Agatha Christie

Disparitie misterioasa de Agatha Christie Un mesager special adusese o notă. Poirot o citi şi o rază de bucurie şi interes îi apăru în privire. Îi dădu drumul omului să plece, spunându-i câteva cuvinte şi apoi se întoarse spre mine.           — Împachetează ceva repede, prietene, mergem la Sharples.           Am tresărit la menţionarea faimoasei reşedinţe de ţară a lordului Alloway. Şef al noului minister al apărării, recent înfiinţat, lordul Alloway era un membru de bază al cabinetului. Ca şi sir Ralph Curtis, conducătorul unei mari firme de construcţii, el se făcuse remarcat în Camera Comunelor şi acum se vorbea deschis despre el ca un om de viitor şi ca despre candidatul cel mai posibil la funcţia de prim ministru, dacă zvonurile despre starea sănătăţii domnului David Macadam s-ar fi dovedit fondate.           Un mare Rolls-Royce ne aştepta jos şi când am început să rulăm în întuneric l-am copleşit pe Poirot cu întrebări.           — Ce naiba ar putea vrea de la noi la ora asta aşa târzie? L-am întrebat. Era trecut de 11.           Poirot dădu din cap.           — Ceva extrem de urgent, fără îndoială.           — Îmi amintesc, am spus eu, că acum câţiva ani a fost un scandal destul de urât în legătură cu Ralph Curtis, care pe atunci, cred, făcuse nişte speculaţii cu acţiuni. În cele din urmă a fost achitat, însă, probabil, ceva de felul ăsta s-a întâmplat din nou.           — Dar n-ar fi fost deloc necesar să trimită după mine în mijlocul nopţii, prietene.           I-am împărtăşit opinia şi restul călătoriei s-a desfăşurat în linişte. După ce a părăsit Londra, puternica maşină acceleră şi sosirăm la Sharples în mai puţin de o oră.           Un majordom impunător ne conduse de îndată într-un mic birou unde lordul Alloway ne aştepta. Se ridică să ne întâmpine un om înalt, uscăţiv care părea totuşi să radieze putere şi vitalitate.           — Domnule Poirot, sunt încântat să vă văd. Este pentru a doua oară când guvernul apelează la serviciile dumneavoastră. Îmi amintesc foarte bine ce-aţi făcut pentru noi în timpul războiului, când primul ministru a fost răpit în modul acela uimitor. Deducţiile dumneavoastră excelente şi, aş adăuga, discreţia dumneavoastră – au salvat situaţia.           Ochii lui Poirot străluciră o clipă.           — Să înţeleg atunci, milord, că este încă un caz discret?           — În cel mai înalt grad. Sir Harry şi cu mine… Oh, să fac prezentările – amiral sir Harry Weardale, şeful marinei – domnul Poirot şi… Să-mi amintesc, căpitanul…           — Hastings, l-am ajutat eu.           — Am auzit de multe ori de dumneavoastră domnule Poirot, spuse sir Harry, dându-i mâna. Este o afacere excepţională şi dacă aţi putea-o soluţiona, v-am fi extrem de recunoscători.           Mi-a plăcut pe dată de şeful marinei, un marinar solid, direct, un tip sigur, de modă veche.           Poirot se uită întrebător la amândoi şi Alloway începu povestirea.           — Desigur, înţelegeţi că totul e secret, domnule Poirot. Am pierdut ceva extrem de important. Planurile noului tip de submarin „Z” ne-au fost furate.           — Când s-a întâmplat asta?           — În seara aceasta, acum mai puţin de trei ore. Vă puteţi da seama, domnule Poirot de dimensiunile catastrofei. Este esenţial ca pierderea să nu devină publică. Am să vă spun faptele cât mai concis posibil. Musafirii mei în acest weekend au fost amiralul, aici prezent, soţia şi fiul său, doamna Conrad, o doamnă binecunoscută în societatea londoneză. Doamnele s-au retras să se culce devreme – pe la ora 10; la fel şi domnul Leonard Weardale. Sir Harry se află aici parţial în scopul de a discuta cu mine construcţia acestui nou tip de submarin. Ca urmare, i-am cerut domnului Fitzroy, secretarul meu, să scoată planurile din seiful care se află în colţul acela şi să mi le pregătească şi, de asemenea, să aducă şi alte documente ce aveau legătură cu subiectul în discuţie. În timp ce el se îndeletnicea cu asta, amiralul şi cu mine ne plimbam pe terasă, fumând trabucuri în plăcuta atmosferă caldă de iunie. Am terminat de fumat şi de discutat şi ne-am hotărât să ne apucăm de treabă. În momentul în care ne-am întors de la capătul terasei, mi s-a părut că văd o umbră strecurându-se pe fereastra franceză de acolo, traversând terasa şi apoi dispărând. Totuşi, nu i-am dat deloc atenţie. Ştiam că Fitzroy era în camera asta şi niciodată nu mi-a trecut prin cap că s-ar putea întâmpla ceva rău. Desigur, asta e vina mea. Deci, ne-am întors de pe terasă şi-am intrat în încăpere prin fereastră în acelaşi moment în care Fitzroy a pătruns din hol.           — Ai pregătit tot ce aveam nevoie, Fitzroy? L-am întrebat.           — Cred că da, lord Alloway. Toate documentele sunt pe biroul dumneavoastră, răspunse el. Şi-apoi ne ură noapte bună.           — Aşteaptă doar o clipă, am zis, îndreptându-mă spre birou. S-ar putea să am nevoie de ceva despre care nu ţi-am spus.           M-am uitat repede prin hârtiile care erau aşezate acolo.           — Ai uitat ceea ce era mai important dintre toate, Fitzroy, am zis. Planurile propriu zise ale submarinului!           — Planurile sunt chiar deasupra, lord Alloway.           — Dar nu, nu sunt, i-am răspuns, răsfoind documentele.           — Dar le-am pus acolo acum mai puţin de un minut!           — Bine, dar nu mai sunt aici, i-am zis.           Fitzroy se apropie cu o expresie uimită. Lucrurile păreau incredibile. Ne-am uitat prin toate documentele de pe birou; am răscolit seiful, dar în cele din urmă a trebuit să ne consolăm că documentele dispăruseră… Şi dispăruseră în scurtul interval de circa trei minute în care Fitzroy lipsise din încăpere.           — Dar de ce plecase din încăpere? Interveni Poirot brusc.           — Asta l-am întrebat şi eu, exclamă sir Harry.           — Se pare, spuse lordul Alloway, că, exact în momentul când terminase cu aranjatul documentelor pe biroul meu, a fost surprins de ţipătul unei femei. Se repezi în hol. Pe scară o văzu pe camerista franţuzoaică a doamnei Conrad. Fata arăta supărată şi albă la faţă şi spuse că văzuse o stafie – o siluetă îmbrăcată în alb, care se mişca fără zgomot. Fitzroy râse de spaima acesteia şi-i spuse, mai mult sau mai puţin politicos, să nu facă pe proasta. Apoi se întoarse în camera asta în care intram şi noi.           — Totul pare foarte clar, aprecie Poirot căzut pe gânduri. Singura problemă e dacă servitoarea a ajutat în calitate de complice? A ţipat în complot cu tovarăşul ei care lucra afară sau el aştepta acolo doar în speranţa că i s-ar ivi ocazia? Cred că era un bărbat, nu o femeie ceea ce aţi văzut.           — Nu pot să vă spun, domnule Poirot. A fost doar o umbră.           Amiralul bufni într-un fel atât de deosebit încât nu putea să nu atragă atenţia.           — Cred că domnul amiral are ceva de zis, spuse Poirot liniştit cu un uşor zâmbet. Aţi văzut umbra asta, sir Harry?           — Nu, n-am văzut-o răspunse celălalt. Şi nici Alloway. Ramura unui copac s-a mişcat, sau cam aşa ceva şi abia după aceea, când am descoperit furtul, el a tras concluzia că cineva traversase terasa. Imaginaţia i-a jucat o festă, asta-i tot.           — De obicei nu prea mi se spune c-aş avea multă imaginaţie, zise lordul Alloway zâmbind.           — Prostii, toţi avem imaginaţie. Cu toţii putem crede c-am văzut mai mult decât e adevărat. Am petrecut o viaţă pe mare şi am ochii mai buni decât ai unuia de pe uscat. Mă uitam direct pe terasă şi aş fi văzut şi eu acelaşi lucru dacă ar fi fost ceva.           Era foarte hotărât în privinţa asta. Poirot se ridică şi se îndreptă repede spre fereastră.           — Îmi permiteţi? Întrebă el. Trebuie să rezolvăm problema asta dacă se poate.           Ieşi pe terasă şi noi îl urmarăm. Îşi scoase o lanternă din buzunar şi lumină stratul de iarbă de la marginea terasei.           — Unde a traversat terasa, milord? Întrebă el.           — Aş zice de partea cealaltă a ferestrei.           Poirot continuă să mai lumineze locurile cu lanterna câteva minute, străbătând terasa până-n capăt şi-napoi. Apoi o stinse şi se îndreptă din umeri.           — Sir Harry are dreptate şi dumneavoastră greşiţi, milord, spuse el liniştit. A plouat serios mai devreme în seara asta. Oricine ar fi trecut prin iarbă ar fi trebuit să lase urme de paşi. Dar nu sunt… Niciuna.           Privirea sa trecu de la un bărbat la celălalt. Lordul Alloway arăta uimit şi nu prea convins; amiralul îşi exprimă în mod gălăgios satisfacţia.           — Ştiam că nu puteam să dau greş, declară el. Am încredere în ochii mei în orice situaţie.           Era însăşi imaginea unui bătrân şi cinstit lup de mare, încât nu mi-am putut reţine un zâmbet.           — Asta ne face să ne rezumăm la oamenii din casă, spuse calm Poirot. Să intrăm. Acum, milord, în timp ce domnul Fitzroy vorbea cu camerista pe scară, ar fi putut cineva să se folosească de ocazie şi să ne intre în bibliotecă dinspre hol?           Lordul Alloway negă, dând din cap.           — Absolut imposibil, ar fi trebuit să treacă pe lângă el ca s-o facă.           — Dar domnul Fitzroy – sunteţi sigur de el, da?           Lordul Alloway se înroşi.           — Absolut, domnule Poirot. Răspund de loialitatea secretarului meu. Este imposibil ca el să fie implicat în afacere în vreun fel.           — Totul pare imposibil, remarcă Poirot cam sec. Poate că planurile şi-au pus o pereche de aripi şi-au zburat – comme ça! Bătu din buze ca un comic heruvim.           — Toată afacerea este imposibilă, declară nerăbdător lordul Alloway. Dar vă rog, domnule Poirot, nici să nu vă gândiţi să-l suspectaţi pe Fitzroy. Gândiţi-vă doar, dacă ar fi dorit să ia planurile, nimic n-ar fi fost mai uşor pentru el decât să le copieze fără să-şi dea osteneala de a le fura?           — Aici, milord, spuse Poirot aprobator, aţi făcut o remarcă bien juste – văd că aveţi o minte ordonată şi metodică. L'Angleterre poate să fie fericită că vă are.           Lordul Alloway păru cam stânjenit de această neaşteptată explozie de laude. Poirot se reîntoarse la chestiune.           — Camera în care aţi stat toată seara…           — Da, sufrageria?           — Şi ea are o fereastră care dă pe terasă, căci, îmi amintesc, aţi spus că aţi ieşit pe acolo. N-ar fi fost posibil ca cineva să iasă prin fereastra de la sufragerie şi să intre prin asta de la birou, în timp ce domnul Fitzroy ieşise din cameră şi să se reîntoarcă în sufragerie în acelaşi fel?           — Dar l-am văzut atunci, obiectă amiralul.           — Nu, dacă eraţi cu spatele, mergând în direcţia opusă.           — Fitzroy a lipsit din cameră numai câteva minute, atât timp cât ne-a luat să mergem până la capătul terasei şi înapoi.           — Nu contează – este o posibilitate – de fapt, singura, după cum stau lucrurile.           — Dar nu era nimeni în sufragerie când am ieşit, spuse amiralul.           — Poate au venit după aceea.           — Vreţi să spuneţi, zise lordul Alloway rar, că atunci când Fitzroy a auzit-o pe fată ţipând şi a ieşit, cineva era deja ascuns în sufragerie şi că ei au intrat şi au ieşit prin ferestre şi apoi au plecat din sufragerie după ce Fitzroy s-a întors în camera asta?           — Mintea dumneavoastră metodică din nou, spuse Poirot înclinându-se.           — Dumneavoastră explicaţi lucrurile perfect.           — Să fi fost vreunul dintre servitori?           — Sau vreun musafir. Camerista doamnei Conrad a ţipat.           — Exact, ce-mi puteţi spune despre doamna Conrad?           Lordul Alloway se gândi pentru o clipă.           — Vă spuneam că este o doamnă bine cunoscută în societate. E adevărat că dă petreceri mari şi se duce peste tot. Dar se ştie foarte puţin despre adevărata ei origine şi despre cum şi-a petrecut viaţa în trecut. Este o doamnă care frecventează foarte mult cercurile diplomatice şi ale Foreign Office-ului. Serviciul secret ar vrea să ştie de ce.           — Înţeleg, spuse Poirot. Şi ea a fost invitată aici în weekendul ăsta…           — Ca s-o putem observa mai îndeaproape, să zicem.           — Parfaitment! S-ar fi putut ca ea să vă fi făcut foarte frumuşel figura.           Lordul Alloway arăta cam încurcat şi Poirot continuă.           — Spuneţi-mi, milord, s-a făcut vreo referinţă în prezenţa ei în legătură cu subiectele pe care dumneavoastră şi amiralul urmaţi să le discutaţi împreună?           — Da, recunoscu celălalt. Sir Harry a spus: „Şi acum hai la submarinul nostru! La treabă!” sau ceva de felul ăsta.           — Înţeleg, făcu Poirot pe gânduri. Milord este foarte târziu, dar afacerea e urgentă. Aş vrea să chestionez pe membrii acestei petreceri familiare, imediat dacă este posibil.           — Bineînţeles că se poate aranja, răspunse lordul Alloway. Lucrul dificil este că n-am vrea să se afle mai mult decât trebuie. Sigur, nu-i nici o pro-blemă cu lady Juliet Weardale şi cu tânărul Leonard, dar doamna Conrad, dacă nu e vinovată, se află într-o situaţie diferită. Poate că ar trebui să menţionaţi numai că lipseşte un document important, fără să specificaţi de ce fel sau să intraţi în circumstanţele dispariţiei sale.           — Exact asta îmi propuneam şi eu, sublinie Poirot, plin de satisfacţie. De fapt, în toate trei cazurile. Domnul amiral să mă ierte, dar chiar şi cele mai bune soţii…           — Nu mă interesează, făcu sir Harry. Toate femeile pălăvrăgesc, scumpele de ele! Aş vrea ca Juliet să vorbească mai mult şi să joace bridge ceva mai puţin. Dar aşa sunt femeile în zilele noastre, niciodată nu sunt fericite dacă nu dansează sau nu joacă cărţi. Să-i trezesc pe Juliet şi pe Leonard, nu-i aşa Alloway?           — Mulţumesc. Am s-o chem pe camerista franţuzoaică. Domnul Poirot doreşte s-o vadă şi ea poate să-şi trezească stăpâna. Mă duc să aranjez asta acum. Între timp, îl trimit aici pe Fitzroy.           Domnul Fitzroy era un tânăr palid, subţire, cu pince-nez şi o expresie efeminată. Declaraţia sa a coincis practic cuvânt cu cuvânt cu ceea ce lordul Alloway ne spusese deja.           — Dumneavoastră personal ce credeţi, domnule Fitzroy?           Domnul Fitzroy ridică din umeri.           — Fără îndoială, cineva care ştia ce avea să urmeze aştepta afară ca să i se ivească ocazia. Putea să vadă prin fereastră ceea ce se întâmpla în cameră şi să se strecoare înăuntru când eu am plecat. Păcat că lordul Alloway n-a pus să fie urmărit tipul atunci când l-a văzut.           Poirot nu l-a contrazis, în schimb l-a întrebat:           — Crezi povestea cameristei – c-a văzut o fantomă?           — Ei, nu prea, domnule Poirot!           — Vreau să spun, că ea chiar a crezut asta?           — O, în această privinţă nu pot să mă exprim. Părea, în mod sigur, cam supărată. Se ţinea cu mâinile de cap.           — Aha! Strigă Poirot cu aerul unuia care a făcut o descoperire. Chiar aşa – şi ea este, fără îndoială, o fată drăguţă?           — Nu i-am luat seama în mod deosebit, spuse domnul Fitzroy pe un ton reţinut.           — Ai văzut-o şi pe stăpâna ei, da?           — De fapt, am văzut-o. Era sus, în capul scărilor şi o striga „Léonie!” Apoi m-a văzut şi, bineînţeles, s-a retras.           — Sus, spuse Poirot, încruntându-se.           — Bineînţeles, îmi dau seama că totul este foarte neplăcut pentru mine, sau mai degrabă ar fi fost, dacă lordul Alloway nu l-ar fi văzut din întâmplare pe omul acela plecând într-adevăr. În orice caz, m-aş bucura dacă aţi dori să-mi cercetaţi camera şi să mă percheziţionaţi.           — Chiar doreşti asta?           — Sigur că da.           Nu ştiu ce i-ar fi răspuns Poirot, dar în acel moment reapăru lordul Alloway şi ne informă că cele două doamne, precum şi Leonard Weardale se aflau în sufragerie.           Femeile erau în neglijeuri care le veneau bine. Doamna Conrad era o femeie frumoasă de 35 de ani, cu păr auriu şi o uşoară tendinţă de embonpoint. Lady Juliet Weardale trebuie să fi avut 40 de ani, era înaltă şi brunetă, foarte subţire, încă frumoasă, cu mâini şi picioare superbe şi o purtare neliniştită, buimăcită. Fiul ei era un tânăr subţirel, muieratic, în contrast mare cu tatăl său inimos şi direct, după câte am putut să-mi dau seama.           Poirot i-a dat drumul cu povestioara asupra căreia ne înţelesesem şi apoi le-a explicat că dorea să ştie dacă vreunul auzise sau văzuse ceva în seara aceea, care ar putea să ne ajute.           Adresându-se întâi doamnei Conrad, a întrebat-o dacă ar putea să fie atât de bună şi să-i spună ce făcuse exact.           — Staţi să văd… M-am dus sus. Mi-am sunat camerista. Apoi, pentru că nu-şi făcea apariţia, am ieşit şi am strigat-o. Am auzit-o vorbind pe scări. După ce mi-a periat părul i-am dat drumul – era într-o foarte curioasă stare nervoasă. Am citit o vreme şi-apoi m-am culcat.           — Şi dumneavoastră, lady Juliet?           — M-am dus direct sus şi m-am culcat. Eram foarte obosită.           — Dar cartea ta, dragă? Întrebă doamna Conrad, zâmbind dulce.           — Cartea mea? Lady Juliet se înroşi.           — Da, ştii, când i-am dat drumul Léoniei, urcai scările. Ai spus că ai coborât în sufragerie după o carte.           — O, da, am coborât. Am… Am uitat.           Lady Juliet îşi încleştă nervoasă mâinile.           — Aţi auzit-o pe camerista doamnei Conrad ţipând, milady?           — Nu, nu, n-am auzit-o.           — Ce curios, pentru că trebuie să fi fost atunci în sufragerie.           — N-am auzit nimic, spuse lady Juliet pe un ton mai ferm.           Poirot se întoarse spre tânărul Leonard.           — Monsieur?           — N-am făcut nimic. M-am dus direct sus şi m-am închis înăuntru.           Poirot îşi mângâia bărbia.           — Aşadar, mă tem că n-am nimic aici care să mă ajute. Mesdames et monsieur, regret, regret teribil că v-am deranjat din somn pentru aşa un fleac. Primiţi scuzele mele, vă rog.           Gesticulând şi cerându-şi scuze, îi conduse pe toţi afară. S-a întors cu franţuzoaica, o fată drăguţă, cu o privire îndrăzneaţă. Alloway şi Weardale ieşiseră cu doamnele.           — Acum mademoiselle, spuse Poirot pe un ton răţoit, hai spune-mi adevărul. Nu-mi spune mie basme. De ce-ai ţipat pe scară?           — Ah, monsieur, am văzut o siluetă înaltă, toată în alb…           Poirot o opri, făcând cu arătătorul un gest energic.           — Nu ţi-am spus, fără basme? Stai să ghicesc. Te-a sărutat, nu-i aşa? Domnul Leonard Weardale, vreau să zic?           — Eh bine, monsieur, şi de fapt ce-i un sărut?           — În aceste împrejurări, e cât se poate de natural, răspunse Poirot galant. Că sunt eu sau Hastings aici… Dar spune-mi ce s-a întâmplat.           — A urcat după mine şi m-a prins. M-am speriat şi am ţipat. Dacă aş fi ştiut, n-aş fi ţipat, dar s-a apropiat de mine ca o pisică. Apoi a apărut monsieur le secrétaire. Domnul Leonard a fugit sus pe scări. Şi ce puteam să-i spun? Mai ales unui jeune homme comme ça – tellement comme il faut? Ma foi, am inventat o fantomă.           — Aşa totul se explică, exclamă Poirot bine dispus. Apoi te-ai dus în camera stăpânei tale. Care-i camera, apropo?           — Este la capăt, monsieur. Pe acolo.           — Direct deasupra biroului deci. Bien, mademoiselle, nu te mai reţin şi la prochaine fois, să nu mai ţipi.           După ce-o conduse afară se întoarse spre mine zâmbind.           — Un caz interesant, nu Hastings? Încep să-mi vină câteva mici idei. Et vous?           — Ce făcea Leonard Weardale pe scară? Nu-mi place tânărul acela, Poirot. E o puşlama în adevăratul sens al cuvântului.           — Sunt de acord cu tine, mon ami.           — Fitzroy pare un tip cinstit.           — Lordul Alloway insistă mult asupra acestui aspect.           — Şi totuşi e ceva în comportamentul lui…           — E aproape prea bun ca să fie adevărat? Şi eu am simţit asta. Pe de altă parte, prietena noastră, doamna Conrad, cu siguranţă nu e bună deloc.           — Şi camera ei se află deasupra biroului, am spus eu meditativ, uitându-mă fix la Poirot.           Dădu din cap cu un uşor zâmbet.           — Nu, mon ami, nu pot să cred în mod serios că acea doamnă superbă s-a strecurat jos pe hornul şemineului, sau a coborât cu o frânghie din balcon.           În timp ce vorbeam, uşa se deschise şi spre marea mea surpriză, lady Juliet Weardale intră rapid şi fără zgomot.           — Domnule Poirot, spuse ea aproape pe nerăsuflate, putem vorbi între patru ochi?           — Milady, căpitanul Hastings este ca alter ego al meu. Puteţi vorbi în prezenţa lui ca şi cum n-ar conta, n-ar fi de faţă. Vă rog să luaţi loc.           Se aşeză cu ochii încă fixaţi asupra lui Poirot.           — Ceea ce am de spus e cam dificil. Vă ocupaţi de caz. Dacă documentele vor fi returnate, afacerea va fi încheiată? Vreau să spun, s-ar putea face fără să se mai pună întrebări?           Poirot o privi cu gravitate.           — Staţi să înţeleg, madame. Ele îmi vor fi date mie, aşa-i? Şi eu urmează să le restitui lordului Alloway cu condiţia ca el să nu întrebe de unde le am?           Ea dădu afirmativ din cap.           — Asta am vrut să spun. Dar trebuie să fiu sigură că nu se face… Publicitate.           — Nu cred că lordul Alloway este prea dornic de publicitate, spuse Poirot serios.           — Atunci, acceptaţi? Strigă ea nerăbdătoare după un răspuns.           — O clipă, milady. Depinde cât de repede îmi veţi înmâna documentele.           — Aproape imediat.           Poirot se uită la pendulă.           — Exact, cât de repede?           — Să spunem… Zece minute, şopti ea.           — Accept, milady.           Ieşi grăbită din cameră. Am strâns din buze, ca şi cum aş fi fluierat.           — Poţi să-mi rezumi situaţia, Hastings?           — Bridge, am răspuns succint.           — Ah, îţi aminteşti cuvintele rostite de domnul amiral! Ce nenorocire! Te felicit, Hastings!

                                                                                             Doamna cu văl de Agatha Christie               Observasem de la un timp că Poirot devenise tot mai nesatisfăcut şi mai neliniştit, în ultimul timp nu avusesem cazuri interesante, nimic în care micul meu prieten să-şi poată exersa inteligenţa sa pătrunzătoare şi remarcabilele sale puteri de deducţie.          În dimineaţa aceasta aruncă ziarul cu un nerăbdător „cea!”, o exclamaţie favorită de-a lui care seamănă exact cu strănutatul unei pisici.          — Se tem de mine, Hastings, criminalii din Anglia ta se tem de mine! Când pisica e acasă, şoriceii nu mai vin la brânză!          — Cred că cea mai mare parte dintre ei nici măcar nu ştiu de existenţa ta, am spus râzând.          Poirot se uită la mine cu reproş. El întotdeauna îşi imaginează că întreaga omenire se gândeşte şi vorbeşte de Hercule Poirot. Desigur, devenise faimos la Londra, dar tare mă îndoiam că existenţa sa băga groaza în lumea criminalilor.          — Ce zici de jaful de bijuterii din Bond Street, de ieri în plină zi? L-am întrebat.          — Frumoasă lovitură, zise Poirot admirativ, deşi nu este la înălţimea mea. Pas de finesse. Seulement de l’audace! Un bărbat înarmat cu un baston sparge geamul blindat al vitrinei de la magazinul unui bijutier şi pune mâna pe nişte pietre preţioase. Cetăţenii destoinici îl prind imediat. Un poliţist soseşte. E prins în flagrant delict cu bijuteriile la el. Este dus la poliţie şi atunci se descoperă că pietrele sunt false. El le dăduse pe cele adevărate unui complice – unul din cei mai destoinici cetăţeni menţionaţi mai înainte. Va intra la închisoare – e adevărat; dar când va ieşi, o avere frumuşică îl aşteaptă. Da. N-a fost prost gândit. Dar, eu aş fi făcut-o mai bine. Câteodată, Hastings, regret că am o asemenea dispoziţie morală. Să lucrezi împotriva legii, ar fi plăcut, ca o variaţie.          — Înveseleşte-te, Poirot; ştii că eşti unic în domeniul tău.          — Dar ce e la îndemână de făcut în propriul meu domeniu?          Am ridicat din nou ziarul.          — Iată un englez omorât misterios în Olanda, i-am spus.          — Întotdeauna spun asta şi mai târziu descopăr că el a mâncat peşte conservat şi că moartea este perfect naturală.          — Bine, dacă eşti hotărât să mormăi!          — Tiens! Spuse Poirot, care se dusese spre fereastră. Pe stradă este ceea ce se numeşte în romane „o doamnă în văluri grele”. Ea urcă treptele, sună, vine să ne consulte. Iată o posibilitate pentru ceva interesant. Când cineva este atât de tânără şi frumoasă ca aceasta, nu-şi pune văl pe faţă numai dacă nu este vorba de o mare afacere.          O clipă mai târziu, vizitatoarea noastră fu introdusă. Aşa cum spusese Poirot, avea într-adevăr un văl gros. A fost imposibil să-i distingem trăsăturile până când nu şi-a ridicat-voalul negru de dantelă spaniolă. Atunci mi-am dat seama că intuiţia lui Poirot fusese corectă; doamna era extrem de frumoasă, blondă, cu ochi albaştri. Din simplitatea scumpă a hainelor ei, am dedus imediat că aparţinea straturilor superioare ale societăţii.          — Monsieur Poirot, spuse ea cu o voce blândă, muzicală, sunt în mare încurcătură. Nici nu prea cred că mă veţi putea ajuta, dar am auzit atâtea lucruri minunate despre dumneavoastră, încât am venit ca să mă agăţ de ultima speranţă şi să vă implor să faceţi imposibilul.          — Imposibilul îmi place întotdeauna, spuse Poirot. Continuă, te rog, mademoiselle.          Blânda noastră vizitatoare ezită.          — Dar trebuie să fiţi sinceră, adăugă Poirot. Nu trebuie să-mi ascundeţi nimic.          — O să am încredere în dumneavoastră, spuse fata deodată. Aţi auzit de lady Millicent Castle Vaughan?          Am ridicat capul plin de interes. Anunţul logodnei domnişoarei Millicent cu tânărul duce de Southshire apăruse cu câteva zile mai înainte. Ştiam că ea era a cincea fiică a unui lord irlandez fără nici un ban, iar ducele de Southshire – una din cele mai bune partide din Anglia.          — Eu sunt lady Millicent, continuă fata. Trebuie să fi citit despre logodna mea. Aş fi una dintre cele mai fericite fete din lume, dar, o, domnule Poirot, sunt în mare încurcătură! Există un om, un bărbat oribil, pe nume Lavington; şi el, nu ştiu cum să vă spun. Am scris o scrisoare… Aveam numai şaisprezece ani atunci; şi el… El…          — O scrisoare pe care i-aţi scris-o acestui domn Lavington?          — O, nu, nu lui! Unui tânăr soldat. Ţineam foarte mult la el; a fost omorât în război.          — Înţeleg, spuse Poirot cu blândeţe.          — A fost o scrisoare prostească, o scrisoare indiscretă, să ştiţi, domnule Poirot, nimic mai mult. Dar sunt expresii în ea care… Care ar putea fi altfel interpretate.          — Înţeleg, spuse Poirot. Şi această scrisoare a ajuns în posesia domnului Lavington?          — Da, şi el mă ameninţă că, dacă nu-i dau o sumă enormă de bani, o sumă care este aproape imposibil pentru mine s-o adun, i-o va trimite ducelui.          — Ce porc infect! Am exclamat eu. Îmi cer scuze, lady Millicent.          — N-ar fi înţelept să mărturisiţi totul viitorului dumneavoastră soţ?          — Nu îndrăznesc, domnule Poirot. Ducele are o fire deosebită, gelos şi suspicios şi înclinat să creadă ceea ce-i mai rău. Ar însemna să-mi rup logodna pe loc.          — Doamne, doamne, făcu Poirot, cu o grimasă expresivă. Şi ce doriţi să fac eu, milady?          — Mă gândeam că poate i-aş putea cere domnului Lavington să vă viziteze. I-aş spune că v-am împuternicit să discutaţi problema. Poate aţi reduce din cât cere.          — Ce sumă pretinde?          — Douăzeci de mii de lire – o enormitate. Mă îndoiesc dacă aş putea să adun chiar şi o mie.          — Poate aţi putea împrumuta bani în perspectiva apropiatei căsătorii, dar nu cred că veţi obţine mai mult de jumătate din sumă. Şi apoi, eh bien, îmi repugnă faptul să-l plătiţi! Nu, ingeniozitatea lui Hercule Poirot îi va învinge pe duşmanii dumitale. Trimiteţi-l la mine pe acest domn Lavington. S-ar putea să aducă scrisoarea cu el?          Fata negă:          — Nu cred. Este foarte precaut.          — Cred că nu e nici un dubiu că o are într-adevăr?          — Mi-a arătat-o când am fost la el acasă.          — V-aţi dus la el acasă? Asta a fost foarte imprudent, milady.          — Da? Eram aşa de disperată. Am sperat ca rugăminţile mele să-l poată mişca.          — O, la, la! Lavingtonii din lumea asta nu sunt mişcaţi de rugăminţi. Le-a întâmpinat ca o dovadă de câtă importanţă acordaţi documentului. Unde locuieşte acest fin gentleman?          — La Buona Vista, Wimbledon. M-am dus acolo după ce s-a întunecat… Poirot gemu. I-am spus c-am să informez poliţia, până la urmă, dar el numai a râs într-o manieră urâtă, dispreţuitoare: „Chiar te rog, dragă lady Millicent, fă-o daca aşa doreşti”, a spus el.          — Da, nu prea este o afacere pentru poliţie, murmură Poirot.          — Dar cred că vei fi mai înţeleaptă, a continuat el. Vezi, aici e scrisoarea ta, în această cutiuţă chinezească!” A ţinut-o astfel ca s-o pot vedea. Am încercat să i-o smulg, dar a fost mai iute decât mine. Cu un zâmbet oribil a împăturit-o şi a pus-o la loc în cutioara de lemn „Se va afla în deplină siguranţă aici, te asigur, spuse el, şi cutiuţa însăşi se află într-un loc atât de inteligent încât n-o s-o găseşti niciodată”. Ochii mi s-au întors spre micul safe din perete, dar el a dat din cap şi a râs. „Am un seif mai bun decât acela”, a spus el. O, a fost odios! Domnule Poirot, credeţi că mă puteţi ajuta?          — Ai încredere în Papa Poirot. Am să găsesc o modalitate.          Aceste asigurări sunau foarte bine, m-am gândit, când Poirot, galant, şi-a condus clienta sa blondă jos pe scări. Dar, mi se părea că era o problemă spinoasă. I-am şi spus-o lui Poirot când s-a întors. Mi-a dat dreptate.          — Da, soluţia nu-ţi sare în ochi. Are biciul în mână acest Lavington. Pentru moment, nu văd cum l-am putea încolţi.          Domnul Lavington ne făcu o vizită chiar în după-amiaza aceea. Lady Millicent spusese adevărul când îl descrisese ca pe un tip odios. Simţeam o mâncărime „în talpă”, atât de pronunţată că i-aş fi dat un şut jos pe scări. Îşi dădea aere şi se purta de o manieră insuportabilă, râse cu dispreţ de amabilele sugestii ale lui Poirot şi, în general, se arată stăpân pe situaţie. N-am putut să nu simt că Poirot abia se menţinea la nivelul său. El arăta descurajat şi crispat.....   Continuarea o gasiti la atașamente....             Filmul îl puteți urmări aici......https://latimp.eu/doamna-acoperita-de-vall-film-politist-agatha-christie/        

Dusi de val de Agatha Christie Prolog 1.   În fiecare club există un om plicticos. Coronation Club nu făcea excepţie, iar faptul că un raid aerian se profila la orizont nu schimba cu nimic atmosfera normală. Maiorul Porter, fost ofiţer în armata indiană, îşi foşni ziarul şi îşi drese glasul. Toţi îi evitară privirea, fără folos însă. - Văd că în Times s‑a anunţat moartea lui Gordon Cloade, spuse el. Discret, fireşte. Pe 5 octombrie, în urma unui atac inamic. Nu e dată nici o adresă. De fapt, era chiar lângă căsuţa mea, după colţ. Una din casele alea mari din vârful lui Campden Hill. Sincer să fiu, m‑a şocat puţin. Eu sunt paznic, să ştiţi. Cloade tocmai se întorsese din State. Fusese acolo în afacerea aia cu achiziţiile făcute de guvern. În timp ce se afla acolo s‑a căsătorit. Cu o văduvă tânără... destul de tânără ca să‑i fie fiică. Doamna Underhay. De fapt, îl cunoşteam pe primul ei soţ... îl ştiam din Nigeria. Maiorul Porter făcu o pauză. Nimeni nu manifestă vreun interes şi nu‑i ceru să continue. Toţi îşi ţineau cu perseverenţă ziarele în dreptul feţei, dar era nevoie de mult mai mult ca să‑l descurajezi pe maiorul Porter. El avea întotdeauna poveşti lungi de relatat, în principal despre oameni pe care nimeni nu‑i cunoştea. - Interesant, spuse cu fermitate maiorul Porter, cu ochii absent aţintiţi pe o pereche de pantofi cu botul extrem de ascuţit, un model de încălţăminte pe care îl dezaproba profund. Cum spuneam, sunt paznic. Ciudată afacere explozia asta! A năruit parterul şi a smuls acoperişul. Primul etaj practic n‑a fost atins. Şase oameni erau în casă. Trei servitori - un cuplu căsătorit şi o menajeră, Gordon Cloade, soţia lui şi fratele soţiei. Toţi se aflau la parter, cu excepţia fratelui soţiei, fost membru al unei trupe de comando. El a preferat să stea în confortabilul lui dormitor de la primul etaj şi, fantastic noroc, a scăpat doar cu câteva zgârieturi. (cei trei servitori au fost omorâţi de explozie, iar Gordon Cloade... ei bine, el trebuie că a fost făcut praf. Maiorul Porter făcu iarăşi o pauză. Ochii i se desprinseră de pe pantofii de piele cu botul ascuţit şi urcară. Pantaloni în dungi... haină neagră... capul în formă de ou... mustaţă enormă... Străin, bine‑nţeles! Asta explica pantofii. „Mă întreb ce se va alege de clubul ăsta”, gândi maiorul Porter. „Nici chiar aici nu scapi de străini”. Faptul că străinul părea să acorde întreaga atenţie naraţiunii sale nu atenua câtuşi de puţin prejudecăţile maiorului. - Ea nu poate să aibă mai mult de douăzeci de ani, continuă maiorul Porter. Şi e văduvă pentru a doua oară. Sau, în tot cazul, aşa crede ea... Se opri în speranţa vreunei manifestări de curiozitate, a unei comentariu. Neprimindu‑le, continuă perseverent: - De fapt, am propria mea părere cu privire la toate astea. O afacere bizară. După cum vă spuneam, l‑am cunoscut pe primul ei soţ, Underhay. Un tip cumsecade... Într‑o vreme era comisionar districtual în Nigeria. Era mort după slujba lui... un tip de toată isprava. S-a însurat cu fata asta în Cape Town. Ea se afla acolo cu o trupă de teatru oarecare. Era într‑o situaţie financiară disperată şi drăguţă şi neajutoarată şi tot tacâmul. L-a ascultat pe bietul Underhay vorbind cu foc despre districtul lui şi despre spaţiile largi, şi a suspinat „Ce minunat!”, şi cât vroia să plece şi să scape de toate! Ei bine, s‑a măritat cu el şi a plecat şi a scăpat de toate. Sărmanul om, el era foarte îndrăgostit, dar treaba n‑a mers dintr‑un bun început. Ea ura desişurile şi‑i era groază de băştinaşi şi se plictisea de moarte. Imaginea ei despre viaţă era să ia restaurantele la rând şi să cunoască lumea teatrului şi să sporovăiască despre ea. Singurătatea à deux în junglă nu era de fel genul ei. Reţineţi, eu n‑am cunoscut‑o, toate astea le ştiu de la sărmanul Underhay. Treaba l‑a afectat foarte tare. A făcut un lucru decent - a trimis‑o acasă şi a acceptat să‑i acorde divorţul. Tocmai atunci l‑am cunoscut eu. Era dărâmat şi simţea nevoia să se confesese cuiva. În unele privinţe era un tip ciudat de demodat - era romano‑catolic şi nu agrea divorţul. Mi‑a spus: „Există şi alte căi ca să‑i redai unei femei libertatea”. L-am atenţionat: „Ascultă, băiete, să nu faci vreo prostie. Nici o femeie din lume nu merită să‑ţi tragi un glonţ în cap pentru ea”. Mi‑a răspuns că nu se gândea câtuşi de puţin la asta. „Dar sunt un om singur”, mi‑a spus. „N-am rude care să‑şi facă probleme din pricina mea. Un anunţ al morţii mele ar face din Rosaleen o văduvă, lucru pe care şi‑l doreşte”. „Şi cu dumneata cum rămâne?” l‑am întrebat. „Ei bine, s‑ar putea ca, undeva, la vreo mie de mile de aici, să apară un oarecare domn Enoch Arden care să ia viaţa de la capăt”, mi‑a răspuns. L-am avertizat: „Dar asta s‑ar putea dovedi într‑o bună zi un lucru stânjenitor pentru ea”. „Oh, nu, voi juca până la capăt. Robert Underhay va fi mort definitiv”, m‑a asigurat el. Ei bine, nu m‑am mai gândit la asta, dar şase luni mai târziu am auzit că Underhay murise de friguri undeva în junglă. Băştinaşii lui erau oameni de încredere şi au venit cu un basm credibil şi cu câteva rânduri mâzgălite cu scrisul lui Underhay în care acesta spunea că ei făcuseră tot ce putuseră pentru el dar se temea că e pe ducă şi nu vroia ca cineva să‑i învinuiască pe oamenii lui de moartea sa. Adevărul e că oamenii aceia îi erau foarte devotaţi şi ar fi jurat pentru orice le‑ar fi cerut‑o. Aşa că, asta e... S-ar putea ca Underhay să fi fost îngropat undeva în mijlocul Africii ecuatoriale, după cum s‑ar putea şi să nu fie... iar dacă nu e, doamna Gordon Cloade ar putea avea un şoc într‑o bună zi. Şi să‑i fie învăţătură de minte, aş spune. Eu n‑am cunoscut‑o personal, dar cunosc prea bine genul. L-a adus în sapă de lemn pe sărmanul Underhay. E o poveste interesantă. Maiorul Porter privi în jur dornic să primească o confirmare a acestei aserţiuni. Întâlni două priviri plictisite şi cleioase, privirea pe jumătate pierdută a tânărului domn Mellon şi atenţia plicticoasă a lui monsieur Hercule Poirot. Apoi, se auzi foşnetul unui ziar şi un bărbat cărunt cu un chip absolut impasibil se ridică repede din fotoliul de lângă cămin şi ieşi. Maxilarul maiorului Porter căzu, iar tânărul domn Mellon scoase un uşor fluierat. - Aţi făcut‑o! spuse el. Ştiţi cine era? - Domnul să mă ajute, rosti oarecum agitat maiorul Porter. Desigur. Nu suntem în relaţii strânse, dar ne cunoaştem... Jeremy Cloade, nu‑i aşa, fratele lui Gordon Cloade? Pe cuvântul meu, ce penibil! Dacă ştiam... - E avocat, spuse tânărul domn Mellon. Pariez că vă intentează proces de defăimare, sau calomnie sau ceva în genul ăsta. Tânărului domn Mellon îi făcea o deosebită plăcere să creeze panică şi deznădejde în asemenea localuri, întrucât nu era interzis de apărarea drepturilor consumatorilor. Maiorul Porter continuă să se agite. - Ce regretabil! Absolut regretabil! - Deja în seara asta tot Warmsley Heath va fi în temă, spuse domnul Mellon. Acolo se adună tot clanul Cloade. Vor sta de vorbă până târziu pentru a stabili ce acţiuni să intreprindă. Dar, în momentul acela se anunţă încetarea alarmei şi tânărul domn Mellon renunţă la răutăţile lui şi îşi conduse cu amabilitate prietenul, pe Hercule Poirot, în stradă. - Teribilă atmosferă e în cluburile astea, spuse el. Cea mai prăpădită colecţie de bătrâni plicticoşi. Porter e de departe cel mai rău dintre toţi. Descrierea lui privind trucul frânghiei indiene ţine trei sferturi de oră şi‑i cunoşti pe toţi ai căror mame au trecut vreodată prin Poona! Asta se petrecea în toamna lui 1944. La începutul primăverii lui 1946, Hercule Poirot primi o vizită.

E usor sa ucizi de Agatha Christie Capitolul I                           Tovarăşa de drum                           Anglia!           Anglia după atâţia ani!           Oare cum o să i se pară?           Luke Fitzwilliam îşi punea această întrebare, în timp ce cobora pasarela spre doc. Întrebarea îi stăruise în minte cât aşteptase la vamă. Iar când, în fine, îşi luă locul în trenul care ducea pasagerii vaporului, îi revenise dintr-o dată.           Concediile în Anglia însemnau altceva. Bani mulţi, pe care să-i arunci în toate părţile (sau, oricum, începi să-i risipeşti!), vechi prieteni pe care să-i vizitezi, întâlniri cu alţii, veniţi acasă ca şi el – o atmosferă lipsită de griji, în genul: "Ei, n-o să dureze. Ar fi cazul să mă şi distrez! Curând plec înapoi".           Acum însă, nu se mai punea problema întoarcerii. Nu vor mai fi nopţi toride şi înăbuşitoare, nici soarele orbitor şi frumuseţea tropicală a vegetaţiei abundente, nici seri singuratice în care citea şi recitea numere vechi din "The Times".           Era un pensionar onorabil, cu câteva modeste venituri particulare în plus, un domn fără griji, care se reîntorcea în ţara sa – Anglia. Oare cum îşi va petrece timpul?           Anglia! Anglia, într-o zi de iunie, sub un cer întunecat şi un vânt tăios şi pătrunzător. Nu prea părea să-l întâmpine cu drag printr-o zi ca asta! Şi oamenii! Doamne, oamenii! Mulţimi întregi, cu chipurile cenuşii ca şi cerul – chipuri neliniştite şi preocupate. Iar casele răsăreau pretutindeni ca ciupercile! Nişte căsuţe revoltătoare! Pe tot parcursul nişte coteţe prăpădite cu pretenţii!           Cu un efort, Luke Fitzwilliam îşi mută ochii de la peisajul ce se întindea dincolo de fereastra vagonului şi se cufundă în lectura ziarelor pe care tocmai le cumpărase: "The Times", "The Daily Clarion" şi "Punch".           Începu cu "The Daily Clarion". "Clarion" vorbea numai de derbiul de la Epson.           "Păcat că n-am ajuns ieri. N-am mai văzut un derby de când aveam nouăsprezece ani", se gândi Luke.           Sublinie numele unui cal din formaţia "Club" şi se uită să vadă ce pronostica în ziar corespondentul Clarionu-lui despre el. Dintr-o propoziţiune îl nimicise: "Cât priveşte ceilalţi, Jujube II, Mark's Mile, Santony şi Jerry Boy, au puţine şanse de calificare. Un posibil învins ar fi şi..."           Dar pe Luke nu-l interesa posibilul învins. Privirile i se aţintiseră asupra pariului. În dreptul lui Jujube II era trecută cota modestă de 40 la 1.           Se uită la ceas. Patru fără un sfert: "Ei! Acum s-a terminat!" se gândi el. Regreta că nu a pariat pe Clarigold care era al doilea favorit.           Deschise "The Times" şi fu absorbit de probleme mai serioase.           Totuşi, asta nu dură mult, deoarece un colonel cu o înfăţişare fioroasă din celălalt colţ al compartimentului atât se enervase de ceea ce citise mai înainte, încât ţinu să-şi împărtăşească indignarea tovarăşului de drum. Se scurse o jumătate de oră până când colonelul obosi să-şi tot exprime părerea despre: "blestemaţii aceştia de agitatori comunişti, sir".           În cele din urmă, colonelul amuţi şi adormi cu gura căscată. Puţin după aceea, trenul încetini şi, în sfârşit, se opri. Luke se uită pe fereastră. Ajunseră într-o gară mare şi pustie, cu multe peroane. Zări un chioşc ceva mai departe, pe care atârna o tăbliţă: Rezultatele derbyului. Luke deschise uşa, sări jos din tren şi alergă spre chioşc. O clipă mai târziu se uita cu un zâmbet de satisfacţie la cele câteva rânduri mâzgălite la rubrica "Ştiri de ultimă oră".           Rezultatele derbyului             Jujube II             Mazeppa             Clarigold             Luke zâmbi şi mai mult. O sută de lire de cheltuit! Buna Jujube II, respinsă cu atâta dispreţ de toţi.           Împături ziarul încă zâmbind în sinea sa şi se întoarse, trezindu-se... În faţa liniei goale. În timp ce se bucurase de victoria lui Jujube II, trenul se strecurase din gară pe neobservate.           — Când dracu a şters-o trenul ăsta? întrebă pe un hamal cu înfăţişare mohorâtă.           Acesta răspunse:           — Care tren? N-a mai trecut nici un tren de la 3:14.           — Adineauri a fost un tren aici. Eu m-am dat jos din el. Expresul de Londra.           Răspunsul sosi sec:           — Expresul de Londra nu opreşte nicăieri.           — Dar a oprit, îl asigură Luke. Eu am coborât din el.           — Nu opreşte până la Londra, repetă hamalul netulburat.           — A oprit chiar la peronul ăsta şi eu am coborât din el, să ştii!           Pus în faţa faptului, hamalul schimbă tactica.           — Nu trebuia să coborâţi, spuse el pe un ton de reproş. N-are staţie aici.           — Dar a oprit!           — A încetinit. Asta nu înseamnă c-a oprit.           — Nu mă pricep să fac deosebiri aşa subtile. Problema este, ce mă fac?           Hamalul, care gândea încet, repetă cu reproş:           — Nu trebuia să coborâţi.           — Să zicem că ar fi aşa, spuse Luke. "E în zadar, căci ăst necaz s-a întâmplat. Noi nu vom plânge iar, fiindcă trecutu-i mort şi nu va reînvia, spuse corbul Nevermore. Mâna care se mişcă scrie, şi după ce a scris se mişcă iar, etc. etc. şi aşa mai departe". Ce vreau eu să aflu este ce mă sfătuieşti să fac, având în vedere că ai experienţă în serviciul companiei căilor ferate?           — Adică, să vă spun ce-ar fi mai bine să faceţi?           — Exact, confirmă Luke, presupun că există trenuri care au staţii oficiale aici?           — Cred că mai bine aţi lua pe cel de 4:25.           — Dacă trenul de 4:25 merge la Londra, m-am şi urcat în el.           Liniştit din acest punct de vedere, Luke începu să se plimbe pe peron. Un panou mare îl informa că se găsea la încrucişarea drumurilor dinspre Fenny Clayton şi Wyechwood-under-Ashe şi, în clipa următoare, un tren cu un singur vagon, împins din spate de o locomotivă mică şi antică, intră încet în gară pufăind şi trase pe o linie secundară. Cei şase sau şapte oameni care coborâră traversară podul şi veniră lângă Luke pe peron. Hamalul cel mohorât se trezi brusc din moleşeală şi începu să împingă un cărucior mare cu lăzi şi coşuri; sosi şi un alt hamal lângă el, zdrăngănind bidoanele cu lapte. Gara Fenny Clayton se trezi din toropeală.           În cele din urmă, mândru nevoie mare, sosi şi trenul de Londra. Vagoanele de clasa a treia erau înţesate şi nu existau decât trei vagoane de clasa întâi, fiecare cu câte unul sau doi călători. Luke cercetă acest compartiment. În primul, pentru fumători, era un domn cu aspect cazon care fuma un trabuc. Luke se gândi că pe ziua de azi îi ajunsese colonelul anglo-indian. Trecu în compartimentul alăturat, în care se afla o tânără obosită, cu un aer distins, probabil guvernanta, şi un băieţel de vreo trei ani, care părea neastâmpărat. Trecu repede mai departe. Uşa de la compartimentul următor era deschisă şi înăuntru nu se afla decât o singură pasageră, o doamnă în vârstă. Văzând-o, Luke îşi aminti de una din mătuşile sale, Mildred, care consimţise cu curaj ca el, pe atunci de zece ani, să crească un şarpe de casă. Mătuşa Mildred fusese fără îndoială o mătuşă bună, aşa cum s-ar cuveni să fie orice mătuşă. Intră în compartiment şi luă loc.           După cinci minute de activitate intensă a celor de pe vagoanele de transportat lapte, a celor cu cărucioarele de bagaje şi a altor verificări, trenul se puse în mişcare. Luke despături ziarul şi-şi aruncă privirea asupra ştirilor ce ar putea să-l mai intereseze pe un om care a parcurs de acum ziarul de dimineaţă.           Nu îşi închipuia că o să poată citi multă vreme. Avea multe mătuşi, şi era aproape sigur că plăcuta doamnă în vârstă din colţul compartimentului nu intenţiona să călătorească până la Londra în tăcere.           Avusese dreptate – geamul trebuia ridicat, umbrela alunecase şi bătrâna doamnă îi şi declara ce bun era trenul cu care călătoreau.           — Numai o oră şi zece minute. E foarte bun, să ştiţi, chiar foarte bun. E mult mai bun decât cel de dimineaţă, care face o oră şi patruzeci de minute.           Continuă:           — Bineînţeles, aproape toţi îl iau pe cel de dimineaţă. Adică, e o prostie să călătoreşti după-masă, când celălalt e cu tarif redus. Şi eu am vrut să plec de dimineaţă, dar îl pierdusem pe Wonky Pooh – motanul meu persan – o frumuseţe, numai că a avut ceva la ureche nu de mult – şi că nu puteam să plec până nu-l găseam.           Luke murmură:           — Sigur că nu, şi, în mod ostentativ, îşi aruncă privirea pe ziar. Stratagema nu-i servi la nimic. Torentul de vorbe se porni iar.           — Aşa că ar trebui să aleg dintre două rele pe cel mai mic; am luat trenul de după-amiază, şi e o plăcere să mergi cu el, pentru că nu e atât de aglomerat – chiar asta nu te interesează când călătoreşti cu clasa întâi. Sigur că de obicei nu procedez aşa. Adică, eu consider că asta e o extravagance, acum, când veniturile au scăzut, impozitele s-au ridicat, iar servitorilor trebuie să le dai salarii mai mari; dar am fost atât de năucită – pentru că, ştii mă duc la Londra cu nişte treburi importante şi vroiam să mă gândesc bine ce o să spun... Ştiţi, am vrut să am puţină linişte... Luke îşi reţinu zâmbetul. Şi dacă sunt şi alţii care călătoresc în aceeaşi direcţie – ce să mai vorbim! Nu poţi să fii neprietenoasă – aşa că mi-am zis că o dată pot să-mi permit şi eu, deşi cred că în zilele noastre oamenii cheltuiesc prea mult şi nimeni nu mai e strângător şi nu se mai gândeşte la ziua de mâine. Ce păcat că s-a desfiinţat orarul cu secunde la trenuri... era cu totul altceva.           Desigur, continuă repede, aruncând o privire fugară înspre faţa bronzată a lui Luke, că militarii în permisie trebuie să călătorească cu clasa întâi. Adică, e de la sine înţeles că ofiţerii...           Luke îndură privirea cercetătoare a unei perechi de ochi scăpărători. Capitulă imediat. Tot o să-l întrebe până la urmă.           — Nu sunt militar, spuse el.           — Vai, scuză-mă. N-am vrut să... când v-am văzut aşa ars de soare, mi-am închipuit că poate veniţi din Orient într-o permisie.           — Da, mă întorc din Orient, dar nu în permisie. Puse capăt cercetărilor ulterioare cu o declaraţie îndrăzneaţă: sunt poliţist.           — Lucraţi la poliţie? Nu zău, asta-i foarte interesant. O prietenă bună de-a mea, ştiţi băiatul ei tocmai a intrat în poliţia palestiniană.           — Vin din Strâmtoarea Mayang, spuse Luke, intervenind iar cu o precizare.           — Vai, ce interesant. Ce coincidenţă! Vreau să spun faptul că dumneata călătoreşti în acest vagon. Pentru că, ştiţi, afacerea cu care am plecat la oraş... Ei bine, de fapt mă duc la Scotland Yard.           — Zău? spuse Luke.           Se gândi: "Oare o să se oprească odată sau o ţine aşa până la Londra?" De fapt, nu-l deranja prea mult, pentru că ţinuse foarte mult la mătuşa Mildred şi-şi aminti cum odată îi dăduse o bancnotă de cinci şilingi când avea mai mare nevoie. Şi apoi, doamnele în vârstă, cum era acesta sau mătuşa Mildred, aveau ceva foarte plăcut şi specific englezesc în ele. În Strâmtoarea Mayang nu găseai aşa ceva. Semănau cu puddingul de prune de Crăciun, cu jocul de crichet din sat şi cu şemineele în care sălta focul. Lucruri pe care ajungeai să le apreciezi mult atunci când nu le aveai şi te aflai la celălalt capăt al lumii. (Totuşi, puteai să te plictiseşti dacă ai fi stat prea mult în tovărăşia lor, dar, după cum am mai spus, Luke abia debarcase în Anglia, de trei-patru ore).           Bătrâna doamnă reluă, voioasă:           — Da, aveam de gând să plec de dimineaţă, dar pe urmă, cum v-am spus, am fost foarte îngrijorată de Wonky Pooh. Credeţi că e prea târziu să mă duc acum? Adică, Scotland Yardul nu acordă audienţe speciale numai la anumite ore.           — Nu cred că închid la ora patru ca magazinele, spuse Luke.           — Şi eu cred tot aşa. Adică ar trebui ca oricine să poată anunţa o crimă serioasă la orice oră, nu?           — Exact, spuse Luke.           O clipă, bătrâna tăcu. Părea preocupată.           — Întotdeauna m-am gândit că cel mai bine e să mergi la sursă, spuse în cele din urmă. John Reed e o persoană drăguţă – sergentul nostru din Wychwood – un om plăcut şi foarte politicos. Dar, ştiţi, nu cred că ar putea să se ocupe de o problemă serioasă. S-a obişnuit prea mult să aibă de-a face cu beţivani sau să dea amenzi pentru depăşiri de viteze, pentru semnalizări greşite sau persoanelor care nu au permis de ţinut câini... foarte rar cu câte o spargere. Dar nu cred, de fapt sunt convinsă, că nu e omul să se ocupe de o crimă!

Capitolul I Doamna Oliver se uita în oglindă. În acelaşi timp, a aruncat o scurtă privire piezişă pe ceasul de pe şemineu, care, de obicei, rămânea în urmă cu douăzeci de minute. Apoi şi-a examinat cu atenţie coafura. Inconvenientul la ea era, şi recunoştea deschis aceasta, că-şi schimba mereu coafura. Epuizase aproape toate modalităţile, o dată avusese o coafură înaltă, austeră, altă dată o coafură „în bătaia vântului”, când părul era dat pe spate pentru a se vedea fruntea boltită, gânditoare. În orice caz, spera că avea o frunte gânditoare. Purtase o coafură inelată, cu bucle dese, izbitor de mici şi cu un fel de dezordine boemă. „Desigur, gândea ea, coafura ei nu avea nici un rol, căci va purta o pălărie”, ceea ce făcea foarte rar. Pe raftul de sus al şifonierului se aflau patru pălării. Una era potrivită doar pentru nunţi. Căci o pălărie era un „musai” absolut la o nuntă. Da, ea avea chiar două exemplare pentru o asemenea ocazie. Aceea din cutia rotundă era din pene, şi mai curând era o tocă. Aceasta rezista chiar şi la o aversă neaşteptată, cum o surprindea, uneori, pe drumul de la automobil la biserică, sau, cum se obişnuieşte în zilele noastre, la oficiul stării civile. Cealaltă era o creaţie mult mai măiastră şi intra în discuţie doar pentru o nuntă într-o după-amiază văratică de sâmbătă. Era făcută doar din flori şi şifon şi un voal galben înflorat cu mimoze. Celelalte două pălării de pe raft aveau un aspect potrivit pentru orice ocazie. Pe una doamna Oliver o numea „pălăria ei de ţară”, confecţionată din fetru cafeniu-închis care se asorta cu orice fel de tweed, cu un bor aspectuos ce se putea răsfrânge sau trage peste frunte. Doamna Oliver avea un pulover de caşmir pentru zile reci şi unul subţire pentru zile toride, care se asortau la culoare cu pălăria. Fireşte, ea purta adesea puloverele, iar pălăria aproape deloc. De ce trebuia să pună şi o pălărie când doar se ducea la ţară pentru a lua masa împreună cu prietenii? Cea de-a patra pălărie era cea mai scumpă şi de o eleganţă neobişnuit de durabilă. „Poate, se gândea doamna Oliver câteodată, tocmai pentru că fusese atât de scumpă”. Era un fel de turban, din rânduri suprapuse de catifea multicoloră, în tonuri pastelate, foarte plăcute la vedere, care se asortau la orice. Doamna Oliver a făcut o pauză şi, încă nehotărâtă, strigă după ajutor. — Maria, apoi mai tare, Maria! Vino încoace o clipă! Maria veni. Era obişnuită ca doamna Oliver să-i ceară sfatul atunci când trebuia să se îmbrace. — Veţi purta pălăria aceasta frumoasă, elegantă? întrebă Maria. — Da, răspunse aceasta. Vroiam să ştiu dacă arată mai bine aşa, sau dimpotrivă. Maria s-a dat înapoi şi a privit-o cu multă atenţie pe doamna Oliver. — Aţi pus-o invers. — Da. Ştiu asta. Dar m-am gândit că aşa ar arăta mai bine. — Şi de ce mă rog? — Ei, pentru că aşa a intenţionat creatoarea, presupun. Singură nu mi-aş fi dat seama. Sigur că pălăriera aşa şi-a imaginat-o. — Cum de credeţi că pălăria arată mai bine aşa? — Pentru că se vede frumoasa nuanţă albastră şi cafeniul închis şi cred că este mai nostimă decât partea din faţă, colorată în verde, roşu şi ciocolatiu. În acest moment, doamna Oliver îşi scoase pălăria, o aşeză din nou şi o probă iarăşi cu partea din spate în faţă, în poziţia ei firească, şi apoi de-a latul, ceea ce nu plăcu, nici ei, nici Mariei. — Nu puteţi s-o purtaţi de-a latul. Cred că nu se potriveşte cu faţa dumneavoastră. Nu merge la nici o figură. — Nu merge. Cred că o s-o pun totuşi, aşa cum se cuvine. — Ei, categoric că este mai bine, socoti Maria. Doamna Oliver îşi scoase pălăria şi Maria i-a ajutat să îmbrace o rochie uşoară de lână, bine croită, de un delicat roşu-castaniu şi să prindă pălăria cu un ac. — Arătaţi foarte elegantă, a constatat Maria. Asta aprecia atât de mult domna Oliver la Maria. Chiar şi cu cea mai mică ocazie o lăuda şi o admira. — Veţi ţine un discurs la banchet? o întrebă Maria. — Un discurs! a strigat îngrozită doamna Oliver. Nu, fireşte că nu! Ştii doar, eu nu ţin niciodată discursuri. — M-am gândit că aşa se obişnuieşte la un banchet al literaţilor. Totuşi vă duceţi, nu-i aşa? Scriitori celebri din 1973 - sau ce an tocmai urmează. — Nu trebuie să ţin nici un discurs, spuse doamna Oliver. Alţi oameni care o fac cu plăcere vor lua asta asupra lor. O fac mult mai bine decât mine. — Sunt convinsă că dumneavoastră aţi ţine un minunat discurs, dacă aţi vrea cu adevărat, a zis Maria, ca şi când ar fi vrut s-o ispitească. — Nu, categoric că nu, se apăra doamna Oliver. Eu ştiu ce pot şi ce nu pot. Nu pot să ţin discursuri. Mă emoţionez, şi devin nervoasă şi probabil m-aş bâlbâi, sau aş spune de două ori acelaşi lucru. Nu numai că mi s-ar părea că aş fi stupidă, ci, cu siguranţă, că aşa aş arăta. Mă pot folosi de cuvânt doar când scriu, sau când mă înregistrez pe bandă de magnetofon sau când dictez. Sunt deprinsă cu vorbirea doar atâta timp cât nu este vorba de un discurs. — Desigur. Şi aşa totul va fi în ordine. Sunt sigură. Un mare banchet, nu-i aşa? — Da, spuse doamna Oliver abătută. Un banchet grozav. „Şi de ce, se gândea ea, dar fără a se exterioriza, pentru Dumnezeu, de ce mă duc?” Reflecta asupra acestui lucru, căci, de regulă, ştia întotdeauna de ce făcea ceva, în loc să acţioneze şi apoi să caute să afle motivul. — Presupun că totuşi aş vrea să ştiu cum este, spuse ea cu glas tare de una singură, căci Maria alergase înapoi la bucătărie pentru că mirosea a magiun afumat. Mereu sunt invitată la banchete literare, sau aşa ceva, şi niciodată nu mă duc.   Doamna Oliver ajunsese la desert şi răsuflă mulţumită, în timp ce se juca pe farfurie cu resturile unei bezele. Bezelele îi plăceau în mod deosebit şi aici ele erau desertul delicios al unui banchet foarte savuros. Totuşi, când ajungi la o anumită vârstă, bezelele trebuiau tratate cu prudenţă. Dinţii! Arătau bine, aveau marele avantaj de a nu mai pricinui dureri, erau albi întocmai ca cei adevăraţi. Dar fără îndoială, nu erau naturali. Şi dinţii care nu erau naturali, nu erau dintr-un material de cea mai bună calitate, cel puţin aşa credea doamna Oliver. Câinii, i se povestise, aveau dinţi de fildeş veritabil, oamenii doar dintr-o substanţă osteoidă. Sau - dacă erau falşi - din material artificial. În orice caz, era momentul esenţial, când trebuia să se evite situaţiile penibile în care cineva putea fi pus din pricina dinţilor falşi. Salata era problematică, de asemenea migdalele prăjite şi sărate şi lucruri ca ciocolata cu miez tare, caramelele şi bezelele delicioase, crocante şi lipicioase. Cu un oftat de uşurare, a isprăvit şi ultima înghiţitură. A fost o masă bună, chiar foarte bună. Doamna Oliver simţea o mare satisfacţie. Savurase cu adevărat dejunul. Fusese încântată şi de convivi. Banchetul care fusese dat în onoarea scriitoarelor celebre nu se limitase, din fericire, doar la doamne. Erau acolo şi scriitori, critici, oameni care citeau cărţile şi alţii care le scriau. Doamna Oliver stătea între doi reprezentanţi extrem de încântători ai părţii bărbăteşti. Unul era Edwyn Aubin, ale cărui poezii le preţuia, un bărbat care povestea captivant despre călătoriile sale în străinătate şi despre tot felul de evenimente literare şi personale. În plus, şi pe el îl interesau mai ales restaurantele şi mâncarea bună, şi discutaseră cu exuberanţă despre acestea, omiţând subiectul literatură. Sir Wesley Kent, de cealaltă parte a ei, era, de asemenea, un vecin agreabil. Formulase păreri încântătoare despre cărţile ei, şi asta cu atâta tact, că n-o punea în încurcătură, situaţie pe care atâţia oameni o provocau cu uşurinţă. El pomenise diferite motive pentru a explica de ce credea că unele dintre cărţile ei sunt deosebit de bune - motive pertinente - şi de aceea el îi plăcuse foarte mult. „Lauda din partea bărbaţilor poate fi întotdeauna acceptată”, se gândea doamna Oliver în sinea ei. Femeile erau exaltate. Ce-i scriau unele femei! Într-adevăr! Fireşte, nu întotdeauna doar femei. Câteodată şi tineri sensibili din ţări străine. Chiar, în ultima săptămână, primise o scrisoare de la un admirator care începea aşa: „Am citit ultima dumneavoastră carte şi simt că sunteţi o doamnă generoasă”. După lectura romanului „Al doilea peşte roşu” tânărul fusese cuprins de un adevărat extaz literar, ceea ce doamna Oliver găsea că este cu totul nepotrivit. Ce-i drept, nu era exagerat de modestă şi ştia să-şi aprecieze romanele poliţiste, unele mai rele, altele mai bune. După părerea ei, nu există nici un motiv ca cineva să poată întrezări, în cărţile ei, că ar fi mărinimoasă. Era pur şi simplu o femeie fericită, pentru că putea să scrie ceea ce citeau foarte mulţi oameni. Pe scurt, se achitase foarte bine de această vizită. Îi plăcuse, discutase cu câţiva oameni agreabili. Curând se vor ridica de la masă şi oaspeţii se vor revărsa în direcţia unde se afla cafeaua şi unde se putea schimba partenerul şi sta la taifas cu alţi oameni. Acesta era momentul critic, după cum doamna Oliver ştia prea bine. Momentul când se puteau ivi alte doamne care s-o împresoare. Copleşită de laude excesive, neplăcute, în faţa cărora ea se simţea mereu deplorabil de incapabilă de a da răspunsul potrivit, pentru că, în fond, nu exista nici un răspuns potrivit. Era oarecum ca într-un ghid de conversaţie. Întrebare: „Pur şi simplu trebuie să vă spun că vă citesc cărţile cu atâta plăcere şi că le găsesc atât de minunate.” Răspuns al autoarei nervoase: „Ah, asta-i încântător! Asta-mi face o deosebită plăcere!” „Ştiţi, de câteva luni aştept, cu nerăbdare, să vă cunosc. Este fantastic!” „Ah, dar e minunat din partea dumneavoastră. Într-adevăr, minunat.” Şi aşa mai departe. Nimeni nu părea a fi în stare să schimbe subiectul. Totul trebuia să se învârtă în jurul propriilor cărţi sau ale altora, în măsura în care fuseseră citite. Era o zvârcolire în năvodul literaturii. Unii oameni se puteau apăra, dar doamna Oliver îşi dădea seama, cu amărăciune, că nu era capabilă de aşa ceva. O prietenă din străinătate îi ţinuse cândva o prelegere despre aceasta. — Te-am auzit, spuse Albertina, cu vocea ei fermecătoare, înceată, cu accent străin, ce-ai răspuns tânărului ziarist care te-a intervievat. Tu n-ai mândrie! Nu, tu nu eşti mândră de munca ta! Trebuia să spui: „Desigur, scriu bine. Scriu mai bine decât oricine altcineva care scrie romane poliţiste.” — Dar eu nu fac asta, replicase doamna Oliver. Nu sunt rea, dar... — Ah, nu mai spune „eu nu fac asta”. Tu trebuie să afirmi asta! Chiar dacă tu însăţi nu crezi, trebuie s-o spui. — Aş dori, Albertina, opinase doamna Oliver, să poţi vorbi tu cu ziariştii. Eşti atât de pricepută. N-ai putea face în aşa fel să fii în locul meu? Eu mă ascund după uşă şi ascult. — Da, probabil că ar merge. Sigur că ar fi foarte nostim. Dar s-ar băga de seamă. Chipul tău e cunoscut. Trebuie doar să spui: „Da, da, ştiu că sunt mai bună decât alţii”. Trebuie să declari asta tuturor. S-o ştie cu toţii, şi s-o răspândească. Ah, este îngrozitor să te văd stând acolo, de parcă vroiai să-ţi ceri scuze pentru cele afirmate. Dar, zău, nu este nevoie de asta. Doamna Oliver îşi amintea că fusese ca şi cum ea, o tânără actriţă, încerca să înveţe un rol şi regizorul constatase că era lipsită de talent, fără nici o speranţă. Ei, aici, în orice caz, mai că nu existase nici o dificultate. Or s-o aştepte câteva doamne, ce-i drept, o dată ridicaţi de la masă. Deja văzuse una sau două nerăbdătoare. Dar asta nu era rău. Ea o să zâmbească, şi o să fie amabilă şi o să spună: „Adorabil din partea dumneavoastră. Mă bucur teribil. Sunt atât de fericită să cunosc oameni cărora le plac cărţile mele.” Străvechea stupiditate. Ca şi când ai băga mâna într-o cutie şi ai scoate o grămadă de cuvinte uzuale care erau deja înşiruite ca perlele într-un colier. Privirea se plimbă de-a lungul mesei cu speranţa de a descoperi prieteni, nu doar admiratori. Da, acolo, în spate, şedea Maurine Grant, o persoană fermecătoare. Apoi a venit clipa mult aşteptată, scriitoarele şi convivii lor s-au ridicat. Toţi se răspândiseră pe fotolii, în jurul măsuţelor cu servicii de cafea, pe canapele, şi în rezerve intime. „Clipa primejdiei”, cum gândea doamna Oliver, chiar dacă ea mergea doar la cocteiluri, doar rar la un banchet literar. Acum o ameninţa primejdia în fiecare moment, sub înfăţişarea cuiva pe care nu-l mai ţii minte, dar care îşi aminteşte încă foarte bine de cineva, sau e cunoscutul cuiva cu care nu vroiai să vorbeşti câtuşi de puţin, dar pe care nu puteai să-l eviţi. În acest caz, prima dilemă era aceea ce se îndrepta către ea; o femeie masivă, bine proporţionată, cu dinţi albi de cal, în franceză ea s-ar fi numit femme formidable. Altfel arăta foarte bărbătoasă. Evident, ori o cunoştea deja pe doamna Oliver, ori intenţiona să facă imediat cunoştinţă cu ea. S-a întâmplat aceasta din urmă. — Ah, doamnă Oliver! a strigat ea cu o voce stridentă. Ce bucurie să vă întâlnesc aici! Mi-am dorit asta încă demult. Pur şi simplu ador cărţile dumneavoastră. Şi fiul meu. Şi soţul meu insistă întotdeauna să nu plecăm în călătorie fără câteva din cărţile dumneavoastră. Dar veniţi, să ne aşezăm. Am atâtea să vă întreb! „Desigur, gândea doamna Oliver, nu chiar tipul meu preferat. Dar este la fel de bună ca oricare alta”. S-a lăsat condusă către o mică canapea de colţ, într-un mod care s-ar fi potrivit unui angajat al poliţiei şi noua prietenă a luat cafea, oferindu-i de asemenea şi ei. — Aşa. Aici ne simţim ca acasă! Nu ştiţi numele meu. Sunt doamna Burton-Cox. — Ba da, spuse doamna Oliver jenată ca-ntotdeauna în asemenea situaţii. Doamna Burton-Cox? A scris şi ea cărţi? Nu putea să găsească nimic de care să-şi aducă aminte. Dar numele îl mai auzise o dată. O foarte vagă amintire îi reveni. Nu scria cărţi politice, sau aşa ceva? În orice caz, nu romane, comedii sau povestiri poliţiste. Poate o intelectuală cu ambiţii politice? Nu părea să fie complicată, se gândea doamna Oliver uşurată. O las, pur şi simplu, să vorbească şi spun, din când în când, doar „Ce interesant!” — Veţi fi uimită de ceea ce aş dori să vă povestesc, explică doamna Burton-Cox. Dar ştiu, din cărţile dumneavoastră, cât de înţelegătoare sunteţi, cât de multe ştiţi despre firea omenească. Şi am senzaţia că dacă cineva poate să răspundă la întrebările mele, dumneavoastră sunteţi aceea. — De fapt, nu cred... se bâlbâi doamna Oliver şi căuta cuvinte potrivite pentru a se exprima nefiind deloc sigură că era înzestrată cu cele ce i se atribuiseră. Doamna Burton-Cox dădu de o bucăţică de zahăr în cafeaua ei şi o zdrobi ca un animal de pradă care ronţăia un os. „Poate că şi ea are dinţi de fildeşi”, gândi doamna Oliver în treacăt. Fildeş? Câinii aveau dinţi de fildeş şi morsele, de asemenea şi elefanţii, fireşte. Colţi uriaşi de fildeş. — Deci, zise doamna Burton-Cox, prima întrebare pe care trebuie să v-o pun - deşi sunt destul de sigură că aşa este... dumneavoastră aveţi o fină, nu-i aşa? Celia Ravenscroft! — Oh, exclamă doamna Oliver, plăcut surprinsă. Simţea că ar face faţă unei discuţii despre o fină. Avea mulţi fini - băieţi şi fete. Au existat perioade când trebuia să recunoască că nu şi-i amintea pe toţi. Cu cât înainta în vârstă, amintirea lor se estompa, chiar dacă îşi făcea datoria. Când erau încă mici, le trimisese jucării de Crăciun, îi vizitase cu regularitate pe finii ei şi pe părinţii lor şi invitase copiii chiar la ea, pe măsură ce creşteau, sau îi luase cândva de la şcoală şi le oferise o masă în oraş. Apoi venea momentul culminant: fata sau băiatul împlinea douăzeci şi unu de ani, cu care prilej naşa trebuia să facă ceea ce se cuvenea, sau însărcina pe cineva cu aceasta, sau ei se căsătoreau şi atunci le făcea acelaşi cadou sau le trimitea bani. După aceea, finii se dădeau, adesea, la fund. Călătoreau în străinătate, lucrau la Foreign Office, erau profesori în ţări străine, sau erau preocupaţi de chestiuni sociale. Amintirea lor pălea, în orice caz, tot mai mult. Se bucura dacă-i întâlnea undeva, pe neaşteptate, dar atunci chiar trebuia să se gândească serios când îi văzuse pentru ultima dată, al cui fiu ori fiică erau ei şi din ce pricină fusese aleasă ea ca naşă. — Celia Ravenscroft, spuse acum doamna Oliver îmbunată. Da, da, este fina mea. Aşa este. Nu, acum nu vedea chipul Celiei Ravenscroft, ci cel mult o imagine dintr-o perioadă foarte, foarte îndepărtată. Botezul. Fusese la botezul Celiei şi găsise ca dar o strecurătoare de ceai Queen-Anne de argint cu totul încântătoare. Se putea folosi şi la lapte. În afară de asta, era un obiect pe care o fină putea oricând să-l amaneteze cu uşurinţă, în caz că avea nevoie urgentă de bani. Cât de uşor era să-ţi aduci aminte, mai degrabă de cafetiere, strecurători ori cristelniţe de argint, decât de copil... — Da, zise doamna Oliver. Într-adevăr. Dar, din păcate, n-am văzut-o pe Celia de foarte mult timp. — Este o fată cam impulsivă, explică doamna Burton-Cox. Vreau să spun că-şi schimbă permanent părerea. Foarte inteligentă, foarte bună la universitate, dar vederile ei politice... admit că, în zilele noastre, toţi tinerii sunt interesaţi de politică. — Eu nu mă ocup de politică, spuse doamna Oliver, care ura politica. — Ştiţi, aş vrea să vă destăinui ceva. Vă voi spune exact ceea ce aş dori să rezolv. Ştiu, asta n-are nici o importanţă pentru dumneavoastră. Atâţia oameni mi-au povestit cât de bună sunteţi, cât de săritoare. „Dacă vrea să mă tapeze de bani”, se gândi doamna Oliver, trecută prin multe conversaţii, care începeau în acest fel. — Chestiunea este pentru mine extrem de importantă. Nu trebuie nimic altceva decât să lămuresc asta. Celia, va să zică, se va... sau crede că se va căsători cu... fiul meu, Desmond. — Ah, într-adevăr! a exclamat doamna Oliver. — În orice caz, momentan, amândoi au această intenţie. Fireşte, trebuie să se ştie cât mai multe despre oameni şi aici există ceva ce-aş dori mult să aflu. Este destul de ciudat şi n-aş putea întreba un străin oarecare, dar nu am sentimentul că dumneavoastră sunteţi o străină, dragă doamnă Oliver! „Aş dori să-l ai”, se gândi doamna Oliver. Acum devenise nervoasă. Chibzui dacă nu cumva Celia avea sau aştepta un copil din flori, sau dacă ar fi vrut de la ea mai multe amănunte. Asta ar fi extrem de neplăcut. Pe de altă parte, n-o mai văzuse pe Celia de cinci sau şase ani. Trebuia să aibă 25 sau 26 de ani. Aşa că nu i-ar fi greu să explice că nu are nici cea mai vagă idee. Doamna Burton-Cox s-a aplecat în faţă, respirând agitată. — Trebuie să-mi spuneţi, căci sunt sigură că ştiţi sau că totuşi bănuiţi cum s-a întâmplat totul. Mama l-a ucis pe tatăl ei, sau tatăl a fost cel care a omorât-o pe mamă? Doamna Oliver se aşteptase la orice, dar nicidecum la aşa ceva. Se uită ţintă la doamna Burton-Cox, neîncrezătoare. — Dar eu... nu vă înţeleg. Vreau să spun, din ce cauză... — Dragă doamnă Oliver, dumneavoastră trebuie să ştiţi, totuşi... A fost un caz celebru... Fireşte, a trecut multă vreme, cam zece, douăzeci de ani... dar atunci întâmplarea a făcut vâlvă. Sunt convinsă că vă amintiţi! Trebuie să vă aduceţi aminte! Doamna Oliver simţea că mintea îi lucra cu febrilitate. Celia era fina ei. Aşa era. Mama Celiei... da, fireşte! Mama Celiei fusese Molly Preston-Grey, fuseseră prietene, chiar dacă nu prea apropiate, da, fireşte... ea se căsătorise cu un militar... ei, cum se numea el... Sir. Nu ştiu cum... Ravenscroft. Sau a fost ambasador? Incredibil! Incredibil cum se pot uita aceste lucruri. Nici nu mai ştia sigur dacă fusese domnişoara de onoare a lui Molly. Credea că da. Apoi nu se mai văzuseră mulţi ani. Ei au plecat în străinătate, în Orientul Mijlociu? În Iran? India? Doar ocazional, când venea în vizită în Anglia, se revăzuseră. Îi aduseseră aminte de o fotografie veche, care se ţine în mână şi este privită meditativ. Oamenii din această fotografie sunt cunoscuţi de undeva, dar imaginea este atât de ştearsă că abia sunt recunoscuţi, sau greu îţi aduci aminte cine au fost ei de fapt. Şi acum nici măcar nu ştia sigur dacă sir Ravenscroft şi lady Ravenscroft, născută Preston-Grey, însemnaseră ceva în viaţa ei. Credea că nu. Doamna Burton-Cox încă o privea atent ca şi când ar fi fost dezamăgită de incapacitatea ei de a-şi aduce aminte de un caz atât de celebru. — Ucişi? Vreţi să spuneţi... un accident? întrebă doamna Oliver. — Dar nu. Nici un accident. Într-o casă, pe ţărmul mării. Cornwall, cred. Undeva... unde erau stânci. În orice caz, aveau acolo o casă. Şi amândoi au fost găsiţi pe faleză... împuşcaţi, ştiţi! Dar poliţia n-a putut să descopere, dacă soţia îl împuşcase pe soţ şi apoi s-a sinucis, sau soţul pe soţie şi apoi s-a omorât. Poliţia a cercetat gloanţele şi tot materialul doveditor posibil, dar era foarte dificil. S-a presupus a fi o dublă sinucidere. Am uitat la ce verdict s-a ajuns. Orice... accident, sau aşa ceva. Dar, fireşte, că toţi au ştiut că alta fusese intenţia. Şi, normal, atunci circulau multe zvonuri... — Probabil toate născocite, spuse doamna Oliver deznădăjduită, încercând să-şi aducă, cel puţin, aminte de aceste zvonuri. — Se poate. Se poate. Greu de spus, ştiţi. Se zice că au avut loc cercetări, în aceeaşi zi sau mai înainte, era vorba de un alt bărbat şi, fireşte, ca de obicei, în această situaţie, a existat şi o altă femeie. Nu se ştie ce s-a întâmplat în realitate. Cred că multe au fost trecute sub tăcere pentru că generalul Ravenscroft era o persoană atât de importantă. Se pare că fusese în anul acela într-o clinică şi că era foarte bolnav, sau aşa ceva. Că el nici nu ştia ce făcea! — Sincer îmi pare rău, răspunse doamna Oliver cu voce fermă, că nu ştiu chiar nimic despre toate acestea. Acum, fiindcă aţi pomenit de întâmplare, abia că-mi aduc aminte de nume şi că-i cunosc pe oameni, dar n-am ştiut niciodată ce s-a întâmplat de fapt. N-am nici cea mai vagă idee... „Zău, gândea doamna Oliver, barem de-aş avea curajul să-i spun persoanei de unde naiba are atâta impertinenţă de a mă întreba aşa ceva.” — Mai ales pentru mine este foarte important să aflu adevărul, spuse doamna Burton-Cox. Ochii ei, care păreau de cremene, deveniseră tăioşi. Important, pentru că băiatul meu, dragul meu băiat, vrea să se căsătorească cu Celia. — Mă tem că nu vă pot ajuta, n-am auzit niciodată ceva despre această întâmplare. — Dar dumneavoastră trebuie să ştiţi! Scrieţi povestiri atât de minunate. Dumneavoastră ştiţi totul despre crimă, cine o comite şi de ce. Sunt sigură că toţi oamenii, probabil, vă povestesc şi vă inspiră în ceea ce scrieţi, încât aveţi atât de mult de-a face cu aceste lucruri. — Nu ştiu absolut nimic. Vocea ei, vădit distantă, nu mai era atât de politicoasă. — Dar acum nu se poate merge, pur şi simplu, la poliţie, după toţi anii aceştia! Ei n-ar spune nimic cuiva. Evident că, încă de atunci, s-a urmărit să se muşamalizeze totul. Dar am senzaţia că trebuie să ştiu adevărul. — Eu scriu doar cărţi, îşi spuse sec părerea doamna Oliver. Ele sunt rodul imaginaţiei mele. Personal nu ştiu nimic despre crimă şi n-am nici o idee despre criminalistică. De aceea, din păcate, nu vă pot ajuta în nici un fel. — Dar aţi putea s-o întrebaţi pe fina dumneavoastră! Aţi putea s-o întrebaţi pe Celia!

Expresul de Plymouth de Agatha Christie Alee Simpson, R.N.[1], se urcă de pe peronul de la Newton Abbot într-un compartiment de clasa I al expresului de Plymouth. Un hamal îl urma cu un geamantan greu. Era pe punctul de a-i face vânt pe grătarul pentru bagaje, când tânărul marinar îl opri. — Nu, lasă-l pe scaun, îl pun eu sus mai târziu. Poftim. — Mulţumesc, domnule. Hamalul se retrase cu un bacşiş gras. Uşile se închiseră şi o voce de stentor strigă: „Numai spre Plymouth. Legătură pentru Torquay Plymouth, următoarea staţie”. Apoi se auzi un fluierat şi trenul porni uşor din gară. Locotenentul Simpson era singur în compartiment. Aerul de decembrie era rece şi închise geamul. Apoi inspiră într-o doară şi se încruntă. Ce miros venea! Îi reamintea de timpul petrecut în spital şi de operaţia la picior. Da, cloroform; asta era! Coborî geamul din nou şi-şi schimbă locul pentru unul cu spatele la locomotivă, îşi scoase pipa din buzunar şi o aprinse. Câtva timp stătu liniştit, uitându-se afară în noapte şi fumând. Apoi se ridică şi, deschizându-şi valiza, scoase nişte ziare şi reviste şi, închizând-o la loc, se strădui s-o bage sub scaunul de vis-a-vis, fără succes. Ceva ascuns nu-i permitea. O împinse mai tare şi cu mai multă nerăbdare, dar, totuşi, jumătate din ea rămânea în afară. De ce dracu nu intră? îşi zise şi, trăgând-o în afară de tot, se aplecă şi se uită sub scaun... O clipă mai târziu un ţipăt răsună în noapte şi trenul cel lung se opri, fără să vrea, ascultător la tragerea semnalului de alarmă.     — Mon ami, spuse Poirot, ştiu că ai fost foarte interesat de misterul din expresul de Plymouth. Citeşte asta! Am luat nota pe care mi-o întinsese peste masă. Era scurtă şi la obiect.   Dragă domnule,   V-aş fi recunoscător dacă îmi veţi face o vizită cât de curând veţi crede de cuviinţă. Al dumneavoastră  Ebenezer Halliday   N-am făcut imediat legătura, aşa că m-am uitat întrebător la Poirot. În loc de răspuns, apucă ziarul şi citi tare:   „O descoperire senzaţională a fost făcută noaptea trecută. Un tânăr ofiţer de marină, care se reîntorcea la Plymouth, a găsit sub scaunul din compartimentul său cadavrul unei femei înjunghiate în inimă. De îndată, ofiţerul a tras semnalul de alarmă şi trenul a fost oprit. Femeia, care avea în jur de 30 de ani şi era elegant îmbrăcată, nu a fost încă identificată”.   — Şi, mai târziu am dat peste asta:   „Femeia găsită moartă în expresul de Plymouth a fost identificată ca doamna Rupert Carrington”.   — Ei, vezi acum, prietene? Sau, dacă încă nu, îţi mai spun şi asta: doamna Rupert Carrington a fost, înainte de căsătorie, Flossie Halliday, fiica bătrânului Halliday, regele oţelului din America. — Şi el a trimis după tine? Splendid! — I-am făcut un mic serviciu în trecut; o afacere cu nişte acţiuni la purtător. Şi, odată, când am fost la Paris pentru o vizită regală, mi-a fost arătata domnişoara Flossie. La jolie petite pensionnaire! Ea avea şi o zestre frumoasă! Aceasta a dus la necaz. A făcut o alegere proastă. — Cum s-a întâmplat? — Un anume conte de la Rochefour. Un bien mauvais sujet! Un tip nepotrivit, cum aţi spune voi. Un aventurier, pur şi simplu, care ştia cum să atragă o tânără romantică. Din fericire, tatăl ei a aflat la timp. A dus-o degrabă înapoi în America. Acum câţiva ani am auzit de căsătoria ei, dar nu ştiu nimic despre soţ. — Hm, am zis. Onorabilul domn Rupert Carrington nu stă pe roze după toate socotelile. Cred că a intrat bine în toţi banii şi mi-l imaginez pe bătrânul Halliday apărând la timp. Aş zice că greu i s-ar putea găsi perechea unui tânăr ticălos prezentabil, foarte manierat şi fără nici un fel de scrupule. — Ah, biata fată! Elle n’est pas bien tombée! — Îmi închipui că el i-a dat de înţeles de la început că banii şi nu altceva l-au atras la ea. Cred că s-au îndepărtat aproape imediat. În ultimul timp am auzit vorbindu-se despre un divorţ definitiv. — Bătrânul Halliday nu e prost. El nu ar lăsa să i se ducă banii ei pe apa sâmbetei. — Chiar aşa. Oricum, ştiu precis că domnul Rupert se zice că este extrem de strâmtorat. — Aha! Tocmai mă întrebam... — Ce te întrebai? — Prietene dragă, nu sări la mine chiar aşa. Văd că te interesează. Ce-ar fi să mă însoţeşti la domnul Halliday. E o staţie de taxiuri la colţ. Câteva minute au fost suficiente pentru a ajunge la su­perba casă din Park Lane, închiriată de magnatul american. Am fost conduşi în bibliotecă şi aproape imediat a apărut uni bărbat înalt şi voinic, cu ochi pătrunzători şi o bărbie ascuţită. — Domnul Poirot? întrebă domnul Halliday. Cred că nu este nevoie să vă spun pentru ce am apelat la dumneavoastră. Aţi citit în ziare. Şi eu nu sunt omul care să stea mult pe gânduri. Am auzit că sunteţi la Londra şi mi-am reamintit ce treabă bună aţi făcut cu acţiunile acelea. Nu uit pe nimeni. Am pus pe roate Scotland Yard-ul, dar vreau să am şi omul meu. Banii nu sunt o problemă. Toţi dolarii i-am adunat pentru fetiţa mea... şi-acum că s-a dus, am să cheltui până la ultimul cent să-l prind pe nenorocitul de ticălos care a făcut-o! Înţelegeţi? Aşa că-i treaba dumneavoastră să-mi daţi „marfa”. Poirot se înclină. — Accept, domnule, cu atât mai mult cu cât am văzut-o pe fiica dumneavoastră la Paris de mai multe ori. Şi-acum am să vă întreb să-mi spuneţi ceva despre împrejurările călătoriei ei la Plymouth şi orice alte detalii care v-ar părea utile în acest caz. — Bine, pentru început să vă spun că nu se ducea la Plymouth. Se ducea la o petrecere la Avonmead Court, locuinţa ducesei de Swansea. A plecat din Londra, de la Paddington la ora 12 şi 14 minute şi a ajuns la Bristol (unde trebuia să schimbe trenul) la ora 2 şi 50 de minute. Expresurile de Plymouth, desigur, merg prin Westbury şi nu se apropie de loc de Bristol. Cel de ora 12 şi 14 minute merge fără să se oprească până la Bristol, după care are staţii la Weston, Taunton, Exeter şi Newton Abbot. Fiica mea călătorea singură în compartimentul care-i fusese rezervat până la Bristol, camerista ei aflându-se într-un compartiment de clasa a III-a în vagonul următor. Poirot încuviinţă şi domnul Halliday continuă: — Petrecerea de la Avonmead Court urma să fie una grozavă, cu mai multe baluri şi, în consecinţă, fata mea îşi luase cu ea aproape toate bijuteriile, în valoare de circa 100 000 de dolari. — Un moment, îl întrerupse Poirot. Cine ţinea bijuteriile? Fata dumneavoastră sau servitoarea? — Fata mea întotdeauna le ţinea la ea, într-o casetă mică albastră marocană. — Continuaţi, domnule. — La Bristol, servitoarea, Jane Mason, a luat bagajul şi haina stăpânei sale, care erau la ea, şi a venit la uşa com­partimentului lui Flossie. Spre marea ei surpriză, fata mea i-a spus că nu coboară la Bristol, ci merge mai departe, îi ordonă servitoarei să ia valiza şi să o depună la camera de bagaje din gară. Apoi putea să servească un ceai la bufet, dar trebuia să-şi aştepte stăpâna în gară, care avea să se reîntoarcă la Bristol cu un alt tren în cursul după-amiezii. Deşi foarte uimită, servitoarea făcu aşa cum i se spusese. A dus valiza la bagaje şi a băut ceai. Dar tren după tren veneau şi stăpâna nu apărea. După sosirea şi a ultimului tren, lăsă valiza unde era şi se duse la hotelul de lângă gară pentru noapte, în dimineaţa aceasta a citit despre tragedie şi s-a întors acasă cu primul tren. — Nimic n-ar putea justifica brusca schimbare a programului de către fiica dumneavoastră? — Uitaţi despre ce e vorba. După Jane Mason, la Bris­tol, Flossie nu mai era singură în compartimentul ei. Mai era un bărbat care se uita pe fereastră, aşa încât ea nu i-a putut vedea faţa. — Trenul are un coridor, nu-i aşa? — Da. — Pe ce parte era coridorul? — Pe partea peronului. Fata mea a stat pe coridor cât timp a vorbit cu Mason. — Şi nu vă îndoiţi nici o clipă, mă scuzaţi! Poirot se ridică şi îndreptă cu grijă trusa de scris de pe birou, care era puţin strâmbă. — Je vous demande pardon, continuă el, luând iar loc. Mă enervează când văd ceva strâmb. Ciudat, nu? Voiam să zic, domnule, că nu există nici o îndoială în mintea dum­neavoastră în legătură cu faptul că aceea întâlnire neaşteptată ar fi cauza schimbării bruşte de plan a fetei dumneavoastră. — Pare singura presupunere rezonabilă. — N-aveţi idee cine ar putea fi domnul în chestiune? Milionarul ezită o clipă, apoi răspunse: — Nu, nu ştiu de loc. — Acum, în legătură cu descoperirea corpului. — A fost descoperit de un tânăr ofiţer de marină care a dat imediat alarma. Era un doctor în tren, care a examinat corpul. Ea a fost adormită mai întâi cu cloroform şi apoi înjunghiată. El a fost de părere că era moartă de vreo patru ore, aşa că trebuie să se fi întâmplat imediat după ce expresul a plecat din Bristol, probabil până la Weston, sau între Weston şi Taunton. — Şi caseta cu bijuterii? — Domnule Poirot, caseta cu bijuterii a dispărut. — Încă un lucru, domnule. Cui îi revine averea fetei dumneavoastră la moartea ei? — Flossie a făcut un testament imediat după căsătorie, lăsând totul soţului ei. Ezită o clipă, apoi continuă: pot să vă spun, domnule Poirot, că-l consider pe ginerele meu un ticălos fără principii şi că, la sfaturile mele, fata mea era pe punctul de a se despărţi legal de el, ceea ce nu era o problemă dificilă. I-am pus banii pe numele ei în aşa fel încât el nu se putea atinge de ei în timpul vieţii, dar, deşi trăiau cu totul despărţiţi de câţiva ani, îi acoperea frecvent cererile de bani ca să evite un scandal public. Totuşi, eu eram hotărât să pun capăt acestei chestiuni, Până la urmă, Flossie a acceptat şi avocaţii mei au primit împuternicirea să înceapă procedurile de divorţ. — Şi unde este domnul Carrington? — La Londra. Cred că a fost în provincie ieri, dar s-a întors aseară. Poirot se gândi puţin. Apoi zise: — Cred că asta-i tot, domnule. — Vreţi să o vedeţi pe servitoarea Jane Mason? — Dacă se poate? Halliday sună dintr-un clopoţel şi-i dădu un ordin scurt valetului. După câteva minute Jane Mason intră în cameră – o femeie respectabilă, cu trăsături dure, lipsită de emoţii în faţa tragediei, cum numai un bun servitor poate fi. — Îmi permiteţi să vă pun câteva întrebări? Stăpâna dumitale, arăta ca de obicei înaintea plecării de ieri dimineaţă? Nu era emoţionată sau agitată? — O, nu, domnule! — Dar la Bristol nu era cumva schimbată? — Ba da, foarte supărată, atât de nervoasă că nu părea să ştie ce spune. — Ce-a spus exact? — Ei bine, domnule, după câte îmi amintesc a spus aşa: „Mason, mi-am schimbat planurile. S-a întâmplat ceva, vreau să zic că nu mai cobor aici. Trebuie să merg mai departe. Dă jos valiza şi pune-o la bagaje; apoi serveşte un ceai şi aşteaptă-mă în gară.” Să vă aştept aici, doamnă? am întrebat. „Da, da. Nu pleca din gară. O să vin cu un tren mai târziu. Nu ştiu când. Nu cred că foarte târziu.” Foarte bine, doamnă, am spus eu. Nu era de competenţa mea să pun întrebări, dar mi s-a părut foarte straniu. — Nu semăna cu stăpâna dumitale, nu? — Parcă nu era ea, domnule. — La ce te-ai gândit? — Ei bine, domnule, m-am gândit că era din cauza dom­nului din compartiment. N-a vorbit cu el, dar s-a întors o dată sau de două ori, ca şi cum l-ar fi întrebat dacă e bine ce face. — Dar n-ai văzut faţa domnului? — Nu, domnule, a stat cu spatele la mine tot timpul. — Poţi să-l descrii cumva? — Avea un pardesiu galben deschis şi o şapcă. Era înalt şi subţire şi părul de la spate era negru. — Nu-l cunoşteai? — O, nu, nu cred. — Nu era cumva stăpânul dumitale, domnul Carrington? Mason parcă tresări. — O, nu cred, domnule! — Dar nu eşti sigură? — Era cam de talia stăpânului, domnule, dar nu m-am gândit niciodată să fie el. Îl vedeam atât de rar. N-aş putea spune că n-a fost el! Poirot ridică un ac cu gămălie de pe covor, se încruntă la el sever şi apoi continuă: — Ar fi fost posibil ca bărbatul să se fi urcat în tren la Bristol, înainte ca tu să ajungi la compartiment? Mason a stat pe gânduri. — Da, domnule, cred că ar fi putut. Compartimentul meu era foarte aglomerat şi mi-au trebuit câteva minute pentru a coborî... Apoi, era o mare mulţime pe peron şi asta m-a făcut să întârzii din nou. Dar el ar fi avut numai un minut sau două pentru a vorbi atunci cu stăpâna. Am considerat că venise de-a lungul coridorului — Asta-i mai probabil, cu siguranţă. Poirot făcu o pauză şi era tot încruntat. — Ştiţi cum era îmbrăcată doamna? Ziarele dau detalii, dar aş vrea să mi le confirmaţi. — Purta o tocă din blană de vulpe cu un voal alb cu puncte şi un taior frez – o nuanţă care-i numită electrică. — Hm, cam izbitor. — Da, remarcă domnul Halliday. Inspectorul Japp speră că asta ne-ar putea ajuta să fixăm locul unde s-a produs crima. Oricine a văzut-o şi-ar aduce aminte de ea. — Précisément! Mulţumesc, domnişoară. Servitoarea părăsi camera. — Ei bine, se ridică brusc Poirot. Asta-i tot ce pot să fac aici, în afară de faptul, domnule, de a vă cere să-mi spuneţi totul, dar absolut totul! — Dar aşa am făcut. — Sunteţi sigur? — Absolut. — Atunci nu mai este nimic de spus. Trebuie să refuz cazul. — De ce? — Pentru că nu aţi fost sincer cu mine. — Vă asigur ... — Nu, îmi ascundeţi ceva. Urmă o pauză şi, apoi, Halliday scoase o bucată de hârtie din buzunar şi i-o întinse prietenului meu. — Cred că la asta vă referiţi, domnule Poirot, deşi, cum de ştiţi de ea, îmi întrece orice închipuire! Poirot zâmbi şi despături hârtia. Era o epistolă cu un scris fin, înclinat. Poirot o citi cu glas tare:   „Chère Madame, Aştept cu nerăbdare şi infinită plăcere fericirea de a vă întâlni din nou. După răspunsul vostru atât de amabil la scrisoarea mea, cu greu îmi stăpânesc nerăbdarea. N-am uitat niciodată acele zile de la Paris. Este îngrozitor că trebuie să părăsiţi Londra mâine. Totuşi, foarte curând şi poate mai repede decât vă gândiţi, o să am bucuria de a revedea încă odată doamna a cărei imagine mi-a stăpânit întotdeauna inima. Primiţi, chère madame, toate asigurările celor mai devotate şi neschimbate sentimente ale mele. Armand de la Rochefour”   Poirot îi dădu înapoi scrisoarea lui Halliday şi se înclină. — Îmi imaginez, domnule, că nu ştiaţi că fata dum­neavoastră intenţiona să-şi reînnoiască legătura cu contele de la Rochefour. — A venit ca un trăsnet pentru mine! Am găsit această scrisoare în geanta ei. După cum posibil ştiţi, domnule Poirot, acest aşa-numit conte este un aventurier de cea mai proastă speţă. Poirot fu de acord. — Dar vreau să ştiu cum de-aţi aflat de existenţa acestei scrisori? Prietenul meu zâmbi. — Domnule Halliday, n-am ştiut. Dar pentru a lua urme de paşi şi a recunoaşte scrum de ţigară nu-i suficient pentru un detectiv. El trebuie să fie şi un bun psiholog! Ştiam că nu vă plăcea şi că nu aveaţi încredere în ginerele dum­neavoastră. El beneficiază de pe urma morţii fiicei dumneavoastră. Descrierea servitoarei privind bărbatul misterios concordă suficient cu o recunoaştere a sa. Totuşi, nu vă in­teresează această urmă! De ce? Pentru că bănuielile dum­neavoastră merg într-o altă direcţie. De aceea ascundeaţi ceva. — Aveţi dreptate, domnule Poirot. Am fost sigur de vina lui Rupert până ce am găsit această scrisoare. M-a tulburat îngrozitor. — Da. Contele zice: „foarte curând şi poate mai repede decât vă gândiţi”. Evident, el nu vroia să aştepte până când aţi fi prins de veste de reapariţia sa. El a fost cel care a călătorit de la Londra cu trenul de ora 12 şi 14 minute şi a venit de-a lungul coridorului la compartimentul fiicei dumneavoastră? Dacă îmi amintesc exact şi contele de la Rochefour este înalt şi brunet! Milionarul aprobă din cap. — Ei bine, domnule, vă spun bună ziua. Scotland Yard-ul are, presupun, o listă a bijuteriilor. — Da. Cred că inspectorul Japp e acum aici, dacă vreţi să-l vedeţi. Japp era un vechi prieten de-al nostru şi l-a întâmpinat pe Poirot cu un fel de dispreţ plin de afecţiune. — Şi ce mai faci, domnule? Nu e nici o râcă între noi deşi avem metode diferite de a aborda lucrurile. Ce mai fac „micile celule cenuşii”? Ei, se întăresc? Poirot se lumină tot. — Funcţionează, bunul meu Japp; pe cinstea mea că da! — Atunci e în regulă. Crezi că a fost onorabilul Rupert sau un escroc? Supraveghem toate locurile, desigur. Vom şti dacă sclipiciurile vor fi plasate, pentru că cel ce a făcut-o n-o să le ţină să admire cum sclipesc. E puţin probabil! Încerc să descopăr unde a fost ieri Rupert Carrington. E ceva învăluit în mister. Am pus un om să-l urmărească. — Ţi-ai luat o mare precauţiune, dar o zi mai târziu, remarcă Poirot cu blândeţe. — Întotdeauna faci câte-o glumă, domnule Poirot. Gata, am zburat la Paddington. Bristol, Weston, Taunton, asta-i cursa mea. La revedere. — Treci pe la mine în seara asta să-mi spui ce-ai aflat? — Desigur, dacă mă întorc. — Acest inspector bun crede că materia e veşnic în mişcare, murmură Poirot, când prietenul nostru plecă. Umblă, măsoară urmele, adună noroi şi scrum! Este extrem de ocupat! Este neînchipuit de zelos! Şi dacă îi aduc vorba de psihologie, ştiţi ce face? Zâmbeşte! Şi probabil îşi spune în sinea lui: „Bietul bătrânel Poirot îmbătrâneşte! Devine senil!” Japp face parte din „tânăra generaţie care bate la uşă”. Şi, pe onoarea mea! Sunt aşa de ocupaţi cu bătutul la uşă, încât nu observă că ea este deschisă! — Şi ce veţi face? — Pentru că avem carte blanche, am să cheltui trei penny ca să dau un telefon la hotelul Ritz, unde trebuie să fi observat că stă contele nostru. După care, pentru că picioarele îmi sunt puţin greoaie şi pentru că am strănutat de două ori, am să mă întorc în apartamentul meu şi am să-mi fac un ceai tare pe lampa cu spirt. L-am revăzut pe Poirot a doua zi dimineaţă când l-am găsit terminându-şi liniştit micul dejun. — Ei? Am întrebat nerăbdător. Ce s-a întâmplat? — Nimic. — Dar Japp? — Nu l-am văzut. — Contele? — A plecat de la Ritz, alaltăieri. — În ziua crimei? — Da. — Asta rezolvă treaba! Rupert Carrington este exclus. — Pentru că De la Rochefour a plecat de la Ritz? Te cam grăbeşti, prietene. — Oricum, trebuie urmărit, arestat! Dar care ar putea fi motivul său? — Bijuterii în valoare de o sută de mii de dolari reprezintă un motiv bun pentru oricine. Nu, nu, problema care mă frământă este: de ce s-o omoare? De ce să nu-i fure, pur şi simplu, bijuteriile? Ea nu l-ar fi dat în judecată. — De ce nu? — Pentru că e femeie, mon ami. Ea l-a iubit o dată pe acest bărbat. Aşa că ar fi suferit în linişte după cele pier­dute. Şi contele, care este un psiholog extrem de bun în privinţa femeilor – de unde şi succesele lui – ştia asta perfect de bine! Pe de altă parte, dacă Rupert Carrington ar fi omorât-o, de ce să-i ia bijuteriile care l-ar fi incriminat în mod fatal? — Ca un prost. — Poate că ai dreptate, prietene. Ah, iată-l pe Japp! Îl recunosc după cum bate la uşă. Inspectorul strălucea a bună dispoziţie. — ‘mneaţa, Poirot. Tocmai m-am întors. Am făcut o treabă pe cinste! Şi tu? — Eu mi-am aranjat ideile, i-a răspuns placid Poirot. Japp râse din toată inima. — Tipule, îmbătrâneşti, făcu el, uitându-se spre mine. Asta nu-i pentru noi, tinerii, spuse el cu voce tare. — Quel dommage! replică Poirot.   [1] Royal Navy

Fata pastorului de Agatha Christie Tuppence, care se învârtea în jurul biroului, spuse pe un ton morocă­nos: — Aş vrea să fim chemaţi în ajutorul unei fiice de pastor. — De ce? — Mi se pare că ai uitat, Tommy, dar eu însămi sunt fiică de pastor. Înţelegi ce înseamnă asta pentru mine. De‑aici mi se trage nevoia de altru­ism... mila faţă de aproapele meu... aceasta... — Vad că te pregăteşti să joci rolul lui Roger Sheringham[1]. Numai că, dacă‑mi permiţi o observaţie, tu vorbeşti la fel ca el, doar că mai puţin bi­ne. — Greşală! Cuvintele mele au o oarecare subtilitate feminină. Un „nu ştiu ce" pe care nici un bărbat nu l‑ar putea atinge. Beneficiez, în plus, de calităţi necunoscute prototipului meu, cum să‑ţi spun? Cuvintele sunt nişte lucruri atât de nesigure. Cel mai adesea par a limpezi o situaţie exact în momentul în care spun contrariul a ceea ce vor să exprime. — Continuă, spuse Tommy, simulând un surâs. — Potoleşte‑te, e chiar ceea ce fac. Nu m‑am oprit decât o clipă pentru a‑mi trage sufletul. Şi pentru a‑mi revenit în fire, doresc foarte mult ca as­tăzi să ajutăm fiica unei pastor şi vei vedea, Tommy: prima persoană care va veni să ceară ajutor „Celebrelor acţiuni detective ale lui Blunt" va fi chiar o fiică de pastor. — Pariez că nu! — De acord! Atenţie, dă‑mi voie să‑mi părăsesc maşina de scris pen­tru că, iată, a venit un client. Biroul lui Blunt era ca un stup de albine la lucru în clipa când Albert deschise uşa şi anunţă: — Domnişoara Monica Deane. O tânără cu părul şaten, îmbrăcată foarte modest apăru în prag şi se opri. Tommy îi veni în ajutor. — Intraţi, domnişoara Deane: Aşezaţi‑vă şi spuneţi‑ne ce putem face pentru dumneavoastră. Permiteţi‑mi să vă prezint pe secretarea mea par­ticulară, domnişoara Sheringham. — Încântată să vă cunosc, domnişoară Deane, tatăl dumneavoastră face parte din cler, nu‑i aşa? — Aşa este. Dar... cum aţi aflat? — Oh, avem metodele noastre. Nu vă speriaţi că vorbesc atâta, dar domnului Blunt îi place să mă asculte, zice că îi dau idei. Tânăra fată o privi uluită. Nu era frumoasă, ci drăgălaşă şi cu un uşor aer decepţionat. Ochii ei de un albastru şters erau foarte frumoşi, dar cear­cănele care îi înconjurau mărturiseau îngrijorare şi spaimă. — Povestiţi‑mi despre necazul dumneavoastră, domnişoară Deane, o sfătui Tommy. Tânăra se întoarse spre el şi începu: — E o poveste atât de dezlânată... Tatăl meu era administrator la Lit­tle Hampsley, în Suffolk. Aici a şi murit acum trei ani, lăsându‑ne pe mine şi pe mama foarte încurcate. Mi‑am luat un post de învăţătoare, dar, cum mama a devenit infirmă, l‑am abandonat spre a o îngriji. Eram dezolant de  sărace, până într‑o zi când am primit o scrisoare de la un notar care ne anunţa că o mătuşă de‑a tatălui meu murise lăsându‑ne nouă moştenirea. Am auzit de mai multe ori vorbindu‑se despre această mătuşă care se cio­rovăise ani îndelungaţi cu tatăl meu. Ştiind‑o foarte bogată, mama şi cu mine crezurăm că grijile vor lua sfârşit, numai că lucrurile se prezentau altfel decât ne‑am închipuit. Am moştenit, într‑adevăr, casa în care locuia, dar după ce am plătit taxele de succesiune nu ne‑a mai rămas nici un ban. Îmi închipui că mătuşă‑mea şi‑a pierdut averea în timpul războiului sau că a trăit din ea pe timpul bătrâneţii. Cu toate acestea, aveam casa şi o pu­team vinde la un preţ avantajos. Dar, deşi era o prostie, am refuzat ofer­ta. Ocupam atunci o locuinţă strâmtă, dar costisitoare şi mă gândeam că dacă ne‑am muta la „Casa Roşie", mama ar avea o cameră confortabilă şi am putea lua nişte chiriaşi pentru a ne acoperi cheltuielile. Am hotărât astfel, în ciuda unei oferte foarte avantajoase a unui domn care dorea să cumpere casa. Ne‑am instalat şi eu am dat mai multe anun­ţuri în ziare pentru a atrage chiriaşii. Din primul moment totul merse bine şi primirăm numeroase scrisori de la persoane doritoare să‑şi petreacă câ­teva zile la ţară. Bătrâna servitoare a mătuşii rămase cu noi şi ne împăr­ţeam treburile. Apoi, se petrecură câteva evenimente inexplicabile. — Ce fel de evenimente? — Casa părea vrăjită. Tablourile începură să cadă, vesela să zboare prin casă, spărgându‑se, iar într‑o dimineaţă observarăm că mobilele îşi schimbară locurile. La început crezurăm că cineva ne juca o festă, dar ime­diat a trebuit să părăsim ipoteza. Odată, în timp ce eram cu toţii adunaţi la masă, se auzi o bubuitură teribilă deasupra noastră şi, urcând imediat la etaj, găsirăm un obiect spart pe podea. — Un spirit demolator! exclamă Tuppence. — Asta crede şi doctorul O'Neill. În orice caz, rezultatul fu dezastruos. Chiriaşii ne părăsiră şi cei care‑i înlocuiră făcură la fel. Eram disperată. Pentru a se umple paharul, ne fu tăiată şi renta. Femeia care ne servea dispăru şi ea pe neaşteptate. — Biata mea prietenă, îngână Tuppence, dar ştiu că aţi avut necazuri! Aţi dori ca domnul Blunt să întreprindă o anchetă asupra acestei poveşti cu „fantome"? — Aşteptaţi, asta nu‑i totul. Acum trei zile, am primit vizita doctorului O'Neill. Ne‑a spus că face parte din Societatea de Cercetări Psihice şi că‑l interesează foarte mult curioasele manifestări din casa noastră; este în­tr‑a­tât de interesat încât ar fi în stare să cumpere casa pentru a face câte­va experienţe. — Şi? — La început, propunerea sa mă umplu de bucurie căci era singura speranţă de a pune capăt îngrijorării noastre, dar... Poate că mă veţi con­sidera capricioasă, şi n‑aţi fi departe de adevăr, numai că... e vorba de ace­laşi om! — Ce om? — Acelaşi care voise să cumpere casa la început. Sunt sigură! — Şi de ce vă nelinişteşte asta? — Nu înţelegeţi? Cei doi bărbaţi erau foarte diferiţi ca înfătişare. Pri­mul, destul de tânăr, brunet, îngrijit, neavând mai mult de treizeci de ani. Doctorul O'Neill, pare a avea cam cincizeci de ani, poartă o barbă cenuşie, ochelari şi umblă aplecat. Totodată, în timp ce vorbea, am băgat de seamă că avea un dinte de aur într‑o parte a gurii. Celălalt bărbat are un dinte de aur exact în acelaşi loc. Mai mult, urechile sale de‑o formă foarte specială, aproape că nu au lob şi sunt exact la fel cu cele ale doctorului ONeill. A­ces­te două amănunte nu pot fi, totuşi, o simplă coincidenţă! Am meditat şi, în cele din urmă, i‑am scris domnului O'Neill, anunţându‑l că‑i voi da un răspuns definitiv într‑o săptămână. Am văzut acum câtva timp anunţul domnului Blunt într‑un ziar care acoperea un sertar din bucătărie... şi am venit să vă caut. — Aţi făcut bine, aproba Tuppence cu căldură. Povestea asta trebuie studiată cu mare atenţie. — O afacere foarte interesantă, domnişoară Deane, spuse şi Tommy. Vom fi fericiţi să ne ocupăm de ea, nu‑i aşa, domnişoară Sheringham? — Absolut, şi vom merge până la capăt! — Dacă am înţeles bine, doar dumneavoastră singură, mama şi o ser­vitoare locuiţi în casă, domnişoară Deane? Ne puteţi spune câteva amă­nun­te despre servitoare? — Se numeşte Crockett şi se află în slujba mătuşii mele de opt sau zece ani. Nu‑i prea tânără, e cam acră, dar e o servitoare bună. Îşi dă aere pentru că are o soră căsătorită cu un om de condiţie bună. Crockett are un nepot care, spune ea, e un „gentleman perfect". Tommy scoase un mormăit. Nu mai ştia cum să orienteze ancheta. Dar Tuppence, care o urmări pe tânăra fată, spuse: — Cred că cel mai potrivit ar fi ca domnişoara Deane să dejuneze cu mine. E aproape ora unu şi, la masă, voi putea nota toate detaliile supli­mentare de care avem nevoie. — Excelentă idee, miss Sheringham, aprobă Tommy. În timp ce cele două femei luau masa într‑un restaurant din apropie­re, Tuppence se înclină spre însoţitoarea ei: — Aş dori să mă încredinţaţi, dacă aveţi cumva un motiv special, să aflaţi adevărul asupra acestei afaceri. Monica roşi. — Ştiţi, eu... — Povestiţi‑mi tot! — Ei bine... doi bărbaţi vor să se căsătorească cu mine. — Eterna poveste, presupun. Unul e bogat, celălalt sărac şi cel sărac este preferatul dumneavoastră, nu‑i aşa? — Nu înţeleg cum de ghiciţi totul?! — Oh, ştiţi, cazul dumneavoastră n‑are nimic excepţional. Aproape toată lumea păţeşte la fel; eu însămi m‑am aflat în această situaţie. — Dacă vindem casa nu vom mai avea din ce trăi. Gerald este adora­bil, dar e tare sărac, în ciuda faptului că e un inginer talentat. Dacă ar a­vea măcar un pic de capital, firma sa l‑ar lua ca asociat. Celălalt, Partrid­ge, este un bărbat excelent şi norocos, ceea ce în­seam­nă că dacă mă voi mărita cu el voi pune capăt tuturor necazurilor. Dar... dar... — De acord... Puteţi dumneavoastră să vă străduiţi a repeta cât doriţi cât e el de bun şi bogat, să‑i numiţi toate calităţile... Rezultatul va fi ace­laşi, celălalt e cel pe care‑l doriţi. Monica înclină capul fără să spună nimic. — Va trebui să ne ducem la faţa locului spre a studia problema. Care e adresa dumneavoastră? — „Casa Roşie", Stourton‑in‑the‑Marsh. În timp ce Tuppence nota, tânăra fată o întrebă roşindu‑se: — Nu v‑am întrebat în legătură cu... condiţiile... — Noi nu cerem plată decât în funcţie de rezultat. Dacă secretul de la „Casa Roşie" se va lumina, după cum încep să cred — după tenacitatea cu care vorbiţi de acel misterios gentleman — atunci vă vom cere un mic pro­cent, dacă nu... nimic! — Mulţumesc. — Acum, uitaţi toate aceste nelinişti. Veţi vedea, dacă totul va merge bine, altădată vom dejuna vorbind despre lucruri mai interesante.     Cei doi Beresford se instalară la hanul „Coroana şi ancora" din Thu­nly. Tommy, care privea pe fereastra camerei lor, remarcă pe un ton lugu­bru: — Iată‑ne deci şi‑n Târgul Gâştelor, ori cum s‑o mai chema sătucul ăsta. Tuppence încearcă să‑i ridice moralul propunându‑i: — N‑ai vrea să mai revedem o dată afacerea? — Cu plăcere. Dă‑mi voie întâi să‑ţi spun părerea mea. Suspectez pe mama infirmă! — De ce? — Draga mea, băga‑ţi în cap că povestea asta cu fantome nu e decât o istorie montată spre a o convinge pe tânăra fată să‑şi vândă proprietatea. Monica Deane ne‑a spus că toată lumea se găsea adunată la masa în timp ce, la etaj, obiectele se zdrobeau de duşumea. Oricum, mama ei care este infirmă trebuie să se afle la etaj, nu‑i aşa? — Dată fiind infirmitatea ei mi se pare cam greu de crezut ca ea să fi mutat mobilele din loc. — Dar e posibil ca ea să nu fie deloc infirmă. Ar putea foarte bine să simuleze neputinţa. — Cu ce scop? — Evident... Vorbeam doar de binecunoscutul principiu conform că­ruia vinovatul e întotdeauna persoana cea mai puţin suspectă. — Văd că dai totul pe glumă. Trebuie să existe o raţiune pentru care toţi străinii ăştia vor să cumpere casa. Iar dacă pe tine nu te interesează să le descoperi mobilul, pe mine mă interesează. Îmi place Monica; e o fată foarte simpatică! — Sunt de părerea ta, dar nu pot rezista plăcerii de a te enerva, Tup­pence. Cu siguranţă, e ceva ce se ascunde în casa asta şi nu va fi prea u­şor de găsit, dacă n‑o fi totul o cacialma. Din moment ce ei doresc să cum­pere imobilul folosindu‑se de toate mijloacele, înseamnă că nu ne rămâne decât să scormonim planşeul şi, la nevoie, să dărâmăm pereţii, dacă nu cumva s‑o fi găsind vreo mină de cărbuni în grădină. — Aş prefera un tezaur. Ar fi mult mai romantic! — În cazul acesta, cred că n‑ar fi rău să‑i fac o vizită directorului băn­cii locale. Îi voi spune că am venit să‑mi petrec Crăciunul în sat, că am intenţia să cumpăr „Casa Roşie" şi că vreau să discut cu el posibilitatea deschiderii unui cont la banca sa. — Dar, pentru ce...? — Aşteaptă şi vei vedea. O oră mai târziu Tommy se întoarse cu ochii strălucitori. — Progresăm, Tuppence! Întrevederea cu directorul s‑a desfăşurat precum prevăzusem şi l‑am întrebat, fără să am aerul, dacă i se aduce mult aur pentru depunere, după cum ştiu că se întâmplă în mod obişnuit în aceste sate, de pildă cu fermierii care l‑au ascuns în timpul războiului. De aici, am ajuns să vorbim despre capriciile bătrânelor doamne şi mi‑am inventat o matuşă care, când a izbucnit războiul, s‑a dus în caleaşcă la magazinul „Armata şi marina", de unde a ieşit cu şaisprezece şunci. Asta i‑a adus şi lui aminte de una din clientele sale care a insistat să i se resti­tuie totul de la bancă, pe cât posibil în aur, şi care şi‑a recuperat titlurile de propietate, bunurile la purtător şi alte valori căci, zicea, prefera să le păstreze la ea. Mă mirai de o asemenea imprudenţa şi atunci mi‑a spus că era vorba de fosta proprietăreasă a „Casei Roşii". Pricepi, Tuppence? Şi‑a recuperat toată averea şi a ascuns‑o undeva. Îţi aduci aminte, fără îndoia­lă, spusele Monicăi despre puţinătatea bunurilor lăsate ca moştenire. A­cum sunt convinsă că bătrâna a dosit totul undeva şi că cineva este la cu­rent cu asta. Aş merge până la a afirma că ştiu despre cine e vorba. — Cine? — Devotata Crockett, bineînţeles! Ea trebuie să cunoască toate excen­tricităţile stăpânei sale. — Şi doctorul acesta, O'Neill, cu dintele de aur...? — ...e nepotul, „gentlemanul desăvârşit". Fără nici o îndoială! Dar un­de se află mangoţii? Tu, care — mai mult ca mine — ştii mai multe despre doamnele bătrâne, ai cumva idee despre locurile în care obişnuiesc ele să‑şi ascundă tezaurele? — La ciorap, sub saltea. — Ai dreptate, numai că nu cred că aşa s‑a întâmplat cu mătuşa Mo­nicăi, căci până acum i‑ar fi dat de urmă. Pe de altă parte, o femeie bătrâ­nă nu putea să desprindă singură scândurile duşumelei sau să sape o as­cunzătoare în zid sau în grădină. Totuşi, bunurile sunt undeva în perime­trul proprietăţii! Crockett n‑a pus încă mâna pe ele, dar nu e departe vre­mea când ea şi nepotul ei vor fi stăpânii locului şi vor putea răscoli totul. Va trebui să le‑o luăm înainte. Haide... ne ducem imediat la „Casa Roşie". Îi primi Monica Deane. Pentru mamă‑sa şi Crockett, cei doi erau po­sibili cumpărători ai proprietăţii, ceea ce explică cercetarea locurilor. Tom­my a pus‑o pe tânăra fată la curent cu toate concluziile la care ajunseseră, dar o şi întrebă de toate, aflând că o parte din lucrurile bătrânei fuseseră dăruite lui Crockett, o altă parte împărţite săracilor din împrejurimi. — Mătuşa dumneavoastră a lăsat ceva acte? — Dulapul e plin de ele, la fel şi un sertar din camera sa, dar nimic important. — Le‑aţi aruncat cumva? — Nu. Maică‑mea refuză totdeauna să arunce vechile hârtii. Mai mult, şi‑a ales tot felul de reţete pe care şi‑a propus să le studieze zilele acestea. Tommy îi arătă un bătrân care lucra în grădină. — Grădinarul lucrează aici de pe vremea mătuşii dumneavoastră? — Da. Venea de trei ori pe săptămână. Locuieşte în sat. Săracul bă­trân, nu mai poate face mare lucru acum. Îl chem o dată pe săptămână spre a avea grijă de grădină; n‑avem mijloace să‑l folosim mai des. Tommy aruncă o privire spre Tuppence, voind să spună ca ea să aibă grijă de Monica, în timp ce el se apropie de bătrân, cu care schimbă câteva banalităţi despre grădinărit, după care îl întrebă: — Aţi îngropat cumva vreo ladă de‑a stăpânei dumneavoastră, când­va? — Nu. N‑am îngropat niciodată nimic. Pentru ce să fi dorit ea să as­cundă o ladă în pământ? Tommy clătină din cap şi reintră în casă. Dacă hârtiile bătrânei nu vor aduce nici o lumină, povestea risca să fie foarte greu de rezolvat. Casa era veche, dar nu într‑atât încât n‑ar fi putut ascunde un secret. În momentrul în care cei doi tocmai se retrăgeau, Monica le aduse o cutie mare de carton legată cu sfoară, spunând: — Iată toate hârtiile pe care le‑am găsit. Dacă doriţi, puteţi să le luaţi cu dumneavoastră, veţi avea tot timpul să le consultaţi în voie... Dar sunt sigură că nu veţi găsi nimic care să limpezească misterioasele întâmplări ce au avut loc în casa aceasta. În clipa aceea, o violentă lovitură se produse deasupra capetelor lor. Tommy fugi la etaj şi descoperi într‑una din camere o carafă şi un lighean sparte de duşumea. Nu văzu pe nimeni. — Fantoma îşi reia glumele, murmură el. Apoi se reîntoarse la parter, visător. — Credeţi, domnişoara Deane, că aş putea vorbi câteva clipe cu servi­toarea? — Desigur, o voi chema imediat. Monica se duse la bucătărie şi reveni însoţită de Crockett. Tommy o încunoştiinţă pe un ton politicos: — Ne gândim să cumpărăm casa şi soţia mea se întreba dacă, în ca­zul în care ajungem la o înţelegere, aţi fi de acord să rămâneţi în serviciul nostru? Faţa respectabilei Crockett nu exprima nici o tresărire. — Mulţumesc, domnule, dacă‑mi permiteţi, voi reflecta la propunerea dumneavoastră.   [1] Erou de romane poliţiste

Femeia Misterioasa de Agatha Christie Domnul Mayherne îşi aranjă ochelarii şi-şi drese glasul cu un fel de tuse seacă, ce-i era cu totul caracteristică. Apoi se uită din nou la omul din faţa sa ce era învinuit de crimă cu premeditare.           Domnul Mayherne era un om mic de statură, sigur pe sine, corect îmbrăcat, ca să nu spunem neglijent, cu ochi vicleni şi iscoditori. Câtuşi de puţin un om care putea fi dus de nas. Totodată, ca avocat, reputaţia domnului Mayherne era deosebită. Când i se adresă clientului său, vocea îi era uscată, dar amabilă.           — Trebuie să vă repet că vă aflaţi în pericol foarte grav şi că este necesară sinceritate absolută.           Leonard Vole, care privea, cu o expresie de om ameţit, la peretele alb din faţa sa, îşi mută ochii la avocat.           — Ştiu, spuse el neajutorat. Tot îmi repetaţi asta. Dar, se pare că încă nu-mi dau seama că sunt acuzat de crimă… Crimă. Şi o crimă atât de laşă.           Domnul Mayherne era un om practic, un sentimental. Tuşi încă o dată, îşi scoase ochelarii, îi şterse cu grijă şi-i puse din nou la ochi. Apoi spuse:           — Da, da, da. Acum, dragă domnule Vole, o să facem un efort hotărât să te salvăm şi vom reuşi… Vom reuşi. Dar îmi trebuie faptele. Trebuie să aflu ce prejudiciu îţi va aduce cazul. Apoi ne putem alege cea mai bună cale de apărare.           Tânărul continua să se uite în acelaşi fel ameţit, neajutorat. Domnului Mayherne cazul i se păruse destul de întunecat şi vina arestatului indubitabilă. Acum, pentru prima oară, îl trecu o undă de îndoială.           — Credeţi că sunt vinovat, spuse Leonard Vole, încet. Dar, pe Dumnezeu, jur că nu sunt! Ştiu că totul pare îndreptat împotriva mea. Sunt ca prins într-o plasă – cu reţeaua toată în jurul meu, încurcându-mă în orice direcţie mă întorc. Dar n-am făcut-o eu, domnule Mayherne. N-am făcut-o!           Aflat într-o asemenea situaţie, omul trebuia să-şi strige nevinovăţia. Domnul Mayherne ştia asta. Totuşi, fără să vrea, era impresionat. S-ar putea, cine ştie, ca Leonard Vole să fie nevinovat.           — Aveţi dreptate, domnule Vole, spuse el grav. Cazul arată foarte negru în ce vă priveşte. Totuşi, accept asigurarea pe care mi-o daţi. Acum, haide să trecem la fapte. Aş vrea să-mi spuneţi, cu cuvintele dumneavoastră, cum de aţi cunoscut-o pe domnişoara Emily French.           — Într-o zi, pe Oxford Street, am văzut o femeie în vârstă traversând strada. Ducea o mulţime de pachete. În mijlocul străzii le-a scăpat, a încercat să şi le adune, şi-a dat seama că un autobuz tocmai era s-o calce şi abia a reuşit să ajungă pe bordura trotuarului în siguranţă, ameţită şi zăpăcită de oamenii care strigaseră la ea. I-am adunat pachetele, am şters noroiul de pe ele, cât am putut mai bine, am legat din nou sfoara la unul şi i le-am dat înapoi.           — Nu i-aţi salvat cumva viaţa?           — Oh, doamne, nu! Tot ce-am făcut a fost un gest obişnuit de politeţe. Ea a fost grozav de recunoscătoare, mi-a mulţumit cu căldură şi a zis ceva în legătură cu manierele mele care nu seamănă cu cele ale majorităţii tinerilor – nu-mi amintesc cuvintele exacte. Apoi am salutat-o şi am plecat. Nu mă aşteptam s-o mai văd vreodată. Dar viaţa e plină de coincidenţe. Chiar în acea seară, am dat peste ea la o petrecere în casa unui prieten. Ea m-a recunoscut de îndată şi a cerut să-i fiu prezentat. Atunci am descoperit că era domnişoara Emily French şi că locuia în Cricklewood1. Am vorbit cu ea câtva timp. Cred că era o doamnă în vârstă căreia îi cădeau, deodată, aşa, cu tronc, oamenii. Astfel procedă şi cu mine din cauza unui gest absolut simplu, pe care oricine l-ar fi făcut. La plecare, mi-a strâns mâna cu căldură şi m-a invitat să-i fac o vizită. I-am răspuns, desigur, că mi-ar face multă plăcere şi atunci m-a întrebat în ce zi. Nu vroiam neapărat să mă duc, dar aş fi părut bădăran să refuz, aşa că am fixat pentru următoarea sâmbătă. După ce a plecat, am aflat ceva despre ea de la prietenii mei. Că era bogată, excentrică, locuia singură cu o fată de servici şi avea nu mai puţin de opt pisici.           — Înţeleg, zise domnul Mayherne. Problema averii ei s-a pus atât de devreme.           — Dacă vă închipuiţi că am întrebat… Începu Leonard Vole înfierbântat, dar domnul Mayherne îl potoli cu un gest.           — Trebuie să cercetez cazul aşa cum va fi prezentat de cealaltă parte. Un observator obişnuit nu şi-ar fi dat seama că domnişoara French era o doamnă înstărită. Trăia modest, aproape sărăcăcios. Dacă nu vi s-ar fi spus contrariul, aţi fi considerat-o, foarte probabil, o femeie sărmană – în orice caz, la început. Cine v-a spus cu exactitate că era o femeie bogată?           Prietenul meu, George Harvey, în casa căruia avusese loc petrecerea.           — S-ar putea să-şi amintească acest lucru?           — Nu prea ştiu. A trecut ceva timp de atunci.           — Exact, domnule Vole. Vedeţi, principalul scop al acuzării va fi să stabilească că aveaţi greutăţi financiare – ceea ce e adevărat, nu-i aşa?           Leonard Vole se înroşi.           — Da, spuse el, încet. Avusesem o serie de ghinioane chiar atunci.           — Tocmai, repetă domnul Mayherne. Având, cum ziceam, dificultăţi financiare, aţi întâlnit-o pe această bătrână bogată şi aţi cultivat-o cu asiduitate. Acum, dacă am presupune că nu ştiaţi că era bogată şi că o vizitaţi numai din pură bunătate…           — Aşa e şi cazul.           — Aş zice să nu discutăm acest aspect. Îl privesc din afara lui. Foarte multe depind de memoria domnului Harvey. Îşi va reaminti discuţia sau nu? Ar putea fi sfătuit că creadă că ea a avut loc mai târziu?           Leonard Vole se gândi câteva minute. Apoi spuse destul de direct, cu o faţă cam palidă:           — Nu cred că această cale ne va reuşi, domnule Mayherne. Mai mulţi din cei prezenţi au auzit remarca sa şi unul sau doi m-au tachinat în legătură cu cucerirea unei bătrâne bogate.           Avocatul se strădui să-şi ascundă dezamăgirea cu un gest al mâinii.           — Ghinion, spuse el. Dar vă felicit pentru sinceritatea dumneavoastră, domnule Vole. În dumneata îmi pun speranţa să mă ghidezi. Judeci foarte corect. A ne menţine pe linia pe care o sugerasem ar fi fost dezastruos. Trebuie să abandonăm ideea asta. Ai cunoscut-o pe domnişoara French, i-ai făcut vizite; cunoştinţa cu ea a progresat. Vrem un motiv clar pentru toate astea. De ce, dumneata, un tânăr de 33 de ani, arătos, pasionat de sport, îndrăgit de prieteni, îţi dedici atâta din timpul dumitale unei femei în vârstă cu care nu prea ai ce împărţi?           Leonard Vole făcu un gest nervos cu mâinile.           — Nu ştiu ce să vă spun, pur şi simplu nu ştiu ce să vă spun. După prima vizită, a insistat să vin din nou, a spus că e singură şi nefericită. M-a pus într-o situaţie delicată s-o refuz. Îşi arăta atât de clar dragostea şi afecţiunea faţă de mine, încât am fost pus într-o postură dificilă. Vedeţi, domnule Mayherne, sunt slab din fire – mă las luat de val – sunt unul din acei oameni care nu pot spune nu. Şi, credeţi-mă, dacă vreţi sau nu, după a treia sau a patra vizită pe care i-am făcut-o, am descoperit că ţin cu adevărat la bătrână. Mama s-a prăpădit când eram mic, m-a crescut o mătuşă şi a murit şi ea înainte de a împlini eu 15 ani. Dacă vă spun că, într-adevăr, îmi plăcea să fiu cocoloşit şi răsfăţat cred că aţi râde.           Domnul Mayherne nu râse. În schimb, îşi scoase din nou ochelarii, îi şterse – semn că medita profund.           — Îţi accept explicaţia, domnule Vole, spuse el în sfârşit. Cred că e probabilă din punct de vedere psihologic. Dacă un juriu îşi va însuşi această părere, asta-i altă chestiune. Te rog, continuă-ţi povestirea. Când te-a rugat, prima dată domnişoara French să-i pui ordine în afaceri?           — După a treia sau a patra vizită pe care i-am făcut-o. Ştia puţine lucruri despre problemele băneşti şi era preocupată de unele investiţii.           Domnul Mayherne ridică privirea hotărât:           — Ai grijă, domnule Vole. Servitoarea, Janet Mackenzie, declară că stăpâna sa se pricepea la afaceri şi-şi conducea toate treburile şi acest lucru este susţinut de mărturia bancherilor ei.           — N-am ce face, spuse Vole cu seriozitate. Asta mi-a zis ea.           Domnul Mayherne îl privi o clipă sau două în tăcere. Deşi nu avea intenţia s-o mărturisească, credinţa sa în nevinovăţia lui Leonard Vole se întări în acea clipă. Ştia câte ceva despre mentalitatea bătrânelor doamne. Şi-o imagina pe domnişoara French îndrăgostită de tânărul arătos, vânând pretexte pentru a-l aduce în casa ei. Ce era mai plauzibil decât să pretindă că nu se pricepe la afaceri şi să-l roage s-o ajute în problemele ei băneşti? Era o femeie de lume şi-şi putea da seama că orice bărbat ar fi fost uşor flatat admiţându-i-se superioritatea. Leonard Vole fusese flatat. De asemena, poate nu a vrut să-i ascundă acestui tânăr că era bogată. Emily French fusese o bătrână cu voinţă puternică, dorind să fixeze ea însăşi preţul pentru ceea ce cumpăra. Toate astea îi trecură repede prin cap domnului Mayherne, dar nu schiţă nici un semn în această privinţă şi puse o nouă întrebare:           — Şi v-aţi ocupat de afacerile sale la cererea ei?           — Întocmai.           — Domnule Vole, spuse avocatul, am să vă pun o întrebare foarte serioasă şi una vitală, la care aş vrea un răspuns sincer. Aveaţi dificultăţi financiare. V-aţi ocupat de afacerile unei bătrâne – o bătrână care, potrivit propriilor sale declaraţii, nu ştia mai nimic despre business. Aţi transferat vreodată, sau în vreun fel, în propriul dumneavoastră folos acţiuni de bursă cu care aţi operat? V-aţi angajat în vreo tranzacţie pentru avantajul dumneavoastră pecuniar, care ar fi cam tenebroasă? El îi opri răspunsul celuilalt. Aşteptaţi o clipă înainte de a răspunde. Ne sunt deschise două căi: ori putem înfăţişa probitatea şi cinstea cu care i-aţi condus afacerile, subliniind, totodată, cât de improbabil e faptul de a fi comis crima pentru a obţine banii pe care i-aţi fi dobândit prin mijloace infinit mai uşoare. Dacă, pe de altă parte, există ceva în activitatea dumneavoastră de care acuzarea s-ar putea agăţa – dacă, s-o spunem pe şleau, ea poate dovedi că aţi escrocat-o pe bătrână în vreun fel, trebuie să adoptăm poziţia că nu aţi avut nici un motiv pentru crimă, de vreme ce ea era deja o sursă profitabilă de venit pentru dumneata. Observaţi deosebirea. Acum, vă rog să vă gândiţi înainte de a răspunde.           Dar Leonard Vole nu se gândi deloc.           — Cât m-am ocupat de afacerile domnişoarei French am fost perfect cinstit şi deasupra oricărei bănuieli. Am acţionat în interesul ei cât mi-a stat mai bine în putinţă, aşa cum ar descoperi oricine s-ar uita prin dosare.           — Mulţumesc, spuse domnul Mayherne. M-aţi liniştit foarte mult. Vă fac complimentul că vă cred mult prea deştept ca să mă minţiţi într-o chestiune atât de importantă.           — Sigur, zise Vole, serios, cel mai puternic argument în favoarea mea este lipsa de motive. Considerând că am cultivat cunoştinţa unei bătrâne bogate în speranţa de a obţine bani de la ea – aceasta, cred, este substratul spuselor dumneavoastră – sigur, moartea ei nu mă frustrează în speranţele mele?           Avocatul se uită la el încremenit. Apoi, în mod cu totul voit, repetă gestul său automat cu ochelarii. Abia după ce i-a pus la loc spuse:           — Nu ştiţi, domnule Vole, că domnişoara French a lăsat un testament al cărui principal beneficiar sunteţi?           — Ce? Acuzatul sări în picioare. Uluirea sa era evidentă şi naturală. Doamne! Ce vorbiţi acolo? Mi-a lăsat mie banii ei?           Domnul Mayherne încuviinţă încet. Vole se prăbuşi în scaun cu capul în mâini.           — Pretindeţi că nu ştiţi nimic despre acest testament?           — Dacă pretind? Nu pretind nimic. N-am ştiut deloc de el.           — Ce-aţi spune dacă v-aş zice că servitoarea, Janet Mackenzie, jură că aţi ştiut? Că stăpâna sa i-a spus ei clar că v-a consultat asupra problemei şi v-a povestit de intenţiile sale?           — Să-mi spună? Minte! Nu, merg prea departe. Janet este o femeie în vârstă. I-a fost ca un câine credincios stăpânei sale şi nu i-am plăcut. Era geloasă şi suspicioasă. Aş zice că domnişoara French şi-a mărturisit intenţiile lui Janet şi că Janet, ori a interpretat greşit ceva din ceea ce stăpână-sa i-a zis, ori era convinsă, în sinea ei, că eu am îndemnat-o pe bătrâna doamnă s-o facă. Aş zice că ea însăşi crede acum că domnişoara French i-ar fi spus cu adevărat asta.           — Nu vi se pare că îi sunteţi atât de antipatic încât să mintă în mod conştient?           Leonard Vole arăta şocat şi tresări.           — Nu, nu cred. De ce ar face-o?           — Nu ştiu, spuse domnul Mayherne pe gânduri. Dar e fosrte pornită împotriva dumitale.           Bietul tânăr gemu din nou.           — Încep să înţeleg, murmură el. E groaznic. I-am făcut de petrecanie, asta or să spună, am forţat-o să facă un testament prin care-şi lasă banii mie şi, apoi, mă duc acolo în noaptea aceea şi nu-i nimeni acasă – e găsită a doua zi… Oh, doamne, e groaznic!           — Greşiţi când afirmaţi că nu era nimeni în casă, spuse domnul Mayherne. Janet, după cum vă amintiţi, trebuia să iasă în seara aceea. A plecat, dar pe la nouă şi jumătate s-a întors să ia tiparul unei mâneci de bluză pe care i-l promisese unei prietene. A intrat prin uşa din dos, s-a urcat la etaj, l-a luat şi a ieşit din nou. A auzit voci în sufragerie, deşi nu a putut distinge ce spuneau, dar jură că una dintre ele era a domnişoarei French şi cealaltă a unui bărbat.           — La nouă şi jumătate, spuse Leonard Vole. La nouă şi jumătate… Sări în picioare. Atunci sunt salvat… Salvat…           — Ce vrei să spui prin salvat? Strigă domnul Mayherne, uimit.           — La nouă şi jumătate mă întorsesem acasă! Soţia mea o poate dovedi. Am plecat de la domnişoara French pe la nouă fără cinci. Am sosit acasă pe la nouă şi douăzeci. Soţia mă aştepta. Oh, slavă domnului, slavă domnului! Şi binecuvântat fie tiparul de mânecă al Janetei Mackenzie.           În etuziasmul său, nu observă că expresia gravă de pe faţa avocatului nu se schimbase. Şi cuvintele acestuia îl aduseră pe pământ ca un trăsnet.           — Atunci, cine, după părerea dumitale, a ucis-o pe domnişoara French?           — Cum, un bandit, desigur, cum s-a crezut la început. Fereastra a fost forţată, vă amintiţi. A fost omorâtă cu lovitură puternică de rangă, şi aceasta a fost găsită zăcând pe podea lângă trup. Şi mai multe lucruri lipseau. Dacă n-ar fi fost bănuielile absurde ale Janetei şi antipatia ei pentru mine, poliţia nu ar fi deviat niciodată de la urmele cele corecte.           — Asta nu prea ţine, domnuie Vole, spuse avocatul. Lucrurile care lipsesc sunt nişte fleacuri fără valoare, luate întâmplare. Şi semnele de pe fereastră nu au fost deloc concludente. Apoi, gândeşte-te la dumneata. Spui că nu mai erai în casă la nouă şi jumătate. Atunci cine era bărbatul pe care Janet l-a auzit vorbind cu domnişoara French în sufragerie? N-ar fi putut avea o discuţie cât de atât amicală cu un spărgător.           — Nu, spuse Vole. Nu… Arăta perplex şi descurajat. Dar, oricum, adăugă cu mai multă încredere, mă scoate din cauză. Am un alibi. Trebuie s-o vedeţi pe Romaine, soţia mea, imediat.           — Desigur, consimţi avocatul. Ar fi trebuit s-o văd pe doamna Vole, dacă nu ar fi fost absentă când v-am arestat. Am telefonat imediat la Scotland Yard şi înţeleg că se întoarce în seara asta. Am să-i fac o vizită de îndată ce plec de aici.           Vole dădu din cap aprobator, o mare expresie se satisfacţie se aşternu pe faţa sa.           — Da, Romaine vă va spune. Doamne, ce şansă, ce noroc.           — Scuzaţi-mă, domnule Vole, dar vă iubiţi foarte mult soţia?           — Da.

Floarea de Magnolie de Agatha Christie Vincent Baston aştepta sub ceasul din gara Victoria. Din când în când privea în sus la el îngrijorat, îşi spuse în sinea lui: „Câţi bărbaţi au aşteptat aici o femeie care n-a venit?”           Un gând năprasnic îi trecu. Dacă Theo n-a venit, dacă s-a răzgândit? Femeile fac astfel de lucruri. Era el sigur de ea, fusese el vreodată sigur de ea? Ştia el, oare, ceva cu adevărat despre ea? Nu-l uluise ea de la început? Părea să fi fost două femei – fiinţa frumoasă, veselă care era soţia lui Richard Darrell şi cealaltă – tăcută, misterioasă, care se plimbase lângă el în grădina de la Haymer's Close. Ca o floare de magnolie – aşa îi apărea ea în gând – poate pentru că sub o magnolie trăiseră ei fiorul primului lor sărut incredibil, incandescent. Aerul era plin de dulceaţa parfumului florilor de magnolie şi una sau două petale, precum catifeaua, aromate căzură plutind, aşternându-se cu faţa în sus care arăta atât de albă, atât de moale şi atât de tăcută ca a ei. Floarea de magnolie – exotică, parfumată, misterioasă.           Asta se întâmplase cu două săptămâni în urmă, a doua zi după ce o întâlnise. Şi-acum o aştepta să vină la el pentru totdeauna. Din nou, neîncrederea îl cuprinse. Ea n-o să vină. Cum a putut oare să creadă aşa ceva? Însemna să renunţe la atât de multe lucruri. Frumoasa doamnă Darrell nu putea să facă aşa ceva fără să se afle. Aveau să urmeze vreo nouă zile de uimire generală, de scandal cu mari implicaţii care nu va fi niciodată uitat cu desăvârşire. Existau căi mai bune, mai convenabile de a face asemenea lucruri – un divorţ discret, spre exemplu.           Dar ei nu se gândiseră nici o clipă la aşa ceva, cel puţin el nu. Dar ea? Se întrebă el. Nu ştiuse niciodată nimic despre gândurile ei. Îi ceruse să vină cu el aproape timorat, în fond, cine era el? Nimeni, în mod deosebit – unul dintr-o mie de plantatori de portocali din Transvaal. Ce viaţă să-i ofere, după strălucirea Londrei! Şi totuşi, de vreme ce o dorea cu atâta disperare, simţea nevoia să-i ceară să vină.           Ea consimţise foarte liniştită, fără ezitări sau proteste, ca şi cum era lucrul cel mai simplu din lume pe care el i-l cerea.           — Mâine? Întrebase el ameţit, aproape fără să-i vină a crede.           Şi ea promisese pe tonul acela blând, sfârşit, care se deosebea atât de mult de râsul ei zgomotos din mijlocul societăţii. Când o văzuse prima dată o comparase cu un diamant – un şuvoi de flăcări, reflectând lumina de pe o sută de faţete. Dar la acea primă atingere, la acel prim sărut, ea se schimbase în mod miraculos în liniştea înnegurată a unei perle – o perlă ca o floare de magnolie alb-roză.           Ea promisese. Şi-acum el o aştepta să-şi îndeplinească promisiunea.           Se uită din nou la ceas. Dacă nu venea repede aveau să piardă trenul.           Brusc, o strângere de inimă îl cuprinse. Ea n-o să vină. Bineînţeles, ea n-o să vină. Fusese un prost că se aşteptase vreodată la aşa ceva! Ce erau promisiunile? Va găsi o scrisoare când se va întoarce în apartamentul său, în care explica, protesta, spunea toate lucrurile, cum obişnuiesc femeile când se scuză pentru lipsa lor de curaj.           Simţea că-l cuprinde furia şi amărăciunea frustrării.           Apoi o văzu venind spre el pe peron cu un zâmbet imperceptibil. Mergea încet, fără să se grăbească, netulburată, ca cineva care avea toată eternitatea în faţă. Era în negru, toată în negru catifelat, cu o pălăriuţă neagră care-i încadra minunata paloare mătăsoasă a feţei.           Se trezi apucându-i mâna, murmurând stupid:           — Deci ai venit, ai venit, în cele din urmă!           — Desigur.           Cât de calm suna vocea ei! Cât de calm!           — Credeam că n-o să vii, spuse el, lăsându-i mâna şi respirând din greu.           Ochii ei se deschiseră mari, ochi frumoşi. Se citea uimirea în ei, uimirea simplă a unui copil.           — De ce?           El nu răspunse, în schimb, se întoarse într-o parte şi opri un hamal care trecea. Nu aveau mult timp. Următoarele câteva minute au fost doar înghesuială şi grabă. Apoi stăteau în compartimentul lor rezervat şi casele cafenii din sudul Londrei defilau prin faţa lor.           Theodora Darrell stătea în faţa lui. Deci, era cu el. Şi el ştia acum cât de neîncrezător fusese chiar până în ultimul minut. Nu îndrăznise că creadă cu adevărat. Acel aer magic, derutant al ei îl speriase. I se păruse imposibil ca ea să-i aparţină vreodată.           Acum aşteptarea trecuse. Pasul irevocabil fusese făcut. Se uită la ea. Stătea în colţ liniştită. Zâmbetul abia perceptibil zăbovea pe buzele ei, ochii îi erau aplecaţi, genele lungi, negre mângâiau pomeţii pufoşi ai obrajilor.           El medita: „Ce-i trece prin cap acum? La ce se gândeşte? La mine? La soţul ei? Dar ce crede despre el? L-a iubit vreodată? Sau nu l-a iubit niciodată? Îl urăşte sau îi este indiferent?” O idee îi trecu prin cap: „Nu ştiu. N-am să ştiu niciodată. O iubesc şi nu ştiu nimic despre ea – nici ce gândeşte, nici ce simte.”           Gândurile lui se învârteau în jurul soţului Theodorei Darrell. Cunoscuse o mulţime de femei măritate care erau imediat dispuse să vorbească despre soţii lor, despre cât de neînţelese erau, cum le ignorau sentimentele cele mai frumoase. Vincent Baston reflecta cinic că era unul dintre cele mai bine cunoscute gambit-uri*1.           Doar cu câteva excepţii, Theo nu vorbise niciodată despre Richard Darrell. Baston ştia despre el ceea ce cunoşteau toţi. Era un om de lume, frumos, cu o purtare atrăgătoare, naturală. Toţi îl plăceau pe Darrell. Soţia lui a părut să fie întotdeauna în relaţii excelente cu ei. Dar asta nu dovedea nimic, se gândea Vincent. Theo era bine crescută, ea nu şi-ar fi mărturisit amărăciunile în public.           N-au schimbat nici o vorbă. Din a doua seară după întâlnirea lor, când se plimbaseră împreună în grădină, în tăcere, umăr lângă umăr şi el simţise tremuratul slab care o cuprinse la atingerea lui, nu fusese nici un fel de explicaţie, nici un fel de definire a situaţiei lor. Ea răspunsese la săruturile sale, o fiinţă mută, vibrândă, despovărată de acea strălucire puternică ce, împreună cu frumuseţea ei alb-roză, o făcuse vestită. Niciodată nu spusese ceva despre soţul ei. Vincent fusese recunoscător pentru asta, atunci. Era bucuros că-l scutise de justificările unei femei care dorea să-şi asigure iubitul şi pe ea însăşi că aveau motive întemeiate să cedeze mrejelor dragostei lor.           Dar acum, conspiraţia tăcerii îl îngrijora. Avea din nou sentimentul acela panicard că nu ştia nimic despre fiinţa asta stranie care-şi lega de bună voie viaţa de a lui. Se temea.           Într-o încercare de a căpăta încredere, se aplecă şi puse o mână pe genunchiul îmbrăcat în negru din faţa lui. Simţi din nou acel tremur slab care o cuprindea şi îi căută mâna. Se aplecă mai mult şi o sărută prelung, fără grabă. Simţi răspunsul degetelor ei în ale sale, ridică ochii, îi întâlni pe ai ei şi fu mulţumit.           Se rezemă din nou la locul său. Pentru moment nu vroia mai mult. Erau împreună. Ea era a lui. Şi atunci spuse pe un ton uşor ironic:           — Eşti foarte tăcută.           — Da?           — Da. Aşteptă un minut, apoi spuse pe un ton mai grav: Eşti sigură că nu… Regreţi?           Ochii ei se deschiseră mari la auzul acestor vorbe.           — O, nu!           El nu se îndoia de răspuns. Era o sinceritate absolută în el.           — La ce te gândeşti? Vreau să ştiu.           În şoaptă răspunse:           — Cred că mi-e frică.           — Frică?           — De fericire.           Atunci el o luă în braţe, o strânse la pieptul lui şi o sărută pe faţă şi pe gât.           — Te iubesc, zise. Te iubesc, te iubesc, te iubesc.           Răspunsul ei era în îmbrăţişarea trupului său, în abandonul buzelor sale.           Apoi se întoarse în colţul său. Luă o revistă; şi ea la fel. Din când în când peste marginea revistelor ochii lor se întâlneau. Atunci îşi zâmbeau.           Sosiră la Dover imediat după ora cinci. Urmau să petreacă noaptea acolo şi să traverseze spre continent în ziua următoare. Theo intră în camera lor de hotel cu Vincent urmând-o îndeaproape. El ţinea câteva ziare de seară pe care le aruncă pe masă. Doi servitori au adus bagajele şi s-au retras.           Theo se întoarse de la fereastra unde stătuse uitându-se afară, în clipa următoare erau unul în braţele celuilalt.           Se auzi o bătaie uşoară în uşă şi se îndepărtară.           — Fir-ar al naibii, spuse Vincent, se pare că n-o să fim deloc singuri.           Theo zâmbi.           — Nu cred, spuse ea blând.           Aşezându-se pe sofa, apucă unul dintre ziare. Cel care bătuse se dovedi a fi un ospătar ce aduse ceaiul. Îl puse pe masă, o trase pe aceasta lângă sofa, aruncă o privire grijulie în jur, întrebă dacă mai era nevoie de ceva şi se retrase.           Vincent, care se dusese în camera alăturată, reveni în sufragerie.           — Hai să bem ceai, spuse el vesel, dar se opri deodată în mijlocul camerei. S-a întâmplat ceva? Întrebă el.           Theo stătea în capul oaselor înţepenită pe sofa. Privea înainte cu ochi cerniţi şi faţa avea o paloare cadaverică.           Vincent se repezi la ea.           — Ce e, iubito?           În loc de răspuns, ea îi întinse ziarul, arătându-i cu degetul un titlu.           Vincent apucă ziarul. Citi: „Eşec la firma Hobson, Jekyll and Lucas”. Pentru moment, numele marii firme din City nu-i spunea nimic, deşi avea convingerea supărătoare în sinea lui c-ar fi trebuit să ştie. Se uită întrebător la Theo.           — Richard este „Hobson, Jekyll and Lucas”, explică ea.           — Soţul tău?           — Da.           Vincent se uită din nou la ziar şi citi informaţia proaspătă tipărită la loc vizibil. Expresii ca: „faliment neaşteptat”, „urmează serioase revelaţii”, „alte firme afectate” îl surprinseră neplăcut.           Întrerupt de un zgomot, ridică privirea. Theo îşi aranja pălărioara ei neagră în faţa oglinzii. Ea se întoarse, auzindu-i mişcarea. Se uită ţintă în ochii lui.           — Vincent, trebuie să mă duc la Richard. El sări în sus.           — Theo, nu fi absurdă.           Ea repetă mecanic.           — Trebuie să mă duc la Richard.           — Dar, draga mea…           Arătă cu mâna spre ziarul de pe duşumea.           — Asta înseamnă ruină, faliment. Nu pot să aleg ziua aceasta dintre toate ca să-l părăsesc.           — L-ai părăsit înainte de a auzi de asta! Fii rezonabilă.           Clătină din cap cu tristeţe.           — Nu înţelegi. Trebuie să mă duc la Richard.           Nu putea s-o înduplece. Ciudat că o fiinţă atât de moale, de docilă putea să fie aşa de intransigentă. La început, nu îl contrazise, îl lăsă să spună ce avea de zis fără să-l împiedice. O luă în braţele sale încercând s-o convingă, să-i trezească sentimentele ei, dar, deşi gura ei catifelată îi răspundea la sărutări, simţea la ea ceva îndepărtat şi de neînvins care rezista rugăminţilor sale.           În cele din urmă, îi dădu drumul, sătul şi obosit de încercările zadarnice. După rugăminţi îi făcu reproşuri, cu amărăciune că nu-l iubise niciodată. Şi astea le ascultă în linişte, fără să protesteze, cu faţa mută şi îndurerată, dovedind câtă minciună era în cuvintele lui. Pe urmă furia puse stăpânire pe el; îi aruncă toate cuvintele crude care-i veneau în minte, încercând s-o rănească şi s-o jignească.           Şi puterea cuvintelor se epuizase. Nu mai era nimic de spus. Stătea cu capul în mâini, uitându-se la covorul roşu, pufos. Theodora stătea lângă uşă, o umbră neagră cu o faţă albă.           Totul se terminase. Spuse încet:           — La revedere, Vincent.           El nu răspunse.           Uşa se deschise şi se închise din nou.           Familia Darrell locuia într-o casă în Chelsea – o casă din lumea-veche, ciudată, situată în mijlocul unei mici grădini proprii, în faţa casei creştea o magnolie, pătată, murdară, jegoasă, dar, totuşi, o magnolie.           Theo se uită în sus la ea, trei ore mai târziu când se afla în prag. Un zâmbet brusc îi schimonosi gura dureros.           Se duse direct în biroul din spatele casei. Un bărbat se plimba încoace şi încolo prin cameră – un om tânăr, cu o faţă frumoasă şi o expresie neliniştită. Scoase o exclamaţie de uşurare când ea intră.           — Slavă domnului c-ai apărut, Theo. Spuneau că ţi-ai luat bagajul şi că ai plecat undeva afară din oraş.           — Am văzut ştirile şi m-am întors.           Richard Darrell o luă de după umeri şi o trase spre canapea. Se aşezară unul lângă altul. Theo se eliberă din strânsoarea braţului de o manieră care părea perfect naturală.           — Cât de rău stai, Richard? Întrebă ea liniştită.           — Cât de rău se poate. Şi asta spune totul.           — Povesteşte-mi!           El începu să se plimbe prin cameră în timp ce vorbea. Theo stătea şi-l urmărea cu privirea. El n-avea cum să ştie că, din când în când, camera se înceţoşa, vocea sa pălea, în timp ce o altă cameră dintr-un hotel din Dover i se profila clar în faţa ochilor ei.           Cu toate astea, reuşi să asculte destul de clar. El se întoarse şi se aşeză pe canapea lângă ea.           — Din fericire, încheie el, nu pot ataca actul tău de căsătorie. De asemenea, casa e a ta.           Theo aprobă din cap, gânditoare.           — O vom avea oricum, spuse ea. Deci, lucrurile nu i stau chiar aşa de rău! Înseamnă doar un nou început, asta-i tot.           — O! Exact. Da.           Dar ceva în vocea lui nu suna adevărat. Şi Theo se gândi deodată: „E altceva. El nu mi-a spus totul.”           — Nu mai e nimic, Richard? Îl întrebă ea cu blândeţe. Ceva mai rău?           El ezită doar o clipă şi-apoi:           — Mai rău? Ce să fie?           — Nu ştiu, spuse Theo.           — O să fie în regulă, declară Richard mai mult ca să se asigure pe el decât pe Theo. Sigur c-o să fie în regulă. O luă deodată de după umeri.           — Îmi pare bine că eşti aici, zise. Totul o să fie acum în ordine, din moment ce eşti aici. Orice altceva s-ar întâmpla, te am pe tine, nu-i aşa?           Ea răspunse încet:           — Da, mă ai pe mine.           Şi de data asta, ea îi lăsă braţul pe umeri. El o sărută şi-o trase la pieptul său, ca şi cum, într-un fel ciudat, mângâierea de care avea nevoie izvora din trupul ei.           — Da, te am pe tine, Theo, repetă el imediat şi ea răspunse ca înainte:           — Da, Richard.           De pe canapea el se lăsă în genunchi la picioarele ei.           — Sunt extenuat, spuse el frământat. Doamne, a fost o zi îngrozitoare! Nu ştiu ce-aş face dacă n-ai fi aici. De fapt, o soţie e o soţie, nu-i aşa?           Ea nu răspunse, doar îşi aplecă aprobator capul.           Îşi puse capul în poala ei. Oftă ca un copil obosit.           Theo se gândi din nou: „E ceva ce nu mi-a spus. Ce anume?”           În mod automat, mâna i se lăsă pe părul negru, mătăsos şi-l mângâie încet, cum numai o mamă ştie să-şi aline fiul.           Richard murmură vag:           — Totul o să fie în ordine, acum că eşti aici. N-o să mă părăseşti.           Începu să răsufle încet şi egal. Adormise. Mâna ei încă îi mai mângâia capul.           Dar ochii ei priveau pierduţi în întunericul din faţă, fără să vadă nimic.           — Richard, nu crezi c-ar fi mai bine să-mi spui totul? Întrebă Theodora.           Asta se întâmpla trei zile mai târziu. Erau în sufragerie, înainte de cină.           Richard tresări şi se înroşi.           — Nu-nţeleg ce vrei să spui, pară el.           — Chiar?           Îi aruncă scurt o privire.           — Sunt, desigur, unele detalii.           — Nu crezi c-ar trebui să ştiu totul, dacă vrei să te ajut?           O privi în mod ciudat.           — Ce te face să crezi că vreau să mă ajuţi? Era puţin uimită.           — Dragul meu Richard, sunt soţia ta.           El zâmbi deodată, cu vechiul lui zâmbet atractiv, lipsit de grijă.           — Sigur că eşti, Theo. Şi o soţie foarte frumoasă. Nu suport femeile urâte.           Începu să se plimbe prin cameră, acesta fiind obiceiul lui când ceva îl îngrijora.           — Nu neg că ai dreptate într-un fel, spuse el imediat. Mai e ceva.           Se întrerupse.           — Şi?           — E aşa al naibii de greu să explici afaceri de felul ăsta femeilor. Ele reţin aspectele negative, imaginându-şi că un lucru este aşa cum nu este de fapt.           Theo nu spuse nimic.           — Înţelegi, continuă Richard, legea e un lucru şi ceea ce este bine şi rău e cu totul altceva. Eu pot să fac o afacere care este perfect corectă şi cinstită, dar legea o interpretează altfel, în nouă cazuri din zece totul se dovedeşte în regulă şi a zecea oară, ei bine, dai în bară.

Frica de adevar de Agatha Christie „Am trăit departe de tine în această primăvară”           Shakespeare – Sonetul XCVIII                 Joan Scudamore îşi miji ochii, vrând să vadă mai bine în penumbra sufrageriei de la „Popas”1. Joan Scudamore era puţin mioapă.           „Cu siguranţă este… Nu, imposibil. Ba da! Chiar ea este: Blanche Haggard!”           De necrezut! În plin pustiu, să dea peste o fostă prietenă de pension, pe care nu o mai văzuse de… Oh! Cu siguranţă, de 15 ani.           Joan se lăsă cuprinsă de bucuria surprizei. Avea un caracter sociabil şi-i făcea întotdeauna plăcere să-şi întâlnească prietenele şi cunoştinţele. După aceea, însă, îşi spuse; „Dar, vai, cât s-a schimbat! I-ai da cu mult peste vârsta ei.           Într-adevăr, cu mult mai mult. În fond, nu poate avea mai mult de… Să vedem… 48 de ani?”           Instinctiv, se întoarse spre oglinda care era agăţată în spatele ei. Ceea ce văzu, îi întări buna dispoziţie.           „Se poate spune, gândi Joan Scudamore, că nu-mi arăt vârsta”.           Oglinda îi trimitea imaginea unei femei între două vârste, dar suplă, cu un ten de o prospeţime uimitoare, cu părul castaniu, din care se iveau, ici-colo, câteva fire cenuşii, cu ochii albaştri, fermecători şi buzele surâzătoare.           Femeia aceasta, îmbrăcată într-un taior uşor, cu o linie sobră, purta o geantă puţin cam mare, impusă de necesităţile voiajului.           Într-adevăr, Joan Scudamore se întorcea, din Bagdad, la Londra, pe uscat. Revenind cu trenul din Bagdad, ea avea să-şi petreacă noaptea la motelul-restaurant „Popas” al căilor ferate şi, a doua zi, dimineaţa, îşi va continua drumul cu autocarul.           Boala subită a fiicei sale mai mici o făcuse să părăsească în grabă Marea Britanie: se gândise că ginerele ei William, lipsit de spirit practic, va lăsa totul în voia întâmplării şi dezordinea va domni în casă.           Dar, de acum înainte, totul va fi perfect. Preluase comanda, făcuse tot ce era de făcut. Pentru bebeluş, pentru William, pentru Barbara care era în convalescenţă, organizase totul, prevăzuse totul, odată pentru totdeauna. „Slavă Domnului – îşi spuse – niciodată nu mi-am pierdut cumpătul.”           William şi Barbara nu mai ştiau cum să-şi exprime recunoştinţa. Insistaseră, rugând-o să-şi prelungească şederea, să nu-i părăsească atât de repede; dar, zâmbind – pentru a masca un suspin de regret – ea refuzase. Trebuia să se gândească şi la Rodney, la bietul şi dragul de Rodney, rămas la Crayminster, copleşit de muncă şi lăsat în grija servitorilor.           „Şi, în fond, spunea Joan, de ce-s în stare servitorii?”           La care Barbara riposta: „Dumneata ştii să-i dresezi, mamă! Întotdeauna ai avut servitori foarte buni, adevărate perle!”           Ea râse, dar spusele Barbarei îi făcuseră plăcere, căci, orice s-ar spune, este plăcut să ţi se recunoască meritele. Uneori chiar se întrebase dacă nu cumva familia ei era tentată să conside ca pe ceva de la sine înţeles buna întreţinere a casei, osteneala pe care şi-o dădea, devotamentul de care dăduse dovadă.           Nu că ar fi avut de făcut reproşuri cuiva, Tony, Averil şi Barbara erau nişte copii delicioşi. Şi ea, şi Rodney aveau toate motivele să fie mândri de educaţia pe care le-o dăduseră şi de reuşita lor în viaţă.           Tony administra o plantaţie de portocali în Rhodesia; Averil, după ce le dăduse puţin de furcă părinţilor ei, se potolise, căsătorindu-se cu un agent de schimb bogat şi fermecător; soţul Barbarei avea o situaţie bună în Irak, în domeniul lucrărilor publice.           Toţi erau frumoşi, sănătoşi şi aveau un caracter minunat. Joan recunoştea că, atât ea cât şi Rodney avuseseră noroc şi, în forul ei interior, îşi spunea că o mare parte din reuşita copiilor le era datorată lor ca părinţi. La drept vorbind, ei au fost aceia care i-au crescut cu cea mai meticuloasă grijă, care au ales – cu preţul unor mari sacrificii – cele mai bune bone şi guvernante şi, mai apoi, cele mai bune colegii – punând întotdeauna pe prim plan bunăstarea şi sănătatea copiilor.           Bucuria din suflet înflorise pe obrajii doamnei Scudamore, când aceasta se întoarse cu spatele la oglindă. „Ah! Gândi ea, este plăcut să constaţi că eforturile ţi-au fost încununate de succes. Niciodată nu mi-a plăcut să lucrez altundeva decât acasă, sau să mă distrez. Am fost întotdeauna mulţumită de rolul meu de soţie şi de mamă. Mi-am iubit întotdeauna soţul, care a făcut o carieră strălucită… Şi este posibil să am şi eu un merit în asta. Influenţa soţiei este atât de mare…! Dragul de Rodney…”           Simţi o căldură plăcută strecurându-i-se în suflet la ideea că, în curând, foarte curând, mai exact peste cinci zile – va fi alături de Rodney. Spera că dragul de el nu va fi suferit prea tare de singurătate, în lipsa ei. Ce viaţă fericită şi calmă avuseseră împreună!           Oh! „liniştită” poate că era exagerat spus. Viaţa de familie nu este niciodată complet liniştită, cu vacanţele, bolile contagioase şi accidentele, care survin tocmai în cursul iernii, la ţevile de la încălzirea centrală. Până la urmă nu este decât o suită de drame mărunte. Iar Rodney a muncit întotdeauna mult, poate chiar prea mult pentru sănătatea lui fragilă. De altfel, oboseala sfârşise prin a-l doborî acum şapte ani. Joan îşi spuse cu gravitate că el nu rezista la fel de bine ca ea în faţa asalturilor bătrâneţii. Era puţin adus de spate; părul îi albise şi avea cearcăne sub ochi. Dar dacă ne gândim bine, e un lucru normal! Însă acum, cu mariajul copiilor, cu prosperitatea firmei şi cu sprijinul noului asociat, Rodney ar putea dispune de câteva momente de libertate. Ar putea şi ei să se distreze. Ar putea să primească musafiri mai des, să petreacă, din când în când, câte o săptămână sau două la Londra. Rodney s-ar putea apuca de golf. Chiar aşa, oare de ce nu-l încurajase şi până acum să joace golf? Este o distracţie atât de sănătoasă, mai ales pentru un bărbat pe care munca de birou îl absorbea în aşa măsură!           Punând şi chestiunea aceasta la punct doamna Scudamore o privi din nou, din fundul restaurantului, pe femeia în care credea că o recunoaşte pe prietena sa de pension, Blanche Haggard! O adora pe Blanche Haggard când erau împreună la Sfânta-Ana. Toţi se înnebuneau după Blanche Haggard, care era atât de îndrăzneaţă, atât de nostimă şi… Da, atât de frumoasă! Era caraghios să se gândească la asta, acum, în timp ce-o privea pe femeia aceasta bătrână, ciolănoasă, într-o veşnică agitaţie şi vulgar îmbrăcată. Ce zorzoane! Şi-i dădeai… Da, într-adevăr, îi dădeai imediat 60 de ani!           „Ştiu, se gândi Joan, că a avut de suferit…”           Joan făcu o mişcare nerăbdătoare. Blanche şi-a irosit viaţa din superficialitate. Fiindcă, la 21 de ani, când avea lumea la picioarele sale, frumoasă cum era şi de familie bună, se încurcase cu un om absolut dezgustător. Un adevărat crai bătrân. Şi pe deasupra mai era şi căsătorit, ceea ce agrava totul. Părinţii ei dăduseră dovadă de o fermitate demnă, ducând-o cu ei, într-o croazieră la celălalt capăt al lumii. Blanche, însă, avusese ideea să debarce pe parcurs, la Neapole sau la Alger, şi să se întoarcă la craiul ei. Desigur, el şi-a pierdut postul şi a început să bea, iar soţia legitimă i-a refuzat divorţul. Concubinii sfârşiseră prin a părăsi Crayminster şi, timp de mai mulţi ani, Joan nu a mai auzit vorbindu-se despre Blanche până-n ziua în care au dat nas în nas la Harrods, la raionul de încălţăminte. Acolo, după o scurtă convorbire discretă (discretă din partea lui Joan, căci Blanche nu strălucise prin fineţea sa) află că Blanche se căsătorise cu un oarecare Holliday; era funcţionar la asigurări, dar, după câte spunea Balnche, el avea intenţia să-şi dea demisia, fiindcă dorea să scrie o carte despre Warren Hastings şi voia să-i consacre tot timpul în loc s-o redacteze treptat, după orele de birou. Cum Joan insinuă că asta ar presupune mijloace personale de trai, Blanche îi replică cu seninătate că el nu are nici un ban!           Joan insistase: părăsirea serviciului nu i se părea o măsură rezonabilă, doar dacă era deja sigur de succesul cărţii sale. Avea vreun sponsor? „Nici vorbă!” exclamase Blanche cu antren. Şi, la drept vorbind, ea nu-i prezicea cărţii cine ştie ce succes căci, deşi Tom era plin de entuziasm, nu avea deloc talent. La acest punct al discuţiei Joan declarase cu căldură că era de datoria lui Blanche să-şi convingă soţul să renunţe. Însă Blanche îi răspunse privind-o fix: „Dar, drăguţul de el, arde de dorinţa de a scrie! Este obsedat de idee!”           Uneori, răspunsese Joan, trebuie să fii rezonabilă cât pentru amândoi. Blanche pufni în râs şi răspunsese că nu fusese niciodată capabilă de aşa ceva nici măcar pentru sine!           Reamintindu-şi scena aceasta, Joan conchise că, din nefericire, Blanche spusese adevărul. În anul următor, o întâlnise pe Blanche într-un restaurant, în tovărăşia unei femei bizare – o prezicătoare – şi a doi artişti cam piliţi. După aceea, Blanche nu i-a mai dat semn de viaţa decât după vreo cinci ani, când i-a scris pentru a-i cere un împrumut de 50 de lire. Băieţelul, spunea ea, trebuia să fie operat. Joan îi trimisese 25 de lire şi-i scrisese o scrisoare în care-i cerea detalii. Răspunsul sosise sub forma unei cărţi poştale pe spatele căreia Blanche scrisese în grabă: „Eşti bună, Joan. Ştiam că nu mă vei refuza la nevoie.” Ceea ce era drăguţ din partea ei, fără îndoială, dar puţin cam scurt. După care, nimic. Şi aici, în seara asta, într-un hotel al căilor ferate din Orientul Apropiat, în lumina pâlpâietoare a lămpilor cu petrol, într-un miros de grăsime râncezită, de parafină şi de flit, îşi regăsea prietena din copilărie, incredibil de schimbată, uzată şi vulgară.           Terminându-şi cea dintâi cină, Blanche se pregătea să iasă, când o zări pe Joan. Se opri de parcă ar fi fost bătută în cuie.           — Doamne Isuse! Dar este chiar Joan!           Îşi trase numaidecât scaunul lângă masa lui Joan şi începură amândouă să sporăvăiască.           Blanche atacă imediat:           — Te ţii al naibii de bine, bătrânico! Nu ţi s-ar da mai mult de 30 de coţi. Unde ţi-ai petrecut timpul de când nu te-am mai văzut? Într-un frigider?           — Nu chiar. Doar la Craymister.           — Născută, crescută, măritată, înmormântată la Craymister…           — E o soartă aşa de tristă? Zise Joan surâzând.           Blanche dădu negativ din cap.           — Nu, zise ea cu gravitate. Aş zice chiar că-i mai curând o soartă de invidiat. Ce mai fac copiii tăi? Ai mai mulţi, nu-i aşa?           — Da. Trei. Un băiat şi două fete. Fiul este în Rhodesia. Cele două fiice ale mele sunt căsătorite. Una locuieşte la Londra, iar eu mă întorc de la cealaltă, cea care este în Bagdad. Acum se numeşte Wray, Barbara Wray.           Blanche îi făcu cu ochiul.           — Am auzit vorbindu-se de ea, pe acolo. Are un bebeluş frumos. S-a măritat un pic cam prea tânără, nu?           — Nu-i şi părerea mea, zise, autoritar, Joan. William ne-a cucerit şi formează împreună un menaj excelent.      — Da, se pare că totul s-a aranjat. Bebeluşul a restabilit, fără îndoială, echilibrul. În general, fetele se potolesc după ce nasc. N-a fost şi cazul meu, adăugă visătoare Blanche.

Furtul rubinului regal de Agatha Christie I   — Regret enorm..., spunea Hercule Poirot. Fu întrerupt. Nu cu bruscheţe. Ci cu delicateţe, abilitate, dorind să-l convingă, nu să-l contrazică. — Vă rog, nu refuzaţi fără să ştiţi despre ce este vorba, domnule Poirot. Sunt probleme grave de stat. Colaborarea dumneavoastră va fi apreciată în cercurile cele mai înalte. — Sunteţi prea bun, făcu Hercule Poirot, dar, zău, nu mă pot apuca de ce-mi cereţi. Mai ales în acest moment al anului... Din nou domnul Jesmond îl întrerupse. — Crăciunul, spuse el convingător. Un Crăciun tradiţional englezesc la ţară. Hercule Poirot tresări. Gândul de a se duce în provin­cie în acest moment al anului nu-l atrăgea. — Un Crăciun tradiţional, frumos! insistă domnul Jes­mond. — Eu nu sunt englez, zise Hercule Poirot. În ţara mea, Crăciunul este pentru copii. Noi sărbătorim Anul Nou. — Ah, zise domnul Jesmond, dar Crăciunul în Anglia este o mare sărbătoare şi vă asigur că la King’s Lacey o să-l simţiţi în toată splendoarea sa. Este o casă veche, minunată, să ştiţi. Doar o aripă a ei datează din secolul al XIV-lea. Din nou Poirot tresări. Gândul la un conac englezesc din secolul al XIV-lea îl neliniştea. Se aflase prea de multe ori în case cu rezonanţă istorică din provincie. Privi în jur mulţumit la apartamentul său modern şi confortabil, cu radiatoare şi cele mai recente mijloace de a anihila orice fel de curent. — Iarna nu plec din Londra, spuse el ferm. — Cred că nu prea vă daţi seama, domnule Poirot, despre ce chestiune serioasă este vorba. Domnul Jesmond îi aruncă o privire însoţitorului său şi apoi se întoarse spre Poirot. Al doilea vizitator al lui Poirot nu spusese până atunci nimic în afară de un „bună ziua” pe un ton politicos şi formal. Şedea privindu-şi pantofii bine lustruiţi, cu aerul celei mai mari disperări pe faţa sa de culoarea cafelei. Era tânăr, până în 23 de ani şi se afla clar într-o situaţie nenorocită. — Da, da, zise Hercule Poirot, sigur, problema este serioasă, îmi dau seama, îmi pare rău din toată inima pentru Majestatea Sa. — Situaţia este de o extremă delicateţe, sublinie domnul Jesmond. Poirot îşi mută privirea de la tânăr la însoţitorul său mai în vârstă. Dacă cineva vroia să-l descrie pe domnul Jesmond printr-un singur cuvânt, acesta ar fi fost „discreţie”. Totul era discret la domnul Jesmond. Costumul său bine croit, dar neextravagant, vocea sa plăcută, de om bine educat, care rareori depăşea o monotonie agreabilă, părul său castaniu, uşor rărit la tâmple, faţa sa palidă, serioasă. Lui Hercule Poirot i se părea că a cunoscut în viaţa sa nu un singur domn Jesmond, ci o duzină de domni Jesmond, toţi folosind, mai devreme sau mai târziu, aceeaşi expresie „situaţia este de o extremă delicateţe”. — Ştiţi, poliţia poate fi foarte discretă, spuse Hercule Poirot. Domnul Jesmond respinse ideea ferm, cu un gest al capului. — Poliţia nu, zise. Pentru a recupera… ceea ce dorim să recuperăm, va presupune, aproape inevitabil, să ne adresăm justiţiei şi ştim prea puţin. Suspectăm, dar nu ştim. — Aveţi toată compasiunea mea, încercă Hercule Poirot din nou. Dacă el îşi imagina că înţelegerea pe care o manifesta avea să însemne ceva pentru cei doi vizitatori ai săi, se înşela. Ei nu aveau nevoie de înţelegere, ei doreau ajutor concret. Domnul Jesmond începu din nou să vorbească despre deliciile unui Crăciun englezesc.  — Ştiţi, e pe cale de dispariţie adevăratul gen tradiţional de Crăciun. Oamenii îl petrec acum la hoteluri. Dar Crăciunul englezesc cu toată familia adunată, copii cu ciorapii lor pentru daruri, pomul de Crăciun, curcan şi pudding cu prune, artificii, omul de zăpadă afară în faţa ferestrei… Pentru mai multă exactitate, Hercule Poirot interveni: — Ca să faci un om de zăpadă, trebuie să ai zăpadă, a remarcat el cu asprime. Şi nimeni nu poate comanda zăpadă, nici chiar pentru un Crăciun englezesc. — Am vorbit cu un prieten de-al meu de la Institutul meteorologic, chiar astăzi, şi mi-a spus că este foarte probabil să ningă de acest Crăciun, zise domnul Jesmond. Spusese tocmai ce nu trebuia. Hercule Poirot se cutremură şi mai tare. — Zăpadă la ţară! zise el. O să fie şi mai groaznic. Un conac de piatră mare şi friguros. — Nici vorbă, l-a contrazis domnul Jesmond. Lucrurile s-au schimbat foarte mult în ultimii zece ani. Există încălzire centrală cu petrol — Şi au ei încălzire centrală cu petrol la King’s Lacey? întrebă Poirot Pentru prima dată părea să şovăie. Domnul Jesmond se agăţă de acest amănunt: — Da, sigur, făcu el, şi un sistem splendid de apă caldă. Radiatoare în toate dormitoarele. Vă asigur, dragă domnule Poirot, la King’s Lacey există tot confortul pe timpul iernii. O să vi se pară casa chiar prea călduroasă. — Nu-mi vine să cred, zise Hercule Poirot. Cu desăvârşită dexteritate, domnul Jesmond schimbă puţin subiectul. — Vi puteţi da seama în ce teribilă dilemă ne aflăm, spuse el pe un ton confidenţial Hercule Poirot încuviinţă. Cazul nu era într-adevăr prea fericit Un tânăr de bani gata, unicul fiu al şefului unui stat bogat şi important din Commonwealth sosise la Londra cu câteva săptămâni în urmă. Ţara sa trecea printr-o perioadă de dezordine şi nemulţumiri. Deşi era loială tatălui său, al cărui mod de viaţă rămăsese tipic oriental, opinia publică nu prea avea încredere în moştenitorii săi. Excentricităţile lor fuseseră de tip oc­cidental şi, ca atare, privite cu dezaprobare. Totuşi, recent, fusese anunţată logodna sa. El urma să se căsătorească cu o verişoară care, deşi educată la Cambridge, avea grijă să nu afişeze vreo influenţă occiden­tală în propria sa ţară. Ziua nunţii a fost fixată şi tânărul prinţ întreprinse o călătorie în Anglia, aducând cu el câteva bijuterii faimoase ale coroanei pentru a li se pune montură modernă de către firma „Cartier”. Printre acestea se afla un rubin celebru, care fusese scos din colierul demodat şi greoi, şi pus în valoare de faimoşii bijutieri. Până aici toate bune, dar apoi interveni încurcătura. Nu ne-am putea închipui că un tânăr atât de bogat şi cu gusturi de petrecăreţ nu s-ar fi dedat la câteva nebunii de tipul cel mai plăcut Nici nu i s-ar fi interzis. Aşa se distrau tinerii prinţi Pentru ca un prinţ să-şi ia prietena la o plimbare pe Bond Street şi să-i dăruiască o brăţară cu smaralde sau o damă de păr cu diamante, în semn de preţuire pentru plăcerea pe care i-o procurase, ar fi fost considerat natural şi potrivit, reprezentând, de fapt, Cadillac-urile pe care tatăl său le oferea, invariabil, dan­satoarei sale favorite la un moment dat. Dar prinţul fusese mult mai indiscret. Flatat de inter­esul doamnei, îi dezvălui faimosul rubin în noua sa montură şi, în cele din urmă, fusese atât de imprudent încât să-i accepte rugămintea de a-i permite să-l poarte… doar o singură seară! Urmarea fu scurtă şi tristă. Doamna se retrăsese de la masa supeului, pentru a-şi pudra nasul. Timpul s-a scurs. Ea nu s-a mai întors. O ştersese pe o altă uşă şi de atunci se evaporase. Lucrul important şi îngrijorător era că rubinul, în noua sa montură, dispăruse împreună cu ea. Acestea erau faptele care n-ar fi putut fi făcute publice, fără a avea cele mai groaznice urmări. Rubinul era mai mult decât un rubin oarecare, era un simbol istoric de o mare importanţă şi circumstanţele dispariţiei erau de o asemenea natură încât orice fel de publicitate inoportună în legătură cu ele ar fi avut drept rezultat cele mai serioase consecinţe politice. Domnul Jesmond nu era omul să spună lucrurilor pe nume. El le înfăţişă cu o mulţime de detalii şi multă vorbărie goală. Cine era exact domnul Jesmond, Hercule Poirot nu ştia. Întâlnise mulţi asemenea domni Jesmond în cursul carierei sale. Nu i se spusese dacă avea vreo legătură cu Internele, Ministerul de Externe sau cu o ramură mai dis­cretă a serviciului public. El acţiona în interesul Commonwealth-ului. Rubinul trebuia recuperat. Domnul Poirot, aşa insista cu delicateţe domnul Jes­mond, era omul care trebuia să-l recupereze. — Poate... da, răspunse Hercule Poirot, dar nu puteţi spune prea multe. O părere... o suspiciune... toate acestea nu sunt mare lucru pentru început. — Haideţi, domnule Poirot, sigur asta nu este peste puterile dumneavoastră. Zău, haideţi o dată! — Nu reuşesc întotdeauna. Dar asta era doar modestie mascată. Era destul de clar din tonul lui Poirot că pentru el a întreprinde o misiune era aproape sinonim cu reuşita. — Majestatea Sa e foarte tânăr, spuse domnul Jesmond. Va fi trist ca întreaga sa viaţă să fie umbrită de o biată indiscreţie făcută la tinereţe. Poirot se uită blând la tânărul distrus: — Când eşti tânăr e timpul nebuniilor, spuse el încurajator, şi pentru un tânăr obişnuit nu contează prea mult. Bunul tătic plăteşte; avocatul familiei ajută la îndepărtarea încurcăturilor; tânărul învaţă din experienţe şi toate se termină cu bine. Dar într-o situaţie ca a dumneavoastră e greu într-adevăr. Căsătoria care se apropie... — Asta e. Exact despre asta este vorba. Pentru prima dată tânărul deschisese gura; ştiţi, ea este foarte serioasă. Ia viaţa în serios. A plecat cu multe idei serioase de la Cambridge. Trebuie să fie învăţământ în ţara mea. Trebuie să fie şcoli. Trebuie să fie multe lucruri. Toate în numele progresului, înţelegeţi, al democraţiei. Nu va mai fi, zice ea, ca pe vremea tatălui meu. Natural, ea ştie că voi avea aven­turi la Londra, dar nu un scandal. Nu! Scandalul e problema. Ştiţi, rubinul acesta este foarte, foarte vestit. Are o poveste lungă, o istorie întreagă. Multe vărsări de sânge. Mulţi morţi! — Morţi, făcu Hercule Poirot meditativ. Se uită la dom­nul Jesmond. Să sperăm că n-o să se ajungă la asta. Domnul Jesmond scoase un sunet ciudat ca al unei găini care s-a hotărât să ouă şi apoi s-a răzgândit. — Nu, sigur că nu, spuse el, pe un ton care părea cam forţat. Sunt sigur că nu se pune problema de aşa ceva. — Nu poţi fi sigur; zise Hercule Poirot Indiferent cine are acum rubinul, se vor putea găsi alţii care vor dori să intre în posesia lui şi care nu se vor împiedica de un ciot, prietene. — Chiar nu cred, repetă domnul Jesmond pe un ton mai nefiresc decât înainte, că trebuie să facem speculaţii de felul ăsta. Nu folosesc la nimic. — Eu, spuse Hercule Poirot, devenind deodată foarte străin, eu explorez toate „canalele”, precum diplomaţii. Domnul Jesmond îl privi cu îndoială. Revenindu-şi spuse — Deci, consider că ne-am înţeles, domnule Poirot? Mergeţi la King’s Lacey? — Şi cum să explic prezenţa mea acolo? întrebă Hercule Poirot Domnul Jesmond zâmbi sigur pe sine. — Asta, cred că poate fi aranjat foarte uşor, vă pot asigura că totul va părea absolut natural. Veţi găsi că familia Lacey este extrem de încântătoare. Oameni minunaţi. — Şi nu mă păcăliţi in legătură cu încălzirea centrală cu petrol? — Nu, nu, sigur. Domnul Jesmond părea cam jenat Vă asigur că veţi avea tot confortul — Tout confort modern?murmură Poirot ca pentru el însuşi, copleşit de amintiri. Eh bien, accept…

Gradina ce iti mai face de Agatha Christie Hercule Poirot îşi aşeză scrisorile cu grijă,grămadă, în faţa sa. O luă pe cea de deasupra, îi studie adresa pentru o clipă, apoi tăie plicul cu un mic coupe-papier pe care-l ţinea pe masa unde îşi lua micul dejun; se afla acolo exact în acest scop. Îi scoase conţinutul. Înăuntru era. Un alt plic, sigilat cu grijă cu ceară roşie şi însemnat „Personal şi confidenţial”.           Sprâncenele lui Hercule Poirot i se ridicară pe capul său în formă de ou. Murmură: Patience! Nous allons arriver! Şi încă o dată puse în funcţie micul coupe-papier. De data aceasta din plic se ivi o scrisoare – scrisă de o mână cam tremurândă şi nesigură. Mai multe cuvinte erau bine subliniate.           Hercule Poirot o desfăcu şi citi. Deasupra era scris din nou „Personal şi confidenţial”. În dreapta era adresa – Rosebank, Charman's Green, Bucks, şi data – 21 martie.           Dragă domnule Poirot, Am fost îndrumată spre dumneavoastră de o prietenă veche şi dragă de-a mea care cunoaşte preocuparea şi amărăciunea mea din ultimul timp. Această prietenă nu ştie împrejurările adevărate – pe acestea le-am ţinut în întregime pentru mine – problema fiind strict personală. Prietena mă asigură că sunteţi întruchiparea discreţiei şi că nu am de ce a mă teme de a implica şi poliţia, lucru care nu mi-ar place deloc, dacă bănuielile mele se vor dovedi corecte. Dar s-ar putea şi să greşesc cu totul. Nu prea mă simt limpede la cap zilele acestea – suferind de insomnie şi de pe urma unei boli grele din iama trecută – pentru a cerceta lucrurile de una singură. N-am nici mijloacele, nici abilitatea. Pe de altă parte, aş vrea să repet că este o chestiune de familie foarte delicată şi că, pentru multe motive aş dori să muşamalizez toată afacerea. Dacă sunt încredinţată cum stau lucrurile, aş putea aranja singură problema şi aş prefera s-o fac. Sper că am fost suficient de explicită în această privinţă. Dacă veţi prelua această investigaţie, mă anunţaţi la adresa de mai sus?           A dumneavoastră, Amelia Barrowby.           Poirot a citit scrisoarea de la un capăt la altul de două ori. Sprâncenele i se ridicară uşor. Apoi, puse scrisoarea deoparte şi luă o alta din grămadă.           La ora zece fix intră în camera în care domnişoara Lemon, secretara sa de încredere, stătea aşteptându-şi instrucţiunile din ziua respectivă. Domnişoara Lemon avea 48 de ani şi o înfăţişare neatrăgătoare. Impresia generală pe care o lăsa era cea a unei grămezi de oase adunate la întâmplare. Avea o pasiune pentru ordine, aproape egală cu cea a lui Poirot şi, deşi capabilă să gândească, nu gândea niciodată, dacă nu i se spunea s-o facă.           Poirot îi întinse corespondenţa de dimineaţă:           — Aveţi bunătatea, domnişoară, să formulaţi refuzuri în termeni corecţi la toate astea.           Domnişoara Lemon îşi aruncă ochii pe diferitele scrisori, mâzgălind, pe rând, câte o hieroglifă pe fiecare. Era singura care putea înţelege semnele ce făceau parte din codul ei propriu: „săpuneală uşoară”; „plesnit în faţă”; „calea-valea”; şi aşa mai departe. După ce termină, încuviinţă din cap şi-şi ridică privirea pentru a primi alte instrucţiuni.           Poirot îi întinse scrisoarea Ameliei Barrowby. Ea o scoase din cele dguă plicuri, o parcurse şi ridică privirea întrebătoare.           — Da, domnule Poirot? Întrebă cu creionul pregătit să stenografieze în carnet.           — Ce credeţi despre scrisoare, domnişoară Lemon?           Încruntându-se uşor, domnişoara Lemon puse jos creionul şi citi de la capăt scrisoarea.           Conţinutul unei scrisori nu însemna nimic pentru domnişoara Lemon, exceptând doar punctul de vedere de a compune un răspuns adecvat. Foarte rar, patronul apela la părerile ei, în contradicţie cu îndeletnicirile sale oficiale. Domnişoara Lemon era uşor încurcată când el proceda astfel – ea era aproape o maşină perfectă, pe care nu o interesau nici cât negru sub unghie treburile celorlalţi oameni. Adevărata ei pasiune în viaţă era perfectarea unui sistem de îndosariere pe lângă care toate celelalte sisteme ar fi date uitării. Îl visa şi noaptea. Totuşi, domnişoara Lemon era perfect capabilă de a pătrunde, cu inteligenţă, aspecte pur omeneşti, aşa cum bine ştia Hercule Poirot.           — Ei bine? Întrebă el.           — Bătrâna a încurcat-o rău de tot, spuse domnişoara Lemon.           — Ah! Crezi că e în încurcătură?           Domnişoara Lemon, care considera că Poirot era de suficient timp în Marea Britanie ca să înţeleagă toate expresiile, nu răspunse. Aruncă o privire la cele două plicuri.           — Foarte secretoasă, spuse. Şi nu vă spune absolut nimic.           — Da, făcu Poirot. Am observat asta.           Domnişoara Lemon îşi luă, din nou, plină de speranţă, carnetul de stenografiat. De data aceasta, Hercule Poirot se hotărî:           — Spuneţi-i că va fi o onoare pentru mine să-i fac o vizită oricând doreşte, dacă nu preferă să mă consulte aici. Nu bate la maşină scrisoarea, scri-o de mână.           — Da, domnule Poirot.           Poirot îi mai dădu scrisori:           — Astea-s note de plată.           Domnişoara Lemon le sortă rapid.           — Le achit pe toate, în afară de acestea două.           — De ce alea două? E vreo greşeală în ele?           — Sunt firme cu care aţi început să trataţi. Nu se cade să plătiţi prea prompt când abia aţi deschis un cont, pare ca şi cum vă strădifiţi să obţineţi mai târziu un credit.           — Aha! Murmură Poirot. Mă înclin în faţa prea bunei dumneavoastră cunoaşteri a negustorului britanic.           — Nu sunt prea multe lucruri pe care nu le ştiu despre ei, spuse domnişoara Lemon posomorâtă.           Scrisoarea către domnişoara Amelia Barrowby a fost formulată cum se cuvine şi expediată, dar nu sosi nici un răspuns. Poate, se gândi Hercule Poirot, bătrâna doamnă îşi dezlegase misterul de una singură. Totuşi simţi o undă de surpriză că, în acel caz, nu-i scrisese un rând în semn de politeţe, prin care să-i aducă la cunoştinţă că nu mai avea nevoie de serviciile sale.           Cinci zile mai târziu, domnişoara Lemon, după ce primi instrucţiunile de dimineaţă, zise:           — Acea domnişoară Barrowby căreia i-am scris – nu-i de mirare că nu ne-a răspuns. A murit.           Hercule Poirot spuse foarte încet: „Ah, a murit!” Suna mai mult a întrebare, decât a răspuns.           Deschizându-şi geanta, domnişoara Lemon scoase o bucăţică de hârtie ruptă dintr-un ziar:           — L-am văzut în metrou şi l-am rupt.           Înregistrând doar în minte, cu apreciere, faptul că, deşi domnişoara Lemon folosise cuvântul „rupt”, ea îl tăiase, de fapt, grijuliu cu foarfeca, Poirot citi anunţul apărut la „Naşteri, Decese şi Căsătorii” din „The Morning Post”. „La 26 martie, la Rosebank, Charman's Green, a decedat, subit, Amelia Jane Barrowby, în vârstă de 73 de ani. Rugăm fără flori”.           Poirot îl parcurse. Murmură în sinea lui „subit”. Apoi spuse brusc:           — Sunteţi atât de bună să scrieţi o scrisoare?           Creionul zbura pe hârtie, domnişoara Lemon, cu gândul la complicatul ei sistem de îndosariere, stenografie rapid şi corect:           Dragă Domnişoară Barrowby, N-am primit nici un răspuns de la dumneavoastră, dar cum voi fi în împrejurimi la Charman's Grten vineri, vă voi face o vizită în acea zi şi vom discuta, mai pe îndelete, problema menţionată în scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o.           Al dumneavoastră…           — Bate la maşină scrisoarea asta, te rog, şi, dacă e pusă la poştă imediat, ar trebui să ajungă la Charman's Green diseară.           În dimineaţa următoare, o scrisoare într-un plic cu chenar negru sosi cu poşta a doua:           Dragă Domnule, Ca răspuns la scrisoarea dumneavoastră, mătuşa mea, domnişoara Barrowby, a decedat în ziua de 26, aşa că problema de care vorbiţi nu mai are importanţă.           A dumneavoastră, Mary Delafontaine.           Poirot zâmbi: „Nu mai are importanţă… A, asta o să vedem noi. En avant – spre Charman's Green.           Rosebank era o casă care părea pe măsura numelui, ceea ce e mai mult decât se poate spune despre majoritatea clădirilor de rangul şi felul lor.           În timp ce mergea pe poteca ce ducea spre uşa principală, Hercule Poirot se opri şi privi admirativ straturile frumos orânduite şi îngrijite de ambele părţi. Trandafiri care promiteau să fie încărcaţi din belşug ceva mai târziu, deocamdată narcise, lalele timpurii, zambile albastre – ultimul strat era parţial „pardosit” cu scoici.           Poirot murmură ca pentru el: „Cum sună catrenul ăla englezesc pe care-l cântă copiii?           Doamnă Mary, oare cum se poate, Grădina ce-ţi mai face?           Între cochilii şi capace           Fete drăguţe, toate înşirate.           Nu-i un şir, se gândi el, dar aici e o fată drăguţă care face ca versurile să se potrivească”.           Uşa din faţă se deschise şi o fetişcană curăţică, cu bonetă şi şorţ îl privea oarecum nedumerită pe domnul străin cu mustaţă mare care vorbea tare de unul singur în grădină. Era, după cum îşi dădu seama Poirot, o servitoare mică, foarte drăguţă, cu ochi albaştri, rotunzi şi obraji îmbujoraţi.           Poirot îşi ridică pălăria curtenitor şi-i spuse:           — Pardon, aici locuieşte domnişoara Amelia Barrowby?           Fata rămase cu gura căscată şi ochii i se făcură şi mai rotunzi.           — O, domnule, n-aţi aflat? A murit. S-a produs aşa de brusc. Marţi seara.           Apoi ezită, pradă a două instincte puternice: unul – să nu aibă încredere în străini, al doilea – atracţia şi curiozitatea categoriei din care provenea pentru a povesti despre boli şi morţi.           — Mă uimeşti, spuse Hercule Poirot, prefăcându-se. Am avut o întâlnire cu doamna pentru astăzi. Totuşi, poate o văd pe cealaltă doamnă care locuieşte aici.           Micuţa servitoare părea uşor neîncrezătoare.           — Doamna? Da, poate pe ea aţi putea-o vedea, dar nu ştiu dacă e dispusă sau nu să primească pe cineva.           — O să mă primească, spuse Poirot şi-i întinse cartea sa de vizită.           Autoritatea din tonul său avu efectul scontat. Fata cea îmbujorată se dădu înapoi şi-l pofti pe Poirot într-o sufragerie din partea dreaptă a holului. Apoi, cu cartea de vizită în mână, se duse să-şi anunţe stăpâna.           Hercule Poirot se uită în jurul său. Camera era o sufragerie perfect obişnuită – cu tapet de culoare bej, cu o linie în jurul tavanului, cretoane nedefinite, perne şi perdele roz, o mulţime de bibelouri din porţelan. Nu era nimic care să se remarce, să reprezinte o personalitate bine definită.           Deodată, Poirot, care era foarte sensibil, simţi că este privit. Se întoarse. O fată stătea în dreptul ferestrei franţuzeşti – o fată de statură mică, cu părul foarte negru şi ochi bănuitori.           Intră şi, când Poirot o salută, izbucni pe neaşteptate:           — De ce ai venit?           Poirot nu răspunse. Doar ridică din sprâncene.           — Nu sunteţi avocat, nu-i aşa?           Vorbea bine englezeşte, dar foarte repede, îţi dădeai seama că nu era englezoaică.           — De ce aş fi avocat, domnişoară?           Fata îl privi morocănoasă.           — Am crezut că ai putea fi. Am crezut că poate ai venit să spui că ea nu ştia ce face. Am auzit de astfel de lucruri – de influenţă nefastă – aşa-i zice, nu-i aşa? Dar nu e adevărat. Ea vroia ca mie să-mi revină banii şi am să-i am. Dacă va trebui, o să-mi iau un avocat al meu. Banii sunt ai mei. Aşa a lăsat ea scris şi aşa se va întâmpla.           Arăta urât, cu bărbia împinsă în faţă, cu ochii scânteind.           Uşa se deschise şi o femeie înaltă intră şi spuse: „Katrina!”           Fata tresări, se înroşi, murmură ceva şi ieşi pe fereastra în stil francez.           Poirot se întoarse pentru a trata cu noua venită, care soluţionase atât de eficient situaţia, pronunţând un singur cuvânt. Se simţise autoritate în vocea ei, dispreţ şi o undă de ironie pe care o găseşti la oamenii educaţi. Îşi dădu seama imediat că aceasta era proprietara casei, Mary Delafontaine.           — Domnul Poirot? V-am scris. Nu se poate să nu fi primit scrisoarea mea.           — Vai, am fost plecat din Londra.           — A, da, înţeleg. Să mă prezint! Mă numesc Delafontaine. Acesta-i soţul meu. Domnişoara Barrowby era mătuşa mea.           Domnul Delafontaine intrase atât de încet încât sosirea sa trecuse neobservată. Era un bărbat înalt, cu păr grizonat şi o purtare nehotărâtă. Avea un tic nervos de-şi ciupea bărbia. Se uita mereu la soţia sa şi era clar că aştepta ca ea să conducă conversaţia.           — Regret foarte mult că vă tulbur doliul, spuse Hercule Poirot.           — Îmi dau seama prea bine că nu e vina dumneavoastră, spuse doamna Delafontaine. Mătuşa mea a murit marţi seara. S-a întâmplat pe neaşteptate.           — Foarte neaşteptat, făcu domnul Delafontaine. O mare lovitură!           Se uita spre fereastra pe unde dispăruse fata cea străină.           — Îmi cer scuze, spuse Hercule Poirot. Şi mă retrag.           Făcu un pas spre uşă.           — Doar o clipă, îl opri domnul Delafontaine. Dumneavoastră aveaţi… Aveaţi o întâlnire cu tanti Amelia, spuneţi?           — Parfaitement!           — Poate ne spuneţi despre ce era vorba, interveni soţia. Dacă putem face ceva…           — Era de natură personală, spuse Poirot. Sunt detectiv, adăugă simplu.           Domnul Delafontaine răsturnă o mică statuetă de porţelan pe care o mângâia. Soţia sa rămase perplexă.           — Un detectiv? Şi aveaţi întâlnire cu mătuşica? Dar e aproape de necrezut! Se uită fix la el. Nu puteţi să ne daţi detalii, domnule Poirot? Pare pur şi simplu fantastic.           Poirot medită o clipă. Îşi alese cuvintele cu grijă.           — E dificil pentru mine, doamnă, nu ştiu ce să fac.           — Ascultaţi, spuse domnul Delafontaine. N-a menţionat de ruşi, nu-i aşa?           — Ruşi?           — Ştiţi, bolşevici, bolşi, roşii, chestii de-astea.           — Nu fi absurd, Henry, îl apostrofă nevastă-sa.           Domnul Delafontaine se înmuie.           — Pardon, pardon, mă întrebam doar.           Mary Delafontaine se uită ţintă la faţa lui Poirot. Ochii îi erau foarte albaştri – culoarea florilor de nu-mă-uita. Dacă ne puteţi spune ceva, domnule Poirot, m-aş bucura s-o faceţi. Vă pot asigura că am… Un motiv pentru care vă întreb.           Domnul Delafontaine privi speriat.           — Ai grijă, scumpo… Ştii că s-ar putea să nu fie nimic.           Din nou, soţia îl potoli cu o privire.           — Ei bine, domnule Poirot?           Încet, grav, Hercule Poirot clătină din cap a dezaprobare. Dădu din cap cu vizibil regret.           — Deocamdată, doamnă, mă tem că nu trebuie să spun nimic.           Se înclină, îşi luă pălăria şi se îndreptă spre uşă. Maiy Delafontaine veni cu el până în hol. Pe prag, se opri şi se uită la ea:           — Cred că ţineţi la grădină, doamnă, nu?           — Eu? Da, îmi ia o mulţime de timp grădinăritul.           — Je vous fait mes compliments!           O salută încă o dată şi se îndreptă spre poartă. După ce ieşi şi o luă spre dreapta se uită înapoi şi înregistră două impresii – o faţă palidă privindu-l de la fereastra primului etaj şi un bărbat cu ţinută ţeapănă, soldăţească patrulând în sus. Şi-n jos pe trotuarul de vizavi. Hercule Poirot dădu din cap ca pentru el. „Defânitivement, zise, e un şoarece în gaură; ce mişcare va face acum pisica?”           Se hotărî să se ducă la primul oficiu poştal. Aici dădu nişte telefoane. Rezultatul păru satisfăcător. Îşi îndreptă apoi paşii spre postul de poliţie din Charman's Green, unde întrebă de inspectorul Sims.           Inspectorul Sims era un om înalt, corpolent, inimos.           — Domnul Poirot? Întrebă el. Mi-am închipuit. Chiar în clipa asta am primit un telefon despre dumneavoastră de la inspectorul şef. Zicea c-o să treceţi pe-aici. Poftiţi în biroul meu.           Uşa se închise, inspectorul îi arătă un scaun lui Poirot, se aşeză şi el în celălalt şi-i aruncă o privire plină de curiozitate vizitatorului său.           — Mergeţi foarte iute la ţintă, domnule Poirot. Veniţi să ne întrebaţi de cazul ăsta Rosebank, aproape înainte ca noi să ştim că e un caz. Ce v-a făcut să vă gândiţi la el?           Poirot scoase scrisoarea pe care o primise şi o înmână inspectorului. Acesta o citi cu un anume interes.           — Curios, spuse el. Problema e că ar putea însemna o mulţime de lucruri. Păcat că nu a fost puţin mai explicită. Ne-ar fi fost de folos acum.           — Sau n-ar fi fost nevoie de nici un ajutor.           — Ce vreţi să spuneţi?           — Ar mai fi trăit.           — Vă gândiţi aşa departe? Hm… Nu sunt sigur dacă greşiţi.           — V-aş ruga, inspectore, să-mi relataţi faptele. Nu ştiu absolut nimic.           — Asta-i simplu. Bătrânei doamne i s-a făcut rău marţi seara după cină. Era în stare foarte gravă: convulsii, spasme, de toate. Au trimis după doctor. Până a sosit, ea murise. S-a crezut c-a murit de-o criză. Totuşi, medicului nu prea i-a plăcut cum stăteau lucrurile. El s-a foit, s-a tot învârtit, s-a eschivat şi a declarat că nu putea da un certificat de înmormântare. În ce priveşte familia, cam aşa ştie că stau lucrurile. Aşteaptă rezultatul autopsiei. Noi ştim mai multe. Doctorul ne-a furnizat de îndată un indiciu: el şi cu chirurgul poliţiei au făcut împreună autopsia – şi rezultatul este, fără îndoială, edificator. Bătrâna doamnă a murit de o mare doză de stricnină.

Hai, povesteste-mi cum traiesti de Agatha Christie O şedere pe Tell (cu scuze faţă de Lewis Carroll)   Îţi voi povesti tot ce pot Dacă mă vei asculta bine: Am întâlnit un tânăr erudit  Care şedea pe un Tell „Cine eşti domnule?” l-am întrebat, „După ce te uiţi?” Răspunsul lui mi-a picurat în cap  Ca stropii de sânge într-o carte.   Mi-a spus: „Mă uit după oale vechi Din vremuri preistorice, Iar apoi le evaluez în multe, Multe feluri diferite. Şi apoi (ca şi tine) încep să scriu, Cuvintele mele sunt de două ori mai lungi Ca ale tale, şi mult mai erudite. Ele dovedesc că ai mei colegi se înşeală!”   Dar eu mă gândeam la un plan De a omorî un milionar Şi a-i ascunde cadavrul într-o dubă Sau vreun fel de frigider mare. Aşa că, neavând să-i dau nici un răspuns, Şi simţindu-mă destul de timidă, Am strigat: „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti! Şi când, şi unde, şi de ce?”   Vorbele lui blajine erau pline de înţelepciune: „Perioada de acum cinci mii de ani Este într-adevăr, când mă gândesc la asta, Cea mai aleasă epocă pe care o cunosc. Şi o dată ce înveţi să dispreţuieşti A.D. Şi capeţi priceperea, Atunci ai putea veni cu mine să sapi Şi să nu mai rătăceşti înapoi.   Dar eu mă gândeam cum să strecor Nişte arsenic în ceai, Şi n-am putut deloc să-mi potrivesc pe dată Mintea tocmai până I.C. M-am uitat la el şi am oftat uşor, Faţa lui era şi ea plăcută... „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti!”, am strigat, „Şi ce e ceea ce faci?”   El a spus: „Vânez obiecte făcute de oameni Pe unde cutreieră ei, Le fotografiez şi le cataloghez.  Şi le împachetez şi le trimit acasă. Lucrurile astea nu le vindem pe aur (Nici chiar pe cupru!), Ci le punem pe rafturile din muzeu, Aşa cum e drept şi se cuvine.   Uneori scot la iveală amulete Şi figurine extrem de vulgare, Căci în acele zile preistorice Erau cât se poate de neciopliţi! Şi în felul ăsta ne amuzăm, Nu e un fel al bogăţiei. Dar arheologii trăiesc mult Şi au cea mai robustă sănătate.”   Îl aud atunci, căci tocmai Terminasem un plan De a păstra un cadavru fără praf Fierbându-l în apă de mare. I-am mulţumit că mi-a povestit Cu atâta erudiţie, Şi i-am spus că am să merg cu el Într-o expediţie.   Şi acum, dacă din întâmplare îmi cufund Degetele în acid Sau sparg vreodată (din greşeală!) Pentru că nu sunt calmă, Sau dacă văd cursul unui râu Şi aud un strigăt îndepărtat, Oftez, căci asta îmi aminteşte atât de mult De acel tânăr pe care am învăţat să-l cunosc –   A cărui privire era blajină, a cărui vorbă era domoală Ale cărui gânduri erau în trecut îndepărtat, Ale cărui buzunare atârnau de cioburi de oale, Care ţinea prelegeri cu glas învăţat şi jos, Care folosea, cuvinte lungi pe care nu le ştiam, Ai cărui ochi, plini de fervoare şi strălucire, Măturau cu privirea pământul, Care căuta convingător să dovedească Că existau lucruri pe care se cuvenea să le cunosc Şi că se cuvenea să merg cu el Să săpăm pe un Tell!   Introducere     Există cărţi pe care le citeşti cu un zâmbet interior persistent care din când în când devine vizibil şi uneori auzibil. „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti” este una din ele, iar citirea ei este o adevărată plăcere. O întâmplare fericită a făcut ca în 1930 tânărul arheolog Max Mallowan s-o cunoască pe Agatha Christie, pe atunci deja o bine cunoscută scriitoare. Vizitând Bagdadul, ea îi întâlnise pe Leonard şi Katharine Woolley şi acceptase invitaţia lor de a sta cu ei la Ur, unde făceau săpături de mai mult timp. Max, asistentul lor, primise sarcina s-o escorteze pe Agatha spre casă, arătându-i pe drum împrejurimile. Atraşi unul de celălalt, ei aveau să se căsătorească până să se fi sfârşit anul, începându-şi astfel lunga şi extraordinar de creatoare viaţă împreună. Agatha n-a înţeles ca faima ei să fie în calea muncii soţului ei. Dintr-un bun început a luat parte activă la toate excavaţiile efectuate de Max în Siria si Irak, îndurând disconforturi şi găsind motive de amuzament în toate privaţiunile la care este supus un arheolog. Inevitabil, cunoscuţii ei, care nu ştiau nimic despre misterele ce însoţeau săpăturile în ţinuturi străine, o întrebau cum era această viaţă ciudată... iar ea s-a decis să le răspundă la întrebări într-o carte. Agatha a început „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti” înainte de război şi, deşi scrierea cărţii s-a întins pe durata a patru ani, atât spiritul cât şi conţinutul ei aparţin anilor '30. Burgheză echilibrată şi bien élevée cum era, ea im considera că tragediile existenţei umane erau mm semnificative decât aspectele amuzante şi deliciile ei. Nici că la acea vreme arheologia în Orientul Mijlociu era covârşi tu de ştiinţă şi tehnică laborioasă. Era o lume în care te suiai în Pullman la gara Victoria, „un tren mare, grăbit, pufăitor şi prietenos, cu locomotiva lui mare trimiţând spre cer nori de aburi”, erai condus de o mulţime de rude, la Calais luai Orient Express până la Istanbul, şi aşa ajungeai în cele din urmă în Siria unde ordinea, mâncarea bună şi generoasele permise pentru săpături erau furnizate de francezi. Mai mult, era o lume în care Agatha se putea amuza pe seama arabilor, kurzilor, armenilor, turcilor şi yezidişilor, veneratori ai diavolului, care lucrau la excavaţii, la fel de liber cum se putea amuza pe seama cărturarilor de la Oxford, a soţului ei şi a ei însăşi. Autoarea îşi numeşte cartea „o mică bere... plină de fapte şi întâmplări cotidiene” şi „o cronică dezlânată”. În realitate, este extrem de închegată, formând o ţesătură fără cusătură din cinci sezoane diferite petrecute acolo. Acestea încep spre sfârşitul anului 1934 cu o trecere în revistă a movilelor cetăţilor antice, sau tell-uri, studiind malurile Haburului din nordul Siriei – scopul fiind selectarea celor mai promiţătoare în vedea excavaţiilor. Max şi-a dovedit judecata sănătoasă alegând Chagar Bazar şi Tell Brak din cincizeci de tell-uri examinate, căci ambele, după ce au fost excavate pe parcursul următoarelor patru sezoane, au îmbogăţit mult cunoştinţele noastre despre vechea Mesopotamie. Dinspre partea ei, Agatha a dat dovadă de disciplină, abţinându-se să prezinte în cartea ei toate particularităţile arheologice, păstrându-i astfel lejeritatea şi consistenţa. În condiţiile primitive şi de cultură discordantă ale vremii şi locului „întâmplările şi faptele cotidiene” au fost suficient de extraordinare pentru a-l captiva pe cititor: oamenii şi maşinile erau la fel de predispuşi de a crea probleme, şi tot aşa şoarecii, liliecii, păianjenii, puricii şi purtătorii secreţi a ceea ce se numea pe atunci un pântec îndărătnic. Nu doar că episod după episod este povestit extrem de amuzant, dar din relatări reies nişte caracterizări excelente. Dacă despre autoarea de romane poliţiste Agatha Christie se poate spune că îşi scoate personajele din pălărie, aici, în câteva pagini, ea dovedeşte cu câtă pricepere poate da viaţă indivizilor. Un subiect interesant pe care autoarea, în modestia ei, nu l-a accentuat suficient este însuşi rolul considerabil pe care l-a avut ea în munca practicată a expediţiei. Ea pomeneşte în treacăt de eforturile ei de a face fotografii fără o cameră întunecată şi despre lipirea etichetelor pe obiectele găsite, dar asta n-a fost totul. Când, mai târziu, am avut norocul să petrec o săptămână cu familia Mallowan la Nimrud, în apropiere de Mosul, am fost surprinsă să aflu câte a făcut pe lângă asigurarea ordinii casnice şi a hranei bune. La începutul fiecărui sezon se retrăgea în cămăruţa ei să scrie, dar de îndată ce presiunea muncii la săpături creştea închidea uşa profesiei ei şi se dedica antichităţii. Se scula devreme şi făcea ronduri cu Max, cataloga şi eticheta, şi din când în când se ocupa de curăţarea preliminară ale fildeşurilor preţioase care proveneau de la Fort Shalmaneser. Totuşi, am convingerea că, deşi a afectat arheologiei atâta vreme din timpul ei, Agatha Christie a rămas pe dinăuntru detaşată de arheologie. A savurat viaţa arheologică dintr-o ţară îndepărtată şi a folosit experienţele acestei vieţi în propriile ei cărţi. A avut cunoştinţe bune despre arheologie, totuşi a rămas în afara ei, un privitor din afară fericit amuzat. Din paginile cărţii „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti”, reiese clar că Agatha a cunoscut bucuria în peisajul sălbatic mesopotamian şi printre oamenii lui. Iată, ca un singur exemplu, relatarea picnicului când ea şi Max şedeau printre flori pe buza unui mic vulcan: „Pacea deplină e minunată. Mă cuprinde un val de fericire, şi îmi dau seama cât de mult iubesc această ţară şi cât de completă şi mulţumitoare e viaţa asta...” La fel, în scurtul ei Epilog, privind înapoi peste anii războiului pentru a reînvia cele mai frumoase amintiri despre Habur, declară: „Scrierea acestei cărți nu a fost o sarcină, ci o muncă făcută din dragoste”. Acest lucru este evident adevărat, căci o anume strălucire caldă luminează toate acele întâmplări cotidiene, indiferent de cât de absurde sau dureroase au fost. Este o calitate care explică de ce, cum spuneam la început, este o plăcere să citeşti această carte. JACQUETTA HAWES   Cuvânt înainte     Această carte este un răspuns. Este un răspuns la o întrebare care mi s-a pus foarte des. — Aşadar participi la săpături în Siria, nu-i aşa? Povesteşte-mi totul. Cum trăieşti? În cort? Etc., etc. Majoritatea oamenilor, probabil, nu vrea să ştie. Este doar o mică schimbare de conversaţie. Dar există, când şi când şi câţiva oameni pe care îi interesează cu adevărat. Mai există şi întrebarea pe care arheologii o pun trecutului – Hai, povesteşte-mi cum ai trăit? Şi cu lopeţi şi cazmale şi coşuri găsim răspunsul. „Acestea erau oalele noastre de gătit.” „În acest siloz mare ne păstram grânele.“ „Cu aceste ace din os ne coseam îmbrăcămintea.“ „Acestea erau casele noastre, aceasta baia, aici instalaţiile sanitare!” „Uite, în această ulcică sunt cerceii de aur din zestrea fiicei mele.“ „Uite, în acest borcănel este fardul meu.“ „Toate aceste oale de gătit din lut sunt de un tip foarte obişnuit. Le vei întâlni cu sutele. Le luăm de la olarul din colţ. Woolworth's, spuneai? Aşa îi spuneţi voi în vremurile voastre?” Pe alocuri există un palat regal, uneori un templu, mult mai rar un mormânt regal. Lucrurile acestea sunt spectaculoase. Ele apar în titluri din ziare, se citeşte despre ele, sunt arătate pe ecrane, toată lumea aude de ele! Totuşi, eu cred că pentru cineva implicat în săpături adevăratul interes îl reprezintă viaţa de zi cu zi – viaţa olarului, a ţăranului, a făcătorului de unelte, a specialistului în meşteşugirea peceţilor şi amuletelor – de fapt, a măcelarului, a brutarului, a lumânărarului. O ultimă atenţionare, astfel încât să nu existe nici o dezamăgire. Cartea de faţă nu este o carte profundă; ea nu vă va oferi nici o părere colaterală interesantă despre arheologie, nu veţi găsi în ea minunate descrieri de decor, nu va trata probleme economice, nu va conţine reflecţii rasiale, nu vă va vorbi despre istorie. Este, pot spune, o cărţulie de fapte şi întâmplări cotidiene... o mică bere.   I. Partant pour la Syrie     În câteva săptămâni pornim spre Siria! Cumpărăturile pentru o climă fierbinte toamna sau iarna reprezintă anumite dificultăţi. Hainele din vară, despre care ai spera în mod optimist că vor „ţine”, nu „ţin” acum când timpul a sosit. În primul rând, par să fie (precum deprimantele adnotări din listele celor care ridică mobila) „Julite, Zgâriate şi Pătate.” (Şi în plus Micşorate, Decolorate şi Ciudate!). În al doilea rând – vai, ce păcat că trebuie să spui asta! – te strâng peste tot. Aşa că – spre prăvălii şi magazine şi: — Desigur, doamnă, genul ăsta de lucruri nu ni se cere acum! Avem aici nişte costumaşe foarte încântătoare – O.S.[1] in culori mai închise. Oh, urăsc O.S.! Ce uimitor să fii O.S.! Şi cât de şi mai uimitor să fii recunoscut pe loc ca O.S.! (Deşi există şi zile mai bune când, îmbrăcată într-un palton lung, negru, cu un guler mare de blană, vânzătoarea spune voioasă: Dar, de bună seamă, doamna este doar plină. Mă uit la costumaşe, cu spârcurile lor de blană surprinzătoare şi fustele plisate. Explic cu tristeţe că ceea ce vreau eu este o mătase uşoară sau bumbac. — Doamna ar putea încerca la „raionul nostru de Croazieră”. Doamna încearcă la „raionul nostru de Croazieră” – dar fără speranţe exagerate. Croaziera aparţine, totuşi, tărâmului fanteziei romantice. Are o tuşă arcadiană. Fetele sunt cele care pleacă în croazieră – fete care sunt tinere şi zvelte şi poartă pantaloni de pânză neşifonabilă, imens de largi în jurul labelor picioarelor şi lipsiţi de şolduri. Fetele sunt cele care fac sport în mod încântător în costume sport. Fetele sunt cele pentru care sunt expuse optsprezece varietăţi diferite de şorturi. Fermecătoarea făptură de la „raionul nostru de Croazieră” este pur şi simplu compătimitoare. — Oh, nu doamnă, nu ţinem măsuri mari. (Uşoară oroare! Măsuri mari şi Croazieră? Unde e romantismul aici?) Adăugă: — Nu prea ar fi potrivit, nu-i aşa? Aprob cu tristeţe că n-ar fi potrivit. — Mai există, totuşi, o speranţă. Există „raionul nostru Tropical”. „Raionul nostru Tropical” constă în principal din pălării – pălării maro, pălării albe; pălării patent special. Puţin într-o formă, ca fiind uşor frivole, se află double terrai-urile, debordând de roz şi albastru şi galben ca inflorescenţele unor ciudate flori tropicale. Tot aici se află şi un imens cal de lemn. Dar – da – există şi alte lucruri. Iată un veşmânt potrivit pentru nevestele „făuritorilor de imperii”. Şantung! Jachete şi fuste din şantung croite simplu – fără vreo aiureală de fetişcană – în care încape atât matahala cât şi sfrijitura! Dispar într-o cabină cu diferite stiluri şi mărimi. Câteva minute mai târziu m-am transformat într-o memsahib[2] Am anumite reţineri... dar mi le înăbuş. În definitiv, veşmântul e răcoros şi practic şi încap în el. Îmi îndrept atenţia spre alegerea tipului potrivit de pălărie. Tipul potrivit de pălărie ne mai existând în ziua de azi, trebuie să mi-l fac pe comandă. Treaba asta nu este chiar atât de simplă pe cât sună. Ceea ce vreau eu, şi am de gând să am, şi aproape sigur n-am să obţin, este o pălărie de fetru de proporţii rezonabile, care să mi se potrivească pe cap. Este genul de pălărie care se purta acum vreo douăzeci de ani când ieşeai cu câinele la plimbare sau jucai o partidă de golf. Acum, vai, există doar chestiile pe care ţi le ataşezi la cap – peste un ochi, o ureche, pe ceafă – după cum o cere moda de moment – sau double terrai-urile, măsurând cel puţin un metru dintr-o parte în alta. Explic că vreau o pălărie cu calota unei double terrai şi cu un bor cam pe sfert. — Dar ele sunt făcute largi tocmai ca să apere total de soare, doamnă. — Da, dar acolo unde plec este aproape întotdeauna un vânt teribil, şi o pălărie cu bor nu-mi va rămâne pe cap nici un minut. — Putem să-i punem doamnei un elastic. — Vreau o pălărie cu un bor nu mai mare decât al acesteia pe care o port acum. — Desigur, doamnă, cu o calotă umflată asta ar arăta foarte bine. — Nu o calotă umflată! Pălăria trebuie să rămână pe cap! Victorie! Alegem culoarea – una din acele nuanţe noi cu nume drăguţe: murdar, ruginiu, asfalt, pământiu etc. Câteva cumpărături minore – cumpărături care, ştiu din experienţă, vor fi fie inutile, fie îmi vor da de lucru. O geantă de voiaj cu fermoar, de exemplu. Viaţa din zilele noastre este dominată şi complicată de nemiloasele fermoare. Bluze care se închid cu fermoar în sus, fuste care se închid cu fermoar în jos, costume de schi cu fermoare pretutindeni. Rochiţe cu bucăţele de fermoare total inutile pe ele, pur şi simplu pentru amuzament. Vai! Nimic nu e mai cumplit ca un fermoar care se supără pe tine şi devine scârbos! Te pune într-o situaţie cu mult mai dificilă decât orice nasture obişnuit, capsă, cataramă sau moş şi babă. În zilele de început ale fermoarelor, mama mea, entuziasmată de această delicioasă noutate, şi-a comandat un corset care se închidea cu fermoar în faţă. Rezultatul a fost nefericit cât încape! Nu doar că închiderea iniţială a fost un adevărat chin, dar apoi corsetul a refuzat cu încăpăţânare să se lase deschis! Scoaterea lui a fost practic o operaţie chirurgicală. Şi datorită fermecătoarei decenţe victoriene a mamei mele, un timp a părut posibil ca tot restul vieţii să şi-l petreacă în acel corset – un gen de femeie modernă în armură de fier! De aceea, întotdeauna am privit fermoarele cu un ochi circumspect. Dar se pare că toate gentile de voiaj au fermoare. — Închizătorile de modă veche au fost total înlocuite, doamnă, îmi spune vânzătorul cu o privire plină de milă. Acesta, vedeţi, e atât de simplu! adăugă el făcându-mi o demonstraţie. N-am nici un dubiu cu privire la simplitatea lui... dar să nu uităm că geanta e goală, îmi spun în gând. — Mă rog, spun oftând, trebuie să fiu în pas cu vremea. Cu unele reţineri, cumpăr geanta. Iată-mă dar mândra posesoare a unei genţi de voiaj cu fermoar, fustă şi jachetă de nevastă de „clăditor de imperiu”, şi o pălărie posibil satisfăcătoare. Mai sunt totuşi multe de făcut. Trec la „raionul de Papetărie”. Cumpăr mai multe pixuri şi stilouri, ştiind din experienţă că, deşi în Anglia un stilou se comportă de-o manieră exemplară, în clipa în care se vede în deşert interpretează faptul ca pe-o libertate de a intra în grevă şi se comportă ca atare, fie împroşcându-mă nediscriminatoriu cu cerneală pe haine sau pătându-mi caietul de însemnări şi orice altceva care se află la îndemână, fie refuzând cu încăpăţânare să facă altceva decât să zgârie invizibil suprafaţa hârtiei. Mai cumpăr şi două creioane modeste. Din fericire, creioanele nu sunt temperamentale şi, deşi au tendinţa de a dispărea pe nesimţite, am întotdeauna la îndemână o sursă. În definitiv, la ce îţi serveşte un arhitect dacă nu să împrumuţi creioane de la el? Următoarea achiziţie sunt patru ceasuri de mână. Deşertul nu e amabil cu ceasurile. După câteva săptămâni acolo, ceasul renunţă în mod ferm la acurateţea lui zilnică. Timpul, se spune, este doar un mod de gândire. Aşa se face că îşi ia libertatea fie de a se opri de opt sau nouă ori pe zi pentru o perioadă de douăzeci de minute, fie de a o lua înainte de capul lui. Uneori alternează copios între cele două variante şi sfârşeşte prin a se opri de tot. Atunci treci la ceasul nr. 2, şi aşa mai departe. Mai cumpăr şi două ceasuri cu cadranele împărţite în patru şi şase ca să le am gata pentru clipa când soţul meu îmi va spune: „Vrei, te rog, să-mi împrumuţi un ceas ca să-l dau şefului de echipă?” Şefii noştri de echipă arabi, oricât ar fi ei de grozavi, au ceea ce poate fi descris ca mână grea la orice gen de obiect care arată timpul. Citirea orei, oricum, necesită un mare efort mental din parte lor. Îi poţi vedea ţinând un ceas mare, cu cadranul ca o lună plină, cu susu-n jos şi uitându-se la el cu o concentrare dureroasă în timp ce obţin răspunsul greşit! Întorc cu atâta energie şi până la refuz aceste comori, încât puţine arcuri le-ar rezista! Aşa se face că până la sfârşitul sezonului de săpături ceasurile personalului expediţiei sunt sacrificate unul câte unul. Cele două ceasuri ale mele sunt un mijloc de a evita ziua cea rea.   *   Împachetarea! Există mai multe şcoli de gândire privitor la împachetare. Sunt oameni care încep să împacheteze cu o săptămână sau două înainte de plecare. Există oameni care aruncă de-a valma câteva lucruri cu o jumătate de ură înainte să plece. Există oameni care împachetează cu grijă şi cărora nu le ajunge foiţa de împachetat! Există oameni care dispreţuiesc foiţa şi aruncă pur şi simplu lucrurile în geamantane şi... salutare şi să auzim de bine! Există oameni care lasă în urmă practic tot ce le trebuie. Şi există şi din aceia care cară cu ei cantităţi uriaşe de lucruri ce nu le vor trebui niciodată! Un lucru poate fi spus cu certitudine despre împachetatul arheologilor. Acesta constă în principal din cărţi. Ce cărţi să ia, ce cărţi pot fi luate, pentru ce cărţi există loc, ce cărţi pot fi (ce chin!) lăsate acasă. Sunt ferm convinsă că toţi arheologii împachetează în felul următor: Se hotărăsc asupra numărului maxim de geamantane pe care o lung încercată companie de vagoane de dormit le va permite să-l ia. Apoi umplu până la refuz aceste geamantane cu cărţi. După aceea, cu inima strânsă, scot câteva cărţi şi umplu spaţiul gol astfel obţinut cu cămăşi, pijamale, şosete etc. Uitându-mă în camera lui Max am impresia că întregul spaţiu cubic este plin cu cărţi! Printr-o breşă în stivele cu cărţi zăresc faţa îngrijorată a lui Max. — Crezi că o să am loc pentru toate astea? mă întrebă el. Răspunsul e atât de evident negativ încât pare o adevărată cruzime să i-l spun. La patru şi jumătate PM intră în camera mea şi mă întreabă plin de speranţă: — Ai ceva loc în geamantanele tale? Îndelungata experienţă ar fi trebuit să mă înveţe să răspund cu fermitate „Nu”, dar ezit, şi imediat năpasta se abate asupra mea. — Dacă ai putea scoate unul sau două lucruri... — Nu cărţi? Max arată uşor surprins şi spuse: — Cărţi, fireşte, ce altceva? Înaintând, îndeasă două volume uriaşe peste costumul de nevastă de „făuritor de imperiu” care zăcea încântat de el însuşi deasupra lucrurilor din geamantan. Scot un strigăt de protest, dar prea târziu. — Prostii, spune Max, e loc berechet. Şi forţează capacul care refuză cu încăpăţânare să se închidă. — Nici chiar acum nu e plin de tot, spune cu optimism Max. Din fericire, în clipa asta privirea îi este atrasă de o rochie cu imprimeuri care zace împăturită în alt geamantan. — Ce e asta?   [1] O.S. = outsize = măsură mare (din lb. engleză) [2] memsahib = doamnă europeană, stăpână, în India

Hercule Poirot povestiri de Agatha Christie Furtul rubinului regal           — Regret enorm. Spunea Hercule Poirot. Fu întrerupt. Nu cu bruscheţe. Ci cu delicateţe, abilitate, dorind să-l convingă, nu să-l contrazică.           — Vă rog, nu refuzaţi fără să ştiţi despre ce este vorba, domnule Poirot. Sunt probleme grave de stat. Colaborarea dumneavoastră va fi apreciată în cercurile cele mai înalte.           — Sunteţi prea bun, făcu Hercule Poirot, dar, zău, nu mă pot apuca de ce-mi cereţi. Mai ales în acest moment al anului.           Din nou domnul Jesmond îl întrerupse. Crăciunul, spuse el convingător. Un Crăciun tradiţional englezesc la ţară.           Hercule Poirot tresări. Gândul de a se duce în provincie în acest moment al anului nu-l atrăgea.           — Un Crăciun tradiţional, frumos! Insistă domnul Jesmond.           — Eu nu sunt englez, zise Hercule Poirot. În ţara mea, Crăciunul este pentru copii. Noi sărbătorim Anul Nou.           — Ah, zise domnul Jesmond, dar Crăciunul în Anglia este o mare sărbătoare şi vă asigur că la Kings Lacey o să-l simţiţi în toată splendoarea sa. Este o casă veche, minunată, să ştiţi. Doar o aripă a ei datează din secolul al XlV-lea.           Din nou Poirot tresări. Gândul la un conac englezesc din secolul al XlV-lea îl neliniştea. Se aflase prea de multe ori în case cu rezonanţă istorică din provincie. Privi în jur mulţumit la apartamentul său modern şi confortabil, cu Radiatoare şi cele mai recente mijloace de a anihila orice fel de curent.           — Iarna nu plec din Londra, spuse el ferm.           — Cred că nu prea vă daţi seama, domnule Poirot, despre ce chestiune serioasă este vorba. Domnul Jesmond îi aruncă o privire însoţitorului său şi apoi se întoarse spre Poirot.           Al doilea vizitator al lui Poirot nu spusese până atunci nimic în afară de un „bună ziua” pe un ton politicos şi formal. Şedea privindu-şi pantofii bine lustruiţi, cu aerul celei mai mari disperări pe faţa sa de culoarea cafelei. Era tânăr, până în 23 de ani şi se afla clar într-o situaţie nenorocită.           — Da, da, zise Hercule Poirot, sigur, problema este serioasă, îmi dau seama, îmi pare rău din toată inima pentru Majestatea Sa.           — Situaţia este de o extremă delicateţe, subliniş domnul Jesmond.           Poirot îşi mută privirea de la tânăr la însoţitorul său mai în vârstă. Dacă cineva vroia să-l descrie pe domnul Jesmond printr-un singur cuvânt, acesta ar fi fost „discreţie”. Totul era discret la domnul Jesmond. Costumul său bine croit dar neextravagant, vocea sa plăcută, de om bine educat, care rareori depăşea o monotonie agreabilă, părul său castaniu, uşor rărit la tâmple, faţa sa palidă, serioasă. Lui Hercule Poirot i se părea că a cunoscut în viaţa să nu un singur domn Jesmond, ci o duzină de domni Jesmond, toţi folosind, mai devreme sau mai târziu, aceeaşi expresie „situaţia este de o extremă delicateţe”.           — Ştiţi, poliţia poate fi foarte discretă, spuse Hercule Poirot.           Domnul Jesmond respinse ideea ferm, cu un gest al capului.           — Poliţia nu, zise. Pentru a recuperaceea ce dorim să recuperăm, va presupune, aproape inevitabil, să ne adresăm justiţiei şi ştim prea puţin. Suspectăm, dar nu ştim.           — Aveţi toată compasiunea mea, încercă Hercule Poirot din nou.           Dacă el îşi imagina că mţekgerea pe care o manifestă avea să însemne ceva pentru cei doi vizitatori ai săi, se înşela. Ei nu aveau nevoie de înţelegere, ei doreau ajutor concret. Domnul Jesmond începu din nou să vorbească despre deiicnle unui Crăciun englezesc.           — Ştiţi, e pe cale de dispariţie adevăratul gen tradiţional de Crăchm, Oamenii fl petrec acum la hoteluri. Dar Crăciunul englezesc cu toată familia adunată, copii cu ciorapii lor pentru daruri, pomul de Crăchm, curcan şi pud-ding cu prune, artificii, omul de zăpadă afară în faţa ferestreiPentru mai multă exactitate, Hercule Poirot interveni:           — Ca să faci un om de zăpadă, trebuie să ai zăpadă, a femarcat el cu asprime. Şi nimeni nu poate comanda zăpadă, nici chiar pentru un Crăciun englezesc.           — Am vorbit cu un prieten de-al meu de la Institutul meteorologic, chiar astăzi şi mi-a spus că este foarte probabil să ningă de acest Crăciun, zise domnul Jesmond.           Spusese tocmai ce nu trebuia. Hercule'Poirot se cutremuraşi mai tare.           — Zăpadă la ţară! Zise eL O să fie şi mai groaznic. Un conac de piatră mare şi friguros.           — Nici vorbă, l-a contrazis domnul Jesmond. Lucrurile s-au schimbat foarte muh m ultimii zece ani. Există încălzire centrală cu petrol – Şi au ei încălzire centrală cu petrol la Kings Lacey? Întrebă Poirot Pentru prima dată părea să şovăie. Domnul Jesmond se agăţă de acest amănunt:           — Da, sigur, făcu el şi un sistem splendid de apă caldă. Radiatoare m toate dormitoarele. Vă asigur, dragă domnule Poirot, la Kings Lacey există tot confortul pe timpul iemiL O să vi se pară casa chiar prea călduroasă.           — Nu-mi vine să cred, zise Hercule Poirot Cu desăvârşhă dexteritate, domnul Jesmond schimbă puţin subiectuL – Vi puteţi da seama m ce teribilă dflemă ne aflăm, spuse d pe un ton confidenţial.           Hercule Poirot încuviinţă. Cazul nu era într-adevăr prea fericit Un tinăr de bani gata, unicul fiu al şefului unui stat bogat şi important din Commonweahh sosise la Londra cu câteva săptămâm în urmă. Ţara sa trecea printr-o perioadă de dezordine şi nemulţumiri.           Deşi n era loială tatălui său, al cărui mod de viaţă rămăsese tipic oriental, opinia publică nu prea avea încredere m moştenitorii săi. Excentricităţile lor fuseseră de tip occidental şi, ca atare, privite cu dezaprobare.           Totuşi, recent, fusese anunţată logodna sa. El urma să se căsătorească cu o verişoară care, deşi educată la Cambridge, avea grijă să nu afişeze vreo influenţă occidentală în propria sa ţară. Ziua nunţii a fost fixată şi tinărul prinţ întreprinse o călătorie în Angfia, aducmd cu el câteva bijuterii faimoase ale coroanei pentru a li se pune montură modernă de către firmă „Cartier”. Printre acestea se afla un rubin celebru, care fusese scos din colierul demodat şi greoi şi pus în valoare de faimoşii bijutieri. Pmă aici toate bune, dar apoi interveni încurcătura. Nu ne-am putea închipui că un tinăr atât de bogat şi cu gusturi de petrecăreţ nu s-ar fi dedat la câteva nebunii de tipul cel mai plăcut Nici nu i s-ar fi interzis. Aşa se distrau tinerii prinţi Pentru ca un prinţ să-şi ia prietena la o plimbare pe Bond Street şi să-l dăruiască o brăţară cu smaralde sau o damă de păr cu diamante, m semn de preţuire pentru plăcerea pe care i-o procurase, ar fi fost considerat natural şi potrivit, reprezentând, de fapt, Cadillac-urile pe care tatăl său le oferea, invariabil, dansatoarei sale favorite la un moment dat.           Dar prinţul fusese mult mai indiscret. Flatat de interesul doamnei, îi dezvălui faimosul rubin în noua sa montură şi, în cele din urmă, fusese atât de imprudent încât să-l accepte rugămintea de a-l permite să-l poarte, doar o singură seară!           Urmarea fu scurtă şi tristă. Doamna se retrăsese de la masa supeuliu, pentru a-şi pudra nasul. Timpul s-a scurs. Ea nu s-a mai întors. O ştersese pe o altă uşă şi de atunci se evaporase. Lucrul important şi îngrijorător era că rubinul, în noua sa montură, dispăruse împreună cu ea.           Acestea erau faptele care n-ar fi putut fi făcute publice, fără a avea cele mai groaznice urmări. Rubinul era mai mult decât un rubin oarecare, era un simbol istoric de o mare importanţă şi circumstanţele dispariţiei erau de o asemenea natură încât orice fel de publicitate inoportună în legătură cu ele ar fi avut drept rezultat cele mai serioase consecinţe politice.           Domnul Jesmond nu era omul să spună lucrurilor pe nume. El le înfăţişă cu o mulţime de detalii şi multă vorbărie goală. Cine era exact domnul Jesmond, Hercule Poirot nu ştia. Întâlnise mulţi asemenea domni Jesmond în cursul carierei sale. Nu i se spusese dacă avea vreo legătură cu Internele, Ministerul de externe sau cu o ramură mai discretă a serviciului public. El acţiona în interesul Common-wealth-ului. Rubinul trebuia recuperat.           Domnul Poirot, aşa insista cu delicateţe domnul Jesmond, era omul care trebuia să-l recupereze.           — Poate. Da, răspunse Hercule Poirot, dar nu puteţi spune prea multe. O părere. O suspiciune. Toate acestea nu sunt mare lucru pentru început.           — Haideţi, domnule 'Poirot, sigur asta nu este peste puterile dumneavoastră. Zău, haideţi o dată!           — Nu reuşesc întotdeauna.           Dar asta era doar modestie mascată. Era destul de clar din tonul lui Poirot că pentru el a întreprinde o misiune era aproape sinonim cu reuşita.           — Majestatea Sa e foarte tânăr, spuse domnul Jesmond. Va fi trist ca întreaga sa viaţă să fie umbrită de o biată indiscreţie făcută la tinereţe.           Poirot se uită blând la tânărul distrus:           — Când eşti tânăr e timpul nebuniilor, spuse el încurajator şi pentru un tânăr obişnuit nu contează prea mult. Bunul tătic plăteşte; avocatul familiei ajută la îndepărtarea încurcăturilor; tânărul învaţă din experienţe şi toate se termină cu bine. Dar într-o situaţie ca a dumneavoastră e greu într-adevăr. Căsătoria care se apropie.           — Asta e. Exact despre asta este vorba. Pentru prima dată tânărul deschisese gura; ştiţi, ea este foarte serioasă. Ia viaţa în serios. A plecat cu multe idei serioase de la Cambridge. Trebuie să fie învăţământ în ţara mea. Trebuie să fie şcoli. Trebuie să fie multe lucruri. Toate în numele progresului, înţelegeţi, al democraţiei. Nu va mai fi, zice ea, ca pe vremea tatălui meu. Natural, ea ştie că voi avea aventuri la Londra, dar nu un scandal. Nu! Scandalul e problema. Ştiţi, rubinul acesta este foarte, foarte vestit. Are o poveste lungă, o istorie întreagă. Multe vărsări de sânge. Mulţi morţi!           — Morţi, făcu Hercule Poirot meditativ. Se uită la domnul Jesmond. Să sperăm că n-o să se ajungă la asta.           Domnul Jesmond scoase un sunet ciudat ca al unei. Găini care s-a hotărât să ouă şi apoi s-a răzgândit.           — Nu, sigur că nu, spuse el, pe un ton care părea cam forţat. Sunt sigur că nu se pune problema de aşa ceva.           — Nu poţi fi sigur; zise Hercule PoiroL Indiferent cine are acum rubinul, se vor putea găsi alţii care vor dori să intre m posesia lui şi care nu se vor împiedica de un ciot, prietene.           — Chiar nu cred, repetă domnul Jesmond pe un ton mai nefiresc decât mainte, că trebuie să facem speculaţii de felul ăsta. Nu folosesc la nimic.           — Eu, spuse Hercule Poirot, devenind deodată foarte străin, eu explorez toate „canalele”, precum diplomaţii.           Domnul Jesmond 3 privi cu îndoială. Revenindu-şi.           — Deci, consider că ne-am înţeles, domnule Poirot? Mergeţi la Kings Lacey?           — Şi cum să explic prezenţa mea acolo? Întrebă Hercule PoiroL.           Domnul Jesmond zâmbi sigur pe sine.           — Asta, cred că poate fi aranjat foarte uşor, vă pot asigura că totul va părea absolut natural Veţi găsi că familia Lacey este extrem de încântătoare. Oameni minunaţi.           — Şi nu mă păcăliţi În legătură cu încălzirea centrală cu petrol?           — Nu, nu, sigur. Domnul Jesmond părea cam jenat Vă asigur că veţi avea tot confortul -*Tăul confort modem? % murmură Poirot ca pentru el însuşi, copleşit de amintiri. Eh bieţi, accept.           Temperatura din lunga sufragerie de la Kings Lacey era plăcută; Hercule Poirot stătea de vorbă cu doamna Lacey fingă una dintre marfle ferestre cu cercevele. Doamna Lacey cosea. Nu făcea „petit pcmf şi nici nu broda flori pe mătase, în schimb, părea ocupată m a face mărgini la cupele de bucătărie, în timp ce cosea, vorbea pe un ton încet, meditativ pe care Poirot îl considera mctntător.           — Sper că o să vă placă petrecerea noastră de Crăciun, domnule Poirot Vine numai familia, ştiţi. Nepoata mea, un nepot şi-un prieten de-al hâi şi Bridget, care-l nepoata mea de la un frate şi Dtana, care nri-e verişoara şi David Wehvyn, un foarte vechi prieten Doar o petrecere de famffie. Dar Edwina Morecombe mi-a spus că, de fapt, asta doriţi să vedeţi. Un Crăciun de modă veche. Nimic nu poate fi mai de modă veche ca hi noi! Ştiţi, soţul trăieşte absolut în trecut Lui n place ca totul să fie exact ca atunci când era un băiat de 12 ani şi venea aid de sărbători. Zâmbi ca pentru ea. Toate lucrurile tradiţionale; pomul de Crăciun şi ciorapii pentru daruri atârnaţi, supa de stridii şi curcanul.           — Doi curcani, unul fiert şi unul friptură şi puddingul de prune cu inel şi butonul burlacului şi toate celelalte ascunse* hi eL Astăzi nu mai putem avea piese de şase penny pentru că nu se mai fac din argint pur. Dar, vom avea toate deşerturile obişnuite, prune Elvas şi prune de Carlsbad şi migdale, stafide şi fructe zaharisite şi turtă dulce. Vai de mine, sună ca dintr-un catalog de la 'Fortnumand Mason'l Madame, mă faceţi să salivez.           — Mă aştept ca toţi să avem indigestii groaznice orna mâine seară, spuse doamna Lacey. Astăzi nu se mai obişnuieşte să se mănmce atât de mult, nu-l aşa?           A fost întreruptă de nişte strigăte şi izbucniri în râs de afară. Se uită pe fereastră.           Nu ştiu ce fac acolo, joacă ceva, cred. Întotdeauna «m-am temut că tinerii ăştia o să se plictisească de Crăciunul nostru de aici. Dar nu, dimpotrivă. Fiul şi Mica mea şi prietenii lor erau foarte pretenţioşi de Crăciun. Spuneau că n-are rost, că facem prea mult caz şi că ar fi mult mai bine să se ducă undeva la un hotel să danseze. Dar nepoţii par să considere chestiile astea grozav de atractive. Şi apoi, adăugă doamna Lacey pe un ton practic, şcolarii şi şcolăriţei sunt întotdeauna hămesiţi, nu-l aşa? Cred că flămânzesc în şcolile alea ale lor. De fapt, se ştie că tinerii de vârsta loi] mănâncă cât trei bărbaţi voinici. Poirot râse şi spuse:           — Vă mulţumesc dumneavoastră şi soţului că m-aţ inclus şi pe mine în această categorie, la petrecerea d «familie.           — O, suntem amândoi încântaţi, îl asigură doamna LaceyJ Şi dacă o să-l găsiţi pe Horace j>uţin cam morocănos] continuă ea, nu-l acordaţi atenţie. Ăsta-l felul lui de a fi, Ştiţi.           Ceea ce spusese, de fapt, soţul ei, colonelul LaceyJ fusese:           — Nu înţeleg de ce vrei ca străinii aceştia ai dracului să se adune aici de Crăciun? Ce, nu-l putem invita altădată? Nu-l înghit pe străini. Bine, bine, asta-l dorinţa Edwinei Morecombe. Dar aş vrea să ştiu ce are asta de-a face cu ea? De ce nu-l invită la ea de Crăciun?           — Pentru că ştii foarte bine, îi răspunsese doamna Lacey, că Edwina se duce întotdeauna la hotelul Claridge. Soţul ei o privi pătrunzător şi zise:           — Nu pui ceva la cale, nu-l aşa Em?           — Să pun ceva la cale? Întrebă Em, ridicându-şi ochii ei mari, albaştri. Nu, de ce aş face-o?           Bătrânul colonel Lacey râse din adâncuri hârâitor:           — Trebuie să fie ceva, Em, adăugă el. Când te uiţi aşa de inocentă înseamnă că pui ceva la cale.           Rememorând aceste lucruri, doamna Lacey continuă:           — Edwina spunea că se gândeşte că aţi putea să ne ajutaţi. Nu prea ştiu cum, dar ea zicea că i-aţi ajutat o dată foarte mult pe nişte prieteni de-ai dumneavoastră. Într-un caz asemănător cu al nostru. Eu, ei bine, nu ştiţi poate la ce mă refer?           Poirot se uită la ea încurajator. Doamna Lacey se apropia de 70 de ani, era slabă ca o scândură, cu păr alb ca neaua, obrajii purpurii, ochii albaştri, cu nas caraghios şi o bărbie de om hotărât.           — Dacă e ceva ce pot face, voi fi foarte fericit, interveni Poirot. E vorba, înţeleg, despre o chestie nefericită în legătură cu o tânără îndrăgostită.           Doamna Lacey încuviinţă.

Hickory Dickory Dock de Agatha Christie Capitolul I Hercule Poirot îşi încruntă sprâncenele. – Domnişoară Lemon, nu se mai stăpâni, în această scrisoare sunt trei greşeli. Nu‑i venea să‑şi creadă ochilor, fiindcă făptura aceea cumplită, atât de îngrozitor de sigură pe ea, nu greşea niciodată. Era o perlă de secretară: capabilă, corectă până la scrupulozitate, niciodată obosită, niciodată bolnavă, întotdeauna imperturbabilă, în sfârşit - mai mult o maşină decât o femeie. Ştia totul, îi reuşea orice. Ea era cea care, de mulţi ani, guverna viaţa lui Poirot, în aşa fel, încât şi aceasta părea ordonată de un mecanism perfect. Deviza lui Hercule Poirot devenise „Ordine şi metodă” şi, într-adevăr, cu George, un valet exemplar, şi cu domnişoara Lemon, secretară perfectă, ordinea şi metoda deţineau supremaţia în existenţa sa. Nu avea absolut deloc de ce să se plângă. Şi totuşi, chiar în dimineaţa aceea, domnişoara Lemon a comis trei greşeli bătând la maşină o scrisoare de mică importanţă şi, ceea ce era mai grav, nu şi‑a dat seama. Stelele încremeniseră pe cer de mirare! Să ne înţelegem, nu că Poirot ar fi fost indignat; era, pur şi simplu, uluit că a putut să se întâmple aşa ceva. Îi dădu documentul incriminat secretarei, care, după ce îl par­curse rapid, roşi până la rădăcina părului. Era prima oară când Poirot o vedea roşind. – Cerule! murmură. Nu înţeleg deloc cum... poate sunt un pic tulburată din cauza surorii mele. Această soră a însemnat o altă lovitură pentru Poirot, căruia nu‑i trecuse niciodată prin cap că angajata sa ar fi putut să aibă rude. Ba chiar, numai gândul că femeia aceea, atât de asemănătoare unei maşini, unui instrument de precizie, ar putea să aibă sentimente sau preocupări familiale, i se părea de‑a dreptul grotesc. După câte ştia, secretara sa nu avea inimă şi minte decât pentru un nou tip de clasificare a dosarelor, căruia îi dedica toate orele libere. Voia să‑i fie brevetat şi să i se dea numele ei. – Sora dumitale? întrebă, aşadar, Poirot, cu mirare în glas. Domnişoara Lemon încuviinţă cu un viguros semn din cap. – Nu cred că am avut vreodată prilejul să vă pomenesc de ea, pentru că, practic, şi‑a petrecut aproape toată viaţa la Singapore. Soţul ei lucra acolo, în industria cauciucului. Reflectând la asta, Poirot găsea lucrul destul de firesc. I se părea că funcţionarei sale i se potrivea să aibă o soră măritată la Singapore. Pentru ce altceva există anumite locuri? Tocmai pentru ca toate domnişoarele Lemon din această lume, cu surorile departe, să‑şi poată consacra sufletul şi trupul afacerilor şefului lor (şi, de asemenea, inventării unui nou tip de clasificare, în orele libere). – Înţeleg. Continuă. – Acum patru ani, sora mea a rămas văduvă. Copii nu avea. Am reuşit să‑i procur, aici, o locuinţă mică, dar plăcută, la un preţ rezonabil. (Normal! Femeia aceea reuşea în cele mai imposibile întreprinderi). Financiar s‑a aranjat destul de bine, chiar dacă banii nu mai au azi valoarea de altădată. Administraţi cu înţelepciune - şi dat fiind că nu e pretenţioasă, cred că poate să o ducă fără probleme. Numai că se simţea singură. A trăit puţin în Anglia şi, deci, nu avea prietenii mai vechi de reînnodat. În schimb, avea mult timp la dispoziţie, aşa că, aproximativ acum şase luni, a venit să‑mi spună că se gândea să accepte o ofertă de serviciu. – Serviciu? – Da. Directoare sau ceva asemănător, într‑o „Casă a Studentului”, situată în Hickory Road. Ştiţi unde e? Poirot nu ştia. – Era un cartier frumos cândva. Casele sunt vechi, dar solid construite. Proprietara, o femeie de origine greacă, era în căutarea unei persoane care să dirijeze, să controleze, să conducă, în concluzie, casa. Sora mea ar fi avut la dispoziţie un micuţ apartament numai pentru ea. Domnişoara Lemon respiră adânc. Poirot scoase un mormăit, care voia să fie de încurajare. Până aici nu părea povestea unui dezastru. – Eu însămi nu ştiam ce sfat să‑i dau, reluă secretara, dar trebuia să recunosc că avea dreptate. Sora mea este foarte activă şi în stare să conducă bine treburile. Şi era de înţeles că‑i venea greu să stea toată ziua cu mâinile în sân. Pe de altă parte, nu trebuia să investească bani, deci nu ar fi riscat nimic. Postul care i se oferise era o simplă slujbă. Poate nu grozav plătită - dar ea nu era la strâmtoare, însă nici nu cerea multă trudă. În plus, i‑a plăcut întot­deauna lumea tânără, iar timpul lung trăit în Orient o făcea să fie mai în măsură decât alţii să înţeleagă suscep­tibilitatea persoanelor de altă rasă. Aceasta constituia un element pozitiv, dat fiind faptul că studenţi de toate naţionalităţile frecventau casa. În majoritate englezi, dar între ei chiar şi negri. – E firesc, comentă Poirot. – Aşadar, după ce am analizat împreună propunerea, sora mea a hotărât să o accepte. Pe moment nu ne‑am întrebat ce soi de femeie era proprietara. O anume doamnă Nicoletis, cu un caracter foarte dificil, uneori, simpatică, alteori, îmi pare rău să o spun, insuportabilă. Şi, în afară de aceasta, teribil de zgârcită şi lipsită de simţ practic, altfel nu ar fi avut nevoie de cineva care să‑i ţină pe picioare casa. Sora mea, însă, nu e o persoană care să se lase uşor impresionată de toane şi capricii. Şi, mai ales, nu tolerează absurdităţile. Poirot aprobă din cap. Nimic de spus, gândi, cele două femei se aseamănă. O ştia de când domnişoara Lemon începuse să‑i spună de sora sa. – Deci a acceptat postul? – Da. Cu vreo şase luni în urmă s‑a instalat la numărul 26 de pe Hickory Road. Activitatea, complexă, îi plăcea şi o găsea interesantă. Poirot continua să asculte, dar, până în acest punct, istoria părea mai curând insipidă. – De câtva timp, însă, e foarte preocupată, continuă domnişoara Lemon. – De ce? – Vedeţi, domnule Poirot, în casa aceea se întâmplă lucruri care nu‑i plac. – Acolo sunt studenţi de ambele sexe? se informă Poirot cu tact. – O, da, dar nu din cauza asta. La dificultăţi de un asemenea gen te aştepţi mereu. Dar nu, e vorba de altceva. Dispar diferite lucruri. – Adică? – Continuă să se piardă obiectele cele mai dispara­te... şi într‑un mod cu totul de neînţeles. – Vrei să spui, poate, că aceste obiecte sunt furate? – Întocmai. – Au chemat poliţia? – Nu încă. Sora mea speră să nu fie nevoie. E foarte ataşată de tinerii aceia, de unii dintre ei, cel puţin, şi ar prefera să‑i dea de capăt singură. – Înţeleg, zise Poirot, meditativ. Toate acestea, însă, nu explică anxietatea dumitale, care, îmi închipui, trebuie să o răsfrângă pe cea a surorii. – Nu‑mi place situaţia, domnule Poirot, nu‑mi place deloc. Nu mă pot opri să nu mă gândesc că dedesubt ar fi ceva obscur. Nu reuşesc să‑i găsesc o explicaţie logică. Poirot dădea din cap, gânditor. Călcâiul lui Ahile la domnişoara Lemon fusese dintotdeauna lipsa sa totală de imaginaţie. Imbatabilă în chestiunile de ordin practic, era pierdută când trebuia să opereze cu fantezia. – Nu este vorba, din întâmplare, de sustrageri neînsemnate? Un cleptoman, poate? – Nu cred. Am consultat Enciclopedia Britanică şi chiar un tratat de medicină asupra problemei cleptomaniei, dar am impresia că nu de aşa ceva e vorba în cazul nostru. Pentru un minut, Poirot tăcu. Ca secretara sa să comită greşeli de ortografie în corespondenţă era, neîndoielnic, supărător. Dar era un motiv suficient pentru a se amesteca în treburile unei femei în încurcătură cu oaspeţii unui hotel atât de „internaţional”? Poirot încerca să se convingă pe sine însuşi că acel unic motiv îl împingea să se ocupe de afacere şi nu, mai curând, doar plictiseala din ultima vreme şi mediocritatea istorioarei. – Ce‑ai spune, domnişoară Lemon, dacă am invita‑o pe sora dumitale, într‑o după-amiază, la ceai? Poate aş putea să‑i fiu, într‑un fel, de ajutor. – Sunteţi foarte amabil, domnule Poirot, cu adevărat foarte amabil. Sora mea e liberă chiar după‑amiază. – Atunci am putea stabili pentru mâine. Credinciosul George a primit însărcinarea de a aproviziona, pentru ziua următoare, un somptuos serviciu de ceai cu pâine prăjită cu unt şi alte delicatese.