul statului. N-avea carte. Spunea totuşi, la nevoie, fără alte precizări, că a făcut patru clase de liceu. în statul său personal de la minister nu se găsea nici un certificat de studii, numai declaraţia lui că actele i s-au prăpădit în timpul războiului. Când a început el cariera biurocratică nu se căutau slujbaşii după numărul claselor absolvite, ci după obraz şi după propteaua cu care se înfăţişau. Pe el l-a recomandat şi l-a numit un deputat de pe vremea aceea. Dumnezeu să-l odihnească în pace. Fiindcă avea scris frumos şi a fost supus şi harnic, l-au păstrat până s-a învechit, iar pe urmă nu l-a mai putut clinti nimeni din pricina vechimii şi a drepturilor câştigate. Dealtfel ştiind să se poarte cu superiorii, a dobândit reputaţia de funcţionar destoinic şi a ajuns să fie socotit aproape indispensabil şi în orice caz un stâlp al breslei. La avansări însă nu l-a ajutat norocul suficient. Au trecut peste dânsul şi buni şi răi, unii cu mai multă carte, alţii cu protecţii mari. El a luptat numai cu munca şi plecă­ciunile. După război pe urmă au năvălit cei cu licenţe şi diplome peste diplome. Atunci s-a resemnat de tot, mai ales când a fost făcut totuşi subdirector. Mărturisea tuturor că el n-are ambiţii, că se dă bucuros la o parte ca să lase loc tinerilor, că e rândul lor acuma să lupte şi să se ridice. în sineşi însă se credea profund nedreptăţit. Cu experienţa lui bogată, ar trebui să fie azi director general. Administraţia ţării nu se face cu diplome; practica te unge funcţionar adevărat. Lumea şi-a pier­dut cumpătul, de aceea merge din rău în mai rău. Mereu ne organizăm şi ne reorganizăm de nici nu mai poţi şti ce va aduce ziua de mâine. Când credea să mai ia cel puţin o clasă, să-şi îmbunătăţească pensia, s-a pomenit retrogradat şef de serviciu păstrându-şi titlul şi salariul de subdirector. Uite, se plângea, recunoştinţa statului pe care l-a slujit o viaţă de om, cu cinste. Se gândea la pensie, neavând încotro, dar o dorea mai târziu şi cât mai mare. Gândul îl înspăimânta fiindcă îl obliga să se întrebe ce va face când nu va mai merge în fiecare zi la biurou? Va sta toată ziua pe acasă să încurce pe Didina, sau va bate trot oarele pentru a-şi trece timpul? Uneori îşi zicea că are să activeze în politică. îndată ce îşi va fi regulat drepturile la pensie, se va înscrie într-un partid (la liberali negreşit, căci naţionali-ţărăniştii s-au purtat mizerabil cu funcţio­nărimea), va vorbi la întruniri, va ajunge senator şi va pretinde vehement reorganizarea ţării pe baze sănă­toase prin întărirea statutului funcţionarilor şi sporirea lefurilor. Despre planurile acestea şi altele similare nu cuteza însă să vorbească decât cel mult cu nevastă-sa care era deplin convinsă de superioritatea lui. Nici măcar faţă de copii nu se destăinuia, mai ales faţă de copii; obraznici cum sunt, ca toţi copiii de azi, ar fi în stare să-l ia peste picior şi să-i aducă aminte că nicio­dată n-a legat în lume nici trei fraze, necum un discurs. A fost întotdeauna foarte econom şi casnic. Nu i-a prea plăcut să-i vie mosafiri şi nici el nu s-a îmbulzit la alţii cu vizitele. Păstra relaţii tocmai atâtea cât să nu zică oamenii că e sălbatec. Acuma, de când Liana e domnişoară mare, a trebuit să se mai schimbe lucrurile. Fata nu poate fi ţinută sub obroc. Trebuie să iasă, trebuie să primească. Azi-mâine poate să se mărite. Ea ţine mai mult la Universitate, e studentă eminentă, numai bile albe, peste un an va avea şi licenţa în buzu­nar. în vremurile acestea, când până şi sergenţilor de stradă li se cer studii, nu strică să aibă şi fata diplomă, măcar ca o rezervă pentru orice eventualitate. Deşi cariera cea mai sigură pentru fete tot măritişul rămâne, dacă nemeresc un bărbat bun. Liana nu admite înţe­lepciunea asta, fireşte. Ea vrea o profesiune, banul ei din munca ei, să poată fi totdeauna independentă, chiar de s-ar mărita. N-ar suferi, zicea, să ajungă la cheremul nimănui. Femeia trebuie să fie egala bărbatu­lui, nu sclava lui... Rosmarin zâmbea de câte ori o auzea vorbind aşa. Era convins că viaţa are să-i ajus­teze teoriile. Căsnicia bazată pe independenţa soţilor e sortită să se destrame tot atât de repede cum s-a încheiat. Bătrânii nu se amestecau în micile sindrofii ale Lianei. Veneau aproape săptămânal prietene de-ale ei, ici-colo şi băieţi, vorbeau, dansau după gramofon, se mulţumeau cu un ceai, prăjituri, dulceaţă, ce se găsea. Nu însemnau vreo cheltuială simţitoare, nici vreo altfel de încurcătură. De cele mai multe ori Rosmarin nici nu trecea pe sus, în salon, unde n-ar fi făcut decât să jeneze pe tineri prin prezenţa sa. însăşi Didina de-abia se arăta şi numai ca să nu-şi închipuie, mai cu seamă fetele, că părinţii se dezinteresează de rosturile Lianei... Altceva erau sindrofiile mari cu invitaţi anume, bătrâni şi tineri, ca aceea care se pregătea pentru mâine şi din pricina căreia toată casa, de vreo săptămână, trăia într-o continuă şi plăcută agitaţie. Asemenea petreceri dădeau două, cel mult trei pe an şi de reuşita lor atârna oarecum onoarea familiei. Importanţă cu totul deosebită avea sindrofia de întâi novembre. Era ziua Lianei, aleasă de ea acum trei ani, când a intrat în Universitate şi în lume. Cea dintâi a fost şi cea mai strălucită: au avut şi lăutari, au servit şi puţină şampanie şi s-a prelungit până spre dimineaţă. Pe-atunci criza nu bântuia încă atât de cumplit ca azi. Pentru sindrofia de mâine Rosmarin părea mai înfrigurat ca toţi. Iar circulau, de un răstimp, veşti grave despre primeniri de funcţionari şi, fiindcă el se socotea mereu ameninţat, voia să-şi asigure oarecare prop teii în minister, ca să fie cel puţin prevenit, de s-ar întâmpla vreo nenorocire. De aceea a poftit câteva persoane simandicoase cu care să se sfătuiască şi de la care să afle noutăţi. Pe chestia invitaţilor însă se ciocnea cu Liana care privea petrecerea aceasta ca o proprietate a ei şi căuta să reducă pe bătrâni. Chiar la dejun a fost o discuţie destul de animată, încât Rosma­rin s-a enervat rău că o fată inteligentă şi cu pretenţii nu e capabilă să judece mai serios viaţa. S-a culcat amărât, a dormit două ore şi s-a deşteptat bosumflat şi obosit. în cameră nu era decât Didina. Liana plecase cu Tinca să facă acum cumpărăturile căci mâine e duminică şi băcăniile cele mari sunt închise. Bebe ieşise cu bunica la un cinematograf. Rosmarin se învârti puţin prin casă, apoi îşi luă pardesiul căptuşit, bombă­nind: — Ia să mă mai mişc şi eu niţel că somnul ăsta m-a ameţit de tot... — Du-te, dar să nu stai mult că-i răcoare, să nu răceşti! zise Didina fără să ridice nasul din socotelile pieţei cu care se lupta în fiecare după-amiazi. Bătrânul mai zăbovi prin curte, examinând câte ceva, ieşi în stradă, merse până aproape de Cişmigiu şi apoi se întoarse repede acasă. Se însera, se lăsase într-adevăr răcoare şi mai ales umed, încât îi era frică să nu răcească, fiindcă răcea îndată şi făcea câte-un guturai care-1 chinuia trei, patru zile, obligîndu-1 să tragă ţuică pe nas până se îmbăta de-a binelea. Tinca sosise între timp încărcată. Pe Liana o lăsase pe Calea Victoriei să mai târguiască unele mărunţişuri. Masa era plină de pachete. Didina le desfăcea, pe rând, le cerceta, le admira, le preţuia. Rosmarin îşi trase un scaun şi începu să ciugulească ba din şuncă, ba din brânzeturi, până ce femeia îl dojeni: — Astâmpără-te, Alexandre, că doar nu eşti copil... Ori dacă ţi-e foame să-ţi aducă Tinca un tacâm, să mănânci ca oamenii! — Ce foame? făcu bătrânul cu gura plină,continuând după o pauză, ca să schimbe vorba: Dar Mircea n-are de gând să mai dea pe acasă?... El vine mâine ori nu vine, baremi să ştim? Parcă întrebarea ar fi izbit-o în punctul cel mai dureros, d-na Rosmarin răspunse cu imputare: — Mă mir că mai şi întrebi când numai tu eşti de vină că băiatul ăsta s-a stricat în aşa hal. Tu ai fost moale şi ai crezut că eşti bun şi acuma uite... Rosmarin se simţi ofensat, se înţepeni pe scaun şi zise demn ca să-şi mascheze supărarea: — Tineretul de azi nu e ca pe vremea noastră, Didino, nu uita! Dacă n-ar fi el stricat din firea lui, s-ar simţi şi n-ar face ce face. Un vlăjgan de douăzeci şi opt de ani împliniţi trebuie să aibă ruşine. Eu la vârsta lui eram însurat şi cu copil, nu cu garsoniere! — Copilul trebuie învăţat şi cioplit şi când e mic, şi când e mare. Tinerii pot să greşească, d-aia-s tineri, dar părinţii sunt datori să-i oprească de la rele şi să-i îndrepte pe calea bună. — Nu te-am pomenit pe tine niciodată să vorbeşti ca o femeie bătrână şi cuminte —  făcu Rosmarin mai apăsat, totuşi mereu calm fiindcă era şi servitoarea de faţă. Pe de o parte îmi reproşezi că nu-1 muştruluiesc, pe de altă parte imediat sai cu gura când îi zic ceva... Discuţiile asupra acestui subiect, începute acum zece luni după ce Mircea şi-a luat locuinţă în oraş, nu se mai sfârşeau. Se simţeau profund umiliţi că fiul lor, fără să fie căsătorit, nu stă în casa părintească. A fost şcolar leneş şi numai bătrânul ştie cât s-a căciulit până l-a trecut dintr-o clasă în alta ca să nu-şi piardă bursa şi apoi până i-a obţinut un loc de funcţionar la Interne pe când era încă în Universitate. N-a dat nici un ban în casă, dimpotrivă l-au mai ajutat ei de multe ori deşi ştiau că-şi cheltuieşte leafa cu femei şi în petreceri. Drept recunoştinţă le-a făcut ruşinea cu garsoniera de se minunează toată lumea cumsecade. — Dacă băiatul nostru pentru care ne-am sacrificat atâta, nu poate fi cu noi nici într-o zi ca asta, atunci ce să mai zic şi eu, dragă Alexandre? murmură d-na Rosmarin oftând de amărăciune. Bătrânul însă observă batjocoritor: — Ce să te mai miri de Mircea dacă însăşi mama ta tocmai acuma se găseşte să meargă la cinematograf ? — Lasă, omule, nu fi aşa de hain cu biata matîna că ştii bine cât nu-i place dumneaei să hoinărească pe străzi, că-i bătrână şi bolnăvicioasă... Dar dacă nu scapă de Bebe? Ori mai bine să fi lăsat copilul să păţească cine ştie ce pe la cinematografele astea de cartier?     3     — Să aştept, domnişoară? — Dacă-ţi face plăcere ... — Mult ? — Până mâine dimineaţă, cred. Sunt acasă la mine, aici! Văzând mutra uluită a tânărului, Liana izbucni într-un râs zgomotos. Totuşi numai după ce intră în curte şi închise poarta, continuă: — Da, da, uită-te bine la numărul casei... Strada Transilvaniei, 33!... Şi acuma îţi mulţumesc că m-ai urmărit cu atâta perseverenţă şi m-ai adus acasă. Cel puţin mi-ai ţinut de urât, deşi eu nu ţi-am răspuns până aici. Bună seara! Dispăru în fundul curţii fredonând ironic şi aproape alergând parcă i-ar fi fost frică. Părinţii îi auziră paşii grăbiţi coborând pe scară şi glasul băieţesc care lălăia în tactul treptelor o melodie zvăpăiată. Năvăli pe uşă cu o vioiciune care risipi atmosfera mocnită din cameră: — Uf ! Sunt ostenită de nici nu vă văd!... Tincuţo, ia repede pardesiul şi blana şi du-le sus!... în Piaţa Palatului s-a agăţat de mine un cavaler şi nu m-a slăbit până acasă! Ce m-a pisat! Şi numai prostii! păcat de el, că altfel era băiat nostim... Ce zici, mămicule scump, ţi-a plăcut ce-am târguit?... Superbe lucruri, nu-i aşa? Şi n-am cheltuit peste prevederi, ba încă mi-am luat ceva şi pentru sufletul meu... Mamă-sa o sorbea din ochi de dragoste şi admiraţie. Rosmarin clipea mişcat, aprobându-i fiece cuvânt. Până şi Tinca, de obicei posacă, avea un zâmbet pe faţa-i lătăreaţă. Liana era răsfăţata casei mai mult chiar decât Bebe. Baremi bunica o diviniza mai ales pentru inima ci fără pereche de bună şi de simţitoare. — Cum să nu se ţie boierii după d-voastră, domni­şoară, dacă sunteţi aşa de frumoasă! zise deodată Tinca, întrerupând cuvintele Lianei. — Ei, şi tu acuma ! murmură Didina cu o imputare satisfăcută. Rosmarin surâdea în vreme ce .Liana striga vesel: — Sunt frumoasă, Tincuţo? Bătu din palme şi se răsuci cu paşi de dans împreju­rul camerei parcă ar fi auzit o mare noutate. Apoi, după ce Tinca ieşi cu haina şi blana, se aşeză la masă, începând să examineze cu amănuntul cumpărăturile, explicând fiece lucru în vederea zilei de mâine. Era obişnuită să primească complimente şi totuşi îi făceau plăcere ori de la cine veneau. Pe stradă bărbaţii întorceau capul după ea ca şi când ar fi răspândit o vrajă irezistibilă. Figura ei de fetiţă mirată şi nevino­vată, cu părul blond natural, cu obrajii puţin bucălaţi, cu nasul mic obraznic, nu o prea distingeau din mulţi­mea de femei drăgălaşe care dau străzilor bucureştene, altfel puţin remarcabile, un aspect atât de simpatic. Ochii ei însă fascinau prin culoarea lor albastră închisă cu reflexe violete, adumbriţi de lungile gene blonde ca într-un cuib de aur. în privirile lor scăpăra curiozitatea inteligentă, un etern semn de întrebare, şi, mai ales în momentele de uitare de şine, o pâlpâire stranie, o melancolie tulburătoare ca un avertisment ascuns. Avea gura senzuală arcuită cu buzele pline şi totdeauna foarte vopsite. Pentru că încolo nu se farda deloc, excesul de roşu cheltuit pe buze părea o sfidare care atrăgea atenţia subliniind vioiciunea ochilor. Zveltă, cu talia mlădioasă, cu o degajare băieţească în mers şi în mişcări, fără rigiditatea calculată a femeilor cochete veşnic atente să nu-şi deranjeze frumuseţea îndelung îngrijită, îi şedea bine orice făcea precum îi venea bine orice îmbrăca. în vocea ei groasă contrastând cu obrajii de păpuşă, vibrau inflexiuni moi, mângăioase, cu nuanţe ironice. — Mămicule, să ştii că am trecut pe la coafor şi ţi-am luat oră şi ţie pentru mâine dimineaţă la zece! Mergem împreună! Vreau să fii ca o regină la ceaiul nostru, să le baţi pe toate cucoanele, să nu fie nici una mai frumoasă şi mai cochetă ca tine! Didina surise răspunzând cu o modestie firească: — Parcă de mine e vorba... Eu sunt bătrână, mi-am trăit traiul. Tu să fii, şi voi... — Ba să mă ierţi, cucoană! interveni Rosmarin. Ce bătrână?... Are dreptate Liana, perfectă dreptate! Păpuşă să te faci mâine, că poţi şi ai cu ce!... Dacă domnişoara e aşa de frumoasă, cu cine seamănă, cu mine? — Liana seamănă cu matîna, c-o ţii minte şi tu cât era de frumoasă... — Şi tu parcă aveai vreun cusur? stărui bătrânul. — Uite ce galant e tata! se bucură Liana. Bravo, tată! Aşa-mi place şi aşa-ţi stă bine, nu mohorât şi acru şi... Camera, pentru economie, era luminată de un singur bec electric, destul de puternic, atârnând din tavan deasupra mesei într-un abajur mare de mătase roză. în soba de teracotă, cu uşiţa deschisă, mocnea un rest de jăratec care însă nu mai dogorea. — Mi se pare că s-a stins de tot focul— zise Rosmarin ca şi când ar fi vrut să oprească o alunecare a gândurilor. D-na Rosmarin dădu să se scoale, dar Liana sări: — Lasă, mămicule, că eu sunt tânără!     4     Peste vreo oră se auzi un zgomot în odaia bunicii unde era întunerec şi uşa dată la perete. — A sosit matîna! spuse Liana. Cum or fi intrat de nici nu i-am simţit? Bunica cu nepotul se furişaseră în casă intr-adevăr ca nişte vinovaţi, să mai amâne, dacă se poate, izbucni­rea furtunei. Prevăzuse bunica şi spusese lui Bebe pe drum: „Acuma să vezi iar scandal şi gălăgie !... Dacă nu mă asculţi deloc şi mă ţii acolo să vezi de două ori filmul!" — Ce-i cu voi. Bebe, de staţi până noaptea pe străzi? începu Didina supărată. — Ce să fie, mămico ? strigă copilul îmbufnat, vrând să pareze astfel avalanşa de dojeni. Am fost la cinema şi am stat până s-a isprăvit programul. Şi gata. — Nu zău, mamă, că şi d-ta te întreci cu firea! continuă Didina. Copilul n-are minte, că-i copil, dar d-ta ar trebui... — Apoi dumneaei ce-i pasă că n-are nici o grije ! adăogă Rosmarin. Morala se dezlănţui întreagă asupra bunicii care, obişnuită, tăcea şi se dezbrăca prin întunerec, aşezându-şi la locul lor, haina, pălăria, jerseul, fularul. Bebe, răsfăţat şi sigur de imunitate, căuta să le ţie piept trântind ici colo câte-o obrăznicie pe care, fireşte, nu o lua în seamă nimeni, că doar e copil. Avea acuma peste şaptezeci de ani bunica. în ultimul timp slăbise şi parcă scăzuse. Se ţinea totuşi bine, nu bolea şi muncea în menaj la toate, alături de Didina şi de Tinca. Pe faţa-i albă şi uscată cutele fine în jurul ochilor şi la colţurile gurii păreau urmele unui surâs înviorător. Dealtfel şi azi când zâmbeşte se înseninează casa. Se vorbea despre frumuseţea ei de odinioară ca de o minune, adăogându-se totdeauna că a fost atât de cinstită încât nici gurile cele mai rele n-au putut scorni nimica pe socoteala ei. De când a rămas văduvă şi trăieşte de la copii, cu toate că averea şi casa sunt ale ei, zestrea părintească, a devenit paratrăznetul tuturor discuţiilor în familie. Asupra ei îşi descarcă toţi necazurile, căci ea e liniştită şi mai bine lasă să treacă de la dânsa decât să întindă cearta. în privinţa asta îi seamănă perfect Liana care la fel are oroare de ţigănie. Rosmarin i-a zis la început mamă, ca şi Didina; numai la supărare îi zicea şi azi soacră, iar la toane bune coană Frusino, ca lumea străină. Când Mircea, în primii ani de copilărie, a botezat-o „nica", toţi au numit-o pe urmă aşa până ce Liana a prins a-i spune mămică de s-au luat şi ceilalţi după ea. în sfârşit acuma familia îi zicea matîna, cum i-a zis Bebe când a fost mai mititel în loc de mamă bătrână, numele de mămică rămânându-i Didinei. Bunica era totuşi confidenta intimă a tuturor, chiar a Tincăi. Blajină, ascultând cu bunătate, păstra cu sfin­ţenie orice secret şi nu purta niciodată vorbele de la unul la altul. Pe Liana a iubit-o mai mult dintre toţi nepoţii şi dacă se ruga Atotputernicului să-i mai dăru­iască zile de trăit era numai ca să apuce s-o vază mireasă. Bebe stătea şi dormea în odaia ei. Se înţelegeau bine împreună. Vorbea şi se sfătuia cu el ca şi cu un om mare. Se obrăznicea el deseori şi n-o prea asculta, dar alteori avea drăgălăşii faţă de ea prin care îşi răs­cumpăra toate greşelile... După ce-şi potrivi tacticos toate la locul lor, bunica îşi luă pe umeri o broboadă, să nu răcească, trecu în sufragerie şi se aşeză binişor la masă. Bebe, bosumflat, îşi făcea de lucru într-un colţ. Liana, ca să-l împace, îi duse un sandvici cu şuncă. în semn de protest însă copilul refuză. Abia cu multe mângâieri şi sărutări reuşi să-l înduplece. Dealtfel vijelia se potolise, mai ales graţie insistenţelor Lianei să nu se mai facă scandal în ajunul zilei ei. Pentru a desăvârşi pacea, Didina zise mai blând: — Nu-i de mirare să vă fi cuprins şi foamea de atâta cinematograf, fire-ar al naibii, că pe mulţi îi mai scoate din minţi... Gustă, matîna, şi d-ta că şi noi am mai ciugulit stând colea de vorbă... — Ba eu nu-mi stric pofta înaintea mesii — răs­punse bunica simplu. Bune şi frumoase lucruri a târguit Liana. 0 să fie un belşug ca la Palat, mâine. — Aşa-i, matînă? zise Liana aducând şi pe Bebe la masă. Şi nici nu-ţi închipui ce puţin s-a cheltuit faţă de alte dăţi. — Dar ce film ai văzut, cavalerule, de ţi-a sucit aşa de rău capul? întrebă Rosmarin cu o jovialitate ce părea totdeauna silită. Copilul izbucni cu entuziasm: — Tăticule, ascultă-mă pe mine, trebuie să te duci şi tu să-l vezi numaidecât! Cel mai straşnic film de aviaţie, mai tare ca Escadrila morţii... O minune, tăticule! I-am şi spus matînii că mai bine mă sinucid decât să nu mă fac aviator! Bătrânul mormăi cu un zâmbet acrit şi aruncând o privire spre bunica: — Sigur! Ori aviator, ori şofer, ori lăcătuş... — Ai să vezi tu când voi fi mare! făcu Bebe dârz. Crezi că atunci o să vă întreb pe voi ? Bunica tăcea. Nu voia să priceapă aluzia lui Rosmarin, ca să nu degenereze discuţia ca astă-vară. Pe atunci tot timpul se vorbea în casă numai despre Bebe din pricina examenului de admitere ce trebuia să-l dea la liceul Lazăr şi de care le era frică tuturor fiindcă copilul, deşi avea certificatul de clasa a patra primară foarte bun, nu ştia nimic şi nici măcar nu citea, să se pregătească puţin, bizuindu-se doar pe protecţia tăti­cului. Aşa într-o zi, rugată de Bebe, matîna şi-a expri­mat părerea c-ar fi mai cuminte să lase copilul să intre la şcoala de meserii, că i-ar fi mai drag să înveţe lucruri de mecanică decât să buchisească şi să-şi sfarme mintea cu cărţile, mai cu seamă că, după cum se întorc vremu­rile, cu atâţia bolşevici şi cu revoluţii şi războaie, parcă tot mai sigură e o meserie bună, că oamenii totdeauna vor avea nevoie de haine sau de unelte şi meseriaşul nu moare de foame, că dacă şi voievodul Mihai învaţă meserie... N-a apucat să termine căci toţi au tăbărât cu gura, s-o sfâşie: se vede c-a intrat în mintea copiilor de se gândeşte la asemenea bazaconii; adică familia Rosmarin a ajuns în aşa hal încât să-şi bage copiii la cizmărie? dar câţi copii avem. Doamne Dumnezeule?... Didina a început să plângă, a luat în braţe pe Bebe: dragul mamii mic, auzi că să te facem cizmar... în sfârşit, un tărăboi grozav şi o indignare care se mani­festează de atunci la orice ocazie în reproşuri mai mult sau mai puţin făţişe. Pe când Rosmarin continua controversa, glumeaţă din partea lui, cu copilul, Didina ridică deodată capul nedumerită: — Nu cumva vine cineva?... Parcă am auzit uşa de la scară... Ia vezi. Alexandre, să nu fie cineva străin şi să se urce sus, să ne pomenim cu casa prădată! Până să se urnească bătrânul, uşa se deschise şi apăru Mircea, surâzător, în pardesiu maron, cu fular alb de mătase, fercheş şi pudrat ca totdeauna. — Uite, domnule, că a catadixit să mai dea şi pe la noi! făcu Rosmarin. Ei, bravo, mare onoare! Mircea se simţi ofensat, dar se stăpâni şi, îmbrăţişându-i pe rând şi apoi dezbrăcându-se, nonşalant: — Fiecare cu grijile lui... Am şi eu destule. Dealtfel ce ţi se pare aşa grozav, că nu-s nici cinci zile de când am dejunat aici? — Cinci zile? urmă tatăl cu indignare potolită. Şi adică cinci zile e normal la tine să nu treci pe acasă? Stai în alt oraş ori te-au năpădit ocupaţiile?... Ehei, băiete, oi fi tu mare şi deştept, dar ce faci nu-i frumos şi nici cuviincios! Noi ca noi, tăcem şi te suportăm, dar lumea te vede şi te judecă şi, fii sigur, nu te judecă bine! — Pisălog şi nedelicat ai rămas, ce să-ţi spun! răbufni tânărul. Nici n-apucă omul să intre că-1 şi trăsneşti cu morala ta răsuflată! Una două, morală! Dar mai slăbiţi-mă, frate, cu morala şi cu sfaturile! Sunt bărbat şi... Rosmarin întrerupse dispreţuitor: — Bărbaţi ca tine... — Evident! Ce să-ţi fac dacă tu priveşti lumea cu ochelarii de acum treizeci de ani? Lumea se schimbă, merge înainte. Altă viaţă trăim noi decât pe vremea ta. Trecutul a murit. Bat vânturi noi, dorinţe noi, obiceiuri noi. Sunt tânăr şi vreau să trăiesc! Tu ai vrea să fiu bătrân ca tine ! — Eu aş vrea numai să fii om de treabă! zise Rosmarin. — Ai un dar să enervezi lumea cum n-am mai pomenit! strigă Mircea începând să umble de ici colo prin odaie. Nimeni nu cutezase să se amestece în ciocnirea neaşteptată dintre tată şi fiu. Se uitau toţi consternaţi când la unul, când la celălalt. Acuma, făcându-se o pauză sacadată de paşii lui Mircea, Didina rosti înfri­coşată: — Vai de mine, ce Dumnezeu vă luarăţi aşa... — Adevărat! zise Mircea căutând să se liniştească. Eu sunt de vină că-mi fac sânge rău pentru nişte bali­verne pe care mi le-a servit de mii de ori cu aceeaşi delicateţă! Se aşeză brusc la masă, între bunica şi Liana, şi întrebă cu altă voce, de o blândeţe încă forţată: — Ce mai faci, matînă dragă? Bine, voinică, sănătoasă ? Apoi, fără să mai aştepte răspuns, adăogă în general: — Mai bine spuneţi-mi, frate, ce-i cu sindrofia? Aţi lansat invitaţiile? Au răspuns toţi? O să fie destulă lume? Întrebarea reuşi să risipească îndată tulburarea. Liana îi servi prompt o serie de lămuriri complectate copios de Didina şi chiar de Rosmarin căruia îi trecuse de asemenea necazul, fiind altfel om bun la inimă şi neluând în tragic mai ales discuţiile familiare. — Ascultă, Liana, pe Gavrileştii i-aţi poftit? Vin? zise Mircea cu interes. — Sigur! aprobă Liana. Am vorbit şi eu cu Nina şi abia aşteaptă dumineca de mâine! Liana avu un surâs de complicitate. Gavrilescu era subdirectorul personalului în Ministerul Finanţelor. Fetele lui, Angela şi Nina, rămase de mici fără mamă, au crescut într-un exces de libertate şi le mergea faima c-ar fi stricate. Drăguţe, elegante, cochete, plăceau însă mult tinerilor. Cu Liana se aflau în vizită şi prietenie din şcoală, deşi ele n-au terminat liceul. Pe Angela o simpatiza mai puţin, considerând-o foarte ipocrită. Nici cu Nina nu legase adevărată intimitate până la destăinuiri. Mircea părea că o iubeşte mai de mult, poate de un an. Liana bănuia că e vorba de o iubire ajunsă departe şi că fratele ei şi-a luat casă în oraş în special pentru Nina. Se fereau amândoi de ea. Când l-a întrebat pe Mircea, a răspuns evaziv: e fată nostimă şi deşteaptă, îi face curte numai aşa, ca la toată lumea. Totuşi Nina a rugat-o odată să o ducă la Mircea, să vază şi ea cum se prezintă o garsonieră, fiindcă nu văzuse încă. Au şi fost împreună, curând după ce s-a instalat Mircea, şi Nina chiar s-a întins în glumă pe patul lui. — Foarte bine! Foarte bine! repetă Mircea. Gavrilescu are pâinea şi cuţitul în minister, poate să şi ajute pe tata la nevoie, nu-i rău să ni-1 apropiem !... Sper însă că vor fi destui băieţi tineri să nu se plictisească domni­şoarele ! — Numai să nu dea ghes prea mult bătrânii tatii, că n-am scăpat până nu i-a invitat pe toţi, toată galeria de vechituri! zise Liana uitându-se râzând la Rosmarin, care dădu din cap şi mormăi: — Noi cu bătrânii ne ajutăm, nu cu filfizonii! — A, să nu uit! se grăbi tânărul. Ştii că am invitat şi pe Remus Oloman, ziaristul de la Fulgerul, trebuie să-l cunoşti din nume că scrie mereu articole în pagina întâi şi face şi literatură... E un băiat foarte simpatic. Vine câteodată şi pe la minister. A primit bucuros. O să sosim împreună şi aducem şi pe Coralia... — Admirabil! se bucură Liana. Ce-ar fi să scrie şi la ziar despre ceaiul nostru! Încetul cu încetul toţi se înviorară. începură a se aprinde speranţele, întâi timide apoi din ce în ce mai cutezătoare. Sindrofia era pretextul unei ample explica­ţii cu viitorul. Conul de lumină de subt carcasa abaju­rului îi apropia mai mult şi parcă le cernea pe capete o pulbere de argint dându-le înfăţişarea unor naivi conspiratori împotriva destinului. Glasurile se înmuiau, se îndulceau, se contopeau într-o armonie de încredere mare. Şi Tinca, în bucătărie, horea cu foc un cântec de pe la ei, trăgănat şi plin de dor. O chema Floarea, dar Didina i-a schimbat numele când a angajat-o fiindcă avusese mulţi ani pe una Tinca şi se obişnuise cu ea. Era ardeleancă, de pe lângă Sibiu, şi a venit la Bucureşti să slujească numai ca să-şi strângă puţini bani şi pe urmă să se întoarcă acasă să se mărite. Didina o auzea acuma cântând dar nu se indigna, cum ar fi făcut altă­dată, ci se gândea înduioşat: „Săraca! Cine ştie ce-o fi şi în inima ei!“ Din obişnuinţă Rosmarin ofta mereu, dar pe faţă şi în cuvinte îi flutura adierea fericirii. Explica elocvent cum îşi va apropia definitiv pe Gavrilescu. Dacă-1 are sincer de partea lui, poate fi complet liniştit. Gavrilescu învârteşte toate chestiile de personal. Directorul nu-i iese din cuvânt niciodată. Ce zice Gavrilescu e sfânt. Şi ce lucru mare pentru el să declare ritos directorului şi comisiei şi, la nevoie, ministrului: „Rosmarin, tre­buie să rămâi pe loc. N-a atins limita de vârstă şi chiar când va atinge-o nu ne putem lipsi de dânsul. E un funcţionar excelent... Dimpotrivă, ar merita o avansare, fiindcă locuri ar fi şi astfel ar avea cel puţin o mică satisfacţie pentru serviciile nepreţuite pe care le-a adus statului!" Toţi erau de aceeaşi părere inclusiv Mircea şi Liana care, uneori, altfel credeau şi, cu cruzimea lor tine­rească, i-o şi spuneau direct, că e funcţionar mediocru şi încurcă degeaba un loc ce s-ar cuveni unui băiat deştept şi bine pregătit, cum sunt atâţia azi fără slujbă. Mircea spera şi el că Gavrilescu îi va acorda bătrânului o mână de ajutor, ca să nu-1 mai vază mereu tremurând de frica eliminării, şi - declară misterios că la urma urmelor Gavrilescu va trebui să se dea pe brazdă. Liana surise. Cât ar fi şi ea de fericită să ştie pe tatăl său liniştit! îngrijorarea lui întreţinea o permanentă tulburare şi amărăciune în casă. Numai aşa va putea şi ea să-şi prepare mai temeinic licenţa, să termine, să-şi găsească un post undeva şi pe urmă... Didina şi bunica zâmbeau într-una. Bucuria li se aşternuse pe faţă ca o mască. Mulţumirea lor era să-i vază pe toţi mulţumiţi. Zbuciumarea lui Rosmarin n-o prea înţelegeau. Dacă îi dă o pensie bună, fără să mai muncească şi să se necăjească, fie şi mai puţin decât leafa, de ce se mai zbate? Nu îndrăzneau să-i spuie lui, să nu-1 supere mai rău, dar între ele vorbeau şi nu se dumireau. Grija lor mai mare era pentru copii: Bebe să aibă ce-i trebuie şi să înveţe măcar cât să treacă clasa, Mircea şi Liana să se aşeze la casele lor, să-şi facă rostul în lume. De Mircea totuşi se sinchi­seau prea puţin. Are slujba lui; când îi va sosi ceasul, îşi va găsi norocul. Băieţii se însoară acuma singuri, nici nu mai întreabă pe bieţii părinţi. Pentru Liana însă aveau dese momente de panică. Lor, care s-au măritat la optsprezece ani, li se părea că o fată de douăzeci şi unu e aproape bătrână. Liana încă nu voia să vorbească serios despre căsătorie. îi plăcea să coche­teze, să fie curtată şi avea adoratori prea mulţi. Cei cu intenţii solide nu cutezau să se apropie de frică pro­babil că ar fi respinşi. Asta era durerea Didinei şi din pricina asta a şi mustrat-o de atâtea ori, fireşte în zadar. Profitând de atmosfera caldă, Didina aduse vorbă şi despre viitorul fetei. Mult ar dori ea să aibă Liana norocul să ia un ofiţer. Nu există carieră mai bună ca milităria. Nici o ţară nu se poate fără armată şi armata va fi întotdeauna în fruntea tuturor. Orice criză ar fi, armata trebuie să primească drepturile ei la zi. Iar ofiţerul e respectat şi primit bine pretutindeni, şi la Palat, încât soţia unui ofiţer e ca o regină. Unde mai pui că are şi ordonanţă şi nu trebuie să se trudească cu servitoarele leneşe şi hoaţe, cum sunt toate... Liana asculta, cu ochii în jos, cu coatele pe masă, cu fruntea sprijinită în palma stângă. în colţul gurii îi juca o frântură de surâs ironic. Proiectele mamei o amuzau. Tocmai ofiţer! Avea oroare de ofiţeri îi considera proşti, fuduli, bădărani şi goi. După un răstimp, ca să facă ceva, se ridică în picioare şi începu a strânge pachetele care rămăseseră pe masă. Pe când subt abajurul trandafiriu speranţele şi planurile pluteau şi se legănau ca nişte fiinţe imateriale, alături, în bucătărie, pomi un bocănit metalic aspru şi sacadat, asemeni unor lovituri de ciocan. Întâi parcă nu le auzi nimeni. Cuvintele roze se înălţau şi ţeseau mereu pânza fermecată care învăluia toată încăperea într-o fâlfâire de visări şi taine. — Tare-aş vrea să-ţi facem cât mai curând o nuntă frumoasă cum n-a mai fost în Bucureşti! continua Didina cu o figură atât de încântată că-şi recăpăta parcă toată frăgezimea de odinioară. De-ar fi să cheltuim oricât, nu-mi pasă! Atâta ambiţie am şi eu! — O, Doamne! oftă bunica de asemenea. Măcar de mi-ar îngădui bunul Dumnezeu să ajung şi eu ziua aceea, că mai mândră mireasă ca Liana noastră nici n-a fost de când e lumea lume! — Şi dac-ar vrea Cel-de-Sus să fiu şi eu avansat până atunci, apoi să ştiţi că mă îmbăt! zise Rosmarin aproape solemn. Nu m-am îmbătat de nu mai ţin minte, dar atunci îmi dau drumul, uite-aşa! Se făcu deodată o tăcere. Liana, în picioare, rămase nemişcată, cu privirea spre becul a cărui lumină îi scălda faţa şi-i cernea în păr sclipiri de aur. Inima îi bătea în piept în ritmul bocănitului de afară, încât loviturile se confundau în auzul ei, cum se confundau şi cu şoaptele mamei despre nuntă şi mireasă. în suflet însă i se filtra o nelinişte, vagă, stranie, pe care n-o putea alunga. În tăcerea aceasta bocăniturile răsunau atât de puternic şi de strident că toţi le ascultară câteva clipe buimăciţi ca nişte zgomote din altă lume. Pe urmă, dezmetecindu-se, avură impresia că li se sfărâmă ceva în suflete şi că în cameră s-a lăsat subit un val de frig amorţitor. însăşi lumina parcă slăbise şi se spălăcise, devenind aproape cenuşie. — Dar ce bate toanta aia acolo? întrebă Rosmarin cu un glas străin, continuând apoi din ce în ce mai furios: Tinco !... Tinco !... În acelaşi timp Didina apăsă pe butonul perei ce atârna sub lampă. Ţârâitul nervos al soneriei se amestecă o clipă cu bocăniturile, încetând pe urmă amândouă. Servitoarea se ivi în prag. — Ce faci tu acolo atâta gălăgie, fetiţo? o întâmpină sever Didina. — Apoi coniţa a spus să pisăm întâi zahărul pentru tort — zise Tinca, liniştit. — Ce să pisezi? strigă Rosmarin. Eşti o toantă ! — Ba, conaşule, eu nu-s de vină, că mojarul... — Mojarul, mojarul! o imită Rosmarin mai mânios. Ce mojar, tâmpito?... Să nu te mai aud, înţelegi?».. Nici un mojar!... Nu vreau bocănituri şi scandal, ai înţeles?... Ai, ieşi afară! — De, conaşule, dacă mojarul... Tinca plecă bombănind, lăsând în urmă o dâră de tristeţe. Didina observă, vrând s-o scuze: — Eu i-am spus să piseze zahărul şi nucile pentru tort, dar la şapte, nu acum... E toantă rău, n-ai ce să-i faci! Apoi, îndulcindu-şi vocea, ca şi când ar fi căutat să reia firul de adineaori, urmă către Liana: — Ei, ce zici tu, păpuşi ca mamii dulce? Te vedem curând mireasă? Dar întrebările ei sunau acum fals şi sâcâitor. Liana se enervă: — Mai lasă-mă-n pace, mămico dragă, cu ofiţerii tăi şi cu ordonanţele lor! Tu nu observi că ai ajuns ridicolă?... Ia mai bine să mă duc sus!

CARTEA ÎNTÂI   Sub cerul cenușiu de toamnă ca un clopot uriaș de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă și sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea brațul cu ștreangul spre câmpia neagră, înțepată ici-colo cu arbori arămii. Supravegheați de un caporal scund, negricios, și ajutați de un țăran cu fața păroasă și roșie, doi soldați bătrâni săpau groapa, scuipându-și des în palme și hâcâind a osteneală după fiecare lovitură de târnăcop. Din rana pâmântului groparii zvârleau lut galben, lipicios...   Caporalul își răsucea mustățile și se uita mereu împrejur, cercetător și cu dispreț. Priveliștea îl supăra, deși căuta să nu-și dea pe față nemulțumirea. În dreapta era cimitirul militar, înconjurat cu sârmă ghimpată, cu mormintele așezate ca la paradă, cu crucile albe, proaspete, uniforme. În stânga, la câțiva pași, începea cimitirul satului, îngrădit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare, fără poartă, ca și cum de multă vreme nici un mort n-ar mai fi intrat acolo și nici n-ar mai vrea să intre nimeni...   Satul Zirin, cartierul diviziei de infanterie, se ascundea sub o pânză de fum și de pâclă, din care de-abia scoteau capetele, sfioase și răsfirate vârfuri de pomi desfrunziți, câteva coperișe țuguiate de paie și turnul bisericii, spintecat de un obuz. Spre miazănoapte se vedeau ruinele gării și linia ferată ce închidea zarea ca un dig fără început și fără sfârșit.   Șoseaua, însemnată cu o dungă dreaptă pe câmpul mohorât, venea din apus, trecea prin sat și se ducea tocmai pe front...   — Urâtă țară aveți, muscale! zise deodată caporalul, întorcându-se spre gropari și uitându-se cu necaz la țăranul care se oprește să răsufle. Auzi?...Țara... locurile... niet frumos!   adăugă apoi, arătând cu mâna ținutul și stâlcindu-și graiul spre a se face mai înțeles.   Țăranul holbă ochii, nedumerit, cu un zâmbet umil, bolborosind ceva pe rusește.   — Nu pricepe ăsta, don' căprar, limba noastră, zice atunci un soldat, îndreptându-se din șale.   — Nici nu-i vina lor că țara-i păcătoasă, adăugă îndată cellalt soldat, proptindu-se în lopată.   Toți trei militarii priveau acuma cu mare dispreț la țăranul care, neînțelegând vorbele străine, plecă rușinat capul în groapa cu fundul galben, adâncă de vreo jumătate de metru.   — Ei, ce stați? Ce leneviți? strigă deodată caporalul, luându-ș i seama. Asta-i groapă? Nu vi-e rușine?... Uite-acu pică convoiul... și nici groapa nu-i gata!... Ori vreți să dau eu de dracu din pricina voastră?... Hai! pune osul, nu te holba la mine!   — Așa-i, bine zici, don' căprar, mormăi un soldat, izbind cu târnăcopul într-un bolovan. Dar nici asta nu-i armată, don' căprar... S-ajungem noi gropari... de...   Oamenii se așternură degrabă pe muncă, în vreme ce caporalul, mulțumit, răspunse iarăși mai prietenos:   — Soldatul trebuie să facă de toate în război, că de-aceeai războiul război... Ori aici, ori pe front, ori în spital, tot la război se socotește... De ce nu zici mai bine că am avut noroc cu întârzierea?... Ce ne făceam dacă soseau la patru, cum era ordinul? Ne lua naiba pe toți... Ce-i drept, sunt militar vechi, dar n-am mai pomenit să spânzure oameni așa, aproape pe întuneric...   Apoi tăcu brusc. Privirea lui se oprise asupra spânzurătorii, al cărei braț parcă amenința pe oamenii din groapă. Și în aceeași clipă ștreangul prinse a se legăna ușor...   Caporalul simți un fior rece și întoarse repede capul. Atunci însă văzu crucile albe, în linii drepte, din cimitirul militar și, buimăcit, făcu stânga împrejur, dând iarăși cu ochii de morminte în cimitirul satului... Fu cuprins de o frică sugrumătoare, ca în fața unor stafii. Se stăpâni totuși în curând și, scuipând cu scârbă, murmură:   — Ce viață mai e și asta... Încotro te uiți, numai moarte și morminte și morți...   Un vânt tomnatic, umed și trist, începu să bată dinspre satul amețit de ceață, aducând pe aripi zvonuri de gemete înăbușite. Din văzduhul cenușiu picură atâta pustietate, că, simțindu-și sufletul împovărat, caporalul încremeni cu fața spre turnul bisericii, cu privirea pierdută, fără să bage de seamă că pe cărarea cimitirului se apropia un ofițer. Își veni în fire de-abia când auzi pașii. Tresări și, întorcându-se la gropari, le zise cu glasul încă răgușit de neliniște:   — Dați zor, băieți, că vine un domn ofițer... De-acuma trebuie să sosească și convoiul... Of, barem de-am scăpa mai repede!... Degeaba, asta nu-i treabă de militar!   Ofițerul se apropia șovăitor. Vântul îi flutura pulpanele mantalei, împingându-l parcă spre o țintă nedorită. Era mijlociu ca statură și avea puțină barbă, care-i dădea o înfățișare de milițian sedentar, deși altfel nu părea mai mult de treizeci și cinci de ani. De sub casca de fier lătăreață, fața lui rotundă și bălaie apărea chinuită, mai cu seamă din pric25 ina ochilor cafenii, mari și ieșiți din orbite, care priveau înfrigurați stâlpul spănzurătorii, fără a clipi, cu un nesațiu bolnăvicios. Gura, cu buzele cărnoase, era strânsă într-un spasm dureros, tremurător. Mâinile îi atârnau țepene, aproape uitate.   Caporalul îl primi cu un salut milităresc, bătându-și zgomotos călcâiele bocancilor. Ofițerul se opri la câțiva pași, răspunse dând din cap ușor și, mereu cu privirea la ștreang, întrebă:   — La ce oră e hotărâtă execuția?   — La patru a fost, trăiți, domnule căpitan, răspunse caporalul atât de tare, că ofițerul întoarse repede ochii spre dânsul. Dar văd că e cinci și încă n-au sosit...   — Da... da, murmură căpitanul coborând privirea asupra groparilor care săpau tăcuți, cu capetele în pământ. Apoi întrebă iar, mai sigur: și cine va fi spânzurat?   — Noi nu putem ști, domnule căpitan, zise caporalul cam încurcat. Se aude c-ar fi un domn ofițer, dar nu putem ști bine...   — Și pentru ce fel de vină? stărui ofițerul, privindu-l cercetător, aproape mânios.   Caporalul se zăpăci de tot și răspunse șovăind cu un zâmbet de milă amară:   — De, domnule căpitan... noi de unde să știm? În război viața omului e ca floarea, se scutură te miri de ce... Păcateles multe de la Dumnezeu, și oamenii nu iartă...   Căpitanul se uită lung la dânsul, mirat parcă de vorbele lui, și nu mai întrebă nimic. Ridicând însă ochii și văzând iar spânzurâtoarea, se retrase câțiva pași ca în fața unui vrăjmaș amenințător. În aceeași clipă, pe cărarea dinspre sat, răsună un glas aspru și poruncitor:   — Caporal!... Gata, caporal?...   — Gata, domnule locotenent! strigă caporalul, întorcân26 du-se, cu mâna la cozoroc.   Locotenentul, în ulancă strânsă pe corp și cu guler de blană sură, venea foarte grăbit, aproape alergând, și vorbind mereu:   — Gata tot, caporal? Convoiul a pornit adineaori și în câteva minute va fi aici... Dar plutonierul unde-i? De ce n-a venit înainte?... Dacă eu, care n-am nici o însărcinare directă, m-am putut osteni...   Tăcu brusc văzând pe căpitanul străin și necunoscut, carel privea neliniștit. Locotenentul salută și înaintă până la marginea gropii, izbucnind apoi foarte nervos și cu vocea zgârietoare:   — Scăunelul, caporal! Unde-i?... Ce te uiți ca un nerod?...   Pe ce vrei tu să se urce condamnatul?... Ce oameni!   Atâta nepăsare n-am mai văzut... Din pământ să-mi scoți un scăunel, ai înțeles? Și în două minute să fii înapoi!... Aide, mișcă, ce mai caști gura?!   Caporalul porni fuga spre sat, în vreme ce locotenentul, aruncând o privire căpitanului, care stătea deoparte, urmă mai potolit:   — Cu astfel de oameni nu batem noi Europa... Unde nui conștiința datoriei...   Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad, chiar sub ștreangul nemișcat. Examină groapa mormăind ceva, nemulțumit, și pe urmă ridicând ochii apucă cu amândouă mâinile funia ce-i atârna deasupra capului, parcă ar fi vrut s-o încerce dacă- i destul de solidă. Întâlnind însă privirea speriată a căpitanului, dădu drumul ștreangului, rușinat și umilit. Mai stătu acolo câteva clipe, nehotărât, apoi deodată merse drept în fața străinului, prezentându-se:   — Locotenent Apostol Bologa...   — Klapka, îl întrerupse căpitanul, cu mâna întinsă. Otto Klapka... Adineaori am sosit, și tocmai de pe frontul ital27 ian... În gară am aflat că aveți o execuție și, nici nu-mi dau bine seama cum, iată că am nimerit aici...   În glasul căpitanului tremura o sfială atât de neascunsă, că locotenentul, fără să vrea, se simți cuprins iar de rușinea de adineaori și, încurcat, zise cu o vioiciune silită:   — Vasăzică sunteți mutat în divizia noastră?   — Da... la al cincizecilea de artilerie de câmp...   — A, chiar în regimentul nostru! strigă Bologa deodată, cu bucurie neprefăcută. Atunci bine-ați venit!   Fața căpitanului se însenină, parcă în sinceritatea locotenentului s-ar fi dezvăluit un om nou. Privirile lor se încrucișară într-o licărire de simpatie. O clipă. Apoi Klapka avu o cutremurare și întrebă aproape înfricoșat:   — Pe cine spânzurați? În ochii lui Apostol Bologa, albaștri și adânciți în cap, se aprinse o mândrie stranie. Răspunse cu o indignare abia stăpânită:   — Un sublocotenent ceh, Svoboda... mai mare rușinea pentru corpul ofițeresc... A fost prins tocmai când era să treacă la dușman, înarmat cu hărți și planuri. Rușinos și revoltător!... Nu-i așa? adăugă după câteva clipe, fiindcă Klapka tăcea.   — Mda... da, poate, zise căpitanul, tresărind nesigur.   Răspunsul îndoielnic îndârji pe Bologa. Începu să vorbească atunci cu o volubilitate care se vedea că nu i-e firească, vrând parcă să convingă cu orice preț:   — Am avut onoarea să fac parte din Curtea Marțială care l-a judecat și, prin urmare... De altfel nici el n-a tăgăduit.   Nici vorbă, față de dovezile definitive, ar fi fost zadarnică orice apărare... A fost de un cinism într-adevăr nemaipomenit.   N-a deschis gura toată vremea și n-a vrut să răspundă măcar la întrebările președintelui... Ne-a privit sfidător, pe rând, cu un fel de dispreț falnic... Chiar sentința de moarte a primito zâmbitor și cu niște ochi... Firește, asemenea oameni nu se spăimântă nici de moartea infamantă... Când l-au prins, într-un unghi mort, o patrulă comandată de ofițer, a vrut să se împuște... Ce dovadă mai palpabilă decât încercarea de sinucidere? Curtea l-a condamnat la moarte în unanimitate, fără discuție, atât a fost de vădită crima... Eu însumi, deși sunt o fire excesiv de șovăitoare, de data aceasta am conștiința pe deplin împăcată, absolut pe deplin...   Klapka, buimăcit mai ales de asprimea glasului, murmură:   — O, Doamne... dovezile... când e vorba de o viață de om...   Pe buzele subțiri, cu colțuri supte ale locotenentului răsări un amestec de ironie și de dispreț:   — Uitați, domnule căpitan, că suntem în război și pe front!... O viață de om nu e îngăduit să primejduiască viața patriei!... Dacă ne-am călăuzi după considerații sentimentale, ar trebui să capitulăm în fața tuturor... Se vede însă că sunteți ofițer de rezervă, altfel n-ați vorbi așa despre o crimă...   — Da, adevărat, se grăbi Klapka cu teamă. Am fost avocat... în vreme de pace... Acum însă...   — Și eu sunt ofițer de rezervă, întrerupse locotenentul cu mândrie. Războiul m-a smuls din mijlocul cărților, de la Universitate, unde aproape pierdusem contactul cu viața reală.   Dar m-am dezmeticit repede și mi-am dat seama că numai războiul e adevăratul generator de energii!   Căpitanul zâmbi, ca și când răspunsul i s-ar fi părut ridicol, și zise cu glas blajin, colorat de o ironie blândă:   — Și eu care credeam că războiul e un ucigător de energii!   Apostol Bologa roși ca o fecioară și nu îndrăzni să se uite în ochii căpitanului. Se simțea jignit până în măduva oaselor și căuta în minte un răspuns aspru, care să pună capăt convorbirii. Atunci însă sosi gâfâind caporalul, cu scăunelul fără spetează.   — Un moment, domnule căpitan, rosti Bologa triumfător, întorcându-se spre caporalul asudat, parcă i-ar fi adus mântuirea.   E prea înalt, nu vezi? strigă apoi mânios. Cum să se cațăre condamnatul pe asemenea... În sfârșit, ce-mi fac eu sânge rău, când nici nu e în atribuțiile mele execuția?!... Să vedeți voi ce va zice domnul general, să țineți minte!... Acuma ce mai stai? Aide, potrivește cel puțin locul și trage mai sus funia!... Ce oameni!   Ridică mâinile, revoltat, și-i întoarse spatele. Se potoli însă brusc, zărind pe cărarea dinspre sat un grup de ofițeri care se apropiau cu o gravitate solemnă. În frunte venea însuși comandantul diviziei, mic, gras, cu picioarele scurte și foarte roșu la obraz, bătându-și nervos carâmbul cizmei cu o cravașă, în vreme ce pretorul militar, un căpitan burtos, cu mustăți sure, îi explica ceva gesticulând larg cu mâna dreaptă, în care ținea o foaie de hârtie...   — Vine convoiul... Uite și generalul! șopti Bologa, clipind repede către căpitanul care se dădea mai înapoi, ca dinaintea unei năluci neașteptate.   Locotenentul alergă întru întâmpinarea generalului și, salutând, raportă cu importanță:   — Întâmplător am venit mai devreme, excelență, și am constatat că lipsea scăunelul...   — Lipsea? repetă generalul cu o privire nemulțumită spre pretorul care se uita disperat la Bologa.   — Am luat însă imediat măsuri de îndreptare, se grăbi să adauge locotenentul, ca să scape pe pretorul uluit din încurcătură.   Totuși pretorul simți că generalul s-a supărat și, mur30 murând o scuză, își iuți pașii, ca să ajungă cel dintâi la locul execuției și să se încredințeze cum i s-au împlinit ordinele.   Dintr-o aruncătură de ochi văzu tot, fără a se sinchisi de caporalul înțepenit într-o salutare înfricoșată. Vru să se întoarcă zâmbitor spre generalul care sosea, dar deodată își aduse aminte și întrebă îngrijorat:   — Călăul unde-i, caporal?   — Noi nu știm, domnule căpitan, răspunse caporalul.   Noi am avut ordin să facem groapa și...   — Cum nu știii, dobitocule? se răsti pretorul cuprins de spaimă și răcnind aproape furios: Dar unde-i plutonierul? Ce-a făcut plutonierul?... Plutonier!... Închipuiți-vă, excelență, n-avem călău! adăugă, în culmea zăpăcelii, către generalul care tocmai sosise aproape de groapă. Eu degeaba iau toate măsurile reglementare, căci oamenii nu-și mai fac datoria!   Un plutonier, cu fața cenușie și uscată, veni în fuga mare și se opri tremurând lângă stâlpul spânzurătorii.   — Ce-ai făcut, ticălosule? Unde-i călăul? se repezi pretorul, scrâșnind dinții. Am să te... am să...   — Treizeci de zile închisoare! interveni generalul, smulgându-și mustața stângă și amenințând cu cravașa. Acuma însă trebuie comandat un om numaidecât...   — Caporal, tu vei fi călăul! zise pretorul repede, mai ușurat.   — Domnule căpitan, vă rog cu supunere, iertați-mă... bolborosi caporalul, îngălbenind. Eu, domnule căpitan, vă rog cu supunere...   Pretorul nici nu-l auzi, ci se apropie de general ca să se mai plângă, drept explicație, de nedisciplina oamenilor.   Generalul însă, cu o indignare stăpânită, îl întrerupe scurt, mormăind:   — Vom vorbi mai târziu... Acuma, la datorie!   Pe cărarea sură, în coborârea grăbită a înserării, grosul convoiului se legăna încet. Condamnatul, înfășurat într-o mantie verzuie, cu gulerul ridicat, cu o pălărie civilă în capul plecat, pășea mașinal la brațul unui preot militar bătrân, înconjurat de patru soldați cu baioneta la armă. Urmau grupuri de ofițeri și soldați, de-a valma, aduși de pe front înadins ca să vază execuția, toți cu căști de război și în uniforme murdare, cu miros greu de tranșee, resfirați în voie, încât coada ajungea până aproape de marginea satului.   Sub spânzurătoare, caporalul aștepta smirna, cu ochii tulburați, în vreme ce plutonierul îi șoptea și-l învăța cum și ce are de făcut.   Vântul umed se înteți, măturând pământul, împiedicându- se în mormintele cimitirelor, zgâlțâind pe oamenii care se apropiau...   Apoi preotul se opri la marginea gropii cu osânditul care, văzând lutul galben și cleios, avu o zguduire scurtă.   — Dumnezeu e bun și mare, îi bolborosi la ureche preotul, speriat, întinzându-i crucea la buze.   — Pe dincolo, părinte... vă rog! răsună iarăși glasul pretorului, nervos și răgușit. Trebuie ordine... Plutonier, ia seama!   Nu-ți știi datoria? Mersul convoiului se iuți ca la comandă și în câteva clipe se făcu o roată de oameni în jurul spânzurătorii. Toți tăceau însă, parcă le-ar fi fost frică să nu tulbure somnul unui bolnav istovit de suferințe. Doar zgomotul de pași nerăbdători se amesteca în gemetele vântului stăruitor...   — Doctore, doctore, durează mult? șopti Apostol Bologa, agățându-se de brațul medicului, care se zbătea să-și deschidă trecere printre soldații îngrămădiți.   — Ai să vezi... acuma nu-i vreme de... răspunse docrorul plictisit. Puțin loc, hei, ce Dumnezeu... Făceți-mi loc, băieți!   Bologa izbuti să se strecoare, pe urmele medicului, până la picioarele gropii, în fața spânzurătorii. Gâtul îi era uscat și amar, iar inima i se frământa într-o emoție aproape dureroasă.   Se simțea mulțumit că va vedea tot și, ca să-și potolească nerăbdarea, se uită împrejur, căutând cunoscuți și prieteni printre zecile de fețe tăbăcite de război și schimonosite sub povara căștilor de oțel... Generalul stătea în dreapta, numai la vreo trei pași, ursuz, nemișcat. Mai încolo însă locotenentul Gross trepida fără astâmpăr, urmărind cu atenție disperată toate mișcările condamnatului, care-i fusese bun prieten. Văzând pe Gross, Bologa își aduse aminte de căpitanul străin de adineaori și îl descoperi la spatele generalului, ținându-se cu mâna de falcă, neclintit ca o mustrare.   “Ce om! se gândi Bologa cu necaz. Vine de la gară de-a dreptul aici și tot el vrea să-mi dea lecții de umanitarism, parcă eu aș fi o fiară sau...” În clipa aceea o mână îi strânse brațul.   — A, Cervenko! murmură Bologa, întorcându-se. Tu aici?... Mă mir... Desigur că n-ai venit de bunăvoie... Știi că eu am făcut parte din Curtea Marțială? Căpitanul Cervenko nu mai apucă să răspundă, căci în văzduh țâșni brusc glasul pretorului, mult mai ascuțit și mai tăios ca adineaori:   — Toată lumea trei pași înapoi!... Loc!... Loc!...   Oamenii, spăimântați parcă de zgomotul care îndrăznea să străpungă trecerea, se îmbulziră și se retraseră câțiva pași.   În locul gol din jurul gropii rămase numai generalul, pe când lângă stâlpul cioplit condamnatul privea drept înainte, mângâind blând digul care închidea orizontul. Bologa, cu inima strânsă, se uita drept în ochii lui mari, negri, fierbinți...   Și văzu deodată că omul de sub ștreang se întoarce spre pretorul înmărmurit și-l auzi foarte deslușit, zicând:   — Vreau să mor mai repede...   Generalul încruntă din sprâncenele-i stufoase și îmbinate, spunând pretorului:   — Vezi ce dorește.   Dar condamnatul ridicase acuma ochii peste capetele oamenilor și parcă nici nu mai auzi întrebarea pretorului care, așteptând zadarnic un răstimp, izbucni speriat:   — Gata?... Atunci... da... atunci...   Și, uitându-se jignit spre general, păși pe movila de lut proaspăt de la marginea gropii, desfășură hârtia ce i se boțise în mână și citi sentința Curții Marțiale a diviziei, care osândea la moarte prin ștreang pe sublocotenentul Svoboda, pentru trădare și dezertare la dușman. Glasul îi suna gol și prefăcut, de două ori se încurcă, drept care generalul îi aruncă două priviri scrutătoare, iar la sfârșit răguși, parc-ar fi răcnit din răsputeri o zi întreagă.   Apostol Bologa se făcu roșu de luare-aminte și privirea i se lipise pe fața condamnatului. Își auzea bătăile inimii, ca niște ciocane, și casca îi strângea țeasta ca și când i-ar fi fost mult prea strâmtă și îndesată cu sila. O mirare neînțeleasă îi clocotea în creieri, căci în vreme ce pretorul înșira crimele și hârtia îi tremura între degete, obrajii sublocotenentului de sub ștreang se umplură de viață, iar în ochii lui rotunzi se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea cealaltă... Pe Bologa, la început, privirea aceasta îl înfricoșă și îl întărâtă. Mai pe urmă însă simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă... Încercă să întoarne capul și să se uite aiurea, dar ochii omului osândit parcă îl fascinaseră cu privirea lor disprețuitoare de moarte și înfrumusețată de o dragoste uriașă. În cele din urmă Bologa se aștepta ca gura condamnatului să se deschidă și să scoată un strigăt îngrozitor de izbăvire, întocmai ca cei dintâi credincioși care, în clipa morții silnice, vedeau pe Hristos...   Pretorul îndoi repede hârtia și, punând-o în buzunar, mormăi ceva obosit. Atunci plutonierul se apropie de condamnat și-i șopti foarte umil:   — Mă rog... mantaua...   Svoboda, fără să-l privească, lepădă îndată mantaua și rămase într-o haină civilă cu gulerul răsfrânt, care-i lăsa gol gâtul alb, subțire și lung. Pe urmă scoase pălăria, își netezi părul pe frunte și sărută lacom crucea din mâna preotului, închinându-se repede... Se uită împrejur o clipă, puțin uluit, ca și când ar fi uitat ceva. Apoi, cu o licărire de bucurie, își aduse aminte și se sui pe scăunelul de lângă stâlpul de brad. Cu privirea lucitoare, cu fața albă și luminată, părea că vrea să vestească oamenilor o izbândă mare.   — Aide, băiete, nu-ți fie frică, murmură plutonierul înfricoșat către caporalul scund, luându-l de spate și împingându- l ușor spre condamnat.   Caporalul se apropie dârdâind, neștiind ce să facă. Se uită înapoi și, la un semn al plutonierului, întinse brațele spre ștreang.   — Jos tunica! strigă atunci generalul, cu voce groasă.   Militarul în uniformă nu poate fi călău!   Într-un minut caporalul întinse iarăși mâinile spre funie, numai în cămașă și cu capul gol, ca un al doilea osândit. În răstimp însă Svoboda își potrivise singur lațul pe gât, parcă ar fi încercat un guler neobișnuit.   — Trage scaunul! șopti iarăși plutonierul.   Caporalul smulse năuc scăunelul de sub picioarele condamnatului.   Brațul spânzurătorii pârâi, și trupul începu a se zvârcoli în căutarea unui sprijin. În ochi lucirea stranie, arzătoare, pâlpâia mai puternic, cu tremurări grăbite, din ce în ce mai albă... Bologa vedea bine cum bulbii ochilor se umflau și se învinețeau, și totuși privirea își păstra strălucirea însuflețită, parcă nici moartea n-ar fi în stare s-o întunece sau s-o nimicească...   Plutonierul mai spuse ceva caporalului care, disperat, se repezi și, cu amândouă mâinile, cuprinse picioarele spânzuratului, zguduite încă de spasmuri nătânge.   — Dă-i drumul! strigă pretorul speriat. La o parte!... Ce faci? Doctorul, lângă Apostol Bologa, stătea cu ceasornicul în mână, numărând vremea. Perdelele negre ale amurgului se lăsau acuma tot mai grăbite. Vântul se oprise brusc, ca un alergător sosit în fața unei prăpăstii. Apoi, prin pânza tăcerii ce se urzea, străpunse deodată un oftat prelung, ca o chemare...   Dar numai Bologa se întoarse și văzu un soldat cu o urmă de rană în obraz, cu fața scăldată în lacrimi, gemând de milă. Vru să-i facă semn să înceteze, dar atunci zări licăriri de lacrimi și în ochii altor oameni din apropiere. Se zăpăci și simți că i s-a uscat cerul gurii.   “De ce geme soldatul?” se gândi dânsul ca să-și domolească inima; dar în clipa când îi răsări întrebarea aceasta în creier, privirea lui întâlni iarăși ochii spânzuratului, în care acuma strălucirea de adineaori, mândră și încrezătoare, se zbuciuma gâtuită de întuneric.   Trecură astfel câteva minute. Corpul spânzuratului nu mai mișca de mult. Amurgul acoperea întreg pământul, ca un lințoliu negru...   — Ce facem, doctore? izbucni deodată generalul, ursuz.   Nu vezi că s-a întunecat?   — Datoria, excelență, răspunse medicul liniștit, cu ochii la ceas.   — Ce datorie?... Constată! Asta-i datoria dumitale! zise generalul mai îndârjit.   Doctorul ridică din umeri, se apropie de stâlp și pipăi pulsul spânzuratului, iar pe urmă murmură:   — A murit mai repede, parcă i-a fost silă de viață...   — Lasă comentariile! se înfurie generalul. Rezultatul!   — Excelență, condamnatul a expirat, raportă doctorul salutând.   — Atunci? Ei? zise generalul nerăbdător, întorcându-se către pretorul buimăcit.   — Excelență, sentința s-a executat, rosti pretorul grăbit, bătându-și călcâiele ca un recrut silitor.   Generalul venise înadins ca să țină o cuvântare asupra dezertării la inamic și mai ales asupra pedepselor ce vor lovi fără cruțare pe cei care s-ar abate de la datoriile ostășești.   Dar acuma se simțea obosit și nu mai avea poftă de discursuri.   — Atunci să mergem! mormăi dânsul, pornind atât de brusc, că oamenii de-abia avură vreme să se dea la o parte spre a-i face loc să treacă.   Pretorul împărți repede ordinele cuvenite plutonierului și apoi alergă după general, să-i explice că vina incidentelor cade exclusiv în sarcina oamenilor nedisciplinați. Pe urmă toată lumea se urni și câmpul se umplu de pași. Numai Apostol Bologa rămase pironit pe loc, cu ochii mereu la spânzuratul căruia vântul îi zvârcolea aripile hainei.   — Bietul om! zise deodată căpitanul Cervenko, cu glas plâns, lângă Bologa.   — Cum? Ce zici? făcu Bologa tresărind și adăugând îndată, ca să-și ascundă emoția: De ce bietul om? De ce adică...   Dar nu sfârși, nici nu așteptă răspunsul căpitanului. Plecă pe cărare, spre sat, după ceilalți, ca și când i-ar fi fost frică să nu-l prindă noaptea aici. La vreo treizeci de pași ajunse din urmă pe Klapka.   — Ei, ți-a plăcut, filozofule? îi zise căpitanul cu o ușoară imputare în glas.   — Domnule căpitan, pedeapsa... crima... legea, bolborosi Apostol Bologa, speriat de întrebarea căpitanului.   — Da, da... și totuși... omul! murmură Klapka întunecat.   — Omul... omul... omul, făcu Bologa, cutremurându-se.   Împrejur întunericul se înăsprise, încât înțepa ochii.   Bologa întoarse capul. Pe câmp, cât pătrundea privirea, siluete negre se mișcau de ici-colo, parcă toți oamenii s-ar fi prefăcut în stafii fără odihnă. Numai spânzurătoarea albea nepăsătoare, împrejmuită de crucile albe din cimitirul militar.   Bologa se cutremură iar. Un frig dureros îi cutremură inima.   Șopti cu teamă:   — Ce întuneric, Doamne, ce întuneric s-a lăsat pe pământ...   Glasul lui șerpui ca un scâncet de bolnav și se stinse în oftările vântului.

Soarele zâmbea... Mănunchiuri de raze aurii se întreceau prin văzduhul înveselit, mângâind pământul crăpat de dogoreala zilelor trecute, răsfrângându-se zglobii în oglinda râului ce încinge satul ca un brâu de argint. Un iaz tare și nou închidea calea apei neobosite. Valurile oțeloase se năpusteau mugind asupra zăgazurilor căptușite cu bolovani, le hurducau, le pălmuiau, apoi, neputând să le biruie, se aruncau turbate pe scândurile lucioase la vale, și se prăbușeau în vârtejurile adânci ale hâlboanei. Zdrobite, răcnind de mânie, se zvârcoleau în brațele vojului, pe urmă scăpau trudite și alunecau gâlgâind pe prundișul arămiu... Din jos de iaz, la marginea râului, Saveta prundarului se închină de două ori spre oglinda încrețită a apei, ș-apoi, cu cofele pline, cu ochii în pământ, încordată ușor sub povară, se îndreptă spre pârlazul din fundul grădinii. Lângă gardul de nuiele poposi oleacă. Brațele îi căzură moarte de-a lungul trupului, capul îi căzu pe piept, iar sub dunga neagră a genelor îi răsăriră câțiva picuri mărunți de lacrimi, care se scurseră domol pe obrajii plini și îmbujorați. Și așa rămase un răstimp pierdută. Apoi privirea i se îndreptă spre turnușoarele de spumă ce tropăiau în hâlboana iazului. În creierii ei prinseră a se vălmăși o sumedenie de gânduri ciudate, niște gânduri de care îi era groază, care o chinuiau, dar care totuși o ademeneau neîncetat de o vreme încoace... Într-un târziu, se dezmetici și, cu o sforțare cruntă, își curmă plânsul. Dar când ajunse la căscioara țuguiată și intră în pridvor, lacrimile o prididiră iarăși, pe-a furișul. Mă-sa, o femeie vânjoasă, c-o gură ca melița, suflecată până- n genunchi, văzând-o pleoștită și bocită, se cătrăni foc, și se răpști la ea: — Ce-i cu tine, fato? Ce te tot bocești, parcă te-ar fi părăsit mirele? Saveta tresări spăimântată și de-abia putu bâlbâi câteva vorbe zdruncinate. Lacrimile însă începură a-i curge și mai năvalnic. Mama se uită mirată la fată. Dintru-ntâi vru s-o ocărască, să-i scoață nălucirile din cap. Dar când îi văzu ochii stinși, obrajii arși, când o văzu atât de posomorâtă, o cuprinse mila, parc-ar fi înțeles durerea mută ce se alină în lacrimile acelea. Și glasul i se înmuie, privirea i se îndulci: — Spune-mi, draga mamii, spune-mi mie, ce te doare?... Fata se opri în prag, stătu o clipă pe gânduri, apoi răspunse cu glas năbușit : — Nimica, maică... Nimica... Zău, nimica. Mama privi lung în urma ei, clătină din cap și bombăni îngrijorată: — Are ceva... de bună seamă are ceva fata asta... În porumbiștea din dosul casei Saveta se opri. Întrebarea mamei îi răscolise deodată toată durerea. Simțea limpede cum i se îngreunează mintea, cum îi lâncezește sufletul. Genunchii începură a-i tremura. Se lăsă jos și-și lipi fruntea de pământ. Lacrimile îi secaseră. Numai oftări adânci se mai desprindeau din pieptul ei rotunjor, oftările plânsului uscat, care sugrumă sufletele. Părul ei bălan se zbătea ca peștele lângă corpul întins între mușuroaiele firelor de păpușoi. O adiere blândă, lină se furișă printre foile jumătate verzi, jumătate galbene ale porumbului. Spicele fâșiau tainic și-și plecau capetele, ferindu-se de căldura soarelui, care prinsese a le înțepa. Și, din freamătul frunzelor-sulițe, parcă i se deslușea o povestire urâtă. Pe Saveta o cutremură un fior de fierbințeală din creștet până-n tălpi. Buzele ei stinse, învinețite, murmurară trăgănat: — Nu se poate... nu se poate... De trei săptămâni îi furnică în urechi un gând, de când îi spuse Florica pădurarului că feciorul popii se însoară, feciorul cel mai mare, cel de se face doftor, cel care... Când a auzit asta, a simțit că i se înfige o săgeată otrăvită în inimă. “Dacă e adevărat, mă arunc în hâlboana iazului”, își zisese dânsa atunci, și de-atunci o muncește mereu gândul acesta. Privirea i se tulbură, sângele îi clocotește în vine când se gândește la ceea ce îndură ea de-atunci. Își încleaștă degetele în păr, se zvârcolește deznădăjduită pe bulgării sfărmicioși de pământ, și se blestemă întruna și-și zice: “Te-a bătut Dumnezeu, nerușinato, fiindcă ai păcătuit...” Dar apoi, repede, fără nici o trecere, o năpădesc alte amintiri, lumea i se pare că se înseninează, și-i pare rău că- și afurisește iubirea. O rază dulce de nădejde îi pătrunde prin creieri, îi rânduiește gândurile învâltorite. Și vuietele năprasnice încetează, înfrânte de adierea trecutului, care i se desfășoară ca o poveste frumoasă, fermecătoare... ... Era spre toamnă atunci... era pe vremea secerișului, întocmai ca și astăzi. Ea încă nu împlinise șaptesprezece ani. De-abia în vara aceea începuse a merge la horă. Și-i ziceau oamenii “frumoasa lui Ion Prundarul”... Așa-i ziceau. Și s-a întâlnit pe câmp, venind de la holdă, s-a întâlnit cu feciorul popii. Și feciorul popii era boier... boier mândru... Ea i-a dat binețe, cum se cuvine, iar el i-a mulțumit ș-a întrebat- o dacă nu i-e frică seara pe hotar. Dar încă nu era seară, și ea a râs și i-a răspuns că nu i-e frică și că încă nu e întuneric. El însă a zis că ba, se-ntunecă, și că are s-o însoțească până- n sat, ca să nu-i fie frică... Și ei îi era tare rușine, și de rușine ce-i era la început de-abia putu să bolborosească ceva. Pe urmă totuși s-a îmbărbătat, căci boierul era tare vorbăreț și știa povesti multe lucruri vesele, de care trebuia să râdă cu hohot, și altele duioase, de care îi venea să plângă. Ș-apoi avea boierul un glas moale, moale ca mătasa, care te mângâia și-ți încălzea inima. Și avea niște ochi mari, negri, cu sclipiri ademenitoare, și pe obrazul stâng, într-un drept cu mustăcioara de-abia mijită, un semn cât un pui de linte. Și-i sta tare bine așa... Și a tot povestit boierul... a povestit și nu i-a stat gura nici o clipă. I-a spus c-a isprăvit cu învățătura și acuma se face doftor... Și ea îl asculta bucuroasă, și ar fi dorit să fie cât mai lung drumul până în sat... Apoi, într-un loc, boierul s-a oprit... s-a oprit tocmai sub părul cel pădureț din livada lui Siminoc. Pe jos era prund de pere sălbatice, mărunte și galbene ca turta de ceară... Și s-a oprit și Saveta, cu toate că ceva îi spunea să nu se oprească... Ș-atunci boierul a tăcut și a luat-o de mână. Și mâna lui era suptă și rece ca o steluță de zăpadă. Saveta tremura... tremura ca varga de mesteacăn și inima îi zvâcnea nebunește. Și feciorul popii a început a-i șopti vorbe dulci. Ea nu înțelegea rostul vorbelor lui, dar glasul îi mângâia sufletul ca o sărutare de mamă... Și feciorul popii a cuprins-o de mijloc... Ea a dat să-l respingă și i-a zis cu voce răgușită: “Boierule, fii bun și mă lasă-n pace...” Dar el a strâns-o și mai pătimaș în brațe și a sărutat-o pe buze. Și-n minutul acela a simțit Saveta că deodată tot sângele i se aprinde, că o pătrunde o fierbințeală mare, că îi cad în jos brațele... Și feciorul popii a putut face cu dânsa orice, căci dânsa nu i s-a mai împotrivit... Era noapte cumsecade când a ajuns acasă și mă-sa a certat- o... a certat-o ca pe-o slujnică. Atunci ei nu i-a păsat de dojană și nu s-a spăimântat de cuvintele de ocară. Acuma însă îi răsună în urechi ca o vijelie: — Ia seama, fato, ia seama! Să nu-mi aud vorbe slabe pe urma ta! Să nu te pângărești, să nu-mi faci rușine, că de mii face, cu mâinile mele te-oi sluti și, slută, te-oi goni din ograda mea, să te duci încotro te-or duce ochii, să cerșești pomana oamenilor fără milă și să nu-ți mai aud nici de nume!... Și a doua zi Saveta iar s-a întâlnit cu feciorul popii. Și dacă nu-l vedea două zile, Saveta nu mai avea hodină. Și odată, când feciorul popii plecase de-acasă pentru o săptămână, Saveta s-a îmbolnăvit și s-a topit ca o floare neudată... Ca niște fulgerări senine i se perindă acuma toate prin minte. Și fața parcă i se mai îmbujorează, parcă-i vine iar poftă de viață. Dar gândurile triste o cotropesc iar numaidecât și sufletul ei amărât se zbuciumă, se prăpădește în prăpastiile ce i le arată ziua de mâine. Își aduce aminte cum o ocolește acuma când o întâlnește pe uliță, cum se întoarce pe altă parte și se face a n-o auzi când îi dă binețe, cum e mai străin ca cel mai rău străin. Și inima stă să-i plesnească de durere. Și nu mai îndrăznește nici să nădăjduiască măcar ca zvonurile despre însurătoarea lui să fie numai clevetiri. Ar vrea totuși să mai dea o dată față cu dânsul, să-și citească din ochii lui osânda. Și a fost de vreo câteva ori... a fost până la poarta ogrăzii popii, dar n-a fost în stare să puie mâna pe clanță. O prididea plânsul, cuprinsă de sfială și, buimăcită de rușine, de-abia putea să se târască până acasă... Apoi iar caută să se mângâie... Da, așa trebuie să se sfârșească dragostea ei păcătoasă. Așa i-a fost scris, pesemne. Ea nu-i de seama lui. Ea e proastă și săracă. Ea i-a fost numai o jucărie, o petrecere de vreme. El e boier. El trebuie să- și ia nevastă o cucoană... Dar deodată se oprește și se întinde, parcă s-ar împotrivi unei puteri vrăjmașe. “Nu-i adevărat!... Nu-i adevărat!...” Și-i vine să strige în gura mare, s-o audă toată lumea, că asta nu se poate, că asta-i o rușine grozavă... Vorbele i se îngrămădesc în gât și nu le poate rosti, cu toate că simte cum o sugrumă. Soarele se grăbește cu pași de uriaș spre asfințitul roșu ca sângele. Rătăcește o clipă printre piscurile rumenite ale munților, apoi se scufundă încetinel, împroșcând o ploaie de lumină ruginie pe coamele dealurilor din față. În casa lui Ion Prundaru, la lumina înăbușită a unui opaiț, oamenii s-au așezat la masă. Toropiți de munca zilei, mănâncă lacom și tăcuți. Numai zăcănitul lingurilor de lemn și țocăitul buzelor se aude din când în când. Pe la sfârșitul mesei, însă, inimile se dezmorțesc. Deodată prundarul își înalță glasul: — Duminică se cunună feciorul popii... Un moșneag alb ca oaia, cu obrajii pământii, icnește ceva și clatină din cap. O femeie ciupită de vărsat își proptește lingura de ghizdul blidului și se uită întrebătoare împrejur. — Să-i dea Dumnezeu noroc și fericire, că-i om bun și milostiv, zice iar prundarul, ștergându-și mustățile. Saveta se scoală tremurând de pe laviță. Fața ei e galbenă ca frunza veștedă de frăgar. Iese din casă cu pași rătăcitori și i se pare că se năruie casa în urma ei... Din dosul unui deal răsare luna și se înalță zgribulită, ca un sloi de gheață, în văzduhul înstelat. Un paienjeniș de lumină albă, rece, se așterne peste desișurile codrilor adormiți. Pe cărarea din porumbiște, Saveta aleargă ca o smintită spre iaz. Țărâna scârțâie dureros sub leopăitul picioarelor ei desculțe. În buruieni, licuricii sclipesc ca niște punctulițe verzi, ca niște ochi vrăjmași, înfuriați... Și râul mugește înfricoșător în bezna nopții. Un vânt rece, umed, învâltorește luciul oțelos. Zbârciturile argintite se leagănă, se încurcă și se sparg. O mogâldeață ciudată se zvârcolește în apă câteva clipe, făcând-o să bolbocească. Valurile nemiloase o înhață repede și o aruncă pe iaz la vale, în mijlocul vârtejului spumos și alb ca laptele strecurat. Vârtejurile o leagănă, o apasă la fund, apoi iar o scot, o zvârl la mal și o acoperă cu nisip mărunt ca pânza zăbranicului. Luna zâmbește ca un om nepăsător și se ascunde la spatele unui nour negru ca jalea...