Agatha Christie

Era ora 11 într-o zi de mai la Londra. Domnul Cowan se uita pe fereastră; în spatele său se întindea, în toată splendoarea sa, salonul unui apartament din hotelul Ritz. Apartamentul respectiv fusese rezervat pentru doamna Paula Nazorkoff, faimoasa cântăreaţă de operă, care tocmai sosise în metropolă. Domnul Cowan, care era impresarul doamnei, aştepta să poarte o discuţie cu aceasta, întoarse capul deodată, când uşa se deschise, dar era numai domnişoara Read, secretara doamnei Nazorkoff, o fată palidă, harnică din fire.             — O, iată-te, draga mea, zise domnul Cowan. Doamna nu s-a trezit încă?             Domnişoara dădu din cap că nu.             — Mi-a spus să vin în jur de zece, îi explică domnul Cowan. Aştept de o oră.             Nu manifesta nici supărare, nici surpriză. Domnul Cowan era prea bine obişnuit cu capriciile temperamentului artistic. Era un bărbat înalt, proaspăt bărbierit, cu o constituţie prea plină şi haine cu totul impecabile. Avea părul negru, strălucitor şi dentiţia de un alb de invidiat. Când vorbea, rostea neclar, oarecum legat pe „ses” din „se spune”, ceea ce nu părea a fi o bâlbâială, dar nici prea departe nu era. În clipa aceea, o uşă din partea cealaltă a camerei se deschise şi o cameristă franţuzoaică îngrijită intră grăbită.             — Doamna s-a trezit? Întrebă Cowan înviorat. Spune-i noutăţile, Elise.             Imediat, aceasta îşi ridică braţele spre cer.             — Madame e ca şaptesprezece draci în dimineaţa asta, nimic nu-i place! Frumoşii trandafiri galbeni pe care monsieur i-a trimis aseară spune că sunt foarte buni pentru New York, dar că este imbècile să-i fie trimişi la Londra. Aici, zice ea, trandafirii roşii sunt singurele lucruri posibile şi pe dată deschide uşa şi aruncă trandafirii galbeni pe coridor, pe un monsieur, très comme il faut, un domn ofiţer. Cred că el e, pe bună dreptate, indignat!             Cowan ridică din sprâncene, dar nu manifestă alte semne de emoţie. Apoi, scoase din buzunar un carneţel şi notă cu creionul cuvintele „trandafiri roşii”.             Elise ieşi în grabă pe cealaltă uşă şi Cowan se întoarse din nou la fereastră. Vera Read se aşeză la birou, începu să deschidă plicuri şi să sorteze scrisori. Zece. Minute se scurseră în tăcere, după care uşa dormitorului se trânti de perete şi Paula Nazorkoff intră, înfierbântată. Ca efect imediat, camera păru mai mică; Vera Read deveni şi mai spălăcită, iar Cowan se retrase – o simplă siluetă în fundal.             — Ah, ha! Copii, spuse primadona, nu-i aşa că sunt punctuală?             Era o femeie înaltă şi, pentru o cântăreaţă, nu prea grasă. Braţele şi picioarele rămăseseră subţiri şi gâtul era o „coloană” frumoasă. Părul, care îi era răsucit într-o coadă mare peste ceafă, era negru, cu reflexe roşietice. Dacă datora cel puţin o parte din culoarea sa „Herniei”, rezultatul era cât se poate de reuşit. Nu era tânără, în jur de 4o de ani, cu trăsăturile feţei încă frumoase, deşi pielea dădea semne de oboseală şi se încreţea în jurul ochilor negri. Râdea ca un copil, avea un stomac de struţ, temperamental unei fiare şi faima celei mai mari soprane dramatice a epocii. Se întoarse direct către Cowan.             — Ai făcut cum ţi-am spus? Ai scos pianul acela groaznic englezesc şi l-ai aruncat în Tamisa?             — Ţi-am adus altul şi-i făcu semn spre cel ce se afla într-un colţ.             Nazorkoff se repezi la el şi-i ridică de pe clape capacul.             — Un „Erard”, ăsta-i mai bun. Să vedem!             Frumoasa voce de soprană răsună într-un arpegiu, apoi intona gama de două ori, în sus şi în jos, apoi ridică încet tonalitatea până la o acută, o ţinu, crescu tot mai mult în intensitate, după care scăzu până când se topi în neant.             — Ah! Exclamă Paula Nazorkoff cu o satisfacţie nedisjmulată. Ce voce frumoasă am! Chiar şi la Londra am o voce frumoasă.             — Aşa este, o aprobă Cowan, felicitând-o din toată inima. Şi poţi fi sigură că Londra o să-ţi cadă la picioare precum New Yorkul.             — Chiar crezi? Întrebă cântăreaţa.             Pe buze i se ivi un uşor zâmbet şi era clar că, pentru ea, întrebarea era de uzură.             — Absolut sigur! Spuse Cowan.             Paula Nazorkoff închise pianul şi se îndreptă spre masă cu mersul acela uşor nesigur care se dovedea de mare efect pe scenă.             — Bine, bine, zise ea, să trecem la afaceri. Ai toate contractele la tine, prietene?             Cowan scoase nişte hârtii dintr-o mapă pe care o lăsase pe un scaun.             — Nimic nu s-a schimbat prea mult, observă el, o să cânţi de cinci ori la „Covent Garden”, de trei ori în „Tosca” şi de două ori în „Aida”.             — Aida”! Ptiu! Făcu primadona, o să fie o plictiseală de nedescris. „Tosca” e cu totul altceva.             — Ah, da! O aprobă Cowan. „Tosca” e slăbiciunea ta. Paula Nazorkoff se îndreptă.             — Sunt cea mai mare Toscă din lume, declară ea -simplu.             — Aşa e! Întări Cowan. Nimeni nu se poate compara cu tine.             — Roscari va cânta în rolul lui Scarpia, cred? Cowan confirmă.             — Şi Emile Lippi.             — Ce? Ţipă Nazorkoff. Lippi – broscuţa aia hidoasă care orăcăie – oac, oac, oac. Nu cânt cu el. Îl muşc! Îl zgârâi pe faţă!             — Ei acum, lasă, încercă el s-o liniştească.             — Îţi spun că ăla nu cântă, e o corcitură de câine care latră.             — Bine, vom vedea, vom vedea…             Eră prea înţelept să-i contrazică vreodată pe cântăreţii plini de temperament.             — În rolul lui Cavaradossi? Întrebă Nazorkoff.             — Tenorul american, Hensdale. Ea aprobă din cap.             — E un băieţaş drăguţ, cântă frumuşel.             — Şi Barrère urmează să-l interpreteze o dată,cred.             — El e un artist, declară doamna generoasă. Dar sa-l laşi pe broscoiul ăla de Lippi în Scarpia! Ptiu… Nu cânt cu el!             — Lasă totul în seama mea, insistă Cowan cudarul blândeţii.             Tuşi şi apucă un nou set de hârtii.             — Duc tratative pentru un concert special la „Albert Hall”.             Nazorkoff se strâmbă.             — Ştiu, ştiu, dar toţi procedează aşa, interveni Cowan.             — Voi fi splendidă, va fi plin până în tavan şi voi lua o grămadă de bani. Bravo!             Din nou Cowan răsfoi hârtiile.             — Iată o propunere cu totul diferită, zise el, de la lady Rustonbury. Doreşte să te duci la ea să cânţi.             — Rustonbury?             Primadona se încruntă în efortul de a-şi aminti ceva.             — Am citit despre numele acesta recent, foarte de curând. E un oraş… Sau un sat, nu-i aşa?             — E adevărat, un locuşor drăguţ din Hertfordshire. În ceea ce priveşte domeniul lordului Rustonbury, Castelul Rustonbury e un adevărat lăcaş vechi feudal modernizat, cu fantome şi tablouri de familie, scări secrete şi un teatru improvizat particular. Doamna ne propune să înscenăm o operă întreagă, preferabil „Butterfly”.             — Butterfly”? Cowan dădu din cap.             — Şi sunt pregătiţi să plătească. Va trebui să dăm gata „Covent Garden”, bineînţeles, dar chiar şi după aceea, vom sta bine din punct de vedere financiar. Probabil, membrii familiei regale vor fi prezenţi. Ceea ce va reprezenta o reclamă formidabilă.             Doamna îşi ridică bărbia sa încă frumoasă.             — Am nevoie de reclamă? Întrebă ea mândră.             — Nu prea găseşti ceva de calitate, îi răspunse Cowan, netulburat.             — Rustonbury, murmură cântăreaţa, unde am văzut… Sări deodată şi, alergând spre mijlocul mesei, începu să întoarcă paginile unui ziar ilustrat care se afla acolo. Se lăsă linişte când mâna sa se opri asupra uneia dintre pagini, apoi lăsă periodicul să cadă pe duşumea şi se întoarse încet la locul său. Cu schimbările sale bruşte de temperament, acum părea o cu totul altă persoană. Se purta liniştit, aproape rezervat.             — Fă toate aranjamentele pentru Rustonbury. Mi-ar place să cânt acolo, dar cu o condiţie – opera trebuie să fie „Tosca”.             Cowan se uită nesigur.             — Asta va fi cam dificil, pentru un spectacol particular, ştii, scenografia şi toate celelalte.             — Tosca” sau nimic.             Cowan o privi cu atenţie. Ceea ce văzu păru să-l convingă, dădu scurt din cap şi se ridică.             — Am să văd ce pot face, spuse el calm.             Se ridică şi Nazorkoff. Părea mai preocupată, decât îi stătea în obişnuinţă, să-şi explice hotărârea.             — E cel mai mare rol al meu, Cowan. Cânt în rolul acesta cum n-a făcut-o niciodată vreo altă femeie.             — E un rol frumos, o aprobă Cowan. Jeritza a avut mare suces în el, anul trecut.             — Jeritzâ? Strigă ea, înroşindu-se toată. Şi se porni să-i împărtăşească în detaliu opinia sa despre Jeritza.             Cowan, care era obişnuit să asculte părerile cântăreţilor despre colegii lor, aşteptă, fără să-i acorde atenţie, până când tirada se isprăvi şi atunci spuse cu încăpăţânare:             — Oricum, cântă aria „Vissi D'Arte” culcată pe burtă.             — Şi de ce nu? Întrebă Nazorkoff. Ce o poate împiedica? Am s-o cânt şi eu pe spate, dând din picioare!             Cowan clătină din cap, cât se poate de serios.             — Nu cred că merge pe jos, o informă el. Totuşi, aşa ceva impresionează, ştii!             — Nimeni nu poate cânta „Vissi D'Arte” ca mine, declară sigură de sine Nazorkoff. O cânt ca o voce într-o mănăstire, aşa cum m-au învăţat bunele călugăriţe s-o cânt cu mulţi ani în urmă. Cu vocea unui băiat din cor sau a unui înger, fără sentimente, fără pasiune.             — Ştiu, spuse Cowan mişcatte-am auzit, eşti minunată.             — Asta-i arta, spuse primadona, să plăteşti preţul, să suferi, să înduri şi, în cele din urmă, nu numai să ştii totul, dar să ai şi puterea să te întorci exact la început şi să-ţi recapeţi frumuseţea pierdută a inimii de copil.             Cowan o cercetă curios. Ea se uita undeva departe, cu o privire ciudată, lipsită de viaţă şi ceva din ochii aceia goliţi de vreo trăire îl înfiora. Buzele abia i se deschiseră ca să lase o şoaptă să treacă numai pentru ea însăşi. El o prinse din zbor:             — În sfârşit, murmură ea, în sfârşit, după toţi anii ăştia lungi.             II             Lady Rustonbury avea atât ambiţie cât şi simţ artistic; şi le ţinea pe amândouă în frâu cu deplin succes. Norocul său era că soţului nu-i păsa nici de ambiţie, nici de artă şi prin urmare n-o incomoda în nici un fel. Contele Rustonbury era un bărbat voinic, lat în umeri pe care-l interesau numai caii şi nimic altceva. Îşi admira soţia, se mândrea cu ea şi se bucura că marea sa avere îi dădea posibilitatea să-şi satisfacă toate dorinţele. Teatrul lor particular fusese construit cu mai puţin de o sută de ani în urmă de bunicul său. Devenise principala jucărie a soţiei sale – organizase deja o dramă de Ibsen acolo şi o piesă ultramodernă, numai divorţuri şi droguri, precum şi o fantezie poetică cu o scenografie cubistă. Spectacolul următor cu „Tosca” stârnise un larg interes. Lady Rustonbury invitase la castel o mulţime de oaspeţi foarte distinşi exact în acest scop şi toată crema londoneză se îndrepta cu maşina într-acolo ca să fie de faţă.             Doamna Nazorkoff şi însoţitorii săi sosiseră chiar înainte de prânz. Tânărul tenor american, Hensdale, urma să cânte în rolul lui Cavaradossi şi Roscari, vestitul bariton italian, în cel al lui Scarpia. Cheltuielile pentru punerea în scenă fuseseră enorme, dar nimănui nu-i păsa. Paula Nazorkoff era cât se poate de bine dispusă: încântătoare, amabilă, persoana cea mai minunată şi binevoitoare. Cowan era plăcut surprins şi se ruga ca starea asta de spirit să n-o părăsească.             După prânz, artiştii s-au dus la teatru, s-au familiarizat cu aranjamentul scenic şi cu diferitele intrări. Orchestra cânta sub bagheta maestrului Samuel Ridge, unul dintre cei mai prestigioşi dirijori britanici. Totul părea să meargă ça pe strune şi, destul de ciudat, tocmai faptul acesta îl îngrijora pe domnul Cowan. Se simţea mai în largul lui într-o atmosferă agitată; această acalmie neobişnuită îl tulbura.             „Totul se desfăşoară prea al naibii de liniştit” murmură în sinea sa domnul Cowan. „Doamna e ca o pisică ţinută numai cu smântână. E prea frumos ca să dureze; ceva o să se întâmple”.             Probabil ca rezultat al îndelungatului său contact cu lumea operei, domnul Cowan îşi dezvoltase un al şaselea simţ şi, sigur, previziunile sale erau justificate. Era chiar înainte de orâ şapte seara când camerista franţuzoaică, Elise, veni disperată alergând spre el.             — Ah, domnule Cowan, veniţi repede, vă implor, veniţi repede!             — Ce s-a întâmplat? Întrebă Cowan îngrijorat. Doamna s-a răzgândit în legătură cu ceva, vrea modificări, da, asta e?             — Nu, nu, nu madame, e vorba de signor Roscari. E bolnav; e pe moarte!             — Pe moarte? Ei, cum se poate aşa ceva?             Cowan se grăbi după ea spre dormitorul italianului cel bolnav. Omuleţul zăcea în pat, zvarcolipdu-se tot într-o serie de contorsiuni care ar fi părut caraghioase dacă ar fi fost mai puţin grave. Paula Nazorkoff se aplecase asupra lui; îl întâmpină îngrijorată pe Cowan.             — Bine c-ai venit. Bietul nostru Roscari suferă îngrozitor. Fără îndoială a mâncat ceva.             — Mor, gemea omuleţul. Mă doare… Groaznic. Aoleu! Se zvârcoli din nou, încleştându-şi mâinile pe stomac şi răsucindu-se pe pat…             — Trebuie să trimitem după un doctor, propuse Cowan.             Paula îl opri în momentul în care se îndrepta spre uşă.             — Doctorul trebuie să vină; el va face tot ce va putea pentru bietul suferind, tot ce se poate aranja, dar Roscari nu mai este în stare deloc să cânte în seara aceasta.             — N-am să mai cânt niciodată, mor, gemu italianul.             — Nu, nu, nu o să mori, spuse Paula. Este doar o indigestie, dar cu toate astea, îţi va fi imposibil să cânţi.             — Am fost otrăvit.             — Da, fără îndoială, e ptomaină, zise Paula. Elise, stai cu el până vine doctorul.             Cântăreaţa îl trase pe Cowan afară din cameră.             — Ce ne facem? Întrebă ea.             Cowan dădu din cap neputincios. Ora era aşa de avansată încât era imposibil să fie adus cineva din Londra ca să-l înlocuiască pe Roscari. Lady Rustonbury, care fusese anunţată despre îmbolnăvirea oaspetelui ei, venea în grabă pe coridor spre ei. Principala sa preocupare, ca şi cea a Paulei Nazorkoff, era succesul „Toscăi”.             — Dacă s-ar găsi cineva prin apropiere, se plânse primadona.             — Ah! Lady Rustonbury strigă deodată. Da, desigur! Bréon.             — Bréon?             — Da, Edouard Bréon, ştiţi, celebrul bariton francez. Locuieşte în apropiere. A fost o fotografie de-a casei sale în publicaţia „Country Homes” de săptămâna aceasta. Chiar el este omul.             — A picat ca din cer, strigă Nazorkoff. Bréon în rolul lui Scarpia, mi-l amintesc bine, a fost unul dintre cele mai mari roluri ale sale. Dar el s-a retras, nu-i aşa?             — Am să-l aduc, spuse lady Rustonbury. Lăsaţi pe mine.             Ca o femeie hotărâtă ce era, ordonă să i se scoată imediat „Hispano Suiza”. Zece minute mai târziu, casa de la ţară a domnului Edouard Bréon fu invadată de o contesă agitată. Lady Rustonbury, de vreme ce se hotărâse, se dovedi o femeie foarte decisă şi, fără îndoială,domnul Bréon îşi dădu seama că nu-i rămânea decât să se supună. De asemenea, trebuie să menţionăm că el avea o slăbiciune pentru contese. Ca om de o origine foarte umilă, ajunsese pe culmile profesiunii sale şi tratase de la egal la egal cu duci, prinţi şi acest lucru i-a satisfăcut întotdeauna orgoliul. Totuşi, de când se retrăsese în acest loc al vechii lumi engleze, trăia un sentiment de nemulţumire. Ducea lipsa vieţii pline de admiratori şi aplauze, iar provincia britanică nu fusese atât de receptivă să-l recunoască ca pe o valoare, după cum îşi închipuise c-ar fi trebuit să se întâmple. Aşa că a fost extrem de flatat şi încântat de cererea contesei Rustonbury.             — Ara să mă străduiesc cât mai mult, răspunse el, zâmbind. După cum ştiţi, nu am mai cântat de mult în public. Nu-mi iau mei elevi, doar unul, doi, ca să le fac o mare favoare. Dar dacă signor Roscari este, din nefericire, indisponibil…             — A fost o lovitură teribilă, îl asigură lady Rustonbury.             — Nu e un cântăreţ mare, zise Bréon.             Îi demonstra pe îndelete de ce. Se pare că nu mai apăruse vreun bariton de valoare de când se retrăsese Edouard Bréon.             — Doamna Nazorkoff interpretează rolul Toscăi, îl informă lady Rustonbury. O cunoaşteţi, îmi închipui!             — N-am cunoscut-o niciodată, spuse Bréon. Am ascultat-o cântând o dată, la New York. O mare artistă care are simţul dramei.             Lady Rustonbury s-a simţit uşurată; niciodată nu ştia la ce să te aştepţi de la cântăreţii aceştia; manifestau atâtea gelozii şi antipatii ciudate.             Reveni în holul castelului după vreo douăzeci de minute făcând triumfătoare semn cu mâna.             — L-am adus, strigă, râzând. Dragul meu domn Bréon a fost extrem de amabil. N-am să uiţ niciodată gestul său.             Toată lumea se înghesui în jurul francezului, semnele de încântare şi apreciere stimulându-l. Edouard Bréon, deşi se apropia de 60 de ani, era încă un bărbat frumos, înalt, brunet, cu o personalitate atrăgătoare.             — Ia să văd, zise lady Rustonbury. Unde este doamna? A, iat-o!             Paula Nazorkoff nu luase parte la primirea generoasă făcută francezului. Ea rămăsese nemişcată într-un mare scaun de stejar, în umbra şemineului. Bineînţeles că nu se făcuse focul deoarece seara era caldă şi cântăreaţa folosea un evantai de forma unei imense frunze de palmier. Era atât de rece şi distantă că gazdei sale îi fu teamă că se simţea jignită.             — Domnul Bréon. Îl conduse la cântăreaţă. Spuneaţi că încă nu aţi întâlnit-o pe doamna Nazorkoff.             Cu o ultimă adiere, Paula Nazorkoff lăsă evantaiul jos şi-i întinse mâna francezului. El i-o luă şi se înclină, iar primadonei îi scăpă un uşor oftat.             — Madame, spuse Bréon, n-am cântat niciodată împreună. Asta-i pedeapsa vârstei mele! Dar destinul e bun cu mine*şi mi-a venit în ajutor.             Paula râse încetişor.             — Sunteţi prea bun, domnule Bréon. Când eram doar o biată tânără cântăreaţă, am stat la picioarele dumneavoastră. În „Rigoletto”, câtă artă, ce perfecţiune! Nimeni nu vă putea întrece!             — Ehei! Exclamă Bréon, simulând un suspin. Epoca mea a trecut. Scarpia, Rigoletto, Figaro, de câte ori nu i-am cântat şi acum… Gata!             — Ba nu, în seara asta.             — E adevărat, madame… Am uitat. În seara asta.             — Ai cântat cu multe în „Tosca”, spuse arogantă Nazorkoff, dar niciodată cu mine!             Francezul se înclină.             — Va fi o onoare, rosti el încet. E un rol mare, madame.             — E nevoie nu numai de o cântăreaţă, ci şi de o actriţă, sublinie lady Rustonbury.             — Foarte adevărat, îi întări spusele Bréon. Îmi amintesc de vremea când eram tânăr, în Italia, m-am dus la un mic teatru mai puţin cunoscut din Milano. Biletul m-a costat doar câteva lire, dar am auzit nişte glasuri ca la „Metropolitan Opera House” din New York. Şi doar o fată oarecare cânta în „Tosca”; cu un glas ca de înger. N-am să-i uit niciodată vocea din aria „Vissi D'Arte”, claritatea, puritatea ei. Dar îi lipsea forţa dramatică.             Nazorkoff dădu din cap.             — Asta vine mai târziu, zise ea liniştită.             — Aşa e. Pe tânăra aceea – Bianca Capelli se numea – am ajutat-o personal în carieră. Datorită mie a avut şansa de a primi mari angajamente, dar a fost o proastă, din păcate, o proastă.             Ridică din umeri a regret.             — Cum adică a fost proastă?             Întrebase fiica de 24 de ani a contesei Rustonbury, Blanche Amery, o fată subţire cu ochi mari, albaştri. Francezul se întoarse imediat spre ea, politicos.             — Vai, mademoiselle, s-a încurcat cu un tip de speţă proastă, un ticălos, membru al Camorrei. El a dat de bucluc cu poliţia şi a fost condamnat la moarte; ea a venit la mine să mă implore să încerc să-i salvez iubitul.             Blanche Amery îl privea cu intensitate.             — Şi l-aţi salvat? Întrebă ea ţinându-şi răsuflarea.             — Eu, mademoiselle, ce puteam eu face? Străin în ţara aceea?             — Poate aveaţi influenţă? Interveni Nazorkoff cu vocea ei plină, vibrândă.             — Dacă aveam, mă îndoiesc că mi-aş fi exercitat-o. Bărbatul acela nu merita. Dar am făcut ce-am putut pentru fată.             Zâmbi uşor şi acel zâmbet o izbi deodată pe fată ca purtând pecetea a ceva deosebit de dezagreabil. Simţi, în acel moment, că spusele lui nu-i exprimau gândurile.             — Aţi făcut ce-aţi putut, zise Nazorkoff. Foarte frumos din partea dumneavoastră şi ea v-a fost recunoscătoare, nu?             Francezul ridică din umeri.             — Omul a fost executat şi fata a intrat într-o mănăstire. Eh, voila! Lumea a pierdut o cântăreaţă.             Nazorkoff râse cu poftă.             — Noi, ruşii, suntem mai nestatornici, zise ea fără să-i pese.             S-a întâmplat ca Blanche Amery să-l privească pe Cowan tocmai când vorbea cântăreaţa şi a observat privirea de uimire a acestuia ca şi buzele sale care se deschiseră şi apoi se închiseră la loc în semn de ascultare la o privire cu subînţeles din partea Paulei.             Majordomul apăru în prag.             — Cina, anunţă lady Rustonbury, ridicându-se. Dragilor, îmi pare aşa de rău pentru voi. Trebuie să fie groaznic să flămânzeşti întotdeauna înainte de a cânta. Dar, va urma un supeu foarte bun după aceea.             — Îl vom aştepta cu nerăbdare, zise Paula Nazorkoff. Râse încet. După aceea!             III             În teatru, primul act din „Tosca” tocmai se terminase. Auditoriul începu să freamăte, fiecare vorbind cu vecinii. Membrii casei regale, încântători şi amabili, stăteau în trei fotolii de catifea din primul rând. Toţi şopteau şi murii în iau unii către alţii: părerea generală era că în primul act, Nazorkoff nu prea se ridicase la marea ei reputaţie. Majoritatea celor prezenţi nu-şi dădeau seama că în acest act cântăreaţa îşi arătase arta, făcând economie de voce şi menajându-se. Crease din Tosca un personaj uşuratic, frivol, care se juca cu dragostea, cocheta cu gelozia, acaparator. Bréon, deşi nu se mai afla la apogeul gloriei, îl interpretă totuşi în mod magnific pe cinicul Scarpia. Exista nici o urmă din afemeiatul fără scrupule în con-ţia sa despre rol. Făcu din Scarpia un personaj frumos, aproape binevoitor, având doar o urmă de subtilă răutate care se desluşea în aparenţa exterioară. În ultima parte, cu orga şi procesiunea, când Scarpia stă pierdut în gânduri, meditând asupra planului său de a şi-o păstra pe Tosca, Bréon dăduse dovadă de toată arta sa minunată. Acum, cortina se ridica pentru al doilea act, scena din casa lui Scarpia.             De data aceasta, când Tosca intră, arta Nazorkoffei străluci brusc. Era o femeie terorizată de moarte care-şi juca rolul cu siguranţa unei mari actriţe. Felul ei graţios de a-l saluta pe Scarpia, nonşalanţa, răspunsurile sale zâmbitoare! În această scenă, Paula Nazorkoff juca cu ochii ei; se mişca cu un calm mormântal, cu o faţă zâmbitoare, impasibilă. Numai ochii săi, care îi aruncau priviri scrutătoare lui Scarpia, îi trădau adevăratele sale sentimente. Şi, astfel, opera continuă, cu scena torturei, disperarea Toscăi şi răvăşeala ei completă când se aruncă la picioarele lui Scarpia, implorându-l, în van, să aibă milă. Bătrânul lord Leconmere, un connaisseur al muzicii, se mişcă impresionat şi un ambasador străin de lângă el murmură:             — În seara asta, Nazorkoff se întrece pe sine însăşi. Nu există o altă femeie pe scenă care să-şi exprime sentimentele ca ea.             Leconmere îl aprobă.             Şi-acum Scarpia îi spune preţul şi Tosca îngrozită, fugi de la el spre fereastră. Apoi se aude bătaia tobelor de afară şi Tosca se aruncă fără vlagă pe sofa. Scarpia aplecându-se asupra ei, îi povesteşte cum oamenii săi ridică spânzurătoarea – şi apoi linişte şi din nou sunetul îndepărtat al tobelor. Nazorkoff zăcea încremenită pe sofa, cu capul atârnându-i în jos, acoperit de păr aproape atingând duşumeaua. Apoi, într-un contrast uimitor cu patima şi tensiunea din ultimele douăzeci de minute, vocea ei răsună înaltă şi clară, aşa cum îi spusese lui Cowan, vocea unui băiat din cor sau a unui înger.             „Vissi d'arte, vissi d'amore, no feci mai maie ad anima viva. Con mana furtiva cuante miseri conobbi, aiuta-i”.

CAP. I — Scumpul meu domn Poirot ! spuse o voce dulce şi prefăcută, o voce cu intonaţii studiate, lipsită de impulsivi­tate şi spontaneitate. Hercule Poirot se întoarse şi salută, strângînd politicos tnîna interlocutorului său. In privirea detectivului belgian, apăru o expresie neobiş­nuită. S-ar fi spus că întîlnirea aceasta neaşteptată, deştepta în el o emoţie de o rară calitate. — Scumpul meu doma Shaitana ! răspunse el. Amîndoi făcură o pauză, ca doi duelişti care se pregă­tesc de atac. Erau înconjuraţi de un elegant public londonez care murmura : Incîntător,   admirabil ! — Sînt adevărate minuni, nu-i aşa ? Acestea se petreceau la Expoziţia Tahachenior de la Wessex-House, la Londra. Preţul de intrare : o guinee, în beneficiul   spitalelor  londoneze. Domnule, reluă Shaitana, e o plăcere să vă întîlnesc, În acest moment nu e nici un amator de spânzurătoare sau de ghilotină    E oare sezonul mort în lumea crimei?  Sau trebuie să  se comită vreun furt aici, azi după amiază?... M-ar distra enorm, eventualitatea aceasta. — V-ai domnule, răspunse Poirot, mă plimb pe-aici ca orice burghez cumsecade. O clipă, atenţia domnului Shaitana fu prinsă de apariţia unei încintătoare fete, avînd   pe-o  parte  a  capului  între bucle, trei cornuri ale abundenţei din pai. Domnul Shaitana se repezi înaintea ei : — Scumpă prietenă, de ce n-ai venit la mine la magni­fica mea recepţie ? Am avut o mulţime de lume necunos­cută, o femeie chiar m-a întrebat : „Ce mai faci ?". Şi a adăugat : „La revedere şi  mulţumesc !". Săraca, probabil că era de la ţară. In timp ce încîntătoarea persoană răspundea aşa cum se cuvine, Poirot observă frumosul ornament care umbrea buza, supenoară a d-lui Shaitana. O mustaţă frumoasă... o foarte frumoasă mustaţă, poate unica în Londra comparabilă cu aceea a d-lul Herculo Poirot. — Nu-l chiar la fel de stufoasă ca a mea, îşi spuse detectivul   hotărît, nu-i ca a mea, dar tot atrage atenţia. întreaga persoană a d-lui Shaitana atrăgea atenţia şi pe bună dreptate. Se silea s-o tacă pe Mefisto. Înalt şi subţire, cu faţa lungă şi melancolică, sprîncenele foarte negre şi accentuate, el arbora o mustaţă cu vîrfurile ridicate în sus prin cosmetice. Hainele sale, de o tăietură elegantă, adevărate opere de artă, produceau o impresie bizară. Orice englez cumsecade, simţea pofta să-i dea un picior undeva. Şi văzîndu-l totdeauna bărbaţii spuneau : Iată-l pe Shaitana, veneticul ăsta blestemat ! Dar soţiile, fiicele, surorile, mătuşile, mamele şi chiar bunicele  lor, spuneau : — Oh ! ştii, scumpa mea. E un tip îngrozitor. Dar bogat şi primeşte atît de bine ! Totdeauna avea pregătită cîte o istorie amuzantă şi deochiată, despre alţii. Nimeni nu ar fi putut spune dacă dl. Shaitana era ar­gentinian, portughez, grec, sau dacă aparţinea altei naţio­nalităţi demne de dispreţul oricărui insular britanic. Trei fapte erau sigure. Trăia într-un lux uimitor, într un superb apartament din Jark Lane. Dădea  recepţii strălucite :   mari serate, dineuri  intime,  macabre, respectabile sau pur şi simplu excentrice. Inspăimînta puţin pe toată lumea. De ce semăna astfel groaza ? Imposibil de explicat în termeni precişi. Lăsa impresia că ştie o mulţime de lucruri despre fiecare. De altfel, poseda un deosebit simţ al umo­rului. Toţi cei ce-l cunoşteau, preferau să nu se ia la ceartă cu el. In după amiaza aceasta, dl. Shaitana se distra tachinîndu-l pe micul detectiv cu înfăţişare ridicolă, Hercule Polrot. — Va să zică, domnule Poirot, chiar şi-un poliţist are nevoie de distracţie. Studiaţi arta în vacanţă ? Poirot surîse cu amabilitate. — Constat, spuse el, că şi dv. aţi împrumutat trei ta­bachere la această expoziţie. Dl. Shaitana făcu un gest vag. — Eh ! nişte mici bibelouri. Trebuie să vii într-o zi pe la mine d-le Poirot. O să vezi lucruri interesante. Eu nu am preferinţă pentru o epocă, sau o categorie specială de obiecte. — Aveţi gusturi catolice, făcu Poirot surîzînd. — Chiar aşa e. Brusc, pupilele d-lul Shaitana aruncară scîntei, colţurile buzelor se ridicară într-un rînjet, şi sprîncenele sale desenară un unghi fantastic. — Aş putea să vă arăt chiar cîteva specialităţi în legătură cu profesiunea dumitale, domnule Poirot. — Aveţi un „Muzeu negru” personal ? — Eh ! — Dl. Shaitana îşi pocni degetele cu dispreţ. — Ceaşca din care a băut asasinul din Brighton, pantofii unui celebru hoţ de buzunare... copilării absurde ! Cu mărunţişuri deacestea nu mă încurc. Nu colecţionez decît piese rare — Şi ce înţelegeţi dv. prin „piese rare” ale criminologiei, din punct de vedere artistic ? D. Shaitana se aplecă înainte şi puse două degete pe umărul Iui Poirot. Cuvintele le pronunţa cu un şuierat teatral: — Oameni care au comis crime, domnule Poirot. Detectivul îşi încreţi uşor fruntea. — Ah! vă uimesc, exclamă dl. Shaitana. Scumpul meu prieten, dumneata şi cu mine întrevedem fenomenele acestea, sub un unghi diametral opus. Pentru dumneata, o crimă este chestie de obişnuinţa un asasin, o anchetă, o piesă convingătoare, şi ca încheiere căci dumneata eşti foarte priceput, un vinovat. Atare banalităţi, pe mine mă lasă indiferent. Cel care se lasă prins e un incapabil, un asasin de duzină, care nu mă interesează deloc. Nu, eu mă preocup de punctul de vedere artistic şi nu de excepţii. — Excepţiile ? repetă Poirot. — Da, dragul meu, cei care nu se lasă prinşi, şireţii, cel care reuşesc. Asasinii care nu se sinchisesc nici de cea mai mică bănuială. Trebuie să recunoşti că e amuzant. — Eu aş fi întrebuinţat cu totul alt adjectiv... — Am o idee ! exclamă Shaitana, fără să-i dea atenţie lui Poirot. Dacă aş organiza un mic dineu... un dineu ca să-ţi prezint specimenele mele ? Hotărît lucru, proiectul acesta mi se pare foarte amuzant. Cum de nu m-am gîndit mai de mult la el ? Da, da, văd de pe acum scena... exact. Acordă-mi puţin timp. Să zicem săptămîna viitoare. Eşti liber ? Ce zi ţi-ar conveni ? — Oricare zi din săptămîna viitoare îmi convine, spuse Poirot înclinîndu-se politicos. Foarte bine... atunci vineri. Vineri şaptesprezece. O clipă, să-mi trec data în agendă. Ideea aceasta mă încîntă. — N-aş putea afirma acelaşi lucru, murmură Poirot. Nu că nu mi-ar face plăcere invitaţia dv... nu., nu... Shaitana îl întrerupse. — Cred că mai degrabă aceasta îţi răneşte mentalitatea d-tale de burghez. Scumpul meu, eliberează-te măcar odată, de mentalitatea aceasta strîmtă de poliţist Poirot răspunse rar : — E foarte adevărat că atitudinea mea în faţa crimei, este aceea a unui adevărat burghez. — Şi de ce, scumpul meu ? Evident, cînd e vorba de o afacere stupidă, însîngerată capabilă să-ţi provoace desgust... atunci, îţi împărtăşesc sentimentele. Dar o crimă, poate fi executată cu virtuozitate, de un adevărat artist. — Sînt de aceiaşi părere. — Şi atunci ? întrebă dl. Shaitana. — Artistul dv. nu e totuşi mai puţin, un asasin. — Dar, scumpul meu domn Poirot, perfecţiunea actului justifică aproape fapta autorului. Omule lipsit de imagina­ţie, nu te gîndeşti decît să arestezi criminalul, săi pui cătu­şele, să-1 bagi la închisoare şi la nevoie săi atîrni laţul de gît. După umila mea părere, un asasin abil ar trebui să pri­mească pensie de la stat şi să fie invitat la dineurile oame­nilor subţiri. Poirot dădu din umeri. — Oh ! nu sînt chiar aşa de insensibil cum credeţi, faţă cu arta crimei. Pe asasinul perfect, îl admir. Dar, e ca şi cum aş admira un tigru. îl contemplu dincolo de gratii şi mă păzesc să intru în cuşcă, numai dacă nu mi-o impune da­toria. Căci, amintiţi-vă domnule Shaitana, tigrul e pericu­los... D. Shaitana isbucni în rîs. — înţeleg. Şi asasinul... — Poate ucide, completă Poirot cu voce gravă. — Atunci nu vrei să vii să-mi vezi colecţia mea de... tigri ? — Dimpotrivă, aş fi încîntat. — Ce bravură ! — Mă înţelegeţi greşit, d-le Shaitana. Cuvintele mele nu cuprind decît un avertisment. Vreţi cu orice preţ să găsesc amuzantă ideea dv. de a vedea o colecţie de asasini. - În fine, vă răspund că „amuzant" nu e cuvîntul just : potrivit ar fi „periculos". - După mine, d-le Shaitana, martora dv. e destul de primejdioasă. Dl. Shaitana izbucni într-un rîs mefistofelic şi spuse : — Deci, pot conta pe d-ta pe vineri şi Poirot se înclină politicos — Voi veni. O mie de rnulţumiri. — Voi organiza o mică serbare, murmură Shaitana. Vă rog să veniţi exact la ora opt. Poirot îl privi în timp ce se îndepărta. Dădu încet din cap, cu un aer gînditor.   CAP. II UN DINEU LA DL. SHAITANA Uşa apartamentului d-lui Shaitana, se deschise fără zgo­mot. Un maitre d'hotel cu înfăţişare distinsă deschise uşa lui Poirot. Apoi o închise cu discreţie, abil, luă pardesiul şi pălăria invitatului. Cu voce slabă şi fără expresie, îl întreabă : Pe cine să anunţ, vă rog? — Dl. Hercule Poirot. Un murmur de voci străbătu în vestibul cînd maitre d'hotel deschise uşa şi anunţă: — Dl. Hercule Poirot. Dl Shaitana, cu un pahar cu sherry în mînă, ieşi înain­tea detectivului. Ca de obicei, era îmbrăcat cu eleganţă. În seara aceasta, mai mult ca de obicei, avea aspectul său me­fistofelic şi linia batjocoritoare a sprincenelor era şi mai accentuată. — îmi daţi voie să vă prezint... O cunoaşteţi pe dna Oliver. Dl. Shaitana, păru foarte încîntat de surprinderea d-ul Poirot. D-na Ariana Oliver era celebră printre autorii de ro­mane poliţiste şi istorii senzaţionale. Ia scrisese o mulţime de lucrări în care, îndeosebi gra­matica era pusă la încercări grele despre aptitudinea de a fi criminal şi despre faimoasele crime pasionale, asasinatul din dragoste şi asasinatul din lăcomie. Ca o feministă convinsă. De îndată ce o crimă mai importantă umplea coloanele ziarelor, erai sigur că vei găsi un interviu cu d-na Oliver, în care aceasta spunea tot­deauna : Ah ! dacă ar conduce o femeie   Scotland Yardul". Ar avea o credinţă de neclintit în intuiţia feminină. În fond, era o persoană simpatică, de o vîrstă mijlocie, frumoasă, dar fără a fi luxoasă. Avea ochi mari, umeri fru­moşi şi un păr cenuşiu, pentru care era mereu în căutarea unei coafuri adecvate. într-o zi, ea părea un ciorap albastru, cu fruntea ei complet descoperită şi părul strîns la ceafă într-un mare coc. A doua zi însă, o vedeai pieptănată ca o fetiţă sau cu tot capul numai bucle uşor în dezordine. în seara aceea ; d-na Oliver purta coc. Cu o voce plăcută de bas, ea îl salută pe Poirot, a cărui cunoştinţă o făcuse la un banchet literar. — îmi daţi voie să vă prezint pe şeful poliţiei, dl. Battle, pe care probabil însă că-l cunoaşteţi, adăuga dl. Shaitana. Un bărbat foarte viguros, cu trăsăturile aspre, le ieşi în cale. Privindu-l pe dl. Battle, aveai impresia ca faţa sa fusese sculptată din lemnul unui vas de război. Şeful poliţiei Battle, se spunea, era unul din cei mai buni copoi ai Scotland Yardului. Ii plăcea însă să arboreze totdeauna o aparenţă stîngace, de stupid aproape — Îl cunosc pe dl. Poirot, spuse el. Figura sa de lemn se încreţi pentru o clipă într-un surîs, după care îşi reluă aspectul inexpresiv. — Colonelul Race, continuă dl. Shaitana. Poirot nu-l întîlnise încă pe colonelul Race, dar avea fi­zionomia tipului acela frumos cam de cincizeci de ani, cu chipul bronzat, care se găsea de obicei Ia cîte un avanpost al Imperiului. Serviciul Secret e un termen melodramatic, dar pentru profani, indică destul de exact natura şi întinderea activi­tăţii colonelului Race. In prezent, Poirot  înţelese şi aprecie  simţul  umorului pe care-l avea gazda sa. — Ceilalţi Invitaţi sînt în întîrziere, spuse dl. Shaitana. Dar poate e din vina mea. Cred că le-am spus să vină la orele opt şi un sfert. In clipa aceea, uşa se deschise şi maitre d'hotelul anunţi) — Doctorul Roberts. Numitul personaj intră, arătînd aerul grăbit al unul doctor faţă de bolnavii săi. Era un bărbat jovial .negricios şi de-o vîrstă mijlocie. Caracteristice : ochii mici din care clipea mereu, o uşoară calviţie, tendinţă spre îngrăşare şi înfăţişarea de doctor bine spălat şi desinfectat. Manierele lui alese, îţi inspirau încredere. Simţeai că diagnosticul său va fi exact şi tratamentul indicat, agreabil şi folositor... „Puţină şampanie pentru ca să fie mai plăcută conva­lescenţa", în rezumat, un om de lume. — Nu cumva am întîrziat ? întreabă el surîzînd. Îi strînse mîna gazdei sale şi fu prezentat celorlalţi invi­taţi. Păru în special încîntat de a fi făcut cunoştinţă cu Battle. — Nu eşti dumneata unul din stîlpii Scotland-Yardu­lui ? Foarte interesant ! Ar trebui să nu te plictisesc cu chestiile astea, dar nu mă pot abţine. Totdeauna m-au pa­sionat afacerile criminale. Poate nu-i prea recomandabil pentru un doctor. Dar mă feresc si pomenesc aceasta, cli­enţilor mei prea impresionabili. Ha ! rîa ! Uşa se deschise din nou. — D-na Lorrimer. D-na Lorrimer era o femeie cam de 60 de ani. Elegant îmbrăcată, ea avea trăsături frumoase, părul gri admirabil coafat, o voce limpede şi pătrunzătoare. — Sper că nu sînt în întîrziere, spuse ea înaintînd spre gazda sa. Apoi se întoarse să-l salute pe d-nul Roberts, pe care-l cunoştea de mai demult. Maitre d'hotelul, continuă să anunţe : — Maiorul Despard. Maiorul Despard, bărbat frumos, foarte zvelt, avea o ci­catrice uşoară la tîmplă. După ce fu prezentat, se apropie de colonelul Race şi începură să vorbească despre sport. — Miss Meredith. Intră o fată tînără, cam de 20 de ani. De înălţime mij­locie, toarte drăguţă, părul căzînd în bucle castanii îi aco­perea ceafa ; avea ochi mari cenuşii şi nu era deloc fardată. Ea vorbea încet, cu o voce timidă. — Oh! Dumnezeule ? Eu sînt ultima ? exclamă ea, Dl. Shaitana îi întinse un pahar de sherry, făcîndu-i un compliment plin de galanterie. Foarte strict când era vorba de etichetă. îi plăcea să facă prezentări cît mai ceremonioase. O lăsă pe Miss Meredith să-şi bea sherry-ul, în compa­nia lui Poirot. — Prietenul nostru respectă uzanţele, observa detecti­vul cu un surîs. Tînăra fată aprobă : ! — Constat că azi, oamenii trec cu vederea prezentările. Se mulţumesc să spună : „Nădăjduiesc că cunoaşteţi pe toa­tă lumea". Cîteodată nu e prea plăcut, dar în orice caz toate formalităţile acestea sînt un adevărat supliciu. Ezită o clipă şi reluă : — Femeia aceea e d-na Oliver, scriitoarea ? D-na Oliver vorbea cu d-l Robert şi vocea el se auzi clar : — Inutil să negi innuiţia feminină, doctore femeile presimt o muţime de lucruri. Uitînd cum era pieptănată, voi să-şi ridice buclele de pe frunte şi apoi, cu uimire, constată că avea coc. — Da, e d-na Oliver, răspunse Poirot — Aceea care a scris Cadavrul din Biblioteca ? Chiar ea. Miss Meredith încruntă sprîncenele. — Şi bărbatul acela cu figura de lemn... Dl. Shaitana mi I-a prezentat ca şeful poliţiei — Ba da, al Scotland Yardului. — Şi d-ta ? — Eu ? i — Vă cunosc foarte bine domnule Poirot. D-ta al descoperit misterul crimelor A.B.C. — Domnişoară, mă faceţi să roşesc. Miss Meredith îşi apropie sprîncenele una de alta. — Dl. Shaitana... începu ea şi se opri brusc. Poirot îi veni în ajutor. — Nu s-ar spune-că are o adevărată predilecţie pentru crime. Fără îndoială, dorinţa sa este să discutăm despre acest subiect. Priviţi-i pe d-na Oliver şi d-l Roberts. Fără îndoială că în acest moment ei discută despre otrăvurile care nu lasă nici o urmă. Miss Meredith scoase un suspin uşor. — Ce om ciudat ! — Doctorul Roberts? — Nu, dl. Shaitana. Ea se cutremură şi adăugă : — Are în el ceva înspăimîntător. Niciodată nu ştii ce are de gând. Plăcerile lui trebuie să fie crude. — Ca vînătoarea de vulpi, de pildă ? Miss Meredith îi privi plină de reproşuri. — Nu... Mă gîndesc la ceva mai oriental. — Probabil îi plac torturile, sugeră Poirot. —Omul acesta nu-mi place deloc, mărturisi Miss Mere­dith cu o voce înceată. — Dineul său vă va place totuşi, o asigură Poirot. Are un bucătar excelent. Ea îl privi cu un aer de neîncredere şi apoi isbucni în rîs. —-Sînteţi plin de indulgenţă domnule Poirot. — De ce nu — Toţi oamenii celebri mă intimidează. — Nu vă intimidaţi domnişoară... Dimpotrivă, profitaţi de ocazie şi scoateţi din poşetă stiloul şi carnetul de autografe. — In ceea ce mă priveşte, crimele nu mă prea pasionea­ză ! Şi nici nu cred că femeile se pot interesa de atare isto­rii Totdeauna bărbaţii sînt cei care devorează romanele po­liţiste. Hercule Poirot oftă cu prefăcătorie. — Vai ! ce n-aş da ieu acum să fiu măcar pentru o cli­pă, actor de cinema, chiar cea din urmă vedetă. Maitre d'hotelul deschise larg uşile anunţînd : — Dineul e servit. Pronosticurile lui Poirot se adeveriră întocmai. Dineul fu delicios şi servit la perfecţie. Lumină difuză, panouri de stejar lustruit, strălucire albăstruie de sticlă de Islanda. în lumina slabă la celălalt capăt al mesei, dl. Shaitana părea şi mai diabolic ca de obicei. In cuvinte alese, se rugă să fie iertat pentru faptul că nu invitase un număr egal de oaspeţi de ambele sexe. La dreapta sa se afla d-na Lorrimer, iar la stînga sa, d-na Oliver. Miss Meredith se afla între şeful de poliţie Battle şi maiorul Despard. Poirot între d-na Lorrimer şi d-l Roberts. Acesta-i spuse lui Poirot în glumă. — Sper că n-o să vi se permită să acaparaţi toată seara, singura domnişoară prezentă. Dvs. francezii nu prea pier­deţi timpul, nu-i aşa ? — Aflaţi că sînt belgian, rectifică Poirot. — Ce are a face ? E tot una, cînd e vorba de femei. Părăsindu-şi aerul glumeţ, doctorul Roberts adoptă un ton profesional şi începu să vorbească despre ultimele des­coperiri în domeniul tratamentului bolii somnului colo­nelului Race care se afla în faţa sa. D-na Lorrimer se întoarse spre Boirot şi începu să-i vorbească despre noile piese de teatru. Părerile sale păreau documentate şi criticile sale obiective. Discuţia devie apoi în domeniul literaturii şi apoi în cel al politicii internaţio­nale. Poirot constată că vecina sa era o femeie foarte infor­mată şi de o inteligenţă superioară. De cealaltă parte a mesei, d-na Oliver îl întrebă pe ma­iorul Despard dacă nu cunoaşte o otravă extraordinară şi foarte rară. — Ba da, currara. — Domnul meu, aceasta e învechită. A fost folosită de sute de ori. Aş voi ceva inedit. Maiorul Despard răspunse sec: — Triburile primitive sînt cele mai demodate. Ele re­curg la excelentele reţete, odinioară folosite de strămoşii lor. — Aş fi crezut dimpotrivă, că ele continuă să inventeze noi fierturi de ierburi şi alte Ingrediente. Ce pleaşcă pentru exploratorii de odinioară ! întorşi acasă, puteau să scape de bătrînii unchi cu moşteniri, făcîndu-l să înghită cine ştie ce drog necunoscut. — Mai degrabă le veţi găsi la oamenii civilizaţi, în la­boratoarele moderne de pildă, spuse Despard. Culturi de microbi, în aparenţă Inofensivi şi care produc maladii mor­tale. — Rafinamentele acestea ştiinţifice, n-ar fi pe placul cititorilor mei, spuse d-na Oliver. E uşor să amesteci toate numirile astea ştiinţifice, stafl-lococi, streptococi, sau mai ştiu ce altceva. Secretara mea n-ar înţelege o boabă şi cititorii mei nici atîta. Ce părere aveţi d-le Battle ? — In viaţa reală, doamnă Oliver, oamenii nu prea se sinchisesc de aceste subtilităţi, răspunse şeful poliţiei. De obicei toţi se opresc la arsenic, otrava aceasta de o între­buinţare atît de comodă şi care se poate procura atît de uşor. — Prostii, d-le Battle. Vorbiţi aşa fiindcă dv. cel de la Scotland Yard nu descoperiţi decît o mică parte din cri­mele comise zilnic. Dacă aţi avea cel puţin o femeie... — Dar avem... — Da, femeile acelea agent, îngrozitoare, cu nişte căşti ridicole şi care necăjesc oamenii prin parcurL Vorbesc de o femeie care să conducă, serviciul de cercetări criminale. Ea s-ar achita foarte bine de însărcinările sale. — Femeile sînt foarte abile criminale, observă şeful poliţiei Battle. De obicei, dau dovadă de un remarcabil sînge rece şi de o măestrie extraordinară. Dl. Shaitana schiţă un surîs : — Dat fiind că otrava este arma favorită a femeilor, trebuie să existe pe lume o mulţime de otrăvitoare nebă­nuite — Fără îndoială, aprobă d-na Oliver, servindu-se gene­ros, cu o felie respectabilă de pateu. — Deasemeni un doctor, are o mulţime de ocazii priel­nice, continuă dl. Shaitana. — Protestez! strigă doctorul Roberts, rîzînd cu poftă. Cînd ne otrăvim pacienţii, o facem totdeauna din gre­şeală. — Dacă aş vrea să comit o crimă... începu dl. Shaitana. — Aş proceda foarte simplu. In fiecare zi se produc tot felul de accidente : accidente de vînătoare, de pildă.

Capitolul I   Povestirea lui Mark Easterbrook   1.   Aparatul Espresso din spatele umărului meu sâsâi ca un şarpe furios. Zgomotul avea ceva sinistru, ca să nu spun drăcesc. Probabil, am reflectat, majoritatea zgo­motelor noastre contemporane au această caracteristică. Scrâşnetul furios şi intimidant al avioanelor cu reacţie ce brăzdează ca nişte fulgere cerul; uruitul înfundat şi ame­ninţător al metroului care se apropie prin tunel; transportul greu rutier care îţi zgâlţâie până şi temelia casei... Chiar şi minorele zgomote casnice ale prezentului, oricât de benefică poate fi acţiunea lor, tot au ceva alarmant. Maşinile de spălat vase, frigiderele, oalele de presiune, plângăreţele aspiratoare, toate par să spună: "Ai grijă! Sunt un geniu în slujba ta, dar dacă mă scapi de sub control..." O lume periculoasă – asta era, o lume periculoasă. Am agitat ceaşca fumegândă plasată în faţa mea. Mi­rosea frumos. — Mai doriţi şi altceva? — Un sandviş gustos cu şuncă şi banană. Mi se părea o alăturare ciudată. Bananele le asociam cu copilăria... sau, ocazional, flambé cu zahăr şi rom. În min­tea mea şunca era ferm corelată cu ouăle. Totuşi, când eşti în Chelsea, mănânci ca în Chelsea. Am acceptat un "sandviş gustos cu şuncă şi banană". Deşi trăiam în Chelsea – mai bine spus, aveam acolo de trei luni un apartament mobilat – în toate celelalte privinţe eram străin de locurile acelea. Scriam o carte despre anumite aspecte ale arhitecturii mongole, dar pentru asta aş fi putut locui tot atât de bine în Hampstead sau Bloomsbury sau Streatham – pentru mine ar fi fost acelaşi lucru. Cu excepţia uneltelor meseriei mele, eram neatent la tot ce mă înconjura, iar împrejurimile îmi erau total indiferente. Exis­tam într-o lume a mea, proprie. Totuşi, în această seară anume, suferisem una dintre acele bruşte şi totale schimbări de sentimente pe care le cu­nosc toţi scriitorii. Arhitectura mongolă, împăraţii mongoli, modul de viaţă mongol şi toate problemele fascinante izvorâte din el îşi pierdură brusc interesul. Ce mai contau? De ce vroiam să scriu despre ele? Am frunzărit înapoi câteva pagini, recitind ceea ce scrisesem. Totul îmi părea egal de anost – prost scris şi deosebit de lipsit de interes.. Indiferent cine spusese "Istoria e o vorbărie goală" (Henry Ford?) avusese dreptate. Am împins cu dezgust manuscrisul, m-am ridicat şi m-am uitat la ceas. Era aproape unsprezece noaptea. Am încercat să-mi aduc aminte dacă mâncasem... După senzaţiile mele interne se părea că nu. Prânzul, da, la Athenaeum. Asta a fost de mult. M-am dus şi m-am uitat în frigider. Mai era o rămăşiţă de limbă uscată. M-am uitat la ea fără nici o plăcere. Aşa se face că am luat-o agale pe King’s Road, şi, la un moment dat, am intrat într-un Espresso Caffe Bar cu numele de Luigi scris de-a curmezişul ferestrei cu litere roşii de neon, iar acum contemplam un sandviş cu şuncă şi banană, în timp ce reflectam la sinistrele implicaţii ale zgomotelor prezentului şi la efectele lor perturbatoare. Toate, mă gândeam eu, aveau ceva în comun cu primele mele amintiri despre pantomimă. Davy Jones tocmai ieşit din dulăpiorul lui în nori de fum! Uşi şi ferestre capcană care lăsau să transpire infernala putere a răului, provocând şi sfidând o Zână Bună Diamant, sau un nume în genul ăsta, care în schimb flutura o baghetă cu aspect impropriu şi re­cita cu optimism şi cu o voce plată platitudini privitoare la triumful final al binelui, prefaţând astfel inevitabilul "cântec al momentului" care nu avea niciodată vreo legătură cu tema respectivei pantomime. M-a fulgerat brusc gândul că, probabil, întotdeauna era necesar ca răul să fie mai impresionant decât binele. El trebuia să ţină spectacolul! El trebuia să sperie şi să pro­voace! Era instabilitatea atacând stabilitatea. Iar în final, stabilitatea va învinge întotdeauna, gândeam eu. Stabili­tatea poate supravieţui banalităţii, Zânei Bune Diamant, glasului plat, cupletului rimat, chiar şi irelevantei declaraţii răsunătoare "Există un drum bătut de vânturi care şer­puieşte pe deal în jos, spre orăşelul vechi de când lumea pe care-l iubesc". Oricât de sărace arme ar părea toate acestea, totuşi aceste arme aveau să triumfe în final. Pantomima avea să se termine aşa cum se termina întotdeauna. Scările, şi distribuţia, coborând în ordinea importanţei, cu Zâna Bună Diamant practicând creştineasca virtute a umilinţei şi necăutând să fie prima (sau, în cazul de faţă, ultima) ci încadrându-se undeva pe la mijlocul procesiunii, umăr lângă umăr cu fostul ei opozant, acum ieşit din pielea ame­ninţătorului Rege Demon şi rămânând doar un bărbat îm­brăcat în pantaloni colanţi roşii. Aparatul Espresso sâsâi iar în urechea mea. Am făcut semn după încă o ceaşcă şi m-am uitat în jur. Una din su­rorile mele întotdeauna mă acuza că nu sunt un bun obser­vator, că nu remarc nimic din ceea ce se petrece sub nasul meu. "Trăieşti în propria-ţi lume", mă dojenea ea. Acum, cu un sentiment de bunăvoinţă conştientă, am luat notă de ce se petrecea în jur. Era aproape imposibil să nu citeşti zilnic în ziare despre cafe-barurile şi patronii lor din Chelsea; acum aveam şansa să-mi fac o părere personală despre viaţa contemporană. În cafenea era destul de întuneric, aşa că nu puteam să văd foarte clar. Clientela era alcătuită în majoritate din tineri. Am presupus vag că era ceea ce se chema generaţia beat. Fetele arătau, aşa cum mi se părea că arătau întot­deauna fetele din ziua de azi, murdare. De asemenea, păreau mult prea călduros îmbrăcate. Observasem asta cu câteva săptămâni în urmă când ieşisem să iau cina cu nişte prieteni. Fata care stătuse atunci lângă mine să fii avut vreo douăzeci de ani. În restaurant era foarte cald, dar ea purta un pulover galben de lână, o fustă neagră şi şosete negre de lână, iar transpiraţia i se prelingea de pe faţă direct în mâncare. Mi­rosea a lână îmbibată de transpiraţie şi, de asemenea, puternic, a păr nespălat. Conform spuselor prietenilor mei, era considerată foarte atrăgătoare. Nu şi de mine! Singura mea reacţie era o dorinţă nebună s-o arunc într-o cadă cu apă fierbinte, să-i dau o bucată de săpun şi s-o silesc să-i dea bătaie! Ceea ce demonstra, presupun, cât de în urmă eram cu vremurile. Probabil asta mi se trăgea de la faptul că trăisem atât de mult în străinătate. Îmi aminteam cu plăcere de femeile indiene cu părul lor negru minunat încolăcit, şi sari-urile în culori pure şi strălucitoare căzând în jurul lor în falduri graţioase, şi legănare ritmică a trupurilor lor în timp ce mergeau... Am fost smuls din aceste gânduri plăcute de o bruscă accentuare a zgomotului. Două tinere de la masa alăturată începuseră să se certe. Cei doi tineri care erau cu ele încer­cau să aplaneze lucrurile, dar fără succes. Brusc, începură să ţipe una la alta. Una din fete o plesni peste faţă pe cealaltă, a doua o smulse de pe scaun pe prima. Se băteau ca zarzavagioaicele, insultându-se cu ţipete isterice. Una era o roşcată ciufulită, cealaltă o blondă cu părul lins. În afară de termenii insultători, nu-mi dădeam seama de ce se certau. De la celelalte mese izbucniră strigăte şi întărâtări. — Bravo, fetiţo! Zvânt-o, Lou! Proprietarul din spatele barului, un tip cu înfăţişare de italian focos pe care îl mirosisem a fi Luigi, interveni cu un glas în cel mai pur accent londonez cockney. — Hai, gata... terminaţi... potoliţi-vă! O să aduceţi într-o clipă toată strada aici. O să-i aduceţi pe copoi. Încetaţi, vă spun! Dar blonda lăţoasă îşi înfipse mâna în părul roşcatei şi o trăgea cu sălbăticie în timp ce ţipa: — Nu eşti decât o târfă care fură bărbaţi! — Târfă eşti tu! Luigi şi cei doi însoţitori stânjeniţi reuşiră să le despartă. În pumnul blondei era un smoc mare de păr roşcat. Îl ţinu sus ca pe un trofeu, apoi îl aruncă pe podea. Uşa dinspre stradă se deschise larg şi Autoritatea, îm­brăcată în albastru, apăru în prag şi rosti majestos obişnuitele cuvinte: — Ce se petrece aici? Toţi cei prezenţi făcură pe loc front comun în faţa inamicului. — Ne distram şi noi un pic, spuse unul din tineri. — Asta-i tot, spuse Luigi. O mică distracţie între prieteni. Cu vârful pantofului trimise smocul de păr drept sub una din mesele din apropiere. Părţile beligerante îşi zâm­beau una celeilalte cu o prefăcută prietenie. Poliţistul se uită bănuitor la toţi din jur. — Noi tocmai plecam, spuse blonda, toată numai miere. Vino, Doug. Printr-o coincidenţă, alţi câţiva tocmai plecau. Autori­tatea îi urmări cu asprime plecând. Ochii lui spuneau că de data asta trece cu vederea, dar că e cu ochii pe ei. Se retrase agale. Însoţitorul roşcatei achită consumaţia. — Te simţi bine? o întrebă Luigi pe fata care îşi aranja o eşarfă pe cap. Ţi-a cam făcut-o Lou, smulgându-ţi părul din rădăcină în halul ăsta. — Nu m-a durut, spuse cu nonşalanţă fata, zâmbindu-i. Îmi pare rău pentru tămbălău, Luigi. Perechea ieşi. Acum, barul era practic pustiu. M-am cotrobăit prin buzunare după mărunţiş. — E o tipă pe cinste! spuse Luigi cu admiraţie, privind spre uşa care se închidea. Luă o mătură şi împinse după tejghea smo­cul de păr roşcat. — Trebuie să fi fost groaznic de dureros, am spus. — Eu aş fi răcnit din toţi plămânii dacă ar fi fost al meu, recunoscu Luigi. Dar Tommy e o tipă pe cinste. — O cunoşti bine? — Oh, în majoritatea serilor e aici. Tuckerton, aşa o cheamă, Thomasina Tuckerton. Dar pe aici i se spune Tommy Tucker. E putred de bogată. Bătrânul ei i-a lăsat o avere, iar ea ce face? Vine în Chelsea, trăieşte într-o cameră prăpădită la jumătatea drumului către Wandsworth Bridge, şi se înhăitează cu o gaşcă ce face acelaşi lucru. Omoară-mă şi tot nu pricep – jumătate din banda asta are bani. Şi-ar putea cumpăra cele mai grozave lucruri, ar putea sta la Ritz dacă ar vrea. Dar se pare că ei se dau în vânt după modul ăsta de viaţă pe care şi l-au ales. Da, treaba asta mă depăşeşte. — Dumneata n-ai alege-o? — Eu am minte! Dar aşa cum stă treaba, eu mă aleg cu banii. M-am ridicat să plec şi am întrebat care a fost motivul scandalului. — Tommy a pus mâna pe iubitul celeilalte. Un individ pentru care nu merită să te baţi, credeţi-mă! — Se părea că cealaltă era de părere că merită, am remarcat. — Oh, Lou este foarte romantică, spuse tolerant Luigi. Nu asta era concepţia mea despre romantism, dar nu i-am spus-o.   2.   Trebuie să fi trecut cam o săptămână, când privirea mi-a fost reţinută de un nume de la rubrica Decese din The Times.   TUCKERTON. Pe 2 octombrie a decedat la sanatoriul Fallowfield, Amberley, Thomasina Ann, douăzeci de ani, unica fiică a defunctului Thomas Tuckerton, din Carrington Park, Amberley, Surrey. Funeralii private. Fără flori.   Gata cu florile pentru sărmana Tommy Tucker; şi s-a terminat cu "senzaţiile" vieţii din Chelsea. Am simţit brusc un sentiment efemer de compasiune pentru toate Tommy Tucker din ziua de azi. În definitiv, mi-am reamintit eu, de unde ştiam că punctul meu de vedere era cel corect? Cine eram eu ca să decretez că era o viaţă irosită? Poate că viaţa mea liniştită de cărturar, îngropată în cărţi, ruptă de lume, era cea irosită. Viaţă la mâna a doua. Să fim cinstiţi, cu ce mă alegeam eu de la viaţă? Ce senzaţii îi smulgeam? O idee foarte neobişnuită! Adevărul era, fireşte, că nu vroiam senzaţii. Dar şi în privinţa asta, oare n-ar fi trebuit să vreau? Un gând neobişnuit şi nu prea bine venit. Mi-am alungat-o din minte pe Tommy Tucker şi m-am întors la corespondenţa mea. Singurul lucru interesant era o scrisoare de la verişoara mea Rhoda Despard, care îmi cerea să-i fac un serviciu. Cum nu aveam nici un chef de lucru în dimineaţa asta, m-am agăţat de scrisoare pentru a-mi oferi o scuză grozavă. Am ieşit în King’s Road, am oprit un taxi şi am pornit spre locuinţa unei prietene, doamna Ariadne Oliver. Doamna Ariadne Oliver era o renumită scriitoare de romane poliţiste. Servitoarea ei, Milly, era un balaur eficient care îşi apăra stăpâna de atacurile lumii exterioare. Am înălţat din sprâncene, într-o întrebare nerostită. Milly dădu cu putere din cap. — Mai bine aţi urca direct, domnule Mark, mi-a spus ea. E cu capsa pusă în dimineaţa asta. Poate o ajutaţi să iasă din starea asta. Am urcat două rânduri de trepte, am bătut uşor într-o uşă şi am intrat fără să mai aştept să fiu invitat. Camera de lucru a doamnei Oliver era o încăpere mare, cu pereţii acoperiţi cu un tapet cu păsări exotice care cuibăreau în lăstărişuri tropicale. Cât despre doamna Oliver personal, aceasta, într-o stare vecină cu nebunia, se învârtea de colo-colo prin cameră, vorbind singură. Îmi aruncă o scurtă privire lipsită de interes şi continuă să bată podeaua. Privi­rea ei, lipsită de concentrare, mătura pereţii, zbura pe fereastră, şi, din când în când, dispărea sub pleoapele închise în ceea ce părea un spasm agonic. — Dar de ce, luă la întrebări doamna Oliver universul, de ce nu spune pe loc idiotul că a văzut cacadu-ul? De ce n-ar spune? Nu putea să nu-l vadă! Dar dacă ar spune-o, asta ar dărâma totul. Trebuie să existe o cale... trebuie să existe... Mârâi, îşi trecu degetele prin părul scurt şi cărunt şi trase frenetic de el. Apoi, uitându-se la mine cu privirea brusc concentrată, spuse: "Bună, Mark. Am să înnebunesc", şi îşi reluă jalea. — Şi apoi e Monica. Cu cât încerc s-o fac mai drăguţă, cu atât devine mai enervantă... Aşa o fată tâmpită!... Şi mai e şi încântată de sine! Monica... Monica? Cred că numele nu-i bun. Nancy? Ar fi mai bine? Joan? Întotdeauna toate sunt Joan. Şi Anne. Susan? Am avut o Susan. Lucia? Lucia? Cred că-mi pot imagina o Lucia. Roşcată. Pulover decoltat... Co­lanţi negri?... Ciorapi negri, oricum. Această sclipire fugară de înveselire fu eclipsată de amintirea problemei cu cacadu-ul, şi doamna Oliver îşi reluă zbuciumul nefericit, luând inconştient diferite lucruri de pe mese şi punându-le în cu totul alt loc. Îşi îndesă cu o oare­care grijă tocul de ochelari într-o cutie lăcuită ce conţinea deja un evantai chinezesc, apoi oftă adânc şi spuse: — Mă bucur că ai venit dumneata. — Eşti foarte amabilă. — Putea să fi fost oricine. Vreo femeie insipidă care să mă vrea la deschiderea unui bazar, sau bărbatul cu poliţa de asigurare a lui Milly, pe care Milly refuză categoric să şi-o facă... sau instalatorul (dar asta ar fi fost un noroc prea mare, nu-i aşa?). Sau putea să fie cineva care vroia să-mi ia un interviu, punându-mi toate întrebările alea stânjenitoare care de fiecare dată sunt aceleaşi. Ce v-a făcut să vă apucaţi de scris? Câte cărţi aţi scris? Câţi bani aţi scos? Etc., etc. Ni­ciodată nu ştiu răspunsul la nici una din ele, şi asta mă face să arăt complet tâmpită. Nu că ceva din toate astea ar conta, pentru că sunt convinsă că am să înnebunesc din cauza afacerii ăsteia cu cacadu-ul. — Ceva ce nu se leagă? am întrebat compătimitor. Poate ar fi mai bine să plec. — Nu, să nu pleci. În tot cazul, dumneata eşti o dis­tracţie. Am acceptat acest compliment îndoielnic. — Vrei o ţigară? mă întrebă doamna Oliver cu o vagă ospitalitate. Sunt unele pe undeva pe aici. Uită-te în capacul maşinii de scris. — Mulţumesc, am ţigări. Serveşte-te. Oh, nu, dum­neata nu fumezi. — Nici nu beau. Aş dori să fi băut. Ca detectivii ăia americani care au mereu la îndemână sticle cu rachiu. Asta pare să le rezolve toate problemele. Să ştii. Pe când eu... Ştii, Mark, eu chiar nu pot să pricep cum scapă cineva basma cu­rată după ce a săvârşit o crimă în viaţa reală. Mie mi se pare că din momentul în care ai făcut o crimă, toată treaba este absolut evidentă. — Prostii. Ai făcut o grămadă. — Cel puţin cincizeci şi cinci. Partea cu crima este foarte uşoară şi simplă. Muşamalizarea este lucrul dificil. Adică, de ce trebuie să fie altcineva şi nu tu? Tu sari în ochi de la o poştă. — Nu în povestea terminată. — Ah, dar cât mă costă asta! spuse amărâtă doamna Oliver. Orice ai spune, nu e firesc ca cinci sau şase oameni să se afle la locul faptei când B este omorât, şi toţi să aibă un motiv să-l omoare pe B... afară doar dacă B este un individ absolut insuportabil, iar în cazul ăsta pe nimeni nu-l deran­jează că a fost omorât şi nu-i pasă câtuşi de puţin cine a făcut-o. — Înţeleg problema dumitale, am spus. Dar dacă i-ai făcut faţă de cincizeci şi cinci de ori, vei reuşi s-o rezolvi şi de data asta. — Asta-mi tot repet şi eu, dar de fiecare dată nu pot să cred, şi aşa intru în agonie. Se apucă din nou de păr şi trase cu violenţă. — Termină! am strigat. Ai să-l scoţi din rădăcini. — Prostii. Părul e rezistent. Deşi, când am avut pojar la paisprezece ani şi am făcut temperatură, mi-a căzut tot părul din faţă. Cât se poate de penibil. Şi a trebuit să treacă şase luni bune ca să-mi crească la loc ca lumea. Cumplit pen­tru o fată... un lucru foarte deranjant. Mă gândeam ieri la asta când eram în vizită la Mary Delafontaine în sanatoriul ăla. Îi cădea părul exact cum îmi căzuse şi mie. Spunea că o să-şi cumpere o meşă când s-o face mai bine. La şaizeci de ani nu-ţi mai creşte la loc, cred. — În una din nopţile trecute am văzut o fată smulgându-i alteia părul din rădăcină, am spus. Eram conştient de uşoara notă de mândrie din glasul meu, ca unul care văzuse viaţa. — Prin ce locuri extraordinare ai fost? mă întrebă doamna Oliver. — Asta a fost într-un cafe-bar din Chelsea. — Oh, Chelsea! Acolo se întâmplă totul, cred. Comunişti atei şi macaronari şi fandosiţi conservatori şi generaţia beat. Nu prea scriu despre ei pentru că mi-e teamă să nu folosesc greşit termenii. Cred că e mai sigur să rămâi la ceea ce cunoşti. — Ca de pildă? — Oameni în croaziere, şi în hoteluri, şi ce se petrece în spitale şi în sinodurile parohiilor... şi la licitaţii... şi festi­valuri de muzică, şi fete în magazine, şi comisii şi femei de zi cu zi, şi tineri şi tinere care cutreieră lumea în interesul ştiinţei, şi vânzători... Se opri să-şi tragă sufletul. — Cu astea e de înţeles că poţi s-o scoţi la capăt, am spus. — În tot cazul, ai putea să mă scoţi la o cafea în Chel­sea... doar ca să-mi îmbogăţesc experienţa, spuse visătoare doamna Oliver. — Oricând doreşti. Diseară? — Nu diseară. Sunt prea ocupată cu scrisul sau, mai degrabă, cu îngrijorarea că nu pot scrie. Într-adevăr, ăsta-i cel mai obositor lucru la scris, deşi totul e obositor, în afara unicului moment când consideri că ţi-a venit o ideea for­midabilă şi abia aştepţi să începi. Spune-mi, Mark, crezi că e posibil să omori pe cineva prin control de la distanţă? — Ce înţelegi prin control de la distanţă? Să apeşi pe un buton şi să trimiţi o rază radioactivă ucigătoare? — Nu, nu science fiction. Mă gândeam... Se opri în­doită. Mă refer la magia neagră. — Figuri de ceară cu bolduri în ele? — Oh, figurile de ceară sunt depăşite, spuse cu dispreţ doamna Oliver. Dar lucruri ciudate chiar se întâmplă, să ştii, în Africa sau în Indiile de Vest. Lumea aşa spune. Povesteşte cum băştinaşii se înconvoaie pur şi simplu şi mor. Voodoo... sau ju-ju... Oricum, ştii ce vreau să spun. I-am spus că în ziua de azi multe lucruri de genul ăsta sunt atribuite puterii sugestiei. Victimei i se inoculează ideea că moartea i-a fost decretată de către vraci, iar sub­conştientul face restul. Doamna Oliver pufni cu dispreţ. — Dacă cineva mi-ar sugera că am fost osândită să mă întind şi să mor, mi-ar face o deosebită plăcere să-i zădărni­cesc aşteptările! Am râs. — Ai în sânge o doză zdravănă de scepticism occidental. Nici o predispoziţie. — Deci crezi că se poate întâmpla? — Nu cunosc prea multe despre tema asta ca să mă pot pronunţa. Cum ţi-a venit în minte? Noua dumitale capodo­peră urmează să se numească "Crimă prin sugestie"? — Nu, nici vorbă. Vechea otravă pentru şobolani şi ar­senicul sunt destul de bune pentru mine. Sau vajnicul in­strument contondent. Fără arme de foc, dacă e posibil. Ar­mele de foc sunt atât de înşelătoare! Dar n-ai venit aici ca să vorbim despre cărţile mele. — Sincer, nu... Realitatea e că verişoara mea Rhoda Despard organizează o sărbătoare bisericească şi... — Nici vorbă! Ştii ce s-a întâmplat ultima dată? Am aranjat un joc "Găsiţi o crimă" şi primul lucru care s-a găsit a fost un cadavru adevărat. N-am să uit niciodată asta! — Nu e vorba de aşa ceva. Tot ce vei avea de făcut este să stai într-un cort şi să dai autografe pe propriile dumitale cărţi, contra cinci şilingi bucata. — Bineee, spuse cu îndoială doamna Oliver. Asta ar putea fi în regulă. Nu va trebui să deschid sărbătoarea? Sau să spun lucruri prosteşti? Sau să trebuiască să port pălărie? Am asigurat-o că nimic din toate astea nu i se va cere. — Şi nu va dura decât o oră sau două, i-am promis. După aceea va fi un meci de cricket... nu, cred că în perioada asta a anului nu. O serbare pentru copii, poate. Sau un concurs de costume... Doamna Oliver mă întrerupse cu un strigăt sălbatic. — Asta e! O minge de cricket! Fireşte! El o vede de la fereastră... Înălţându-se în aer... şi asta îl distrage... şi aşa nu mai pomeneşte de cacadu! Ce bine ai făcut că ai venit, Mark! Ai fost minunat! — Nu prea văd... — Poarte că nu, dar eu da. Totul e destul de complicat şi nu vreau să-mi pierd timpul explicându-ţi. Oricât de multă plăcere îmi face să te văd, tot ce vreau acum este să pleci. Imediat. — Bine-nţeles. În privinţa sărbătorii... — Mă mai gândesc. Acum nu mă necăji. Unde naiba mi-am pus ochelarii? Doamne, cum mai dispar lucrurile!  

I   De la William P. Ryan, corespondentul de presă american, am auzit, prima dată, de întâmplarea asta. Luam cina împreună la Londra, în ajunul reîntoarcerii sale la New York şi s-a întâmplat să aduc vorba că în dimineaţa următoare aveam să mă duc la Folbridge. Ridică privirea şi întrebă interesat: — Folbridge, Cornwall? Ca să spun drept, numai o persoană dintr-o mie ştie că există un Folbridge în Cornwall. Întotdeauna se gândesc că e vorba de Folbridge din Hampshire. Aşa încât faptul că Ryan îl ştia mi-a stârnit curiozitatea. — Da, i-am răspuns. Îl cunoşti? Zise doar că era blestemat. Apoi mă întrebă dacă ştiu cumva acolo o casă numită Trearne. Interesul meu spori. — Chiar foarte bine. De fapt, la Trearne mă şi duc. E casa surorii mele. — Bine, spuse William P. Ryan. Dacă nu vă pasă! L-am rugat să înceteze cu remarci criptice de genul acesta şi să-mi spună despre ce e vorba. — Ei bine, începu el, ca să fac asta va trebui să mă întorc cu gândul la o experienţă de-a mea de la începutul războiului. Am oftat. Evenimentele pe care vi le relatez au avut loc în 1921. Ca să i se mai amintească de război, era ultimul lucru pe care şi-l dorea cineva. Slavă Domnului, începusem să uităm... Şi apoi, William P. Ryan, după cum ştiam, era în stare să vorbească la nesfârşit despre întâmplările sale din timpul războiului. Dar acum nu-l mai puteam opri. — După câte cred că ştii, ziarul, meu m-a trimis în Belgia şi mă mişcăm încolo şi încoace. Ei bine, există un sătuleţ – am să-i spun X. O localitate minusculă, dacă a existat vreodată aşa ceva, dar acolo era o mănăstire destul de mare. Maici îmbrăcate în alb cărora voi le spuneţi... nu ştiu numele ordinului. Oricum, nu contează. Ei bine, acest locuşor se găsea exact pe traseul trupelor germane care avansau. Ulanii au sosit... M-am mişcat stingherit. William P. Ryan a ridicat o mână, ca să mă liniştească. — Totul e în ordine, spuse el. Nu este vorba de o poveste despre vreo atrocitate germană. Ar fi putut fi, dar nu e. De fapt, şpilul e în altă parte. Hunii s-au îndreptat spre mănăstirea aceea, au ajuns acolo şi totul a explodat. — O! am zis cam mişcat. — Ciudată treabă, nu-i aşa? Bineînţeles, după prima impresie, s-ar fi zis că hunii se distrau şi s-au păcălit cu propriul lor explozibil. Dar, se pare că n-au avut nimic de soiul ăsta cu ei. Nu erau maeştrii în explozibil puternic. Şi-atunci, te întreb, ce-ar fi putut să ştie nişte maici despre explozibil? Unele maici, să zicem! — E ciudat, am confirmat eu. — M-a interesat să aud relatarea ţăranilor despre întâmplare. Toţi fuseseră omorâţi şi totul făcut praf. După părerea lor, a fost o explozie, eficientă sută la sută, un miracol modern de primă clasă. Se pare că una dintre maici îşi făcuse o oarecare reputaţie – o sfântă în devenire – intra în transe şi avea viziuni. Tot aceştia spuneau că ea făcea minuni. Aceasta a determinat ca fulgerul să-i trăsnească pe hunii profanatori şi mănăstirea a explodat odată cu ei ca şi tot ce se afla pe o anumită rază în jur. Era o adevărată minune reuşită! Niciodată n-am izbutit să aflu adevărul despre treaba asta; n-am avut timp. Dar, miracolele se ţineau lanţ pe atunci: îngeri la Mons şi chestii de astea. Mi-am scris articolul. Am pus câteva fraze înduioşătoare, am folosit bine şi efectul religios şi l-am trimis la ziarul  meu. A fost foarte bine primit în SUA. Tocmai tipul ăsta de articole le plăceau atunci cititorilor. Dar (nu ştiu dacă înţelegi asta) a început să mă in­tereseze. Simţeam că vroiam să ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu era nimic de văzut la locul propriu-zis. Două ziduri mai rămăseseră în picioare şi pe unul dintre ele se afla o urmă de praf negru care avea forma exactă a unui câine mare. Ţăranii din împrejurimi erau speriaţi de moarte de această imagine. O numeau Câinele Morţii şi nu treceau pe acolo după lăsarea întunericului. Superstiţia este întotdeauna interesantă. Simţeam că aş fi vrut s-o văd pe fata care a făcut minunea. Se părea că ea nu murise. Plecase în Anglia împreună cu alţi refugiaţi. Mi-am dat osteneala s-o găsesc. Am aflat că fusese trimisă la Trearne, Folbridge, Cornwall. Am dat din cap afirmativ. — Sora mea a primit în gazdă o mulţime de refugiaţi belgieni la începutul războiului. Vreo douăzeci. — Ei bine, am vrut întotdeauna, dacă găseam timp, s-o caut pe maică. Doream s-o aud pe ea povestind despre dezastru. Apoi, fiind ocupat cu una şi cu alta, am uitat. Cornwall este, oricum, puţin retras. De fapt, uitasem toată povestea până când te-am auzit pe tine acum vorbind despre Folbridge; asta m-a făcut să-mi reamintesc. — Trebuie s-o întreb pe sora mea, am zis eu. Ea poate să fi auzit ceva. Desigur, toţi belgienii au fost repatriaţi de mult timp. — Firesc. Totuşi, în cazul în care sora ta ştie într-adevăr ceva, m-aş bucura dacă mi-ai scrie şi mie. — Sigur c-am să-ţi scriu, i-am promis bucuros. Şi asta a fost tot.     II   A doua zi, la sosirea mea la Trearne, mi-am reamintit povestea. Împreună cu sora mea serveam ceaiul pe terasă. — Kitty, am întrebat-o, n-ai avut vreo călugăriţă printre belgienii tăi? — Te referi la sora Marie Angelique, da? — S-ar putea, am spus eu rezervat. Povesteşte-mi despre ea. — O, dragul meu! Era fiinţa cea mai ciudată. Ştii, este încă aici. — Poftim? În casă? — Nu, nu, în sat. Dr. Rose, îţi aminteşti de dr. Rose? Am dat din cap afirmativ. — Îmi amintesc de un bătrân de vreo 83 de ani. — Dr. Laird. O! El a murit. Dr. Rose este aici numai de câţiva ani. E destul de tânăr şi-l pasionează foarte mult ideile noi. A manifestat cel mai mare interes pentru sora Marie Angelique. Ea are halucinaţii şi lucruri de astea, ştii, aparent este extrem de interesantă din punct de vedere medical. Biata de ea n-are nicăieri unde să se ducă – după părerea mea e cam trăsnită sau, dacă înţelegi ce vreau să spun, impresionantă – ei bine, cum îţi spun, n-avea nicăieri unde să se ducă, aşa că doctorul Rose a fost foarte drăguţ şi i-a aranjat să locuiască în sat. Cred că scrie o monografie sau ceva de genul unui studiu despre ea. Se opri şi apoi adăugă: — Dar ce ştii despre călugăriţă? — Am aflat o poveste destul de curioasă. I-am relatat-o aşa cum mi-o spusese Ryan. Kitty se arătă foarte interesată. — Ea pare a fi tipul de om care te-ar putea face să sări în aer, dacă înţelegi ce vreau să spun. — Cred, zisei eu, întrucât devenisem foarte curios, că trebuie s-o văd pe tânăra asta. — Du-te. Aş vrea să ştiu ce părere o să-ţi facă. Întâi fă-i o vizită doctorului Rose. De ce să nu te duci până-n sat după ce ai servit ceaiul? Am acceptat propunerea. L-am găsit pe doctorul Rose acasă şi m-am prezentat. Părea un tânăr plăcut, deşi ceva la persoana sa îmi cam repugna. Se străduia prea mult să pară agreabil. În momentul când am menţionat de sora Marie An­gelique deveni mai atent. Era evident interesat îndeaproape. I-am relatat şi lui povestirea lui Ryan. — Ah! spuse el pe gânduri. Aceasta explică multe lucruri. Îmi aruncă repede o privire şi adăugă: — Cazul este cu adevărat unul extraordinar de inter­esant. Călugăriţa a sosit aici după ce a trecut, fără îndoială, printr-un şoc mental grav. Se afla şi într-o stare de mare agitaţie psihică. A avut halucinaţii de tipul cel mai im­presionant. Personalitatea ei este cât se poate de neobişnuită. Poate aţi dori să veniţi cu mine şi să-i facem o vizită. Merită într-adevăr s-o vedeţi. Am fost imediat de acord. Am pornit împreună. Ne-am îndreptat spre o căsuţă mică de la marginea satului. Folbridge este un loc cât se poate de pitoresc. Se află la vărsarea râului Fol în mare, mai ales pe malul său estic; cel vestic este prea abrupt pentru construcţii, deşi câteva căsuţe au fost ridicate pe partea aceea stâncoasă. Chiar casa doctorului era la capătul stâncilor de pe partea de vest. De la ea se vedeau jos valuri mari lovindu-se de stânci negre. Căsuţa spre care ne îndreptam acum se afla în partea ţinutului care nu avea vedere la mare. — Sora medicală a districtului locuieşte aici, îmi explică doctorul Rose. Am aranjat ca sora Marie Angelique să stea împreună. E cât se poate de bine ca ea să fie sub supraveghere de specialitate. — De felul ei se poartă normal? am întrebat curios. — Într-o clipă vă veţi putea da seama singur, îmi răspunse zâmbind. Sora medicală, o persoană mică, plăcută, plinuţă era tocmai pe punctul de a pleca cu bicicleta când noi am sosit. — Bună seara, soră, ce-ţi mai face pacienta? strigă medicul. — E ca de obicei, doctore. Stă doar cu mâinile împreunate şi cu mintea dusă departe. De cele mai multe ori nu răspunde când vorbesc cu ea, deşi pentru asta nu-i trebuie decât puţină engleză, pe care o înţelege. Rose dădu din cap şi după ce sora plecă cu bicicleta, se duse la uşa căsuţei, bătu tare şi intrarăm. Sora Marie Angelique stătea într-un şezlong lângă fereastră. Îşi întoarse capul. Avea o faţă stranie, palidă, străvezie, cu ochi enormi. Părea să degaje o infinită tragedie ochii aceia. — Bună seara, soră, spuse doctorul în franceză. — Bună seara, monsieur le docteur. — Permite-mi să-ţi prezint un prieten, domnul Anstruther. M-am înclinat şi ea a dat din cap zâmbind uşor. — Cum te mai simţi astăzi? întrebă doctorul, aşezându-se lângă ea. — Sunt la fel ca de obicei. Făcu o pauză şi apoi continuă: nimic nu mi se pare real. Trec zile... luni sau ani? Nu prea îmi dau seama. Numai visele mele mi se par adevărate. — Deci încă mai visezi mult? — întotdeauna... Întotdeauna şi înţelegeţi, visele par mai reale decât viaţa. — Visezi propria ta ţară, Belgia? Clătină din cap. — Nu. Visez o ţară care n-a existat niciodată, niciodată. Dar ştiţi asta, monsieur le docteur. V-am spus-o de multe ori. Se opri şi apoi spuse brusc: dar poate acest domn este tot doctor, unul tot pentru boli ale creierului? — Nu, nu. Rose părea s-o liniştească, dar, în timp ce zâmbea, am observat cât de extraordinari de ascuţiţi îi erau caninii şi mi-a trecut prin cap că omul ăsta avea ceva din aerul unui lup. El continuă: — M-am gândit că te-ar putea interesa să-l cunoşti pe domnul Anstruther. Ştie ceva despre Belgia. Recent a aflat ştiri despre mănăstirea ta. Ochii ei se întoarseră spre mine. Obrajii i se înroşiră uşor. — De fapt nu-i nimic, m-am grăbit să-i explic. Dar acum două seri am luat cina cu un prieten care mi-a descris zidurile în ruină ale mănăstirii. — Deci, s-a ruinat! A exclamat încet, mai mult ca pentru ea. Apoi, uitându-se din nou la mine, mă întrebă nehotărîtă: — Spuneţi-mi, monsieur, prietenul dumneavoastră v-a spus cum, în ce fel a fost distrusă? — A explodat, i-am zis şi am adăugat: ţăranilor le e frică să treacă pe acolo noaptea. — De ce le e frică? — Din cauza unei imagini negre de pe un zid în ruină. Au o frică superstiţioasă în legătură cu ea. Se aplecă spre mine. — Spuneţi-mi, monsieur, repede... repede, spuneţi-mi! Ce reprezintă imaginea aceea? — Are forma unui câine uriaş, i-am răspuns. Ţăranii o numesc Câinele Morţii. — Ah! Începu să ţipe ascuţit: — Deci este adevărat, este adevărat. Tot ceea ce îmi reamintesc este adevărat. Nu e nici un coşmar urât. S-a întâmplat! S-a întâmplat! — Ce s-a întâmplat, soră? întrebă doctorul pe un ton coborât. Se întoarse spre el precipitată. — Mi-am reamintit. Acolo, pe trepte, mi-am reamintit. Mi-am reamintit cum s-a întâmplat. Am folosit puterea aşa cum obişnuiam s-o folosim. Stăteam pe treptele altarului şi le-am cerut să nu se apropie. Le-am spus să plece în linişte. Ei n-au ascultat, înaintau deşi i-am avertizat. Aşa că... Se aplecă în faţă şi făcu un gest curios. Aşa că am asmuţit Câinele Morţii asupra lor... Se lăsă pe spate în şezlong tremurând toată, cu ochii închişi. Doctorul se ridică, luă un pahar din dulap, îl umplu pe jumătate cu apă, turnă o picătură sau două dintr-o sticluţă pe care o scoase din buzunarul său şi apoi i-l dădu. — Bea asta, spuse el autoritar. Ea ascultă în mod mecanic, după cât părea. Ochii ei priveau undeva departe ca şi cum contemplau o viziune interioară proprie. — Deci, totul este adevărat, zise ea. În întregime. Oraşul Cercurilor, Oamenii Cristalului – totul. Totul este adevărat. — Aşa s-ar părea, spuse Rose. Vocea lui era blândă şi liniştitoare, urmărind în mod clar să încurajeze şi nu să tulbure şirul ei de idei. — Povesteşte-mi despre Oraş, spuse el. Oraşul Cercurilor, mi se pare că l-ai numit? Ea răspunse absentă, ca un automat. — Da, erau trei cercuri. Primul cerc pentru cei aleşi, al doilea pentru călugăriţe şi cercul exterior pentru preoţi. — Şi în centru? Îşi trase brusc răsuflarea şi vocea i se schimbă din cauza unei groaze indescriptibile. — Casa Cristalului... În timp ce rostea cuvintele, îşi duse mâna dreaptă la frunte şi degetul îi desenă o anume imagine acolo. Silueta ei părea să devină mai rigidă, ochii i se închiseră, se clătină puţin şi apoi, deodată, se îndreptă in­stantaneu, ca şi cum se trezise brusc. — Ce este? întrebă ea ameţită. Ce spuneam? — Nu-i nimic, zise Rose. Eşti obosită. Ai nevoie de odihnă. Noi o să plecăm. Părea puţin ameţită când ne-am luat la revedere. — Ei bine, mă întrebă Rose când am rămas singuri. Ce părere ai? Îmi aruncă o privire aspră, oblică. — Cred că mintea ei trebuie să fie cu totul dezor­donată, da, i-am spus eu încet. — Te-a vexat aşa de mult? — Nu, de fapt, ea a fost, în mod curios, conv­ingătoare. Ascultând-o, am avut impresia că ea a făcut cu adevărat ceea ce a susţinut – un soi de miracol gigantic, încrederea ei în ceea ce a făcut pare destul de veridică. De aceea... — De aceea consideri că mintea ei trebuie să fie deranjată. Să zicem că-i aşa! Dar, analizează chestiunea dintr-un alt unghi. Să presupunem că ea a făcut într-adevăr acel miracol... Să presupunem că l-a făcut, că personal a distrus o clădire şi mai multe sute de fiinţe omeneşti. — Printr-un simplu exerciţiu de voinţă? am zâmbit eu. — N-aş pune problema chiar aşa. Eşti de acord cu mine că o singură persoană ar putea distruge o mulţime prin simpla apăsare a unui buton care controlează un câmp de mine. — Da, dar asta este o treabă mecanică. — Adevărat, mecanică dar este, în esenţă, antrenarea şi controlarea unor forţe naturale. Tunetul şi un depozit cu praf de puşcă sunt, în mod fundamental, acelaşi lucru. — Da, dar ca să controlăm tunetul ar trebui să folosim mijloace mecanice. Rose zâmbi. — Fac o mică digresiune acum. Există o substanţă numită "wintergreen"*. Se găseşte în natură, sub formă vegetală. Aceasta poate fi reprodusă şi de om în mod sin­tetic şi pe cale chimică în laboratoare. — Şi? — Vreau să spun că adesea există două căi de a ajunge la acelaşi rezultat. A noastră este evident cea sintetică. Ar mai putea fi o alta. Rezultatele extraordinare la care au ajuns, de exemplu, fachirii indieni nu se pot explica câtuşi de puţin uşor. Lucrurile pe care le numim supranaturale nu sunt deloc neapărat supranaturale. Lumina electrică ar putea fi supranaturală pentru un sălbatic. Supranaturalul este numai naturalul ale cărui legi nu sunt încă înţelese. — Vrei să zici... am întrebat fascinat. — Că eu nu pot elimina în întregime posibilitatea ca o fiinţă umană să poată controla o vastă forţă distructivă şi s-o folosească pentru a-şi urmări scopurile lui sau ale ei. Mijloacele prin care aceasta s-a realizat s-ar putea să ni se pară supranaturale, dar, în realitate, ele nu ar fi aşa. L-am privit cu atenţie. El râse. — E o speculaţie, asta-i tot, zise el în glumă. Spune-mi, ai observat un gest pe care l-a făcut când a menţionat Casa Cristalului? — Şi-a dus mâna la frunte. — Exact. Şi şi-a făcut un cerc acolo. Tot aşa cum un catolic îşi face semnul crucii. Acum, am să-ţi spun ceva des­tul de interesant, domnule Anstruther. Întrucât cuvântul "cristal" revine atât de des în rătăcirile pacientei mele, am încercat un experiment. Am împrumutat un cristal de la cineva şi, într-o zi, l-am scos pe neaşteptate ca să testez reacţia ei. — Şi? — Ei bine, rezultatul a fost foarte curios şi sugestiv, întregul său corp a înţepenit. Îl privea ca şi cum nu putea să-şi creadă ochilor. Apoi se lăsă în genunchi înaintea lui, murmură câteva cuvinte şi leşină. — Ce cuvinte a spus? — Foarte curioase. A spus: "Cristalul! Atunci Credinţa încă există!" — Extraordinar! — Sugestiv, nu-i aşa? Acum, următorul lucru curios. Când şi-a revenit din leşin uitase totul. I-am arătat cristalul şi-am întrebat-o dacă ştia ce este. A răspuns că îşi închipuie că e un cristal asemenea celor folosite de cei care ghicesc viitorul. Am întrebat-o dacă mai văzuse unul înainte. Mi-a răspuns: "Niciodată, monsieur le docteur". Dar, am obser­vat o privire uluită în ochii ei. "Ce te tulbură, soră?" am întrebat-o. Ea a replicat : "Pentru că este atât de straniu. N-am văzut niciodată un cristal mai înainte şi totuşi mi se pare că-l cunosc bine. E ceva numai dacă aş putea să-mi reamintesc..." Efortul de memorie era evident atât de obositor pentru ea, încât i-am interzis să se mai gândească. Asta s-a întâmplat acum două săptămâni. Îmi programez din timp ce am de gând. Mâine am să fac un nou experi­ment. Cu cristalul. Am s-o determin să se uite în el. Cred că rezultatul ar putea fi interesant. — Ce aştepţi să afli din asta? l-am întrebat curios. Rostisem cuvintele la întâmplare, dar ele avură un rezultat neaşteptat. Rose se crispă, se înroşi şi când vorbi, tonul lui se schimbase oarecum. Era mai formal, mai profesional. — Vreau să fac lumină asupra anumitor dezordini mentale imperfect înţelese. Sora Marie Angelique este un subiect de studiu cât se poate de interesant. M-am întrebat dacă interesul doctorului Rose era pur profesional. — Vă supăraţi dacă vin şi eu? Poate c-a fost doar o impresie, dar mi s-a părut că a ezitat înainte de a răspunde. Am intuit deodată că nu vroia să fiu de faţă. — Desigur. Nu văd de ce nu. Adăugă: — Bănuiesc că nu rămâneţi aici foarte mult timp? — Numai până poimâine. Mi s-a părut că răspunsul i-a fost pe plac. Faţa i se lumină şi începu să vorbească despre nişte experienţe recente făcute pe cobai.   * Diferite plante sub formă de tufe mici, cu frunze care rămân verzi iarna, răspândite în special, în America de Nord; (bot. gaultheria procumbens) cu flori albe, boabe roşii comestibile şi frunze aromate al căror ulei e folosit în medicină şi cosmetică.

Sunny Ridge. 1. Mătuşa Ada Domnul şi doamna Beresford luau micul dejun. Erau o pereche obişnuită. Sute de cupluri vârstnice ca ei luau dejunul în acelaşi moment pe tot cuprinsul Angliei. Şi ziua era obişnuită, una din acele zile pe care le trăieşti de cinci ori pe săptămână. Domnul Beresford avusese cândva părul roşu. Mai păstra încă urme de roşu, dar majoritatea devenise de‑un cenuşiu nisipos, acea culoare pe care‑o capătă atât de des roşcovanii când ajung la mijlocul vieţii. Doamna Beresford avusese o dată părul negru, o coamă viguroasă, cârlionţată. Acum negrul se combinase cu şuviţe cărunte, răspândite la întâmplare. Efectul era destul de plăcut. Doamna Beresford se gândise la un moment dat să‑şi vopsească părul, însă într‑un final hotărâse că se plăcea mai mult cum o făcuse natura. În schimb, se decisese să încerce o nuanţă nouă de ruj care să‑i dea o notă mai luminoasă. Un cuplu în vârstă luând micul dejun împreună. Un cuplu plăcut, dar fără nimic remarcabil. Aşa ar fi spus un privitor din afară. Dacă privitorul ar fi fost tânăr, el sau ea ar fi adăugat: “Da, foarte plăcuţi, dar cumplit de plictisitori, ca toţi bătrânii”. Totuşi, domnul şi doamna Beresford nu ajunseseră încă la vârsta la care să se considere bătrâni. Şi habar n‑aveau că ei şi mulţi alţii erau catalogaţi ca fiind cumplit de plictisitori numai pe baza asta. Doar de către tineri, fireşte, dar atunci ar fi fost indulgenţi, tinerii nu ştiau nimic despre viaţă. Dragii de ei, mereu îşi băteau capul cu examenele, sau cu viaţa sexuală, sau cum să‑şi cumpere haine nemaipomenite sau să‑şi facă cine ştie ce coafură extraordinară care să‑i facă mai remarcaţi. Din propriul lor punct de vedere, domnul şi doamna Beresford trecuseră doar de prima parte a vieţii. Se plăceau fiecare în parte şi unul pe celălalt, iar zilele treceau una după alta de‑o manieră încântătoare. Existau, fireşte, momente, fiecare are momente. Domnul Beresford deschise o scrisoare, îşi arunca ochii asupra ei, apoi o puse de o parte, sporind micul teanc. Luă următoarea scrisoare, clar se abţinu s‑o deschidă. Rămase cu ea în mână. Soţia lui îl cercetă câteva clipe, apoi întrebă: — Care‑i problema, Tommy? — Problema? rosti vag Tommy. Problema? — Asta te‑am întrebat. — Nu‑i nici o problemă. De ce ar fi? — Te gândeai la ceva, spuse acuzator Tuppence. — Nu cred deloc că mă gândeam la ceva. — Ba da, te gândeai. S‑a întâmplat ceva? — Fireşte că nu. Ce să se‑ntâmple? Adăugă: Am primit nota de plată a instalatorului. — Oh, exclamă Tuppence luminată. E mai mare decât te aşteptai, presupun. — Normal, întotdeauna e aşa. — Nu ştiu de ce nu ne‑am făcut noi instalatori, spuse Tuppence. Dacă tu erai instalator, eu eram ajutorul tău şi ne‑am fi lăfăit în bani. — Am avut ochelari de cal de n‑am văzut posibilitatea asta. — La nota de plată a instalatorului te uitai puţin mai înainte? — Oh, nu, aia era doar o cerere de subvenţie. — Copiii delicvenţi… integrarea rasială? — Nu. Se deschide un nou azil de bătrâni. — Ei bine, asta‑i ceva mai sensibil, în tot cazul, dar tot nu înţeleg de ce te îngrijorează. — Nu mă gândeam la asta. — Atunci, la ce te gândeai? — Cred că asta m‑a făcut să mă gândesc. — La ce? Ştii că până la urmă tot ai să‑mi spui. — Nu e ceva cu adevărat important. Mă gândeam… ei bine, la mătuşa Ada mă gândeam. — Oh. înţeleg, spuse Tuppence brusc sensibilizata. Adăugă moale, meditativ: Da, mătuşa Ada. Ochii li se întâlniră. Este regretabil că în zilele de azi aproape în fiecare familie există o problemă care ar putea fi numită “mătuşa Ada”. Numele diferă – mătuşa Ameliá, mătuşa Susan, mătuşa Cathy, mătuşa Joan. Sunt bunici, sau verişoare bătrâne sau chiar strămătuşi. Însă există şi sunt o problemă de viaţa pe care n‑o poţi ocoli. Trebuie să le aranjezi cumva. Trebuie să inspectezi casele de bătrâni potrivite, să faci cercetări în privinţa lor. Iei recomandări de la doctori, de la prietenii care au avut o mătuşă Ada a lor care “s‑a simţit foarte fericită până când a murit” la “The Laurels, Bexhill, sau “Happy Meadows din Scarborough”. A trecut vremea când mătuşa Elisabeth, mătuşa Ada şi restul mătuşilor trăiau fericite în casele în care trăiseră vreme îndelungată, îngrijite de bătrânele servitoare devotate, deşi uneori cam tiranice. Aranjamentul satisfăcea pe deplin ambele părţi. Sau, cealaltă categorie, cea a rudelor sărace, nepoate, verişoare bătrâne semi‑cretine, toate muncind ca să‑ţi asigure trei mese bune pe zi şi un dormitor drăguţ. Se dirijau una pe alta şi totul era bine. În ziua de azi, lucrurile stau diferit. Din nefericire, mătuşile Ada sunt o problemă mult mai mare decât opusul lor pe scara vârstei. Copiii pot fi duşi la casa de copii, sau băgaţi rudelor pe gât, sau trimişi la şcoli speciale unde rămân şi în vacanţe, sau poţi să aranjezi să‑i trimiţi în tabere, şi, pe total, copiii obiectează foarte puţin la aranjamentele făcute pentru el. Mătuşile Ada sunt cu totul diferite. Însăşi mătuşa lui Tuppence Beresford – mătuşa Primrose – fusese o mare bătaie de cap. Imposibil s‑o mulţumeşti. Nici nu intrase bine în stabilimentul care garanta să asigure o casă bună şi tot confortul doamnelor în vârstă ca, după ce‑i scrisese nepoatei sale câteva scrisori pline de laude la adresa stabilimentului, următoarea veste să fie că‑l părăsise indignată fără să anunţe. “Imposibil! N‑am putut să mai rămân o clipă!” În decurs de un an, mătuşa Primrose intrase şi ieşise din unsprezece astfel de stabilimente, ca în final să scrie că întâlnise acum un tânăr foarte fermecător. “Un băiat cu adevărat devotat. Şi‑a pierdut mama la o vârstă fragedă şi are mare nevoie de îngrijire. Am închiriat un apartament şi vine să locuiască cu mine. Aranjamentul ăsta ni se potriveşte perfect amândurora. Avem afinităţi naturale. Nu mai trebuie să‑ţi faci griji, dragă Prudence. Viitorul meu e asigurat. Mâine mă întâlnesc cu avocatul, căci trebuie să adaug nişte clauze în testament pentru Mervyn în cazul în care mor înaintea lui, ceea ce, desigur, e firesc să se întâmple, deşi te asigur că în momentul de faţă mă simt în floarea sănătăţii”. Tuppence alergase în nord (incidentul avusese loc în Aberdeen). Însă poliţia fusese mai rapidă şi‑l umflase pe fermecătorul Mervyn, pe care îl căuta de câtva timp sub acuzaţia că‑şi însuşea bani sub false pretexte. Mătuşa Primrose fusese extrem de indignată, numise treaba ca fiind persecuţie, dar după ce asistase la proces (unde se citaseră alte douăzeci şi cinci de cazuri), fusese nevoită să‑şi schimbe părerea despre protejatul ei. — Cred c‑ar trebui să mă duc s‑o văd pe mătuşa Ada, Tuppence, spuse Tommy. A trecut ceva timp. — Presupun că da, spuse Tuppence fără entuziasm. Cât a trecut? Tommy reflectă. — Trebuie să fie aproape un an, spuse el. — E mai mult. Cred că peste un an. — Vai ce repede a trecut timpul, nu? Nu‑mi vine să cred că a trecut atât de mult. Totuşi, cred că ai dreptate, Tuppence. Calculă. E groaznic cam uită omul, nu‑i aşa? Mă simt foarte prost din cauza asta. — N‑ar trebui, spuse Tuppence. În definitiv, i‑am trimis tot felul de lucruri şi i‑am scris. — Da, ştiu. Eşti grozav de bună când e vorba de asta. Cu toate astea, se întâmplă uneori să citeşti lucruri care nu‑ţi cad deloc bine. — Te referi la cartea îngrozitoare pe care am luat‑o de la bibliotecă în care scria cât de cumplit le era sărmanilor bolnavi şi cât sufereau? — Da. Bănuiesc ca era adevărat… un fapt luat din realitate. — Oh, da, trebuie că exista şi locuri ca ăla. Şi există oameni teribil de nefericiţi, oameni care n‑au cum să nu fie nefericiţi. Dar ce altceva s‑ar putea face, Tommy? — Toţi fac orice, în afară de a fi cât se poate de grijulii. Trebuie să ai mare grijă ce alegi, să afli totul despre lăcaşul respectiv şi să te asiguri că există un medic bun care să aibă grijă de ei. — Nimeni nu poate fi mai drăguţ ca dr. Murray, trebuie să recunoşti. — Da, acceptă Tommy înseninându‑se. Murray e un tip pe cinste. Amabil, răbdător. Dacă ar fi fost ceva ce nu merge, ne‑ar fi anunţat. — Aşa că n‑ai de ce să‑ţi faci griji, spuse Tuppence. Câţi ani are acum? — Optzeci şi doi. Nu… nu. Cred că optzeci şi trei. Trebuie să te simţi destul de cumplit când le‑ai supravieţuit tuturor. — Asta‑i doar ce simţim noi. Ei nu gândesc aşa. — Nu poţi să ştii. — Ei bine, mătuşa ta Ada nu gândeşte aşa. Nu‑ţi aminteşti cu câtă veselie ne‑a enumerat prietenele cărora le‑a supravieţuit? Şi a terminat cu: “cât despre Amy Morgan, am auzit că n‑o mai duce mai mult de şase luni. Întotdeauna spunea că eu sunt foarte plăpândă, iar acum e clar că am să‑i supravieţuiesc. Şi încă mulţi ani de‑acum încolo”. Era foarte triumfătoare la o asemenea perspectivă. — În tot cazul… — Ştiu. În tot cazul, consideri că e de datoria ta să te duci s‑o vezi.. — Nu crezi că am dreptate? — Din păcate, cred că ai dreptate. Foarte mare dreptate. Şi am să vin şi eu, adăugă Tuppence cu o notă de eroism. — Nu, se opuse Tommy. De ce să vii? Nu e mătuşa ta. Nu, mă duc singur. — Ba deloc, spuse doamna Beresford. Şi mie‑mi place să sufăr. Vom suferi împreună. Nu‑i un lucru care să distreze, nici pe mine, nici pe tine, şi cu atât mai puţin pe mătuşa Ada, dar trebuie făcut. — Nu, nu vreau să mergi. În definitiv, ţi‑aduci aminte cât de grosolan s‑a purtat cu tine ultima oară? — Oh, nu m‑a deranjat. Probabil a fost singura vizită de care s‑a bucurat sărmana bătrână. Nici nu‑mi trece prin cap să‑i port pică. — Tu întotdeauna ai fost drăguţă cu ea, chiar dacă nu‑ţi prea place de ea. — Nimănui n‑ar putea să‑i placă mătuşa Ada. După părerea mea, nici nu i‑a plăcut vreodată cuiva. — Nu poţi să nu‑ţi fie milă de oameni când îmbătrânesc, spuse Tommy. — Eu pot, spuse Tuppence. Eu nu‑s aşa bună din fire ca tine. — Fiind femeie, eşti mai neîndurătoare. — S‑ar putea. În definitiv, femeile n‑au timp decât să fie realiste. Vreau să spun că‑mi pare foarte rău de bătrâni, de bolnavi şi aşa mai departe, dacă sunt oameni drăguţi. Dar dacă nu sunt, lucrurile stau cu totul altfel, trebuie să recunoşti. Dacă eşti nesuferit la douăzeci de ani şi rămâi tot aşa de nesuferit şi la patruzeci, la şaizeci eşti şi mai nesuferit, iar când ajungi la optzeci eşti dracu’ gol… zău, nu văd de ce să‑ţi pară rău pentru oameni doar pentru că sunt bătrâni. Nu te poţi schimba întru totul. Ştiu câteva persoane absolut încântătoare de şaptezeci şi optzeci de ani. Bătrâna doamnă Beauchamp, şi Mary Carr şi bunica brutarului, draga doamnă Poplett, care vine aici şi ne face curat. Toate sunt nişte dulci şi nişte scumpe şi n‑am nimic împotriva lor. — Bine, bine, fi realistă. Dar dacă într‑adevăr vrei să fii nobilă şi să vii cu mine… — Vreau să vin cu tine. La urma urmelor, m‑am măritat cu tine la bine şi la rău, iar mătuşa Ada e categoric răul. Aşa că vom merge de mână. Şi o să‑i ducem un buchet de flori, şi o cutie cu bomboane de ciocolată moi la mijloc şi poate câteva reviste. Ai putea să‑i scrii doamnei cum‑o‑cheamă şi să‑i spui că venim. — Săptămâna viitoare? Aş putea joi, dacă‑ţi convine şi ţie. — Joi să fie. Cum o cheamă pe femeia aia? Nu‑mi amintesc… sora şefă sau superintendentă, sau ce‑o fi. Începe cu P. — Domnişoara Packard. — Asta era! — Poate de data asta o să fie altfel, spuse Tommy. — Altfel? Cum adică? — Oh, nu ştiu. S‑ar putea întâmpla ceva interesant. — Am putea avea un accident de tren pe drum, spuse Tuppence luminându‑se puţin. — De ce naiba vrei să fie accident de tren? — Nu vreau cu adevărat, fireşte. Doar… — Doar ce? — Păi, ar fi un fel de aventură, nu‑i aşa? Poate vom salva vieţi sau vom face ceva util. Util şi totodată palpitant. — Ce speranţă! spuse domnul Beresford. — Ştiu. Uneori îţi mai vin şi idei din astea. 2. Era bietul dumitale copil? Ar fi greu de spus de unde îşi trăgea Sunny Ridge numele. Nu avea nimic care să iasă în relief, care să semene a coastă. Terenul era plat, fapt întru totul convenabil pentru vârsta înaintată a ocupantelor. Avea o grădină vastă, deşi cam lipsită de distincţie. Era o clădire mare, în stil victorian, bine conservată. Câţiva copaci stufoşi, iedera ce îmbrăca pereţii casei şi două maimuţe de piatră dădeau un aer exotic locului. În locurile unde bătea soarele erau amplasate câteva bănci şi două sau trei scaune de grădină. Mai era şi o verandă acoperită unde bătrânele doamne se puteau adăposti de vânturile dinspre est. Tommy sună la uşa de la intrare, şi el şi Tuppence fură aproape imediat poftiţi înăuntru de o tânără cu o înfăţişare destul de chinuită, îmbrăcată într‑un halat de nylon. Ea îi conduse într‑o micuţă cameră de zi, spunându‑le cam gâfâit: — O anunţ pe domnişoara Packard. Vă aşteaptă şi va coborî într‑o clipă. Nu vă supăraţi să aşteptaţi un pic, nu‑i aşa, dar e vorba de bătrâna doamnă Carrawav. Şi‑a înghiţit degetarul, mă înţelegeţi. — Cum naiba a putut să facă aşa ceva? întrebă Tuppence mirată. — N‑a făcut‑o ca să se amuze, explică scurt ajutoarea administratoarei. Mereu se întâmplă. După plecarea ei, Tuppence se aşeză şi rosti gânditoare: — Nu cred că mi‑ar plăcea să înghit un degetar. Trebuie să fie tare deranjant când se duce în hopuri în jos, nu crezi? Nu avură mult de aşteptat. Domnişoara Packard intră scuzându‑se pentru întârziere. Era o femeie masivă cu părul de culoarea nisipului, la vreo cincizeci de ani, şi avea acel aer calm de competenţă pe care Tuppence îl admirase întotdeauna. — Scuzaţi‑mă că v‑am făcut să aşteptaţi, domnule Beresford. Ce mai faceţi doamnă Beresford, mă bucur mult că aţi venit şi dumneavoastră. — Am auzit că cineva a înghiţit ceva, spuse Tommy. — Oh, aşadar v‑a spus Marlene? Da, bătrâna doamnă Carraway. Mereu înghite câte ceva. E foarte dificil, să ştiţi, pentru că nu putem să le urmărim tot timpul. La copii te aştepţi s‑o facă, dar e ciudat că pentru o femeie în vârstă a devenit un hobby. Şi cu zi ce trece e tot mai rău. Singurul lucru bun e că nu‑i face rău. — Poate tatăl ei era înghiţitor de săbii, sugeră Tuppence. — E o idee foarte interesantă, doamnă Beresford. Poate aşa se explică. I‑am spus domnişoarei Fanshawe că aţi venit, domnule Beresford. Nu ştiu dacă a priceput foarte bine. Nu întotdeauna pricepe, să ştiţi. — Cum s‑a mai simţit în ultimul timp? — Mă tem că‑şi pierde tot mai rapid memoria, spuse domnişoara Packard pe un ton degajat. Niciodată nu ştiu cât înţelege şi cât nu. Am vorbit cu ea noaptea trecută şi mi‑a spus că e sigură că mă înşel pentru că nu s‑a terminat încă anul şcolar. Din cât se pare, vă crede încă la şcoală. Săracele bătrânele, uneori mai încurcă lucrurile, mai ales când e vorba de timp. Totuşi, azi dimineaţă când i‑am reamintit de vizita dumneavoastră mi‑a spus că e imposibil să veniţi pentru ca sunteţi mort. Ei bine, continuă veselă domnişoara Packard, sper să vă recunoască acum când o să vă vadă. — Cum stă cu sănătatea? Tot aşa? — Păi, poate că era de aşteptat. Sincer vorbind, nu cred că va mai fi cu noi mult timp. N‑o doare nimic, dar cu inima stă tot aşa de rău, dacă nu chiar mai rău. Cred că e mai bine să ştiţi şi să fiţi pregătiţi, astfel încât dacă o fi să se ducă pe neaşteptate să nu fie un şoc pentru dumneavoastră. — I‑am adus nişte flori, spuse Tuppence. — Şi o cutie cu ciocolată, adăugă Tommy. — Oh, e foarte drăguţ din partea dumneavoastră. O să fie tare încântată. Vreţi să urcăm? Tommy şi Tuppence se ridicară şi o urmară pe domnişoara Packard pe nişte scări largi. În timp ce treceau prin faţa unei uşi de pe culoarul de la etaj, aceasta se deschise pe neaşteptate şi ieşi o femeie micuţă strigând cu un glas strident: — Vreau cacaua mea, vreau cacaua mea. Unde‑i sora Jane? Vreau cacaua mea. O femeie în uniformă de soră scoase capul pe uşa alăturată şi spuse: — Gata, gata, dragă, e‑n regulă. Ţi‑ai băut cacaua. Ţi‑ai băut‑o acum douăzeci de minute. — Nu, n‑am băut‑o, soră. Nu‑i adevărat. Nu mi‑am băut cacaua. Mi‑e sete. — Ei bine, dacă vrei, ai să mai primeşti încă o ceaşcă. — Nu pot să primesc încă una când n‑am primit nici una. Trecură mai departe şi, după ce bătu scurt într‑o uşă din capătul culoarului, domnişoara Packard o deschise şi intrară. — Veşti bune, domnişoară Franshawe, spuse ea cu seninătate. Uite, nepotul dumitale a venit să te vadă. Nu‑i drăguţ? Într‑un pat de lângă fereastră o femeie în vârstă se ridică sprijinindu‑se în perne. Avea părul cărunt, de‑un cenuşiu metalic, faţa slabă şi zbârcită, un nas mare şi coroiat şi un aer general de dezaprobare. Tommy înaintă. — Bună, mătuşa Ada, spuse el. Ce mai faci? Mătuşa Ada nu‑i dădu nici o atenţie, ci se adresă mânioasă domnişoarei Packard. — Nu ştiu ce înseamnă asta, să introduci gentlemani în dormitorul unei doamne. În tinereţea mea n‑ar fi fost deloc cuviincios! Şi să‑mi mai spui şi că e nepotul meu! Cine e? Instalatorul sau electricianul? — Ei, hai, hai, nu‑i frumos, spuse cu blândeţe domnişoara Packard. — Sunt nepotul dumitale, Thomas Beresford, spuse Tommy şi întinse cutia de ciocolată. Ţi‑am adus o cutie de ciocolată. — Nu mă duci pe mine cu asta, spuse mătuşa Ada. Îi cunosc eu pe ăştia ca tine, poţi să spui tu ce vrei. Cine‑i femeia asta? O cântări din ochi pe doamna Beresford, cu un aer dezgustat. — Sunt Prudence, spuse doamna Beresford. Nepoata dumitale, Prudence. — Ce nume caraghios! spuse mătuşa Ada. Sună a servitoare. Unchiul meu Mathew avea o servitoare pe care o chema Confort iar camerista se numea Bucură‑te‑întru‑Domnul. Era metodistă. Dar mătuşa mea Fanny a pus curând capăt la toate astea. I‑a spus că avea să fie numită Rebeca atâta timp cât era în casa ei. — Ţi‑am adus câteva flori, spuse Tuppence. — Nu suport florile într‑o cameră de bolnav. Consumă tot oxigenul. — Ţi le pun într‑o vază, spuse domnişoara Packard. — Nici să nu aud. Ar fi trebuit să fi învăţat până acum că ştiu ce spun. — Pari în formă, mătuşa Ada, spuse domnul Beresford. Gata de luptă, aş putea spune. — Pot să‑ţi spun pe loc câte parale faci. Ce‑i în capul tău când spui că eşti nepotul meu? Cum ziceai că te cheamă? Thomas? — Da. Thomas sau Tommy. — N‑am auzit niciodată de tine. Am avut un singur nepot şi‑l chema William. A murit în război. Asta a fost un lucru bun. Ar fi ajuns rău dac‑ar fi trăit. Am obosit, spuse mătuşa Ada lăsându‑se pe perne şi întorcând capul către domnişoara Packard. Ia‑i de aici. N‑ar trebui să laşi străinii să intre la mine. — M‑am gândit că o scurtă vizită o să te înveselească, spuse netulburată domnişoara Packard. Mătuşa Ada scoase un chiot gros şi obscen. — Perfect, rosti veselă Tuppence. Plecăm. Îţi las trandafirii. Poate te răzgândeşti. Vino, Tommy, spuse şi porni spre uşă. — La revedere, mătuşă Ada. Îmi pare rău că nu‑ţi aminteşti de mine. Mătuşa Ada rămase tăcută până când Tuppence ieşi urmată de domnişoara Packard. Tommy porni după ele. — Tu întoarce‑te, spuse mătuşa Ada ridicând glasul. Te cunosc perfect. Eşti Thomas. Aveai părul roşu. Ca morcovul era părul tău. Vino înapoi. Cu tine am să vorbesc. N‑o vreau pe femeia aia care pretinde că e soţia ta. Ştiu eu mai bine. N‑ar fi trebuit să aduci aici femei de teapa ei. Vino şi aşează‑te pe scaunul ăsta şi vorbeşte‑mi de răposata maică‑ta. Tu dispari, adăugă mătuşa Ada expediind‑o printr‑o mişcare a mâinii pe Tuppence care se oprise ezitând în pragul uşii. Tuppence se retrase imediat. — Azi are toane, spuse imperturbabilă domnişoara Packard în timp ce coborau scările. Uneori poate fi foarte plăcută, să ştiţi. Nici nu‑ţi vine să crezi. Tommy se aşeză pe scaunul indicat de mătuşa Ada şi observă cu jumătate de gură că nu prea avea ce spune despre mama lui întrucât sărmana murise de aproape patruzeci de ani. Afirmaţia n‑o tulbură câtuşi de puţin pe mătuşa Ada. — Închipuie‑ţi, chiar atât a trecut? Da, timpul trece repede. Se uită la el cântărindu‑l. De ce nu te‑ai însurat? Ia‑ţi o femeie harnică şi drăguţă să aibă grijă de tine. Îmbătrâneşti, să ştii. Te‑ar scăpa să mai umbli cu toate femeile astea pierdute şi să le cari după tine şi să vorbeşti ca şi cum ar fi nevestele tale. — Înţeleg că data viitoare când mai venim va trebui s‑o fac pe Tuppence să ia cu ea certificatul de căsătorie. — Ai făcut o femeie cinstită din ea, nu‑i aşa? — Suntem căsătoriţi de peste treizeci de ani şi avem un băiat şi o fată, amândoi căsătoriţi. — Necazul e că mie nimeni nu‑mi spune nimic, o drese cu iscusinţă mătuşa Ada. Dacă m‑ai fi ţinut la curent aşa cum se cuvenea… Tommy n‑o contrazise. Tuppence îi dăduse cândva un ordin serios: “Dacă cineva peste şaizeci şi cinci de ani îţi caută pricină, să nu‑l contrazici. Să nu încerci niciodată să spui că ai dreptate. Cere‑ţi scuze pe loc şi spune că e doar vina ta şi‑ţi pare rău şi că n‑ai să mai faci”. În această clipă lui Tommy îi trecu prin cap că aceasta trebuia să fie cu certitudine poziţia pe care se cuvenea s‑o adopte faţă de mătuşa Ada. — Îmi pare tare rău, mătuşă Ada. spuse el. Ştii, cu trecerea timpului, omul începe să uite. Nu toată lumea are o memorie excelentă ca a dumitale, adăugă fără să roşească. Mătuşa Ada zâmbi superior. — Aici ai dreptate, spuse ea. Îmi pare rău că te‑am primit cam grosolan, dar nu‑mi place să fiu dusă de nas. Tu nu cunoşti locul ăsta. Lasă pe oricine să intre la tine. Absolut pe oricine. Dacă i‑aş fi crezut pe toţi că sunt ceea ce spuneau ei că sunt, ar fi putut să încerce să mă fure sau chiar să mă omoare în patul meu. — Oh, nu cred că ar fi posibil aşa ceva. — Nu se ştie niciodată. Citeşti în ziare despre treburi din astea, şi mai vine şi lumea să‑ţi spună. Nu că aş crede tot ce mi se spune. Dar sunt vigilentă. Poate n‑ai să mă crezi, dar zilele trecute au adus un străin… nu‑l mai văzusem până atunci. Îşi spunea dr. Williams. Ziceau că dr, Murray a plecat în concediu iar acesta era noul lui coleg. Noul coleg! De unde să ştiu eu că era noul lui coleg? Doar pentru că aşa spunea el? — Şi era? — Păi, de fapt, era, spuse mătuşa Ada uşor supărată că pierduse teren. Dar nimeni nu avea cum să ştie în mod sigur. Ne‑am pomenit cu el coborând din maşină cu o cutie neagră pe care doctorii o cară ca să ia tensiunea… şi, mă rog, tot restul. Este ca o cutie fermecată despre care se vorbeşte atâta. În fine, părerea mea e că oricine ar putea veni aici spunând că e doctor, şi imediat toate surorile s‑ar hlizi şi ar chicoti şi ar spune “Da, doctore, fireşte, doctore”, şi n‑ar mai fi prea atente, proastele! Iar dacă pacienta jură că nu‑l cunoaşte pe individ, ele vor spune doar că e uitucă şi nu ţine minte oamenii. Eu nu uit niciodată o faţă, spuse cu fermitate mătuşa Ada. Niciodată n‑am uitat. Ce face mătuşa ta Caroline? N‑am mai auzit de ea de câtva timp. Ai mai văzut‑o? Aproape scuzându‑se, Tommy spuse că mătuşa Caroline murise de cincisprezece ani. Mătuşa Ada nu întâmpină cu nici o urmă de tristeţe vestea acestui deces. În definitiv, mătuşa Caroline nu‑i era soră, ci doar verişoară primară. — Se pare că toată lumea moare, spuse ea cu o anume uşurare. N‑au vlagă, ăsta‑i necazul lor. Inima slabă, tromboză coronariană, hipertensiune, bronşită cronică, artrită reumatică… şi aşa mai departe. Oameni plăpânzi, asta e. Doctorii ii fac să trăiască dându‑le cutii peste cutii şi flacoane peste flacoane de tablete. Tablete galbene, tablete roz, tablete verzi şi, nu m‑ar mira, chiar tabletele negre. Ugh! Pe vremea bunicii se folosea melasă. Sunt sigură că e mai bună ca toate. Dacă vrei să te faci bine, bea melasă şi ai să te faci. Dădu mulţumită din cap. Nu poţi să ai mare încredere în doctori, nu‑i aşa? Mai ales e vorba de‑o problemă profesională… vreun nou capriciu… Mi s‑a spus că sunt o grămadă de otrăviri pe aici. Ca să facă rost de inimi pentru chirurgi, aşa mi s‑a spus… personal, nu cred că e adevărat. Domnişoara Packard nu e genul de femeie care să se preteze la asta. La parter, domnişoara Packard, cu un aer de parcă îşi cere scuze, arătă spre o cameră de la capătul holului. — Îmi pare rău pentru toate astea, doamnă Beresford, dar sper să înţelegeţi cum sunt bătrânii. Au simpatii şi antipatii şi persistă în ele. — Trebuie să fie greu să conduci un loc ca ăsta, spuse Tuppence. — Nu chiar. Îmi place foarte mult, să ştiţi. Când ai grijă de oameni, ajungi să te ataşezi de ei. Au micile lor toane şi ciudăţenii, dar reuşeşti s‑o scoţi la capăt cu ei dacă ştii cum. Tuppence se gândi că domnişoara Packard era una din persoanele care ştia cum. — Sunt ca nişte copii, să ştiţi, spuse cu indulgenţă domnişoara Packard. Doar că uneori e mai greu cu copii, pentru că judecă mult mai mult. Dar aceste persoane care şi‑au pierdut logica vor să fie liniştite spunându‑li‑se ceea ce vor să audă. Atunci, pentru un timp, sunt iarăşi foarte fericite. Am aici un personal tare drăguţ. Persoane răbdătoare, să ştiţi, calme şi fără prea multă minte, căci cei care au minte sunt înclinaţi să‑şi piardă răbdarea. Da, domnişoară Donovan, ce e? întoarse capul spre o femeie cu pince nez care cobora în fugă pe scări. — Iarăşi doamna Lockett, domnişoară Packard. Spune că moare şi vrea să fie chemat imediat doctorul. — Oh, de data asta de ce mai moare? — Spune că ostropelul de ieri era cu ciuperci şi că s‑a otrăvit din cauza lor. — Asta‑i ceva nou, spuse domnişoara Packard. Mă duc mai bine să vorbesc cu ea. Regret că trebuie să vă părăsesc, doamnă Beresford, în camera aceea veţi găsi ziare şi reviste. — Nici o problemă, spuse Tuppence. Intră în camera arătată. Era o încăpere plăcută cu vedere spre grădină şi uşile care dădeau spre aceasta erau larg deschise. În cameră erau scaune uşoare, iar pe mese vaze cu flori. Pe un perete era o bibliotecă în care se găseau amestecate romane moderne şi cărţi de călătorie şi, de asemenea, unele care s‑ar fi putut numi vechi favorite şi pe care multe din pensionarele casei erau bucuroase să le recitească. În momentul de faţă în cameră, era o singură persoană. O doamnă bătrână, cu părul alb pieptănat spre spate, care stătea pe un scaun cu un pahar cu lapte în mână şi uitându‑se la el. Avea o faţă drăguţă, rozalie şi‑i zâmbi prietenoasă lui Tuppence. — Bună dimineaţa, spuse ea. Ai venit să locuieşti aici sau în vizită? — Sunt în vizită, răspunse Tuppence. Am o mătuşă aici. Acum e cu soţul meu. Ne‑am gândit că două persoane deodată ar fi cam prea mult. — Asta‑i foarte înţelept, spuse bătrâna doamnă. Luă o gură de lapte. Mă întreb… nu, cred că e absolut în regulă. Nu vrei ceva? Un ceai sau poate o cafea? Lasă‑mă să sun. Aici sunt foarte serviabili. — Nu, mulţumesc. — Sau poate un pahar cu lapte. Azi nu e otrăvit. — Nu, nu, nici lapte. Nu mai stau mult. — Ei bine, dacă zici… dar n‑ar fi fost nici o problemă, să ştii. Aici nimeni n‑ar gândi că e vreo problemă decât, se înţelege, dacă ceri ceva cu totul imposibil. — Aş spune că mătuşa pe care o vizităm cere uneori lucruri de‑a dreptul imposibile, spuse Tuppence. E domnişoara Fanshawe, adăugă ea. — Oh, domnişoara Fanshawe! Oh, da. Ceva părea s‑o reţină, dar Tuppence spuse cu voioşie: — E cam împieliţată, îmi închipui. Întotdeauna a fost. — Da, într‑adevăr aşa e. Ştii, am avut şi eu o mătuşă care semăna foarte bine cu ea, mai ales când a îmbătrânit. Dar noi toate ţinem foarte mult la domnişoara Fanshawe. Dacă vrea, poate să fie foarte, foarte amuzantă. — Da, aş zice că poate fi, spuse Tuppence. Reflectă câteva clipe încercând s‑o vadă pe mătuşa Ada în noua lumină. — E foarte acidă, spuse bătrâna doamnă. Apropo, numele meu e Lancaster, doamna Lancaster. — Eu sunt doamna Beresford. — Ştii, când şi când îţi pică bine un pic de maliţiozitate, iţi face plăcere. Mă refer la felul în care le descrie pe unele oaspete de aici şi ce spune despre ele. Fireşte, nu s‑ar cuveni să ne amuzăm pe tema asta, dar o facem. — Sunteţi de mult aici? — De o bucată bună de timp. Stai să văd, şapte ani… opt… ani. Da, trebuie să fie mai mult de opt ani. Oftă. Pierzi legătura cu lucrurile. Şi cu lumea. Singurele rude pe care le am trăiesc în străinătate. — Trebuie să fie destul de trist. — Nu, nu chiar. N‑am ţinut cine ştie ce la ele. Nici măcar nu le cunoşteam bine. Am fost foarte bolnavă, foarte rău bolnavă, şi eram singură pe lume, aşa că s‑au gândit că era mai bine pentru mine să trăiesc într‑un loc ca acesta. Cred c‑am avut mare noroc că am venit aici. Sunt persoane atât de amabile şi cu judecată. Iar grădinile sunt cu adevărat frumoase. Mă cunosc şi nu mi‑ar plăcea să trăiesc pe propriile mele picioare pentru că uneori devin foarte confuză, să ştii. Foarte confuză. Îşi atinse fruntea. Aici încep să încurc lucrurile. Nu‑mi aduc întotdeauna aminte cum trebuie ce şi cum s‑a întâmplat. — Îmi pare rău, spuse Tuppence. Cred că toată lumea are câte ceva, nu‑i aşa? — Unele boli sunt foarte dureroase. Avem aici două femei care au artrită reumatică. Suferă îngrozitor. Aşa că eu cred că nu prea contează dacă devii niţel confuz cu privire la ce şi unde s‑a întâmplat, şi cine era, şi aşa mai departe. Cel puţin nu te doare nimic. — Cred că aveţi dreptate, spuse Tuppence. Uşa se deschise şi intră o fată în halat alb cu o tăviţă pe care se afla o cafetieră şi o farfurie cu doi biscuiţi, şi o puse în faţa lui Tuppence. — Domnişoara Packard s‑a gândit că poate v‑ar prinde bine o ceaşcă de cafea, spuse ea. — Mulţumesc. Fata ieşi, şi doamna Lancaster spuse: — Ei, vedeţi? Sunt foarte atente, nu‑i aşa? — Într‑adevăr. Tuppence îşi turnă cafea şi începu s‑o bea. Cele două femei rămaseră un timp tăcute. Tuppence oferi farfuria cu biscuiţi, dar bătrâna doamnă clătină din cap. — Nu, mulţumesc, dragă. Mie îmi place laptele simplu. Puse paharul gol pe masă, se lăsă pe spate şi închise pe jumătate ochii. Tuppence se gândi că probabil era ora la care obişnuia să tragă un pui de somn, de aceea rămase tăcută. Totuşi, pe neaşteptate, doamna Lancaster păru să se trezească. Deschise ochii, se uită la Tuppence şi spuse: — Văd că te uiţi la cămin. — Zău? întrebă Tuppence, uşor mirată. — Da. Mă întrebam… se aplecă şi îşi coborî glasul. Scuză‑mă, era bietul dumitale copil? Luată prin surprindere, Tuppence ezită. — Eu… nu, nu cred, spuse ea. — Mă întrebam şi eu. Credeam că de asta ai venit. S‑ar cuveni să vină cineva cândva. Probabil vor veni. Şi se vor uita la cămin, aşa ca dumneata. Acolo e, să ştii. În spatele căminului. — Oh. da? întrebă Tuppence. — Mereu la aceeaşi oră, spuse doamna Lancaster cu glasul coborât. Mereu la aceeaşi oră din zi. Se uită la ceasul de pe poliţa căminului. Se uită şi Tuppence. Unsprezece, spuse bătrâna doamnă. Unsprezece şi zece. Da, în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră. Oftă. Oamenii n‑au înţeles… le‑am spus ce ştiam… dar nu m‑au crezut! Tuppence se simţi uşurată văzându‑l pe Tommy intrând pe uşă. Se ridică. — Aici sunt. Sunt gata. Se îndreptă spre uşă şi, întorcând capul, spuse: La revedere, doamnă Lancaster. — Cum te‑ai descurcat? îl întrebă pe Tommy în timp ce păşeau în hol. — Adică după ce m‑ai părăsit ca pe o casă în flăcări? — Mi s‑a părut că am un efect negativ asupra ei, nu‑i aşa? Într‑un fel e tonic, să ştii. — De ce e tonic? — Păi, la vârsta mea şi cu aspectul îngrijit şi uşor blazat, e plăcut să te gândeşti că poţi fi luată drept o femeie depravată sau cu un farmec sexual fatal. — Prostuţo, spuse Tommy ciupind‑o cu afecţiune de braţ. Cu cine pălăvrăgeai? Părea o bătrânică tare de treabă. — Era foarte drăguţă. O băbuţă cumsecade, cred. Dar din păcate bate câmpii. — Bate câmpii? — Da. Crede că în spatele căminului e un copil mort, sau aşa ceva. M‑a întrebat dacă era bietul meu copil. — Destul de deprimant, spuse Tommy. Presupun că aici sunt şi persoane niţel atinse, după cum sunt şi altele perfect normale a căror singură problemă e bătrâneţea. Totuşi, părea drăguţă. — Oh, era drăguţă, spuse Tuppence. Drăguţă şi foarte dulce. Mă întreb ce‑şi închipuie exact şi de ce. Domnişoara Packard apăru brusc. — La revedere, doamnă Beresford. Sper că vi s‑a adus o cafea? — Oh, da, am primit, mulţumesc. — A fost foarte amabil din partea dumneavoastră că aţi venit. Întorcându‑se spre Tommy, spuse: Ştiu că domnişoara Fanshawe s‑a bucurat mult de vizita dumneavoastră. Îmi pare rău că a fost nepoliticoasă cu soţia dumneavoastră. — Cred că şi asta i‑a făcut mare plăcere, spuse Tuppence. — Da, aveţi dreptate. Chiar că‑i place să fie nepoliticoasă cu lumea. Din păcate, se pricepe foarte bine la asta. — Şi aşa exersează de câte ori poate, spuse Tommy. — Sunteţi foarte înţelegători, spuse domnişoara Packard. — Am vorbit cu o doamnă, parcă doamna Lancaster, nu? — Oh, da, doamna Lancaster. Toţi de aici ţinem foarte mult la ea. — E… e niţel ciudată? — Are închipuiri, spuse îngăduitoare domnişoara Packard. Avem câteva persoane aici care au închipuiri. Absolut inofensive. Dar… aşa sunt ele. Îşi închipuie lucruri care li s‑au întâmplat lor sau altor persoane. Încercăm să nu le luăm în seamă, nu le încurajăm. Cred că‑i doar un exerciţiu de imaginaţie, un fel de fantezie în care le place să trăiască. Ceva palpitant, sau ceva trist şi tragic. Nu contează care anume. Dar, slavă Domnului, n‑au mania persecuţiei. Asta n‑ar face‑o. — Ei bine, s‑a terminat, spuse cu un oftat Tommy urcând în maşină. Cel puţin şase luni n‑o să trebuiască să mai venim. Nu trebuiră să mai aştepte şase luni pentru a reveni, căci trei săptămâni mai târziu mătuşa Ada muri în somn.

Furtul rubinului regal de Agatha Christie I   — Regret enorm..., spunea Hercule Poirot. Fu întrerupt. Nu cu bruscheţe. Ci cu delicateţe, abilitate, dorind să-l convingă, nu să-l contrazică. — Vă rog, nu refuzaţi fără să ştiţi despre ce este vorba, domnule Poirot. Sunt probleme grave de stat. Colaborarea dumneavoastră va fi apreciată în cercurile cele mai înalte. — Sunteţi prea bun, făcu Hercule Poirot, dar, zău, nu mă pot apuca de ce-mi cereţi. Mai ales în acest moment al anului... Din nou domnul Jesmond îl întrerupse. — Crăciunul, spuse el convingător. Un Crăciun tradiţional englezesc la ţară. Hercule Poirot tresări. Gândul de a se duce în provin­cie în acest moment al anului nu-l atrăgea. — Un Crăciun tradiţional, frumos! insistă domnul Jes­mond. — Eu nu sunt englez, zise Hercule Poirot. În ţara mea, Crăciunul este pentru copii. Noi sărbătorim Anul Nou. — Ah, zise domnul Jesmond, dar Crăciunul în Anglia este o mare sărbătoare şi vă asigur că la King’s Lacey o să-l simţiţi în toată splendoarea sa. Este o casă veche, minunată, să ştiţi. Doar o aripă a ei datează din secolul al XIV-lea. Din nou Poirot tresări. Gândul la un conac englezesc din secolul al XIV-lea îl neliniştea. Se aflase prea de multe ori în case cu rezonanţă istorică din provincie. Privi în jur mulţumit la apartamentul său modern şi confortabil, cu radiatoare şi cele mai recente mijloace de a anihila orice fel de curent. — Iarna nu plec din Londra, spuse el ferm. — Cred că nu prea vă daţi seama, domnule Poirot, despre ce chestiune serioasă este vorba. Domnul Jesmond îi aruncă o privire însoţitorului său şi apoi se întoarse spre Poirot. Al doilea vizitator al lui Poirot nu spusese până atunci nimic în afară de un „bună ziua” pe un ton politicos şi formal. Şedea privindu-şi pantofii bine lustruiţi, cu aerul celei mai mari disperări pe faţa sa de culoarea cafelei. Era tânăr, până în 23 de ani şi se afla clar într-o situaţie nenorocită. — Da, da, zise Hercule Poirot, sigur, problema este serioasă, îmi dau seama, îmi pare rău din toată inima pentru Majestatea Sa. — Situaţia este de o extremă delicateţe, sublinie domnul Jesmond. Poirot îşi mută privirea de la tânăr la însoţitorul său mai în vârstă. Dacă cineva vroia să-l descrie pe domnul Jesmond printr-un singur cuvânt, acesta ar fi fost „discreţie”. Totul era discret la domnul Jesmond. Costumul său bine croit, dar neextravagant, vocea sa plăcută, de om bine educat, care rareori depăşea o monotonie agreabilă, părul său castaniu, uşor rărit la tâmple, faţa sa palidă, serioasă. Lui Hercule Poirot i se părea că a cunoscut în viaţa sa nu un singur domn Jesmond, ci o duzină de domni Jesmond, toţi folosind, mai devreme sau mai târziu, aceeaşi expresie „situaţia este de o extremă delicateţe”. — Ştiţi, poliţia poate fi foarte discretă, spuse Hercule Poirot. Domnul Jesmond respinse ideea ferm, cu un gest al capului. — Poliţia nu, zise. Pentru a recupera… ceea ce dorim să recuperăm, va presupune, aproape inevitabil, să ne adresăm justiţiei şi ştim prea puţin. Suspectăm, dar nu ştim. — Aveţi toată compasiunea mea, încercă Hercule Poirot din nou. Dacă el îşi imagina că înţelegerea pe care o manifesta avea să însemne ceva pentru cei doi vizitatori ai săi, se înşela. Ei nu aveau nevoie de înţelegere, ei doreau ajutor concret. Domnul Jesmond începu din nou să vorbească despre deliciile unui Crăciun englezesc.  — Ştiţi, e pe cale de dispariţie adevăratul gen tradiţional de Crăciun. Oamenii îl petrec acum la hoteluri. Dar Crăciunul englezesc cu toată familia adunată, copii cu ciorapii lor pentru daruri, pomul de Crăciun, curcan şi pudding cu prune, artificii, omul de zăpadă afară în faţa ferestrei… Pentru mai multă exactitate, Hercule Poirot interveni: — Ca să faci un om de zăpadă, trebuie să ai zăpadă, a remarcat el cu asprime. Şi nimeni nu poate comanda zăpadă, nici chiar pentru un Crăciun englezesc. — Am vorbit cu un prieten de-al meu de la Institutul meteorologic, chiar astăzi, şi mi-a spus că este foarte probabil să ningă de acest Crăciun, zise domnul Jesmond. Spusese tocmai ce nu trebuia. Hercule Poirot se cutremură şi mai tare. — Zăpadă la ţară! zise el. O să fie şi mai groaznic. Un conac de piatră mare şi friguros. — Nici vorbă, l-a contrazis domnul Jesmond. Lucrurile s-au schimbat foarte mult în ultimii zece ani. Există încălzire centrală cu petrol — Şi au ei încălzire centrală cu petrol la King’s Lacey? întrebă Poirot Pentru prima dată părea să şovăie. Domnul Jesmond se agăţă de acest amănunt: — Da, sigur, făcu el, şi un sistem splendid de apă caldă. Radiatoare în toate dormitoarele. Vă asigur, dragă domnule Poirot, la King’s Lacey există tot confortul pe timpul iernii. O să vi se pară casa chiar prea călduroasă. — Nu-mi vine să cred, zise Hercule Poirot. Cu desăvârşită dexteritate, domnul Jesmond schimbă puţin subiectul. — Vi puteţi da seama în ce teribilă dilemă ne aflăm, spuse el pe un ton confidenţial Hercule Poirot încuviinţă. Cazul nu era într-adevăr prea fericit Un tânăr de bani gata, unicul fiu al şefului unui stat bogat şi important din Commonwealth sosise la Londra cu câteva săptămâni în urmă. Ţara sa trecea printr-o perioadă de dezordine şi nemulţumiri. Deşi era loială tatălui său, al cărui mod de viaţă rămăsese tipic oriental, opinia publică nu prea avea încredere în moştenitorii săi. Excentricităţile lor fuseseră de tip oc­cidental şi, ca atare, privite cu dezaprobare. Totuşi, recent, fusese anunţată logodna sa. El urma să se căsătorească cu o verişoară care, deşi educată la Cambridge, avea grijă să nu afişeze vreo influenţă occiden­tală în propria sa ţară. Ziua nunţii a fost fixată şi tânărul prinţ întreprinse o călătorie în Anglia, aducând cu el câteva bijuterii faimoase ale coroanei pentru a li se pune montură modernă de către firma „Cartier”. Printre acestea se afla un rubin celebru, care fusese scos din colierul demodat şi greoi, şi pus în valoare de faimoşii bijutieri. Până aici toate bune, dar apoi interveni încurcătura. Nu ne-am putea închipui că un tânăr atât de bogat şi cu gusturi de petrecăreţ nu s-ar fi dedat la câteva nebunii de tipul cel mai plăcut Nici nu i s-ar fi interzis. Aşa se distrau tinerii prinţi Pentru ca un prinţ să-şi ia prietena la o plimbare pe Bond Street şi să-i dăruiască o brăţară cu smaralde sau o damă de păr cu diamante, în semn de preţuire pentru plăcerea pe care i-o procurase, ar fi fost considerat natural şi potrivit, reprezentând, de fapt, Cadillac-urile pe care tatăl său le oferea, invariabil, dan­satoarei sale favorite la un moment dat. Dar prinţul fusese mult mai indiscret. Flatat de inter­esul doamnei, îi dezvălui faimosul rubin în noua sa montură şi, în cele din urmă, fusese atât de imprudent încât să-i accepte rugămintea de a-i permite să-l poarte… doar o singură seară! Urmarea fu scurtă şi tristă. Doamna se retrăsese de la masa supeului, pentru a-şi pudra nasul. Timpul s-a scurs. Ea nu s-a mai întors. O ştersese pe o altă uşă şi de atunci se evaporase. Lucrul important şi îngrijorător era că rubinul, în noua sa montură, dispăruse împreună cu ea. Acestea erau faptele care n-ar fi putut fi făcute publice, fără a avea cele mai groaznice urmări. Rubinul era mai mult decât un rubin oarecare, era un simbol istoric de o mare importanţă şi circumstanţele dispariţiei erau de o asemenea natură încât orice fel de publicitate inoportună în legătură cu ele ar fi avut drept rezultat cele mai serioase consecinţe politice. Domnul Jesmond nu era omul să spună lucrurilor pe nume. El le înfăţişă cu o mulţime de detalii şi multă vorbărie goală. Cine era exact domnul Jesmond, Hercule Poirot nu ştia. Întâlnise mulţi asemenea domni Jesmond în cursul carierei sale. Nu i se spusese dacă avea vreo legătură cu Internele, Ministerul de Externe sau cu o ramură mai dis­cretă a serviciului public. El acţiona în interesul Commonwealth-ului. Rubinul trebuia recuperat. Domnul Poirot, aşa insista cu delicateţe domnul Jes­mond, era omul care trebuia să-l recupereze. — Poate... da, răspunse Hercule Poirot, dar nu puteţi spune prea multe. O părere... o suspiciune... toate acestea nu sunt mare lucru pentru început. — Haideţi, domnule Poirot, sigur asta nu este peste puterile dumneavoastră. Zău, haideţi o dată! — Nu reuşesc întotdeauna. Dar asta era doar modestie mascată. Era destul de clar din tonul lui Poirot că pentru el a întreprinde o misiune era aproape sinonim cu reuşita. — Majestatea Sa e foarte tânăr, spuse domnul Jesmond. Va fi trist ca întreaga sa viaţă să fie umbrită de o biată indiscreţie făcută la tinereţe. Poirot se uită blând la tânărul distrus: — Când eşti tânăr e timpul nebuniilor, spuse el încurajator, şi pentru un tânăr obişnuit nu contează prea mult. Bunul tătic plăteşte; avocatul familiei ajută la îndepărtarea încurcăturilor; tânărul învaţă din experienţe şi toate se termină cu bine. Dar într-o situaţie ca a dumneavoastră e greu într-adevăr. Căsătoria care se apropie... — Asta e. Exact despre asta este vorba. Pentru prima dată tânărul deschisese gura; ştiţi, ea este foarte serioasă. Ia viaţa în serios. A plecat cu multe idei serioase de la Cambridge. Trebuie să fie învăţământ în ţara mea. Trebuie să fie şcoli. Trebuie să fie multe lucruri. Toate în numele progresului, înţelegeţi, al democraţiei. Nu va mai fi, zice ea, ca pe vremea tatălui meu. Natural, ea ştie că voi avea aven­turi la Londra, dar nu un scandal. Nu! Scandalul e problema. Ştiţi, rubinul acesta este foarte, foarte vestit. Are o poveste lungă, o istorie întreagă. Multe vărsări de sânge. Mulţi morţi! — Morţi, făcu Hercule Poirot meditativ. Se uită la dom­nul Jesmond. Să sperăm că n-o să se ajungă la asta. Domnul Jesmond scoase un sunet ciudat ca al unei găini care s-a hotărât să ouă şi apoi s-a răzgândit. — Nu, sigur că nu, spuse el, pe un ton care părea cam forţat. Sunt sigur că nu se pune problema de aşa ceva. — Nu poţi fi sigur; zise Hercule Poirot Indiferent cine are acum rubinul, se vor putea găsi alţii care vor dori să intre în posesia lui şi care nu se vor împiedica de un ciot, prietene. — Chiar nu cred, repetă domnul Jesmond pe un ton mai nefiresc decât înainte, că trebuie să facem speculaţii de felul ăsta. Nu folosesc la nimic. — Eu, spuse Hercule Poirot, devenind deodată foarte străin, eu explorez toate „canalele”, precum diplomaţii. Domnul Jesmond îl privi cu îndoială. Revenindu-şi spuse — Deci, consider că ne-am înţeles, domnule Poirot? Mergeţi la King’s Lacey? — Şi cum să explic prezenţa mea acolo? întrebă Hercule Poirot Domnul Jesmond zâmbi sigur pe sine. — Asta, cred că poate fi aranjat foarte uşor, vă pot asigura că totul va părea absolut natural. Veţi găsi că familia Lacey este extrem de încântătoare. Oameni minunaţi. — Şi nu mă păcăliţi in legătură cu încălzirea centrală cu petrol? — Nu, nu, sigur. Domnul Jesmond părea cam jenat Vă asigur că veţi avea tot confortul — Tout confort modern?murmură Poirot ca pentru el însuşi, copleşit de amintiri. Eh bien, accept…

Crima din Orient Expres de Agatha Christie PARTEA ÎNTÂI FAPTELE     CAPITOLUL I UN PASAGER DE SEAMĂ CĂLĂTOREŞTE CU TAURUS EXPRES   O dimineaţă de iarnă, neobişnuit de friguroasă pe aceste meleaguri si­riene. Ora cinci. De-a lungul peronului gării Alep, aştepta semnalul de ple­care trenul consemnat cu litere de-o şchioapă în ghidul căilor ferate: Tau­rus Expres. Garnitura era alcătuită dintr-un vagon restaurant cu bucătărie, unul de dormit şi două vagoane de cursă. Pe peron, în dreptul uşii vagonului de dormit, doi bărbaţi stăteau de vorbă: un tânăr locotenent francez în uniformă strălucitoare, şi un omuleţ, încotoşmănat până la urechi, din care nu se vedeau decât vârful roşu al nasului şi mustaţa răsucită în sus. În ciuda gerului năpraznic, locotenentul Dubosc îşi făcea cu bărbăţie datoria de gazdă. Îl însoţise la gară pe distinsul oaspete şi acum se întreţi­nea cu el. Fraze ama­bile, într-o franceză aleasă, îşi luau zborul de pe buze­le sale. Nu, nu ştiuse despre ce era vorba. Auzise numai nişte zvonuri, cu totul obişnuite în astfel de cazuri. Gene­ralul, generalul său, îşi pierdea pe zi ce trecea răbdarea. Şi, deodată, a picat acest belgian, venind din Anglia după cât se pare. A mai trecut o săptămână, o săptămână de în­cordare ciu­dată. Apoi s-au întâmplat anumite lucruri: un  eminent ofiţer s-a sinu­cis, un altul a demisionat, figurile îngrijorate s-au destins ca prin farmec, iar cele câteva măsuri militare de precauţie au fost anulate. Şi genera­lul, generalul locotenentului Dubosc, a întinerit parcă cu zece ani. Dubosc surprinsese frânturi din convorbirea genera­lului cu străinul. "Ne-ai salvat, mon cher", îi spunea gene­ralul, şi mustaţa-i mare şi albă tre­mura de emoţie, "Ai sal­vat onoarea armatei franceze şi ai înlăturat vărsări­le de sânge. Cum să-ţi mulţumesc că ai acceptat să vii? Să vii atât de de­par­te ...". La care străinul (pe nume Hercule Poirot), după ce res­pinsese politi­cos aceste laude, spusese: "Nu pot să nu amintesc că şi dumneata mi-ai salvat odată viaţa". Acum, fusese rândul generalului să facă pe modestul şi, după ce mai pomeniseră de Franţa, de Belgia, de glorie şi onoare şi alte lucruri asemănătoare, se îmbrăţişaseră călduros şi se despărţiră. Deşi nu fusese încă pus la curent cu cele întâmplate, locotenentul Dubosc primise totuşi însărcinarea să-l con­ducă pe domnul Poirot la gară, şi o îndeplinea cu tot zelul şi entuziasmul care-i stau bine unui tânăr ofiţer destinat unei cariere promiţătoare. — Azi e duminică, spuse locotenentul. Mâine seară veţi fi la Istanbul. Nu era prima oară că făcea această remarcă. Toate con­versaţiile de pe peron, în aşteptarea plecării trenului, su­feră parcă de boala monotoniei şi a repetărilor. — Într-adevăr, recunoscu Poirot. — Bănuiesc că intenţionaţi să rămâneţi acolo câteva zile? — Fireşte. N-am mai fost niciodată la Istanbul. Ar fi păcat să nu-l vizi­tez, măcar în treacăt, comme ça, şi pocni din degete sugestiv. De altfel, nu-s deloc grăbit. Voi rămâne câteva zile ca turist. — Sfânta Sofia e minunată, spuse Dubosc, care de altfel n-o văzuse niciodată. O rafală de vânt mătură peronul. Amândoi se zgribuliră. Dubosc reuşi să se uite pe furiş la ceas: Cinci fără cinci — încă cinci minute doar! Bănuind că celălalt l-a observat, se avântă din nou în discuţie. — Sunt puţini călători pe o vreme ca asta, zise, uitându-se spre fere­strele vagonului. — Da, aşa e, încuviinţă Poirot. — Să sperăm că nu veţi rămâne înzăpezit în Taurus! — S-a mai întâmplat? — Da, dar nu anul acesta. — Să sperăm atunci, spuse Poirot. Buletinele meteorologice din Euro­pa anunţă vreme proastă. — Foarte, proastă. În Balcani a nins mult. — Am auzit că şi în Germania. — Eh bien! exclamă Dubosc, grăbit parcă să preîn­tâmpine o altă pauză, mâine seară la şapte şi patruzeci veţi fi la Constantinopol. — Da, spuse Poirot, şi continuă exasperat: am auzit că Sfânta Sofia e minunată. — Magnifică, îmi închipui. Deasupra capetelor lor perdeaua de la un geam fu dată de o parte şi apăru chipul unei tinere femei. Mary Debenham nu prea dormise de când plecase din Bagdad, joia trecută. Nu dormise cum trebuie nici în tre­nul spre Kirkuk, nici la vila din Mosul, şi nici noaptea trecută în tren. Acum, sătulă să tot stea trează în ae­rul îmbâcsit al compartimentului supraîncălzit, se ridică în picioare şi pri­vi afară. Trebuie să fie Alep. Nimic de văzut, bineînţeles. Nu­mai un peron slab luminat şi, din când în când, nişte strigăte în arabă. Sub fereastra ei doi bărbaţi vorbeau franţuzeşte. Un ofiţer francez şi un bărbat mărunt, cu niş­te mustăţi enorme. Zâmbi puţin. Nu mai văzuse un bărbat atât de încotoş­mănat. Trebuie să fie foarte frig afară. De asta şi încălzeau, probabil, atât de tare trenul. Încercă să deschidă mai mult fereastra, dar nu reuşi. Conductorul se apropie de cei doi bărbaţi. Trenul va pleca în curând, le spuse. Domnul ar face mai bine să urce. Bărbatul cel scund îşi scoase pălăria. Ce cap ca un ou! În ciuda grijilor care nu-i dădeau pace, Mary De­benham zâmbi. Un omuleţ caraghios, genul de om pe care nu poţi să-l iei niciodată în serios. Locotenentul Dubosc debită alocuţiunea de adio. O con­cepuse înainte şi o rezervase pentru clipa despărţirii. Suna foarte frumos şi manierat. Nelăsându-se mai prejos, Poirot îi dădu replica cu­venită. — Urcaţi în vagon, domnule, i se adresă conductorul. Cu aerul unei neţărmurite păreri de rău, Poirot urcă în vagon. Con­ductorul se urcă după el. Poirot îşi agită braţul. Locotenentul Dubosc îi răspunse la salut. Cu o smucitură puternică, trenul se puse încet în miş­ca­re. — În sfârşit, murmură Poirot. — Brrr, făcu Dubosc, dându-şi seama cât de frig era într-adevăr... — Voilà, Monsieur, îi spuse conductorul invitându-l cu un gest teatral să admire frumuseţea compartimentului şi felul în care-i fuseseră aranjate lucrurile. Valiza domnu­lui am pus-o aici. Mâna îi rămase întinsă spre Poirot, într-un gest dintre cele mai suges­tive. Poirot îi vârî în palmă o hârtie împă­turită. — Merci, Monsieur. Conductorul se învioră şi începu să umble aferat, de colo-colo. Tichetul domnului îl am, aş mai vrea şi paşaportul, dacă domnul e atât de amabil. Domnul se opreşte la Istanbul, după câte îmi dau seama? Poirot încuviinţă din cap. — Nu sunt prea mulţi călători, îmi închipui? întrebă. — Nu, domnule. Mai am încă doi pasageri, amândoi englezi. Un colo­nel din India şi o tânără doamnă din Bagdad. Domnul mai doreşte ceva? Domnul ceru o sticlă de Perrier. Cinci dimineaţa era o oră cam nepotrivită pentru a călători cu trenul. Mai erau două ceasuri până-n zori. Văzând că nu e rost de un somn bun şi simţindu-se mul­ţumit că dusese la bun sfârşit o misiune delicată, Poirot se ghemui într-un colţ şi aţipi. Se trezi pe la nouă şi jumătate şi o luă înspre vago­nul restaurant, dor­nic de o cafea fierbinte. Înăuntru se afla numai o singură persoană, evident tânăra doamnă de care amintise conductorul. Era o fe­meie înaltă, subţire, oacheşă la faţă, de vreo douăzeci şi opt de ani. Se simţea un fel de cumpătare calculată în fe­lul cum mânca sau îi cerea chelnerului încă o ceaşcă de cafea, ceea ce de­no­ta o deplină familiarizare cu oamenii şi călătoriile. Purta o rochie de vo­iaj de culoare închisă, dintr-un material subţire, tocmai potrivit pentru at­mos­fera înăbuşitoare din tren. Neavând ceva mai bun de făcut, Hercule Poirot se distra studiind-o discret. Era genul de femeie tânără, aprecie el, care ştie să-şi poarte perfect de grijă oriunde s-ar afla. Era echilibrată şi matură. Nu-i displăcea regulari­tatea severă a trăsătu­rilor şi nici paloarea delicată a pielii. Îi plăcea şi pă­rul ei negru, lucios, bine pieptănat, şi ochii cenuşii, reci şi im­personali. Dar, hotărî Poirot în cele din urmă, e un pic prea calculată pentru a fi ceea ce numea el "o femeie drăguţă". În acel moment îşi făcu apariţia un alt personaj. Un bărbat înalt, între patruzeci şi cincizeci de ani, cu o faţă uscată, smeadă, şi cu părul puţin al­bit la tâmple. "Colonelul din India", îşi spuse Poirot. Noul venit se înclină în faţa femeii. — 'Neaţa, domnişoară Debenham. — Bună dimineaţa, colonele Arbuthnot. Colonelul puse mâna pe spătarul scaunului din faţa ei. — Ai ceva împotrivă? — Nu, bineînţeles. Ia loc. — Ştii, micul dejun nu e întotdeauna o masă prea animată. — Sper să nu fie aşa. În orice caz, nu mă interesează. Colonelul se aşeză. — Băiete! Glasul îi era foarte autoritar. Comandă ouă şi cafea. Ochii îi rămaseră o clipă asupra lui Poirot, apoi trecură mai departe, indiferenţi. Poirot, care cunoştea bine spiritul britanic, ştia ce-şi spusese colonelul în sinea lui: "Vreun străin afurisit". Fideli obiceiului insularilor, cei doi englezi nu se arătară prea vorbă­reţi. Schimbară câteva cuvinte după care femeia se ridică şi părăsi vago­nul. În timpul prânzului, cei doi se aşezară la aceeaşi masă şi, ca şi mai înainte, îl ignorară complet pe cei de al treilea pasager. De data aceasta, însă, conversaţia lor fu mai animată. Colonelul Arbuthnot povestea despre Punjab, iar din când în când se întrerupea pentru a o întreba câte ceva despre Bagdad, unde ea, pare-se, fusese guvernantă. Tot stând aşa de vor­bă, descoperiră că au câţiva prieteni comuni, drept care deveniră pe dată mai puţin scorţoşi, mai amicali. Depănară tot soiul de amintiri despre un oarecare Tommy şi despre nu mai ştiu care Jerry. Colo­nelul o întrebă dacă se întoarce acasă, sau dacă are de gând să se oprească la Istanbul. — Nu, merg direct acasă. — Nu-i oare păcat? — Acum doi ani m-am întors tot pe acest drum, şi atunci am stat trei zile la Istanbul. — Aha, înţeleg. Ei bine, îndrăznesc să spun că mă bucur foarte mult că mergeţi direct în ţară, pentru că şi eu fac acelaşi lucru. Zicând acestea, colonelul se înclină cam stângaci, îmbujorându-se la faţă. "E sensibil, colonelul nostru", îşi spuse Poirot, puţin amuzat. "O călă­to­rie cu trenul e la fel de periculoasă ca şi una cu vaporul". Cu o voce calmă, domnişoara Debenham îi răspunse că îi pare foarte bine. În atitudinea ei se strecură o undă de răceală. Colonelul, observă Poirot, o conduse până în dreptul compartimentu­lui ei. Peste puţină vreme, în depărtare apăru priveliştea splendidă a masi­vului Taurus. Cei doi stăteau pe coridor, unul lângă altul, contemplând Porţile Ciliciene. Deodată, domnişoara Debenham suspină. Poirot, aflat prin apropiere, o auzi şoptind: — E atât de minunat! Aş vrea... aş vrea... — Ce anume? — Aş vrea să mă pot bucura de toate astea! Arbuthnot nu răspunse. Linia colţuroasă a feţei sale păru şi mai seve­ră, şi mai întunecată. — Dumnezeule, cât aş fi vrut să n-ai nimic de-a face cu toate astea. — Taci, te rog, taci. — Oh, e-n regulă. Aruncă o privire puţin plictisită spre Poirot. Apoi continuă: — Dar nu mă pot împăca cu ideea să te ştiu guver­nantă, la chere­mul unor mame tiranice şi al odraslelor lor plicticoase. Ea râse, parcă mai puţin reţinută ca de obicei. — Oh, n-are importanţă. Imaginea guvernantei batjocorite e un mit perimat. Te asigur că părinţii sunt cei te­rorizaţi de mine. Tăcură. Se vedea că Arbuthnot era cam ruşinat de ieşirea lui. "Asist la o ciudată şi nostimă comedioară", îşi spuse Poirot, dus pe gânduri. De gân­dul acesta avea să-şi amintească mai târziu. Ajunseră la Konia în aceeaşi noapte, pe la unsprezece şi jumătate. Cei doi englezi coborâră din tren să-şi mai dezmorţească picioarele; începură să se plimbe încoace şi-ncolo pe peronul înzăpezit. Poirot se mulţumi să urmărească de la fereastră forfota gării. După vreo zece minute ajunse la concluzia că, în fond, o gură de aer proaspăt n‑ar avea ce să-i strice. Aşa că se înfofoli bine, punându-şi câteva haine, jerseuri şi fu­lare, iar peste pantofi o pereche de galoşi. Astfel echipat, coborî cu atenţie pe peron şi începu să se plimbe. O luă prin spatele trenului. După voci, recunoscu cele două siluete nedesluşite care stăteau în umbra vagonului poştal. Auzi întâi vocea lui Arbuthnot: — Mary... Femeia îl întrerupse. — Nu acum, nu acum. Când totul se va termina, şi va rămâne depar­te, în urma noastră... atunci... Discret, Poirot se îndepărtă. Era surprins. Cu greu re­cunoscuse vocea rece, măsurată a domnişoarei Debenham. "Ciudat", îşi spuse. A doua zi se întrebă dacă nu cumva cei doi se certaseră. Îşi vorbeau foarte puţin. Femeia îi părea neliniştită. Avea cearcăne la ochi. Pe la două şi jumătate după-amiaza, trenul se opri. La ferestre apăru­ră capete curioase. Câţiva oameni, îngrămă­diţi lângă linia ferată, priveau şi arătau cu mâna spre ceva de sub vagonul restaurant. Poirot se aplecă în afară şi se adresă conductorului vagonului de dormit, care tocmai trecea în fugă prin dreptul ferestrei. Omul îi răspunse, după care Poirot îşi trase ca­pul înăuntru şi, întorcându-se, fu cât p-aci s-o izbească pe Mary Deben­ham, care stătea exact în spatele lui. — Ce s-a întâmplat? întrebă ea, aproape pe nerăsuflate, în franţuzeş­te. De ce ne-am oprit? — Nu-i nimic, domnişoară. S-a aprins ceva sub va­gonul restaurant. Nimic grav. De altfel, au stins focul şi acum repară stricăciunile. Nu e nici un pericol, vă asigur. Ea făcu un gest brusc, de parcă ar fi alungat ideea pericolului, ca to­tal lipsită de importanţă. — Da, da, înţeleg. Dar timpul? — Ce timp? — Păi, vom avea o întârziere. — Da, e posibil, recunoscu Poirot. — Dar nu putem întârzia! Trenul trebuie să sosească la Istanbul la 6.55 şi trebuie să traversăm Bosforul ca să prindem Simplon Orient Expre­sul de ora 9. Dacă avem o oră sau două întârziere, pierdem legătura. — Se prea poate, admise Poirot. O privi întrebător. Văzu că mâna îi tremura pe per­vazul ferestrei şi buzele îi tremurau. — E atât de important pentru dumneavoastră, domni­şoară? o întrebă. — Da. Da, este. Trebuie... trebuie să prind legătura. Spunând acestea, se întoarse şi o luă de-a lungul coridorului spre co­lonelul Arbuthnot. Neliniştea ei, totuşi, se dovedi neîntemeiată. Zece mi­nute mai târziu, trenul se urni din loc. Sosi la Haydapassar doar cu cinci minute întârziere, câştigând pe drum din timpul pierdut. Apele Bosforului erau agitate, astfel că lui Poirot nu prea-i făcu plăce­re traversarea. Pe vapor nu-i mai văzu pe tovarăşii săi de călătorie. Ajuns la podul Galata, o luă direct spre hotelul Tokotlian.

— Ce palpitant, exclamă drăguţa doamnă Eversleigh, făcându-şi mari ochii ei frumoşi, dar uşor distraţi. Se spune că femeile au un al şaselea simţ, credeţi că e adevărat, sir Alington?           Celebrul doctor de boli mentale zâmbi sardonic. Dispreţuia cu desăvârşire femeile drăguţe şi nătânge, precum cea care i se adresase – oaspete ca şi el în acea casă. Alington West era o autoritate incontestabilă în boli mentale şi era pe deplin conştient de poziţia şi rangul său. Un bărbat voinic, cam îngâmfat.           — Se spun multe prostii, doamnă Eversleigh, dar ce poate să însemne termenul – al şaselea simţ?           — Dumneavoastră, oamenii de ştiinţă, sunteţi întotdeauna atât de pretenţioşi. Totuşi este extraordinar cum de ţi se pare că ştii atât de bine unele lucruri câteodată – adică le ştii, le simţi ca pe ceva real. Claire ştie la ce mă refer, nu-i aşa Claire?           Se adresă gazdei sale zvâcnind uşor din umăr.           Claire Trent nu răspunse imediat. Era o mică serată la care participau: ea şi soţul, Violet Eversleigh, sir Alington West şi nepotul său, Dermot West, care era vechi prieten cu Jack Trent. Acesta din urmă, un bărbat mai masiv, cu un zâmbet amuzat, continuă ideea râzând condescendent.           — Violet! Cea mai bună prietenă a ta a murit într-un accident de cale ferată. De îndată îţi aminteşti că ai visat o pisică neagră marţea trecută – uimitor, simţi tot timpul că ceva urmează să se întâmple!           — O, nu, Jack, amestecă premoniţiile cu intuiţia. Haideţi sir Alington, trebuie să recunoaşteţi că premoniţiile sunt adevărate!           — Poate într-o anumită măsură, încercă să-i facă pe plac, prudent, medicul. Dar la mijloc e foarte multă coincidenţă şi mai trebuie ţinut seama de tendinţa generală de a stoarce tot ce e senzaţional dintr-o întâmplare – trebuie să luaţi asta întotdeauna în considerare.           — Nu cred că avem de-a face cu astfel de lucruri ca premoniţiile, spuse deodată Claire Trent. Sau intuiţie, sau al şaselea simţ sau chestii de-astea despre care vorbim cu atâta uşurinţă. Trecem prin viaţă ca un tren care înaintează, prin întuneric, spre o destinaţie necunoscută.           — Nu e o comparaţie prea bună, doamnă Trent, opină Dermot West, ridicându-şi capul pentru prima dată ca să ia parte la discuţie. O strălucire curioasă apăru în ochii săi cenuşii care-i luminau cam ciudat faţa foarte bronzată. Aţi uitat semnalele, să ştiţi!           — Semnalele?           — Da, verde pentru „în regulă” şi roşu pentru „pericol”!           — Roşu pentru pericol! Ce palpitant! Exclamă Violet Eversleigh.           Dermot îşi luă privirea de la ea.           — E doar un mod de a-l descrie, bineînţeles. Pericol! Semnalul roşu! Atenţie!           Trent îl privi cu atenţie.           — Vorbeşti ca şi cum ai fi avut de-a face cu asta, Dermot, bătrâne!           — Chiar am avut.           — Pune-ne şi pe noi la curent.           — Pot să vă dau un exemplu. Când am fost în Mesopotamia, imediat după armistiţiu, am intrat într-o seară în cortul meu cu un sentiment ciudat. Pericol! Atenţie! N-aveam nici o idee despre ce era vorba. Am făcut un tur al taberei, m-am învârtit aiurea, am luat toate măsurile de prevenire a unui atac din partea arabilor care ne erau ostili. După aceea m.-am întors în cortul meu. Cum am intrat, sentimentul de nelinişte a crescut în intensitate şi mai mult. Pericol! În cele din urmă,mi-am tras o pătură peste mine şi am dormit afară.           — Şi?           — În dimineaţa următoare când m-am dus în cort, primul lucru pe care l-am zărit a fost un cuţit mare, lung de vreo jumătate de metru, înfipt în patul meu de metal, exact unde ar fi trebuit să dorm. Şi curând am aflat ce se întâmplase – era vorba de unul dintre servitorii arabi. Fiul său fusese împuşcat pentru spionaj. Ce ai de spus despre asta, unchiule Alington, despre ceea ce aş numi un semnal roşu?           Specialistul zâmbi fără să dea un verdict.           — O poveste foarte interesantă, dragul meu Dermot.           — Dar una pe care s-o accepţi fără rezerve?           — Ba da, ba da, nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că ai avut o premoniţie a pericolului, aşa cum spui. Dar aş zice că asta este originea premoniţiei. Ţi s-a părut că vine din interiorul tău sub impulsul unei impresii exterioare. Dar, astăzi, considerăm că aproape totul provine din noi înşine – din subconştient.           — Dragul nostru subconştient dintotdeauna, exclamă Jack Trent. Azi e bun la toate!           Sir Alington continuă fără să ia în seamă observaţia.           — Mă gândesc că, printr-o privire sau expresie de pe faţa sa, arabul s-a trădat singur. Conştiinţa ta nu a remarcat şi nu a reţinut nimic, dar în subconştientul tău e altceva.           Acesta nu uită niciodată. Considerăm, totodată, că el poate raţiona şi deduce lucruri aproape independente de voinţa noastră conştientă. Aşadar, subconştientul tău a crezut că ar putea avea loc un atentat la viaţa ta şi a reuşit să-şi impună teama asupra conştientului tău.           — Recunosc că sună foarte convingător, spuse Dermot, zâmbind.           — Dar nu aşa de excitant, remarcă doamna Eversleigh.           — Mai e posibil ca să fi fost, fără să vrei, conştient de ura omului împotriva ta. Ceea ce, în vechime, se numea telepatie există, desigur, deşi legile care o guvernează scapă înţelegerii noastre.           — Aţi mai trăit lucruri de acest gen? Îl întrebă Claire pe Dermot.           — Da, dar nimic demn de reţinut; cred că ar putea fi explicate ca pure coincidenţe. Odată, am refuzat o invitaţie la o casă de ţară, fără alt motiv decât „semnalul roşu”. Locuinţa aceea a ars în timpul weekendului. Apropo, unchiule Alington, în acest caz unde a acţionat subconştientul?           — Mă tem că n-a fost nimic, îi răspunse Alington, zâmbind.           — Dar ne-ai oferit o explicaţie bună mai înainte. Haide, n-are rost să fii rezervat cu rudele apropiate.           — Ei bine, nepoate,îmi place să cred că ai refuzat invitaţia pentru simplul motiv că nu ai vrut să te duci şi, după incendiu, te-ai autosugestionat că ai fi prevăzut pericolul – explicaţie în care acum crezi.           — N-am nici o şansă, râse Dermot. Ai dreptate întotdeauna încât mă las păgubaş.           — Nu vă lăsaţi, domnule West, se repezi Violet Eversleigh. Cred în semnalul dumitale roşu. Ultima dată l-ai avut în Mesopotamia?           — Da… Până când…

O tragedie de Craciun de Agatha Christie — Vreau să mă plâng de ceva, spuse sir Henry Clithering. Ochii săi sclipiră binevoitori către cei adunaţi în jur. Colonelul Bantry, cu picioarele întinse, se încrunta la şemineu, ca şi cum ar fi fost un soldat delicvent la paradă, soţia sa se uita pe furiş, la un catalog cu bulbi care sosise cu poşta de seară, doctorul Lloyd o privea, cu sinceră admiraţie, pe Jane Helier şi acea frumoasă tânără actriţă îşi contempla gânditoare propriile unghii date cu ojă roşie. Numai doamna cea în vârstă, nemăritată, Miss Marple, stătea dreaptă, înţepenită în scaun, ochii săi de un albastru pal întâlnindu-i pe cei ai lui sir Henry.           — O plângere? Murmură ea.           — Una foarte serioasă. Suntem un grup de şase persoane, câte trei reprezentanţi ai fiecărui sex şi protestez în numele bărbaţilor exploataţi. În seara asta s-au spus trei povestiri şi toate de către cei trei bărbaţi. Protestez că doamnele nu şi-au adus deloc contribuţia.           — O! Se indignă doamna Bantry. Dar cum nu ne-am adus-o? Le-am ascultat, dându-le cea mai înaltă apreciere. Am manifestat cuvenita atitudine feminină rezervată, nedorind să ne înfigem în lumina reflectoarelor!           — E o scuză excelentă, spuse sir Henry, dar nu ţine. Şi există un precedent foarte bun în „O mie şi una de nopţi”! Aşadar, dă-i drumul Şeherezada!           — La mine vă referiţi? Întrebă doamna Bantry. Dar nu am nimic ce să vă povestesc. N-am fost niciodată înconjurată de crime sau mistere.           — Nu insist neapărat să fie crime sângeroase, continuă sir Henry. Dar sunt sigur că una dintre dumneavoastră, cele trei doamne, păstrează un mister favorit. Haideţi, Miss Marple, „Curioasa coincidenţă a femeii angajate cu ziua” sau „Misterul şedinţei mamelor”. Nu mă dezamăgiţi cu St. Mary Mead.           Miss Marple dădu din cap a refuz.           — Nimic din ceea ce v-ar interesa, sir Henry. Noi avem micile noastre mistere, desigur – a fost cantitatea aia de creveţi care a dispărut într-un mod atât de incredibil; dar asta nu v-ar stârni interesul pentru că totul s-a dovedit a fi până la urmă ceva banal, deşi a aruncat multa lumină asupra naturii umane.           — M-aţi învăţat să-mi placă la nebunie omul şi firea sa, spuse sobru sir Henry.           Dar dumneavoastră, domnişoară Helier? Întrebă colonelul Bantry. Trebuie să fi avut ceva experienţe interesante.           — Da, chiar, spuse doctorul Lloyd.           — Eu? Sări Jane. Vreţi să spuneţi că doriţi ca eu să vă povestesc ceva ce mi s-a întâmplat mie?           — Sau unuia dintre prietenii dumneavoastră, o corectă sir Henry.           — O! Spuse Jane nehotărâtă. Nu cred să mi se fi întâmplat ceva vreodată… De genul ăsta. Desigur, am primit flori şi bileţele curioase, dar aşa-s bărbaţii, nu-i aşa? Nu cred… Se opri şi se cufundă în gânduri.           — Cred că nu avem încotro şi Vbm asculta epopeea creveţilor, spuse sir Henry. Poftiţi, Miss Marple.           — Ţineţi cu tot dinadinsul să glumiţi, sir Henry. Creveţii ăia sunt o prostie. Dar când stau şi mă gândesc la ei, chiar îmi vine în minte un incident – hai să-i nu-i spunem chiar un incident, ceva mult mai serios – o tragedie. Şi eu am fost într-un fel implicată; şi pentru ceea ce am făcut n-am regretat niciodată, nu, nu am regretat deloc. Dar nu s-a întâmplat în St. Mary Mead.           — Asta mă dezamăgeşte, spuse sir Henry. Dar, am să mă strădui să fac faţă. Ştiam eu că n-o să vă lăsaţi mai prejos!           Se aşeză comod, pregătit să asculte. Miss Marple se înroşi uşor.           — Sper că voi fi în stare să v-o povestesc cum se cuvine, zise ea îngrijorată. Mă tem că sunt atât de înclinată să bat apa în piuă. Te abaţi de la subiect, aşa, fără să-ţi dai seama. Şi e aşa de greu să îţi reaminteşti fiecare fapt în ordinea în care s-a întâmplat. Trebuie să mă suportaţi şi să mă scuzaţi dacă vă voi povesti prost. S-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă. După cum vă spun, n-are nici o legătură cu St. Mary Mead. De fapt, are de-a face cu un hidro…           — Te referi la un hidroavion? Întrebă Jane, făcând ochii mari.           — N-ai de unde să ştii, dragă, remarcă doamna Bantry. Soţul ei îşi spuse părerea sa obişnuită.           — Oribile staţiuni, absolut oribile! Trebuie să te trezeşti dimineaţa şi să bei apă cu un gust infernal. O mulţime de bătrâne care stau în jur. Pălăvrăgeală răutăcioasă. Doamne, când mă gândesc…           — Hai, Arthur, îl linişti doamna Bantry. Ştii că ţi-a făcut extraordinar de bine.           — O mulţime de bătrâne care stăteau în jur şi bârfeau, mormăi colonelul Bantry.           — Mă tem că-i adevărat, confirmă Miss Marple. Şi eu…           — Dragă Miss Marple, strigă colonelul îngrozit. N-am vrut nici o clipă să…           Cu obrajii îmbujoraţi şi un mic gest din mână, Miss Marple îl opri.           — Dar este foarte adevărat, colonele Bantry. Aş vrea să încep povestea. Să-mi adun gândurile. Da. A bârfi, cum ziceţi, da, toţi bârfesc foarte mult. Şi oamenii sunt predispuşi la asta, mai ales tinerii. Nepotul meu, scriitorul, care scrie cărţi interesante, cred, a spus anumite lucruri cât se poate de aspre privind scormonitul biografiilor oamenilor, fără nici un rost. Ce obicei urât e şi chestia asta. Dar, ceea ce vreau să spun, e că niciunul dintre tinerii aceştia nu încetează să se gândească. În fond, ei nu mai examinează faptele. Desigur, toată enigma constă în asta: cât de des bârfa se dovedeşte a fi adevărată! Şi, după cum vă spun, cred că dacă ei ar examina într-adevăr lucrurile, ar descoperi că în nouă cazuri din zece ea se adevereşte! De fapt, asta îi şi supără atât de mult pe cei bârfiţi.           — E o concluzie justă, o susţinu sir Henry.           — Nu, nu, nici vorbă! Totul depinde de practică şi experienţă. Am auzit că dacă-i arăţi unui egiptolog una din micile alea gângănii curioase, el îţi poate spune, la prima vedere şi doar atingând-o, din ce an datează dinainte de Christos, sau dacă e o imitaţie din Birmingham. Şi pentru asta nu poate să-ţi dea, de regulă, o explicaţie. El, pur şi simplu, o ştie. Pentru că şi-a petrecut întreaga viaţă cu astfel de lucruri şi ceea ce încerc să vă spun (ştiu că foarte prost)… Ceea ce nepotul meu numeşte „femei superflue” au o mulţime de timp la dispoziţie şi principalul lor obiect de interes sunt, de obicei, oamenii. Şi astfel, vedeţi, ajung ceea ce s-ar putea numi experte. Tinerii din zilele noastre vorbesc foarte liber de anumite treburi despre care nu se pomenea pe vremea mea, dar, pe de altă parte, mintea lor este teribil de necoaptă. Cred în oricine şi în orice. Şi dacă cineva încearcă să le atragă atenţia, chiar şi cu foarte multă delicateţe, ţi-o trântesc că ai rămas cu o concepţie victoriană şi prin asta se înţelege că eşti demodată.           — La urma urmei ce rău e în a fi demodat, întrebă sir Henry.           — Exact, continuă nerăbdătoare Miss Marple. Este lucrul cel mai necesar în orice casă, dar, bineînţeles, nu romantic. Trebuie să vă mărturisesc că am sentimentele mele, ca oricare altul, şi că am fost câteodată îngrozitor de jignită de unele remarci aruncate la întâmplare. Ştiu că pe bărbaţi nu-i interesează treburile gospodăreşti, dar trebuie să vă vorbesc de servitoarea mea Ethel, o fată foarte drăguţă şi cât se poate de amabilă. De cum am văzut-o, mi-am dat seama că ea este acelaşi tip ca Annie Webb şi fata bietei doamne Bruitt. Dacă se iveşte prilejul, nu face nici o distincţie între „al meu” şi „al tău”. Aşa că la sfârşitul lunii am lăsat-o să plece şi i-am dat o referinţă scrisă despre cinstea şi seriozitatea ei, dar, personal, am avertizat-o pe bătrâna doamnă Edwards să n-o ia; nepotul meu, Raymond, s-a supărat grozav şi mi-a declarat că nu a mai pomenit ceva atât de răutăcios da, răutăcios! Ei bine, s-a dus la lady Ashton pentru care nu simţeam nici o obligaţie s-o avertizez – şi ce s-a întâmplat? Toată dantela tăiată de la desuurile ei, două broşe cu diamante luate şi fata ia-o de unde nu-i în miezul nopţii şi pe-aici ţi-e drumul…           Miss Marple se opri, îşi trase din greu răsuflarea şi apoi continuă:           — O să spuneţi că asta n-are nici o legătură cu ceea ce s-a petrecut la Keston Spa Hydro, dar, într-un fel, are. Aceasta explică de ce am avut convingerea, din prima clipă, în care am văzut familia Sanders că el intenţiona să-i facă felul soţiei.           — Poftim? Întrebă sir Henry, aplecându-se spre ea.           Miss Marple întoarse faţa sa liniştită către el.           — Cum să vă spun, sir Henry, n-am simţit nici o îndoială. Domnul Sanders era un bărbat înalt, frumos, cu o faţă jovială, politicos din fire şi amabil cu toată lumea. Şi nimeni nu era mai atent cu soţia sa decât el însuşi. Dar eu ştiam! El vroia să-i facă felul.           — Dragă Miss Marple…           — Da, da, da, ştiu. Asta îmi spune mereu nepotul meu, Raymond West. Îmi zice că n-aveam nici o urmă de dovadă. Dar eu îmi amintesc de Walter Hones, care ţinea „The Green Man”. Întorcându-se într-o seară acasă cu soţia, aceasta a căzut în fluviu şi el a încasat prima de asigurare! Încă una sau două persoane umblă în stare liberă până în ziua de azi – una chiar din rândurile noastre. S-a dus în Elveţia, în vacanţa de vară, să urce pe munte cu soţia. Am avertizat-o să nu plece – scumpa de ea nu s-a supărat pe mine cum ar fi trebuit – doar a râs. I se părea nostim ca o bătrână ciudată ca mine să spună asemenea lucruri despre Harry al ei. Bine, bine, a fost un accident şi Harry e însurat acum cu o altă femeie. Ce aş putea face? Am ştiut, dar n-am nici o dovadă.           — O, Miss Marple, strigă îngrozită doamna Bantry. Doar nu vrei să zici că…           — Draga mea, lucrurile astea sunt foarte comune… Foarte comune. Mai ales doamnii sunt tentaţi întrucât sunt mult mai puternici. E cu atât mai uşor dacă afacerea seamănă cu un accident. Dar cum vă spuneam, mi-am dat seama imediat în privinţa familiei Sanders. Eram în tramvai şi atât de aglomerat încât fusesem obligată să mă duc sus1. Apoi, toţi trei ne-am ridicat pentru a coborî, domnul Sanders şi-a pierdut echilibrul şi a căzut peste nevastă-sa, proiectând-o cu capul în jos pe scări. Din fericire, conductorul era un tânăr foarte puternic şi a prins-o.           — Cu siguranţă, trebuie să fi fost un accident.           — Bineînţeles că a fost un accident – nimic n-ar fi putut părea mai accidental! Numai că domnul Sanders lucrase în flota comercială, el îmi spusese, aşa că un bărbat care-şi ţine echilibrul într-o barcă ce se legăna rău nu şi-l pierde tocmai deasupra unui tramvai, când o femeie în vârstă ca mine şi-l ţine. Să nu-mi spuneţi că n-am dreptate!           — În orice caz, putem să acceptăm supoziţia, dacă eşti convinsă, Miss Marple, zise sir Henry. Pe deplin convinsă.           Bătrâna doamnă dădu din cap satisfăcută.           — Eram destul de sigură şi un alt incident petrecut, puţin timp după aceea, la traversarea străzii, mi-a întărit convingerea. Acum vă întreb, ce puteam face, sir Henry? Deci, iată o femeie drăguţă, căsătorită, mulţumită şi fericită, care urma să fie ucisă peste puţin timp.

Misterul din Caraibe de Agatha Christie Capitolul 1.           Maiorul Palgrave spune o poveste   – De exemplu, povestea asta cu Kenya, zise maiorul Palgrave. O mulţime de tipi sunt trimişi acolo cu forţa, fără să ştie nimic despre acel loc! Iar eu am ajuns să-mi petrec paisprezece ani din viaţă acolo. Cei mai buni ani din viaţă, de fapt... Bătrâna Miss Marple dădu din cap cu condescendenţă. În timp ce maiorul Palgrave continuă să-i dea detalii, oarecum neinteresante, despre viaţa personală, femeia îşi urmă firul gândurilor. Totul îi suna foarte familiar. Varia doar locaţia. În trecut, era vorba în special de India. Maiori, colonei, generali-locotenent şi toate cuvintele care îi deveniseră în timp atât de cunoscute: Simla, cărăuşi, tigri, Chota Hazri - Tiffin, Khitmagars şi aşa mai departe. În cazul maiorului Palgrave, noţiunile erau puţin mai diferite: safari, Kikury, elefanţi, swahili. Însă tiparul era, în esenţă, acelaşi. Un bărbat trecut de prima tinereţe care avea nevoie de un ascultător pentru a retrăi vremurile când fusese fericit. Zilele în care avea spatele drept, când vederea îi era bună şi auzul, ascuţit. Unii interlocutori fuseseră foşti soldaţi prezentabili, alţii, din păcate, îngrozitor de urâţi. Maiorul Palgrave, cu faţa vânătă şi cu un ochi de sticlă, şi, în ansamblu, cu înfăţişarea unei broaşte umflate, aparţinea celei de-a doua categorii. Miss Marple îi tratase pe toţi cu aceeaşi blândeţe. Ascultase răbdătoare, prefăcându-se atentă, dând aprobator din cap din când în când, urmându-şi propriul fir al gândurilor şi savurând propriile momente de bucurie, în acest caz, albastrul-închis al Mării Caraibelor. „Ce drăguţ din partea dragului de Raymond, se gândi ea plină de recunoştinţă, cât de amabil...” Nu-şi putea explica ce anume îl făcea să se zbată atât pentru bătrâna lui mătuşă. Din conştiinţă, probabil, datorită sentimentului de castă pe care îl nutrea? Sau poate chiar îi era simpatică... Se gândi că, de fapt, chiar o plăcea - întotdeauna o plăcuse - într-un fel oarecum exasperat şi pretenţios! Prin felul în care încerca întotdeauna să o ţină la curent cu ultimele evenimente. Prin felul în care îi trimitea cărţi. Romane moderne. Atât de grele - despre acei oameni atât de puţin simpatici, care făceau lucruri atât de ciudate, încât, aparent, nu le plăceau nici măcar lor. Cuvântul „sex” nu se rostea în tinereţea lui Miss Marple, însă fusese pus în practică de nenumărate ori - cu toate că nu se vorbise prea mult despre asta, oamenii se bucuraseră de el mai mult decât în prezent sau, cel puţin, aşa i se părea ei. Deşi de obicei era etichetat drept Păcat, nu se putea abţine să nu se gândească la faptul că era preferabil etichetei pe care o primise astăzi - un fel de Datorie. Privirea îi poposi o clipă pe cartea care îi zăcea în poală, deschisă la pagina douăzeci şi trei (pagină de care nu mai simţea nici un imbold să treacă!)   – Vreţi să spuneţi că n-aţi avut nici o experienţă sexuală până acum? întrebă tânărul neîncrezător. La vârsta de nouăsprezece ani? Dar trebuie. E de o importanţă vitală. Fata îşi lăsă capul în piept, iar părul gras şi drept îi căzu peste faţă. – Ştiu, bâigui ea. Ştiu asta. Tânărul se uita la ea, la hainele ei, un pulover vechi şi pătat, la picioarele goale, la unghiile murdare, îi simţea mirosul de untură râncedă... Se întreba de ce o găsea înnebunitor de atrăgătoare.   Şi Miss Marple se întreba acelaşi lucru. „Nu mai spune! Să ţi se impună începerea vieţii sexuale la fel cum ţi se recomandă să iei suplimente de fier. Bieţii tineri...” „Draga mea mătuşă Jane, de ce trebuie să-ţi ascunzi capul în nisip asemenea unui struţ simpatic? Continui să fii tributară vieţii tale bucolice. Viaţa adevărată, asta e tot ce contează.” În acest fel, Raymond - ca şi mătuşa lui, Jane - rămăsese uimit, iar ea se văzuse nevoită să recunoască. Da, din păcate, era puţin de modă veche. Deşi adevărata viaţă rurală nu avea nimic idilic. Oamenii asemenea lui Raymond erau atât de ignoranţi! Cât timp lucrase într-o parohie, Jane Marple înţelesese suficient de bine ce înseamnă viaţa la ţară. Nu simţea nevoia să vorbească despre lumea de acolo şi cu atât mai puţin să scrie despre ea - însă o cunoştea foarte bine. Mult sex, normal sau mai puţin normal. Viol, incest, perversiuni de toate felurile. (Unele despre care nu păreau să aibă habar nici măcar băieţii şcoliţi la Oxford, care scriau cărţi.) Miss Marple se reîntoarse la momentul actual şi reluă firul povestirii maiorului Palgrave... – O experienţă foarte neobişnuită, îl încurajă ea. Foarte interesantă. – V-aş putea spune şi mai multe. Unele lucruri care, desigur, nu sunt potrivite pentru urechile unei doamne. Cu naturaleţea provenită din practica îndelungată, Miss Marple îşi dădu acordul clipind galant, iar maiorul Palgrave îşi continuă versiunea eufemistică a unor obiceiuri tribale, în timp ce Miss Marple se gândi din nou la iubitul ei nepot. Raymond West era un romancier de succes cu un venit important, care făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a-şi ajuta bătrâna mătuşă. Iarna trecută suferise de o pneumonie urâtă, iar doctorii îi recomandaseră o climă mai caldă. În felul lui manierat, Raymond îi sugerase o excursie în Indiile de Vest. Miss Marple se împotrivise din cauza cheltuielilor, a distanţei, a călătoriei dificile, din cauză că trebuia să-şi abandoneze casa din St Mary Mead. Însă Raymond se ocupase de tot. Un prieten care scria o carte avea nevoie de un loc liniştit la ţară. – O să aibă grijă de casa ta. E un individ foarte pedant. E homosexual, adică... Apoi Raymond se oprise stânjenit - însă cu siguranţă că până şi bătrâna sa mătuşă Jane auzise de homosexuali. După aceea, el continuase să facă aranjamentele pentru următoarea etapă. În ziua de azi e foarte uşor să călătoreşti. Va merge cu avionul - o altă prietenă, Diana Horrocks, pleca în Trinidad şi se va asigura că mătuşa Jane va ajunge cu bine acolo, iar la St Honoré va locui la Golden Palm Hotel, care era condus de familia Sanderson. Cel mai drăguţ cuplu de pe lume! Ei se vor îngriji ca mătuşii Jane să nu-i lipsească nimic. O să le scrie imediat. Din păcate, soţii Sanderson se întorseseră în Anglia, însă cei care le preluaseră afacerea, soţii Kendal, fuseseră foarte amabili şi prietenoşi şi îl asiguraseră pe Raymond că nu avea de ce să-şi facă griji în privinţa mătuşii sale. Pe insulă se afla un doctor care se putea ocupa de situaţiile de urgenţă şi ei înşişi vor veghea asupra confortului şi sănătăţii ei. Şi chiar aşa fusese. Doamna Kendal era o blondă ingenuă în jur de douăzeci de ani, care părea tot timpul binedispusă. Ea o întâmpinase cu căldură pe bătrână şi se străduise să o facă să se simtă cât mai confortabil. Soţul ei, Tim Kendal, slab, negricios, de treizeci şi ceva de ani, fusese, la rândul său, întruchiparea amabilităţii. Aşa că Miss Marple se afla aici, departe de clima aspră din Anglia, având un bungalow drăguţ doar pentru ea, înconjurată de indiene tinere şi prietenoase gata să-i sară în ajutor, cu Tim Kendal care o aştepta în sala de mese şi îi spunea o glumă în timp ce îi recomanda meniul zilei, la o aruncătură de băţ de plajă şi de malul mării, unde putea să stea într-un scaun de nuiele şi să privească turiştii. Erau chiar şi câţiva oaspeţi mai în vârstă care îi ţineau companie. Bătrânul domn Rafiel, doctorul Graham, reverendul Prescot şi sora acestuia, precum şi companionul ei din momentul de faţă, maiorul Palgrave. Ce altceva şi-ar mai fi putut dori o doamnă în vârstă? Era regretabil - iar Miss Marple se simţea vinovată până şi să recunoască faţă de ea însăşi - că nu era atât de mulţumită pe cât s-ar fi cuvenit să fie. Clima era caldă, plăcută - şi îi făcea atât de bine la reumatismul ei! - un peisaj deosebit, deşi poate puţin cam monoton. Atâţia palmieri! Toate zilele semănau între ele. Nu se întâmpla nimic. Nu era ca la St Mary Mead, unde în fiecare zi se petrecea undeva ceva. Nepotul său comparase odată viaţa din St Mary Mead cu fundul unui iaz, iar ea replicase indignată că, dacă analizai la microscop o probă de pe fundul unui iaz, ajungeai la concluzia că viaţa era în toi chiar şi acolo. Da, într-adevăr, în St Mary Mead tot timpul se întâmpla câte ceva. În mintea lui Miss Marple se derulau pe rând incidentele: greşeala comisă la prepararea siropului de tuse pentru domnişoara Linnett, comportamentul foarte ciudat al tânărului Polegate - cu ocazia vizitei pe care i-o făcuse mama lui Georgy Wood (dar oare chiar era mama lui?) -, adevăratul motiv al certurilor dintre Joe Arden şi soţia lui. Atât de multe probleme care iscau nesfârşite ore de speculaţii! Tare şi-ar fi dorit să fie şi aici ceva care să-i stârnească interesul şi să merite explorat! Înţelese că maiorul Palgrave abandonase Kenya şi trecuse la graniţa de nord-vest, narând acum peripeţiile sale ca subaltern. Din nefericire, maiorul o întreba acum cu mult entuziasm în voce: – Spuneţi şi dumneavoastră, nu sunteţi de acord cu mine?

Hickory Dickory Dock de Agatha Christie Capitolul I Hercule Poirot îşi încruntă sprâncenele. – Domnişoară Lemon, nu se mai stăpâni, în această scrisoare sunt trei greşeli. Nu‑i venea să‑şi creadă ochilor, fiindcă făptura aceea cumplită, atât de îngrozitor de sigură pe ea, nu greşea niciodată. Era o perlă de secretară: capabilă, corectă până la scrupulozitate, niciodată obosită, niciodată bolnavă, întotdeauna imperturbabilă, în sfârşit - mai mult o maşină decât o femeie. Ştia totul, îi reuşea orice. Ea era cea care, de mulţi ani, guverna viaţa lui Poirot, în aşa fel, încât şi aceasta părea ordonată de un mecanism perfect. Deviza lui Hercule Poirot devenise „Ordine şi metodă” şi, într-adevăr, cu George, un valet exemplar, şi cu domnişoara Lemon, secretară perfectă, ordinea şi metoda deţineau supremaţia în existenţa sa. Nu avea absolut deloc de ce să se plângă. Şi totuşi, chiar în dimineaţa aceea, domnişoara Lemon a comis trei greşeli bătând la maşină o scrisoare de mică importanţă şi, ceea ce era mai grav, nu şi‑a dat seama. Stelele încremeniseră pe cer de mirare! Să ne înţelegem, nu că Poirot ar fi fost indignat; era, pur şi simplu, uluit că a putut să se întâmple aşa ceva. Îi dădu documentul incriminat secretarei, care, după ce îl par­curse rapid, roşi până la rădăcina părului. Era prima oară când Poirot o vedea roşind. – Cerule! murmură. Nu înţeleg deloc cum... poate sunt un pic tulburată din cauza surorii mele. Această soră a însemnat o altă lovitură pentru Poirot, căruia nu‑i trecuse niciodată prin cap că angajata sa ar fi putut să aibă rude. Ba chiar, numai gândul că femeia aceea, atât de asemănătoare unei maşini, unui instrument de precizie, ar putea să aibă sentimente sau preocupări familiale, i se părea de‑a dreptul grotesc. După câte ştia, secretara sa nu avea inimă şi minte decât pentru un nou tip de clasificare a dosarelor, căruia îi dedica toate orele libere. Voia să‑i fie brevetat şi să i se dea numele ei. – Sora dumitale? întrebă, aşadar, Poirot, cu mirare în glas. Domnişoara Lemon încuviinţă cu un viguros semn din cap. – Nu cred că am avut vreodată prilejul să vă pomenesc de ea, pentru că, practic, şi‑a petrecut aproape toată viaţa la Singapore. Soţul ei lucra acolo, în industria cauciucului. Reflectând la asta, Poirot găsea lucrul destul de firesc. I se părea că funcţionarei sale i se potrivea să aibă o soră măritată la Singapore. Pentru ce altceva există anumite locuri? Tocmai pentru ca toate domnişoarele Lemon din această lume, cu surorile departe, să‑şi poată consacra sufletul şi trupul afacerilor şefului lor (şi, de asemenea, inventării unui nou tip de clasificare, în orele libere). – Înţeleg. Continuă. – Acum patru ani, sora mea a rămas văduvă. Copii nu avea. Am reuşit să‑i procur, aici, o locuinţă mică, dar plăcută, la un preţ rezonabil. (Normal! Femeia aceea reuşea în cele mai imposibile întreprinderi). Financiar s‑a aranjat destul de bine, chiar dacă banii nu mai au azi valoarea de altădată. Administraţi cu înţelepciune - şi dat fiind că nu e pretenţioasă, cred că poate să o ducă fără probleme. Numai că se simţea singură. A trăit puţin în Anglia şi, deci, nu avea prietenii mai vechi de reînnodat. În schimb, avea mult timp la dispoziţie, aşa că, aproximativ acum şase luni, a venit să‑mi spună că se gândea să accepte o ofertă de serviciu. – Serviciu? – Da. Directoare sau ceva asemănător, într‑o „Casă a Studentului”, situată în Hickory Road. Ştiţi unde e? Poirot nu ştia. – Era un cartier frumos cândva. Casele sunt vechi, dar solid construite. Proprietara, o femeie de origine greacă, era în căutarea unei persoane care să dirijeze, să controleze, să conducă, în concluzie, casa. Sora mea ar fi avut la dispoziţie un micuţ apartament numai pentru ea. Domnişoara Lemon respiră adânc. Poirot scoase un mormăit, care voia să fie de încurajare. Până aici nu părea povestea unui dezastru. – Eu însămi nu ştiam ce sfat să‑i dau, reluă secretara, dar trebuia să recunosc că avea dreptate. Sora mea este foarte activă şi în stare să conducă bine treburile. Şi era de înţeles că‑i venea greu să stea toată ziua cu mâinile în sân. Pe de altă parte, nu trebuia să investească bani, deci nu ar fi riscat nimic. Postul care i se oferise era o simplă slujbă. Poate nu grozav plătită - dar ea nu era la strâmtoare, însă nici nu cerea multă trudă. În plus, i‑a plăcut întot­deauna lumea tânără, iar timpul lung trăit în Orient o făcea să fie mai în măsură decât alţii să înţeleagă suscep­tibilitatea persoanelor de altă rasă. Aceasta constituia un element pozitiv, dat fiind faptul că studenţi de toate naţionalităţile frecventau casa. În majoritate englezi, dar între ei chiar şi negri. – E firesc, comentă Poirot. – Aşadar, după ce am analizat împreună propunerea, sora mea a hotărât să o accepte. Pe moment nu ne‑am întrebat ce soi de femeie era proprietara. O anume doamnă Nicoletis, cu un caracter foarte dificil, uneori, simpatică, alteori, îmi pare rău să o spun, insuportabilă. Şi, în afară de aceasta, teribil de zgârcită şi lipsită de simţ practic, altfel nu ar fi avut nevoie de cineva care să‑i ţină pe picioare casa. Sora mea, însă, nu e o persoană care să se lase uşor impresionată de toane şi capricii. Şi, mai ales, nu tolerează absurdităţile. Poirot aprobă din cap. Nimic de spus, gândi, cele două femei se aseamănă. O ştia de când domnişoara Lemon începuse să‑i spună de sora sa. – Deci a acceptat postul? – Da. Cu vreo şase luni în urmă s‑a instalat la numărul 26 de pe Hickory Road. Activitatea, complexă, îi plăcea şi o găsea interesantă. Poirot continua să asculte, dar, până în acest punct, istoria părea mai curând insipidă. – De câtva timp, însă, e foarte preocupată, continuă domnişoara Lemon. – De ce? – Vedeţi, domnule Poirot, în casa aceea se întâmplă lucruri care nu‑i plac. – Acolo sunt studenţi de ambele sexe? se informă Poirot cu tact. – O, da, dar nu din cauza asta. La dificultăţi de un asemenea gen te aştepţi mereu. Dar nu, e vorba de altceva. Dispar diferite lucruri. – Adică? – Continuă să se piardă obiectele cele mai dispara­te... şi într‑un mod cu totul de neînţeles. – Vrei să spui, poate, că aceste obiecte sunt furate? – Întocmai. – Au chemat poliţia? – Nu încă. Sora mea speră să nu fie nevoie. E foarte ataşată de tinerii aceia, de unii dintre ei, cel puţin, şi ar prefera să‑i dea de capăt singură. – Înţeleg, zise Poirot, meditativ. Toate acestea, însă, nu explică anxietatea dumitale, care, îmi închipui, trebuie să o răsfrângă pe cea a surorii. – Nu‑mi place situaţia, domnule Poirot, nu‑mi place deloc. Nu mă pot opri să nu mă gândesc că dedesubt ar fi ceva obscur. Nu reuşesc să‑i găsesc o explicaţie logică. Poirot dădea din cap, gânditor. Călcâiul lui Ahile la domnişoara Lemon fusese dintotdeauna lipsa sa totală de imaginaţie. Imbatabilă în chestiunile de ordin practic, era pierdută când trebuia să opereze cu fantezia. – Nu este vorba, din întâmplare, de sustrageri neînsemnate? Un cleptoman, poate? – Nu cred. Am consultat Enciclopedia Britanică şi chiar un tratat de medicină asupra problemei cleptomaniei, dar am impresia că nu de aşa ceva e vorba în cazul nostru. Pentru un minut, Poirot tăcu. Ca secretara sa să comită greşeli de ortografie în corespondenţă era, neîndoielnic, supărător. Dar era un motiv suficient pentru a se amesteca în treburile unei femei în încurcătură cu oaspeţii unui hotel atât de „internaţional”? Poirot încerca să se convingă pe sine însuşi că acel unic motiv îl împingea să se ocupe de afacere şi nu, mai curând, doar plictiseala din ultima vreme şi mediocritatea istorioarei. – Ce‑ai spune, domnişoară Lemon, dacă am invita‑o pe sora dumitale, într‑o după-amiază, la ceai? Poate aş putea să‑i fiu, într‑un fel, de ajutor. – Sunteţi foarte amabil, domnule Poirot, cu adevărat foarte amabil. Sora mea e liberă chiar după‑amiază. – Atunci am putea stabili pentru mâine. Credinciosul George a primit însărcinarea de a aproviziona, pentru ziua următoare, un somptuos serviciu de ceai cu pâine prăjită cu unt şi alte delicatese.

Cuibul de viespi de Agatha Christie John Harrison ieşi din casă şi se opri pe terasă o clipă pentru a se ui­ta la gradină. Era un om înalt, cu faţa suptă, cadaverică, înfăţişarea sa o­bişnuită era posomorâtă, dar, câteodată, ca acum, de pildă, când asprimea trăsăturilor i se pierdea într‑un surâs uşor, faţa i se lumina şi devenea a­trăgătoare. John Harrison îşi îndrăgea gradina şi aceasta nu arătase niciodată a­tât de bine ca în acea seară tristă, apăsătoare, de august. Trandafirii agă­ţă­tori erau încă frumoşi, glicina parfuma aerul. Un scârţâit scurt, binecunoscut, îl făcu să‑şi mute privirile. Cine pu­tea să intre acum pe poarta grădinii? Rămase înmărmurit, fără să poată spune vreun cuvânt câteva clipe, întrucât bărbatul ce păşea grav pe alee, era ultimul pe care s‑ar fi aşteptat să‑l vadă în acest colţ al lumii. — Extraordinar, de necrezut! izbucni Harrison în cele din urmă. Mon­sieur Poirot! Era într‑adevăr cunoscutul detectiv Hercule Poirot, al cărui renume se dusese în toată lumea. — Da, spuse acesta. Chiar eu! Mi‑aţi spus cândva că dacă mă aflu pe aceste meleaguri să vin să vă văd. V‑am ascultat şi, deci, iată‑mă! — Sunt încântăt! Luaţi loc, vă rog, Să bem ceva! spuse Harrison. Arătă cu mâna spre o masă de pe terasa încărcată cu tot felul de stic­le. — Mulţumesc, spuse Poirot cufundându‑se într‑un fotoliu din nuiele. Sirop cred că nu aveţi, dar aş lua doar un pahar cu sifon, fără whisky. Şi adăugă pe un ton patetic, în timp ce i se punea paharul lângă el: Vai, mus­tăţile mele s‑au umezit. E aşa de cald! — Şi ce vă aduce prin acest colt liniştit? Vreţi să vă odihniţi, nu‑i aşa? — Nu, mon ami, treburi! — Treburi? Într‑un loc care vă este atât de peste mână? — Şi de ce nu? Doar nu toate crimele se comit în marile centre aglo­me­rate. Ce credeţi? — Aveţi dreptate, cred că am făcut o remarcă stupidă. Dar despre ce crimă este vorba? Sau poate că nu mi‑e îngăduit să întreb. — Dimpotrivă, mă bucur că mă întrebaţi. Harrison îl privi nedumerit. I se părea că era ceva neobişnuit în com­portarea sa. — Deci, vă ocupaţi de un caz grav. Vreţi să spuneţi... — Crimă. Hercule Poirot pronunţă acest cuvânt pe un ton atât de grav, încât Harrison rămase descumpănit. Detectivul îl privi ţintă, într‑un fel care i se părea din nou neobişnuit şi care îl stingherea. În cele din urmă, îşi luă inima în dinţi: — Dar n‑am auzit de nici o crimă. — Cred, zise Poirot. Nici n‑aveaţi cum. — Şi cine a fost omorât? — Nimeni încă. — Cum adică? — Vedeţi, de aceea v‑am spus că nu aveaţi cum să fi auzit. Cercetez o crimă care n‑a fost încă săvârşită. — Ascultaţi, cred că glumiţi. — Câtuşi de puţin! Nu credeţi că e mai bine ca o crimă să fie cercetată înainte de a fi comisă? În acest fel poate fi împiedicată. — Şi credeţi că o crimă e pe punctul de a fi săvârşită aici? Nu, e impo­sibil! HerculePoirot nu dădu atenţie exclamaţiei gazdei sale. — În afară de cazul în care noi vom reuşi să o împiedicăm. — Noi? — Da noi. Vreau să spun că am nevoie de ajutorul dumneavoastră.  — De aceea aţi venit? Ochii lui Poirot se aţintiră din nou asupra lui Harrison cu aceeaşi gra­vitate tulburătoare. — Am venit aici, monsieur Harrison, în primul rând fiindcă‑mi sunteţi simpatic. Apoi, renunţând la tonul grav de până atunci, adăugă ca într‑o doară: — Văd că aveţi acolo un cuib de viespi. De ce nu‑l distrugeţi? Neaşteptata schimbare a subiectului îl făcu pe Harrison să se încrun­te încurcat. — Da, tocmai am de gând să fac acest lucru. Adică nu eu, ci tânărul Langton. Cred că vă reamintiţi de Claude Langton. L‑aţi cunoscut odată, când eram împreună. — Da, da, zise Poirot. Şi cum vrea să‑l distrugă? — Cu petrol. Vine în seara asta cu pompa lui, care‑i mai mare decât a mea. — Şi alt mijloc nu mai există? întreabă Poirot. Cu cianură de potasiu, de exemplu. Harrison îl privi surprins. — Da, dar e o treabă periculoasă, e foarte riscant să ţii aşa ceva în ca­să. Poirot dădu din cap în semn de încuviinţare: — O otravă groaznică. — Buna doar dacă vrei să scapi de soacră, încercă Harrison să glu­mească. Poirot rămase însă mai departe grav. — Şi sunteţi absolut sigur că acest monsieur Langton va folosi doar petrol? — Absolut sigur! Dar, de ce? — Pentru că mă cam îndoiesc. Am fost azi după‑amiază la farmacia din Barchester şi pentru ceea ce am cumpărat a trebuit să semnez în re­gistrul de substanţe otrăvitoare. Şi cu această ocazie am putut vedea că înregistrarea precedentă era semnată de Claude Langton, care cumpărase nişte cianură de potasiu. Harrison holbă ochii uluit. — Mi se pare ciudat. Chiar zilele trecute, Langton spunea că nici nu‑i trece prin cap să folosească o asemenea otravă. De altfel era scandalizat că se vinde pentru astfel de scopuri. Poirot se uita distrat la trandafiri şi vocea sa deveni foarte blândă când întrebă: — Vă e simpatic Langton? Acesta tresări. Se vedea bine că întrebarea îl luase prin surprindere. — Mda... da... desigur... mi‑e simpatic. De ce nu? — Mă întrebam doar, spuse Poirot calm, dacă vă e simpatic cu adevă­rat şi dacă şi dumneavoastră îi sunteţi simpatic lui. — Unde vreţi să ajungeţi, monsieur Poirot? Nu pot să înţeleg de loc ce este în mintea dumneavoastră. — Aşadar am să vă vorbesc deschis. Sunteţi logodit, monsieur Harri­son. O cunosc pe domnişoara Molly Deane, o tânără frumoasă, plină de farmec. Dar ştiţi prea bine că mai înainte a fost logodită cu Claude Lang­ton şi i‑a dat cu piciorul pentru dumneavoastră. Harrison dădu din cap aprobator. — Nu vă întreb ce motive a avut să facă acest lucru. Poate că a fost îndreptăţită. Dar nu e prea greu să presupun că Langton n‑a uitat şi nu a iertat lovitura primită. — Vă înşelaţi, monsieur Poirot. Jur că vă înşelaţi. Langton e un spor­tiv, ia lucrurile bărbăteşte şi a continuat să se poarte uimitor de frumos, chiar prieteneşte cu mine. — Şi asta nu vă şochează? Aţi folosit cuvântul „uimitor", dar dumnea­voastră înşivă nu păreţi de loc uimit. — Ce vreţi să spuneţi, monsieur Poirot? — Vreau să spun că un om este în stare să‑şi ascundă ura până so­seşte momentul potrivit. — Ura? Harrison izbucni în hohote de râs. — Da, dumneavoastră englezii sunteţi mult prea încrezători. Nu puteţi admite că în mintea unor oameni simpatici, cumsecade cum sunt sportivii şi alţii pot încolţi, totuşi, gânduri rele. De aceea, vă pierdeţi viaţa în situaţii care n‑ar trebui să vă ducă la moarte. — Deci, mă avertizaţi. Mă puneţi în gardă împotriva lui Langton. De aceea aţi venit. Poirot nu răspunse decât cu o înclinare a capului. — Trebuie să fiţi nebun, monsieur Poirot. Iertaţi mă că vă vorbesc ast­fel, dar suntem în Anglia. Aici lucrurile nu se petrec aşa cum vă închipuiţi dumneavoastră. Candidaţii la căsătorie dezamăgiţi nu tabără pe oameni să‑i înjunghie sau să‑i otrăvească. Cât despre Langton, n‑ar fi în stare să se atingă nici de o muscă. — Viaţa muştelor nu mă priveşte, răspunse Poirot cu acelaşi calm. A­firmaţi în adevăr că Langton n‑ar fi în stare să se atingă nici de o muscă, dar uitaţi că e gata să ucidă câteva mii de viespi chiar în seara asta. Harrison rămase tăcut. Poirot se ridică agitat şi se apropie de el, îi pu­se mâna pe umăr şi îl zgâlţâi puternic: — Treziţi‑vă, iubite prietene! Deschideţi ochii mari în jurul dumnea­voas­tră! Uitaţi‑vă la viespile acelea care se întorc liniştite la cuibul lor! N‑a­re cine să le spună că în seara asta vor fi ucise. Pentru mine crima consti­tuie obiectul ocupaţiei mele. Şi mă ocup de ea, atât înainte, cât şi după ce s‑a săvârşit. La ce oră vine Claude Langton? — La ora nouă. Dar vă rog să mă credeţi... — Ştiu, ştiu ce vreţi să spuneţi: n‑ar fi în stare, n‑ar putea... şi aşa mai departe. În orice caz, am să revin la ora nouă. Are să mă amuze să a­sist la distrugerea cuibului de viespi. Un alt sport englezesc de‑al dumnea­voastră. Nu mai aşteptă nici un răspuns şi porni în grabă pe alee spre poarta grădinii. Ajuns în stradă îşi încetini paşii. Era tulburat, agitat, stăpânit de un presentiment sumbru. Se uită la ceas: opt şi zece minute. — Peste trei sferturi de oră. Nu ştiu dacă are vreun rost să mai aştept. Se gândi o clipă că ar fi mai bine să se întoarcă, dar porni agale spre sat. Mai erau doar câteva minute până la ora nouă, când se apropie din nou de poarta grădinii. Era o seară senină, liniştită. Doar o adiere uşoară clătina încet frunzele copacilor. Dar liniştea era sinistră, ameninţătoare, părând să prevestească o furtună. La un moment dat, poarta grădinii se deschise cu un scârţâit uşor şi Claude Langton ieşi în strădă. Când dădu cu ochii de Poirot tresări: — A, dumneavoastră? Bună seara. — Bună seara, monsieur Langton. Aţi plecat destul de repede. Langton îşi holbă ochii mari. — Nu ştiu ce vreţi să spuneţi. — Aţi distrus cuibul de viespi? — Nu, nu l‑am distrus. — Ah, spuse Poirot cu blândeţe, deci nu l‑aţi distrus. Atunci ce aţi făcut? — Am stat puţin de vorbă cu domnul Harrison. Dar vă rog să mă ier­taţi, sunt grăbit. Nu bănuiam că am să vă întâlnesc. — Da, am ceva treburi pe aici. — Bine, îl găsiţi pe domnul Harrison pe terasă. Pe mine vă rog să mă iertaţi. Se îndepărtă în grabă. Poirot îl urmări cu privirea. Un tânăr chipeş, cu mişcări repezi, nervos. — Deci am să‑l găsesc pe Harrison pe terasă. Da, s‑ar putea, murmu­ră Poirot. Deschise poarta şi se îndreptă spre terasă. Harrison stătea nemişcat pe un scaun lângă masă şi nu‑şi întoarse ochii spre el. — Ah, mon ami, izbucni Poirot. Vă simţiţi bine? Trecu mult timp până ce Harrison se hotărî să rostească leneş, cu o voce stinsă: — Ce‑aţi spus? — V‑am întrebat dacă vă simţiţi bine. — Cum să nu? De ce mă întrebaţi? — Nu simţiţi nici un efect supărător? — Efect supărător? De ce? — De la soda de rufe. Harrison se ridică brusc. — Sodă de rufe? Ce mai înseamnă şi asta? — Îmi pare rău, dar n‑am avut încotro. V‑am pus în buzunar nişte sodă. — Mi‑aţi pus sodă? La ce bun? Nu mai pricep nimic. Tonul lui Poirot deveni blajin, ca acela al unui profesor care încerca să coboare la nivelul de înţelegere al unor elevi necopţi. — Vedeţi, unul din avantajele sau poate dezavantajele îndeletnicirii de detectiv este că te pune în contact cu acea categorie de oameni pe care o alcătuiesc infractorii. Şi de multe ori poţi învăţa de la ei lucruri care‑ţi prind bine. Aşa s‑a întâmplat cu un pungaş de buzunare, care odată în viaţa lui fusese şi el învinuit pe nedrept. Fireşte, i‑am dat drumul, iar el m‑a răsplătit în singurul chip în care putea s‑o facă: m‑a învăţat secretele meseriei lui. În felul ăsta pot să pun o mână pe umărul unui om, să‑l zgâl­ţâi puţin, aşa cum am făcut cu dumneavoastră ceva mai devreme, iar cu cealaltă să‑i umblu în buzunare fără să simtă. Deci v‑am scos cea ce aveaţi în buzunarul din dreapta al hainei şi am pus în loc sodă de rufe. Vedeţi, ştiam că un om care nu e stângaci şi care vrea să pună repede nişte otravă într‑un pahar n‑o poate ţine în altă parte decât în buzunarul din dreapta. Băgă apoi mâna în buzunarul hainei sale şi scoase câteva cristale mici albe. — Este peste măsură de periculos să purtaţi asupra dumneavoastră asemenea lucruri aşa, la îndemâna oricui. Apoi, liniştit, fără să se grăbească, scoase din celălalt buzunar o stic­luţă cu gura largă, introduse cristalele înăuntru, turnă apă, o astupă cu un dop şi o agită până ce cristalele se dizolvară. Harrison îl urmărea în­spăimântat. Mulţumit de cele făcute, Poirot se îndreptă spre cuibul de viespi, des­făcu dopul sticluţei şi turnă soluţia în interiorul cuibului. Apoi se dădu cu un pas sau doi înapoi şi privi în tăcere. Câteva viespi, care tocmai se îna­poiau spre cuib, căzură, se zbătură câteva clipe şi apoi rămaseră nemiş­cate. Celelalte se târau în afara cuibului doar ca să moară. Poirot mai privi un minut şi apoi se înapoie pe terasă. — O moarte rapidă, spuse el, fulgerătoare! Harrison îşi recăpătă glasul: — Şi ce mai ştiţi? — Aşa cum v‑am spus, am văzut numele lui Claude Langton în regis­trul farmaciei. Ceea ce nu v‑am spus este că imediat după aceea s‑a în­tâm­plat să‑l întâlnesc, mi‑a spus că procurase cianura de potasiu la cere­rea dumneavoastră, ca să distrugeţi cuibul de viespi. — Altceva? — Da, mai ştiu şi altceva. L‑am văzut pe Claude Langton şi pe Molly Deane împreună, într‑un moment când socoteau că nu‑i vede nimeni. Nu cunosc neînţelegerile care i‑au făcut să se despartă la început şi care au adus‑o pe ea în braţele dumneavoastră, dar mi‑am putut da seama că au trecut peste toate şi că domnişoara Deane s‑a întors la vechea ei dragoste. — Şi mai departe? — Da, mai ştiu ceva, dragă prietene. Eram în Harley Street mai zilele trecute şi v‑am văzut ieşind de la un anumit doctor. Ştiu foarte bine pen­tru ce boală i se solicită consultaţii acelui doctor, iar expresia de pe chipul dumneavoastră nu lăsa nici o îndoială. Aveaţi înfăţişarea întunecată a u­nui om aflat sub o sentinţă de moarte. Am dreptate? — Exact. Mi‑a spus că mai am doar două luni de trăit. — Nu m‑aţi văzut fiindcă eraţi mult prea cufundat în gândurile dum­neavoastră. Dar v‑am mai citit ceva pe faţă: un lucru despre care v‑am spus mai devreme că oamenii încearcă întotdeauna să‑l ascundă cu grijă. Da, am văzut ură, iubite prietene. Nu vă străduiaţi să o ascundeţi, fiindcă socoteaţi că n‑avea cine să vă vadă. — Continuaţi! spuse Harrison. — Nu mai am mare lucru de spus. Am văzut numele lui Langton în registrul farmaciei. L‑am întâlnit şi apoi am venit aici. V‑am întins o cursă. Aţi negat că l‑aţi rugat pe Langton să vă procure cianură şi v‑aţi arătat chiar mirat că făcuse asta. Aţi fost luat prin surprindere şi toată compor­tarea dumneavoastră n‑a făcut decât să‑mi întărească bănuielile. Mi‑aţi spus că Langton urma să vină la ora nouă, dar eu ştiam de la el că ora stabilită era opt şi jumate. Socoteaţi că dacă revin la ora nouă aş putea fi pus în faţa unui fapt împlinit. După cum vedeţi, ştiu totul. — Dar cine v‑a rugat să veniţi? De ce nu m‑aţi lăsat în pace? — Ştiţi bine că eu mă ocup de crime. — Crimă? Poate vreţi să spuneţi sinucidere. — Nu sinucidere, ci crimă, rosti Poirot răspicat. Moartea dumneavoas­tră ar fi fost uşoară, fulgerătoare, dar moartea pe care i‑o pregăteaţi lui Langton ar fi constituit cel mai îngrozitor chip în care un om îşi poate sfâr­şi zilele. V‑a cumpărat otrava, apoi a venit să vă vadă şi era singur cu dum­neavoastră. Dumneavoastră muriţi într‑o clipă, pe pahar se găsesc urmele otrăvii, iar Langtdn e pe undeva prin preajmă. Ăsta v‑a fost planul. Harrison oftă adânc. — Cine v‑a pus să veniţi? Cine v‑a pus să veniţi? — Dar v‑am spus limpede. Mai există însă şi un alt motiv. Am multă simpatie pentru dumneavoastră. Ascultaţi‑mă vă rog! Sunteţi muribund, aţi pierdut femeia de care eraţi îndrăgostit. Dar este totuşi un lucru care se poate afirma: nu sunteţi un criminal. Şi de aceea nu puteam să vă las să comiteţi o faptă necugetată, îngrozitoare şi străină de firea dumneavoastră. Şi‑acum spuneţi‑mi, vă rog: mai regretaţi că am venit? Urmă o clipă de tăcere. Harrison se ridică. Pe faţă i se citea demnita­tea, hotărârea, siguranţa omului care se scuturase de un coşmar şi îşi ve­nise în fire. Îi întinse mâna bărbăteşte lui Poirot. — Da, a fost bine că aţi venit. Vă mulţumesc! Vă mulţumesc! SFÂRŞIT  

Sir Edward Palliser, K. C., locuia pe Queen Anne's Close la numărul 9. Queen Anne's Close este un cul-de-sac. Chiar în mijlocul Westminster-ului; acolo domnea o atmosferă arhaică, departe de tumultul secolului al XX-lea. Lui sir Edward Palliser îi convenea de minune.           Sir Edward fusese unul dintre eminenţii avocaţi, specialişti în omucideri ai timpului său, oarecum nu mai se ducea la tribunal, amuzându-se cu colecţionarea de cărţi pentru biblioteca sa deosebită din domeniul criminalisticii. Era autorul volumului „Amintiri despre criminali celebri”.           În această seară, sir Edward stătea în faţa şemineului din bibliotecă, sorbind dintr-o excelentă cafea şi clătinând din cap asupra unui volum de Lombroso. Teorii atât de ingenioase şi cu totul depăşite.           Uşa se deschise aproape fără zgomot şi valetul său bine instruit se apropie de covorul tixit de cărţi şi-i şopti discret:           — O tânără doreşte să vă vadă, sir.           — O tânără?           Sir Edward era surprins. Iată ceva cu totul neobişnuit. Apoi se gândi că ar fi nepoata sa, Ethel, dar nu, în acest caz, Armour ar fi anunţat-o pe nume.           Îl întrebă grijuliu:           — Doamna nu şi-a spus numele?           — Nu sir, dar a zis că e sigură că veţi vrea s-o vedeţi.           — Condu-o înăuntru, se hotărî sir Edward Palliser. Se simţea plăcut impresionat.           O fată înaltă, brunetă, în jur de 30 de ani, cu o haină şi fustă negre, bine croite şi o pălăriuţă neagră se îndreptă spre sir Edward cu mâna întinsă, privindu-l ca pe o veche cunoştinţă. Armour se retrase, închizând uşa fără zgomot.           — Sir Edward, mă cunoaşteţi, nu-i aşa? Eu sunt Magdalen Vaughan.           — Dar cum nu, desigur. El îi strânse cu căldură mâna întinsă.           Şi-o amintea acum perfect. Din călătoria aceea din America spre ţară, pe vasul „Siluric”! Un copil încântător… Căci era aproape un copil. Şi-a adus aminte că a iubit-o, în mod discret, ca un bărbat mai în vârstă de modă veche. Ea fusese atât de adorabil de tânără…, atât de voluptuoasă…, plină de admiraţie pentru cultul eroului… Tocmai potrivită să cucerească inima unui bărbat care se apropia de 60 de ani. Episodul retrăit îi pulsă mai multă căldură când i-a strâns mâna.           — E cât se poate de drăguţ din partea ta. Ia loc, te rog.           Îi trase un fotoliu, vorbind vesel, liniştit, întrebânduse tot timpul de ce venise la el. Când, în cele din urmă, îşi termină frazele de introducere, se lăsă tăcerea.           Mâna ei se încleşta şi se descleşta pe braţul fotoliului şi-şi umezea mereu buzele. Deodată, intră abrupt în subiect.           — Sir Edward, aş dori să mă ajutaţi.           El rămase surprins şi murmură fără să vrea:           — Poftim?           Ea continuă, vorbindu-i cu mai multă însufleţire:           — Aţi spus că dacă voi avea vreodată nevoie de ajutor… Că dacă ar fi ceva pe lume pe care s-o faceţi, aţi face-o.           Da, într-adevăr, o spusese. E un lucru pe care-l spui, mai ales în momentul despărţirii. Îşi aducea aminte de tonul său scăzut, de modul în care îi sărutase mâna.           „Dacă-aş putea vreodată face ceva… Să ştiţi că vorbesc serios”.           Da, se spun astfel de lucruri… Dar foarte, foarte rar îţi îndeplineşti promisiunile! Şi, bineînţeles, nu după nouă sau zece ani. Îi aruncă o privire; era încă o fată foarte frumoasă dar îşi pierduse şarmul pe care-l găsise la ea – acea aparenţă de tinereţe proaspătă, intangibilă. Avea o figură mai interesantă acum, poate aşa ar fi gândit un tânăr, dar sir Edward nu mai simţea deloc valul acela de căldură şi emoţie care îl copleşise la sfârşitul călătoriei transatlantice.           Îşi luă un aer profesionist şi prudent. Rosti pe un ton degajat:           — Desigur, dragă domnişoară. Sunt încântat să fac tot ce depinde de mine, deşi mă îndoiesc că mai pot fi de ajutor cuiva acum.           Ea nu observă că el îşi pregătea terenul de retragere. Era tipul care vedea câte un singur lucru pe rând şi în momentul acela o preocupa numai problema sa personală. Considera amabilitatea avocatului de a o ajuta drept angajament definitiv.           — Sir Edward, suntem la mare ananghie!           — Suntem? Te-ai căsătorit?           — Nu, mă refeream la fratele meu şi la mine. De fapt şi ia William şi la Emily. Dar trebuie să vă explic. Am… Am avut o mătuşă, domnişoara Crabtree. Trebuie să fi citit despre ea în ziare. A fost oribil. A fost omorâtă… Ucisă.           — Aha! Faţa lui sir Edward se lumină de interesul stârnit. Acum o lună, nu-i aşa?           Fata încuviinţă.           — Mai puţin, trei săptămâni.           — Da, îmi reamintesc. A fost lovită în cap în casa ei. N-au descoperit individul care a făcut-o.           Din nou Magdalen Vaughan dădu din cap.           — N-au găsit omul şi nici nu cred că-l vor găsi vreodată. Ştiţi… S-ar putea să nu fie niciunul.           — Cum aşa?           — Da, e îngrozitor. Nu s-a scris despre asta în ziare. Dar tocmai asta crede poliţia. Ei ştiu că nimeni nu a intrat în casă în seara aceea.           — Vrei să spui…           — Că e unul dintre noi patru. Aşa trebuie să fie. Ei nu ştiu cine şi nici noi nu ştim cine… nu ştim. Stăm în fiecare zi, uitându-ne unul la altul bănuitori şi tot întrebându-ne. Oh! Dacă ar fi putut fi măcar cineva dinafară, dar nu văd cum ar fi…           Sir Edward o privea cu atenţie, cu tot mai mult interes.           — Vrei să spui că sunt suspectaţi membrii familiei?           — Exact. Cei de la poliţie n-au spus-o, bineînţeles. Au fost drăguţi şi politicoşi. Dar au percheziţionat casa şi neau tot anchetat pe noi toţi şi pe Martha… Deoarece nu ştiu care dintre noi e, stau la pândă. Mi-e aşa de frică, mi-e îngrozitor de frică.           — Draga mea, lasă, haide, cred că exagerezi!           — Nu. Este unul dintre noi patru, aşa trebuie să fie.           — Cine sunt cei patru la care te referi?           Magdalen se îndreptă în fotoliu şi vorbi mai liniştit:           — Sunt eu şi Matthew. Mătuşa Lily a fost sora bunicii. Am locuit la ea de când aveam patrusprezece ani. (Suntem gemeni, după cum ştiţi). Apoi mai e William Crabtree. El este nepotul ei de la un frate. Locuieşte şi el acolo, împreună cu soţia sa, Emily.           — Ea îi întreţinea?           — Mai mult sau mai puţin. Are ceva bani proprii, dar nu e prea sănătos şi trebuie să stea acasă. Este un bărbat liniştit, visător. Sunt sigură că ar fi fost imposibil ca el să fi… Mi-e şi groază să mă gândesc la asta!           — Sunt încă departe de a înţelege situaţia. Poţi să-mi relatezi ce s-a întâmplat, dacă asta nu te afectează prea mult?           — O, nu, vreau să vă povestesc. Şi încă totul îmi este clar în minte, extraordinr de clar. Servisem ceaiul, înţelegeţi, şi plecasem cu toţii să ne ocupăm de treburile noastre. Eu să lucrez la o rochie. Matthew să-şi dactilografieze un articol – face puţin pe ziaristul. William să-şi aranjeze timbrele; Emily nu coborâse la ceai. Luase o caşetă pentru durere de cap şi se lungise în pat. Aşa că eram cu toţii ocupaţi cu câte ceva. Şi când Martha a intrat s-o cheme pentru cină, la şapte şi jumătate, mătuşa Lily era moartă. Cu capul… E oribil… Zdrobit.           — Cred că s-a găsit arma, nu?           — Da. Era un presse-papiers care se afla întotdeuna pe masa de lângă uşă. Poliţiştii au căutat amprente, dar n-au găsit. Fuseseră şterse.           — Şi prima voastră bănuială?           — Ne-am gândit, de bună seamă, că a fost vorba de un hoţ. Două sau trei sertare de la birou erau trase, ca şi cum tâlharul căutase cava. Sigur că ne-am gândit la un hoţ! Apoi au venit cei de la poliţie şi au spus că ea murise de cel puţin o oră; au întrebat-o pe Martha cine fusese în casă şi Martha a răspuns că nimeni. Ferestrele erau închise pe dinăuntru şi nu erau semne că ar fi fost forţat ceva. Apoi au început să ne chestioneze…           Se opri. Pieptul îi sălta. Ochii, înfricoşaţi şi rugători, căutau la sir Edward un semn de încurajare.           — De exemplu, cine beneficiază de pe urma morţii mătuşii tale?           — Asta-i simplu. Cu toţii beneficiem în mod egal. Ea a hotărât ca averea să-i fie împărţită în mod egal între noi patru.           — Şi la cât se ridică bunurile sale?           — Avocatul ne-a spus că ne va reveni cam optzeci de mii de lire după acoperirea cheltuielilor de succesiune.           Sir Edward făcu ochii mari, uşor surprins.           — Dar e o sumă considerabilă. Cred că ştiaţi cât de mare era averea mătuşii voastre?!           Magdalen clătină din cap negativ.

Casa stramba de Agatha Christie Capitolul 1   Am cunoscut-o pe Sophia Leonides în Egipt, spre sfârşitul războiului. Ocupa o poziţie administrativă destul de importantă într-unul dintre departamentele Ministerului de Externe de acolo. Prima dată am cunoscut-o într-o postură oficială şi am ajuns rapid s-o apreciez pentru eficienţa care o situase în poziţia pe care o deţinea, în ciuda tinereţii ei (avea douăzeci şi doi de ani pe atunci). Pe lângă faptul că era foarte atrăgătoare, avea o fire deschisă şi un simţ neobişnuit al umorului, pe care le găseam de-a dreptul încântătoare. Am devenit prieteni. Era o persoană extraordinar de comunicativă şi ne plăcea la nebunie să luăm cina împreună sau să mergem să dansăm. Ştiam toate aceste lucruri; ceea ce nu am realizat însă decât atunci când mi s-a ordonat să plec în est, spre sfârşitul războiului european, era că o iubeam pe Sophia şi că voiam să mă căsătoresc cu ea. Luam cina la Shepheard’s când am realizat acest lucru. Faptul în sine nu m-a şocat, ci a fost mai degrabă o acceptare a unui adevăr de care eram conştient de mult timp. O priveam cu alţi ochi, dar vedeam ceea ce ştiam deja de multă vreme. Îmi plăcea la ea totul. Părul negru ondulat ce se răsfira mândru pe umeri, ochii de un albastru strălucitor, bărbia mică şi fermă, nasul drept. Îmi plăceau croiala rafinată a taiorului de un gri-deschis şi cămaşa albă apretată. Avea un aer proaspăt englezesc, ceea ce m-a atras şi mai mult la ea, ţinând cont că nu-mi văzusem de trei ani ţara natală. Mă gândeam că nimeni nu putea să aibă un aer mai britanic decât ea şi, chiar în momentul în care îmi spuneam asta, m-am întrebat brusc dacă, de fapt, chiar era – sau dacă putea fi – într-adevăr atât de britanică pe cât arăta. Oare poate actorul să atingă perfecţiunea unui rol? Mi-am dat seama de foarte multe lucruri pe măsură ce discutam, dezbăteam idei, despre ce anume ne plăcea şi ce detestam, despre viitor, despre prieteni apropiaţi şi cunoştinţe – Sophia nu amintise niciodată nimic despre casa ei sau despre familie. Ştia totul despre mine (era, aşa cum am mai spus, un bun ascultător), dar eu nu ştiam mai nimic despre ea. Presupuneam că vine dintr-un mediu obişnuit, dar nu-mi vorbise niciodată despre asta. Până în acel moment nu conştientizasem niciodată acest aspect. Sophia m-a întrebat la ce mă gândesc. I-am răspuns sincer: — La tine. — Înţeleg, spuse ea. Şi răspunsul ei sună ca şi cum chiar înţelegea. — S-ar putea să nu ne mai vedem câţiva ani, am adăugat. Nu ştiu când mă voi întoarce în Anglia. Dar, de-ndată ce mă voi întoarce, primul lucru pe care îl voi face va fi să vin să te văd şi să te cer în căsătorie. M-a ascultat fără nicio reacţie. Stătea acolo fumând, fără să mă privească. Preţ de câteva momente am fost foarte neliniştit, temându-mă că m-ar fi putut înţelege greşit. — Ascultă, i-am zis. Singurul lucru pe care sunt hotărât să nu îl fac este să te cer în căsătorie acum. Oricum ar fi o idee fără sorţi de izbândă. În primul rând că m-ai putea refuza, ceea ce m-ar face să mă simt mizerabil şi să mă leg de vreo femeie dezgustătoare numai pentru a-mi recăpăta mândria. Şi, chiar dacă nu m-ai refuza, ce am putea face? Să ne căsătorim şi să ne despărţim imediat? Să ne logodim şi să fim condamnaţi la o perioadă îndelungată de aşteptare? Nu aş suporta să faci asta. Ai putea întâlni pe altcineva şi atunci te-ai simţi obligată să îmi fii fidelă. Trăim într-o atmosferă ciudată şi agitată, de du-te vino. Suntem înconjuraţi de poveşti de dragoste, mariaje şi despărţiri. Mi-ar plăcea să ştiu că ai plecat acasă, liberă şi independentă, că te uiţi atent în jur şi că evaluezi lumea de după război, că hotărăşti ce-ţi doreşti de la ea. Relaţia dintre noi, Sophia, trebuie să fie trainică. N-am nevoie de un altfel de mariaj. — Eu cu atât mai puţin, replică ea. — Pe de altă parte, am adăugat, cred că am dreptul să-ţi mărturisesc ce simt. — Fără expresii poetice nepotrivite? murmură Sophia. — Draga mea, nu pricepi? Am încercat să nu rostesc cuvintele „te iubesc“… M-a întrerupt. — Te înţeleg, Charles. Şi îmi place modul tău caraghios de a face lucrurile. Poţi să vii să mă vezi când te vei întoarce – dacă vei mai dori să… A fost rândul meu s-o întrerup. — Nu încape îndoială. — Totul poate fi supus îndoielii, Charles. Întotdeauna pot apărea lucruri neprevăzute care pot strica planuri. În primul rând că nu ştii mai nimic despre mine, nu-i aşa? — Nu ştiu nici măcar unde locuieşti în Anglia. — Locuiesc în Swinly Dean. Am dat din cap aprobator la auzul numelui bine-cunoscutei suburbii a Londrei, care se mândreşte cu trei terenuri de golf excelente, destinate bancherilor oraşului. A adăugat uşor, pe un ton meditativ: — Într-o casă mică şi strâmbă… Trebuie să fi arătat uşor uimit, din moment ce ea păru amuzată şi îmi explică citând un vers dintr-un cântecel: — Şi trăiau cu toţii într-o casă mică şi strâmbă. Ăştia suntem noi. Nu este tocmai o casă mică, dar este într-adevăr strâmbă, frontoanele şi structura din lemn fiind pe cale să cedeze. — Faci parte dintr-o familie numeroasă? Mai ai fraţi şi surori? — Un frate, o soră, o mamă, un tată, un unchi, o mătuşă prin alianţă, un bunic, o mătuşă de gradul doi şi o mamă vitregă. — O, Doamne! am exclamat uşor copleşit. Ea a râs. — Bineînţeles că, în condiţii normale, nu locuim împreună. Războiul şi bombardamentele au făcut însă ca… nu ştiu – se încruntă gânditoare – poate că din punct de vedere spiritual, familia a locuit întotdeauna împreună, sub atenta ocrotire a bunicului meu. Bunicul e o figură! Are peste 80 de ani, în jur de un metru cincizeci, iar toţi ceilalţi par de-a dreptul şterşi pe lângă el. — Pare o persoană interesantă, am spus. — Într-adevăr, este o persoană interesantă. Este grec din Smyrna; îl cheamă Aristide Leonides. Apoi adăugă cu o scăpărare în privire: — Şi este extrem de bogat. — Mă întreb dacă vor mai exista oameni bogaţi după ce se va termina războiul. — Bunicul va fi tot bogat, încercă ea să mă convingă. Nicio tactică de jecmănire a celor bogaţi nu va avea efect asupra lui. El îi va jecmăni pe jecmănitori. Mă întreb dacă o să-ţi placă de el, adăugă ea. — Tu îl placi? am întrebat eu. — Mai mult decât pe oricine pe lume, spuse Sophia.

Intalnire cu moartea de Agatha Christie Capitolul 1   – Înţelegi, nu-i aşa, că trebuie să moară? Întrebarea pluti în aerul nemişcat al nopţii, păru să zăbovească o clipă, apoi se pierdu în întuneric înspre Marea Moartă. Hercule Poirot se opri un minut cu mâna pe cremona ferestrei. Încruntându-se, închise hotărât geamul, oprind pătrunderea aerului nopţii, atât de periculos. Hercule Poirot fusese crescut în ideea că aerul de afară trebuie să rămână afară şi, mai ales, că aerul nopţii era periculos pentru sănătate. În timp ce trăgea draperiile acoperind bine fereastra şi se îndrepta spre pat, Poirot zâmbi îngăduitor pentru sine. „Înţelegi, nu-i aşa, că trebuie să moară?” Curioase aceste cuvinte pe care detectivul Hercule Poirot le auzi în prima noapte petrecută în Ierusalim. – E clar - oriunde mă duc, există ceva care îmi aminteşte de crimă! murmură el. Continuă să zâmbească aducându-şi aminte de o istorioară referitoare la romancierul Anthony Trollope, pe care o auzise odată. Trollope traversa Atlanticul, când îi surprinsese pe doi colegi de călătorie discutând despre un fragment dintr-un roman de-al său, publicat de curând. „E foarte bun, declarase unul din ei. Dar ar trebui să o omoare pe bătrâna aia plicticoasă.” Cu un zâmbet larg, romancierul le replicase: „Domnilor, vă sunt foarte recunoscător! O să mă duc să o omor imediat!” Hercule Poirot se întrebă ce anume determinase rostirea cuvintelor pe care tocmai le auzise. Probabil o colaborare în privinţa unei cărţi sau a unei piese de teatru. Încă zâmbind, îşi zise: „S-ar putea ca într-o zi să-mi amintesc de cuvintele astea şi înţelesul lor să fie mult mai sinistru”. Acum îşi amintea că vocea care le rostise avusese un ton ciudat de pătimaş - un tremur care vădea o încordare emoţională intensă. O voce de bărbat - sau de băiat... În timp ce stingea veioza de lângă pat, Hercule Poirot gândi: „Ar trebui să pot recunoaşte acea voce... “     II   Cu coatele pe pervaz şi capetele apropiate, Raymond şi Carol Boynton priveau în adâncimea albastră a nopţii. Nervos, Raymond repetă cuvintele pe care le rostise şi înainte: – Înţelegi, nu-i aşa, că trebuie să moară? Carol Boynton se foi uşor, apoi zise cu o voce profundă şi aspră: – E oribil... – Nu e mai oribil ca asta! – Cred că nu... Raymond rosti cu violenţă: – Nu poate continua în felul ăsta - nu se poate... Trebuie să facem ceva... Şi nu există altceva ce putem face.. – Dar dacă am putea scăpa cumva... zise Carol, dar vocea ei era neconvingătoare şi chiar şi ea îşi dădea seama de lucrul ăsta. – Nu putem. Glasul lui era sec şi lipsit de speranţă. Carol, ştii că nu putem... Fata se cutremură. – Ştiu, Ray... ştiu. El scoase un hohot de râs scurt şi amar. – Oamenii ar spune că suntem nebuni - să nu putem pur şi simplu să plecăm... – Poate că... suntem nebuni, rosti Carol încet. – Cred că da. Da, cred că suntem. Oricum, nu mai avem mult şi o să fim... cred că unii oameni ar spune că deja am înnebunit - uită-te la noi cum plănuim, cu sânge rece, să ne omorâm mama! – Nu e mama noastră! îl contrazise Carol cu asprime. – Nu, ai dreptate. Urmă o pauză, apoi Raymond continuă, cu o voce liniştită, indiferentă: Eşti de acord, Carol? – Cred că ar trebui să moară, da... răspunse Carol, hotărâtă. Apoi izbucni brusc: E nebună... Sunt aproape convinsă că e nebună... N-ar... N-ar putea să ne chinuiască în felul ăsta dacă ar fi normală. De ani întregi spunem: „Aşa nu se mai poate!” - şi s-a putut! Am zis: „Va muri la un moment dat” - dar n-a murit! Nu cred că va muri vreodată dacă nu... – Dacă nu o omorâm, continuă Raymond decis. – Da. Carol îşi încleştă pumnii pe pervazul din faţa ei. Fratele ei continuă pe un ton calm, normal, în care doar un tremur slab arăta nerăbdarea interioară: – Înţelegi că trebuie să fie unul din noi, nu-i aşa? Cu Lennox, trebuie luată în consideraţie şi Nadine. Şi nu putem să o implicăm pe Jinny. Carol se cutremură. – Biata Jinny... Mi-e atât de teamă... – Ştiu. Situaţia devine din ce în ce mai gravă, nu-i aşa? De aceea trebuie făcut rapid ceva - înainte să depăşească orice limită. Carol se ridică brusc, dându-şi pe spate de pe frunte şuviţele de păr castaniu. – Ray, nu crezi că este ceva cu adevărat greşit, nu? El îi răspunse pe acelaşi ton aparent calm: – Nu. Cred că este ca şi cum am omorî un câine turbat... ceva care face rău lumii şi trebuie oprit. Acesta este singurul mod de a-l opri. – Dar ei... ei ne vor trimite pe scaunul electric, murmură ea. Vreau să zic că nu am putea explica cum e ea... Ar părea atât de fantastic... Într-un fel, totul este în minţile noastre, înţelegi? – Nimeni nu va şti vreodată, o asigură Raymond. Am un plan. M-am gândit la tot. Ar trebui ca noi să fim în siguranţă. Carol se întoarse brusc spre el. – Raymond... Într-un fel sau altul acum eşti diferit. Ceva ţi s-a întâmplat... Ce anume ţi-a băgat toate astea în cap? – De ce crezi că mi s-a întâmplat ceva? El îşi întoarse capul, privind în noapte. – Pentru că... Ray, e vorba de fata aceea din tren? – Nu, desigur că nu, de ce ar fi? Of, Carol, nu vorbi prostii. Hai să ne întoarcem la... la... – La planul tău? Eşti sigur că este... un plan bun? – Da, cred că da... Desigur, trebuie să aşteptăm ocazia potrivită. Şi apoi, dacă totul merge bine, vom fi liberi - cu toţii. – Liberi? Carol oftă uşor. Ridică privirile spre stele. Apoi un acces de plâns îi scutură tot trupul. – Carol, ce s-a întâmplat? Carol izbucni în suspine nestăpânite. – E atât de frumos... noaptea, şi întunericul, şi stelele. Dacă am putea să ne bucurăm de tot... Dacă am putea şi noi să fim ca ceilalţi oameni în loc să fim cum suntem - ciudaţi, şi nebuni, şi atât de în neregulă. – Dar vom fi... În regulă, după ce ea va muri! – Eşti sigur? Nu e prea târziu? Nu vom fi mereu ciudaţi şi diferiţi? – Nu, nu, nu! – Mă întreb... – Carol, dacă preferi să nu... Ea împinse la o parte braţul care încerca să o liniştească. – Nu, sunt alături de tine - în mod sigur! Din cauza celorlalţi - mai ales a lui Jinny. Trebuie să o salvăm pe Jinny! Raymond se opri o clipă. – Atunci... mergem mai departe? – Da! – Bine. Să-ţi spun planul meu... Şi îşi apropie capul de al ei.     Capitolul 2   Domnişoara Sarah King, absolventă a facultăţii de medicină, stătea lângă masă în camera de corespondenţă din hotelul Solomon din Ierusalim, răsfoind leneşă paginile ziarelor şi ale revistelor. Avea sprâncenele încruntate şi părea preocupată. Francezul de vârstă medie care intră din hol în cameră o privi o clipă înainte de a se duce spre celălalt capăt al mesei. Când privirile li se întâlniră, Sarah făcu un uşor gest de recunoaştere, zâmbindu-i. Îşi aminti că bărbatul îi venise în ajutor în călătoria de la Cairo şi îi cărase una dintre valize când nici un hamal nu părea să fie disponibil. – Vă place Ierusalimul? o întrebă doctorul după schimbul de saluturi. – În unele privinţe este îngrozitor, spuse Sarah, după care adăugă: Religia este foarte ciudată! Francezul păru amuzat. – Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Engleza lui era aproape perfectă. Toate sectele posibile se ceartă şi se bat! – Şi construcţiile îngrozitoare pe care le-au ridicat! adăugă Sarah. – Da, într-adevăr. Sarah oftă. – M-au împiedicat astăzi să intru undeva fiindcă aveam o rochie fără mâneci, spuse ea mâhnită. Se pare că Atotputernicului nu-i plac braţele mele, în pofida faptului că el le-a creat. Doctorul Gerard izbucni în râs, apoi spuse: – Mă pregăteam să comand nişte cafea. Vreţi şi dumneavoastră, domnişoară... – King este numele meu. Sarah King. – Iar al meu - permiteţi-mi. Scoase o carte de vizită. Sarah o luă şi ochii i se măriră plini de uimire şi plăcere. – Doctorul Theodore Gerard? Oh, sunt foarte încântată să vă cunosc. V-am citit toate lucrările, desigur. Opiniile dumneavoastră privind schizofrenia sunt teribil de interesante. – Desigur? Sprâncenele lui Gerard se arcuiră a mirare. Sarah îi explică destul de ruşinată: – Ştiţi... şi eu mă pregătesc să devin doctor. Tocmai mi-am luat diploma. – Aha! înţeleg. Doctorul Gerard comandă cafea şi se aşezară într-un colţ al salonului. Francezul era mai puţin interesat de realizările medicale ale lui Sarah decât de pârul negru care i se unduia de pe frunte şi de forma frumoasă a gurii roşii. Era amuzat de evidentul respect cu care îl privea. – Staţi mult aici? o întrebă el ca să întreţină conversaţia; – Câteva zile. Atâta. Apoi vreau să merg la Petra. – Aha! Şi eu mă gândeam să merg acolo dacă excursia nu durează prea mult. Înţelegeţi, trebuie să mă întorc la Paris pe 14. – Durează cam o săptămână, cred. Două zile până acolo, două acolo şi două pe drum înapoi. – Trebuie să mă duc la agenţia de voiaj dimineaţa ca să văd ce se poate aranja. Un grup de oameni intră în salon şi se aşeză. Sarah îi privi cu un oarecare interes. Îşi coborî vocea: – Oamenii aceia tocmai au intrat - i-aţi observat în tren azi-noapte? Au plecat din Cairo cam odată cu noi. Doctorul Gerard îşi puse un monoclu şi îşi îndreptă privirea spre celălalt capăt al încăperii. – Americani? Sarah aprobă din cap. – Da. O familie de americani. Dar una cam neobişnuită, după părerea mea. – Neobişnuită? Cum aşa? – Păi, uitaţi-vă la ei. Mai ales la bătrână. Doctorul Gerard se conformă. Privirea lui profesionistă se mută rapid de la un chip la altul. Observa mai întâi un bărbat înalt, cam osos, care avea în jur de treizeci de ani. Faţa era plăcută, dar slabă, şi avea o atitudine nefiresc de apatică. Mai erau doi adolescenţi - un băiat cu trăsături aproape greceşti. „E ceva ciudat şi cu el, îşi zise doctorul Gerard. Da - are o stare nervoasă evidentă.” Fata era în mod clar sora lui - exista o asemănare remarcabilă. Şi ea era la fel de neliniştită. Mai era o fată, de vârstă chiar mai mică - avea un păr roşcat-auriu care îi stătea ca un halou în jurul capului; mâinile nu-i aveau astâmpăr - trăgeau şi mototoleau batista din poală. O altă femeie, tânără, calmă, cu părul negru şi ten palid, cu chip placid care semăna cu Madona lui Luini. Ea chiar nu dădea vreun semn de nelinişte! Şi în mijlocul grupului... „Doamne! gândi doctorul Gerard, cu repulsia candidă specifică francezilor. Ce oroare de femeie!” Bătrână, umflată, stând în mijlocul grupului, ca un Buddha deformat - un păianjen greţos în centrul pânzei! – La Maman nu e prea frumoasă, nu? îi spuse el lui Sarah şi ridică din umeri. – E ceva cam... sinistru în privinţa ei, nu credeţi? îl întrebă Sarah. Doctorul Gerard o cercetă din nou. De data asta privirea era a profesionistului, nu a estetului. – Hipofîzie - cardiacă, adăugă el în limbajul eliptic medical. – A, da, asta! Sarah nu luă în seamă aspectul medical. Dar este ceva ciudat în atitudinea lor faţă de ea, nu credeţi? – Cine sunt, ştiţi? – Numele lor este Boynton. Mama, fiul căsătorit, soţia lui, un fiu mai tânăr şi două surori mai mici. – La famille Boynton vizitează lumea, murmură doctorul Gerard. – Dar este ceva ciudat în felul cum o fac. Nu vorbesc niciodată cu altcineva. Şi nici unul dintre ei nu poate face ceva dacă bătrâna nu-şi dă acordul!

De ce nu i-au cerut lui Evans de Agatha Christie Capitolul I. Accidentul Bobby James fixă mingea, făcu un scurt balans preliminar, apoi aduse încetişor din spate crosa şi lovi cu rapiditate de fulger. O fi zburat mingea cum trebuia, drept, înălţându-se şi trecând peste buncăr, pentru a ateriza apoi sec în interiorul celui de-al paisprezecelea marcaj? Nu, nu zburase. Înălţată prost, ţopăise în lungul terenului pentru a se propti ferm în buncăr! Nu existau spectatori care să-şi exprime dezolarea prin bombănituri. Singurul martor al loviturii nu manifestă nici o surpriză. Iar acest lucru era uşor de explicat, întrucât cel care executase lovitura nu era un campion american care avea jocul în sânge, ci doar al patrulea fiu al vicarului din Marchbolt, un orăşel de la malul mării, situat pe coasta ţinutului Wales. Bobby scoase o exclamaţie hotărât profană. Era un tânăr cu o înfăţişare prietenoasă, în jur de douăzeci şi opt de ani. Nici cel mai bun prieten al lui n-ar fi putut spune că era frumos, dar avea un chip extrem de plăcut, iar ochii lui căprui avea acea privire sinceră şi prietenoasă pe care o au câinii. — Cu fiecare zi joc tot mai prost, bombăni el deprimat. — Forţezi, spuse tovarăşul lui. Doctorul Thomas era un bărbat de vârstă medie, cu părul cărunt şi o faţă roşie, jovială. În ceea ce îl privea, niciodată nu executa un balans complet. Lovea scurt, drept în mijloc, şi de obicei îi bătea pe cei mai strălucitori dar mai fantezişti jucători. Bobby îşi atacă mingea cu înverşunare. A treia lovitură avu succes. Mingea se opri la mică distanţă de spaţiul marcat în care doctorul Thomas ajunsese prin două lovituri lăudabile. — Gaura dumitale, spuse Bobby. Continuară până la următorul marcaj. Doctorul trase primul - o lovitură frumoasă, dar nu foarte lungă. Bobby oftă, aşeză mingea, îşi balansă îndelung crosa, închise ochii, înălţă capul, îşi lăsă moale umărul drept, făcu tot ce n-ar fi trebuit să facă... şi lovi. Inspiră adânc, cu satisfacţie. Binecunoscuta îngrijorare a jucătorului de golf dispăru de pe chipul lui expresiv, pentru a fi înlocuită de la fel de binecunoscuta bucurie radioasă a jucătorului. — Acum ştiu ce am făcut, spuse Bobby... cu totul neadevărat. O lovitură perfectă şi Bobby rămase stană de piatră. Reuşise să reducă din handicap. Doctorul Thomas avea doar un punct în plus. Plin de încredere, Bobby păşi spre al şaisprezecelea marcaj. Făcu din nou tot ce n-ar fi trebuit să facă, dar de data asta nu se produse nici un miracol. Reuşise o minge tăiată superbă, magnifică, aproape imposibilă! Mingea zbură în unghiuri drepte. — Dacă ar fi mers drept... phii! spuse doctor Thomas. — Dacă, rosti cu amărăciune Bobby. Hei, mi s-a părut că am auzit un strigăt! Sper ca mingea să nu fi lovit pe cineva. Se uită cu ochii îngustaţi spre dreapta. Lumina îi era potrivnică. Soarele era pe punctul de a apune, şi, privind în direcţia lui, era greu de văzut ceva. În plus, din mare se ridica o ceaţă uşoară. — Poteca o ia într-acolo, spuse Bobby. Dar nu e posibil ca mingea să fi zburat atât de departe. În orice caz, cred că am auzit un ţipăt. Dumneata nu? Dar doctorul nu auzise nimic.   Bobby plecă după minge. O găsi cu greu, dar o găsi. Practic, era o minge ce nu mai putea fi jucată - se înţepenise într-o tufă. Bobby se întinse, luă mingea, apoi îi strigă tovarăşului său că renunţă la următoarea gaură. Doctorul veni spre el, întrucât următorul marcaj era chiar pe marginea stâncii. Aceasta era spaima lui Bobby. Ca să ajungi la el, trebuia să treci peste o prăpastie. Distanţa nu era chiar mare, dar atracţia abisului te copleşea. Traversaseră poteca ce acum, o lua la stânga lor, urmărind chiar marginea stâncii. Doctorul îşi luă avânt şi ateriză pe cealaltă parte. Bobby inspiră adânc şi trase. Mingea zvâcni şi dispăru pe buza prăpastiei. — Exact aceeaşi grabă, spuse Bobby cu amărăciune. De fiecare dată mă reped ca prostul. O luă pe marginea prăpastiei, uitându-se peste ea. Jos, în depărtare, marea scânteia, dar nici o minge nu se pierduse în adâncurile ei. Lovitura căzuse perpendicular pe partea de sus, aşa că traiectoria mingei coborâse treptat. Bobby porni încetişor în lungul prăpastiei. Ştia el că exista un loc pe unde se putea coborî uşor. Zurbagii aşa făceau, se aruncau peste marginea prăpastiei şi reapăreau trimfători şi gâfâind cu mingea dispărută. Brusc, Bobby înlemni şi îşi strigă tovarăşul. — Hei, doctore, vino aici. Ce-o fi cu astea? La vreo cincisprezece metri în jos se afla un morman de culoare închisă care păreau a fi haine vechi. Doctorul îşi ţinu respiraţia. — Dumnezeule! spuse el. Cineva a căzut în prăpastie. Trebuie să coborâm la el. Cei doi coborâră stânca, Bobby, mai atletic, ajutându-l pe celălalt. În cele din urmă ajunseră la ciudata boccea întunecată. Era un bărbat la vreo patruzeci de ani, care încă mai respira, deşi era inconştient. Doctorul îl examină, îi cercetă membrele, îi luă pulsul, şi îi ridică pleoapele. Îngenunche lângă el şi continuă să-l examineze. Apoi îşi ridică privirea spre Bobby, căruia i se cam făcuse rău, şi clătină încet din cap. — Nu mai e nimic de făcut, spuse el. Sărmanul, şi-a încheiat numărul. Şi-a rupt şira spinării. Cred că nu era familiarizat cu locul, iar când ceaţa a urcat n-a mai văzut poteca şi a călcat în gol. De atâtea ori le-am spus celor de la primărie că aici ar trebui pusă o balustradă! Se ridică. — Mă duc după ajutoare, spuse. Să vedem cum aducem cadavrul sus. Până ne vom descurca noi doi se face întuneric. Rămâi aici? Bobby dădu afirmativ din cap. — Chiar nu se mai poate face nimic? întrebă el. — Nimic. N-o mai duce mult... pulsul îi scade rapid. Mai durează cel mult douăzeci de minute. E posibil ca în ultimele clipe să-şi recapete cunoştinţa, deşi mă îndoiesc. Totuşi... — Gata! spuse repede Bobby. Am să rămân. Dumneata du-te. Dacă îşi revine, nu ai nici un calmant sau ceva... Doctorul clătină dint cap şi spuse: — N-o să aibă dureri. N-o să simtă absolut nici o durere. Întorcându-se, începu să urce stânca. Bobby îl urmări până când îl văzu dispărând peste creastă cu o fluturare din mână. Bobby făcu doi, trei paşi pe platoul îngust, apoi se aşeză pe o ieşitură a stâncii şi îşi aprinse o ţigară. Treaba îl răvăşise. Până acum nu mai venise în contact cu boala sau moartea. Ce ghinion tâmpit! O pală de ceaţă într-o după-amiază superbă, un pas greşit... şi gata cu viaţa! Iar tipul părea să fi fost foarte sănătos... probabil nu fusese o zi din viaţa lui bolnav. Paloarea apropierii morţii nu-i putea ascunde bronzul puternic al pielii. Un bărbat care trăise în aer liber... în străinătate, probabil. Părul buclat şi aspru, de culoarea castanei, uşor încărunţit la tâmple, nasul mare, bărbia puternică, dinţii albi ivindu-se printre buzele întredeschise. Umerii largi şi mâinile frumoase, vânjoase. Picioarele erau răsucite într-un unghi ciudat. Bobby se cutremură şi îşi mută ochii la faţa lui. O faţă atrăgătoare, hâtră, hotărâtă, spiritualizată. Ochii, gândi el, erau probabil albaştri... Şi exact în acel moment, ochii i se deschiseră pe neaşteptate. Erau albaştri - un albastru adânc şi limpede. Se uitau drept la Bobby. Nu erau deloc nesiguri sau buimaci. Păreau pe deplin conştienţi. Priveau cu atenţie şi, în acelaşi timp, păreau să întrebe ceva. Bobby se ridică repede şi veni spre el. Înainte de a ajunge la el, celălalt vorbi. Vocea nu-i era slabă - era limpede şi răsunatoare. — De ce nu i-au cerut lui Evans? rosti el. Apoi, fu cuprins de un mic fior, pleoapele îi căzură, maxilarul căzu şi el... Omul murise.

                                                                                   ACTUL ÎNTÂI                                                                                     Suspiciunea                                                                                      Capitolul 1                                                                                   Cuibul de corbi Domnul Satterthwaite şedea pe terasa de la Crow’s Nest[1] privindu-l pe Sir Charles Cartwright, gazda lui, cum urca pe cărarea dinspre mare. Crow’s Nest era un bungalow modern, dintre cele construite extrem de bine. Nu avea ornamente exterioare de lemn, nici frontoane, nici alte excrescenţe dragi unui constructor de mâna a treia. Era o clădire solidă, albă, simplă – înşelătoare când venea vorba de mărime, pentru că era mult mai întinsă decât în aparenţă. Numele i se datora poziţionării, sus, la înălţime, tronând deasupra portului Loomouth. Şi într-adevăr, dintr-un colţ al terasei, dincolo de balustrada rezistentă, se deschidea o prăpastie abruptă înspre marea învolburată. Pe şosea, Crow’s Nest se afla la un kilometru şi jumătate de oraş. Şoseaua ducea înspre interiorul uscatului şi apoi şerpuia ameţitor deasupra mării. Pe jos, Crow’s Nest era accesibil în şapte minute, pe cărarea abruptă pe care Sir Charles Cartwright o parcurgea chiar în acel moment. Sir Charles era un bărbat între două vârste, bronzat şi bine făcut. Purta pantaloni din flanel cenuşiu-închis şi cu un pulover alb. Avea un mers uşor legănat, iar pumnii şi-i ţinea pe jumătate închişi în timp ce se plimba. Nouă din zece oameni ar fi zis „ofiţer de marină, în rezervă – n-ai cum să nu recunoşti genul acesta de om“. Al zecelea, judecând ceva mai limpede, ar fi ezitat, încurcat fiind de ceva greu definibil, ceva ce nu se potrivea. Şi apoi poate, pe negândite, s-ar ivi o imagine, puntea unui vapor – dar nu un vapor real –, ci o navă compusă din faldurile unei draperii dintr-un material gros, cu ţesătură bogată – un bărbat, Charles Cartwright, aflat pe punte scăldat într-o lumină, alta decât cea a soarelui, cu pumnii pe jumătate încleştaţi, cu acea alură şi o voce degajată – vocea calmă, plăcută a unui marinar şi gentleman englez, mult amplificată în tonalitate. — Nu, domnule, spunea Charles Cartwright, mi-e teamă că nu am cum să-ţi răspund la această întrebare. Şi gata, cortina grea cade, luminile ţâşnesc vii de peste tot, orchestra se avântă la cea din urmă măsură sincopată, iar nişte fete, purtând funde enorme în păr, întreabă: „Ciocolată? Limonadă?“ Primul act al piesei Chemarea adâncurilor, cu Charles Cartwright în rolul comandantului Vanstone, a luat sfârşit. Din postul lui de observaţie, domnul Satterthwaite, zâmbi privind în jos. Un omuleţ uscat şi mic, domnul Satterthwaite, patron al artelor şi al scenei dramatice, snob până în vârful unghiilor, dar un snob de treabă, era invitat întotdeauna la cele mai importante sindrofii şi la tot soiul de evenimente sociale (cuvintele „precum şi domnul Satterthwaite“ apărând invariabil în coada tuturor listelor de invitaţi). Dincolo de toate acestea, domnul Satterthwaite era un om de o inteligenţă impresionantă şi un observator subtil a tot ceea ce ţine de oameni şi de lucruri. Acum murmura, clătinând din cap: „Nu m-aş fi putut vreodată gândi la aşa ceva. Nu, serios, niciodată n-aş fi crezut aşa ceva“. Zgomotul unor paşi răsună pe terasă şi îl făcu să-şi întoarcă uşor capul. Bărbatul masiv, cu părul sur, care veni la masă şi îşi trase un scaun îşi purta marca profesiei clar întipărită pe chipul lui blând, energic, care îi trăda vârsta mijlocie. Spui „doctor“ şi „Harley Street“ şi îţi dai seama că Sir Bartholomew Strange a reuşit în profesia pe care şi-a ales-o. E un specialist renumit în afecţiuni nervoase şi, de curând, a primit distincţia de cavaler al Coroanei Britanice. Îşi trase scaunul mai aproape, lângă domnul Satterthwaite, şi spuse: — Ce n-ai fi crezut? Ei? Să auzim! Domnul Satterthwaite îi atrase atenţia, cu un zâmbet, asupra siluetei care înainta rapid pe cărarea care ducea înspre ei. — N-aş fi crezut că Sir Charles ar fi fost mulţumit să rămână atât de mult în… ăă… exil. — La naiba, nici eu n-aş fi crezut! Celălalt râse, aruncându-şi capul pe spate. Îl ştiu pe Sir Charles de când era copil. Am fost împreună la Oxford. A fost constant acelaşi om – un actor mult mai bun în viaţa reală decât pe scenă! Sir Charles joacă fără încetare un rol. Nu se poate abţine – e ca o a doua natură pentru el. Charles nu iese dintr-o încăpere – nu, el îşi face ieşirea – şi întotdeauna trebuie să aibă şi o replică pe măsură pentru o asemenea ocazie. Oricum, lui îi prieşte o schimbare de rol – nimic nu-i convine mai mult. Acum doi ani s-a retras de pe scenă – zicea că vrea să trăiască o viaţă simplă, la ţară, departe de lume, unde să-şi satisfacă pasiunea lui străveche pentru mare. A venit aici şi a construit locul aceasta. Asta e versiunea lui de casă simplă, de ţară. Trei băi şi utilităţi de ultimul răcnet! Şi eu gândeam ca tine, Satterthwaite, n-am crezut că o să dureze. În cele din urmă, Charles e şi el om – are nevoie de public. Doi sau trei căpitani în rezervă, o mână de cucoane bătrâne şi un popă – nu e tocmai audienţa pe care şi-o doreşte. Am crezut că „omul simplu, îndrăgostit de mare“ o să dispară vreo şase luni. Şi apoi, sincer vorbind, am zis că o să se sature de rolul ăsta. M-am gândit că următorul pe lista de roluri va fi acela al plictisitului om de lume, undeva la Monte Carlo, sau, poate, chiar al unui latifundiar în munţii Scoţiei – e destul de versatil Charles ăsta al nostru! Doctorul se opri. Fusese un discurs lung. Privirea lui se umplu de afecţiune şi amuzament în timp ce-l privea pe bărbatul care urca şi habar nu avea că era subiect de conversaţie. În câteva minute avea să ajungă la ei. — Cu toate acestea, continuă Sir Bartholomew, se pare că ne-am înşelat. Atracţia pentru viaţa simplă încă nu a dispărut. — Un om pentru care totul e o dramă regizată este de multe ori prost înţeles, preciză domnul Satterthwaite. Tinzi să nu-i iei în serios sinceritatea. Doctorul încuviinţă. — Mda, spuse el, dus pe gânduri. E adevărat. Cu un salut vesel, Charles Cartwright alergă în sus pe scările care-l aduceau pe terasă. — Mirabelle s-a depăşit pe sine, spuse el. Trebuia să fi venit şi tu, Satterthwaite. Domnul Satterthwaite scutură energic din cap. Stomacul îi fusese dat peste cap de prea multe ori, traversând Canalul Mânecii, ca să creadă acum în miracolul de a supravieţui unei excursii cu barca. În acea dimineaţă o privise pe Mirabelle de la fereastra dormitorului său. Fusese un vânt numai bun şi domnul Satterthwaite mulţumise providenţei pentru pământul ferm de sub picioare. Sir Charles merse la fereastra din salon şi sună servitorul să vină cu băuturile. — Trebuia să fi venit, Tollie, îi spuse prietenului său. Nu eşti tu acela care-şi petrece jumătate din viaţă în Harley Street spunându-le pacienţilor ce bună ar fi viaţa lor dacă şi-ar petrece-o legănaţi de valurile oceanului? — Marele avantaj al profesiei de medic, îi răspunse Sir Bartholomew, e acela că nu eşti obligat să urmezi propriul sfat. Sir Charles râse cu poftă. Continua, fără să-şi dea seama, să joace acelaşi rol – acela al marinarului fanfaron şi plin de vervă. Era un bărbat extraordinar de arătos, frumos proporţionat, cu un chip bine conturat, pe care se citea amuzamentul, cu uşoare umbre sure pe la tâmple, conferindu-i un plus de distincţie. Înfăţişarea trăda ceea ce era cu adevărat – un gentleman, în primul rând, şi un actor, în al doilea.             [1] Cuibul Corbului - post de observaţie situat în vârful catargului (în limba engleză, în original) (n.red.)

Cazul sotiei între doua varste de Agatha Christie Patru mormăieli, o voce indignată care întrebă de ce nimeni nu poate să lase un bărbat în pace, o uşă trântită şi domnul Packington plecă să prindă trenul de 8,45 spre City. Doamna Packington rămase să-şi continue micul dejun. Roşie la faţă, cu buzele strânse şi singurul motiv pentru care nu plângea era că, în ultima clipă, în locul supărării o apucă furia. „Nu mai suport”, îşi zise doamna Packington. „Nu mai suport”! Stătu câteva momente pe gânduri şi apoi murmură: „Stricata. Nenorocita aia de paţachină şmecheră! Cum poate fi George atât de prost”?           Furia o lăsă; o apucă iar amărăciunea. Ochii i se umplură de lacrimi şi se rostogoleau încet pe obrajii ei de femeie între două vârste. „E uşor să spun că nu mai suport, dar ce pot face”?           Deodată se simţi singură, neajutorată, cu totul părăsită. Luă încet ziarul de dimineaţă şi citi, nu pentru întâia oară, un anunţ de pe prima pagină: „Sunteţi fericit? Dacă nu, consultaţi-l pe dl. Parker Pyne, 17 Richmond Street”.           „Absurd”! Spuse doamna Packington. „Complet absurd”. După care: „În fond, aş putea doar încerca…”           Lucru care explica de ce la ora 11, doamna Packington, puţin nervoasă, a fost condusă în biroul particular al domnului Parker Pyne.           După cum am spus, doamna Packington era nervoasă, dar, nu ştiu cum se face că simpla imagine a domnului Parker Pyne îi insuflă un sentiment de siguranţă. Era voinic, fără să fie gras; avea capul chel, de proporţii respectabile, ochelari puternici şi ochi mici care sclipeau.           — Vă rog să luaţi loc, o invită Parker Pyne. Aţi venit ca urmare a anunţului meu? Încercă el să spargă gheaţa.           — Da, confirmă doamna Packington şi se opri.           — Deci nu sunteţi fericită, constată domnul Parker Pyne pe un ton vesel, detaşat. Foarte puţini oameni sunt. Aţi fi cu adevărat surprinsă dacă aţi şti.           — Chiar? Întrebă doamna Packington, fără să-şi dea seama, totuşi, dacă avea vreo importanţă că alţi oameni erau sau nu fericiţi.           — Ştiu că nu vă interesează, remarcă domnul Parker Pyne, dar pentru mine este foarte interesant. Ştiţi, 35 de ani din viaţă mi i-am petrecut făcând statistici într-un birou guvernamental. Acum am ieşit la pensie şi mi-a venit ideea să folosesc experienţa câştigată într-o manieră inedită. Totul este aşa de simplu. Nefericirea poate fi clasificată în cinci capitole, vă asigut că nu mai multe. Odată ce cunoşti cauza bolii, remediul nu e chiar imposibil. Sunt în postura unui medic. Acesta pune întâi diagnosticul, maladiei pacientului, după care îi recomandă să urmeze un tratament. Sunt cazuri în care nici un medicament nu ajută. Atunci, eu spun sincer că nu pot face nimic. Dar, vă pot asigura, doamnă Packington, că, de îndată ce preiau un caz, cura este practic garantată.           „Aşa să fie? Totul era o prostie sau putea fi adevărat”? Se gândi doamna Packington privindu-l înviorată.           — Să vă pun diagnosticul la cazul dumneavoastră? Întrebă domnul Parker Pyne, zâmbind. Se lăsă pe spate în scaun şi-şi împreună vârfurile degetelor. Necazul e pricinuit de soţul dumneavoastră. În general, aţi avut o căsnicie fericită. Cred că soţul a avansat. Mai cred că există o domnişoară implicată, probabil, o tânără de la serviciul soţului.           — O dactilografă, spuse doamna Packington. O nenorocită de paţachină machiată, toată numai ruj, ciorapi de mătase şi bucle. Cuvintele au fost rostite cu repeziciune.           Domnul Parker Pyne încuviinţă ca şi cum vroia s-o liniştească.           — Nu e nici un rău în asta – aşa spune soţul dumneavoastră – nici nu mă îndoiesc.           — Exact aşa.           — Atunci, de ce să nu se bucure el de simpla prietenie a acestei domnişoare şi să aducă puţină veselie, puţină plăcere în plicticoasa ei existenţă? Biata fată, n-are cum să se distreze. Îmi imaginez că acestea sunt sentimentele sale.           Doamna Packington îl aprobă cu hotărâre.           — Prostii… Numai prostii! O duce pe fluviu… Şi mie-mi place să mă plimb pe fluviu, dar acum cinci, şase ani mi-a spus că se suprapunea cu programul lui de golf. Dar poate să renunţe la golf pentru ea. Îmi place teatrul… George mi-a spus întotdeauna că e prea obosit ca să iasă seara. Acum o duce pe ea la dans… La dans! Şi se întoarce la trei dimineaţa. Eu… Eu…           — Şi, fără îndoială, el deplânge faptul că femeile sunt atât de geloase, aşa de iraţional de geloase, când nu există absolut nici un motiv pentru gelozie.           Doamna Packington îi dădu din nou dreptate.           — Aşa este. Întrebă repezită: de unde ştiţi toate astea?           — Din statistici, răspunse simplu domnul Parker Pyne.           — Mă simt îngrozitor, se plânse doamna Packington. Întotdeauna am fost o soţie bună pentru George. Îp primii ani de căsătorie, am muncit până cădeam frântă. L-am ajutat în carieră. Nu m-am uitat niciodată la un alt bărbat, îi duc lucrurile la reparat, gătesc bine, casa e curată şi fac economii. Şi-acum, când am ajuns şi noi în rând cu lumea şi-am putea să ne distrăm, să călătorim şi să facem atâtea lucruri pe care le-am visat odinioară, poftim, asta!           Oftă, înghiţi în sec. Domnul Parker Pyne dădu grav din cap.           — Vă asigur că înţeleg perfect cazul dumneavoastră.           — Şi puteţi face ceva?           Puse întrebarea aproape în şoaptă.           — Desigur, dragă doamnă. Există o cale de vindecare. O, da, există.           — Care este aceasta?           Ea aştepta cu ochii mari şi curioşi. Domnul Parker Pyne spuse calm şi ferm:           — Vă veţi lăsa în seama mea şi onorariul este de 200 de guinee.           — Două sute de guinee!           — Exact. Puteţi să vă permiteţi să plătiţi un asemenea onorariu, doamnă Packington. Suma vi se cere pentru o „operaţie”. Fericirea e la fel de importantă ca şi sănătatea fizică.           — Vă plătesc după aceea, îmi închipui?           — Dimpotrivă, o contrazise domnul Parker Pyne. Îmi veţi plăti în avans.           Doamna Packington se ridică.           — Mă tem că nu văd de ce…           — Să cumpăraţi mâţa în sac? Râse domnul Parker Pyne. Da, poate aveţi dreptate. Riscaţi o grămadă de bani.           Ştiţi, trebuie să aveţi încredere în mine. Trebuie să plătiţi şi să vă încercaţi şansa. Aceştia sunt termenii mei.           — Două sute de guinee!           — Exact. Două sute de guinee. E o groază de bani. La revedere, doamnă Packington. Daţi-mi de ştire dacă v-aţi hotărât.           Dădu mâna cu ea, zâmbind netulburat. După ce plecă, el apăsă pe un buton de pe birou. O tânără cu o înfăţişare neatrăgătoare şi ochelari apăru.           — Un dosar, vă rog, domnişoară Lemon. Şi, spuneţi-i lui Claude că s-ar putea să am curând nevoie de el.           — O nouă clientă?           — O nouă clientă. Pentru moment a luat altă direcţie, dar se va întoarce. Probabil, după-amiază pe la patru. S-o lăsaţi să intre.           — Lista A?           — Lista A desigur. Interesant cum fiecare crede că propriul său caz e unic. Da, da, pune-l în gardă de Claude. Spuneţi-i să nu fie prea exotic. Fără parfum şi ar face bine să-şi taie părul scurt.           La patru şi un sfert, doamna Packington intră din nou în biroul domnului Parker Pyne. Scoase un carnet cu file de cec, îi completă una şi i-o înmână. Primi în schimb o chitanţă.           — Şi acum? Întrebă doamna Packington uitându-se la el, plină de speranţă.           — Şi acum, zise domnul Parker Pyne zâmbind, vă veţi întoarce acasă. Mâine, cu prima poştă, veţi primi anumite instrucţiuni pe care voi fi bucuros dacă le veţi îndeplini.           Doamna Packington se duse acasă într-o stare de plăcută aşteptare. Domnul Packington sosi într-o dispoziţie defensivă, pregătit să-şi apere poziţia dacă scena de la micul dejun avea să se repete. Se simţi uşurat când descoperi că soţia sa nu părea să se afle într-o poziţie combativă. Era neobişnuit de gânditoare.           George asculta radioul şi se întreba dacă fetiţa aia scumpă, Nancy, îl va lăsa să-i cumpere o haină de blană. Ştia că era foarte mândră. Nu vroia s-o jignească. Totuşi, se plânsese de frig. Haina aceea de stofă a ei era un lucru ieftin; nu-i ţinea de cald. Ar putea pune problema aşa, dacă nu s-ar supăra, poate…           Curând vor petrece o altă seară în oraş. Era o plăcere să duci o fată ca aia la un restaurant elegant. Îşi dădea seama cum diferiţi tineri îl invidiau. Era deosebit de drăguţă. Şi ea îl plăcea, îi spusese că el un i se părea câtuşi de puţin bătrân.           Ridică ochii şi întâlni privirea soţiei. Se simţi deodată vinovat, ceea ce îl agasă. Ce femeie încuiată, suspicioasă era Maria! Îi purta pică pentru micile iui clipe de fericire.           Închise radioul şi se duse la culcare.           Doamna Packington primi două scrisori neaşteptate în dimineaţa următoare. Una reprezenta un formular tipărit prin care se confirma vizita la un celebru cosmetician. A doua privea vizita la un croitor. A treia scrisoare era din partea domnului Parker Pyne care-i cerea să-i facă plăcerea de a accepta invitaţia să ia prânzul la Ritz în ziua aceea.           Domnul Packington îi spuse în treacăt că s-ar putea, să nu vină acasă la cină în seara aceea întrucât trebuia să se vadă cu un om de afaceri. Doamna Packington dădu doar din cap absentă şi domnul Packington ieşi pe uşă felicitându-se că a scăpat de tărăboi.           Specialistul cosmetician a fost impresionant. V-aţi neglijat atât! Dar de ce doamnă? Ar fi trebuit să mă ocup de dumneavoastră cu ani în urmă. Totuşi, nu era prea târziu.           S-au ocupat mult de faţa ei: a fost masată în fel şi chip, ţinută sub aburi. I-au aplicat nămol. Şi creme. A fost pudrată. Şi alte tuşe finale.           În cele din urmă i s-a dat o oglindă. „Cred că arăt mai tânără”, se gândi în sinea ei.           Ora la croitor a fost ia fel de palpitantă. A ieşit simţindu-se elegantă, modernă, în pas cu moda.           La unu şi jumătate, doamna Packington sosi la întâlnirea de la Ritz. Domnul Parker Pyne, impecabil îmbrăcat şi respirând atmosfera aceea de siguranţă liniştitoare, o aştepta.           — Sunteţi încântătoare, exclamă el, privind-o de sus în jos cu un ochi experimentat. Mi-am luat permisiunea să vă comand un cocteil „White Lady”.           Doamna Packington, care nu avea obiceiul să bea cocteiluri, nu protestă. În timp ce sorbea din lichidul înviorător, cu plăcere, îşi asculta instructorul său binevoitor.           — Soţul dumeavoastră, doamnă Packington, zicea domnul Parker Pyne, trebuie făcut să vegheze. Înţelegeţi… Să vegheze. În acest scop, am să vă prezint un tânăr prieten de-al meu. O să serviţi prânzul cu el astăzi.           În acel moment, un tânăr veni, uitându-se în dreapta şi în stânga. Îi descoperi pe domnul Parker Pyne şi se apropie politicos de ei.           — Domnul Claude Luttrell, doamnă Packington.           Domnul Claude Luttrell avea pesemne aproape vreo treizeci de ani. Era delicat, manierat, perfect îmbrăcat, extrem de frumos.           — Încântat să vă cunosc, murmură el.           Trei minute mai târziu, doamna Packington se afla în faţa noului său mentor la o măsuţă pentru două persoane.           La început a fost timidă, dar, curând, domnul Luttrell o făcu să se simtă în largul ei. Cunoştea bine Parisul şi petrecuse foarte mult timp pe Riviera. O întrebă pe doamna Packington dacă-i plăcea să danseze. Ea răspunse afirmativ, dar că dansa rareori întrucât domnului Packington nu-i plăcea să iasă serile.           — Dar nu poate să fie atât de nedrept şi să vă ţină acasă, spuse Claude Luttrell zâmbind şi etalându-şi dentiţia sa strălucitoare. În zilele noastre, femeile nu trebuie să tolereze gelozia masculină.           Doamna Packington era cât pe-aci să spună că nu se punea problema geloziei. Dar se abţinu. În fond, era o idee agreabilă.           Claude Luttrell vorbi ca un cunoscător despre cluburile de noapte. Au convenit ca în seara următoare doamna Packington şi domnul Luttrell să descindă la popularul „Arhanghelul Minor”.           Doamna Packington a avut emoţii ca să aducă la cunoştinţă soţului acest lucru. Simţea că George o va considera extravagantă şi ridicolă. Dar fu scutită de orice necaz îr. Privinţa asta. Nu fusese în stare să i-o spună la micul dejun şi la ora două primi un mesaj telefonic că domnul Packington va lua cina în oraş.           Seara a fost splendidă. Doamna Packington fusese o bună dansatoare înainte de a se mărita şi, sub îndrumarea pricepută a lui Claude Luttrell, învăţă rapid paşii moderni. O felicită pentru rochia ei de seară, precum şi pentru coafură. (I se reţinuse o oră în dimineaţa aceea la un coafor cunoscut). Luându-şi la revedere, el îi sărută mâna într-o manieră care o răscoli. Doamna Packington nu mai petrecuse o asemenea seară de ani de zile.           Urmară zece zile uluitoare. Doamna Packington lua prânzul în oraş, mergea la ceaiuri, dansa, cina şi frecventa cluburi. A aflat totul despre copilăria tristă a lui Claude Luttrell. I s-au povestit şi nefericitele circumstanţe în care tatăl său îşi pierduse toţi banii, li vorbi despre tragica sa poveste de iubire şi despre sentimentele sale înveninate împotriva femeilor în general.           În a unsprezecea zi, dansau la „Amiralul Roşu”. Doamna Packington îşi zări soţul înainte ca el s-o vadă. George era cu domnişoara de Sa birou. Amândouă cuplurile dansau.           — Helo, George, îi strigă uşor doamna Packington când ochii lor se întâlniră.           Imens de amuzată, ea îşi văzu soţul înroşindu-se treptat de uimire. Aceasta era amestecată cu o expresie de vinovăţie desconspirată.           Doamna Packington se simţea, în mod amuzant, stăpână pe situaţie. Bietul bătrânel George! După ce reveni la masa ei, îi privi. Ce masiv era, cât de chel, ce greoi se mişca! Dansa în stilul de acum douăzeci de ani. Bietul George, cât de mult dorea să fie tânăr! Şi biata fată cu care dansa trebuia să se prefacă încântată. Acum arăta destul de plictisită, cu faţa peste umărul lui, unde el nu putea s-o vadă.           Situaţia ei era cu mult mai mult de invidiat, se gândi mulţumită doamna Packington. Se uită la Claude cel perfect, acum tăcut, cu mult tact. Ce bine o înţelegea el. Claude n-o contrazicea niciodată, aşa cum o fac inevitabil soţii după un număr de ani.           Se uită din nou la el. Ochii îi se întâlniră. El zâmbi; ochii săi negri, frumoşi, aşa de melancolici, aşa de romantici priveau cu tandreţe la ea.           — Dansăm? Murmură ei.           Erau din nou pe ring. Era divin.           Era conştientă că privirea stingherită a lui Geroge îi urmărea. Îşi reaminti că dorise să-l facă pe George gelos. Dar cât timp trecuse de atunci! Acum nu dorea deloc ca George să fie gelos. L-ar putea supăra. Dar de ce să se supere, bietul de el? Toţi erau aşa de fericiţi…           Domnul Packington ajunse acasă cu o oră înaintea consoartei sale. Arăta uluit şi nesigur.           — Hm, deci te-ai întors, remarcă el.           Doamna Packington aruncă un şal de seară care o costase patruzeci de guinee chiar în acea dimineaţă.           — Da, m-am întors, zise ea zâmbind.           George tuşi.           — Cam… Cam ciudat să te întâlnesc!           — Nu-i aşa?           — Da, m-am gândit c-ar fi un gest frumos s-o duc pe fata aia undeva. Are o mulţime de necazuri acasă. M-am gândit… Ştii, să fac un bine.           Doamna Packington dădu din cap. „Bietul bătrânel George, legănându-se ca o matahală pe picioarele iui, transpirând şi simţindu-se atât de încântat de el însuşi”, se gândi în sinea ei.           — Cine-i tipul ăla? Nu-i cunosc, nu-i aşa?           — Îl cheamă Luttrell. Claude Luttrell.           — Cum de-ai dat de ei?           — O, cineva mi l-a prezentat, spuse vag doamna Packington.           — Cam ciudat lucru din partea ta să te duci să dansezi… la vârsta ta. Draga mea, nu trebuie să te faci de râs!           Doamna Packington zâmbi. Ea se simţea prea generoasă faţă de tot universul în general ca să-i dea un răspuns pe măsură.           — O schimbare e întotdeauna plăcută,spuse ea amabilă.           — Ştii, trebuie să ai grijă. O mulţime din aceşti „peşti” bântuie pe aici. Câteodată, femeile între două vârste se dau în spectacol. Eu doar te avertizez draga mea. Nu-mi place să te văd făcând ceva nepotrivit.           — Experienţa mi se pare foarte binefăcătoare, răspunse doamna Packington.           — Mă rog!           — Cred că şi pentru tine e la fel, continuă blând doamna. Cel mai important lucru e să fii fericit, nu-i aşa? Îmi amintesc c-ai spus-o într-o dimineaţă la micul dejun, acum vreo zece zile.           Soţul o privi aspru, dar expresia ei era lipsită de sarcasm. Căsca.           — Trebuie să mă duc la culcare. Apropo, George, am fost al naibii de extravagantă în ultimul timp. O să vină nişte note de plată imense. Nu te superi, nu-i aşa?           — Note de plată?           — Da. Pentru haine şi masaj. Tratamentul şi coafatul părului. Am fost îngrozitor de risipitoare… Dar ştiu că n-o să te superi.           Urcă scările. Domnul Packington rămase cu gura căscată. Maria fusese uimitor de înţelegătoare în privinţa afacerii din seara aceasta; păruse că nu-i pasă deloc. Dar era păcat că se apucase deodată să cheltuie bani. Maria – întruchiparea modelului femeii econoame!           Femeile! George Packington dădu din cap nemulţumit. Economiile sale pe care fraţii fetei ăleia le primiseră în ultimul timp. Da, fusese bucuros să-i ajute la greu. Totuşi, la dracu’ cu toate, lucrurile nu mergeau prea bine în City. Oftând, domnul Packington urcă şi el treptele. Câteodată, cuvintele care nu-şi fac efectul imediat ţi le reaminteşti mai târziu. Abia în dimineaţa următoare anumite vorbe pronunţate de domnul Packington se strecurară în subconştientul soţiei: peşti, femei între două vârste, s-au făcut de ruşine.           Doamna. Packington era curajoasă din fire. Se aşeză şi înfruntă faptele. Un gigolo. Citise totul despre gigolo în ziare. Citise, de asemenea, despre extravaganţele femeilor între două vârste.           Claude era un gigolo? Credea că da. Atunci, acestora li se plăteşte pe când Claude plătea întotdeauna pentru ea. Da, dar era domnul Parker Pyne cel care plătea, nu Claude… Sau, mai bine zis, erau cele două sute de guinee ale sale.           Era ea o proastă între două vârste? Îi râdea în spate Claude Luttrell? La gândul ăsta se înroşi toată.           Ei, şi ce-i cu asta? Claude era un gigolo ea o proasiă de femeie între două vârste. Se gândi că ar trebui să-i dăruiască ceva. O tabacheră de aur. Aşa ceva.           Un ciudat impuls o conduse la magazinul „Asprey” Alese tabachera şi plăti. Urma să se întâlnească cu Claude la „Claridge” pentru prânz.           Cum sorbeau din cafea, o scoase din geantă.           — Un mic cadou, murmură ea. El ridică privirea şi se încruntă.           — Pentru mine?           — Da, sper să-ţi placă.           Puse mâna pe ea şi i-o azvârli violent înapoi pe faţa de masă.           — De ce mi-ai dat-o? N-o primesc, ia-o înapoi. Ia-o înapoi, îţi zic.           Era supărat Din ochii lui negri ieşeau scântei.           Ea şopti „îmi pare rău” şi o puse înapoi în geantă.           Toată ziua a persistat un aer de tensiune între ei.           În dimineaţa următoare îi telefonă.           — Trebuie să te văd. Pot să vin la tine acasă după-amiază?           Îi spuse să vină la ora trei.           Sosi foarte palid, foarte crispat. Se salutară. Tensiunea era şi mai evidentă.           Deodată sări în picioare şi o înfruntă.           — Ce-ţi închipui că sunt eu? Pentru asta am venit să te întreb. Suntem prieteni, nu-i aşa? Da, prieteni. Dar, cu tcaâe acestea, crezi că sunt un gigolo. O fiinţă care trăieşte de pe urma femeilor. Un pierde – vară. Aşa crezi, nu-i aşa?           — Nu, nu.           Ei nu-i acceptă protestele. Se făcuse foarte alb la faţă.           — Ba aşa crezi! Ei bine, e adevărat. De asta am venit să-ţi spun. E adevărat! Am primit ordine să te scot în iume, să te distrez, să fac pe îndrăgostitul, să te determin să uiţi de bărbatul tău. Asta a fost slujba mea. Oribilă, nu?           — De ce-mi spui mie toate astea? Întrebă ea.           — Pentru că am terminat cu ea. Nu mai pot să continui aşa. Nu cu tine. Eşti cu totul altfel. Eşti tipul de femeie în care aş putea să am încredere, pe care aş adora-o. Crezi că spun asta doar aşa; că asta e o parte din joc. Se apropie de ea. Am să-ţi dovedesc că nu este. Plec departe… Din cauza ta. Am să mă îndrept, să devin un bărbat adevărat în locui fiinţei trândave şi asta numai datorită ţie.           O luă deodată în braţele sale. O sărută. Apoi îi dădu drumul şi se depărtă.           — La revedere. Am fost un depravat… Întotdeauna. Dar îţi jur că mă voi schimba de-acum. Îţi reaminteşti că mi-ai spus odată că-ţi place să citeşti anunţurile de la coloana de „comemorări”? În fiecare an, în ziua aceasta vei găsi acolo un mesaj din partea mea, în care îţi voi spune că mă gândesc la tine şi că mă îndrept. Îţi vei da seama atunci de tot ceea ce ai însemnat pentru mine. Şi încă un lucru. N-am luat nimic de la tine. Doresc să păstrezi ceva de-al meu. Îşi scoase un inel simplu de aur cu sigiliu de pe deget. A fost al mamei. Aş vrea să-l ţii tu. Şi acum la revedere.           George Packington veni acasă devreme. Îşi găsi soţia uitându-se la foc cu o privire visătoare. Ea îi vorbi blând, dar cu totui absentă.           — Uite ce e, Maria, izbucni ei. În legătură cu fata aia…           — Da, dragă?           — N-am vrut, n-am vrut niciodată să te supăr, să ştii. Cât despre ea, nu-i nimic între noi.           — Ştiu. Am fost o proastă. Poţi să te întâlneşti în continuare cu ea cât vrei, dacă asta te face fericit.

Oglinda sparta de Agatha Christie Capitolul 1 Miss Marple şedea în dreptul fereastrei. Fereastra dădea înspre grădina care fusese cândva o mare sursă de mândrie pentru ea. Fusese cândva; acum nu mai era cazul. În ultima vreme, când se uita pe fereastră se crispa. De ceva timp nu mai avea voie să muncească în grădină. I se interzisese să se mai aplece, să mai sape, să planteze - în cel mai bun caz avea voie, câte puţin, să cureţe crengile. Bătrânul Laycock venea de trei ori pe săptămână şi îşi dădea silinţa, nu încăpea îndoială. Dar rezultatele strădaniei lui, aşa cum vor fi fiind ele (şi nu erau cine ştie ce) erau strălucite după standardele lui, nu după cele ale stăpânei care îi plătea leafa. Miss Marple ştia exact ce trebuia făcut şi când trebuia făcut, şi nu ezita să‑l instruiscă aşa cum scrie la carte. Bătrânul Laycock nu întârzia apoi să‑şi arate geniul, care consta în exprimarea entuziastă a acordului şi în totala lipsă de randament ulterior. – Aşa‑i cum zici dumneata, coniţă. Acolo punem mecosoapele[1] şi clopoţeii de‑a lungul zidului şi, aşa cum zici, coniţă, trebuie să punem treaba la cale săptămâna viitoare numaidecât. Scuzele lui Laycock erau întotdeauna de bun‑simţ şi semănau izbitor cu cele pe care le prezenta căpitanul George din Trei într‑o barcă [2] pentru a evita să iasă în larg. În cazul căpitanului, vântul venea, întotdeauna, din direcţia greşită, fie suflând dinspre mare, fie dinspre ţărm, fie venea dinspre vestul care nu inspira nimic bun, fie dinspre trădătorul vest. Motivul principal al lui Laycock era vremea. Prea uscată - prea umedă - prea multă ploaie - un iz de îngheţ în aer. Sau, altceva, de o mai mare importanţă, trebuia să vină pe primul loc în topul preocupărilor lui (în genere ceva în legătură cu varza obişnuită sau cea de Bruxelles, sorturi din care îi plăcea să cultive fără măsură). Principiile lui Laycock în materie de grădinărit erau simple şi nici un stăpân, oricât de atotştiutor ar fi fost el, nu putea să‑l dezveţe de ele. Acestea constau în multe ceşti de ceai, dulce şi tare, ca un soi de încurajare a efortului ce avea să fie depus, iar dacă era toamnă, o doză bună de măturare a frunzelor, o straşnică aranjare pe straturi a florilor lui favorite, în majoritate ochiul- boului şi salvie - ca să „dea bine”, cum zicea el - în timpul verii. Era total în favoarea stropirii trandafirilor împotriva păduchilor, dar îi lua cam mult s‑o şi facă, iar când venea vorba să facă şanţuri mai adânci pentru sângele‑voinicului contracara de obicei cu remarca: A, păi să le vezi pe ale mele! Un adevărat deliciu anul trecut şi fără să le fandosească cine ştie ce în prealabil. Ce‑i drept, era devotat stăpânilor lui, le făcea pe plac când venea vorba de pretenţiile lor în materie de horticultură (atâta vreme cât asta nu implica şi muncă prea grea), însă, pentru el, legumele erau cele mai importante lucruri în viaţă; nişte varză creaţă, sau ceva varză de Savoy; florile erau doar capricii după care se înnebuneau damele, de vreme ce altceva mai bun nu aveau de făcut. Îşi exprima afecţiunea aducând în dar ochiul‑boului, salvie, lobelia şi crizanteme de vară. – Am făcut câte ceva la neşte case noi, acolo, la Cartier. Aia vor grădini arătoase, nu glumă. Aveau mai multe plante decât le trebuia, aşa că am mai adus şi io câteva aci şi le‑am pus în loc la trandafirii ăia învechiţi, că nu prea mai arătau aşa de grozav, să ştiţi.     [1] Pronunţie greşită pentru latinescul „meconopsis”, plantă din familia papaveraceae, o specie de maci albaştri (n.tr.) [2] Roman al lui Jerome K. Jerome (n.tr.) teatru radiofonic ..........................https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie 

Din cuvinte reieşea un titlu care-ţi reţinea atenţia, lucru pe care i l-am spus şi prietenului meu Hercule Poirot. Nu ştiam pe nimeni dintre persoane. De aceea, interesul meu era cel al unui om obişnuit. Poirot fu de acord.           — Da, are aerul misterios al Orientului. Lada ar fi putut fi foarte bine a unui iluzionist de pe Tottenham Court Road; totuşi, reporterul care s-a gândit s-o numească „lada din Bagdad” a avut o inspiraţie fericită. Cuvântul „mister” este tot la fel gândit, plasat în juxtapunere, deşi sunt convins că e foarte puţin mister în acest caz. Totul este mai degrabă oribil şi macabru decât misterios..............