Agatha Christie

Zece negri mititei Capitolul întâi   I   În colţul unui compartiment de clasa întâi pentru fumători, judecătorul Wargrave, de curând retras din magistratură, urmărea cu interes, pufăind dintr-o ţigară de foi, ştirile politice din ziarul "Times". Lăsă ziarul şi privi pe fereastră. Treceau prin Somerset. Se uită la ceas — încă două ore de mers.   Revăzu în minte tot ce citise în ziare despre Insula Negrului: o cumpărase mai întâi un milionar american nebun după iahting, care construise pe această insuliţă din preajma Devonului o casă modernă şi luxoasă. Cum însă cea de a treia soţie a milionarului american nu suporta marea, casa şi insula fuseseră puse în vânzare. Ziarele publicaseră o vreme ofertele cele mai avantajoase. Şi pe urmă, prima informaţie, de data asta exactă: insula a fost cumpărată de un oarecare domn Owen. Şi deodată rubricile de scandal lansară zvonurile: Insula Negrului fusese de fapt cumpărată de Miss Gabrielle Turl, steaua de cinema de la Hollywood, care dorea să stea acolo câteva luni departe de orice publicitate. Revista "Busy bee" sugerase că s-ar putea ca acolo să locuiască familia regală. "Merryweather" aflase că insula urma să găzduiască o tânără pereche în luna de miere — tânărul lord L. cedase, în sfârşit, în faţa lui Cupidon. "Jonas" ştia cu certitudine că fusese cumpărată de Amiralitate pentru efectuarea unor experienţe ultrasecrete.   Categoric, Insula Negrului era un subiect de senzaţie! Judecătorul Wargrave scoase din buzunar o scrisoare cu un scris foarte greu de descifrat, în care doar unele cuvinte apăreau ici şi colo neaşteptat de clar: Dragul meu Lawrence... atâţia ani de când n-am mai auzit nimic de dumneata... trebuie să vii pe Insula Negrului... locul cel mai încântător... atât de multe de discutat... zilele de altădată... plajă însorită... trenul de 12,40 din gara Paddington... eşti aşteptat la Qakbridge... şi corespondenta semna cu o înfloritură A dumitale, Constance Culmington.   Judecătorul Wargrave încercă să-şi amintească data exactă când o văzuse pentru ultima oară pe Lady Constance Culmington. Trebuie să fi fost acum şapte — ba nu, opt ani. Lady Constance pleca atunci spre ţărmurile însorite ale Italiei să facă plajă, să fie una cu Natura şi cu contadini-i. Auzise pe urmă că pornise spre Siria, unde-şi propunea de asemenea să facă plajă şi să fie una cu Natura şi cu beduinii. Constance Culmington, gândi, era exact tipul de femeie care să cumpere o insulă şi să se înconjoare de mister. Mulţumit de o asemenea logică, judecătorul Wargrave începu să moţăie... Şi în curând adormi.   II   Într-un compartiment de clasa a treia, în care mai erau cinci călători, Vera Claythorne îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. Ce cald e în tren! O să fie frumos la mare! Într-adevăr, a fost un noroc că a găsit slujba asta. În vacanţă e mult mai greu să obţii un post de secretară — aproape totdeauna e vorba de însoţit un cârd de copii. Nici agenţia nu avea prea mari speranţe. Când deodată, sosise scrisoarea:   Mi-aţi fost recomandată de Agenţia "Femeile îndemânatice". După câte am înţeles, sunteţi cunoscută personal acolo. Sunt de acord cu salariul pe care-l cereţi şi aştept să vă luaţi postul în primire la 8 august. Trenul cel mai indicat este cel de 12,40 din Paddington; veţi fi aşteptată în gară la Oakbridge. În plic aveţi cinci lire pentru cheltuieli. Cu multă simpatie, Una Nancy Owen   Iar sus, în colţ, adresa cu litere de tipar: Insula Negrului. Sticklehaven, Devon... Insula Negrului! În ultima vreme ziarele nu vorbiseră decât despre asta! Tot felul de aluzii şi zvonuri fantastice. Deşi cele mai multe erau probabil false. Dar casa fusese fără îndoială construită de un milionar şi se spune că reprezintă ultima expresie în materie de lux... Obosită după un semestru istovitor de şcoală, Vera Claythorne îşi spuse: "Nu e nici o afacere să fii profesoară de sport la o şcoală de mâna a treia... Dacă aş putea să găsesc o slujbă la o şcoală mai ca lumea." Un fior rece îi trecu prin inimă: "La urma urmei, bine că am şi atât. Lumea nu-i vede cu ochi buni pe cei care au avut de-a face cu justiţia — chiar dacă n-am fost găsită vinovată."   Fusese chiar felicitată pentru curajul şi prezenţa ei de spirit. Dar, de fapt, la ce te puteai aştepta de la o anchetă? Doamna Hamilton însăşi se purtase mai mult decât amabil — numai Hugo — dar nu voia să se gândească la Hugo. Deodată, în ciuda căldurii din compartiment, începu să tremure: mai bine nu s-ar fi dus la mare! O imagine clară îi apăru în minte. Capul lui Cyril, săltând în sus şi în jos, plutind spre stâncă... sus — jos, sus — jos... Şi ea însăşi, înotând spre el cu mişcări uşoare, experimentate — tăindu-şi drum prin apă, dar fiind, vai, sigură că nu va mai ajunge la timp...   Marea — albastrul ei cald, adânc — dimineţile pe nisip — Hugo — Hugo care ia spus că o iubeşte... Nu trebuie să se gândească la Hugo... Deschise ochii şi privi încruntată la bărbatul care şedea în faţa ei. Înalt, cu faţa arămie, cu ochii de culoare deschisă, foarte apropiaţi, cu o gură arogantă, aproape crudă. Îşi spuse în gând: "Cred că a călătorit mult şi fac prinsoare că a văzut destule lucruri interesante."   download carte..

Agatha Christie Fata pastorului   Tuppence, care se învârtea în jurul biroului, spuse pe un ton morocănos: — Aş vrea să fim chemaţi în ajutorul unei fiice de pastor. — De ce? — Mi se pare că ai uitat, Tommy, dar eu însămi sunt fiică de pastor. Înţelegi ce înseamnă asta pentru mine. De-aici mi se trage nevoia de altruism... mila faţă de aproapele meu... aceasta... — Vad că te pregăteşti să joci rolul lui Roger Sheringham. Numai că, dacă-mi permiţi o observaţie, tu vorbeşti la fel ca el, doar că mai puţin bine. — Greşală! Cuvintele mele au o oarecare subtilitate feminină. Un „nu ştiu ce" pe care nici un bărbat nu l-ar putea atinge. Beneficiez, în plus, de calităţi necunoscute prototipului meu, cum să-ţi spun? Cuvintele sunt nişte lucruri atât de nesigure. Cel mai adesea par a limpezi o situaţie exact în momentul în care spun contrariul a ceea ce vor să exprime. — Continuă, spuse Tommy, simulând un surâs. — Potoleşte-te, e chiar ceea ce fac. Nu m-am oprit decât o clipă pentru a-mi trage sufletul. Şi pentru a-mi revenit în fire, doresc foarte mult ca astăzi să ajutăm fiica unei pastor şi vei vedea, Tommy: prima persoană care va veni să ceară ajutor „Celebrelor acţiuni detective ale lui Blunt" va fi chiar o fiică de pastor. — Pariez că nu! — De acord! Atenţie, dă-mi voie să-mi părăsesc maşina de scris pentru că, iată, a venit un client.   Biroul lui Blunt era ca un stup de albine la lucru în clipa când Albert deschise uşa şi anunţă: — Domnişoara Monica Deane. O tânără cu părul şaten, îmbrăcată foarte modest apăru în prag şi se opri. Tommy îi veni în ajutor. — Intraţi, domnişoara Deane: Aşezaţi-vă şi spuneţi-ne ce putem face pentru dumneavoastră. Permiteţi-mi să vă prezint pe secretarea mea particulară, domnişoara Sheringham. — Încântată să vă cunosc, domnişoară Deane, tatăl dumneavoastră face parte din cler, nu-i aşa? — Aşa este. Dar... cum aţi aflat? — Oh, avem metodele noastre. Nu vă speriaţi că vorbesc atâta, dar domnului Blunt îi place să mă asculte, zice că îi dau idei. Tânăra fată o privi uluită. Nu era frumoasă, ci drăgălaşă şi cu un uşor aer decepţionat. Ochii ei de un albastru şters erau foarte frumoşi, dar cearcănele care îi înconjurau mărturiseau îngrijorare şi spaimă. — Povestiţi-mi despre necazul dumneavoastră, domnişoară Deane, o sfătui Tommy.   Tânăra se întoarse spre el şi începu: — E o poveste atât de dezlânată... Tatăl meu era administrator la Little Hampsley, în Suffolk. Aici a şi murit acum trei ani, lăsându-ne pe mine şi pe mama foarte încurcate. Mi-am luat un post de învăţătoare, dar, cum mama a devenit infirmă, l-am abandonat spre a o îngriji. Eram dezolant de sărace, până într-o zi când am primit o scrisoare de la un notar care ne anunţa că o mătuşă de-a tatălui meu murise lăsându-ne nouă moştenirea. Am auzit de mai multe ori vorbindu-se despre această mătuşă care se ciorovăise ani îndelungaţi cu tatăl meu. Ştiind-o foarte bogată, mama şi cu mine crezurăm că grijile vor lua sfârşit, numai că lucrurile se prezentau altfel decât ne-am închipuit. Am moştenit, într-adevăr, casa în care locuia, dar după ce am plătit taxele de succesiune nu ne-a mai rămas nici un ban. Îmi închipui că mătuşă-mea şi-a pierdut averea în timpul războiului sau că a trăit din ea pe timpul bătrâneţii. Cu toate acestea, aveam casa şi o puteam vinde la un preţ avantajos. Dar, deşi era o prostie, am refuzat oferta. Ocupam atunci o locuinţă strâmtă, dar costisitoare şi mă gândeam că dacă ne-am muta la „Casa Roşie", mama ar avea o cameră confortabilă şi am putea lua nişte chiriaşi pentru a ne acoperi cheltuielile.   Am hotărât astfel, în ciuda unei oferte foarte avantajoase a unui domn care dorea să cumpere casa. Ne-am instalat şi eu am dat mai multe anunţuri în ziare pentru a atrage chiriaşii. Din primul moment totul merse bine şi primirăm numeroase scrisori de la persoane doritoare să-şi petreacă câteva zile la ţară. Bătrâna servitoare a mătuşii rămase cu noi şi ne împărţeam treburile. Apoi, se petrecură câteva evenimente inexplicabile. — Ce fel de evenimente? — Casa părea vrăjită. Tablourile începură să cadă, vesela să zboare prin casă, spărgându-se, iar într-o dimineaţă observarăm că mobilele îşi schimbară locurile. La început crezurăm că cineva ne juca o festă, dar imediat a trebuit să părăsim ipoteza. Odată, în timp ce eram cu toţii adunaţi la masă, se auzi o bubuitură teribilă deasupra noastră şi, urcând imediat la etaj, găsirăm un obiect spart pe podea. — Un spirit demolator! exclamă Tuppence. — Asta crede şi doctorul O'Neill. În orice caz, rezultatul fu dezastruos. Chiriaşii ne părăsiră şi cei care-i înlocuiră făcură la fel. Eram disperată. Pentru a se umple paharul, ne fu tăiată şi renta. Femeia care ne servea dispăru şi ea pe neaşteptate. — Biata mea prietenă, îngână Tuppence, dar ştiu că aţi avut necazuri! Aţi dori ca domnul Blunt să întreprindă o anchetă asupra acestei poveşti cu „fantome"? — Aşteptaţi, asta nu-i totul. Acum trei zile, am primit vizita doctorului O'Neill. Ne-a spus că face parte din Societatea de Cercetări Psihice şi că-l interesează foarte mult curioasele manifestări din casa noastră; este într-atât de interesat încât ar fi în stare să cumpere casa pentru a face câteva experienţe.   — Şi? — La început, propunerea sa mă umplu de bucurie căci era singura speranţă de a pune capăt îngrijorării noastre, dar... Poate că mă veţi considera capricioasă, şi n-aţi fi departe de adevăr, numai că... e vorba de acelaşi om! — Ce om? — Acelaşi care voise să cumpere casa la început. Sunt sigură! — Şi de ce vă nelinişteşte asta? — Nu înţelegeţi? Cei doi bărbaţi erau foarte diferiţi ca înfătişare. Primul, destul de tânăr, brunet, îngrijit, neavând mai mult de treizeci de ani. Doctorul O'Neill, pare a avea cam cincizeci de ani, poartă o barbă cenuşie, ochelari şi umblă aplecat. Totodată, în timp ce vorbea, am băgat de seamă că avea un dinte de aur într-o parte a gurii. Celălalt bărbat are un dinte de aur exact în acelaşi loc. Mai mult, urechile sale de-o formă foarte specială, aproape că nu au lob şi sunt exact la fel cu cele ale doctorului ONeill. Aceste două amănunte nu pot fi, totuşi, o simplă coincidenţă! Am meditat şi, în cele din urmă, i-am scris domnului O'Neill, anunţându-l că-i voi da un răspuns definitiv într-o săptămână. Am văzut acum câtva timp anunţul domnului Blunt într-un ziar care acoperea un sertar din bucătărie... şi am venit să vă caut. — Aţi făcut bine, aproba Tuppence cu căldură. Povestea asta trebuie studiată cu mare atenţie. — O afacere foarte interesantă, domnişoară Deane, spuse şi Tommy. Vom fi fericiţi să ne ocupăm de ea, nu-i aşa, domnişoară Sheringham? — Absolut, şi vom merge până la capăt! — Dacă am înţeles bine, doar dumneavoastră singură, mama şi o servitoare locuiţi în casă, domnişoară Deane? Ne puteţi spune câteva amănunte despre servitoare? — Se numeşte Crockett şi se află în slujba mătuşii mele de opt sau zece ani. Nu-i prea tânără, e cam acră, dar e o servitoare bună. Îşi dă aere pentru că are o soră căsătorită cu un om de condiţie bună. Crockett are un nepot care, spune ea, e un „gentleman perfect".   Tommy scoase un mormăit. Nu mai ştia cum să orienteze ancheta. Dar Tuppence, care o urmări pe tânăra fată, spuse: — Cred că cel mai potrivit ar fi ca domnişoara Deane să dejuneze cu mine. E aproape ora unu şi, la masă, voi putea nota toate detaliile suplimentare de care avem nevoie. — Excelentă idee, miss Sheringham, aprobă Tommy. În timp ce cele două femei luau masa într-un restaurant din apropiere, Tuppence se înclină spre însoţitoarea ei: — Aş dori să mă încredinţaţi, dacă aveţi cumva un motiv special, să aflaţi adevărul asupra acestei afaceri. Monica roşi. — Ştiţi, eu... — Povestiţi-mi tot! — Ei bine... doi bărbaţi vor să se căsătorească cu mine. — Eterna poveste, presupun. Unul e bogat, celălalt sărac şi cel sărac este preferatul dumneavoastră, nu-i aşa? — Nu înţeleg cum de ghiciţi totul?! — Oh, ştiţi, cazul dumneavoastră n-are nimic excepţional. Aproape toată lumea păţeşte la fel; eu însămi m-am aflat în această situaţie. — Dacă vindem casa nu vom mai avea din ce trăi. Gerald este adorabil, dar e tare sărac, în ciuda faptului că e un inginer talentat. Dacă ar avea măcar un pic de capital, firma sa l-ar lua ca asociat. Celălalt, Partridge, este un bărbat excelent şi norocos, ceea ce înseamnă că dacă mă voi mărita cu el voi pune capăt tuturor necazurilor. Dar... dar...   — De acord... Puteţi dumneavoastră să vă străduiţi a repeta cât doriţi cât e el de bun şi bogat, să-i numiţi toate calităţile... Rezultatul va fi acelaşi, celălalt e cel pe care-l doriţi. Monica înclină capul fără să spună nimic. — Va trebui să ne ducem la faţa locului spre a studia problema. Care e adresa dumneavoastră? — „Casa Roşie", Stourton-in-the-Marsh. În timp ce Tuppence nota, tânăra fată o întrebă roşindu-se: — Nu v-am întrebat în legătură cu... condiţiile... — Noi nu cerem plată decât în funcţie de rezultat. Dacă secretul de la „Casa Roşie" se va lumina, după cum încep să cred — după tenacitatea cu care vorbiţi de acel misterios gentleman — atunci vă vom cere un mic procent, dacă nu... nimic! — Mulţumesc. — Acum, uitaţi toate aceste nelinişti. Veţi vedea, dacă totul va merge bine, altădată vom dejuna vorbind despre lucruri mai interesante. Cei doi Beresford se instalară la hanul „Coroana şi ancora" din Thunly. Tommy, care privea pe fereastra camerei lor, remarcă pe un ton lugubru: — Iată-ne deci şi-n Târgul Gâştelor, ori cum s-o mai chema sătucul ăsta.   Tuppence încearcă să-i ridice moralul propunându-i: — N-ai vrea să mai revedem o dată afacerea? — Cu plăcere. Dă-mi voie întâi să-ţi spun părerea mea. Suspectez pe mama infirmă! — De ce? — Draga mea, băga-ţi în cap că povestea asta cu fantome nu e decât o istorie montată spre a o convinge pe tânăra fată să-şi vândă proprietatea. Monica   Deane ne-a spus că toată lumea se găsea adunată la masa în timp ce, la etaj, obiectele se zdrobeau de duşumea. Oricum, mama ei care este infirmă trebuie să se afle la etaj, nu-i aşa? — Dată fiind infirmitatea ei mi se pare cam greu de crezut ca ea să fi mutat mobilele din loc. — Dar e posibil ca ea să nu fie deloc infirmă. Ar putea foarte bine să simuleze neputinţa. — Cu ce scop? — Evident... Vorbeam doar de binecunoscutul principiu conform căruia vinovatul e întotdeauna persoana cea mai puţin suspectă. — Văd că dai totul pe glumă. Trebuie să existe o raţiune pentru care toţi străinii ăştia vor să cumpere casa. Iar dacă pe tine nu te interesează să le descoperi mobilul, pe mine mă interesează. Îmi place Monica; e o fată foarte simpatică! — Sunt de părerea ta, dar nu pot rezista plăcerii de a te enerva, Tuppence. Cu siguranţă, e ceva ce se ascunde în casa asta şi nu va fi prea uşor de găsit, dacă n-o fi totul o cacialma. Din moment ce ei doresc să cumpere imobilul folosindu-se de toate mijloacele, înseamnă că nu ne rămâne decât să scormonim planşeul şi, la nevoie, să dărâmăm pereţii, dacă nu cumva s-o fi găsind vreo mină de cărbuni în grădină. — Aş prefera un tezaur. Ar fi mult mai romantic! — În cazul acesta, cred că n-ar fi rău să-i fac o vizită directorului băncii locale. Îi voi spune că am venit să-mi petrec Crăciunul în sat, că am intenţia să cumpăr „Casa Roşie" şi că vreau să discut cu el posibilitatea deschiderii unui cont la banca sa. — Dar, pentru ce...? — Aşteaptă şi vei vedea.   O oră mai târziu Tommy se întoarse cu ochii strălucitori. — Progresăm, Tuppence! Întrevederea cu directorul s-a desfăşurat precum prevăzusem şi l-am întrebat, fără să am aerul, dacă i se aduce mult aur pentru depunere, după cum ştiu că se întâmplă în mod obişnuit în aceste sate, de pildă cu fermierii care l-au ascuns în timpul războiului. De aici, am ajuns să vorbim despre capriciile bătrânelor doamne şi mi-am inventat o matuşă care, când a izbucnit războiul, s-a dus în caleaşcă la magazinul „Armata şi marina", de unde a ieşit cu şaisprezece şunci. Asta i-a adus şi lui aminte de una din clientele sale care a insistat să i se restituie totul de la bancă, pe cât posibil în aur, şi care şi-a recuperat titlurile de propietate, bunurile la purtător şi alte valori căci, zicea, prefera să le păstreze la ea. Mă mirai de o asemenea imprudenţa şi atunci mi-a spus că era vorba de fosta proprietăreasă a „Casei Roşii". Pricepi, Tuppence? Şi-a recuperat toată averea şi a ascuns-o undeva. Îţi aduci aminte, fără îndoială, spusele Monicăi despre puţinătatea bunurilor lăsate ca moştenire. Acum sunt convinsă că bătrâna a dosit totul undeva şi că cineva este la curent cu asta. Aş merge până la a afirma că ştiu despre cine e vorba. — Cine? — Devotata Crockett, bineînţeles! Ea trebuie să cunoască toate excentricităţile stăpânei sale. — Şi doctorul acesta, O'Neill, cu dintele de aur...? — ...e nepotul, „gentlemanul desăvârşit". Fără nici o îndoială! Dar unde se află mangoţii? Tu, care — mai mult ca mine — ştii mai multe despre doamnele bătrâne, ai cumva idee despre locurile în care obişnuiesc ele să-şi ascundă tezaurele? — La ciorap, sub saltea. — Ai dreptate, numai că nu cred că aşa s-a întâmplat cu mătuşa Monicăi, căci până acum i-ar fi dat de urmă. Pe de altă parte, o femeie bătrână nu putea să desprindă singură scândurile duşumelei sau să sape o ascunzătoare în zid sau în grădină. Totuşi, bunurile sunt undeva în perimetrul proprietăţii! Crockett n-a pus încă mâna pe ele, dar nu e departe vremea când ea şi nepotul ei vor fi stăpânii locului şi vor putea răscoli totul. Va trebui să le-o luăm înainte. Haide... ne ducem imediat la „Casa Roşie". Îi primi Monica Deane. Pentru mamă-sa şi Crockett, cei doi erau posibili cumpărători ai proprietăţii, ceea ce explică cercetarea locurilor. Tommy a pus-o pe tânăra fată la curent cu toate concluziile la care ajunseseră, dar o şi întrebă de toate, aflând că o parte din lucrurile bătrânei fuseseră dăruite lui Crockett, o altă parte împărţite săracilor din împrejurimi. — Mătuşa dumneavoastră a lăsat ceva acte? — Dulapul e plin de ele, la fel şi un sertar din camera sa, dar nimic important. — Le-aţi aruncat cumva? — Nu. Maică-mea refuză totdeauna să arunce vechile hârtii. Mai mult, şi-a ales tot felul de reţete pe care şi-a propus să le studieze zilele acestea. Tommy îi arătă un bătrân care lucra în grădină. — Grădinarul lucrează aici de pe vremea mătuşii dumneavoastră? — Da. Venea de trei ori pe săptămână. Locuieşte în sat. Săracul bătrân, nu mai poate face mare lucru acum. Îl chem o dată pe săptămână spre a avea grijă de grădină; n-avem mijloace să-l folosim mai des. Tommy aruncă o privire spre Tuppence, voind să spună ca ea să aibă grijă de Monica, în timp ce el se apropie de bătrân, cu care schimbă câteva banalităţi despre grădinărit, după care îl întrebă: — Aţi îngropat cumva vreo ladă de-a stăpânei dumneavoastră, cândva? — Nu. N-am îngropat niciodată nimic. Pentru ce să fi dorit ea să ascundă o ladă în pământ?   Tommy clătină din cap şi reintră în casă. Dacă hârtiile bătrânei nu vor aduce nici o lumină, povestea risca să fie foarte greu de rezolvat. Casa era veche, dar nu într-atât încât n-ar fi putut ascunde un secret. În momentrul în care cei doi tocmai se retrăgeau, Monica le aduse o cutie mare de carton legată cu sfoară, spunând: — Iată toate hârtiile pe care le-am găsit. Dacă doriţi, puteţi să le luaţi cu dumneavoastră, veţi avea tot timpul să le consultaţi în voie... Dar sunt sigură că nu veţi găsi nimic care să limpezească misterioasele întâmplări ce au avut loc în casa aceasta. În clipa aceea, o violentă lovitură se produse deasupra capetelor lor. Tommy fugi la etaj şi descoperi într-una din camere o carafă şi un lighean sparte de duşumea. Nu văzu pe nimeni. — Fantoma îşi reia glumele, murmură el.   Apoi se reîntoarse la parter, visător. — Credeţi, domnişoara Deane, că aş putea vorbi câteva clipe cu servitoarea? — Desigur, o voi chema imediat. Monica se duse la bucătărie şi reveni însoţită de Crockett. Tommy o încunoştiinţă pe un ton politicos: — Ne gândim să cumpărăm casa şi soţia mea se întreba dacă, în cazul în care ajungem la o înţelegere, aţi fi de acord să rămâneţi în serviciul nostru? Faţa respectabilei Crockett nu exprima nici o tresărire. — Mulţumesc, domnule, dacă-mi permiteţi, voi reflecta la propunerea dumneavoastră. Tommy se întoarse spre Monica. — Casa îmi place mult, domnişoară Deane. Mi se pare că mai aveţi şi alţi cumpărători. Oricare ar fi suma oferită, eu vă voi da cu o sută de lire mai mult.   Monica murmură câteva cuvinte de politeţe, care nici nu-l încurajau, dar nici nu-l descurajau, şi cei doi Beresford se retraseră. — Mi se pare clar, spuse Tommy. Crockett e amestecată. Ai băgat de seamă cum răsufla? Coborâse scara de serviciu alergând, după ce făcuse pe fantoma la etaj. Sunt aproape convins că l-a introdus pe nepotu-său în secret în casă spre a o înlocui în momentul în care ea ar fi obligată să stea liniştita lângă familie. Vei vedea că doctorul O'Neill va face o nouă ofertă până la sfârşitul zilei. Şi, într-adevăr, în timp ce cei doi tocmai se instalaseră la han, li se aduse un bilet din partea Monicăi pe care scria: „Am veşti de la doctorul O'Neill.   Măreşte oferta precedentă cu încă o sută cinzeci de lire". — Nepotul trebuie să aibă resurse, constată Tommy. Mai vreau să-ţi spun ceva, draga mea: prada pe care o speră, nu-i va ajunge să-şi acopere toate cheltuielile! — Asta doar dacă nu vom pune noi mâna pe ea! — Da, deci să ne începem cercetările. Triară toate hărtiile aduse de Monica. Lucru anevoios, pe care cei doi îl întrerupeau din când în când spre a-şi cerceta notiţele. — Ce e nou, Tuppence? — Două facturi vechi, trei scrisori fără importanţă, o reţetă pentru conservarea cartofilor noi şi o alta pentru o prăjitură cu brânză şi lămâie. — La mine: o factură, un poem despre primăvară, două tăieturi din ziare despre „De ce cumpără femeile perle... un plasament sigur" şi „Bărbatul cu patru neveste... o poveste extraordinară", de asemenea, o reţetă pentru iepure în aspic. — E descurajant.   Imediat ce cutia se goli, cei doi investigatori se priviră perplecşi. Tommy luă o bucată de hărtie ce se afla înaintea lui. — Am pus asta de o parte să vad dacă n-are vreo legătură cu ceea ce căutăm. — Să o vedem. O, e vorba de una din treburile alea cuprinzând o şaradă sau o anagramă... Tuppence citi: „Prima, o puneţi pe cărbuni încinşi şi apoi sub ea, puneţi totul. A doua este de fapt prima. Celui de-al treilea, nu-i place crivăţul iernii". Tommy bodogăni: — Nu era un poet prea strălucit. — Nu văd ce te-ar putea interesa aici? Acum cinzeci de ani toată lumea colecţiona genul ăsta de şarade, ori le păstra pentru serile lungi de iarnă. — Nu făcea aluzie la versuri, ci la ceea ce scrie cu creionul dedesubt: Sfântul Luca XI, 9, citi Tuppence. E o referire la Biblie. — Înţeleg, numai că asta n-are nici o legătură cu ceea ce a scris bătrâna sub şaradă. — Da... într-adevăr. — Îmi închipui că, veritabilă fiica de pastor cum eşti, porţi tot timpul o Biblie cu tine. — Am, într-adevăr, una. Nu te aşteptai, nu-i aşa? O secundă.   Tuppence scoase o Biblie din valiză şi-i întoarse cu febrilitate paginile. — Iată: Luca, capitolul XI, versetul 9. Se aplecă şi citi: „Caută şi vei găsi". — Am găsit, exclamă Tuppence. Rezolvăm criptograma şi tezaurul e al nostru... sau al Monicăi. — Ei bine, să lucrăm la criptogramă, cum îi spui tu. „Prima, o puneţi pe cărbuni încinşi". Mă întreb ce înseamnă asta? Să vedem mai departe: „A doua este de fapt prima". E în cea mai curată păsărească. — Nu chiar, sunt sigur că e foarte simplu, trebuie doar să ne gândim puţin. Dă-mi pentru o clipă hârtia.   Tommy i-o dădu cu plăcere şi Tuppence, înfundată într-un fotoliu, începu să murmure ridicând din sprâncene. După o jumătate de oră Tommy remarcă detaşat: — Deci e simplu, nu? Jignită, Tuppence replică: — N-aparţinem unei generaţii prea fericite, asta-i tot. Sunt sigură că dacă-i voi duce hârtia asta unei bătrâne din sat, o va descifra în câteva momente. E un truc, asta-i tot. — Să mai încercăm o dată. — Nu poţi pune prea multe lucruri pe cărbuni încinşi. Apa, pentru a-i stinge, lemnul pentru a-i aţâţa, sau... ceainicul. — Cred că e vorba de un cuvânt cu o singură silabă. N-ar putea fi cuvântul lemn, din întâmplare? — Nu, căci nu se poate pune nimic în el. — Trebuie atunci să fie vorba de obiecte numite printr-un cuvânt de o singură silabă care se pun pe foc. — Saucepan. Fryingpan. Ce-ai zice de „pot" sau „pan"? astea sunt vase de bucătărie. — Oală? S-ar putea. Ea se pune într-adevăr pe foc. — Dar restul? Vai de noi!   Fură întrerupţi de servitoare care veni să-i anunţe că prânzul va fi servit într-o jumătate de oră. — Doamna Lumley ar vrea să ştie dacă preferaţi cartofii fierţi sau prăjiţi. Are amândouă felurile. — Fierţi, răspunse cu vioiciune Tuppence. Ador cartofii... Se opri şi Tommy o privi stupefiat. — Ce ai, Tuppence, ai văzut o fantomă? — Tommy! N-ai priceput? Asta era! Vreau să spun, cuvântul „potatoes". Iată: „Prima, o puneţi pe cărbuni încinşi" — prima fiind „pot", adică „oală". „A doua este de fapt prima". Adică A, prima literă a alfabetului. „Celei de-a treia nu-i place crivăţul iernii", asta e „toes" (degetele mari de la picioare), desigur, „pot-a-toes".   — Ai dreptate, Tuppence, eşti foarte răutăcioasă. Numai că mi-e teamă că am pierdut destul timp degeaba. „Cartofii" nu prea au nimic de-a face cu banii. Aşteaptă puţin... despre ce citeai înainte? Parcă ceva în legătură cu cartofii noi, mi se pare. Mă întreb dacă nu cumva asta ne va lămuri. Răscoli printre hărtiile învechite şi scoase una îngălbenită. — Iată: „Pentru conservarea cartofilor noi puneţi-i într-o ladă de fier şi îngropaţi-i în grădină. Chiar şi în timpul iernii îşi vor păstra acelaşi gust de parcă atunci i-aţi fi scos din pământ". — Iată cheia enigmei! strigă Tuppence. Comoara e îngropată într-o cutie de fier. — Şi, totuşi, l-am întrebat pe grădinar şi mi-a spus că nu a îngropat nimic. — Ştiu, numai că oamenii nu răspund întotdeauna la ceea ce-i întrebi. Răspund doar la ceea ce gândesc ei că ai putea să-i întrebi. El ştia că n-a pus nimic special sub pământ. Dar mâine îl vom întreba dacă nu cumva a îngropat cartofi.   Peste două zile era ajunul Crăciunului. Întrebând pe trecători, Tommy şi Tuppence găsiră locuinţa bătrânului grădinar şi după câteva minute de conversaţie, Tuppence abordă subiectul ce o interesa. — Tare aş fi bucuroasă dacă am găsi ceva cartofi noi pentru ocazia asta. Ar merge foarte bine cu friptură de gâscă. Nu cumva sunt pe aici oameni care au obiceiul de-ai păstra în grădină, îngropaţi în lăzi de fier? Am auzit că asta ar fi un mijloc de a-i menţine proaspeţi. — E adevărat, răspunse bătrânul, domnişoara Deane, fosta proprietară a „Casei Roşii" mă punea în fiecare vara să îngrop câte trei cutii în gradină şi cel mai adesea uita să le scoată. — Aproape de fundaţie, în spatele casei? — Nu, lângă zidul de împrejmuire, nu departe de brad.   Înarmaţi cu cele aflate, cei doi îl părăsiră pe bătrân, nu înainte de a-i lăsa cinci şilingi drept răsplată. — Şi acum spre Monica! — Oh, Tommy! N-ai nici un fel de simţ al dramaticului. Lasă-mă, am un plan minunat. Crezi că am putea împrumuta sau fura un hârleţ de undeva? În cele din urmă, hârleţul fu găsit şi târziu, seara, un trecător fu surprins să zărească două siluete strecurându-se în gradina domeniului „Casei Roşii".   Locul indicat de grădinar fu descoperit fără greutate şi Tommy se apucă imediat de lucru. Hârleţul dădu nu peste mult timp de un obiect metalic care, scos din pământ, avea forma unei mari cuti de biscuiţi. Era pecetluit cu un fel de plasture, dar graţie briceagului lui Tommy îl deschiseră fără greutate. Tânăra femeie scoase un suspin constatând că ea nu conţine nimic altceva decât cartofi. — Să continuăm să săpăm, Tommy. Nu le trebuiră mult timp spre a descoperi a doua cutie care, la fel ca prima, era plină de cartofi. — Totdeauna, a treia oară se arată dreptatea, spuse Tuppence drept consolare. — Tare mi-e teamă că toată povestea asta nu e decât o simplă... poveste. A treia cutie fu scoasă în sfârşit şi, cuprinsă de febră, Tuppence îi desfăcu cercul. — Din nou car... Oh, Tommy... Nu-s cartofi decât deasupra. Priveşte! Trase un sac de catifea, cum se făceau pe vremuri. — Să ne întoarcem repede la hotel, că am îngheţat, zise Tommy. Trebuie să ascund uneltele. Ia sacul, dar nu-l deschide înainte de-a ajunge eu... Tuppence nu trebui să aştepte prea mult, căci Tommy sosi răsuflând greu şi fără a mai pierde vremea, schimbându-şi hainele, strigă: — În sfârşit! Detectivii particulari vor prospera. Arată-mi prada, doamnă Beresford!   Sacul conţinea un pachet învelit într-o ţesătură impermeabilă şi o geantă din piele foarte groasă, de capră. O controlă întâi pe aceasta din urmă găsind-o plină cu monede de aur. Tommy le socoti. — Două sute de lire de aur. Îmi închipui că asta e tot ceea ce a acceptat banca să-i dea. Deschide pachetul, Tuppence. Tânăra femeie scoase o enormă legătură de bilete de bancă pe care le numărară împreuna. Erau douăzeci şi cinci de mii de lire. Tommy şuieră ascuţit. — Dumnezeule! Oare nu-i un adevărat noroc pentru Monica că noi suntem bogaţi şi cinstiţi? Dar ce-i în punga asta de mătase? Tupence o deschise şi scoase din ea un magnific colier de perle. — Nu sunt expert în bijuterii, remarcă Tommy, dar sunt aproape sigur că perlele acestea valorează pe puţin 5 mii de lire, judecând după mărime. Acum înţeleg de ce bătrâna păstra tăietura din ziar în care era vorba de perle ca o bună investiţie. Ea şi-a lichidat întreaga avere schimbând-o în argintarii şi perle.   — Nu e minunat? Scumpa de Monica... Se va putea mărita cu Gerald al ei şi va putea trăi fericită, ca şi mine. — E foarte drăguţ din partea ta ce-mi spui, Tuppence. Aşadar şi tu eşti fericită? — Da, Tommy, deşi n-am vrut să ţi-o spun. Mi-a scăpat... Starea de excitaţie... seara de Crăciun şi... — Dacă mă iubeşti cu adevărat, răspunde-mi la o întrebare. — Detest soiul asta de curse... dar, în sfârşit, de acord! — Cum ai ghicit că Monica e fiică de pastor? — Oh... am trişat. Am deschis scrisoarea prin care ne cerea o întâlnire şi mi-am amintit că un domn Deane a fost vicarul tatălui meu cândva şi că avea o fată cu cinci ani mai mică decât mine. Şi de aici am tras concluziile. — Eşti o fiinţă fără ruşine. Poftim, miezul nopţii! Sărbători fericite, Tuppence! — Sărbători fericite, Tommy. Monica va avea şi ea un Crăciun fericit şi asta datorită NOUĂ. Sunt fericită pentru ea, căci biata fată n-a avut o viaţă prea dulce până acum. Am o strângere de inimă gândindu-mă la asta. — Draga mea Tuppence. — Tommy, dragule... Iată-ne şi sentimentali!   Tommy ridică un deget şi spuse sentenţios: — Crăciunul nu e decât o dată pe an. Asta spuneau bunicile noastre şi trebuie să admitem că aveau perfectă dreptate.   Sfârşit   descarcare directă: 

AGATHA  CHRISTIE CUŢITUL ÎN CEAFĂ I O seară la teatru Lumea uită uşor: indignarea intervenită cu ocazia asasinatului lui George Alfred Saint-Vincent Marsh, baronul Edgware, s-a spulberat deja pentru a lăsa loc noilor evenimente. În timpul procesului, numele prietenului meu Hercule Poirot n-a fost citat niciodată, îndeplinindu-i-se astfel propria dorinţă de a rămîne în umbră. El era mulţumit dacă laurii puteau fi decernaţi altora. Poirot considera această afacere ca un eşec şi, de altfel, repeta oricui vroia să-l asculte, că orice reflecţie cu totul întîmplătoare a vreunui trecător de pe stradă l-ar fi îndrumat pe pista cea bună. În acelaşi timp, pentru a descoperi întregul adevăr în această dramă, era nevoie de geniul lui Hercule Poirot, căci fără el, această crimă ar fi rămas probabil nepedepsită. Apreciez momentul cînd a venit la mine dezvăluindu-mi toate detaliile acestei întîmplări tenebroase şi sînt sigur că astfel voi satisface din plin dorinţele unei persoane încîntătoare care a fost implicată. Îmi amintesc de seara cînd, aşezat în micul, cochetul şi atît de ordonatul salon al lui Poirot, ascultam relatările acestuia cu privire la moartea lordului Edgware. Precum celebrul detectiv belgian, voi începe şi eu cu reprezentaţia ce a avut loc în luna iunie a anului trecut, într-un teatru londonez, unde vedeta americană - Carlotta Adams - atrăgea mulţimea. Cu un an în urmă, Carlotta Adams dăduse două matinee care aveau să obţină un succes triumfal. În momentul în care-mi încep istorisirea, ea îşi ducea la bun sfîrşit un angajament pe trei săptămîni ce avea să se încheie a doua zi. Carlotta excela în sketchuri în care juca singură, fără schimbări de costume sau de decoruri. Părea a fi capabilă de a se exprima în orice limbă cu aceeaşi uşurinţă. Una dintre scenetele sale se petrecea seara, într-un hotel cosmopolit, ea interpretînd pe rînd rolurile cele mai variate: turişti americani sau germani, diferiţi membri ai unei familii engleze aflate în călătorie, nobili ruşi ruinaţi, servitori stilaţi... Toate aceste personaje se încarnau în ea, succesiv, cu o uluitoare veridicitate, sub ochii fascinaţi ai publicului. În seara cu pricina, termina cu un număr intitulat: "Cîteva imitaţii". Aici, de asemenea, era incomparabilă. Trăsăturile sale, lipsite de orice machiaj, se ştergeau brusc pentru ca să formeze imediat caricatura unui om politic, a vreunei mondene celebre sau a unui star de renume. În cîteva fraze zugrăvea trăsăturile sau maniile personalităţii alese ca model. Una dintre ultimele sale imitaţii fuse cea a lui Jane Wilkinson, o actriţă new-yorkeză foarte frumoasă şi de mare talent, apreciată în mod deosebit la Londra. Carlotta a reprodus-o de-o manieră uimitoare, cel puţin pentru mine, admirator frecvent al comedienei americane. În această seară, ascultînd-o pe Carlotta, regăseam cu emoţie această voce caldă cu un timbru puţin grav... acest gest lent al mîinii care se deschidea şi se închidea... acea bruscă mişcare a capului aruncînd părul pe spate la sfîrşitul triadelor dramatice. Ştiam că în urmă cu trei ani, Jane Wilkinson se căsătorise cu lordul Edgware, bărbat foarte bogat, dar mai ales original. Zvonul zburase că ea l-ar fi părăsit după numai cîteva luni. Se mai zicea că, la un an şi jumătate după căsătorie, ea turnase un film în America şi că de-a lungul ultimului sezon teatral cunoscuse un viu succes la Londra. Urmărind imitaţiile foarte reuşite, dar poate un pic caustice ale Carlottei Adams, mă întrebam ce puteau gîndi personalităţile "puse pe tavă". Se bucurau de această publicitate gratuită? Sau erau înmărmurite de această etalare a defectelor lor? I-am atras atenţia lui Poirot, fiindcă un cuplu tocmai se aşezase foarte aproape de noi. Văzusem deja chipul femeii, dar nu reuşeam să-i atribui vreun nume. Deodată o identificai pe CarIotta Adams. Purta o rochie neagră foarte discretă şi fizionomia nu oferea nimic care să-ţi atragă în mod deosebit atenţia. Trăsăturile sale mobile şi sensibile se pretau foarte bine artei de a mima: fiind lipsite de un caracter personal, luau uşor expresia unui alt chip. Îl făcui părtaş al reflecţiilor mele pe Poirot. El mă asculta cu capul plecat, înclinat uşor înspre mine, dar în acelaşi timp ochiul său observa alternativ cele două mese în discuţie. A! E lady Edgware! Am văzut-o adesea jucînd. O femeie frumoasă! Şi nu mai puţin o actriţă perfectă. Posibil! Nu pari prea convins. Totul depinde de rolul care îi este rezervat. Dacă este centrul piesei, dacă totul se raportează la ea, atunci devine inegalabilă. Dar mă îndoiesc că ar face faţă convenabil unui rol secundar sau unei "Utilităţi" - cum se obişnuieşte să se spună. Mi se pare că face parte dintre acele femei pentru care nimic nu există în afară de ele însele... Aceste femei se expun la grave pericole, adăugă el după o pauză. Ce pericole? îl întrebai, surprins. Deci nu vrei să rişti o părere despre Carlotta Adams? E o actriţă. Ce-aş adăuga în plus? După tine, viaţa ei nu prea e presărată cu pericole ca cea a lady-ei Edgware? Noi toţi ne strecurăm printre piedici, observă Poirot cu o voce gravă. Pe drumul nostru, răul se tine adesea în ambuscadă. Dar în ceea ce o priveşte pe doamna Adams, ea va triumfa, graţie a două motive: nu-i lipseşte prezenţa de spirit, şi, fără îndoială ai remarcat deja, e evreică. Acest detaliu, mărturisesc, mi-a scăpat. Sesizam acum pe faţa sa urme de origine semită. Prevăd acolo mari şanse de succes, continuă Poirot, numai dacă va fi atentă: un obstacol o poate face să clacheze. -Care? Dragostea exagerată pentru bani. Fiecare dintre noi poate da în această boală. Sînt de acord. în acelaşi timp, noi doi cîntărim pentru" şi "contra" înainte de a acţiona şi nu ne-am lăsa ghidaţi de simpla dorinţă de a îngrămădi bani. Tonul serios al lui Poirot mă făcu să zîmbesc. Fără a se emoţiona, micul detectiv belgian reluă: Criminologia implică studiul psihologiei. Detectivul nu se apleacă numai asupra actului asasinului, el încearcă să descopere mobilul care a dus la acest act. Mă asculţi, Hastings? L-am asigurat de atenţia mea completă. Poirot, făcînd un vădit efort pentru a părea indiferent. -  Cred mai degrabă că e vrăjită de eleganţa mustăţii tale. Cu un gest discret, Poirot îşi mîngîie acest oi na-ment al chipului său. Nu cunosc alta mai frumoasă. "Peria voasti ă de dinţi" pe care aţi adoptat-o mi se pare o crimă împotriva bunei şi generoasei Naturi. Lasă-ţi deci să crească mustăţile în întregime, Hastings. Priveşte! l-am întrerupt. Doamna se ridică şi se îndreaptă înspre masa noastră! Poirot se ridică şi salută. Eu, la fel. Domnul Hercule POIROT, nu-i aşa? zice vocea melodioasă a lui Jane Wilkinson. El însuşi, pentru a vă servi, doamnă. Aş vrea să vă vorbesc, domnule Poirot. - Vă ascult, doamnă. Luaţi loc, vă rog. Nu, nu aici. Putem urca în apartamentul meu, dacă sînteţi amabil. Bryan Martin o urmări şi zise deodată: Jane, aşteaptă cel puţin pînă la sfirşitul mesei. Noi nu sîntem decît la început... Domnul Poirot, de asemenea. Jane Wilkinson nu se lăsă prea uşor îndepărtată de la ţelul său: Ce importanţă are, Bryan? Ne vom muta cu toţii la mine. Fii bun şi dă-i ordinele şefului de hotel... Aşteaptă, Bryan! 13 în momentul în care acesta se îndepărta, e grăbi în urma lui Bryan, şi cu o sprinceana inci tată, îşi întoarse capul. Tînăra femeie îi vorbi pe u ton decisiv, iar el cedă ridicînd din umeri. O dată sau de două ori în timpul acestei discuţii > fulger, Jane îşi întoarse privirea înspre _ Cari o Ua Adams; cuvintele sale cuprindeau oare şi aceasta faţă a lui Jane? Jane reveni la noi. - Să urcăm repede, zise. . Şi, fără să se sinchisească dacă invitaţia ne convenea sau nu, ne îndrumă spre lift. Domnule Poirot, reluă ea, şansa mă favorizează pentru că v-a scos în calea mea în seara asta. Nu ştiu cărui sfînt să-i mulţumesc că v-am observat la masa vecină... (Aici s-a întrerupt pentru a-i spune liftierului:) AI doilea etaj! Dacă vă pot fi de folos cu ceva... începu Poiiol. Sînt sigură. Mi s-a spus că sînteţi un om fantastic. La etajul al doilea, Jane Wilkinson ne-a însoţit de-a lungul culoarului şi ne-a introdus într-unui din J apartamentele cele mai luxoase ale hotelului Savoy. Aruncîndu-şi capa de blană albă pe un scaun şi poşeta ornată cu pietre preţioase pe masă, actiiţa se afundă într-un fotoliu şi declară: - Domnule Poirot, trebuie să scap de soţul meu!   descarcare carte:........

Agatha Christie Crima din Mews 1. — Îmi daţi un ban, domnule? Un băieţaş cu o faţă murdară, rânjea fără rost. — Nu-ţi dau! spuse inspectorul-şef Japp. Şi ascultă-mă băiete... Urmă o scurtă altercaţie. Băietanul uluit o şterse, strigând scurt tinerilor săi prieteni: — Să fiu al dracului dacă nu e poliţai! Grupul o luă din loc cântând de zor: „Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi La cinci noiembrie Trădarea cu praf de puşcă şi intriga; Nu vedem nici un motiv Pentru care trădarea cu praf de puşcă Să fie vreodată uitata". Însoţitorul inspectorului-şef, un omuleţ între două vârste, cu un cap rotund şi mustăţi mari, cazone, zâmbi în sinea sa: — Très bien, Japp, observă el. Îţi spui întotdeauna rugăciunea. Te felicit. — Ce scuză pentru cerşit, aşa-i în ziua de Guy Fawkes, spuse Japp. — Ce supravieţuire interesantă, zise îngândurat Hercule Poirot. Artificiile se ridică — poc-poc — mult timp după ce omul pe care-l sărbătoresc şi faptele sale au fost uitate. Omul de la Scotland Yard fu de acord. — Să nu vă închipuiţi că mulţi din puştii ăştia ştiu cu adevărat cine a fost Guy Fawkes. — Şi, fără îndoială, se va crea confuzie. Este în onoarea sa, ori în semn de condamnare a zilei de 5 noiembrie, ca s-au tras „feu d'artifice"? A face să explodeze parlamentul englez este un păcat sau o faptă nobilă? Japp chicoti. — Unii oameni ar spune, fără îndoială, că e a doua. Abătându-se de la drumul principal, cei doi oameni intrară în partea relativ liniştită de la Mews. Cinaseră împreună şi o luaseră pe o scurtătură spre apartamentul lui Hercule Poirot. Cum mergeau, sunetul petardelor se mai auzea din când în când. Un mănunchi de steluţe aurii lumina când şi când cerul. — E o noapte bună pentru o crimă, remarcă Japp cu interes profesional. Nimeni nu ar auzi o împuşcătură, de exemplu, într-o noapte ca asta. — Întotdeauna mi s-a părut ciudat că nu se folosesc de acest prilej mai mulţi criminali, spuse Hercule Poirot. — Ştii, Poirot, aş vrea, câteodată, ca să comiţi şi tu o crimă. — Mon cher! — Da. Aş vrea să vad cum ai face-o. — Dragul meu Japp, dacă aş comite o crimă tu nu ai avea nici cea mai mică şansă de a vedea cum aş face-o. Probabil, nici nu ţi-ai da seama că o crimă a fost comisă. Japp râse bine dispus şi afectuos. — Ce pezevenghi al naibii eşti! zise el indulgent. A doua zi dimineaţa, la zece şi jumătate, telefonul lui Hercule Poirot sună. — Alo? Alo? — Buna, tu eşti, Poirot? — Oui, c'est moi! — Japp la telefon. Îţi aduci aminte ne-am întors acasă, aseară, prin Bardsley Gardens Mews? — Şi? — Şi că am vorbit despre ce uşor ar fi să împuşti o persoană în timp ce se trag toate petardele şi artificiile alea? — Desigur. — Ei bine, cineva s-a sinucis la Mews, la numărul 14. O văduvă tânără — doamna Allen. Mă duc pe acolo acum. Vrei să vii? — Scuză-mă, dragă prietene, dar cineva de valoarea ta e trimis, de obicei, la o sinucidere? — Isteţ tip. Nu, nu e trimis. De fapt, doctorul nostru crede, se pare, că e ceva în neregulă. Vii? Am sentimentul că ar trebui să te implici. — Sigur că vin. Numărul 14, ai spus? — Exact. Poirot sosi la Bardsley Gardens Mews, numărul 14, aproape în aceeaşi clipă în care trase şi maşina cu Japp şi alţi trei oameni. Numărul 14 era clar marcat ca centrul de interes. Un cordon mare de oameni: şoferi, soţiile lor, comisionari, pierde-vară, trecători bine îmbrăcaţi şi nenumăraţi copii se adunaseră, toţi uitându-se la numărul 14 cu gura căscată şi priviri fascinate. Un ofiţer de poliţie în uniformă stătea pe o treaptă şi-şi dădea silinţa să-i respingă pe curioşi. Tineri nerăbdători cu aparate de fotografiat îşi făceau treaba şi se împingeau în faţă, când Japp se aprinse. — Nu-i nimic pentru voi, acum, spuse Japp, împingându-i într-o parte. Îl salută pe Poirot. Ai venit. Hai, să intrăm. Intrară repede, uşa se închise după ei şi se treziră înghesuiţi lângă o scară. Un om se arătă la capătul de sus al scărilor, îl recunoscu pe Japp şi spuse: — Aici sus, domnule! Japp şi Poirot urcară. Omul de la capătul scării deschise o uşă de pe partea stângă şi intrară într-un dormitor mic. — Cred că vreţi să vă expun punctele principale, domnule. — Chiar aşa, Jameson, zise Japp. Ce s-a întâmplat? Subinspectorul Jameson relată cele întâmplate. — Moarta este doamna Allen, domnule. A locuit aici cu o prietenă — o domnişoară Plenderleith. Domnişoara Plenderleith a fost plecată la ţară şi s-a întors azi dimineaţă. A intrat cu cheia ei, a fost surprinsă că n-a găsit pe nimeni. O femeie vine de obicei la ora nouă să le facă menajul. Urcă, întâi, în camera prietenei sale. Uşa era închisă pe dinăuntru. Apăsă pe clanţă. Bătu şi strigă, dar nimeni nu răspunse. În cele din urmă, cuprinsă de panică, a sunat la poliţie. Era 10,45. Am venit imediat şi am forţat uşa. Doamna Allen zăcea grămadă jos, împuşcată în cap. Avea o armă automată în mână — un Webley 25 — şi părea un caz clar de sinucidere. — Unde este domnişoara Plenderleith acum? — E jos în salon, domnule. O tânără foarte rece, eficientă, aş zise. Cu cap. — O să vorbesc cu ea imediat. Mai bine îl văd pe Brett, acum. Însoţit de Poirot, el traversă palierul şi intră în camera de vis-a-vis. Un om înalt, între două vârste, îşi ridică privirea şi dădu din cap. — Bună, Japp, îmi pare bine că ai venit. Nostimă treabă. Japp se duse la el. Hercule Poirot aruncă o privire scrutătoare prin cameră. Era mult mai mare decât camera din care tocmai plecaseră. Avea o fereastră ieşită în afară şi, pe când cealaltă cameră fusese dormitor pur şi simplu, aceasta era un dormitor deghizat intenţionat într-un salon. Pereţii erau argintii şi tavanul de un verde de smarald. Perdelele erau moderne, argintii cu verde. Era şi un divan acoperit cu un pled de mătase de un verde smarald strălucitor şi o mulţime de perne aurii şi argintii. Mai era un birou înalt de nuc vechi şi mai multe scaune moderne din crom lucitor. Pe o masă joasă de sticlă se găsea o scrumieră mare, plină cu mucuri de ţigară. Delicat, Hercule Poirot mirosi aerul. Apoi se duse după Japp care stătea uitânduse jos, la cadavru. Grămadă pe duşumea, zăcând aşa cum căzuse dintr-unul din scaunele cromate, se afla trupul unei femei tinere de vreo 27 de ani. Avea părul blond şi trăsături delicate. Era foarte puţin machiată. Avea o faţă drăguţă, spirituală, poate uşor naivă. Pe partea stângă a capului se găsea o masă de sânge închegat. Degetele de la mâna dreaptă erau încleştate pe un pistol mic. Femeia purta o rochie simplă, verde, închisă până la gât. — Ei bine, Brett, ce s-a întâmplat? Şi Japp se uită jos la silueta chircită. — Poziţia este în regulă, spuse doctorul. Dacă s-a împuşcat, trebuie să fi alunecat din scaun exact în poziţia asta. Uşa şi fereastra au fost închise pe dinăuntru. — Spui că e-n regulă. Atunci ce nu merge? — Uitaţi-vă la pistol. N-am pus mâna pe el — în aşteptarea oamenilor care iau amprente. Dar puteţi vedea destul de bine ce vreau să zic. Poirot şi Japp îngenunchiară amândoi şi examinară, îndeaproape, pistolul. — Înţeleg ce vrei să zici, spuse Japp, ridicându-se. E în căuşul mâinii. Pare că şi acum l-ar ţine — dar, de fapt, ea nu-l ţine. Altceva? — O mulţime. Ţine pistolul în mâna ei dreaptă. Priviţi rana. Pistolul a fost ţinut lipit de cap, chiar deasupra urechii stângi — urechea stângă, observaţi. — Hm, făcu Japp. Asta pare o înscenare. Ea nu putea ţine un pistol şi să tragă cu el în poziţia aia cu mâna dreaptă. — Absolut imposibil, aş zice. Îţi poţi răsuci braţul, dar mă îndoiesc că ai putea trage aşa. — Este, deci, destul de clar. Altcineva a împuşcat-o şi a încercat să însceneze o sinucidere. Totuşi, ce-i cu uşa şi fereastra închise? Inspectorul Jameson răspunse la asta. — Fereastra era închisă şi blocată, domnule, dar, deşi uşa a fost închisă, noi nam putut găsi cheia. Japp dădu din cap. — Da, a fost o idee proastă. Cine a închis uşa când a plecat, a sperat că absenţa cheii nu va fi observată? Poirot murmură: — C'est bête, ça! Oh, haide Poirot, bătrâne, nu trebuie să-i judeci pe ceilalţi după inteligenţa ta   sclipitoare! De fapt, este tipul de mic detaliu care se trece cu vederea. Uşa-i închisă. Oamenii o sparg. Găsesc femeia moartă — cu-n pistol în mână — caz clar de sinucidere — s-a închis ca s-o facă. Ei nu se apucă să caute chei. De fapt, chemarea poliţiei de către domnişoara Plenderleith a fost un noroc. Ea ar fi putut pune unu-doi şoferi să spargă uşa şi atunci problema cheii ar fi fost trecută, cu totul, cu vederea. — Da, cred că este adevărat, spuse Hercule Poirot. Ar fi reacţia naturală a multor oameni. Poliţiştii sunt ultima speranţă, nu? El se mai uita jos la cadavru. — Te izbeşte ceva? întrebă Japp. Întrebarea era pusă pe un ton lejer, dar ochii săi erau scrutători şi atenţi. Hercule Poirot dădu încet din cap. — Mă uitam la ceasul ei de mână. Se aplecă şi-l atinse doar cu vârful degetului. Era ca o bijuterie fină pe o bandă neagră lucioasă la încheietura mâinii care ţinea pistolul. — Destul de frumoasă piesa asta, observă Japp. Trebuie să fi costat ceva bani! Îşi ridică ochii întrebător spre Poirot. Poate e ceva cu asta? — Se poate, da. Poirot se îndreptă spre biroul de scris. Era un model cu partea din faţă rabatabilă. Aceasta era destinată să se potrivească cu ambianţa generală de culori. Era ceva asemenea unei călimări masive din argint, în centru şi în faţa ei o frumoasă mapă de lac verde. La stânga mapei, se afla un recipient de sticlă ca smaraldul pentru ţinut creioane, care conţinea un toc de argint — un băţ de ceară verde pentru închis scrisori, un creion şi două timbre. De partea dreaptă a mapei se afla un calendar reglabil care indica ziua săptămânii, data şi luna. Mai era un mic vas din sticlă şi în el patrona un minunat toc verde. Poirot păru interesat de peniţă. O scoase şi se uită la ea, dar observă că nu avea cerneală. Era clar decorativă — nimic mai mult. Tocul de argint, cu vârful înmuiat în cerneală, era singurul folosit. Ochii i se opriră la calendar. — Marti, 5 noiembrie, spuse Japp. Ieri. E corect. Se întoarse spre Brett. — De când e moartă? — A fost omorâtă la 11,33, ieri seară, spuse Brett, prompt. Apoi, rânji, când văzu faţa surprinsă a lui Japp. — Îmi pare rău, bătrâne, zise el. Ai de-a face cu superdoctorul din romane! De fapt, ora 11 este cea mai aproape de adevăr — cu o marjă de o oră mai devreme sau mai târziu. — Oh! Am crezut că ceasul de la mâna s-ar fi putut opri sau cam aşa ceva. — S-a oprit într-adevăr, dar s-a oprit la 4,15. — Şi presupun că ea nu ar fi putut fi omorâtă la 4,15? — Poţi să-ţi scoţi asta din cap. Poirot întorsese mapa. — Bună idee, zise Japp. Dar nimic. Mapa conţinea o foaie albă de hârtie. Poirot întoarse şi celelalte foi care se aflau pe birou, dar erau la fel. Dădu apoi atenţie coşului pentru hârtii. Acesta conţinea două sau trei scrisori şi pliante. Erau rupte doar în două şi se puteau uşor reconstitui. O cerere de bani de la o anume Societate pentru ajutorarea şomerilor, o invitaţie la un cocteil pentru 3 noiembrie, o întâlnire cu o croitoreasă. Pliantele erau un anunţ pentru o vânzare de blănuri şi un catalog de la un magazin universal. Nu-i nimic acolo, zise Japp. — Nu, e ciudat..., zise Poirot. — Vrei să spui că cei ce se sinucid lasă o scrisoare? — Exact. — De fapt, încă o dovadă că nu este sinucidere! Plecă. — Trebuie să-mi pun oamenii la treabă, acum. Mai bine am merge jos şi am ancheta-o pe domnişoara Plenderleith. Vii, Poirot? Poirot părea încă fascinat de biroul de scris şi de obiectele de pe el. El părăsi camera, dar la uşă ochii săi se întoarseră încă o dată spre tocul verde ca smaraldul.   descarcare carte: ..............

4.50 din Paddington de Agatha Christie Capitolul I 1.   Doamna McGillicuddy gâfâia în urma hamalului care îi ducea geamantanul. Era mică de statură şi cam corpolentă, hamalul înalt şi mergea cu paşi mari. În afară de asta, doamna McGillicuddy era încărcată cu numeroase pachete – rezultatul cumpărăturilor din ziua aceea pentru Crăciun. De aceea formau o pereche care nu păşea în acelaşi ritm şi, când omul dădu colţul la începutul peronului, doamna McGillicuddy rămăsese în spate răsuflând din greu. Peronul numărul 1 nu era în clipa aceasta prea aglomerat, deoarece tocmai plecase un tren, dar în ţara nimănui din faţa peroanelor se mişca o masă gălăgioasă, în acelaşi timp, în diferite direcţii, încoace şi încolo. Doamna McGillicuddy ajunse, în cele din urmă, la intrarea pe peronul numărul 3. – Trenul de pe linia trei, anunţă o voce, pleacă la 4:50 în direcţia Brackhampton, Milchester, Waverton, Carvil Junction, Roxeter şi Chadmouth. Compartimentele pentru călătorii spre Brackhampton şi Milchester se află în ultimele vagoane. Călătorii spre Vanequay sunt rugaţi să coboare la Roxeter. Vocea se întrerupse brusc. Doamna McGillicuddy îşi găsi biletul de călătorie în geantă şi îl arătă. Funcţionarul murmură: La dreapta, ultimul vagon. Doamna McGillicuddy străbătu peronul şi-l descoperi pe grăbitul ei hamal uitându-se în gol, în faţa uşii unui vagon de clasa a treia. – Aici, doamnă. – Merg cu clasa întâi, îl corectă doamna McGillicuddy. – Aşa trebuia să-mi spuneţi, mormăi hamalul. Privi dispreţuitor rochia ei modestă, cenuşie, scoase geamantanul din vagon şi îl duse la vagonul corespunzător, unde doamna McGillicuddy se instală într-un compartiment gol de clasa întâi. Trenul de 4:50 nu era căutat de călătorii de clasa întâi. Ei preferau expresul de dimineaţă mai rapid de 6:40 care avea şi vagon-restaurant. Doamna McGillicuddy îi dădu un bacşiş hamalului, care îl luă cu o expresie uimită, deoarece, după părerea lui, era o călătoare mai degrabă de clasa a treia decât de-a întâi. Doamna McGillicuddy se afundă pe perna de pluş, oftă uşurată şi începu să răsfoiască o revistă. Cinci minute mai târziu, se auzi un fluierat prelung şi trenul se puse în mişcare. Revista îi alunecă din mână, capul îi căzu într-o parte şi, peste alte trei minute, adormi. După treizeci şi cinci de minute se trezi înviorată. Se apropie de fereastră şi se uită afară. Un alt tren trecu uruind în direcţia opusă, şuieră puternic încât se înfioră speriată. Acum trenul ei încetini printr-o gară. Apoi, începu deodată să gonească din nou, vitejeşte şi trase un ţignal. Un alt tren, ca şi cel de mai înainte, se îndrepta tot spre Londra, lunecă mai domol prin faţa ferestrei. Propriul ei tren îşi continuă cursa înainte. În timpul acesta un altul, plecat fără îndoială din Londra îi ajunsese din urmă şi părea mai grăbit. O vreme, cele două trenuri merseră alături: când unul o lua înainte, când celălalt. Doamna McGillicuddy privi de la locul său, prin fereastră, spre vagonul paralel. În majoritatea compartimentelor, rulourile erau trase jos, totuşi se puteau zări călători. Celălalt tren nu părea foarte aglomerat. Multe compartimente se perindau goale. Preţ de o clipă, avu impresia că cele două trenuri stăteau pe loc, timp în care un rulou se ridică brusc. Doamna McGillicuddy îşi aţinti privirea în compartimentul luminat de clasa întâi, care se afla cam la o distanţă de un metru de al său. Atunci făcu ochii mari şi dădu să se ridice. La fereastra celuilalt compartiment, întors cu spatele la ea, stătea în picioare un bărbat. Îşi încleştă mâinile în jurul gâtului femeii din faţa sa, strângând-o încet, fără milă. Ochii îi ieşiră din orbite, faţa i se umplu de sânge. În timp ce doamna McGillicuddy observa încremenită ce se petrecea in celălalt tren, interveni deznodământul: corpul se înmuie şi se prăbuşi sub mâinile bărbatului. Atunci, trenul doamnei McGillicuddy îşi încetini viteza, în timp ce celălalt luă avans. În clipa următoare, compartimentul cel luminat dispăruse din câmpul ei vizual. Aproape automat, doamna McGillicuddy îşi ridică mâna să tragă de semnalul de alarmă. Dar rămase nehotărâtă. În fond, ce rost avea să tragă semnalul de alarmă din trenul în care stătea ea? Fapta îngrozitoare pe care o văzuse de la o distanţă atât de mică şi împrejurările neobişnuite o ţintuiră locului. Trebuia să facă imediat ceva. Dar ce? Uşa compartimentului se deschise şi un conductor apăru: – Biletul, vă rog! Doamna McGillicuddy i se adresă violent. – O femeie a fost strangulată. În trenul care tocmai ne-a luat-o înainte. Am văzut eu. Conductorul o privi de parcă nu auzise bine. – Poftim? Ce spuneţi? – Un bărbat a strangulat o femeie! Într-un tren! Am văzut când mă uitam pe fereastră. Conductorul repetă neîncrezător: – Strangulată? întrebă el, mirat. – Da, a strangulat-o! Vă spun că am văzut-o cu ochii mei. Trebuie să faceţi imediat ceva! Conductorul tuşi ca să schimbe vorba. – Nu credeţi cumva, stimată doamnă, că aţi aţipit puţin şi... Se opri plin de tact. – Am tras un pui de somn până adineaori, dar dacă credeţi că a fost un vis, atunci vă înşelaţi amarnic. Am văzut, înţelegeţi? Am văzut! M-am uitat la fereastra trenului de lângă al nostru, unde un bărbat strangula o femeie. Vă întreb: Ce aveţi de gând să faceţi în această situaţie? – Eu... ptiu... – Dar, totuşi, ceva veţi face, nu? Conductorul se încruntă şi se uită la ceasul său. – În circa şapte minute ajungem la Brackhampton. Am să comunic ceea ce mi-aţi povestit. În ce direcţie se deplasa trenul de care vorbiţi? – Normal, în aceeaşi direcţie ca şi noi. Deci nu prea credeţi că aş fi putut vedea totul, dacă trenul ar fi mers în direcţia opusă? Conductorul făcu o grimasă, ca şi cum o credea în stare pe doamna McGillicuddy să asiste la orice era cu putinţă şi îi trecea prin minte, dar se comportă politicos. – Lăsaţi totul în seama mea, stimată doamnă, o linişti el. O să comunic ceea ce m-aţi informat. Poate aţi putea să-mi daţi numele şi adresa dumneavoastră pentru cazul în care... Doamna McGillicuddy îi dădu adresa prietenei la care urma să locuiască în următoarele zile şi pe cea stabilă din Scoţia. Le notă pe amândouă şi dispăru cu mina unui om care îşi făcuse datoria. Doamna McGillicuddy se încruntă. Nu era pe deplin mulţumită. Oare conductorul va transmite cu adevărat ceea ce ea îi împărtăşise sau dorise doar s-o liniştească? Trenul mergea acum încet şi în faţa ferestrei luceau luminile unui oraş mai mare. Doamna McGillicuddy îşi deschise geanta, luă – căci nu găsi altceva mai bun – un bon de plată, scrise repede cu pixul câteva cuvinte pe partea cealaltă a hârtiei, o băgă într-un plic pe care-l avea din întâmplare la ea, îl închise şi mai adăugă ceva deasupra. Trenul trase încet lângă un peron plin de oameni. Doamna McGillicuddy îşi aruncă nervoasă privirea pe peron. Atât de mulţi călători şi atât de puţini hamali! Uite acolo era unul. Îl chemă pe dată. – Hamal! Te rog, du scrisoarea asta imediat la conducerea gării! Îi întinse plicul şi un şiling. Cu un oftat se aşeză la loc. Ceea ce ar fi putut face, făcuse. Pentru o clipă se gândi cu regret trecător la şiling. O jumătate ar fi fost, desigur, suficient... Gândurile i se reîntoarseră la scena la care asistase, îngrozitor! Teribil de cumplit! Se înfioră. Ce lucru rar, ce fantastic! Şi trebuia să i se întâmple tocmai ei, Elspeth McGillicuddy! Dacă ruloul compartimentului n-ar fi fost, din întâmplare, repede ridicat... Dar asta fusese, desigur, o măsură de precauţie. Se auzeau călători şi cei care îi conduseseră strigându-şi diverse lucruri, apoi fluieratul ascuţit şi uşile se trântiră. Trenul părăsea alene, la 5:38, gara Brackhampton. O oră şi cinci minute mai târziu se opri la Milchester. Doamna McGillicuddy îşi apucă pachetele şi coborî. Se uită de-a lungul peronului până când, în cele din urmă, dădu cu ochii de un hamal. În faţa gării, se apropie un şofer de taxi, care-i urmărea pe cei ce ieşeau. – Doamna McGillicuddy? întrebă el. Sunteţi aşteptată in St. Mary Mead? Doamna McGillicuddy încuviinţă. Cât dură drumul de cinci kilometri, doamna McGillicuddy stătu ţeapănă, nerăbdătoare să împărtăşească cuiva prin ce trecuse. În sfârşit, taxiul opri în faţa casei în care era aşteptată. Coborî şi o luă pe drumul pietruit spre uşa pe care o femeie mai în vârstă i-o deschise. Doamna McGillicuddy străbătu holul unde gazda sa, o doamnă în etate, cu o înfăţişare cam fragilă, o întâmpină în uşa sufrageriei. Se sărutară şi fără introducere sau alte amănunte, doamna McGillicuddy i-o trânti brusc: – O, Jane! închipuieşte-ţi! Am asistat la o crimă!     2.   Credincioasă poveţelor pe care mama şi bunica ei i le dăduseră, potrivit cărora o adevărată doamnă nu trebuie să fie nici indignată, nici surprinsă, Miss Marple se cutremură la auzul celor spuse, îşi ridică sprâncenele şi scutură din cap: – Ce îngrozitor pentru tine, Elspeth şi, bineînţeles, cât se poate de neobişnuit! Cred că cel mai bine ar fi să-mi povesteşti imediat, cum s-a petrecut totul. Era exact precum îşi dorise doamna McGillicuddy. Se lăsă condusă de gazda sa spre şemineu, se aşeză şi începu înflăcărată să povestească. Miss Marple o asculta cu mare atenţie. Când doamna McGillicuddy făcu, în cele din urmă, o pauză căci i se întretăiase respiraţia, Miss Marple zise cu hotărâre: – Draga mea, cred că trebuie să te duci acum sus, să-ţi scoţi pălăria şi să te speli. Apoi ne aşezăm la cină. Cât timp mâncăm, nu mai vorbim deloc despre întâmplare. După aceea am putea discuta problema sub toate aspectele. Doamna McGillicuddy fu de acord cu această propunere. Cele două doamne au luat cina şi au trecut în revistă noutăţile din St. Mary Mead. Miss Marple îşi exprimă părerea cu privire la nemulţumirea generală faţă de noii organişti, o puse în temă despre recentul scandal, în care rolul principal îl deţinea soţia farmacistului, a menţionat neînţelegerea dintre directoarea şcolii şi oamenii din sat. Se întoarseră în faţa şemineului şi Miss Marple scoase dintr-un dulap o sticlă şi două pahare vechi, Waterford. – Nici un fel de cafea în seara asta, Elspeth! zise ea. Eşti deja din cale afară de surescitată. Îţi recomand un pahar de vin de ciuboţica-cucului şi poate, mai târziu, o ceaşcă de ceai de muşeţel. Doamna McGillicuddy nu avea nimic împotrivă. Miss Marple turnă aşadar vinul în pahare. – Jane, zise doamna McGillicuddy, în timp ce luă o sorbitură şi dădu din cap apreciativ, Jane, spune-mi sincer: mă crezi că mi-aş fi imaginat, pur şi simplu, întreaga întâmplare? – Câtuşi de puţin! îi răspunse Miss Marple cu energie. Doamna McGillicuddy oftă uşurată. – Conductorul aşa credea. A fost foarte politicos, dar... – Elspeth, mi se pare că, în acele circumstanţe, era cât se poate de natural. Suna ca o poveste din cale afară de incredibilă. Aşa trebuie să fi fost. Şi apoi tu îi erai o persoană complet străină. Nu, n-am nici cea mai mică îndoială că tu ai văzut, cu adevărat, ceea ce susţii că ai văzut. Zici că bărbatul se întorsese cu spatele la tine? Atunci nu i-ai zărit faţa? – Nu. – Şi femeia? Poţi s-o descrii? Tânără? Bătrână? – Tânără! Cred că avea între treizeci şi treizeci şi cinci de ani. Dar exact n-aş putea spune. – Arăta bine? – Nici asta n-aş putea spune. Ştii, faţa îi era complet distrusă şi... Miss Marple o întrerupse repede: – Da, da, înţeleg prea bine. Cum era îmbrăcată? – Purta o haină de blană de culoare deschisă. Fără pălărie. Părul îi era blond. – Şi la bărbat n-ai remarcat nimic? Nu-ţi poţi aminti nimic deosebit? Doamna McGillicuddy lăsă să se scurgă ceva timp. În cele din urmă, răspunse: – Era destul de înalt... şi cred că avea părul negru. Purta un palton gros, aşa că nu mi-am putut face o imagine clară. Încheie pe un ton coborât: Din astea nu-i prea mult de priceput! – Este totuşi ceva aici, fu de părere Miss Marple. Medită o clipă, înainte de a continua: Eşti, aşadar, pe deplin convinsă că femeia a fost ucisă? – Ea a murit. Sunt absolut sigură. Limba îi atârna afară şi... mai bine n-aş mai vorbi despre asta! – Desigur, o linişti repede Miss Marple. Îmi închipui că mâine dimineaţă vom afla mai multe. – Cum adică, mâine dimineaţă? – Mă refeream la faptul că va apare ceva în ziarul de dimineaţă. După ce bărbatul şi-a ucis victima, şi-a pus întrebarea ce ar putea face cu moarta. Probabil, a coborât repede din tren la prima gară. Apropo, îţi aminteşti, cumva, dacă era un vagon cu coridor? – Nu, nu era. – Asta indică un tren care nu mergea departe. Pesemne s-a oprit în Brackhampton. Să presupunem deci, că ucigaşul a părăsit trenul la Brackhampton. Poate că a aşezat moarta într-un colţ şi i-a acoperit faţa cu blana ca să împiedice găsirea ei imediată. Da, sunt cât se poate de sigură că aşa a procedat. Dar, normal, o asemenea crimă se descoperă într-un timp relativ scurt şi de aceea, după toate probabilităţile, se va putea citi ceva despre ea în ziarele de dimineaţă. O să vedem!   Capitolul II   Dar nu se afla nimic despre crimă în ziarele de dimineaţă. După ce Miss Marple şi doamna McGillicuddy s-au convins de asta, şi-au terminat, în tăcere, micul dejun. Amândouă se gândeau, fiecare în sinea ei. – Cred, începu Miss Marple, că trebuie să ne ducem la poliţie şi să vorbim cu sergentul Cornish. E inteligent şi răbdător, îl cunosc foarte bine şi el mă cunoaşte. În mod sigur, va asculta şi va transmite ceea ce o să-i povestim acolo unde se cuvine. Frank Cornish, un bărbat serios între treizeci şi patruzeci de ani, o primi pe Miss Marple cu amabilitate şi respect. – Ce pot face pentru dumneavoastră, Miss Marple? – V-aş ruga să ascultaţi povestea pe care o va relata prietena mea, doamna McGillicuddy. Şi sergentul Cornish o ascultă cu atenţie. Când termină, rămase puţin pe gânduri. Apoi observă: – Este o poveste cu totul ieşită din comun. Ochii săi o scrutaseră, în secret, pe doamna McGillicuddy, cât timp aceasta povesti. Îşi făcuse, în general, e impresie favorabilă. O femeie rezonabilă care îi povestise clar întâmplarea. O femeie, care, după câte îşi putea da seama, nu era nici isterică, nici o închipuită. În afară de aceasta, Miss Marple părea să creadă în veridicitatea poveştii prietenei sale şi el o cunoştea foarte bine pe Miss Marple. Toată lumea din St. Mary Mead o cunoştea pe Miss Marple. Lăsa impresia unei persoane modeste şi insignifiante, în realitate, avea mintea ascuţită şi o experienţă de viaţă de invidiat. El se adună şi zise: – Desigur, s-ar fi putut să vă fi înşelat... se înţelege: nu spun că v-aţi înşelat... dar s-ar fi putut să vă fi înşelat. S-ar fi făcut mare zarvă. Probabil nu s-a produs ceva chiar atât de serios, nici atât de periculos, după cum vi s-a părut. – Ştiu ceea ce am văzut, răspunse liniştită doamna McGillicuddy. – Aţi transmis ceea ce aţi observat personalului de la căile ferate şi acum aţi venit să mă informaţi pe mine. Aţi procedat cât se poate de corect şi puteţi fi încredinţată că voi dispune începerea unor cercetări. Cornish făcu o pauză. Miss Marple dădu din cap mulţumită. Doamna McGillicuddy nu era câtuşi de puţin satisfăcută, dar nu se exprimă cu glas tare. Sergentul Cornish se adresă domnişoarei Marple, nu atât că ar fi vrut să ştie ce gândea ea despre afacere, ci deoarece îl interesa să audă răspunsul la întrebarea pe care dorea să i-o pună. – Să presupunem că aşa stau lucrurile după cum mi le-aţi împărtăşit. După părerea dumneavoastră, ce s-a întâmplat cu cadavrul? – Se pare că există doar două posibilităţi, răspunse Miss Marple fără să se supere. Cel mai probabil este, fireşte, ca el să fi rămas în tren, dar aceasta ar fi însemnat ca, la un moment dat, noaptea, să fi fost găsit de un alt călător sau de cineva din personalul căilor ferate. Frank Cornish dădu din cap afirmativ. – Cealaltă posibilitate este ca ucigaşul să fi aruncat moarta undeva, afară din tren, pe fereastră. După câte mi se pare, ea trebuie să mai zacă încă pe-undeva pe lângă linia ferată şi să nu fi fost descoperită. Din câte îmi dau seama, nu există nici o altă posibilitate: ucigaşul ori a lăsat-o în tren, ori a aruncat-o afară. – Dar am citit despre cadavre ascunse în cufere, interveni doamna McGillicuddy. Dar cine mai călătoreşte astăzi cu geamantane mari? Fiecare are unul de mână şi în aşa ceva nu poţi băga un mort. – Da, spuse sergentul. Sunt de acord cu dumneavoastră amândouă. Cadavrul (dacă există vreunul) ar fi trebuit să fie descoperit până acum, sau va fi în curând. O să vă ţin la curent cu orice descoperire în legătură cu acest caz, de îndată ce aflu. Dar cred că veţi citi şi în ziare. Desigur, mai există posibilitatea ca femeia să fi fost violată, dar nu ucisă. De asemenea, ar fi putut coborî pe propriile-i picioare din tren. – Greu, fără vreun ajutor, ripostă Miss Marple. Şi dacă cineva ar fi ajutat-o, s-ar fi observat. Un bărbat, ce sprijină o femeie, care este bolnavă cum pretinde el, bate la ochi. – Da, ar fi atras atenţia, spuse Cornish. Însă, dacă a fost găsită în tren o femeie leşinată sau bolnavă, trebuie să fi fost dusă într-un spital şi chiar acest lucru ar fi apărut în ziare. Poate nu e încă prea târziu. În orice caz, fiţi sigure că, în scurt timp, se va auzi ceva. Dar ziua aceea trecu ca şi următoarea. Abia seara, Miss Marple primi o notă de la sergentul Cornish.   „În legătură cu întâmplarea pe care mi-aţi adus-o la cunoştinţă, aş dori să vă înştiinţez că au fost întreprinse cercetări, dar ele nu au condus la nici un rezultat. N-a fost găsit cadavrul nici unei femei. În nici un spital nu s-a internat vreo femeie aşa cum aţi descris-o dumneavoastră. Totodată n-a fost observată nici o femeie, care să fi suferit vreun şoc, sau care să fie bolnavă, sau sprijinită de un bărbat să fi părăsit gara. Trebuie să fiţi convinse că cercetările au fost făcute cu toată seriozitatea. Sunt de părere că prietena dumneavoastră a observat scena descrisă, care a fost, sigur, mai puţin serioasă decât i s-a părut.”

13 la cina de Agatha Christie Capitolul 1. O serată artistică   Memoria publicului este scurtă. Puternicul interes şi agitaţia produse de moartea lui George Alfred St Vincent Marsh, al patrulea baron Edgware, au fost uitate şi noi evenimente de senzaţie le‑au luat locul. Numele prietenului meu, Hercule Poirot, nu a fost niciodată menţionat deschis în legătură cu acest caz. Şi acest lucru, aş putea spune, a fost în întregime conform dorinţei sale de a rămâne în umbră. Soluţionarea cazului a fost asumată de altcineva - şi chiar aşa şi‑a dorit să se întâmple. Mai mult, din punctul lui de vedere, Poirot considera că acest caz a fost unul dintre eşecurile sale. Susţine întruna că doar remarca întâmplătoare a unui trecător de pe stradă l‑a făcut să revadă situaţia dintr‑un nou unghi. Oricum ar fi, numai datorită geniului său întreaga afacere a ieşit la iveală. Dacă nu era Hercule Poirot, mă îndoiesc că ar fi fost dezvăluit vreodată adevăratul vinovat de această crimă. Şi cred că a venit timpul să pun pe hârtie tot ceea ce ştiu despre această poveste, până la cel mai mic amănunt, şi sunt sigur că astfel voi satisface din plin dorinţele unei doamne încântătoare care a fost implicată. Îmi amintesc deseori ziua în care, prezenţi în micul, cochetul şi atât de ordonatul salon al lui Poirot, dragul meu prieten, plimbându‑se cu paşi mari de‑a lungul unei linii invizibile a covorului, ne‑a dezvăluit pe scurt, cu o măiestrie surprinzătoare, întregul caz. Şi pentru că mi se pare cel mai potrivit, îmi voi începe şi eu istorisirea în acelaşi loc unde s‑a întâmplat - într‑un teatru londonez, anul trecut, în iunie. Carlotta Adams era senzaţia Londrei la acel moment. Cu un an în urmă, susţinuse două matinee ce obţinuseră un succes răsunător. În anul în care are loc povestea noastră, ea îşi ducea la bun sfârşit un angajament pe trei săptămâni ce avea să se încheie a doua zi. Această tânără americană dotată cu un talent sur­prinzător excela în scheciuri de una singură fără a apela la schimbări de decoruri sau de machiaj. De asemenea, părea capabilă să se exprime în orice limbă cu foarte mare uşurinţă. Sceneta sa ilustrând o seară într‑un hotel cosmopolit încântase pe toată lumea. Pe rând, ea incar­nase cu uşurinţă turişti americani şi germani, membri ai unei familii engleze de pătură mijlocie, doamne cu reputaţie îndoielnică, aristocraţi ruşi ruinaţi şi ospătari discreţi şi plictisiţi. Scheciurile sale variau de la tristeţe la veselie şi vice­versa. Interpretarea unei femei cehoslovace muribunde într‑un spital ne pusese un nod în gât ca, un minut mai târziu, să fie înlocuit de hohote de râs de povestea unui dentist care, în timp ce‑şi exercita meseria, sporovăia amical cu pacienţii săi. Programul său se termina cu un număr intitulat „Câteva imitaţii”. Şi de această dată, fu incomparabilă. Fără ajutorul vreunui machiaj, trăsăturile sale dispărură brusc pentru a se transforma imediat în imaginea unui politician, a unei actriţe renumite sau a unei mondene faimoase. În ipostaza fiecărui personaj, ea susţinu un scurt discurs, zugrăvind cu măiestrie prin doar câteva fraze defectele modelului ales. Printre ultimele personaje întruchipate, fu cu adevărat remarcabil cel al lui Jane Wilkinson, o tânără şi talentată actriţă americană, foarte cunoscută la Londra. Am privit fascinaţi cum vocea caldă şi puţin răguşită transforma fără voia noastră banalităţile rostite pe un ton plin de semni­ficaţii emoţionale în cuvinte cu înţeles puternic şi funda­mental. Reproducerea gesturilor sale reţinute, a uşoarei legănări a corpului şi chiar impresia puternică de frumuseţe fizică necontenstabilă au fost fenomenale. Admirator înfocat al frumoasei Jane Wilkinson, am fost mereu mişcat de interpretările ei emoţionante şi i‑am înfruntat întotdeauna pe cei care îi recunoşteau frumuseţea, dar afirmau că îi lipseşte talentul actoricesc şi că nu era o actriţă în adevăratul sens al cuvântului. Şi m‑am simţit puţin cam straniu auzind această voce un pic răguşită şi atât de cunoscută, care mă impresionase de atâtea ori, şi privind acel gest lent al mâinii care se deschidea şi se închidea şi acea mişcare bruscă a capului aruncând părul pe spate, caracteristică actriţei la finalul scenelor sale dramatice. Jane Wilkinson era una dintre acele actriţe care pără­siseră scena după căsătorie numai pentru a se reîntoarce câţiva ani mai târziu. Cu trei ani în urmă, ea se căsătorise cu lordul Edgware, un bărbat bogat şi excentric. Se zvonise că l‑ar fi părăsit la puţin timp după aceea şi, la un an şi jumătate după căsă­torie, turnase un film în America şi, în timpul ultimului sezon teatral, cunoscuse un viu succes la Londra. Urmărind imitaţiile reuşite, dar poate puţin caustice ale Carlottei Adams, mă întrebam ce puteau gândi persona­lităţile interpretate. Oare se bucurau de această publicitate gratuită? Sau îi deranja această etalare deliberată a secre­telor meseriei lor? Nu întruchipa oare Carlotta Adams prestidigitatorul rival care replică: „Ah, acesta este un truc vechi şi foarte simplu! Îţi arăt eu cum se face!” Dacă eu aş fi fost în locul persoanelor vizate m‑aş fi simţit foarte neplăcut dar, bineînţeles, mi‑aş fi ascuns iritarea. Trebuie să posezi un spirit foarte tolerant şi un simţ al umorului deosebit pentru a aprecia o astfel de inter­pretare nemiloasă. Tocmai ajunsesem la aceste concluzii când, din spatele meu, se auzi un râset fermecător şi puţin răguşit, asemă­nător cu cel de pe scenă. M-am întors brusc şi am văzut pe scaunul din spate, aplecată un pic înainte, cu buzele întredeschise, tocmai persoana imitată în acel moment - Lady Edgware, cunos­cută mai bine sub numele de Jane Wilkinson. Am realizat imediat că mă înşelasem în deducţiile mele. Întreaga ei atitudine şi expresia ei de încântare şi amuzament susţineau contrariul. La finalul imitaţiei, ea aplaudă zgomotos, râzând alături de partenerul ei din acea seară, un bărbat înalt şi extrem de arătos, asemănător zeilor greci din Antichitate, pe care l‑am recunoscut imediat ca fiind Bryan Martin, un star de cinema foarte popular la acel moment. Ei interpretaseră împreună mai multe roluri în producţii ale marelui ecran. – Este minunată, nu‑i aşa? îi spuse Lady Edgware însoţitorului ei. – Jane, se pare că te‑a emoţionat profund, îi răspunse acesta râzând. – Ei bine, este într‑adevăr fermecătoare! Chiar mai talentată decât aş fi crezut. Carlotta Adams începu o nouă imitaţie şi n‑am apucat să aud comentariul lui Bryan Martin. Însă, ceea se întâmplă mai târziu în acea seară fu o coincidenţă mai mult decât stranie. După reprezentaţie, eu şi Poirot am mers să cinăm la Savoy. La masa de alături, se aflau Lady Edgware, Bryan Martin şi alte două persoane pe care nu le cunoşteam. În timp ce‑i atrăgeam atenţia lui Poirot asupra acestui lucru, un alt cuplu se aşeză în apropierea noastră. Chipul femeii îmi păru familiar, însă, pentru moment, nu am reuşit să‑i atribui vreun nume. Mi‑am dat brusc seama că femeia pe care o priveam cu stăruinţă era Carlotta Adams. Nu‑l cunoşteam pe cel care o însoţea, un bărbat îngrijit, cu trăsături plăcute şi cumva distrate, dar cu siguranţă nu genul care să‑mi provoace admiraţia. Carlotta Adams purta o rochie neagră foarte discretă. Fizionomia sa nu oferea nimic care să‑ţi atragă atenţia în mod deosebit, mobilitatea şi sensibilitatea trăsăturilor pretându‑se foarte bine artei de a mima: fiind lipsite de un caracter personal, luau uşor expresia unui alt chip. I-am împărtăşit reflecţiile mele lui Poirot şi el mă ascultă cu capul plecat, înclinat uşor înspre mine, în acelaşi timp aruncând o privire atentă către persoanele de la cele două mese în discuţie. – A! Deci ea este Lady Edgware! Am văzut‑o adesea jucând. Este o belle femme! – Şi, în plus, o actriţă excelentă. – Posibil. – Nu pari prea convins. – Totul depinde de rolul care îi este rezervat, dragul meu prieten. Dacă este în centrul piesei, dacă totul se raportează la ea, atunci devine o actriţă perfectă. Dar mă îndoiesc că ar face faţă onorabil unui rol secundar sau unui rol de compoziţie. Piesa trebuie scrisă despre ea şi pentru ea. Mi se pare că face parte dintre acele femei pentru care nu există nimic în afară de ele însele. Aceste femei se expun la grave pericole, adăugă el după o scurtă pauză. – Ce pericole? L-am întrebat, surprins. – Acest cuvânt te miră, mon ami. Îl menţin pentru că, vezi tu, o astfel de femeie nu vede decât un singur lucru - pe ea însăşi. Femeile de acest gen nu observă nimic din pericolele şi riscurile ce le înconjoară, multitudinea de interese conflictuale şi relaţiile dintre oameni. Nimic din toate acestea, ci doar propriul drum în viaţă. Şi astfel, mai devreme sau mai târziu, le iese în cale inevitabilul. Am devenit brusc interesat de idee pentru că, trebuie să recunosc, nu m‑aş fi gândit niciodată la aşa ceva. – Şi despre cealaltă ce ai putea spune? – Despre domnişoara Adams? replică el aruncând o privire rapidă spre masa ei şi zâmbind. Ce ai dori să‑ţi spun despre ea? – Doar primul lucru care‑ţi vine în minte. – Mon cher, cred că mă confunzi cu acei ghicitori în palmă care‑ţi spun cine eşti cu adevărat. – Ei bine, cred că te‑ai descurca mai bine decât mulţi dintre ei, am continuat eu jocul început de Poirot. – Văd că ai foarte multă încredere în judecata mea, Hastings. Sunt impresionat. Nu ştiai că fiecare dintre noi este un mister greu de pătruns, un labirint de pasiuni, dorinţe şi atitudini, în permanent conflict unele cu altele? Mais oui, c'est vrai. Oricare dintre noi poate exprima o părere, dar, de cele mai multe ori, din zece încercări doar una este adevărată. – Nu şi în cazul lui Hercule Poirot, am replicat zâmbind. – În special în cazul lui Hercule Poirot! O, sunt per­fect conştient de faptul că m‑ai considerat întotdeauna puţin vanitos, însă te asigur că în realitate sunt o persoană foarte modestă. Răspunsul lui Poirot îmi provocă râsul. – Tu? Modest? – Chiar aşa. Mărturisesc însă că sunt mândru de mustaţa mea mai mult decât ar trebui, pentru că n‑am văzut nicăieri în Londra una care să fie demnă de comparaţie. – Eşti în perfectă siguranţă, pentru că nici nu există vreuna, i‑am răspuns scurt. Să înţeleg că nu doreşti să rişti o părere despre Carlotta Adams? – Elle est artiste! Nu cred că aş putea adăuga ceva în plus. – Şi după tine, viaţa ei nu este presărată cu pericole ca acea a lui Lady Edgware? – Cu toţii ne strecurăm printre obstacole, rosti Poirot cu o voce gravă. Primejdiile ne vor aştepta întotdeauna la orice cotitură. Însă, ca să‑ţi răspund la întrebare, cred că domnişoara Adams va reuşi în viaţă. Nu‑i lipseşte prezenţa de spirit şi, fără îndoială ai remarcat deja, e evreică. Mărturisesc că îmi scăpase acest detaliu şi, acum, uitându‑mă cu atenţie, sesizam pe faţa sa urme de origine semită. Poirot încuviinţă din cap şi continuă: – Iată motivele pentru care va triumfa, cu toate că există totuşi un obstacol la care va trebui să fie atentă. – Care? – Dragostea pentru bani. O astfel de pasiune ar putea‑o îndepărta de calea precaută pe care a ales‑o. – E o primejdie pentru oricare dintre noi. – Sunt de acord, însă în acelaşi timp, tu sau eu am sesiza pericolul, am cântări argumentele pro şi contra. Când dragostea pentru bani este atât de profundă, nu mai vezi decât banii şi orice altceva trece pe un plan secundar. Tonul lui serios mă făcu să zâmbesc. – Se pare că Esmeralda, regina ţiganilor, este în mare formă în această seară, l‑am tachinat pe Poirot. Fără a se emoţiona, micul detectiv belgian reluă: – Psihologia este un domeniu interesant. Şi, un criminolog devotat nu poate exclude studiul psihologiei, pentru că nu actul în sine este important, ci motivul care a dus la acest act. Mă asculţi, Hastings? L-am asigurat de atenţia mea completă. – Dragul meu Hastings, am observat că de fiecare dată când lucrăm împreună la un caz mă îndemni să măsor urme de paşi, să analizez scrumiere sau să mă întind pe podea pentru a examina cine ştie ce detaliu. Te‑ai gândit oare vreodată că aşezat comod într‑un fotoliu, cu ochii închişi, poţi găsi mai uşor soluţia unei probleme, pentru că atunci vezi lucrurile cu ochii minţii? – Nu este şi cazul meu. Mie mi se întâmplă doar un singur lucru când stau aşezat într‑un fotoliu cu ochii închişi. – Am observat, continuă Poirot. Şi mi se pare surprin­zător. În astfel de momente, creierul ar trebui să lucreze cu mai multă înverşunare şi nu să se scufunde într‑un somn liniştit. Activitatea mentală este atât de interesantă, atât de stimulantă! Folosirea celulelor cenuşii este o plăcere mentală. Doar ele sunt singurele în care putem să ne încredem pentru a ajunge la adevăr... Recunosc că l‑am auzit pe Poirot de atâtea ori men­ţionând celulele lui cenuşii, încât mi‑am creat un obicei de a‑mi îndrepta atenţia spre altceva când vine vorba despre ele. Şi de această dată, mi‑am ocupat timpul observând cele patru persoane de la masa alăturată. Când monologul lui se apropie de sfârşit, i‑am atras atenţia chicotind: – Poirot, ai dat lovitura. Frumoasa Lady Edgware nu‑şi mai poate lua ochii de la tine. – Fără îndoială, a fost informată asupra identităţii mele, replică Poirot, făcând un vădit efort pentru a părea indiferent. – Cred mai degrabă că e vrăjită de eleganţa mustă­ţii tale. – Tocmai pentru că este unică, recunoscu Poirot, mângâindu‑şi podoaba discret. „Peria de dinţi” pe care voi aţi adoptat‑o mi se pare o oroare, o atrocitate, o crimă împotriva generozităţii Naturii. Aşa că te implor, bunul meu prieten, să‑ţi laşi mustaţa să crească. – Măi să fie! L-am întrerupt, ignorându‑i rugă­mintea. Doamna se ridică şi se îndreaptă înspre masa noastră. Bryan Martin încearcă să o oprească, dar ea este de neînduplecat. Jane Wilkinson se apropie hotărâtă de masa noastră. Poirot se ridică şi salută. Eu, la fel. – Domnul Hercule Poirot, nu‑i aşa? zise vocea melo­dioasă şi gravă a lui Jane Wilkinson. – El însuşi, la dispoziţia dumneavoastră, doamnă. – Aş vrea să vă vorbesc, domnule Poirot. Trebuie să vă vorbesc neapărat. – Vă ascult, madame. Luaţi loc, vă rog. – Nu, nu aici. Ci în particular. Vom urca de îndată în apartamentul meu. Bryan Martin o ajunse din urmă şi i se adresă dezaprobator: – Jane, aşteaptă cel puţin până la sfârşitul mesei. Nu am terminat de mâncat şi nici domnul Poirot. Însă Jane Wilkinson nu se lăsă prea uşor convinsă: – Ce importanţă are, Bryan? Vom cina cu toţii în apar­tament. Fii bun şi dă ordinele necesare. Şi, Bryan...! Se grăbi în urma lui Bryan, în timp ce acesta se înde­părta, şi păru să‑i şoptească la ureche ceva cu un ton hotărât. Scuturând din cap şi ridicând din sprâncene, el se împotrivi la început, însă tonul decisiv cu care ea îi vorbi din nou îl făcu să cedeze, ridicând din umeri. O dată sau de două ori în timpul acestei scurte dis­cuţii, Jane îşi întoarse privirea înspre Carlotta Adams şi m‑am întrebat dacă ceea ce îi sugera avea vreo legătură cu tânăra americană. Mulţumită de rezultatul discuţiei, Jane reveni la noi. – Să urcăm repede, zise, aruncându‑mi un zâmbet strălucitor. Şi, fără să se sinchisească dacă invitaţia ne convenea sau nu, ne îndrumă spre lift. – Domnule Poirot, reluă ea, doar norocul v‑a scos în calea mea în această seară şi nu‑mi vine să cred cum totul pare să fie în favoarea mea. De ceva vreme, mă frământ şi mă întreb ce să fac, şi când v‑am văzut la masa alăturată, mi‑am zis: „Domnul Poirot îmi va spune ce să fac”. Se opri pentru un moment pentru a‑i spune liftierului: La etajul doi! – Dacă vă pot fi de folos cu ceva..., începu Poirot. – Sunt sigură. Mi s‑a spus că sunteţi un om extraor­dinar. Şi dacă există cineva care mă poate ajuta să ies din necazul în care mă aflu, dumneavoastră sunteţi cel mai potrivit. La etajul doi, Jane Wilkinson ne însoţi de‑a lungul culoarului şi, oprindu‑se în dreptul unei uşi, ne conduse într‑unul dintre apartamentele cele mai luxoase ale hote­lului Savoy. Aruncându‑şi capa de blană albă pe un scaun şi poşeta ornată cu pietre preţioase pe masă, actriţa se afundă într‑un fotoliu şi declară: – Domnule Poirot, într‑un fel sau altul, trebuie să scap de soţul meu! Capitolul 2. O întâlnire la cină – Madame, răspunse Poirot, încercând să‑şi revină după un prim moment de surpriză, a despărţi o femeie de bărbatul ei nu face parte din atribuţiile mele. – Bineînţeles că ştiu acest lucru. – Aveţi nevoie mai degrabă de un avocat. – Tocmai aici vă înşelaţi. Sunt sătulă de avocaţi, fie ei cinstiţi sau oneroşi, şi nici unul dintre cei pe care i‑am consultat până acum nu a fost capabil să mă ajute. Sunt experţi în ale legii, însă, în afară de asta, nu au pic de simţ al vieţii. – Şi credeţi că eu am? Ea zâmbi. – Am auzit că nu vă scapă nimic, domnule Poirot. – Comment? Mă tem că nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. – Ei bine, mi s‑a spus că sunteţi cel mai inteligent om. – Doamnă, fie că sunt inteligent sau nu... realitatea face că sunt inteligent... de ce‑aş nega‑o? Însă în ceea ce priveşte afacerea dumneavoastră, nu cred că este genul meu. – Şi de ce nu? E vorba despre o problemă! – O problemă? – O problemă complicată care trebuie rezolvată, continuă Jane Wilkinson. Şi n‑am auzit să fiţi omul care să dea înapoi în faţa unei dificultăţi. – Permiteţi‑mi să vă felicit pentru perspicacitate, madame. Însă, vă repet, nu mă ocup de anchete pentru obţinerea unui divorţ. Nu consider prea plăcută... ce métier‑là. – Dar dragul meu domn, nu vă cer să‑mi spionaţi soţul. Nu m‑ar ajuta cu nimic. Doresc numai să scap de el şi sunt sigură că mă puteţi sfătui cum să fac asta. Poirot se gândi pentru un moment şi, când vorbi, tona­litatea vocii sale se schimbă. – Mai întâi, madame, spuneţi‑mi vă rog de ce sunteţi atât de nerăbdătoare să scăpaţi de lordul Edgware? – Vreau să mă recăsătoresc. Ce alt motiv aş putea avea? răspunse ea, fără nici un fel de ezitare, privindu‑l cu un aer inocent, cu ochii săi mari şi albaştri. – Păi atunci cu siguranţă aţi putea obţine divorţul fără prea mare dificultate. – Nu‑mi cunoaşteţi soţul, domnule Poirot. Este... este... nu ştiu cum să mă exprim. Este un bărbat bizar... nu se aseamănă cu nici un alt bărbat. Tremurând uşor, făcu o pauză şi continuă: – Cred că un astfel de om n‑ar trebui să se însoare cu nimeni. Spun adevărul doar că nu ştiu cum să vă explic. Este un bărbat... ciudat. Prima sa nevastă l‑a părăsit fugind din domiciliul conjugal şi abandonându‑şi copilul de trei luni. El n‑a consimţit niciodată să divorţeze şi ea a murit după o vreme în mizerie, undeva în străinătate. Apoi el s‑a căsătorit cu mine. Şi eu, ei bine, n‑am putut rezista. Îmi inspira teamă. L-am părăsit şi am plecat în Statele Unite. Nu am nici un motiv întemeiat pentru a‑i cere divorţul şi, în schimb, i‑am dat lui o grămada de motive, însă nu vrea să‑l intenteze. E într‑un fel... fanatic, cred. – În anumite state ale Americii, vi s‑ar acorda cu uşurinţă divorţul, madame. – Da, dar n‑ar avea nici o valoare, pentru că intenţionez să locuiesc în Anglia. – În Anglia? – Da. – Şi, dacă‑mi permiteţi, cine e viitorul soţ? – Tocmai în asta constă dificultatea. Ducele de Merton. Am rămas stupefiat. Ducele de Merton era disperarea mamelor cu fete de măritat. Tânăr cu tendinţe monahale, catolic anglican convins, se spunea că era în întregime sub papucul mamei sale, o redutabilă ducesă bogată. Ducea o viaţă ascetică, colecţiona porţelanuri chinezeşti şi trecea drept un om cu gusturi artistice. Se mai spunea şi că este un misogin convins. – Sunt nebună după el! declară Jane pe un ton sentimental. N-am mai întâlnit nici un om ca el, iar castelul Merton este o minunăţie. Întreaga poveste este cel mai romantic lucru care s‑a întâmplat vreodată. În plus, el este atât de fermecător! Odată căsătorită voi renunţa la scenă. Oricum nu mă mai atrage deloc, reluă ea după o scurtă pauză. – Între timp, remarcă Poirot cu o voce seacă, lordul Edgware stă în calea tuturor acestor proiecte romantice. – Exact! Şi numai gândul la asta mă înnebuneşte. Dacă ne‑am fi aflat în Chicago, continuă ea gânditoare, l‑aş fi putut face să dispară fără probleme, dar din câte ştiu, în ţara asta nu se recurge la asasini plătiţi, nu‑i aşa? – În această ţară, madame, replică Poirot zâmbind, credem că orice fiinţă umană are dreptul să trăiască. – Ei bine, nu ştiu cum e mai bine. Dar dacă ar fi după mine, cred că v‑ar fi mai bine fără unii dintre politicieni şi, dacă l‑aţi cunoaşte pe lordul Edgware la fel de bine ca mine, moartea sa nu ar constitui o pierdere, ci mai degrabă contrariul. Se auzi o bătaie în uşă şi un ospătar intră cu câteva platouri. Jane Wilkinson continuă nestingherită, fără a se sinchisi de prezenţa acestuia: – Însă, domnule Poirot, nu vă cer să‑l ucideţi de dra­gul meu. – Mulţumesc, madame. – M-am gândit doar că l‑aţi putea determina să divorţeze, prezentându‑i câteva argumente isteţe. Convingeţi‑l să accepte ideea unui divorţ. Sunt sigură că aţi putea face acest lucru. – Madame, cred că îmi supraestimaţi puterea de convingere. – Nici pe departe! Domnule Poirot, sunt sigură că veţi găsi un motiv oarecare. Îşi fixă ochii ei mari, albaştri, asupra prietenului meu şi încheie cu o voce dulce, seducă­toare: Vreţi să mă vedeţi fericită, nu‑i aşa? – Vreau ca toată lumea să fie fericită! o asigură Poirot cu prudenţă. – Bineînţeles, dar nu mă gândeam la toată lumea aici, ci doar la mine. – Aş putea spune, madame, că asta faceţi întotdeauna. – Credeţi că sunt egoistă? – Nu am afirmat acest lucru, madame! – Eu, în schimb, recunosc asta. Însă e doar pentru că nu suport ideea că într‑o zi aş putea fi nefericită. Gândul acesta îmi afectează până şi abilitatea de a juca pe scenă. Şi, cu siguranţă, voi fi condamnată la o viaţă mizerabilă dacă nu consimte să divorţeze sau... dacă nu moare. Şi, dacă ma gândesc mai bine, aş prefera să‑l ştiu mort. Astfel, m‑aş simţi eliberată de el pentru totdeauna. Îl privi pe Poirot, aşteptând ca acesta să o înţeleagă. Se ridică, îşi luă capa de blană albă şi se uită insistent la acesta. Prin uşa întredeschisă, am auzit voci pe culoar. – Mă veţi ajuta, domnule Poirot, nu‑i aşa? Dacă nu... – Dacă nu, madame? – Iau un taxi şi îi fac felul chiar eu! declară zâmbind. Dispăru în camera vecină tocmai în momentul când îşi făceau apariţia Bryan Martin, perechea care mai devreme lua cina cu el şi Jane Wilkinson, precum şi Carlotta Adams şi însoţitorul ei. Perechea îmi fu prezentată ca domnul şi doamna Widburn. – Bună seara. Unde e Jane? Voiam să o anunţ că am reuşit să‑i îndeplinesc dorinţele, zise Bryan. Jane apăru în cadrul uşii cu un ruj în mână. – Iată‑vă! exclamă ea. Minunat! Domnişoară Adams, am fost atât de impresionată de reprezentaţia dumnea­voastră, încât am simţit că trebuie să vă cunosc neapărat. Haideţi cu mine să discutăm în timp ce îmi împrospătez puţin machiajul. Sunt de părere că arăt îngrozitor. Carlotta Adams îi acceptă invitaţia, iar Bryan Martin se instală comod într‑un fotoliu. – Deci, domnule Poirot, iată‑vă prins! A reuşit oare draga noastră Jane să vă convingă să‑i ţineţi partea? Credeţi‑mă pe cuvânt că ar fi mai bine să‑i cedaţi. Nu ştie ce înseamnă cuvântul „nu”. – Probabil pentru că nu i s‑a spus niciodată. Bryan Martin îşi aprinse o ţigară şi, lăsat pe spate, trimitea spre tavan rotocoale de fum. – Jane e o femeie cu un caracter uimitor. Nu respectă pe nimeni şi nimic. Nu are pic de simţ moral. N-aş spune că este imorală, pentru că n‑ar fi adevărat. Aş numi‑o mai degrabă amorală, pentru că este interesată de un singur lucru: propria plăcere. Cred că ar ucide fără remuşcări pe oricine i‑ar sta în cale, continuă zâmbind, şi s‑ar simţi jignită dacă, prinsă în flagrant delict, ar fi condamnată pentru asta. Problema este că ar fi prinsă cu siguranţă. Nu are pic de minte. Părerea ei în ceea ce priveşte crima este de a se urca într‑un taxi, de a nu‑şi ascunde iden­titatea şi de a trage. – Şi ce anume vă face să afirmaţi acest lucru? murmură Poirot. – Poftim? – O cunoaşteţi bine, mosieur? – Aş spune mai degrabă că o cunoşteam, răspunse Bryan, râzând mai degrabă ironic. Nu sunteţi de aceeaşi părere cu mine? ceru el părerea celorlalţi. – Jane este o egoistă, fu de acord doamna Widburn. Dar aşa trebuie să fie o actriţă dacă doreşte să‑şi exprime întreaga personalitate. Poirot rămase tăcut, privindu‑l insistent pe Bryan Martin cu o curiozitate care‑mi păru atunci de neînţeles. În acel moment, Jane sosi din cealaltă cameră, urmată de Carlotta Adams. Fără îndoială că Jane îşi refăcuse machiajul, spre întreaga ei satisfacţie. Pentru mine era exact ca şi înainte, neputând deveni mai frumoasă decât era în realitate. Cina ce urmă fu foarte veselă, cu toate că, uneori, am avut impresia că pluteau în atmosferă câţiva curenţi subtili, ai căror sens exact îmi scăpa. Departe de mine gândul că Jane Wilkinson putea fi responsabilă de asta. Era evident că această tânără era capabilă să se concentreze numai asupra unei singure idei deodată, iar pentru moment, satisfăcută că‑şi îndeplinise dorinţa de a‑l întâlni pe Poirot, se arăta în cea mai bună dispoziţie. M-am convins ca o invitase pe Carlotta Adams din pur capriciu şi din simplul motiv că imitaţia atât de veridică a propriei persoane realizată de aceasta o amu­zase nespus. Nu, cu siguranţă, Jane Wilkinson nu avea nici o legătură cu senzaţia ciudată pe care o resimţeam. Şi‑atunci cui i‑aş fi putut‑o imputa? Pe rând, mi‑am studiat atent convivii. Bryan Martin? Purtarea sa nu părea deloc naturală, dar am pus‑o pe seama calităţilor sale de vedetă a ecranului. Acest bărbat vanitos şi plin de preţiozitate continua să‑şi joace rolul şi în viaţa de toate zilele, căci te lepezi mai greu de obiceiul devenit o a doua piele. Comportamentul Carlottei Adams era, fără îndoială, destul de natural. Acum, când puteam să o studiez îndea­proape, descopeream în ea o tânără liniştită, cu o voce armonioasă şi gravă. Poseda un farmec discret, mai degra­bă comun, care consta parcă din absenţa oricărei note discordante sau stridente. Întreaga ei fiinţă îmi sugera o supunere blândă. Părul negru, ochii de un albastru pal, tenul mat şi gura mobilă şi sensibilă îmi întregeau senzaţia negativă de comun. Un chip plăcut, dar greu de recunoscut, întâlnind‑o îmbrăcată cu alte veşminte. Acceptase cu o plăcere evidentă complimentele şi cuvintele lui Jane. Orice tânără în poziţia ei ar fi făcut la fel, însă tocmai atunci se întâmplă ceva ce‑mi schimbă complet percepţia legată de ea. O privi pe Jane care îşi întorsese capul pentru a‑i vorbi lui Poirot şi am desluşit cu surprindere în ochii tinerei femei o curiozitate atentă la orice detaliu şi, în acelaşi timp, o ostilitate evidentă. Să fi fost vanitate feminină sau, probabil, invidie profesională? Jane era o actriţă aflată în culmea succesului, pe când Carlotta de‑abia acum se făcea remarcată. Mi‑am îndreptat atenţia asupra celorlalţi trei invitaţi. În ceea ce‑i priveşte pe domnul şi doamna Widburn, el era înalt şi cadaveric, iar ea durdulie, blondă şi plină de efuziune. Întruchipau imaginea oamenilor înstăriţi, pasio­naţi de orice e legat de universul scenei şi, de fapt, era singurul subiect pe care erau dispuşi să‑l discute. Având în vedere recenta mea absenţă din Londra, nu eram la curent cu noutăţile din lumea teatrală şi, în cele din urmă, doamna Widburn îşi întoarse ostentativ spatele şi mă ignoră pentru tot restul serii. În sfârşit, ultimul dintre comeseni era însoţitorul Carlottei Adams, un tânăr brunet, cu faţa rotundă şi veselă. Am bănuit de la bun început că era puţin mai ameţit decât s‑ar fi cuvenit şi, pe măsură ce cantitatea de şampanie îngurgitată crescu, acest lucru deveni şi mai evident. În prima parte a mesei, stătu tăcut şi bosumflat, părând că suferă de o ofensă primită recent. Apoi, spre sfârşit, începu să mi se destăinuie ca unui vechi prieten: – Ceea ce vreau să spun... nu este..., îşi începu discursul presărat de bâlbâieli, mă înţelegi, nu‑i aşa, bătrâne? Adică, spune‑mi tu... Dacă o femeie îţi face neîncetat reproşuri şi îţi dă toate planurile peste cap, fără ca vreodată să‑i fi spus vreun cuvânt nepotrivit... Nu te‑ai aştepta la asta. Ştii tu: familie puritană, americani sută la sută... În fine, o fată bună! Ce vreau să spun este... Aşa, unde rămăsesem? – Spuneai că nu eşti de‑al lor, i‑am răspuns pe un ton liniştitor. – Ei bine, nu are importanţă. Uite, a trebuit să mă‑mprumut de la croitorul meu pentru această seară, un tip foarte săritor. Îi datorez bani de ani de zile... este o legătură între noi şi nimic nu se compară cu o legătură între doi oameni... Tu şi cu mine... Tu şi cu mine... Dar cine dracu' eşti tu, bătrâne? – Mă numesc Hastings. – Nu mai spune! Puteam să jur că vorbesc cu vechiul meu prieten Spencer Jones! Bătrânul Spencer Jones! Ultima dată când l‑am întâlnit la Eton şi Harrow l‑am tapat de cinci lire. Părerea mea e că oamenii se aseamănă al dracului între ei. Bine că nu suntem chinezi, că nu ne‑am mai fi deosebit unul de altul. Scutură din cap trist, apoi se înveseli brusc şi mai înghiţi o gură de şampanie. – Orice s‑ar întâmpla, măcar nu sunt un negru nenorocit! Se pare că această remarcă îi dădu o vie satisfacţie, căci continuă cu câteva observaţii pline de speranţă. – Ia întotdeauna din viaţă ce are ea mai bun, băiete. Adică, uită‑te la partea bună a lucrurilor. Într‑una din aceste zile, când voi fi ajuns, să zicem, pe la şaptezeci şi cinci sau optzeci de ani, voi fi un om bogat. Atunci, un­chiul meu va fi mort şi eu îmi voi putea plăti croitorul. Zâmbi fericit la acest gând. Părea beat, dar simpatic. Avea un chip rotund şi o mustaţă neagră, incredibil de mică, care îţi dădea impresia că este izolată undeva în mijlocul unui deşert. Am observat că atenţia Carlottei Adams era îndrep­tată asupra lui şi, după o privire scurtă, aceasta se ridică de la masă. – A fost frumos din partea dumneavoastră că aţi acceptat să urcaţi în apartamentul meu, îi spuse Jane. Ador aceste reuniuni improvizate. Dumneavoastră? – Eu nu, răspunse sec domnişoara Adams. Eu mă gân­desc întotdeauna înainte să întreprind ceva. Acest lucru mă scuteşte de eventuale neplăceri. – Oricum ar fi, rezultatele vă îndreptăţesc, îi spuse Jane zâmbind. Niciodată nu m‑am simţit atât de bine ca la reprezentaţia din seara aceasta. Trăsăturile Carlottei se destinseră şi îi răspunse lui Jane pe un ton cald: – Cât de amabilă sunteţi! Vă mulţumesc pentru apre­cieri. Ca toate debutantele, am nevoie de încurajări. – Carlotta, o întrerupse însoţitorul său, dă bună seara la toată lumea, mulţumeşte‑i mătuşii Jane pentru această cină şi să plecăm. Reuşi printr‑un miracol să nimerească uşa din prima şi Carlotta îl urmă cu paşi repezi.

CAPITOLUL I   Hercule Poirot servea micul dejun. În mâna dreaptă avea o ceaşcă cu ciocolată aburindă. Totdeauna era mare amator de dulciuri. Ciocolata o însoţea cu o brioşă. Aceasta se potrivea cu ciocolata. El încuviinţă cu capul. Brioşa era de la al patrulea magazin la care încercase. De fapt, era o patiserie daneză, însă infinit superioară celei aşa-numite fran-ceză de alături, care nu reprezenta nimic altceva decât o înşelătorie. Era mulţumit de arta culinară. Îşi împăcase stomacul. Şi sufletul îi era împăcat, poate într-o măsură prea mare. Tocmai îşi terminase magnum opus, o analiză a marilor scriitori de ficţiune poliţistă, îndrăznise să vorbească caustic despre Edgar Allan Poe, îşi exprimase nemulţumirea faţă de lipsa de metodă sau ordine în eufuziunea romantică a lui Wilkie Collins ridicase în slava cerului doi autori americani, care erau practic necunoscuţi, cinstise cum se cuvine, în  diferite alte  feluri, ceea  ce era  de apreciat şi s-a abţinut serios acolo unde a considerat că nu e cazul. A văzut volumul tipărit, a privit rezultatele şi, afară de un număr într-adevăr incredibil de greşeli de tipar, a hotărât că este bun. S-a bucurat de această izbîndă literară, a avut la dispoziţie o vastă bibliografie pe care a trebuit s-o citească, fiind straşnic de nemulţumit în timp ce zvârlea câte o carte pe podea (deşi, totdeauna îşi amintea s-o ridice, s-o culeagă de pe jos şi s-o pună cu grijă în coşul de hârtii) şi dând din cap aprobator în rarele ocazii când astfel de preţuire era justificată. Şi acum? Trebuia să aibă un răgaz plăcut de destindere, foarte necesar, după munca sa intelectuală. Dar cineva nu se poate odihni pe veci, are să treacă mai departe, la următorul lucru. Din nefericire, nu avea idee care ar putea fi acesta. Vreo nouă realizare literară? Se gândi că nu. Să faci un lucru bine, apoi să-l părăseşti. Acesta era principiul său. Ca să spunem adevărul, era plictisit. Toată activitatea spirituală pe care şi-a îngăduit-o fusese prea mult. Îl deprinsese cu obiceiuri proaste, îl făcuse agitat. Supărător! Îşi scutură capul şi mai luă o înghiţitură de ciocolată. Uşa se deschise şi servitorul său experimentat, George, intră. Avea o atitudine respectuoasă şi părea că-şi cere scuze. Tuşi şi murmură: – A venit - făcu o pauză - o... o tânără lady. Poirot îl privi cu surprindere şi uşor dezgust. – La această oră nu doresc să văd pe nimeni, spuse el cu reproş. – Nu, sir! a fost repede de acord George. Stăpânul şi servitorul se uitară unul la altul. Uneori, legătura dintre ei se stabilea foarte greu. Din  in-flexiune sau aluzie, ori dintr-o anumită alegere de cuvinte, George putea să-şi dea seama că exista ceva ce ar trebui să fie scos la iveală, dacă se punea întrebarea potrivită. Poirot socoti că, în acest caz întrebarea nimerită ar putea fi: – Este frumoasă această tânără lady? Accentua întrebarea cu grijă. – După mine - nu, sir, dar gusturile nu se discută. Poirot luă în considerare acest răpuns. Îşi aminti mica pauză, pe care a făcut-o George înainte de expresia - tânără lady. George era un delicat registrator social. El nu fusese sigur de starea socială a vizitatoarei, dar îi dăduse ei privilegiul îndoielii. – Crezi că este, mai degrabă, o tânără lady, decât, să spunem, o tânără persoană? – Aşa, cred, sir, deşi... nu este întotdeauna uşor să realizezi diferenţa în ziua de azi, vorbi George, cu un sincer regret. – Avea un motiv de a dori să mă vadă? – A zis - George pronunţă cu o oarecare lipsă de tragere de inimă, cerându-şi scuze pentru ea înainte, chipurile - că ar vrea să vă consulte în legătură cu o crimă, pe care poate a săvârşit-o ea! Hercule Poirot făcu ochii mari. Sprâncenele i se ridicară. – Poate a săvârşit-o? Nu ştie? – Asta e ceea ce a spus, sir. – Nesatisfăcător, dar posibil interesant, zise Poirot. – Poate a fost o glumă, sir, rosti George, şovăielnic. – Orice este posibil, presupun - încuviinţă Poirot - dar cineva cu greu ar crede. Îşi ridică ceaşca. Pofteşte-o înăuntru peste cinci minute. – Da, sir. George se retrase. Poirot termină ultima înghiţitură de ciocolată. Dădu la o parte ceaşca şi se ridică în picioare. Merse până la sobă şi-şi aranjă mustaţa, cu grijă, în faţa oglinzii de deasupra şemineului. Mulţumit, se întoarse la fotoliul său şi aşteptă sosirea vizitatoarei. Nu ştia exact la ce să se aştepte... Trăgea nădejde la ceva mai aproape de propria sa apreciere referitoare la atracţia feminină. Îi veni în minte expresia învechită „frumuseţea în mizerie”! De aceea, fu dezamăgit când se întoarse George, însoţind pe musafiră. Făcu un semn cu capul să intre şi oftă. Nici vorbă de frumuseţe - şi nici de mizerie vizibilă. Trăsătura distinctivă părea să fie mai degrabă o blândă nedumerire. „Da de unde! se gândi Poirot cu dezgust.” Fetele astea! Ce nu încearcă să facă pentru ele însele? Bine machiată, îmbrăcată cu gust, părul aranjat de un coafor maestru, atunci, da, ea ar putea să întâlnească pe cineva. Dar acum!” Vizitatoarea sa era o tânără de vreo douăzeci şi ceva de ani. Un păr lung, ciufulit, de o culoare nedefinită, i se revărsa în voie pe umeri. Ochii ei, mari, de o culoare albastru-verzui, aveau o expresie absentă. Purta ceea ce se presupunea a fi îmbrăcămin-tea deosebită a generaţiei sale: cizme din piele neagră cu carâmb înalt, ciorapi de lână cu ajur alb de o curăţenie îndoielnică, o fustă scurtă şi un pulover de lână groasă, lung şi neîngrijit. Oricine de vârsta şi din generaţia lui Poirot ar fi avut o singură dorinţă - să arunce fata într-o baie, îndată ce e posibil. Adesea a simţit o asemenea reacţie, plimbîndu-se pe străzi. Erau sute de fete cu exact aceeaşi înfăţişare. Toate arătau murdare. Şi, totuşi - o contradicţie în termeni - aceasta avea înfăţişarea de parcă de curând a fost scufundată şi scoasă dintr-un râu. „Astfel de fete, cugetă el, poate că nu sunt cu adevărat murdare. Ele, pur şi simplu, au o mare grijă şi se străduiesc să arate aşa.” Se ridică afişând politeţea-i obişnuită, îi strânse mâna şi trase un scaun spre ea. – Aţi cerut să mă vedeţi, mademoiselle? Luaţi loc, vă rog. – Oh, suspină fata cu o voce stinsă. Se uita fix la el. – Ei, bien? întrebă Poirot. Ea ezită. – Cred că aş prefera să stau în picioare. Ochii mari continuau să privească ţintă, cu un aer de îndoială. – Cum doriţi! Poirot îşi reluă locul şi o cercetă. Aştepta. Fata îşi târşâi picioarele. Se uită în jos la ele, apoi, din nou, la Poirot. – Dumneavoastră... dumneavoastră sunteţi Hercule Poirot? – Desigur! În ce fel vă pot fi de folos? – Oh, păi, este destul de greu. Aşa cred Poirot simţi că fata s-ar putea să aibă nevoie de un mic sprijin. Spuse, cu dorinţa de a o ajuta: – Servitorul mi-a spus că vreţi să mă consultaţi, deoarece credeţi că... „poate aţi săvârşit o crimă”. E corect? Fata înclină din cap, aprobator. – Aşa e! – Fireşte că asta nu este o chestiune care să admită vreun dubiu. Dumneavoastră, singură, trebuie să ştiţi dacă aţi comis vreo crimă. – Ei bine, nu prea ştiu cum să vă spun. Aşa cred! – Haide, acum, o îndemnă Poirot cu blândeţe. Aşează-te. Relaxează-ţi muşchii. Povesteşte-mi totul cum s-a întâmplat. – Nu cred... oh, vai, nu ştiu cum. Vedeţi, totul este atât de greu. Eu m-am... eu, m-am răzgândit! Nu vreau să fiu prost crescută... dar, cred că ar fi mai bine să plec. – Ei, hai. Curaj. – Nu, nu pot. M-am gândit că trebuie să vin şi... şi să vă rog, ce ar trebui să fac?! Dar, nu pot, înţelegeţi! Totul e aşa de diferit, de... – De ce? – Îmi pare extrem de rău şi, într-adevăr, nu vreau să fiu prost crescută, dar... Ea scoase un suspin adânc, se uită la Poirot, îşi întoarse privirea şi, subit, izbucni: – Sunteţi prea în vârstă! Nimeni nu mi-a spus că sunteţi atât de bătrân! Cu adevărat, nu vreau să fiu prost crescută, dar asta e. Dumneavoastră sunteţi prea bătrân. Îmi pare foarte rău, fireşte. Se întoarse brusc şi ieşi, încurcată, din cameră, mai degrabă ca un fluture în lumina lămpii. Poirot, cu gura căscată, auzi clopoţelul uşii de la intrare. Exclamă: – Nom d'un nom d'un nom... CAPITOLUL II Sună telefonul. Hercule Poirot nu-şi dădu, pe deplin, seama de acest fapt. Telefonul zbârnâi, iarăşi, strident şi insistent. George intră în cameră şi păşi spre el, întorcând o privire întrebătoare către Poirot. Poirot gesticula cu mâna. – Lasă-l! - spuse el. George se supuse, părăsind camera. Telefonul continuă să sune. Zgomotul strident şi iritant persistă. Brusc, se opri. După un minut sau două, însă, telefonul începu să sune iarăşi. – Ah, Doamne! Asta trebuie să fie o femeie - sigur e o femeie! Oftă, se ridică în picioare şi veni la aparat. Ridică receptorul. – Alo, zise el. – Dumneata eşti... eşti Monsieur Poirot? – Eu în persoană! – Sunt Mrs. Oliver. Vocea ta sună altfel. Nu te-am recunoscut la început. – Bonjour, madame. - Te simţi bine, sper!? – O, da, foarte bine! Vocea Ariadnei Oliver se auzea cu accentele ei vesele, obişnuite. Renumita scriitoare de romane poliţiste şi Hercule Poirot erau în relaţii prieteneşti. – Este, poate, prea devreme să te sun, dar vreau să te rog să-mi faci un serviciu. – Da? – E vorba de dineul anual al Clubului autorilor noştri poliţişti... Mă întreb dacă ai vrea să participi şi să fii anul acesta preşedintele nostru de onoare?! – Când are loc? – Luna viitoare - pe douăzeci şi trei. În telefon se auzi un oftat adânc. – Vai! Sunt prea bătrân. – Prea bătrân? Ce Dumnezeu vrei să zici? Nu eşti deloc bătrân. – Crezi că nu sunt? – Fireşte că nu. Vei fi minunat. Poţi să ne povesteşti o mulţime de istorii drăguţe despre crime adevărate. – Şi cine mă va asculta? – Toată lumea! Ei - Monsieur Poirot, este vreo problemă? S-a întâmplat ceva? Pari tulburat... – Da, sunt tulburat. Starea mea de spirit - ei, bine, n-are importanţă. – Dar, povesteşte-mi... – De ce aş face caz? – De ce nu?! Mai bine, ai veni şi mi-ai povesti totul. Când poţi veni? În după-amiaza asta? Vino să bem un ceai. – După-amiaza nu beau ceai. – Atunci, poate, o cafea. – După-amiaza nu beau, de obicei, cafea. – Ciocolată?! Cu frişcă deasupra!? Sau o tizană. Îmi place să sorb o tizană pe îndelete. Sau limonadă. Sau oranjadă. Sau ţi-ar plăcea cafea decofeinizată, dacă pot s-o procur... – Ah, ça, non, par exemple! E nesuferită. – Unul din acele siropuri care îţi place atât de mult. Ştii, mai am jumătate dintr-o sticlă de Ribena în bufet. – Ce-i Ribena? – Sirop de coacăze negre. – Bineînţeles că l-a adus cineva! Dumneata, fireşte că-l încerci cu mine, madame! Sunt mişcat de grija ce mi-o porţi! Voi accepta, cu plăcere, să beau o ceaşcă de ciocolată în această după-amiază. – Bine. Şi atunci îmi vei povesti totul despre ce te-a tulburat. Şi închise telefonul.   * *       *   Poirot chibzui o clipă. Apoi, formă un număr. Curând după aceea, întrebă: – Domnul Goby? Sunt Hercule Poirot. Sunteţi cumva prea ocupat în acest moment? – Aşa şi aşa, răspunse vocea domnului Goby. Ca să fiu cinstit, potrivit. Dar, spre a vă face plăcere, monsieur Poirot, dacă sunteţi grăbit, ca de obicei, - ei bine, n-aş zice că tinerii mei, de cele mai multe ori, nu reuşesc în ceea ce întreprind în prezent. Desigur, nu sunt băieţi buni, aşa, cât ai bate din palme, cum am dori noi să fie. În zilele noastre se gândesc prea mult la ei înşişi. Ei cred că ştiu totul dinainte să înceapă să înveţe. Dar, ajunge! Nu te poţi aştepta la capete mature pe umeri tineri! Aş fi încântat să mă pun la dispoziţia dumneavoastră, monsieur Poirot. Poate că sunt în stare să pun la treabă unul sau doi din cei mai buni flăcăi. Presupun că este ceva, ca de obicei - culegere de informaţii!? Domnul Goby dădea din cap aprobator şi asculta, în timp ce Poirot intra în detaliile a ceea ce tocmai dorea să facă. Odată terminată convorbirea cu domnul Goby, Poirot telefonă la Scotland Yard, unde, tocmai la momentul potrivit, dădu de un prieten al său. După ce acesta ascultă dorinţele lui Poirot, îi răspunse: – Nu vrei prea mult, da? O oarecare crimă, undeva!? Timp, loc, victimă-necunoscute. Sună un pic a urmărire zadarnică, dacă mă întrebi, bătrâne! După o scurtă pauză adăugă pe un ton dezaprobator: – Se pare că nu ştii, de fapt, nimic!!   * *       *   La patru şi un sfert, în aceeaşi după-amiază, Poirot stătea în sufrageria doamnei Oliver, sorbind, cu un aer cunoscător, dintr-o ceaşcă mare, plină cu ciocolată, având deasupra frişcă proaspătă, ceaşcă pe care gazda sa tocmai o pusese pe o măsuţă, lângă el şi la care adăugase o farfurioară plină cu fursecuri langue de chats. – Chère madame, ce bunătate! Privi peste ceaşcă puţin surprins, la coafura doamnei Oliver şi, de asemenea, la noul tapet al salonului. Ultima dată când o vizitase pe doamna Oliver, aceasta avea părul neted, sever pieptănat. Acum era invadată de bucle şi zulufi, presărate în forme complicate pe tot capul. Abundenţa luxoasă, bănui el, era în mare măsură artificială. Chibzui cât de multe şuviţe de păr ar putea să cadă pe neaşteptate, dacă doamna Oliver s-ar fi agitat brusc, după cum avea obiceiul. – Aceste vişine sunt noi? El agită linguriţa, circular, spre tapetul încăperii. Era, simţi, mai curând, ca şi cum s-ar fi aflat într-o livadă cu vişini. – Sunt prea multe, nu crezi? întrebă doamna Oliver. E atât de greu să anticipezi succesul plastic al unui nou tapet. Crezi că cel vechi era mai bun? Poirot se gândi, în fel şi chip, la ceea ce părea a-şi aminti drept o mulţime de păsări tropicale, viu colorate, într-o pădure. Se simţea înclinat să remarce: „Plus ça change, plus c'est la même chose, dar se abţinu. – Şi acum, zise Mrs. Oliver - în timp ce oaspetele ei repunea ceaşca pe farfurioară şi se reaşeza, cu un oftat de satisfacţie, ştergând res-turile de frişcă de pe mustaţă - despre ce este vorba? – Ce-o să-ţi povestesc, este foarte simplu. Azi dimineaţă, a venit să mă vadă o fată. Vreau să spun că ar fi putut să fie o întâlnire... Una intimă, mă înţelegi! Ea a trimis vorbă că vrea să mă vadă imediat, deoarece credea că a comis o crimă. – Ce lucru ciudat a putut să spună! Nu ştia?! – Întocmai! C'est innoui. Aşa că, l-am însărcinat pe George s-o poftească înăuntru. A rămas în picioare. A refuzat să se aşeze. Stătea acolo şi mă privea fix. Părea complet săracă cu duhul. Am încercat s-o încurajez. Apoi, dintr-o dată, mi-a zis că s-a răzgândit. A spus că nu vrea să fie prost crescută, dar că - ce crezi? - că sunt prea bătrân... Mrs. Oliver se grăbi să pronunţe cuvinte liniştitoare. – Oh, ei, aşa-s fetele! Oricine are peste treizeci şi cinci de ani, este cu un picior în groapă. N-au bun simţ, fetele, trebuie să-ţi dai seama de asta. – M-a jignit, zise Hercule Poirot. – Ei bine, dacă aş fi în locul tău, nu mi-aş face griji. Fireşte, a fost foarte prost crescută să spună aşa ceva. – N-are importanţă. Dar, nu este vorba numai de starea mea de spirit. Sunt îngrijorat! Da, sunt îngrijorat. – Ei, dacă aş fi în locul tău, aş uita totul, îl sfătui, iar, Mrs. Oliver, consolator. – Dumneata, nu înţelegi?! Fata asta m-a îngrijorat. Ea a venit la mine să-mi ceară ajutor. Apoi, a hotărât că sunt prea bătrân. Prea bătrân, ca să-i fiu de vreun folos. A greşit, desigur, că a venit fără să spună ce a adus-o la mine, şi, apoi, a fugit brusc. Dar, îţi zic că fata are nevoie de ajutor. – Nu presupun că are, cu adevărat, nevoie de ajutor, răspunse Mrs. Oliver, liniştitor. Fetele se agită fără rost. – Nu! Greşeşti! Ea are nevoie de ajutor. – Doar nu crezi că a săvârşit, cu adevărat, o crimă? – De ce nu? A zis că a comis-o! – Da, dar... Mrs. Oliver se opri. Ea a spus că poate a săvârşit o crimă, rosti ea încet. Dar, la ce s-a referit oare, prin asta? – Exact! N-are nici un sens. – Pe cine a omorât sau a crezut că a omorât? Poirot ridică din umeri. Mrs. Oliver începu să se învioreze, în timp ce-şi punea imaginaţia bogată la treabă: – Poate că a călcat pe cineva cu maşina şi n-a oprit! Poate că a fost acostată de un individ pe o stîncă şi s-a luptat cu el şi a reuşit să-l arunce în prăpastie! Poate că a dat cuiva, din greşeală, un medicament nepotrivit! Poate că s-a dus la una din petrecerile deşănţate şi s-a luptat cu cineva! Poate că a venit acasă şi a găsit pe cineva pe care l-a înjunghiat! Poate... – Assez, madame, assez! Dar Mrs. Oliver continuă: – Poate că a fost soră într-o sală de operaţie şi a administrat un anestezic nepotrivit sau... Se întrerupse, brusc neliniştită că nu posedă amănunte mai clare. Ce înfăţişare avea? Poirot medită o clipă. – O Ofelie lipsită de atracţie fizică. – Ei, poftim! păru surprinsă Mrs. Oliver. Aproape că mi-o şi imaginez. Ce ciudat. – Nu e ea capabilă de... spuse Poirot. Iată cum o văd eu. Fata nu este una care poate învinge greutăţile. Nu este una din acelea care pot vedea cu anticipaţie pericolele ce le paşte. Ea e una după care se uită alţii şi zic cam aşa: „Vrem o victimă! Asta va fi!” Dar Mrs. Oliver nu mai asculta demult. Îşi apucase cu amândouă mâinile zulufii bogaţi, într-un gest cu care Poirot era familiar. – Aşteaptă! strigă ea, de parcă era în agonie. Aşteaptă! Poirot aşteptă, sprâncenele i se ridicară a mirare. – Nu mi-ai spus numele ei, zise Mrs. Oliver. – Nu şi l-a dat! Din nefericire, sunt de acord cu dumneata. – Aşteaptă, imploră Mrs. Oliver, din nou cuprinsă de aceeaşi suferinţă vizibilă. Slăbi strânsoarea mâinii pe cap şi scoase un oftat adânc. Părul se eliberă din agrafe şi i se revărsă pe umeri. O buclă imperială se desprinse complet din meşă şi căzu pe podea. Poirot o ridică şi o puse discret pe masă. – Ascultă, spuse Mrs. Oliver, revenind, deodată, calmă. Îşi prinse în păr câteva agrafe şi clătină din cap, dusă pe gânduri. După o pauză: – Cine ţi-a povestit despre fata asta, Monsieur Poirot? – Nimeni, după câte ştiu. Fireşte, ea aflase despre mine, nu e nici o îndoială. Mrs. Oliver crezu că „fireşte” nu este deloc cuvântul potrivit. Ce era firesc, era faptul că Poirot însuşi era sigur că toată lumea auzise de el. În realitate, un număr mare de oameni s-ar uita doar cu indiferenţă la el, dacă s-ar pomeni numele lui Hercule Poirot, îndeosebi generaţia mai tânără. „Dar, cum să-i zic asta?”, reflectă Mrs. Oliver, „în aşa fel, încât, să nu-i rănesc orgoliul?” – Cred că greşeşti, spuse ea. Fetele - ei bine, şi băieţii de azi - nu ştiu prea multe despre detectivi şi lucruri ca astea. N-ai aflat despre ele aproape nimic. – Oricine trebuie să fi auzit despre Hercule Poirot, replică Poirot împăunîndu-se. Apăruse, de altfel, şi un articol convingător despre Hercule Poirot. – Dar ei, toţi sunt aşa de prost instruiţi în ziua de azi, zise Mrs. Oliver. Într-adevăr, singurii oameni al căror nume îl ştiu sunt cântăreţii pop sau disc jockey - sau aşa ceva. Dacă ai nevoie special de cineva, vreau să spun de un doctor, ori de un detectiv sau un dentist - ei bine, atunci, vreau să spun că dacă ai întreba pe un oarecare - dacă ai întreba care este persoana potrivită la care să te duci, atunci celălalt ţi-ar răspunde: Dragul meu, trebuie să mergi la omul acela absolut minunat din Queen Anns Street, care îţi răsuceşte de trei ori picioarele în jurul capului şi eşti vindecat, sau: Mi s-au furat toate diamantele şi Henry ar fi furios, totuşi, nu aş putea să mă duc la poliţie, dar există un detectiv pur şi simplu straniu, foarte discret, care mi le-ar aduce, iar Henry n-ar ştii niciodată despre asta. Iată felul în care se întâmplă mereu. Cineva a trimis acea fată la dumneata!! – Mă îndoiesc foarte mult.... – N-ai de unde şti, până nu ţi s-ar spune. Şi e timpul să ţi se spună acum. De aceea ai venit la mine. Eu am trimis acea fată la dumneata. Poirot o privi uimit. – Dumneata? Dar, de ce n-ai spuse imediat? – Pentru că acum mi-am amintit - când vorbeai despre Ofelia - păr lung, ud şi mai degrabă, neted. Părea descrierea cuiva pe care, de fapt, o văzusem. Nu de mult. Şi, atunci, mi-am amintit cine este. – Sinceră să fiu, nu-i ştiu numele, dar pot să i-l aflu uşor. Am discutat despre detectivi particulari şi urmăriri discrete - şi am vorbit despre dumneata şi câteva din lucrurile uimitoare pe care le-ai făcut. – Şi, i-ai dat adresa mea? – Nu, sigur că nu. N-aveam idee că ea vrea un detectiv sau aşa ceva. Cred că noi două doar discutam. Dar, ţi-am pomenit numele de câteva ori şi, desigur, ar fi fost uşor să cauţi într-o carte de telefon şi să afli adresa. – Aţi discutat despre crimă? – Nu pot să-mi amintesc. Nici măcar nu ştiu cum am ajuns să discutăm despre detectivi - numai dacă, da, poate că ea a fost cea care a început subiectul... – Spune-mi, atunci, spune-mi tot ce poţi - chiar dacă nu-i ştii numele, spune-mi tot ce ştii despre ea. – Ei bine, asta s-a întâmplat săptămâna trecută. Eram cu familia Lorrimer. Ei nu fac un pas fără să mă ia şi pe mine la nişte prieteni de-ai lor, la un pahar de vorbă. Erau câţiva acolo - şi eu nu prea m-am distrat mult, pentru că, aşa cum ştii, pur şi simplu, nu-mi place să beau, şi, astfel gazdele au fost nevoite să găsească o băutură uşoară pentru mine, ceea ce, pentru ei este mai de grabă o treabă plicticoasă. Şi, atunci, oamenii îmi zic lucruri - ştii de care - cât de mult le plac cărţile mele şi cât au dorit să mă cunoască - şi toate astea mă irită şi mă deranjează sau, mai exact, mă fac să mă simt prost. Dar, eu reuşesc, oarecum, să le fac faţă. Iar ei spun cât de mult le place teribilul meu detectiv Sven Hjerson. Dacă ar ştii ei cât îl urăsc eu. Dar editorul meu mereu îmi aminteşte că nu trebuie să zic aşa. Oricum, cred că discuţia despre detectivi cu viaţă reală i-a captat pe toţi, sigur eu am vorbit puţin şi despre dumneata, iar această fată stătea pe aproape şi asculta. Când ai spus: o Ofelie neatractivă, ai nimerit, oarecum. M-am gândit. „Oare de cine îmi reaminteşte?” Şi... atunci, mi-am adus aminte: „Desigur. Fata de la petrecerea din acea zi!” Cred că despre ea e vorba, nu se poate să o confund cu altă tânără. Poirot oftă. Cu Mrs. Oliver, oricine ar avea nevoie de multă răbdare. – Cine sunt acei oameni cu care a trebuit să bei? – Trefusis, cred, numai dacă n-a fost Treherne. Un astfel de nume e un mare magnat al finanţelor. Bogat. Ceva în City, dar cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în Africa de Sud. – Are soţie? – Da. O femeie foarte atrăgătoare. Mult mai tânără decât el. Cu păr blond, auriu, bogat. A doua soţie. Fata era de la prima nevastă. Mai era un unchi incredibil de antic. Aproape surd. El e teribil de vestit - poveşti de necrezut sub formă de scrisori, după numele său. Un amiral sau un mareşal de aviaţie, ori aşa ceva. Cred că el este şi astronom. Oricum, are un fel de telescop mare, care se scoate prin acoperiş. Deşi, presupun că ar putea să fie doar un hobby. Mai era acolo o tânără străină, dintre acelea care aleargă cu gura căscată după bărbaţi tomnatici. Se duce cu el la Londra, cred, şi vede dacă nu dă bir cu fugiţii. Altfel, era drăguţă. Poirot selectă informaţiile pe care i le-a furnizat Mrs. Oliver, simţindu-se mai degrabă ca un calculator uman. – Domnul şi doamna Trefusis locuiesc în acea casă?... – Nu Trefusis! Acum îmi amintesc - Restarick! – Asta nu este deloc acelaşi tip de nume. – Da, aşa este! E un nume din regiunea Cornwall, nu-i aşa? – Atunci, domnul şi doamna Restarick locuiesc acolo, ca şi distinsul şi mai bătrânul unchi. Numele lui este tot Restarick? – Sir Roderick sau aşa ceva. – Există şi fata au pair sau ce este şi ea, şi o fiică - mai sunt şi alţi copii? – Nu cred - dar, de fapt, nu ştiu. Apropo, fiica nu locuieşte acasă. Ea sosise numai pentru sfârşitul de săptămână. Presupun că nu se înţelege cu mama vitregă. A obţinut o slujbă la Londra şi a făcut cunoştinţă cu un tânăr, de care lor - aşa bănuiesc eu - nu le place prea mult. – Se pare că dumneata cunoşti destul de multe despre această familie. – Oh, păi se pot culege unele lucruri. Lorrimerii sunt vorbăreţi. Întotdeauna trăncănesc vrute şi nevrute despre unul sau altul. Oriunde se pot asculta multe bârfe despre cine vrei şi cine nu vrei. Uneori, totuşi, le amestecă. Probabil şi eu. Aş vrea să-mi amintesc numele de botez al acelei fete. Ceva legat de un cântec... Thora? Vorbeşte-mi Thora. Thora, Thora. Ceva asemănător, sau Myra? Myra, oh, Myra, iubirea mea-i toată pentru tine. Am visat că trăiesc în palate de marmură. Norma? Sau vreau să zic Maritana? Norma - Norma Restarick! Ästa-i corect, sunt sigură. Ea adăugă, cu inconsecvenţă: Este o a treia fată. – Am înţeles, zici că o consideri doar un copil. – Aşa şi este - sau cred că-i aşa! – Atunci, ce vrei să înţelegi spunînd că este o a treia fată? – Doamne sfinte, nu ştii ce este o a treia fată? Nu citeşti The Times? – Eu citesc naşterile, decesele şi căsătoriile. Şi unele articole pe care le găsesc interesante. – Nu, mă refer la publicitatea de pe prima pagină. Numai că acum nu mai este pe prima pagină. Aşa mă gândeam, luând un alt ziar. Dar, îţi voi arăta. Se duse spre o masă şi luă repede The Times, întoarse paginile şi i-l aduse. – Iată, priveşte: „A TREIA FATĂ pentru aparta-ment confortabil la etajul al doilea, cameră separată, încălzire centrală. Earl's Court.” „Caut a treia fată pentru a împărţi apartament. 5 guinee pe săptămână, cameră separată.” „Caut a patra fată. Regent's Park. Cameră separată.” Este modul în care locuiesc fetele acum. Mai bine decât la cămin. Fata principală închiriază un apartament mobilat şi apoi subînchiriază. A doua fată este, de obicei o prietenă. Apoi, ele găsesc o a treia fată, prin mica publicitate, dacă nu cunosc pe vreuna. Şi, aşa cum vezi, deseori, ele reuşesc să înghesuie în apartament o a patra. Prima fată ia cea mai bună cameră, a doua fată plăteşte întrucâtva mai puţin, a treia încă şi mai puţin şi este băgată într-o chichineaţă. Stabilesc între ele însele care să aibă întregul apartament pentru o noapte pe săptămână - sau aşa ceva. Asta funcţionează destul de rezonabil. – Şi unde locuieşte în Londra această fată, al cărei nume ar putea fi Norma? – Aşa cum ţi-am povestit, realmente nu cunosc nimic despre ea. – Dar ai putea afla? – O, da, presupun că ar fi destul de uşor. – Eşti sigură că n-a existat nici o discuţie, nici o menţiune despre o moarte neaşteptată. – Te referi la o moarte în Londra sau în casa Restarick? – Şi una şi la cealaltă. – Nu înţeleg aşa. Am să văd ce pot să scor-monesc. Ochii doamnei Oliver străluciră de emoţie. De acum, intra în miezul problemei. – Asta ar fi drăguţ din partea ta. – Voi telefona familiei Lorrimer. De fapt, acum ar fi momentul potrivit. Se duse la telefon. – Trebuie să mă gândesc la motive sau lucruri - poate lucruri inventate? Privi spre Poirot mai degrabă cu îndoială. – Dar, fireşte! Se înţelege! Eşti o femeie cu imaginaţie - nu vei întâmpina nici o greutate. Dar - nu prea fantastică, Pricepi? Moderaţie... Mrs. Oliver îi aruncă o privire înţelegătoare. Chemă centrala şi rugă să i se spună numărul ce-l dorea, întorcându-şi capul, şopti: – Ai un creion şi hârtie - sau un carneţel - ceva, să scrii numele sau adresele, ori locurile? Poirot deja îşi aranjase carneţelul pe genunchi şi dădu din cap aprobator, s-o liniştească. Mrs. Oliver se reîntoarse spre receptorul ce-l ţinea şi se lansă în discuţie. Poirot ascultă cu atenţie o parte a conver-saţiei telefonice. – Alo! Pot să vorbesc cu - Oh, tu eşti, Naomi? Aici e Ariadne Oliver. Oh, da, bine, a fost, mai curând, o mulţime... Oh, vrei să spui bătrânul? Nu, ştii că eu nu... Practic orb?... Am crezut că pleacă la Londra cu fetiţa străină... Da, uneori trebuie să-ţi faci griji pentru ei - dar ea pare să se descurce cu el destul de bine... Unul din lucrurile pentru care te-am sunat este să te întreb adresa fetei. Nu, fata lui Restarick, vreau să zic undeva în South Ken, nu? Sau era Knightsridge? Ei, i-am promis o carte şi am scris pe o fiţuică adresa, dar desigur, am pierdut-o, ca de obicei. Nici măcar nu pot să-mi amintesc numele ei. Este Thora sau Norma?... Da, am crezut că este Norma... Aşteaptă o clipă, să iau un creion... Da, sunt gata... Şaizeci şi şapte, Borodene Mansions... Ştiu, blocul acela mare care seamănă mai degrabă cu închisoarea Wormwood Scrubs... Da, cred că apar-tamentele sunt foarte confortabile, cu încălzire centrală şi tot... Cine sunt celelalte două fete cu care locuieşte ea?... Prietene de-ale ei?... sau de la mica publicitate?... Claudia Reece - Holland... nu e tatăl ei membru al Parlamentului? Cine este cealaltă?.. Nu, presupun că nu o cunoşti - e chiar drăguţă, bănuiesc... Cu ce se ocupă fetele? Par să fie secretare, nu?... Oh, cealaltă fată este decorator de interioare - crezi - sau se ocupă cu o galerie de artă? Nu, Naomi, desigur că nu vreau să ştiu, fireşte - doar mă întreb - ce fac toate fetele din zilele noastre? Ei bine, pentru mine este folositor să aflu, din cauza cărţilor mele - vreau să fiu la curent... Ce mi-ai povestit despre prietenul... Da, dar e unul atât de neajutorat, nu-i aşa?... Vreau să zic că fetele fac exact ceea ce le place... El arată atât de groaznic? E unul din aceiea, nebărbieriţi, murdari? Oh, ce tipi... Veste din brocart, şi păr cârlionţat - care-i atârna până la umeri - da, e atât de greu să spui dacă sunt fete sau băieţi, nu-i aşa? Da, arată uneori ca picturile lui Van Dyck, dacă sunt chipeşi... Ce-ai spus? Că Andrew Restarick pur şi simplu îl urăşte?... Da, de obicei bărbaţii fac... Mary Restarick?... Ei bine, presupun că ai avea certuri dese cu o mamă vitregă. Socotesc că ea a fost destul de mulţumită când fata şi-a găsit o slujbă la Londra. Ce crezi despre oamenii care spun astfel de lucruri?... De ce, nu puteau să afle ce se întâmplă cu ea? Cine a zis?... Da, dar ce au muşamalizat?... Oh, o doică? – A vorbit cu menajera familiei Jenners? Vrei să spui cu soţul ei? Oh, înţeleg! Doctorii n-au putut afla... Nu, dar oamenii sunt atât de răutăcioşi. Sunt de acord cu tine. Lucrurile astea sunt, de obicei, neadevărate... Gastric, da? Dar, cât de ridicol! Vrei să spui că oamenii au zis, care era numele lui - Andrew? Vrei să spui că era mai uşor cu toate acele ierburi otrăvitoare despre?.. Da, dar de ce? Vreau să zic, nu e cazul unei femei pe care el a urât-o de ani de zile – ea este cea de-a doua soţie - şi mult mai tânără decât el, şi atrăgătoare. Da, presupun că ar fi - dar, pe de altă parte, de ce să fi vrut fată străină?... Crezi că ar fi supărat-o lucrurile pe care i le-a spus Mrs. Restarick... Ea nu-i o fiinţă atractivă - Presupun că Andrew i-ar fi făcut curte - nimic serios, desigur - dat asta ar fi deranjat-o pe Mary, şi atunci ea ar fi tăbărât asupra fetei şi.... Din colţul ochiului, Mrs. Oliver băgă de seamă că Poirot îi făcea semne, desperat. – O clipă, dragă, zise Mrs. Oliver în telefon. Este brutarul. Poirot se arătă jignit: – Închide telefonul. Ea lăsă receptorul, se grăbi să traverseze camera şi-l împinse pe Poirot într-un colţişor pentru servit micul dejun. – Da? îl interpelă ea cu sufletul la gură. – Brutar?! spuse Poirot, cu dispreţ. Eu! – Ei, a trebuit să mă gândesc repede la ceva. În legătură cu ce îmi făceai semne? Ai înţeles cine era? Poirot i-o tăie scurt: – Îmi vei povesti tu imediat. Ştiu suficient. Ceea ce vreau să faci este, cu toate improvizaţiile rapide, să-mi aranjezi un pretext plauzibil ca să vizitez familia Restarick. Un vechi prieten de-al tău, care în curând va fi în vecinătatea lor. Dacă nu cumva ai putea spune... – Las' pe mine. Mă voi gândi la ceva. Să-ţi dau un nume fals? – Categoric, nu. Să încercăm, cel puţin, să con-tinuăm simplu. Mrs. Oliver dădu din cap aprobator şi se grăbi înapoi la telefonul abandonat. – Naomi? Nu pot să-mi amintesc ce discutam. De ce intervine, mereu, ceva să întrerupă tocmai când cineva s-a aşezat la o bârfă nostimă? Nici măcar nu-mi amintesc pentru ce ţi-am telefonat, ca să încep cu... Of, da, adresa acelui copil Thora - Norma, vreau să zic, şi tu mi-ai dat-o. Dar era şi altceva ce vroiam să - oh, mi-aduc aminte. Un vechi prieten de-al meu. Cel mai fascinant omuleţ. De fapt, discutam despre el, atunci, la tine. Numele lui este Hercule Poirot. El urmează să locuiască destul de aproape de Restarick şi este teribil de nerăbdător să îl cunosc pe bătrânul Sir Roderick. Ştie o mulţime de lucruri despre el şi îl admiră grozav, şi pentru o descoperire minunată de-a sa în timpul războiului - sau un lucru ştiinţific pe care l-a făcut - oricum, este foarte nerăbdător să „treacă pe la dânsul, să-i prezinte omagiile sale”, astea-s vorbele lui. Ce crezi, se aranjează? Îi vei anunţa tu? Da, el o să apară ca din senin. Spune-le să-l facă să le povestească unele istorii de spionaj minunate... El - ce? Oh! Cos-tisitoarele voastre... Da, fireşte, trebuie să pleci. La revedere. Ea aşeză înapoi receptorul în furcă şi se cufundă într-un fotoliu. – Doamne sfinte, ce obositor e. A fost totul bine? – N-a fost rău, spuse Poirot. – M-am gândit eu că ar fi mai bine să descos totul despre bătrânul nostru. Apoi, ai timp să vezi cât doreşte de mult, ceea ce presupun că şi vrei. Şi poţi să fii confuz cu privire la subiectele ştiinţifice, dacă e vorba de o femeie, iar tu poţi să-ţi imaginezi ceva mai precis decât poate, probabil, să verifice până când soseşte. Acum, vrei să afli ce-mi povestea ea? – Bârfă, bănuiesc. Despre sănătatea doamnei Restarick? – Exact. Se pare că ar avea un fel de boală misterioasă - de natură gastrică -, iar doctorii sunt în încurcătură. Ei au internat-o în spital şi i-a mers destul de bine, încât nu părea că există vreo cauză reală care să explice boala. Şi ea a venit acasă, iar boala a reînceput, şi din nou doctorii au fost în încurcătură. Atunci, oamenii au catadixit să vorbească. Totul a început de la o soră medicală iresponsabilă, şi sora acesteia a spus unui vecin, iar vecinul, care pleca zilnic la lucru, a povestit altcuiva şi, aşa, a apărut suspiciunea! Astfel, au început să zică despre bărbatul ei, că ar fi încercat s-o otrăvească. Lucruri de felul acesta oamenii spun mereu - dar, în acest caz, se părea că n-au sens. Şi apoi, Naomi şi eu ne-am întrebat despre fata au pair - nici măcar nu este exact o fată au pair, e un fel de secretară de companie pentru bătrânul..! aşa că, de fapt, nu există nici un fel de motiv pentru care să administreze buruieni otrăvitoare lui Mrs. Restarick. – Am auzit cum sugerai câte ceva. – Păi, există, de obicei, posibilitatea... – Unei morţi dorite!..., spuse Poirot, pe gânduri - dar nu comise încă!

Agatha Christie Accident     — ASCULTĂ LA MINE, e aceeaşi femeie... nu încape nici o îndoială! Căpitanul Haydock ridică ochii spre faţa crispată a prietenului său şi oftă. Ar fi dorit să-l vadă pe Evans mai puţin categoric şi triumfător. Lungile-i călătorii pe mare îl învăţaseră pe bătrînul căpitan să nu se amestece în treburile altora, care nu-l priveau pe el. Prietenul său Evans, fost inspector la Departamentul de Investigaţii Criminologice al Scotland Yard-ului, avea o filosofie de viaţă total diferită: „Să acţionezi potrivit informaţiilor primite” – aceasta fusese deviza lui la început, pe care şi-o perfecţionase, încît ajunsese să-şi găsească propriile sale informaţii. O aplicase în toate anchetele la care luase parte. Inspectorul Evans fusese un ofiţer inteligent, cu mintea limpede şi-şi meritase pe deplin avansarea. Chiar şi acum, la pensie, retras la ţară în căsuţa visurilor sale, nu-şi pierduse instinctul său profesional. — Nu uit niciodată o faţă întîlnită, repetă el cu încăpăţînare. Este doamna Anthony. Cînd mi-a vorbit de doamna Merrowdene, am ştiut imediat despre cine este vorba. Căpitanul Haydock nu se simţea în largul său. Merrowdene-ii erau vecinii săi cei mai apropiaţi după Evans. Ar fi uluitor ca tînără femeie să fie una şi-aceeaşi cu eroina unei „cause célèbre”. A trecut mult timp de-atunci. Nu se poate! — E o poveste veche, îngăimă el. — De-acum nouă ani, completă Evans cu promptitudine. De nouă ani şi trei luni. Îţi aminteşti cazul? — Foarte vag. — Anthony obişnuia să se trateze cu arsenic, aşa că femeia a fost achitată. — Şi de ce să n-o fi achitat? — Nu învinuiesc pe nimeni. Au dat un verdict absolut corect, pe baza probelor. — Atunci? Nu înţeleg ce te frămîntă. — Pe cine? Pe mine? — Mi s-a părut că ai ceva pe suflet. — Deloc. — E-o istorie veche, insistă căpitanul conciliator. Dacă vreodată, din nefericire, doamna Merrowdene a trebuit să fie judecată pentru crimă şi apoi achitată... — Achitarea rareori e considerată o nefericire, i-o întoarse Evans. — Ştii foarte bine ce vreau să zic. Şi căpitanul continuă iritat: Dacă biata femeie a fost eroina unei experienţe atît de neplăcute nu înseamnă că noi trebuie să răscolim totul din nou, nu-i aşa? Evans nu răspunse.. — Ei, haide, haide, Evans, femeia a fost nevinovată. Tu însuţi ai spus-o. — Eu? Eu n-am spus c-a fost nevinovată. Am spus doar că au achitat-o. — E-acelaşi lucru. — Nu întotdeauna. Căpitanul Haydock, care începuse să-şi golească pipa lovind-o de piciorul scaunului, întrerupse această operaţie şi se ridică în picioare cu o faţă uluită. — Aha! Deci asta-i părerea ta. Tu nu crezi că este nevinovată! — N-am spus asta. Nu prea ştiu nici eu... Anthony obişnuia să se trateze cu picături de arsenic. Soţia lui era cea care i le administra, într-o zi, din greşeală, a luat o doză prea mare. Dar din a cui greşeală? A lui sau a ei? Nimeni n-a putut spune, aşa că a fost achitată din lipsă de dovezi. Corect. Dar, totuşi... mi-ar plăcea să ştiu... Căpitanul Haydock se concentră din nou asupra pipei sale. — În orice caz, spuse el cu hotărîre, toate acestea nu ne privesc pe noi. — N-aş fi atît de sigur. — Dar, bine... — O clipă. Îţi aminteşti? Aseară am fost in laboratorul lui Merrowdene?  — Da. Ne-a vorbit de testul Marsh[1] cu privire la arsenic. Spunea că tu ar trebui să ştii tot despre asta... că e domeniul tău... chiar a şi chicotit. Niciodată n-ar fi spus acestea dacă s-ar fi gîndit un moment. Evans îl întrerupse. — Crezi că ar fi tăcut dac-ar fi ştiut? Sînt căsătoriţi de şase ani, parcă aşa ai spus. Fac prinsoare că habar nu are că soţia lui este celebra doamnă Anthony. — Şi poţi fi sigur că nu eu voi fi acela de la care o va afla, spuse căpitanul Haydock înţepat. Evans nu-i dădu nici o atenţie. — Dar continuă. După testul Marsh, Merrowdene a încălzit o substanţă într-o eprubetă. Reziduurile metalice obţinute le-a dizolvat în apă şi le-a precipitat adăugind nitrat de argint. Este testul specific cloraţilor. O experienţă simplă dar, întîmplător, am reuşit să citesc următoarele cuvinte dintr-o carte aflată deschisă pe masă. „H2SO4 descompune cloraţii producînd Cl2O4. Provoacă o explozie violentă prin încălzire şi de aceea trebuie păstrată la temperaturi joase şi folosită în cantitate mică”. Haydock îşi privi prietenul cu uimire. — Şi ce-i cu asta? — Uite! În meseria noastră folosim şi noi teste pentru crime, în felul nostru. Adunăm fapte, le gîndim, analizăm ce a rămas după ce am îndepărtat erorile de judecată sau mărturiile false. Dar există şi un alt fel de test, sigur şi destul de... periculos. Un criminal rareori se opreşte la o singură crimă. Dă-i timp, cîmp liber de acţiune şi va comite o nouă crimă. Arestezi un bărbat. Şi-a omorît sau nu şi-a omorît soţia? Probele lipsesc, îi cercetăm trecutul. Dacă a fost căsătorit de mai multe ori şi de fiecare dată şi-a pierdut soţia într-un mod... mai puţin obişnuit, atunci... Înţelegi! E o certitudine morală. Din acel moment poţi să începi să cauţi probe. — Bine. Şi? — Ajung la subiect. E foarte bine dacă suspectul are un trecut pe care să-l cercetezi. Dar să presupunem că îl prinzi pe ucigaş la prima lui crimă. Testul nostru nu mai e valabil. Să admitem că suspectul achitat îşi reface viaţa sub un alt nume. Va repeta el oare crima sau nu? — Dar asta e o idee groaznică. — Şi-atunci continui să crezi că lucrurile acestea nu ne privesc? — Da. N-ai nici un motiv să pui la îndoială inocenţa doamnei Merrowdene. Fostul inspector tăcu un moment, apoi continuă rar: — Ţi-am mai spus că n-am găsit nimic suspect în trecutul ei. Nu este întru totul adevărat. A avut un tată vitreg. La optsprezece ani s-a îndrăgostit. Tatăl vitreg s-a folosit de autoritatea sa ca să împiedice o eventuală căsătorie cu acest tînăr. În cursul unei plimbări cu amintitul tată vitreg, acesta s-a apropiat cam mult de marginea unei faleze abrupte. Terenul i-a cedat sub picioare... a căzut şi a murit. — Doar nu te gîndeşti că... — A fost un accident. Otrăvirea lui Anthony a fost şi ea un accident. Nu s-ar fi ajuns niciodată la judecată în acest caz dacă n-ar fi ieşit la iveală că exista un alt bărbat care a dispărut, în paranteză fie spus, nemulţumit, pare-se de verdictul juriului. Ascultă-mă pe mine, Haydock, unde apare femeia asta, mă tem de un alt... accident. Bătrînul căpitan ridică din umeri. — Mă-ntreb cum l-ai putea împiedica. — Şi eu mă-ntreb, spuse Evans fără entuziasm. — În locul tău aş lăsa-o baltă, zise căpitanul Haydock. Nu iese nimic bun cînd te amesteci în treburile altora. Sfatul îi displăcu ex-inspectorului care avea o fire răbdătoare, dar tenace. Îşi luă rămas bun de la prietenul său şi se reîntoarse în sat, gîndindu-se la o acţiune încununată de succes. Intrînd la oficiul poştal să cumpere nişte timbre, se izbi, din greşeală, tocmai de subiectul preocupărilor sale, George Merrowdene. Fostul profesor de chimie era un omuleţ cu un aer visător, amabil şi blînd, dar complet distrat. Îl recunoscu pe Evans, îl salută cu căldură şi se aplecă să adune scrisorile pe care le scăpase din mînă. Evans fu mai rapid, le adună şi i le dădu cerîndu-şi scuze. O privire fugară pe antetul unuia din plicuri fu suficientă să-i reînvie îndoielile. Era de la o binecunoscută firmă de asigurări. Se hotărî pe loc. Amabilul George Merrowdene se trezi mergînd pe stradă în compania poliţistului, vorbindu-i despre asigurarea pe viaţă pe care tocmai a contractat-o în favoarea soţiei sale. Care era părerea lui Evans despre această companie de asigurări? — Am făcut cîteva amplasamente nu prea reuşite, mărturisi profesorul, şi am avut cîteva pierderi destul de grele, iar dacă mi s-ar întîmplă o nenorocire, soţia mea s-ar trezi într-o situaţie dificilă. Această asigurare, însă, rezolvă problema. — Ea nu s-a împotrivit acestei idei? întrebă Evans cu un ton neutru. Unele femei au scrupule, un fel de teamă superstiţioasă. — Oo! Margaret e foarte practică, surise Merrowdene. Nu-i deloc o femeie superstiţioasă. Şi, de fapt, a fost ideea ei, dacă-mi aduc bine aminte. Nu-i place să mă vadă îngrijorat. Evans aflase ce dorea. Se despărţi de celălalt şi buzele sale schiţară un zîmbet nemulţumit. Ce coincidenţă: domnul Anthony contractase şi el o asigurare de viaţă în favoarea soţiei cu cîteva săptămîni înainte de a muri. Obişnuit să creadă în instinctele sale, era sigur că nici de astă-dată nu se înşela. Dar ce să facă? Nu rîvnea să prindă un criminal după ce săvîrşise fapta. Voia doar să prevină crima. Ceea ce era un lucru diferit şi mult mai dificil. Rămase gînditor în tot restul zilei. În parcul castelului se desfăşura sărbătoarea Ligii Primrose. Evans se îndreptă într-acolo. Se amuză, cheltuind cîteva monede, să ghicească greutatea unui porc, să tragă la ţintă, dar faţa lui continuă să păstreze o expresie absentă şi concentrată. Îşi permise chiar să sacrifice o jumătate de coroană la Zara, ghicitoarea în globul de cristal. Nu putu să nu surîdă amintindu-şi cît îi dăduseră de lucru, odinioară, aceste ghicitori. Nu prea dădu atenţie la ceea ce-i spunea Zara pînă ce nu-l frapă un cu vînt. — Foarte, foarte curînd, te vei angaja într-o chestiune de viaţă sau de moarte... de viaţă sau de moarte pentru o persoană. — Cum? Ce? întrebă el brusc. — Aveţi de luat o hotărîre. Fiţi prudent, foarte prudent... Cea mai mică greşeală..., cel mai mic pas greşit... — Şi? Şi? Ghicitoarea se cutremură. Şi asta făcea parte din scenariu. Evans o ştia, dar totuşi fu impresionat. — Aveţi grijă. Să nu faceţi vreo greşeală. Altminteri, văd o urmare clară: moartea! Straniu! Al dracului de straniu! — Dacă greşesc, cineva o să moară? Asta vrei să spui? — Da, domnule. — În cazul acesta, zise Evans ridicîndu-se şi dîndu-i jumătatea de coroană, nu trebuie să fac nici o greşeală, nu-i aşa? Se îndreptă spre ieşirea din cort. Uşor de spus, mai greu de făcut. O viaţă depindea de el. Să caute ajutor? La cine? Inutil să conteze pe prietenul său Haydock, căruia-i putea zări silueta puţin mai departe. „Asta nu ne priveşte”, era deviza lui Haydock şi asta nu-l ajuta la nimic. Haydock stătea de vorbă cu o femeie. Recunoscu, în femeia care tocmai îşi lua rămas bun de la bătrînul marinar, pe doamna Merrowdene. Fostul poliţist se îndreptă spre ea. Era o femeie drăguţă, avea o frunte înaltă, ochi frumoşi căprui şi. o expresie liniştită. Avea o coafură ce-i accentua aerul de madonă. Vocea îi era gravă, puţin adormită. Îi surîse lui Evans cu amabilitate. — Mi s-a părut că v-am recunoscut, doamnă Anthony, adică doamnă Merrowdene, zise el spionînd-o. El se prefăcu intenţionat că-i greşi numele. Ea făcu ochii mari, iar respiraţia i se acceleră puţin, dar continuă să-l privească cu fermitate şi mîndrie. — Îmi caut soţul, îi spuse. L-aţi văzut cumva? — Da, acum un moment. A luat-o într-acolo. Porniră să-l caute, sporovăind liniştit şi plăcut. Inspectorul fu cuprins de admiraţie. Ce femeie! Cîtă siguranţă! Cîtă stăpînire de sine! Remarcabilă, dar periculoasă – de asta era sigur. Era mulţumit de felul în care abordase subiectul, dar nu se simţea în largul său. Îi dăduse să înţeleagă că o recunoscuse. Aceasta o punea deja în gardă. Nu va încerca să acţioneze în grabă. Mai rămînea Merrowdene. Cum să-l prevină? Îl găsiră contemplînd cu un aer visător o păpuşă de porţelan pe care tocmai o cîştigase la tombolă. Soţia lui îi propuse să se întoarcă acasă. Acceptă imediat. — N-aţi vrea să serviţi cu noi o ceaşcă de ceai? se adresă lui Evans tînără femeie. Sesiză o nuanţă de provocare în vocea ei. — Cu cea mai mare plăcere. Porniră împreună discutînd despre lucruri mărunte. Soarele strălucea, sufla o briză uşoară, totul era atît de plăcut, atît de firesc. — Servitoarea a rămas la serbare, anunţă doamna Merrowdene în timp ce intra în casă. Se duse în camera ei, îşi scoase pălăria, se aranjă puţin şi reveni ca să pregătească ceaiul. Aprinse o mică lampă de argint sub ceainic, apoi luă trei mici boluri şi tot atîtea farfurioare de pe o etajeră. — Avem un ceai chinezesc veritabil. Noi îl bem întotdeauna după moda chinezească, din boluri şi nu din ceşti. Se opri să examineze fundul unuia din boluri şi scoase o exclamaţie de îngrijorare: — George! Să-ţi fie ruşine! Iar ai folosit bolurile astea. — Sînt dezolat, draga mea, răspunse profesorul cu un aer vinovat. Sînt atît de practice. Cele pe care le-am comandat pentru mine încă n-au sosit. — Într-o bună zi ne vei otrăvi pe toţi, îi replică soţia sa cu un rîs sec. Mary le găseşte în laborator şi le pune la loc pe etajeră fără să se mai obosească să le spele. Mai zilele trecute ai folosit unul pentru cianură de potasiu. Zău, George, nu crezi că exagerezi? E înspăimîntător de periculos. Merrowdene o privi puţin iritat. — Am mai spus că Mary nu are ce să caute în laboratorul meu. I-am interzis să se atingă de cel mai mic obiect. — Dar uneori ne luăm ceaiul şi acolo. De unde să ştie biata Mary care sînt bolurile din care am băut? Profesorul ieşi din cameră bombănind. Surîzătoare, soţia lui turnă apa clocotită peste frunzele de ceai şi stinse lampa. Stupefiat, Evans crezu că ghiceşte planul. Doamna Merrowdene pregătea un nou accident? Îşi aranja un nou alibi? Voia să-l pună pe el în situaţia de a depune mărturie în favoarea ei dacă s-ar întîmplă ceva? Stupid din partea ei, mai ales că... Brusc îşi reţinu respiraţia. Turnase ceai în cele trei boluri. Puse unul în faţa lui, un altul înaintea ei şi un al treilea pe o măsuţă, alături de fotoliul favorit al soţului. Avea un surîs straniu pe buze. Acum ştia. Era o femeie remarcabilă, dar periculoasă. Aşa pe neaşteptate, fără nici o pregătire prealabilă, totul se va intimpla în această după-amiază. Iar el va fi martor. Atîta îndrăzneală din partea ei îi tăiase respiraţia. Era de o abilitate diabolică, în gînd şi acţiune. El n-ar putea dovedi nimic. Totul se întîmplă atît de rapid. Respiră adînc şi se aplecă înainte peste măsuţă. — Doamnă, eu sînt un om capricios. Îmi acordaţi o favoare? Îl privi cu un aer intrigat, dar fără suspiciune. El se ridică, luă bolul din faţa ei şi-l schimbă cu cel al soţului. — Vreau să beţi de-aici. Privirile li se încrucişară. Nu clipi din ochi, dar păli. Întinse mîna şi ridică bolul. El îşi ţinu respiraţia. Comisese oare o greşeală? Ea duse bolul la gură, dar în ultimul moment tresări, se aplecă şi goli recipientul într-un vas unde creştea o ferigă. Se îndreptă si-l privi sfidător. Evans suspină uşurat. — Ei, bine, îi spuse ea cu o voce uşor batjocoritoare. El i se adresă sobru şi calm: — Sînteţi foarte inteligentă, doamnă. Cred că m-aţi înţeles. Nu trebuie să se mai întîmple. Înţelegeţi la ce mă refer, nu? — Da, răspunse ea cu un ton neutru. Evans dădu din cap satisfăcut. Era destul de isteaţă şi nu voia să ajungă la spînzurătoare. — Atunci vă doresc o viaţă lungă amîndurora. Duse bolul la buze, bău şi brusc faţa i se schimonosi într-un mod groaznic. Încercă să se ridice, să strige. Trupul i se înţepeni, faţa îi deveni stacojie. Se prăbuşi în scaun contorsionat de durere. Doamna Merrowdene se aplecă spre el cu un mic surîs în colţul gurii: — Aţi comis o greşeală, spuse cu gingăşie. Aţi crezut că vreau să-l omor pe George. Ce tîmpenie! Rămase o vreme cu privirea aţintită asupra mortului. Era a treia persoană care încercase s-o despartă de omul pe care-l iubea. Faţa i se însenină. Semăna mai mult ca niciodată cu o madonă. Apoi începu să strige: — George, George, vino repede! Un accident groaznic. Sărmanul domn Evans...     [1] Este un test delicat cu arsenic, folosit în investigaţiile asupra crimelor.    

Prolog Era ora 2 în după‑amiaza de 7 mai 1915. „Lusitania” fusese izbită de două torpile succesive şi începuse să se scufunde repede, în timp ce bărcile erau lansate la apă cu cea mai mare viteză. Femeile şi copiii, aliniaţi, aşteptau să le vină rândul. Unele se mai agăţau cu disperare de soţii sau de taţii lor; altele îşi ţineau copiii strâns la piept. O fată stătea singură, uşor retrasă faţă de ceilalţi. Era foarte tânără, nu avea mai mult de optsprezece ani. Nu părea speriată, iar ochii ei gravi, neclintiţi, priveau drept înainte. – Scuză‑mă, te rog. Glasul bărbătesc de lângă ea o făcu să tresară şi să se întoarcă. Îl văzuse nu o dată pe cel ce i se adresase printre pasagerii de la clasa întâi. Valul de mister care îl înconjura îi aprinsese imaginaţia. Nu vorbea cu nimeni. Dacă cineva i se adresa, îi tăia imediat intenţia unei conversaţii. În plus, avea un fel nervos de a privi peste umăr, o privire iute, bănuitoare. Observă că acum era foarte agitat. Pe frunte îi străluceau broboane de sudoare. Era clar că se afla sub imperiul unei spaime puternice. Şi cu toate astea, fetei nu i se păru deloc că era genul de om care să se teamă de moarte! – Da? Ochii ei serioşi se opriră întrebători asupra lui. Bărbatul o privea cu un soi de ezitare disperată. – Trebuie! îşi şopti el sieşi. Da... e singura cale. Apoi, tare, rosti brusc: Eşti americană? – Da. – Patrioată? Fata se înroşi. – N-ai dreptul să mă‑ntrebi aşa ceva! Bine‑nţeles că sunt! – Nu te supăra. N-ai face‑o dacă ai cunoaşte care este miza. Dar trebuie să am încredere în cineva... iar acel cineva trebuie să fie o femeie. – De ce? – Din cauza acestui „mai întâi femeile şi copiii”. Privi în jur şi coborî glasul. Am la mine nişte hârtii, documente de‑o importanţă vitală. Ele pot schimba complet situaţia pentru aliaţi, în acest război. Aceste hârtii trebuie salvate! Dumneata ai mai multe şanse decât mine. Vrei să le iei? Fata întinse mâna. – Aşteaptă... trebuie să te previn. Poate fi riscant... dacă am fost urmărit. Personal, nu cred că am fost, dar nu poţi şti niciodată. Dacă am fost, va fi primejdios. Te ţin nervii ca să treci prin aşa ceva? Fata zâmbi. – Am să mă descurc foarte bine. Şi sunt cu adevărat mândră că am fost eu cea aleasă! Ce trebuie să fac după aceea cu ele? – Urmăreşte ziarele! Am să dau un anunţ în „Times”, care să înceapă cu: „Tovarăş de echipaj...” Dacă după trei zile nu apare nimic... ei bine, vei şti că am dispărut. Atunci vei duce pachetul la Ambasada americană şi i‑l vei înmâna personal ambasadorului. E limpede? – Foarte limpede. – Atunci, fi gata... Îţi voi spune la revedere. Îi luă mâna. La revedere. Succes, spuse cu glas tare. Mâna fetei se strânse pe pachetul impermeabil ce stătuse ascuns în palma lui. „Lusitania” se înclină şi mai tare la tribord. Ca răspuns la o comandă rapidă, fata înaintă şi îşi ocupă locul în barcă.   Capitolul I. „Tinerii Aventurieri Ltd.” – Tommy, bătrâne! – Tuppence, băbuţo! Cei doi tineri se salutară cu căldură, blocând pe moment ieşirea staţiei de metrou Dover Street. Adjectivul „bătrân” era lipsit de semnificaţie. Vârstele lor, adunate, cu siguranţă n‑ar fi depăşit patruzeci şi cinci de ani. – Nu te‑am văzut de secole, continuă băiatul. Unde ai dispărut? Hai să‑nfulecăm un corn. Aici cam incomodăm... blocând calea, aşa cum am făcut‑o. Să ieşim. Fata acceptă şi o porniră pe Dover Street, în jos, către Piccadilly. – Şi‑acum, unde mergem? întrebă Tommy. Abia simţita nelinişte din glasul lui nu scăpă auzului fin al domnişoarei Prudence Cowley, numită în cercul intim al prietenilor, din motive necunoscute, „Tuppence”. Fata ţinti în plin. – Eşti lefter, Tommy! – Da, de unde! răspunse Tommy, neconvingător. Mă joc cu banii. – De când te ştiu ai fost un mincinos dezgustător, spuse Tuppence cu severitate. Aşa ai convins‑o pe sora Greenbank că medicul ţi‑a prescris să bei bere ca tonic, însă a uitat să o scrie în fişă. Îţi aminteşti? Tommy chicoti. – Ba bine că nu! Ce s‑a mai înfuriat mâţa bătrână când a aflat! De fapt, nu era chiar rea, mama Greenbank! Dragul spital... presupun că‑i la pământ, ca de altfel totul, nu? Te‑au demobilizat? Tuppence oftă. – Da. Şi pe tine? Tommy confirmă. – Acum două luni. – Economii? tatonă Tuppence. – S-au topit. – Oh, Tommy! – Nu, băbuţo, nu i‑am risipit pe plăceri. N-am avut eu norocul ăsta! Costul vieţii... în ziua de azi o duci târâş‑grăpiş, ţi‑o spun eu dacă nu ştii... – Dragul meu copil, îl întrerupse Tuppence, nu există nimic legat de costul vieţii, pe care să nu‑l ştiu. Uite, am ajuns la „Lyons”, vom plăti nemţeşte, fiecare partea lui. Asta e! Şi Tuppence începu să urce scările. Localul era plin, iar ei căutau din ochi o masă liberă, în timp ce prindeau din zbor frânturi de conversaţii. – ”Şi, să ştii, ea a început să plângă, când i‑am spus că nu‑i rămânea nici apartamentul...” "A fost pur şi simplu un chilipir, dragul meu. Exact ca aceea adusă de Mabel Lewis de la Paris...” – Ciudate chestii poţi auzi, şopti Tommy. Azi am trecut pe lângă doi tipi care vorbeau despre o oarecare Jane Finn. Îţi spune ceva numele ăsta? Dar chiar în acel moment, două doamne în vârstă se ridicară şi îşi luară pachetele, iar Tuppence se strecură cu abilitate într‑unul din scaunele rămase libere. Tommy comandă ceai şi cornuri, Tuppence ceai şi pâine cu unt. – Şi ai grijă ca ceaiul să fie adus în ceşti separate, adăugă ea, severă. Tommy stătea în faţa ei. Capul lui aproape pleşuv înfăţişa privirii un smoc de păr roşu şi lucios, pieptănat cu măiestrie spre spate. Chipul său era încântător de urât... nu se putea descrie, totuşi, era fără nici o îndoială chipul unui gentleman şi al unui sportiv. Costumul său maro era bine croit, dar uzat în ultimul grad. Aşa cum stăteau, formau un cuplu extrem de modern. Tuppence nu era nicidecum o frumuseţe, dar existau o anume distincţie şi un anumit farmec pe faţa sa spiritualizată, cu bărbia hotărâtă şi lată, cu ochii cenuşii, mult depărtaţi, care priveau vag de sub sprâncenele negre şi drepte. Purta o mică tocă de un verde deschis peste părul negru, tuns scurt, iar fusta ei extrem de scurtă pentru acele timpuri, şi destul de ponosită, lăsa să se vadă nişte glezne de‑o fineţe ieşită din comun. Încerca din răsputeri să pară elegantă. Într‑un târziu sosi şi ceaiul şi Tuppence, revenindu‑şi dintr‑o scurtă meditaţie, îl turnă în ceşti. – Şi‑acum să ne întoarcem la ale noastre, zise Tommy rupând o bucată mare de corn. Dacă‑ţi aduci aminte, nu ne‑am mai văzut de atunci, din spital, în 1916. – Foarte corect. Tuppence se servi generos cu pâine şi unt. Biografia prescurtată a domnişoarei Prudence Cowley, a cincea fiică a arhidiaconului Cowley din Little Missendell, Suffolk. Domnişoara Cowley a renunţat la deliciile (şi sclavia) din casa părintească şi, pe la începutul războiului, a venit la Londra, unde s‑a angajat la un spital militar. Prima lună: Spălat zilnic şase sute patruzeci şi opt de farfurii. Luna a doua: Promovată la ştersul farfuriilor sus amintite. Luna a treia: Promovată la curăţatul cartofilor. Luna a patra: Promovată la tăierea pâinii şi a untului. Luna a cincea: Promovată un etaj mai sus, ca femeie de serviciu cu şomoiog şi găleată. Luna a şasea: Promovată să servească la masă. Luna a şaptea: Aspectul plăcut şi bunele maniere erau atât de izbitoare încât a fost promovată să servească la masa sorelor medicale. Luna a opta: Un mic hop în carieră. Sora Bond a mâncat oul sorei Westhaven! Scandal mare! Principala vinovată: femeia care servea. Neatenţia într‑o problemă atât de importantă nu putea trece nepedepsită. Înapoi la şomoiog şi găleată! Ce retrogradare! Lunar a noua: Promovată la mătură, în secţie, unde îl descoperă în persoana locotenentului Thomas Beresford (salut, Tommy!) pe un prieten din copilărie pe care nu‑l mai văzuse de cinci ani bătuţi pe muchie. Întâlnirea a fost mişcătoare! Luna a zecea: Admonestată de sora şefă de a fi la cinema în compania unuia dintre pacienţi, mai sus menţionatul locotenent Thomas Beresford! Lunile a unsprezecea şi a douăsprezecea: îndatoririle de servitoare îndeplinite cu deplin succes. La sfârşitul anului părăseşte spitalul în culmea gloriei. Mai departe, domnişoara Cowley a condus pe rând o dubă, un camion, şi un general. Ultimul a fost cel mai plăcut. Era un general destul de tânăr! – Şi ce vezi rău în asta? întrebă Tommy. Ai cărat în modul cel mai plicticos cu putinţă o caschetă alămită de la Ministerul de război la Savoy şi de la Savoy la Ministerul de război! – Am uitat cum îl chema, recunoscu Tuppence. Pe scurt, ăsta a fost, într‑un fel, apogeul carierei mele. După aceea am intrat la un birou guvernamental. Am luat parte la câteva recepţii foarte drăguţe. Intenţionasem să mă fac ţărancă, poştăriţă sau şofer pe autobuz, pentru a‑mi întregi cariera... dar a intervenit armistiţiul! M-am agăţat de biroul acela cu toate puterile câteva luni bune, dar, până la urmă, tot m‑au pus pe liber. De atunci tot caut o slujbă. Şi acum... e rândul tău. – În ce mă priveşte, n‑am progresat atât de mult, rosti cu regret Tommy, şi nici atât de divers. După cum ştii, am plecat din nou în Franţa. Apoi m‑au trimis în Mesopotamia, unde am fost rănit a doua oară şi am ajuns într‑un spital de pe acolo. Pe urmă, m‑am priponit în Egipt, până s‑a declarat armistiţiul. Mi-am mai pocnit călcâiele o vreme pe‑acolo, iar pe urmă, după cum ţi‑am spus, am fost demobilizat. De zece luni lungi şi amărâte vânez o slujbă. Nu există slujbe! Şi chiar de‑ar exista, nu mi le‑ar da ei mie. Sunt eu bun la ceva? Ce ştiu eu despre afaceri? Nimic. Tuppence dădu din cap cu tristeţe. – Dar în colonii? întrebă ea. Tommy scutură din cap. – Nu mi‑ar plăcea în colonii... sunt absolut convins că nici lor de mine! – Rude bogate? Tommy scutură iar din cap. – Oh, Tommy, nici măcar vreo soră înstărită de‑a bunicii? – Am un unchi bătrân care‑i cât de cât pricopsit, dar ăsta nu merge. – De ce? – Pentru că a vrut să mă adopte cândva. Am refuzat. – Parcă am auzit ceva despre asta, rosti încet Tuppence. L-ai refuzat din cauza mamei tale. Tommy se înroşi. – Da, ar fi fost o chestie groaznică. Cum ştii, eu eram totul pentru ea. Individul o ura... vroia să mă ia de lângă ea. Numai aşa, de‑al dracului. – Mama ta a murit, nu? întrebă Tuppence cu blândeţe. Tommy confirmă. Ochii mari ai lui Tuppence păreau înceţoşaţi. – Eşti un tip de treabă, Tommy. Am ştiut‑o dintotdeauna. – Aiurea! rosti repezit tânărul. În fine, asta e situaţia mea. Sunt în pragul disperării. – Şi eu la fel. Am făcut tot ce mi‑a stat în puteri. Am întrebat în stânga şi‑n dreapta. Am răspuns la anunţuri. Am încercat orice metodă aducătoare de noroc. M-am restrâns, şi am economisit, şi m‑am zgârcit. Dar, nu‑i bine. O să trebuiască să mă întorc acasă! – Şi nu vrei? – Bine‑nţeles că nu vreau! La ce bun să fii sentimental? Tata e un scump... ţin foarte mult la el... dar, n‑ai idee cât îl supăr! El are concepţiile vechii şi fermecătoarei epoci victoriene pentru care fustele scurte şi fumatul sunt imorale. Îţi imaginezi ce pacoste reprezint eu pentru el. Abia a oftat uşurat că războiul m‑a luat de acolo. Vezi tu, suntem şapte acasă. E groaznic! Toată munca din gospodărie, plus reuniunile mamei. Întotdeauna mi‑a plăcut schimbarea. Nu vreau să mă întorc acasă, dar... oh, Tommy, ce altceva îmi rămâne de făcut? Tommy dădu cu tristeţe din cap. Urmă o lungă tăcere, apoi, Tuppence izbucni: – Bani, bani, bani! Mă gândesc la bani dimineaţa, la prânz şi seara! Pot spune, că am ajuns o obsedată, dar asta e! – Mersi la fel, aprobă din toată inima Tommy. – M-am gândit la toate metodele posibile de a‑i obţine, continuă Tuppence. Sunt doar trei. Să‑ţi fie lăsaţi, să te măriţi cu ei, sau să‑i faci. Prima cade. N-am nici o rudă bătrână bogată. Cele câteva pe care le am se află în aziluri pentru aristocraţi scăpătaţi. Mereu am ajutat doamne bătrâne să treacă strada, domnilor în vârstă le‑am ridicat pachetele, în speranţa că doar s‑o dovedi vreunul un milionar excentric. Însă nici unul nu m‑a întrebat măcar cum mă cheamă... iar cei mai mulţi n‑au spus nici „mulţumesc”. Urmă o pauză. – Desigur că măritişul ar fi cea mai bună şansă pentru mine, reluă Tuppence. De mică mi‑am pus în gând să mă mărit cu banii. Orice fată cu cap ar face‑o! Nu sunt o sentimentală, ştii doar. Se opri. Ei, hai, nu poţi spune că‑s sentimentală, adăugă ea tăios. – Categoric, nu, admise rapid Tommy. Tu şi sentimentalismul n‑aveţi nimic în comun. – Nu sună prea politicos, replică Tuppence. În fine, asta e! Sunt pregătită şi dispusă... numai că n‑am întâlnit încă un om bogat! Toţi băieţii pe care‑i cunosc sunt aproape tot atât de pârliţi ca şi mine. – Dar generalul? – Din câte ştiu, pe timp de pace ţine un magazin de biciclete, explică Tuppence. Nu, asta nu! Tu, însă, te‑ai putea însura cu o fată bogată. – Sunt şi eu la fel ea tine. Nu cunosc nici una. – Asta nu‑i o problemă. Oricând ai putea cunoaşte una. Pe când eu, dacă văd un bărbat în palton de blană ieşind de la Ritz, nu pot să tabăr asupra lui şi să‑i spun: „Ascultă, eşti bogat. Aş vrea să te cunosc.” – Vrei să spui că eu aş putea face asta cu o doamnă îmbrăcată la fel? – Nu fi prost. O calci pe picior, sau îi ridici batista, sau ceva de genul ăsta. Dacă îşi va da seama că vrei s‑o cunoşti, va fi flatată şi o va duce ea cumva la capăt în locul tău. – Îmi supraestimezi farmecul masculin, murmură Tommy. – Pe de altă parte, continuă Tuppence, milionarul meu va duce, probabil, o viaţă riscantă. Nu, căsătoria e plină de neprevăzut. Rămâne... să faci bani! – Am încercat şi‑am dat chix, îi reaminti Tommy. – Da, am încercat toate metodele ortodoxe. Să presupunem că le încercăm şi pe cele neortodoxe. Tommy, hai să fim aventurieri! – Hai! răspunse vesel Tommy. Cu ce începem? – Aici e greutatea. Dacă ne‑am putea face cunoscuţi, oamenii ne-ar angaja să comitem crime pentru ei. – Spendid! Mai ales că vine din partea unei fiice de preot! – Vinovaţii morali ar fi ei, preciză Tuppence. Trebuie să recunoşti că‑i o diferenţă între a fura din proprie iniţiativă un colier de diamante şi a fi plătit s‑o faci. – Dacă te prind, nu mai e nici o diferenţă. – Poate că nu. Dar n‑au să mă prindă. Sunt prea deşteaptă. – Modestia a fost dintotdeauna punctul tău forte, remarcă Tommy. – Lasă ironia. Ascultă, Tommy, vrei să fim parteneri de afaceri, să formăm o asociaţie? – O asociaţie de furat coliere de diamante? – A fost doar un exemplu. Hai să întemeiem... cum îi spune în registru? – Nu ştiu. N-am avut niciodată. – Eu am, însă mereu le încurc, trec creditele la rubrica debitelor şi invers, încât m‑au concediat. Oh, ştiu... „joint venture”. Îmi sună atât de romantic, parcă ar veni de pe vremuri. Denumirea asta are ceva elisabetan în ea... te face să te gândeşti la... galioane şi dubloni. Un joint venture! – Sub titlul de „Tinerii Aventurieri Ltd.”? Asta‑i ideea ta, Tuppence? – N-ai decât să râzi, dar eu simt că poate ieşi ceva de aici. – Şi cum propui să intrăm în legătură cu prezumptivii noştri solicitanţi? – Prin anunţuri, replică prompt Tuppence. Ai o bucăţică de hârtie şi un creion? De regulă, bărbaţii au aşa ceva, cum avem noi agrafe şi pudrieră. Tommy îi întinse un carnet de notiţe verde, cam ponosit, şi Tuppence începu să scrie cu râvnă. – Să începem: „Tânăr ofiţer, rănit de două ori în război...” – Asta categoric, nu! – Of, bine, băiete dragă. Însă eu te asigur că asemenea lucruri ar merge la inima unei fete bătrâne şi te‑ar putea adopta şi nu va mai fi nevoie să fii un tânăr aventurier. – Nu vreau să fiu adoptat. – Am uitat că ai o prejudecată în privinţa asta. N-am făcut decât să te înfurii! Însă ziarele sunt pline ochi cu chestii de genul ăsta. Ia, ascultă... cum îţi sună asta: „Doi tineri aventurieri îşi oferă serviciile. Dispuşi să facă orice, să meargă oriunde. Plata trebuie să fie bună.” (Trebuie să lămurim lucrul ăsta de la început.) Mai putem adăuga: „Nu refuzăm nici o ofertă rezonabilă”... precum locuinţele, sau mobila. – Aş zice că orice ofertă am primi ca răspuns la anunţul ăsta ar trebui să fie una nerezonabilă! – Tommy! Eşti un geniu! Asta chiar că‑i nemaipomenită! „Nu refuzăm nici o ofertă nerezonabilă... dacă se plăteşte bine.” Cum ţi se pare? – N-aş menţiona din nou plata. Prea sună a interes. – Nici nu sună pe cât e! Dar, poate că ai dreptate. Uite, scriem aşa: „Doi tineri aventurieri îşi oferă serviciile. Dispuşi să facă orice, să meargă oriunde. Plata trebuie să fie bună. Nu refuzăm nici o ofertă nerezonabilă.” Ce impresie ţi‑ar face dacă ai citi anunţul ăsta? – Mi‑aş zice, fie că e o păcăleală, fie că e scrisă de un lunatic. – Nu e nici pe jumătate demenţial ca ceva pe care l‑am citit azi‑dimineaţă şi care începea cu „Petunie” şi iscălea „Cel mai bun băiat”. Rupse foaia şi i‑o întinse lui Tommy. Uite‑o. Cred că în „Times”. Răspuns la cutia poştală etc. Bănuiesc că o să coste cam cinci şilingi. Uite o jumătate de coroană, partea mea. Tommy împături gânditor hârtia. Faţa sa devenea tot mai roşie. – Chiar să încercăm asta? spuse, în cele din urmă. S-o facem, Tuppence. Doar ca să ne distrăm? – Tommy, eşti un tip grozav! Ştiam eu că ai să fii! Hai să bem pentru succes. Turnă câteva picături de ceai rece în ceşti. „Pentru asociaţia noastră şi pentru prosperitatea ei!” – Pentru „Tinerii Aventurieri Ltd.”, răspunse Tommy. Puseră ceştile pe masă şi râseră cam neconvingător. Tuppence se ridică. – Trebuie să mă întorc în apartamentul meu imperial de la hotel. – Poate că e timpul să mă îndrept şi eu spre Ritz, aprobă Tommy cu un zâmbet şugubăţ. Când ne întâlnim? Şi unde? – Mâine la douăsprezece. Staţia de metrou Piccadilly. Îţi convine? – Dispun cum vreau de timpul meu, deci sunt liber, rosti domnul Beresford cu măreţie. – Deci, pe mâine. – La revedere, băbuţo. Cei doi tineri o luară în direcţii opuse. Hotelul lui Tuppence era situat în ceea ce, cu bunăvoinţă, se numea Southern Belgravia. Din motive de economie nu luă un taxi. Traversase jumătate din St. Jame's Park, când o voce bărbătească din spate o făcu să tresară. – Scuză‑mă, spuse bărbatul. Aş putea să‑ţi răpesc un minut? Capitolul II. Oferta domnului Whittington Tuppence se întoarse cu repeziciune, dar cuvintele care‑i stăteau pe limbă rămaseră nerostite, căci înfăţişarea bărbatului, ca şi manierele lui nu aveau nimic comun cu ceea ce gândise ea în primul moment. Ca şi cum ar fi ghicit, îi zise repede: – Te asigur că nu intenţionez să fiu lipsit de respect. Tuppence îl crezu. Deşi instinctiv omul îi stârni antipatie şi neîncredere, era înclinată să‑l absolve de bănuiala de a fi vrut s‑o acosteze pur şi simplu. Era un bărbat solid, proaspăt ras, cu maxilarul puternic. Avea ochii mici şi vicleni, care nu îi susţinură fără să clipească privirea dreaptă. – Ei bine, ce e? întrebă ea. Bărbatul zâmbi. – Am auzit din întâmplare discuţia dumitale cu tânărul domn, la localul Lyons. – Şi ce‑i cu asta? – Nimic... afară de faptul că ţi‑aş putea fi de folos. Un alt gând îi trecu prin minte lui Tuppence. – M-aţi urmărit până aici? – Mi‑am luat libertatea asta. – Şi în ce fel credeţi că mi‑aţi putea fi de folos? Bărbatul scoase o carte de vizită din buzunar şi i‑o înmână cu o plecăciune. Tuppence o luă şi o cercetă cu mare atenţie. Pe ea era scris: „Dl. Edward Whittington”. Dedesubtul numelui scria: „Esthonia Glassware Co.” şi adresa biroului. Domnul Whittington vorbi din nou: – Dacă îmi faci o vizită mâine dimineaţă, la unsprezece, am să‑ţi ofer toate detaliile propunerii mele. – La unsprezece. Tuppence se hotărî. – Foarte bine. Voi veni. – Mulţumesc. Bună seara. Îşi ridică pălăria cu un gest larg şi se îndepărtă. Tuppence rămase privind în urma lui câteva clipe. Apoi făcu o mişcare ciudată din umeri, asemănătoare cu cea a unui terrier care se scutură. „Aventurile au început, murmură pentru sine. Mă întreb, ce vrea de la mine? E ceva cu tine, domnule Whittington, ceva ce nu‑mi place deloc. Dar, pe de altă parte, nu mi‑e frică nici atâtica de tine. Şi, cum am spus mai înainte, fără îndoială am s‑o mai spun, micuţa Tuppence poate să‑şi poarte şi singură de grijă, bine‑mersi!” Şi, cu o înclinare scurtă şi apăsată a capului, o porni hotărâtă înainte. Totuşi, ca urmare a unei scurte meditaţii, se abătu din drum şi trecu pe la un oficiu poştal. Aici, cu un formular de telegramă în mână, cumpăni câteva clipe. Gândul că cei cinci şilingi puteau fi cheltuiţi de pomană o cataliză şi se hotărî să‑şi asume riscul cheltuirii a nouă pence. Dispreţuind peniţa ţepoasă şi melasa neagră şi groasă puse la dispoziţie prin bunăvoinţa guvernului, Tuppence scoase creionul lui Tommy, ce rămăsese la ea, şi scrise cu repeziciune: „Nu da anunţul. Explicaţii, mâine.” Trecu adresa clubului lui Tommy, pe care cel mult într‑o lună, acesta va fi nevoit să‑l părăsească, afară doar dacă nu i‑ar pica din cer o avere care să‑i permită să‑şi achite taxa. – Asta i‑ar putea parveni, murmură ea. Oricum, merită încercat. După ce depuse formularul la ghişeu o porni grăbită spre casă, oprindu‑se la o brutărie pentru a‑şi cumpăra de trei pence cornuri. Mai târziu, în cămăruţa ei de la mansardă, mesteca încet cornurile şi se gândea la viitor. Ce era „Esthonia Glassware Co.” şi de ce, Dumnezeu, ar fi avut nevoie de serviciile ei? Tuppence simţi cum o furnică un fior de plăcere. În orice caz, casa parohială de la ţară dispărea iar din planurile ei. Ziua de mâine oferea posibilităţi. Trecu mult timp până ce Tuppence să adoarmă în acea seară, iar când în cele din urmă o făcu, visă că domnul Whittington o pusese să spele un morman de sticlărie de Estonia, care semăna uluitor cu farfuriile de la spital! Era unsprezece fără cinci când Tuppence ajunse la cvartalul de blocuri ce adăpostea birourile firmei „Esthonia Glassware Co.” Să se prezinte înainte de ora fixată ar fi părut un exces de zel, drept care, Tuppence se hotărî să meargă până la capătul străzii şi apoi să se întoarcă. Aşa şi făcu. Când bătu de unsprezece, Tuppence pătrunse în clădire. „Esthonia Glassware Co.” era la ultimul etaj. Exista un lift, însă Tuppence preferă s‑o ia pe jos. Cu respiraţia uşor întretăiată, se opri în faţa unei uşi pe al cărei geam era scris cu litere mari „Esthonia Glassware Co.” Tuppence ciocăni. Ca răspuns la un glas din interior, Tuppence apăsă pe clanţă şi intră într‑un birou de primire, mic şi cam murdar. Un funcţionar de vârstă mijlocie coborî de pe un scaun înalt de la biroul de lângă fereastră şi se apropie de ea întrebător. – Am întâlnire cu domnul Whittington, spuse Tuppence. – Vă rog să poftiţi pe aici. Bărbatul se îndreptă spre un glasvand pe care stătea scris „Intrarea oprită”, bătu, apoi deschise uşa şi‑i făcu loc să treacă. Domnul Whittington stătea la un birou mare, acoperit de hârtii. Lui Tuppence i se păru că presimţirea i se confirma. Ceva era în neregulă cu domnul Whittington. Combinaţia dintre prosperitatea lui lucitoare şi ochii săi vicleni nu era atrăgătoare. – Deci, te‑ai hotărât? Asta‑i bine. Vrei să iei loc? Tuppence se aşeză pe un scaun, în faţa lui. Părea deosebit de mică şi de cuminte în dimineaţa asta. Şedea acolo moale, cu ochii plecaţi, în timp ce domnul Whittington sorta şi răsfoia hârtiile. În cele din urmă le împinse într‑o parte şi se aplecă peste birou. – Acum, dragă tânără doamnă, să ne ocupăm de afaceri. Faţa sa mare se lăţi într‑un zâmbet. Vrei să munceşti? Bine, pot să‑ţi ofer de lucru. Ce‑ai spune de 100 de lire pe loc şi toate cheltuielile plătite? Domnul Whittington se lăsă pe spate în scaun şi‑şi vârî degetele mari în răscroiala de sub braţ a vestei. Tuppence îl privi cu prudenţă. – Şi care e natura muncii? întrebă ea. – Simbolică... pur simbolică. O excursie plăcută, atâta tot. – Încotro? Domnul Whittington zâmbi din nou. – Paris. – Oh! exclamă Tuppence îngândurată. În sinea ei îşi spuse: „Sunt sigură că dacă tata ar auzi asta ar face un atac. Însă, oricum, nu‑l văd pe domnul Whittington în rol de impostor”. – Da, continuă Whittington. Ce poate fi mai plăcut? Să dai timpul înapoi cu câţiva ani... foarte puţini, sunt convins, şi să intri din nou în unul din acele fermecătoare pensionnants des jeunes filles de care abundă Parisul.... Tuppence îl întrerupse. – Un pension? – Exact. Cel al doamnei Colombier din Avenue de Neuilly. Tuppence cunoştea foarte bine numele. Nimic nu putea fi mai select. Avusese câteva prietene americane acolo. Era mai mult decât uimită. – Vreţi să intru la pensionul doamnei Colombier? Pentru cât timp? – Depinde. Posibil pentru trei luni. – Şi asta e tot? Nu mai sunt şi alte condiţii? – Absolut nici una. Bine‑nţeles, vei merge acolo în calitate de pupilă a mea şi n‑o să comunici în nici un fel cu prietenii dumitale. Va trebui să‑ţi pretind o discreţie absolută asupra perioadei ce va urma. Apropo, eşti englezoaică, nu‑i aşa? – Da. – Şi totuşi ai un uşor accent american. – Cea mai bună prietenă a mea din spital era o micuţă americană. Cred că m‑am molipsit de la ea. Pot să scap foarte uşor de el. – Dimpotrivă, ţi‑ar fi mult mai simplu să treci drept americană. Detaliile trecutului dumitale din Anglia ar putea fi mai dificil de susţinut. Da, cred că va fi categoric mai bine. Apoi... – Un moment, domnule Whittington! Am impresia că luaţi drept sigur consimţămânul meu. Whittington păru surprins. – Cred că nu te gândeşti să refuzi? Te asigur că aşezământul doamnei Colombier este o instituţie de prima mână şi absolut ortodoxă. Iar condiţiile sunt dintre cele mai generoase. – Exact, spuse Tuppence. Tocmai asta e. Condiţiile sunt aproape prea generoase, domnule Whittington. Nu văd nicicum de ce merit să vă cheltuiţi banii pe mine. – Nu? rosti încetişor Whittington. Bine, am să‑ţi spun. Nu încape îndoială că aş putea găsi pe altcineva pentru o sumă mult mai mică. Tot ceea ce îmi trebuie şi sunt dispus să plătesc, este o doamnă tânără, suficient de inteligentă şi cu prezenţă de spirit ca să‑şi joace bine rolul, şi, în plus, să fie destul de discretă ca să nu pună multe întrebări. Tuppence zâmbi uşor. Înţelese că Whittington punctase. – Mai e ceva. Până acum n‑aţi spus nimic despre domnul Beresford. Rolul lui care e? – Domnul Beresford? – Partenerul meu, explică Tuppence, cu demnitate. Ne‑aţi văzut ieri împreună. – Ah, da. Mă tem, însă, că nu vom avea nevoie de serviciile lui. – În cazul ăsta, s‑a terminat. Tuppence se ridică. Ori amândoi, ori nici unul. Îmi pare rău... dar aşa stă treaba. Bună ziua, domnule Whittington. – Aşteaptă o clipă. Să vedem dacă putem face ceva. Ia loc din nou, domnişoară... Se opri, întrebător. Prin conştiinţa lui Tuppence trecu un junghi când îşi reaminti de arhidiacon. Se aruncă în grabă asupra primului nume care îi veni în minte. – Jane Finn, spuse ea repede, apoi se opri cu gura căscată în faţa efectului pe care îl produseseră aceste două cuvinte. Toată amabilitatea de pe chipul lui Whittington dispăru ca prin farmec. Era roşu de mânie, şi pe frunte venele i se umflaseră gata să crape. Iar în spatele tuturor acestora stătea la pândă un soi de spaimă neîncrezătoare. Se aplecă în faţa şi sâsâi cu răutate: – Aşadar, ăsta‑i micul dumitale joc, nu‑i aşa? Tuppence, deşi total debusolată, îşi păstră capul. Nu avea nici cea mai mică idee despre ce vroia el să spună, însă, cum de fel era iute la minte, înţelese că era imperios necesar s‑o ţină pe‑a ei. Whittington continuă: – Te‑ai jucat tot timpul cu mine de‑a şoarecele şi pisica, nu‑i aşa? Ai ştiut tot timpul ce vroiam de la dumneata, dar ai continuat comedia. Aşa‑i? Se calmase. Din obraji îi dispăruse roşeaţa. O privi scrutător. Cine a pălăvrăgit? Rita? Tuppence scutură din cap. Nu ştia cât mai putea să‑şi susţină minciuna, însă îşi dădea seama că era important să n‑o amestece pe acea necunoscută Rita în povestea asta. – Nu, răspunse ea, cinstit. Rita nu ştie nimic despre mine. Ochii lui scormoneau într‑ai ei ca nişte sfredele. – Cât de multe ştii? strigă el. – În realitate, foarte puţin, răspunse Tuppence, şi fu mulţumită să constate că neliniştea lui Whittington în loc să scadă, spori. Gândul că ştia mai multe decât era dispusă să recunoască, părea să‑l frământe. – Oricum, ai ştiut destule ca să vii aici să trânteşti numele asta. – Ar putea fi chiar numele meu, plusă Tuppence. – E de conceput, nu‑i aşa, că ar exista două fete cu un nume ca ăsta? – Sau s‑ar putea să‑l fi nimerit din întâmplare, continuă Tuppence ameţită de succesul sincerităţii. Domnul Whittington bătu cu pumnii în masă. – Lasă prostiile! Ce ştii? Şi cât vrei? Ultimele trei cuvinte aprinseră puternic imaginaţia lui Tuppence, mai ales după un mic dejun sărăcăcios şi o cină cu cornuri din seara precedentă. Prezentul ei rol era mai degrabă de ordinul riscului decât al aventurii, dar nu dădu înapoi. Se ridică şi zâmbi cu aerul cuiva ce se ştie stăpân pe situaţie. – Dragul meu domn Whittington, spuse, să jucăm cu cărţile pe faţă... vă rog nu mai fiţi atât de supărat. M-aţi auzit ieri spunând că mi‑am propus să trăiesc din expediente. Am impresia că acum v‑am dovedit că am câteva expediente din care să trăiesc. Admit că am avut cunoştinţe de un anumit nume, dar poate că aici se sfârşeşte această cunoştinţă. – Da... dar poate că nu, mârâi Whittington. – Insistaţi în a mă judeca greşit, spuse Tuppence şi oftă încetişor. – Cum ţi‑am spus şi mai înainte, lasă prostiile şi revino la subiect. Nu poţi să te joci de‑a inocenta cu mine. Cunoşti mult mai mult decât eşti dispusă să recunoşti. Tuppence tăcu o clipă, pierdută în admiraţia propriei ingenuităţi, apoi rosti moale: – N-aş vrea să vă contrazic, domnule Whittington. – Am ajuns, deci, la veşnica problemă: cât? Tuppence era în dilemă. Până acum îl prostise cu succes pe Whittington, dar ca să indice o sumă concretă, imposibilă, putea trezi suspiciuni. Creierul îi fu fulgerat de‑o idee. – Să presupunem că cerem ceva mai puţin pe loc, şi discutăm mai pe larg problema mai târziu? Whittington îi aruncă o privire urâtă. – Şantaj, ai? Tuppence zâmbi dulce. – Nu, nu! Să‑i spunem... plata în avans a serviciilor? Whittington mârâi. – Ştiţi, explică Tuppence la fel de dulce. Sunt topită după bani. – Eşti culmea culmilor, asta eşti! mormăi Whittington, cu un soi de admiraţie involuntară. M-ai dus perfect de nas. Credeam că eşti doar o puştoaică bleguţă cu atâta minte cât îmi trebuie pentru scopul meu. – Viaţa e plină de surprize, filosofă Tuppence. – Oricum, continuă Whittington, cineva trebuie să fi vorbit. Dumneata spui că nu Rita. Să fi fost...? Da, intră! Funcţionarul intră discret în încăpere şi depuse o hârtie la vederea patronului său. – Chiar acum a sosit un mesaj telefonic pentru dumneavoastră, domnule. Whittington îl smulse şi îl citi. Fruntea i se încruntă. – Se face, Brown. Poţi să pleci. Funcţionarul se retrase, închizând uşa în urma lui. Whittington se întoarse spre Tuppence. – Vino mâine la aceeaşi oră. Acum sunt ocupat. Pentru început, uite cincizeci. Numără rapid câteva bancnote şi le împinse pe masă spre Tuppence, apoi se ridică, evident nerăbdător s‑o vadă plecată. Fata numără banii cu aerul unui om de afaceri, îi băgă în geantă şi se ridică. – Bună ziua, domnule Whittington, spuse politicoasă. Sau mai degrabă, au revoir. – Exact. Au revoir! Whittington arăta din nou aproape simpatic, schimbare care‑i trezi lui Tuppence o uşoară presimţire. Au revoir, isteaţa şi încântătoarea mea tânără doamnă. Tuppence coborî sprintenă scările. Era stăpânită de‑un elan sălbatic. Ceasul din împrejurimi arăta că mai erau cinci minute până la douăsprezece. – Să‑i facem lui Tommy o surpriză! şopti Tuppence şi opri un taxi. Taxiul opri în faţa staţiei de metrou. Tommy tocmai ieşea pe uşa staţiei. Cu ochii căscaţi atât cât se putea, alergă spre Tuppence şi o ajută să coboare. Fata îi zâmbi cu afecţiune şi rosti pe un ton uşor afectat. – Vrei să plăteşti tu, bătrâne? N-am mai mărunt de cinci lire!

Numai pura întâmplare l-a făcut pe prietenul meu, Hercule Poirot, fost şef al forţei belgiene, să fie implicat în cazul familiei Styles. Succesul i-a adus notorietate şi s-a decis să se consacre soluţionării problemelor de criminalistică. După ce am fost rănit pe Somme şi trecut în rezervă, în cele din urmă, ne-am fixat împreună sediul la Londra. Din moment ce am cunoscut direct majoritatea cazurilor sale, mi s-a sugerat să aleg unele dintre cele mai interesante şi să le consemnez. Apucându-mă de această treabă cred că cel mai bine ar fi să încep cu acea încurcătură stranie care a stârnit, la vremea respectivă, un foarte larg interes public. Mă refer la afacerea de la Balul Victoria.             Deşi nu este atât de edificatoare pentru metodele deosebite ale lui Poirot, ca alte cazuri mai obscure, mai încâlcite, trăsăturile ei senzaţionale, oamenii celebri amestecaţi şi imensa publicitate ce i s-a făcut în presă, o determină să rămână cause célèbre şi am simţit întotdeauna că numai datorită implicării lui Poirot a fost posibilă găsirea soluţiei şi făcută publică.             Într-o frumoasă dimineaţă de primăvară, stăteam în apartamentul lui Poirot. Micul meu prieten, elegant şi dichisit ca întotdeauna, cu capul său în formă de ou, aplecat uşor pe o parte, punea cu delicateţe o nouă pomădă pe mustaţa lui. O anumită vanitate inofensivă era o caracteristică a lui Poirot şi eu m-am adaptat dragostei sale generale pentru ordine şi metodă. The Daily News Monger, din care citisem, alunecase pe jos şi eu mă afundasem în gânduri şi era cât pe-aici să aţipesc când vocea lui Poirot mă făcu să-mi revin.             — La ce te gândeşti atât de adânc, mon ami?             — Ca să-ţi spun adevărat, mă gândeam cu uimire la afacerea formidabilă de la Balul Victoria, i-am răspuns eu. Toate ziarele sunt pline cu asta. Am bătut cu degetul pe ziar în timp ce vorbeam.             — Da?             — Cu cât citeşti mai mult, cu atât ţi se pare toată treaba învăluită în mai mult mister! M-am aprins eu în legătură cu subiectul. Cine l-a ucis pe lordul Cronshaw? Moartea lui Coco Courtenay în aceeaşi noapte a fost o simplă coincidenţă? A fost un accident? Sau în mod deliberat ea a luat o supradoză de cocaină? M-am oprit şi apoi am adăugat în mod dramatic: la chestiile astea mă gândeam.             Oarecum spre dezamăgirea mea, Poirot nu dădea atenţie întâmplărilor. Se uita în oglindă şi doar a murmurat: serios, această nouă pomăda este o minune pentru mustăţi! Totuşi, văzându-mi expresia, adăugă iute: chiar aşa – şi cum răspunzi la întrebările tale?             Dar, înainte de a putea răspunde, uşa s-a deschis şi proprietăreasa noastră l-a anunţat pe inspectorul Japp.             Omul de la Scotland Yard era un vechi prieten de-al nostru şi l-am întâmpinat cu căldură.             — Ah, bunul meu Japp, exclamă Poirot, oare ce te aduce în vizită la noi?             — Ei bine, domnule Poirot, spuse Japp, aşezându-se şi dând din cap către mine a salut, mi s-a încredinţat un caz care, Sunt convins, că ţi se potriveşte ţie şi am venit să te întreb dacă vrei să te bagi în ciorba asta?             Poirot avea o bună opinie despre calităţile lui Japp, deşi deplângea lipsa lamentabilă de metodă a acestuia; dar eu, în ce mă priveşte, consideram că cel mai mare talent al acestui detectiv rezida în gentileţea cu care căuta ajutor sub forma deghizată de a-l acorda el însuşi!             — E vorba despre acest Bal Victoria, spuse Japp convingător. Haide, recunoaşte că ţi-ar plăcea să te amesteci în treaba asta.             Poirot îmi zâmbi.             — În orice caz, prietenului meu Hastings i-ar plăcea. El tocmai dezbătea subiectul, n’est ce pas, mon ami?             — Desigur, domnule, şi dumneavoastră veţi fi implicat, spuse Japp condescendent. Vă spun că e o pană la pălărie să cunoşti toate amănuntele unui caz ca acesta. Gata, la treabă! Cred că ştiţi elementele principale, domnule Poirot?             — Numai din ziare. Şi imaginaţia ziaristului este câteodată înşelătoare. Povestiţi-mi întreaga afacere.             Japp se aşeză confortabil, picior peste picior, şi începu.             — După cum ştie toată lumea, marţea trecută a fost organizat marele Bal Victoria. Toţi nepricopsiţii, care-şi spun că sunt cineva în zilele noastre, dar asta e realitatea, s-au adunat la Colossus Hall şi toată Londra era acolo, inclusiv tânărul lord Cronshaw şi prietenii săi.             — Dosarul lui? Îl întrerupse Poirot. Vreau să spun bioscopia, nu, cum i se zice, biografia?             — Vicontele Cronshaw era al cincilea viconte; 25 de ani, bogat, necăsătorit şi îndrăgea foarte mult lumea teatrului. Mergeau zvonurile că se logodise cu domnişoara Courtenay, de la Teatrul Albany, căreia prietenii îi spuneau Coco şi care era, din toate punctele de vedere, o tânără extrem de fascinantă.             — Bine. Continuez!             — Anturajul lordului Cronshaw consta din unchiul său, onorabilul Eustace Beltane, o drăguţă văduvă americană, doamna Mallaby, un tânăr actor Chris Davidson, soţia acestuia şi, în sfârşit, domnişoara Coco Courtenay. După cum ştiţi, a fost, de fapt, un carnaval şi grupul Cronshaw reprezenta personaje din vechea comedie italiană – care or fi alea!             — Commedia dell’Arte, murmură Poirot, ştiu.             — Oricum, costumele reprezentau copii după un set de figurine de porţelan din colecţia domnului Eustace Beltane. Lordul Cronshaw era Arlechinul, Beltane era Punchinello, doamna Mallaby era perechea lui Pulcinella, Davidsonii erau Pierrot şi Pierrette iar domnişoara Courtenay era, bineînţeles, Colombina. Chiar de la începutul serii, ceva părea să nu fie în ordine. Lordul Cronshaw era abătut şi se purta ciudat. Când cei şase s-au adunat pentru supeu într-o cămăruţă separată, pusă la dispoziţie de gazdă, toţi au observat că el şi domnişoara Courtenay nu-şi mai vorbeau. Evident, ea plânsese şi părea în pragul unei crize de nervi. Masa n-a fost prea plăcută şi, când au plecat cu toţii din cameră, ea s-a întors spre Chris Davidson şi i-a cerut, ca să fie auzită, s-o ducă acasă căci „i se făcuse lehamite de bal”. Tânărul actor a ezitat, uitându-se la lordul Cronshaw şi, în cele din urmă, i-a tras pe amândoi înapoi în camera unde avusese loc supeul. Dar toate eforturile sale pentru a-i împăca n-au dat rezultat şi-atunci a luat un taxi şi a condus-o pe domnişoara Courtenay – care acum plângea – la apartamentul ei. Deşi, evident, extrem de supărată, nu i-a mărturisit nimic, repetând doar tot timpul că „îl va face pe bătrânul Cronch să-i pară rău pentru asta!” Acesta este singurul indiciu pe care-l avem că moartea ei s-ar fi putut să nu fie accidentală şi e prea puţin lucru pe care să te bazezi. Până când Davidson a liniştit-o cumva, era prea târziu să se reîntoarcă la Colossus Hall, aşa că s-a dus direct acasă, la apartamentul său din Chelsea, unde soţia sa sosi puţin după aceea cu vestea teribilei tragedii, care se întâmplase după plecarea sa. Lordul Cronshaw, se pare, devenea tot mai abătut cu cât balul se desfăşura. S-a îndepărtat de grupul său şi aproape că nu l-au mai văzut în restul serii. Cam pe la ora unu şi treizeci de minute, chiar înainte de marele dans „cotillion”, când toţi îşi scot măştile, căpitanul Digby, un ofiţer care-i cunoştea costumul, l-a observat stând într-o lojă şi uitându-se pe scenă.             — Hello, Cronch! Îl strigă el. Vino jos şi fii sociabil! Ce-ai înţepenit acolo ca o bufniţă împăiată! Haide, începe un dans vechi, frumos.             — Bine! Îi răspunse Cronshaw. Aşteaptă-mă, căci altfel n-am să te mai găsesc în mulţime.             Se întoarse şi plecă din lojă, cum spusese. Căpitanul Digby, care era cu doamna Davidson, aşteptă. Minutele treceau, dar lordul Cronshaw nu apărea. În cele din urmă, Digby deveni nerăbdător.             — Băiatul ăsta crede că o să-l aşteptăm toată noaptea! Exclamă el.             În acel moment, doamna Mallaby veni spre ei şi i se explică situaţia.             — N-aţi văzut că e ca un urs cu capul bolnav în seara asta? Strigă drăguţa văduvă plină de vioiciune. Haideţi să ne ducem noi şi să-l recuperăm.             Începură să-l caute, dar fără succes, până când doamna Mallaby spuse că ar putea fi găsit în camera unde mâncaseră cu o oră în urmă. Şi-au croit drum până acolo. Dar ce le-a fost dat să vadă! Acolo era, într-adevăr, Arlechinul, dar întins pe jos cu un cuţit de masă înfipt în inimă!             Japp se opri. Poirot dădu afirmativ din cap şi spuse cu aerul unui specialist:             — Une belle affaire! Şi nu e nici un clu în privinţa făptuitorului crimei? Dar cum ar putea fi!             — Ei bine, continuă inspectorul, ştiţi restul… Tragedia a fost dublă, în ziua următoare erau titluri în toate ziarele şi un anunţ scurt că domnişoara Courtenay, populara actriţă, fusese descoperită moartă în patul ei şi că decesul se datora unei supradoze de cocaină. Era accident sau sinucidere? Servitoarea ei, care a fost chemată să depună mărturie, a recunoscut că domnişoara Courtenay lua de obicei acest drog şi verdictul de „moarte accidentală” a fost admis. Totuşi, nu putem exclude posibilitatea sinuciderii. Moartea ei este deosebit de nefericită, mai ales că ne lipseşte de orice clu privitor la cauza cerţii din noaptea precedentă. Apropo, o cutioară emailată a fost găsită pe cadavru. Pe ea era scris cu diamante „Coco” şi era pe jumătate plină cu cocaină. Camerista domnişoarei Courtenay a identificat-o ca aparţinând stăpânei sale, ce-o purta întotdeauna la ea, din moment ce conţinea rezerva de drog, căreia îi devenea tot mai mult sclavă.             — Şi lordul Cronshaw lua droguri?             — Dimpotrivă. El era un adversar înverşunat al drogurilor.             Poirot dădu din cap meditativ.             — Dar, din moment ce cutia era la el înseamnă că ştia că domnişoara Courtenay le folosea. Sugestiv, nu, bunul meu Japp?             — Ah! Spuse Japp destul de vag. Am zâmbit.             — Ei bine, spuse Japp, ăsta-i cazul. Ce credeţi despre el?             — N-ai mai găsit nici un clu de vreun fel care n-a fost raportat?             — Ba da, uite asta. Japp scoase un mic obiect din buzunar şi i-l înmână lui Poirot. Era un mic pompon din mătase verde ca smaraldul, cu nişte fire rupte atârnând de el, ca şi cum fusese smuls cu violenţă.             — L-am găsit în mâna mortului care era strâns încleştată, explică inspectorul.             Poirot i-l dădu înapoi, fără nici un comentariu şi întrebă:             — Avea lordul Cronshaw duşmani?             — Pe nimeni de care să ştie cineva. Părea un tânăr popular.             — Cine beneficiază de pe urma morţii sale?             — Unchiul său, onorabilul Eustace Beltane primeşte titlul şi moşiile. Sunt vreo două elemente de suspiciune împotriva sa. Mai mulţi oameni declară că au auzit o ceartă violentă în cămăruţa pentru supeu şi că Eustace Beltane a fost unul dintre participanţi. Vedeţi, cuţitul apucat de pe masă concordă cu ideea comiterii crimei în timpul unei dispute.             — Ce spune domnul Beltane despre asta?             — Declară că unul dintre ospătari îl ajuta să se schimbe. De asemenea, că era aproape unu şi jumătate. Ştiţi, mărturia căpitanului Digby fixează momentul cu multă acurateţe. Numai circa zece minute au trecut între discuţia sa cu Cronshaw şi găsirea cadavrului.             — Şi, în orice caz, presupun că domnul Beltane, ca Punchinello, purta o cocoaşă şi un guler?             — Nu ştiu exact detaliile costumelor, spuse Japp, uitându-se curios la Poirot. Şi, oricum, nu prea văd ce are de-a face cu asta?             — Nu? Era o nuanţă de batjocură în zâmbetul lui Poirot. El continuă liniştit, ochii săi strălucind de lumina verde pe care mă învăţasem s-o recunosc prea bine: era o draperie în cămăruţa supeului, nu-i aşa?             — Da, dar…             — Cu un spaţiu în spatele ei suficient să ascundă un bărbat?             — Da, de fapt, e o mică nişă, dar cum de-ai ştiut de ea – n-ai fost acolo, nu-i aşa, domnule Poirot?             — Nu, bunul meu Japp, am adăugat draperia din mintea mea. Fără ea, drama n-are sens. Şi întotdeauna, ceva trebuie să aibă sens. Dar, spune-mi, n-au trimis după doctor?             — Imediat, bineînţeles. Dar nu mai era nimic de făcut. Trebuie să fi murit pe loc.             Poirot dădu din cap cu nerăbdare.             — Da, da, înţeleg. Doctorul a depus mărturie la anchetă?             — Da.             — N-a spus nimic despre vreun simptom neobişnuit; nu era nimic în înfăţişarea cadavrului care să-l fi izbit a fi anormal?             Japp se uită aspru la omuleţul din faţa lui.             — Da, domnule Poirot. Nu ştiu la ce te referi, dar el a menţionat că era o tensiune şi o înţepeneală a membrelor pe care nu şi le putea explica deloc.             — Aha! Făcu Poirot. Aha! Mon Dieu! Japp, asta te pune pe gânduri, nu-i aşa?             Mi-am dat seama că asta nu-l pusese deloc pe gânduri pe Japp.             — Dacă vă gândiţi la otravă, domnule, cine naiba ar otrăvi mai întâi un om şi apoi i-ar înfige un cuţit în piept?             — Adevărat, ar fi ridicol, acceptă Poirot placid.             — Doriţi să vedeţi ceva, domnule? Vreţi să examinaţi camera unde a fost găsit corpul…             Poirot dădu din mână.             — Câtuşi de puţin. Mi-aţi spus singurul lucru care mă interesează – părerea lordului Cronshaw despre droguri             — Atunci, nu vreji să vedeţi nimic?             — Numai un singur lucru.             — Ce anume?             — Setul de figurine din porţelan care a inspirat costumele.             Japp îl privi uimit.             — Ei, ştii că eşti nostim?!             — Poţi să-mi aranjezi asta?             — Vino cu mine în Berkeley Square, acum, dacă vrei. Domnul Beltane – sau lordul – cum ar trebui să-i spun acum – n-o să se opună.             Ne-am aruncat îndată într-un taxi. Noul lord Cronshaw nu era acasă, dar la cererea lui Japp am fost conduşi în „camera chinezească”, unde erau păstrate piesele cele mai preţioase ale colecţiei. Japp se uită în jurul său cam neajutorat             — Nu prea îmi dau seama cum o să le găseşti vreodată pe cele pe care le vrei, domnule.             Dar, Poirot trăsese deja un scaun în faţa şemineului şi sărea pe el ca un prihor sprinten. Deasupra oglinzii, pe o mică etajeră, numai pentru ele, se aflau şase figurine de porţelan. Poirot le examina cu minuţiozitate, făcând, între timp, câteva observaţii către noi.             — Les voila! Vechea comedie italiană. Trei perechi! Arlechin şi Colombina, Pierrot şi Pierrette, foarte eleganţi în alb şi verde – şi Punchinello şi Pulcinella în mov şi galben. Foarte elaborat costumul lui Punchinello – gulere şi dantele la mâneci, o cocoaşă, o pălărie înaltă. Da, aşa cum mi-am închipuit Foarte elaborat!             Puse figurinele la loc cu grijă şi sări jos.             Japp se uita nesatisfăcut, dar cum era clar că Poirot nu avea intenţia să explice nimic, detectivul se consolă cum putu în privinţa asta. Tocmai când ne pregăteam să plecăm, intră stăpânul casei şi Japp făcu prezentările necesare.             Al şaselea viconte Cronshaw era un om de circa 50 de ani, cu maniere delicate, cu o faţă frumoasă, consumată. Evident, un stricat bătrân, cu maniera languroasă a unui prefăcut. Mi-a displăcut pe loc. Ne-a salutat destul de graţios, declarând că auzise multe povestiri despre talentul lui Poirot şi se puse la dispoziţia noastră în orice fel.             — Poliţia face tot ce poate, ştiu, spuse Poirot.             — Dar, tare mă tem că misterul morţii nepotului meu nu va fi niciodată elucidat. Totul pare extrem de misterios.             Poirot îl privea, scrutător:             — Nepotul dumneavoastră nu avea duşmani de care să ştiţi?             — Absolut niciunul. Sunt sigur de asta. Făcu o pauză şi apoi continuă: dacă vreţi să îmi mai puneţi întrebări…             — Numai una. Vocea lui Poirot era serioasă. Costumele – au fost reproduse exact după figurinele dumneavoastră?             — Până în cel mai mic detaliu.             — Mulţumesc, milord. Aceasta este tot de care vroiam să fiu sigur. Bună ziua.             — Şi acum ce facem? Întrebă Japp, în vreme ce mergeam grăbiţi pe stradă. Trebuie să raportez la Yard, ştiţi…             — Bien! Nu te mai reţin. Mai am încă o mică treabă s-o lămuresc şi apoi…             — Şi apoi?             — Cazul va fi clar.             — Ce? Doar nu vorbeşti serios! Ştii cine l-a omorât pe lordul Cronshaw?             — Parfaitement.             — Cine? Eustace Beltane?             — Ah, mon ami, îmi ştii mica mea slăbiciune! Întotdeauna simt dorinţa să ţin frânele în propriile mele mâini până în ultima clipă. Dar nu te teme, am să dezvălui totul când va veni vremea. Nu vreau nici un credit – afacerea va fi a ta, cu condiţia să-mi permiţi să organizez dénouement-ul în felul meu.             — Aşa e şi cinstit, spuse Japp. Dacă vreun sfârşit se va ivi vreodată! Dar îţi spun, eşti o scoică, nu-i aşa?             Poirot zâmbi.             — Pe curând! Mă duc la Yard.             O luă înainte pe stradă şi Poirot opri un taxi.             — Unde mergem acum? Am întrebat plin de curiozitate.             — În Chelsea, să-i vedem pe Davidsoni.             Îi dădu adresa şoferului.             — Ce crezi de noul lord Cronshaw? L-am întrebat.             — Ce spune bunul meu prieten Hastings?             — N-am încredere în el din instinct.             — Crezi că el este „unchiul cel rău” din poveşti, nu?             — Tu nu crezi?             — Eu, eu cred că a fost extrem de amabil cu noi, spuse Poirot pe un ton neutru.             — Pentru că avea motivele sale! Poirot mă privi, dădu din cap cu tristeţe şi murmură ceva care suna cam aşa: „Fără metodă”.             Familia Davidson locuia la etajul al III-lea al unui bloc cu apartamente gen vilă. Ni s-a spus că domnul Davidson e plecat, dar doamna Davidson era acasă. Am fost conduşi într-o cameră lungă, joasă, cu obiecte orientale care atârnau bătând la ochi. Se simţea un aer închis, tensionat şi era un parfum pătrunzător de beţe de santal. Doamna Davidson veni aproape imediat; era o fiinţă micuţă, blondă, a cărei fragilitate ar fi părut exagerată şi ţi-ar fi inspirat compasiune, dacă n-ar fi fost privirea vicleană şi calculată din ochii ei de un albastru deschis.             Poirot îi explică ce legătură aveam noi cu ancheta şi ea dădu din cap cu tristeţe.             — Bietul Cronch… ca şi biata Coco! Amândoi ţineam atât de mult la ea şi moartea ei ne face să suferim teribil. Ce doriţi să mă întrebaţi? Trebuie iar să evoc seara aceea îngrozitoare?             — O, doamnă, credeţi-mă, nu aş vrea să vă zgudui sentimentele în mod inutil. De fapt, inspectorul Japp mi-a spus tot ce era necesar. Vreau numai să văd costumul pe care l-aţi purtat la bal în seara aceea.             Doamna se arătă puţin surprinsă şi Poirot continuă cu blândeţe:             — Înţelegeţi, doamnă, că eu lucrez după sistemul ţării mele. Acolo, noi întotdeauna „reconstituim” crima. E posibil ca să pot avea o adevărată reprezentaţie şi, în acest caz, mă înţelegeţi, costumele sunt foarte importante.             Doamna Davidson se uita cu o umbră de îndoială.             — Am auzit, bineînţeles, de reconstituirea unei crime, spuse ea. Dar n-am ştiut că Sunteţi atât de interesaţi în legătură cu detaliile. Am să aduc rochia acum.             Ieşi din cameră şi se întoarse aproape imediat cu o rochie elegantă din şaten alb şi verde. Poirot o luă, o examina şi i-o dădu înapoi înclinându-se.             — Merci, madame! Văd că aţi avut ghinionul de a pierde unul din pompoanele dumneavoastră verzi, cel de pe umărul de aici.             — Da, s-a rupt la bal. L-am luat de jos şi i l-am dat bietului lord Cronshaw să mi-l păstreze.             — Asta a fost după supeu?             — Da.             — Nu cu prea mult timp înainte de tragedie?             O uşoară umbră de alarmă trecu prin ochii doamnei Davidson, dar răspunse repede:             — O, nu, cu mult înainte de asta. De fapt, chiar imediat după supeu.             — Înţeleg. Asta-i tot. N-am să vă mai deranjez. Bonjour, madame.             — Ei, bine, am intervenit, în timp ce ieşeam din clădire, aceasta explică misterul pomponului verde.             — Mira-m-aş.             — De ce, ce vrei să spui?             — M-ai văzut examinând rochia, Hastings?             — Şi?             — Eh bien, pomponul care lipsea nu fusese smuls, cum a spus doamna. Dimpotrivă, fusese tăiat, prietene, tăiat cu foarfecă. Firele erau toate aproape egale.             — Vai de mine! Am exclamat. Se complică din ce în ce mai rău.             — Dimpotrivă, răspunse Poirot indiferent, devine din ce în ce mai simplu.             — Poirot, am strigat, într-o zi am să te omor! Obiceiul tău de a găsi totul extraordinar de simplu se agravează în mod groaznic!             — Dar când explic, mon ami, nu e întotdeauna perfect de simplu?             — Da, asta e partea supărătoare! Atunci simt că aş fi putut-o face şi eu.             — Şi ai putea, Hastings, ai putea. Dacă ţi-ai da măcar osteneală să-ţi aranjezi ideile! Fără metodă…             — Da, da, am spus eu imediat, pentru că îi ştiam prea bine logoreea lui Poirot când începea să vorbească pe tema lui favorită. Spune-mi, ce facem acum? Ai cu adevărat de gând să reconstitui crima?             — Câtuşi de puţin. Să spunem că drama s-a terminat, dar că eu propun să-i adăugăm o „arlechinadă”.             Marţea următoare a fost fixată de Poirot ca zi pentru acest misterios spectacol. Pregătirile m-au intrigat în mare măsură. Un ecran alb a fost ridicat într-o parte a camerei, flancat de draperii grele în ambele părţi. Un om cu un fel de aparat de luminat apăru apoi şi, în cele din urmă, un grup de artişti dispăru în dormitorul lui Poirot, care fusese transformat într-o temporară cameră de schimbat costume. Cu puţin timp înainte de ora opt, Japp sosi, într-o dispoziţie câtuşi de puţin veselă. Am înţeles că detectivul oficial nu prea era de acord cu planul lui Poirot.             — Puţin melodramatic, ca toate ideile lui. Dar, nu poate face nici un rău şi, aşa cum spune el, ne-ar putea scuti de o mulţime de necazuri. A fost foarte inteligent în privinţa cazului. Şi eu miroseam acelaşi lucru, desigur… Simţeam instinctiv că Japp cam „storcea” adevărul… Dar, continuă Japp, i-am promis să-l las să joace sfârşitul cum vrea el. Ah! Lată-i că sosesc.             Lordul veni primul împreună cu doamna Mallaby, pe care încă n-o văzusem. Era o femeie drăguţă, brunetă şi părea cam nervoasă. Urmară Davidsonii. Şi pe Chris Davidson îl vedeam prima dată. Era destul de frumos într-un stil cam epatant, înalt şi brunet, cu aerul degajat al unui actor.             Poirot aranjase scaunele cu faţa spre ecran. Acesta era foarte puternic luminat. Poirot stinse celelalte lumini, aşa încât camera rămase în întuneric, cu excepţia ecranului. Se auzi vocea sa din întuneric.             — Doamnelor, domnilor, o scurtă explicaţie. Şase siluete vor trece pe rând pe ecran. Le cunoaşteţi. Pierrot şi Pierrette, Punchinello, bufonul şi eleganta Pulcinella, frumoasa Colombina, dansând uşor, Arlechinul, spiritul, invizibil omului!             După aceste cuvinte introductive spectacolul începu. Pe rând, fiecare siluetă pe care o menţionase Poirot s-a aşezat în faţa ecranului, a rămas acolo pentru o clipă nemişcată şi apoi a dispărut. Luminile se aprinseră şi toţi răsuflară uşuraţi. Toţi fuseseră nervoşi temându-se de ceva ce nu ştiau. Mi s-a părut că ceea ce avusese loc până atunci, n-avea câtuşi de puţin sens. Dacă criminalul se găsea printre noi – şi Poirot se aştepta ca lui să-i cedeze nervii doar la vederea chipului familiar – înscenarea eşuase în mod sigur, aşa cum era de aşteptat. Totuşi, Poirot nu păru câtuşi de puţin descurajat. El înainta, strălucind de bucurie.             — Acum, doamnelor şi domnilor, Sunteţi atât de buni să-mi spuneţi, pe rând, ceea ce tocmai am văzut? Vreţi să începeţi, milord?             Domnul arăta cam uluit.             — Mă tem că nu prea înţeleg.             — Spuneţi-mi numai ceea ce am văzut.             — Ei… Ei… Bine, aş zice că am văzut şase figuri trecând prin faţa unui ecran, îmbrăcate pentru a reprezenta personajele din vechea comedie italiană, sau. pe noi noaptea trecută.             — Nu contează noaptea trecută, milord, interveni Poirot. Prima parte a spuselor dumneavoastră m-a interesat. Doamnă, sunteţi de acord cu lordul Cronshaw?             În timp ce vorbea se întorsese spre doamna Mallaby.             — Eu… Da… Desigur.             — Sunteţi de acord că aţi văzut şase figuri reprezentând comedia italiană?             — Da, desigur.             — Domnule Davidson? Şi dumneavoastră?             — Da.             — Doamnă?             — Da.             — Hastings? Japp? Da? Sunteţi cu toţii de acord? Se uită de jur împrejur la noi; faţa i se făcuse palidă. Şi ochii îi erau verzi, ca ai unei pisici.             — Şi totuşi greşiţi cu toţii! Ochii v-au înşelat, aşa cum v-au înşelat şi în noaptea de ia Balul Victoria. „Să vezi lucrurile cu proprii tăi ochi”, cum se spune, nu înseamnă să vezi întotdeauna adevărul. Cineva trebuie să vadă cu ochii minţii; trebuie să-ţi foloseşti micile celule cenuşii! Să ştiţi, atunci, că în seara asta ca şi în noaptea de la Balul Victoria, n-aţi văzut şase figuri, ci numai cinci! Uitaţi-vă!             Luminile se stinseră din nou. O figură se aşeză în faţa ecranului – Pierrot!             — Cine-i acesta? Nu-i aşa că e Pierrot? Întrebă Poirot.             — Da, strigarăm cu toţii.             — Uitaţi-vă din nou!             Cu o mişcare rapidă, omul îşi lepădă veşmântul larg al lui Pierrot. Acolo, în lumina puternică, stătea strălucind Arlechinul! În aceeaşi clipă se auzi un ţipăt şi un scaun răsturnat.             — Să fii blestemat, se auzi vocea lui Davidson. Să fii blestemat! Cum ai ghicit?             Apoi se auzi sunetul cătuşelor şi vocea calmă, oficială a lui Japp:             — Te arestez, Cristopher Davidson pentru uciderea vicontelui Cronshaw; tot ce spui va fi folosit ca dovadă împotriva ta.             Un sfert de oră mai târziu. Apăruse un mic supeu ales şi Poirot, cu faţa strălucind de satisfacţie, îşi etala ospitalitatea şi răspundea la întrebările noastre nerăbdătoare.             — Totul a fost foarte simplu, împrejurările în care pomponul cel verde a fost găsit sugerau pe dată că fusese smuls din costumul ucigaşului. Am eliminat-o din minte pe Pierrette (din moment ce-ţi trebuie multă forţă să înfigi un cuţit de masă) şi m-am gândit că Pierrot ar fi criminalul. Dar Pierrot plecase de la bal cu aproape două ore înaintea comiterii crimei. Deci, el trebuie să se fi reîntors la bal mai târziu să-l omoare pe lord Cronshaw, sau, eh bien, trebuia să-l fi ucis înainte de a fi plecat! Era asta imposibil? Cine-l văzuse pe lordul Cronshaw după supeu în seara aceea? Numai doamna Davidson, a cărei declaraţie, am bănuit, era o invenţie deliberată, spusă cu scopul de a explica lipsa pomponului, pe care, bineînţeles, ea îl tăiase de la rochia sa pentru a-l pune în locul celui care lipsea de la costumul soţului ei. Dar, atunci, Arlechinul care a fost văzut în lojă la ora unu şi jumătate trebuie să fi fost o substituire. O clipă mai înainte, luasem în considerare posibilitatea ca domnul Beltane să fie vinovatul. Dar cu elaboratul său costum era clar imposibil ca el să fi jucat dublu rol – cel al lui Punchinello şi cel al Arlechinului. Pe de altă parte, pentru Davidson, un tânăr cam de aceeaşi înălţime cu victima şi, în plus, actor de profesie, lucrul era extrem de simplu. Doar un amănunt mă neliniştea. Sigur că unui doctor nu-i putea scăpa diferenţa dintre un om, care era mort de două ore şi unul mort de zece minute! Eh bien, doctorului nu i-a scăpat! Dar el nu a fost dus la cadavru şi întrebat „de cât timp e mort omul acesta?” Dimpotrivă, lui i s-a spus că omul fusese văzut în viaţă cu zece minute mai înainte, aşa încât el doar a comentat, la anchetă, înţepenirea anormală a membrelor pe care nu putea să şi-o explice! Acum, totul se închega în jurul teoriei mele. Davidson îl omorâse pe lordul Cronshaw imediat după supeu, când, vă amintiţi, a fost văzut trăgându-l înapoi în cameră. Apoi a plecat cu domnişoara Courtenay, a lăsat-o la uşa apartamentului ei (în loc de a intra şi a încerca s-o liniştească, după cum a afirmat) şi s-a întors în grabă la Colossus, dar ca Arlechin, nu ca Pierrot – o simplă transformare efectuată prin îndepărtarea costumului de deasupra.             Unchiul victimei se aplecă în faţă cu o expresie perplexă.             — Dar dacă e aşa, el trebuie să fi venit la bal pregătit să îşi omoare victima. Oare ce motiv ar fi putut avea? Motivul, pe ăsta nu-l înţeleg.             — Ah!             — Acum ajungem la a doua tragedie – cea a domnişoarei Courtenay. A existat un element pe care toată lumea l-a trecut cu vederea. Domnişoara Courtenay a murit de cocaină, dar drogul era în cutia emailată găsită pe cadavrul lordului Cronshaw. De unde a luat ea atunci doza care i-a fost fatală? Numai o singură persoană i-ar fi putut-o da. Davidson. Şi asta explică totul. Inclusiv prietenia ei cu familia Davidson şi cererea ei ca Davidson s-o conducă acasă. Lordul Cronshaw, care era un oponent aproape fanatic al folosirii drogurilor, a descoperit că ea întrebuinţa cocaină şi a bănuit că Davidson i-o furniza. Fără îndoială, că acesta a negat, dar lordul Cronshaw a reuşit să afle adevărul de la domnişoara Courtenay, la bal. El putea s-o ierte pe biata fată, dar nu avea, desigur, nici o îndurare pentru omul care trăia din traficul de droguri. Davidson era confruntat cu aflarea secretului său şi cu ruina. S-a dus la bal hotărât să-l facă pe Cronshaw să tacă cu orice preţ.             — Atunci moartea lui Coco a fost un accident?             — Bănuiesc că a fost un accident, pus la cale cu dibăcie de Davidson. Ea era foarte furioasă pe Cronshaw, mai întâi pentru reproşurile lui şi, în al doilea rând, pentru că îi luase cocaina. Davidson i-a dat de la el mai multă şi, probabil, i-a sugerat să mărească doza în semn de sfidare faţă de „bătrânul Cronch”!             — Încă un lucru, am zis eu. Nişa şi draperia? De unde ai ştiut de ele?             — Dar asta era cel mai simplu dintre toate, mon ami. Ospătarii intraseră şi ieşiseră din cămăruţă, deci, evident, cadavrul nu putea să fi zăcut pe duşumea, unde a fost găsit. Trebuia să fie un loc în cameră unde acesta putea fi ascuns. M-am gândit la o draperie şi la o nişă în spatele acesteia. Davidson a târât cadavrul acolo şi, mai târziu, după ce a atras atenţia asupra lui în lojă, l-a scos din acel loc, înainte de a părăsi definitiv balul. A fost una dintre cele mai reuşite acţiuni ale sale. Este un tip inteligent!             Dar în ochii verzi ai lui Poirot am citit, fără să greşesc, remarca nerostită: „Dar nu atât de inteligent precum Hercule Poirot!”                                                                                                                               SFÂRŞIT    

Întotdeauna am considerat că una dintre cele mai palpitante şi dramatice din numeroasele aventuri, pe care le-am trăit alături de Poirot, a fost investigarea straniei serii de decese ce s-au succedat după descoperirea şi deschiderea mormântului faraonului Men-her-Ra1.             După descoperirea mormântului lui Tutankhamon2 de către lordul Carnarvon3, sir John Willard şi domnul Bleibner din New York şi-au continuat săpăturile nu departe de Cairo, în apropierea Piramidelor de la Gizeh4 şi au dat, în mod neaşteptat, peste o serie de camere funerare. Descoperirea lor a stârnit mare interes. Se părea că mormântul aparţinuse faraonului Men-her-Ra, unul dintre acei faraoni slabi ai celei de-a opta dinastii, când vechiul regat era pe cale de a decădea. Se ştia foarte puţin despre această perioadă iar privitor la descoperiri s-a scris mult în ziare.             Curând a avut loc un eveniment care reţinu interesul publicului. Sir John Willard a murit, aproape pe neaşteptate, de atac de inimă.             Ziarele de senzaţie au folosit imediat prilejul pentru a reactualiza toate vechile poveşti cu superstiţii legate de ghinionul ce-l purtau unele comori egiptene. Nefericita mumie de la British Museum, acel „castan” albit de vreme, a fost scoasă în faţă, cu proaspătă ardoare, a fost apărată de muzeu, şi, cu toate superstiţiile, s-a bucurat de un interes nobişnuit.             Două săptămâni mai târziu, domnul Bleibner a murit otrăvit şi, câteva zile mai apoi, un nepot de-al său s-a împuşcat la New York. „Blestemul lui Men-her-Ra” era tema zilei şi puterea magică a Egiptului de odinioară era exaltată până la culmea unui fetiş.             Cam pe atunci, Poirot a primit o scurtă notă de la lady Willard, văduva arheologului, prin care îi cerea să se ducă s-o vadă la casa ei din Kensington Square. Eu l-am însoţit.             Lady Willard era o femeie înaltă, subţire, îmbrăcată în doliu. Faţa ei răvăşită purta mărturia recentei sale nenorociri.             — Vă mulţumesc că aţi venit atât de repede, monsieur Poirot.             — Sunt la ordinele dumneavoastră, lady Willard. Aţi dorit să mă consultaţi?             — Sunteţi, după câte ştiu, detectiv, dar nu numai în calitate de detfectiv vreau să vă consult. Ştiu că aveţi vederi originale, imaginaţie, experienţă cu oamenii. Spuneţi-mi, monsieur Poirot, ce părere aveţi despre supranatural?             Poirot a ezitat o clipă înainte de a răspunde. Părea că meditează. În cele din urmă spuse:             — Să ne înţelegem bine, lady Willard. Nu-mi puneţi o întrebare de ordin general. Ea are o semnificaţie personală, nu-i aşa? Vă referiţi pe ocolite la moartea soţului dumnevoastră?             — Aşa este, recunoscu ea.             — Doriţi ca eu să investighez circumstanţele decesului său?             — Aş dori să-mi confirmaţi exact cât este pălăvrăgeală jurnalistică şi cât se poate spune că se bazează pe adăvăr? Trei morţi, monsieur Poirot – fiecare explicabilă în sine, dar luate împreună – o coincidenţă aproape de necrezut – şi toate în răstimpul unei luni de la deschiderea mormântului! Poate fi simplă superstiţie, poate fi un blestem puternic din trecut care acţionează pe căi necunoscute ştiinţei moderne. Faptul rămâne – trei morţi! Şi mă tem, monsieur Poirot, mă tem groaznic. Că s-ar putea să nu fie încă sfârşitul.             — Pentru cine vă temeţi?             — Pentru fiul meu. Când s-a răspândit vestea morţii soţului meu eram bolnavă. Băiatul care tocmai venise de la Oxford, a plecat acolo. El a adus corpul tatălui său acasă, dar acum a plecat din nou, în ciuda rugăminţilor şi implorărilor mele. Este atât de fascinat de munca asta încât intenţionează să-i ia locul părintelui său şi să continue sistemul săpăturilor. M-aţi putea socoti o femeie proastă, credulă, dar, monsieur Poirot, mă tem. Să presupunem că spiritul faraonului mort nu s-a potolit încă! Poate vi se pare că vorbesc prostii…             — Nu, deloc, lady Willard, spuse Poirot repede. Şi eu cred în forţa superstiţiei, ca una dintre cele mai mari forţe cunoscute vreodată.             M-am uitat la el surprins. Nu l-am crezut niciodată pe Poirot superstiţios, dar micuţul domn era, evident, serios.             — Ceea ce îmi cereţi, de fapt, este să vă protejez fiul? Am să fac tot ceea ce-mi stă în putinţă să nu i se întâmple nimic rău.             — Da, în mod obişnuit, dar împotriva unei influenţe oculte?             — În volume ale Evului mediu, lady Willard, veţi găsi multe mijloace de a contracara magia neagră. Poate, pe atunci, se ştia mai mult decât ştim noi, oamenii de azi, cu toată ştiinţa cu care ne lăudăm. Dar să ne întoarcem la faptele care m-ar călăuzi. Soţul dumneavoastră a fost întotdeauna un egiptolog pasionat, nu-i aşa?             — Da, începând din tinereţe. Era unul din cei mai mari specialişti în materie.             — Dar, după câte-am înţeles, domnul Bleibner era un fel de amator?             — Cam aşa ceva. Era un om foarte bogat care se preocupa, cu uşurinţă, de orice subiect ce se întâmpla să-i stimuleze fantezia. Soţul meu a reuşit să-i trezească interesul pentru egiptologie şi cu banii săi a fost finanţată expediţia.             — Şi nepotul? Ce ştiţi despre apucăturile lui? Avea vreo legătură cu echipa?             — Nu cred. De fapt, n-am ştiut niciodată de existenţa sa, până când am citit despre moartea lui în ziare. Nu cred deloc că el şi domnul Bleibner ar fi putut fi prea apropiaţi. N-a spus niciodată că ar avea vreo rudă.             — Cine sunt ceilalţi membri ai echipei?             — Ei bine, dr. Tosswill, un funcţionar mărunt de la British Museum; domnul Schneider de la Metropolitan Museum din New York; un secretar tânăr american; dr. Ames, care însoţea expediţia în virtutea profesiunii sale şi Hassan, devotatul servitor băştinaş al soţului meu.             — Vă amintiţi numele secretarului american?             — Harper, cred, dar nu sunt sigură. Ştiu că era de puţin timp la domnul Bleibner. Era un tânăr foarte plăcut.             — Mulţumesc, lady Willard.             — Dacă mai e altceva…             — Deocamdată, nimic. Lăsaţi totul în seama mea şi fiţi sigură că am să fac tot ceea ce este omenesc posibil pentru a vă proteja fiul.             Nu erau chiar cuvinte de înbărbătare şi am observat cum lady Willard se crispă când el le-a pronunţat. Totodată, faptul că nu şi-a exprimat dispreţul faţă de temerile sale părea o uşurare pentru ea.             În ce mă priveşte, nu crezusem niciodată că Poirot avea o înclinaţie atât de profundă spre superstiţii. L-am abordat în legătură cu asta, în timp ce ne-ndreptăm spre casă. Era serios şi grav.             — Dar cum nu, Hastings, cred în lucrurile astea. Nu trebuie subestimată forţa superstiţiei.             — Şi ce-o să facem acum?             — Toujours pratique, bunul meu Hastings? Eh bien, pentru început, o să telegrafiem la New York spre a obţine mai multe detalii despre moartea tânărului domn Bleibner.             Şi, într-adevăr, trimise telegrama. Răspunsul era detaliat şi precis. Tânărul Rupert Bleibner avea dificultăţi financiare de câţiva ani. Închiriase ambarcaţiuni şi fusese financiare de câţiva ani. Închiriase ambarcaţiuni şi fusese intermediar de fonduri bancare în câteva insule din sudul Pacificului, dar se întorsese la New York, cu doi ani în urmă, unde se înglodase în datorii tot mai mult. Pentru mine, lucrul cel mai important era că reuşise, recent, să împrumute destui bani cu care să se ducă în Egipt. „Am un prieten bun acolo, de la care pot să mă împrumut”, mărturisise el. Aici, totuşi, planurile sale se spulberaseră. Se întorsese la New York, blestemându-şi unchiul cu inima de piatră, care se îngrijea mai mult de casele faraonilor morţi decât de rudele sale. În timpul sejurului său în Egipt se stinse din viaţă sir John Willard. Rupert se afundă şi mai mult în viaţa sa destrăbălată din New York şi apoi, în mod surprinzător, se sinucisese, lăsând o scrisoare care conţinea nişte exprerii curioase. Părea scrisă într-o criză bruscă de remuşcare. Se numea lepră şi degenerat şi scrisoarea se încheia cu afirmaţia că decât aşa, mai bine mort.             O oarecare teorie îmi trecu prin minte. Nu crezusem niciodată, cu adevărat, în răzbunarea unui faraon mort de mult. Vedeam în asta mai degrabă o crimă moderă. Să presupunem că acest tânăr se hotărâse să scape de unchiul său – să zicem, otrăvindu-l. Din greşeală, sir John Willard este cel care primeşte doza fatală. Tânărul se întoarce la New York, bântuit de crima sa. Îşi dă seama cât de inutilă fusese crima şi, doborât de remuşcări, îşi pune capăt zilelor.             Mi-am etalat soluţia în faţa lui Poirot. A părut interesat.             — E ingenios la ce te-ai gândit, serios e ingenios. Poate fi chiar adevărat. Dar omiţi fatala influenţă a Mormântului.             Am ridicat din umeri.             — Chiar crezi că are de-a face ceva cu el?             — Cum să nu, mon ami, de aceea plecăm mâine în Egipt.             — Ce? Am strigat,uimit.             — Cum ţi-am zis. O expresie de eroism conştient apăru pe faţa lui Poirot. Apoi gemu: Dar, vai, marea!             Blestemata de mare! Se plânse el.             *             * *             O săptămână mai târziu. Sub picioarele noastre se aşternea nisipul auriu al deşertului. Soarele fierbinte îşi revărsa dogoarea peste capetele noastre. Poirot era imaginea însăşi a deznădejdii lângă mine. Micuţul domn nu era un bun călător. Croaziera noastră de patru zile din Marsilia fusese o lungă agonie pentru el. Debarcase la Alexandria ca o arătare şi chiar şi obişnuita lui politeţe îl părăsise. De cum sosi la Cairo se şi îndreptă de îndată spre hotelul „Mena House”, aflat chiar în umbra piramidelor.             Farmecul Egiptului puse stăpânire pe mine. Nu şi pe Poirot. Îmbrăcat, exact ca la Londra, avea în buzunar o mică perie de haine şi ducea un război neîncetat cu praful care se aşeza pe îmbrăcămintea sa de culoare neagră.             — Şi ghetele mele, se plângea el. Uită-te la ele, Hastings. Ghetele mele curate de lac, de obicei atât de elegante şi lucitoare. Uite, nisipul a intrat în ele, mă doare şi s-a depus pe ele, ceea ce-mi întunecă mintea. Şi dogoarea asta îmi fleşcăieşte mustaţa – chiar aşa, fleşcăită!             — Uită-te la Sfinx, l-am îndemnat eu. Simt misterul şi farmecul pe care le degajă.             Poirot se uită la el nemulţumit.             — N-are aerul de a fi fericit, declară el. Şi cum ar putea, pe jumătate îngropat în nisip, în modul ăla neîngrijit. Ah, nisipul ăsta blestemat!             — Ei, lasă, e o mulţime de nisip şi în Belgia, i-am reamintit eu, gândindu-mă la o vacanţă petrecută la Knocke-sur-mer5, în mijlocul a ceea ce un ghid numea „Les dunes impeccables”.             — Dar nu în Bruxelles, a subliniat Poirot. Se uită la piramide gânditor. E adevărat că, cel puţin, au o formă solidă şi geometrică, dar suprafaţa lor nu este netedă, ceea ce este cât se poate de neplăcut. Nici palmierii nu-mi plac. Nu-i plantează măcar în rânduri!             I-am întrerupt lamentările, sugerându-i că ar trebui să pornim spre tabără. Urma să ajungem acolo pe cămile. Animalele îngenuncheaseră răbdătoare să ne urcăm şi să ne lăsăm în seama câtorva băieţi pitoresc îmbrăcaţi, conduşi de un tălmaci volubil.             Trec peste spectacolul cu Poirot pe cămilă. A început cu gemete şi lamentări şi a terminat cu ţipete, gesticulări şi invocaţii ale Fecioarei Maria şi ale tuturor sfinţilor din calendar. În cele din urmă, a coborât în mod laş şi a terminat călătoria pe un măgăruş. Recunosc că o cămilă care merge la trap nu e o glumă pentru un amator. Eu însumi am rămas înţepenit mai multe zile.             În fine, ne-am apropiat de locul s.ăpăturilor. Un bărbat bronzat, cu o barbă căruntă, cu haine albe şi purtând o cască tropicală, veni să ne întâmpine.             — Monsieur Poirot şi căpitanul Hastings? Am primit telegrama dumneavoastră. Îmi pare rău că n-a fost nimeni să vă aştepte în Cairo. Un eveniment neprevăzut a intervenit şi ne-a stricat complet planurile.             Poirot păli. Mâna, care i se strecura după peria de haine, înţepeni.             — Încă o moarte? Şuieră el.             — Da.             — Sir Gui Willard? Am strigat eu.             — Nu, căpitane Hastingsr Colegul meu american, domnul Schneider.             — Şi cauza? Întreabă Poirot.             — Tetanos.             M-am albit. Totul în jurul meu mi se părea că pluteşte într-o atmosferă de rău subtil şi ameninţător. Un gând oribil m-a trăsnit. Dacă urmam eu?             — Mon Dieu, spuse Poirot, pe un ton foarte scăzut. Nu înţeleg. E oribil. Spuneţi-mi, monsieur, nu e nici o îndoială că n-ar fi fost tetanos?             — Cred că nu. Dar dr. Ames vă va spune mai multe decât mine.             — Da, desigur, nu sunteţi doctorul.             — Mă numesc Tosswill.             Deci, atunci acesta era expertul britanic, descris de lady Willard ca funcţionarul mărunt de la British Museum. Deodată, ceva grav şi hotărât la el îmi înaripă imaginaţia.             — Dacă veniţi cu mine, continuă dr. Tosswill, vă conduc la sir Guy Willard. E foarte nerăbdător să ştie când sosiţi.             Am traversat tabăra spre un cort mare. Dr. Tosswill ridică marginea de la intrarea în cort. Trei bărbaţi erau înăuntru.             — Sir Guy, monsieur Poirot şi căpitanul Hastings au sosit, zise Tosswill.             Cel mai tânăr dintre cei trei bărbaţi sări şi veni să ne întâmpine. Era o anume impulsivitate în felul său de a fi, care-mi aminti de mama sa. Nu era la fel de bronzat ca ceilalţi şi faptul acesta, la care se adăuga o oarecare buimăceală în privire, îl făcea să pară mai în vârstă decât cei 22 de ani pe care-i avea. Se străduia, în mod clar, să facă faţă unui puternic stres mental.             Îi prezentă pe ceilalţi doi, dr. Ames, de vreo treizeci de ani, un om care părea capabil, cu fire de păr cărunt la tâmple, şi domnul Harper, secretarul, un tânăr subţire, plăcut, care purta însemnele naţionale – ochelari cu rame din corn6.             După câteva minute de conversaţie dezlânată, cel de-al doilea ieşi şi dr. Tosswill îl urmă. Am rămas singur cu sir Guy şi dr. Ames.             — Vă rog, puneţi orice întrebări doriţi, monsieur Poirot, spuse Willard. Suntem cu totul buimăciţi de ciudata serie de nenorociri, dar nu este – nu poate fi – nimic altceva decât coincidenţă.             Era un aer de nervozitate în felul său de a fi, care, mai degrabă, învăluia sensul exact al cuvintelor. Am văzut că Poirot îl studia cu atenţie.             — Sunteţi cu adevărat pasionat de aceste lucrări, sir Guy?             — Oarecum. Dar, indiferent de ceea ce se întâmplă sau la ceea ce ajungem, munca va continua. Să ţineţi minte asta!             Poirot se întoarse către celălalt.             — Ce aveţi de spus despre asta, monsieur le docteur?             — Ei bine, spuse afectat doctorul, eu nu am de gând să plec.             Poirot făcu una din grimasele sale expresive.             — Atunci, évidemment, trebuie să aflăm cum stăm. Când a murit domnul Schneider?             — Acum. Trei zile.             — Sunteţi sigur că a fost tetanos?             — Absolut sigur.             — N-ar fi putut fi un caz de otrăvire cu stricnină, de exemplu?             — Nu, monsieur Poirot. Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Dar a fost un caz clar de tetanos.             — Nu i-aţi injectat un anti-ser?             — Sigur că da, spuse doctorul rece. Am încercat să facem toate lucrurile imaginabile cu putinţă.             — Aveţi anti-serul la dumneavoastră?             — Nu. L-am adus de la Cairo.             — A mai fost vreun caz de tetanos în tabără?             — Nu, niciunul.             — Sunteţi sigur că moartea domnului Bleibner s-a datorat tetanosului?             — Absolut sigur. A avut o zgârietură la degetul cel mare de la mână, care s-a infectat şi a dat în septicemie. Aş zice că sumă la fel pentru un nespecialist, dar cele două lucruri sunt total diferite.             — Atunci avem patru morţi – toate complet diferite: un atac de cord, o otrăvire, o sinucidere şi un tetanos.             — Exact, domnule Poirot.             — Sunteţi sigur că nu există nici o legătură între cele patru?             — Nu prea vă înţeleg!             — Să v-o spun pe şleau. Există vreun act comis de cei patru care ar putea părea să denote lipsă de respect faţă de spiritul lui Men-her-Ra?             Doctorul se uită la Poirot plin de uimire.             — Vorbiţi aiurea, monsieur Poirot. Doar nu v-aţi lăsa păcălit să credeţi în toate prostiile alea?             — Numai prostii, murmură Willard supărat.             Poirot rămase liniştit şi nemişcat, clipind puţin din ochii săi verzi ca de pisică.             — Deci nu credeţi în lucruri de-astea, monsieur le docteur?             — Nu, domnule, nu cred, făcu doctorul pe un ton emfatic. Sunt om de ştiinţă şi cred numai în ce ne învaţă ştiinţa.             — Dar cum, nu exista ştiinţă în Egiptul antic? Întrebă, încet, Poirot. El nu aştepta un răspuns şi, într-adevăr, dr. Ames păru descumpănit o clipă. Nu, nu nu-mi răspundeţi, dar spuneţi-mi doar asta. Ce cred muncitorii din partea locului?             — Cred, zise dr. Ames, că atunci când albii îşi pierd capul, băştinaşii le calcă curând pe urme. Recunosc că începe să le fie oarecum teamă – dar n-au nici un motiv pentru asta.             — Mă mir, a zis Poirot nu întru totul convins.             Sir Guy se aplecă în faţă.             Strigă neîncrezător: doar nu credeţi în – oh, chestia-i absurdă! Înseamnă că nu ştiţi nimic despre Egiptul antic dacă credeţi asemenea lucruri.             În loc de răspuns, Poirot scoase din buzunar o broşură – o carte veche, zdrenţuită. Am văzut titlul, „Magia egiptenilor şi chaldeenilor”. Apoi, răsucindu-se pe călcâie, ieşi din cort. Doctorul s-a uitat fix la mine.             — Ce idee îl bântuie?             Expresia, aşa de familiară în limbajul lui Poirot, m-a făcut să zâmbesc, când am auzit-o de la altul.             — Nu ştiu exact, am mărturisit. Cred că are un plan anume pentru a scoate spiritele rele din oameni.             Am plecat să-l caut pe Poirot şi l-am găsit stând de vorbă cu tânărul cu faţa prelungă ce fusese secretarul domnului Bleibner.             — Nu, spunea domnul Harper. Sunt numai de şase luni cu expediţia. Da, i-am cunoscut destul de bine afacerile domnului Bleibner.             — Puteţi să-mi spuneţi ceva în legătură cu nepotul său?             — A apărut aici, într-o zi, un tip care nu arăta deloc rău. Nu-l mai întâlnisem, dar alţii da – Ames, cred, şi Schneider. Bătrânului nu i-a făcut plăcere să-l vadă. Erau mereu la cuţite. „Nici un cent”, striga bătrânul. „Nici un cent acum sau când voi muri. Vreau să-mi las banii pentru continuarea muncii mele de-o viaţă. Am discutat despre asta, astăzi, cu domnul Schneider”. Aşa ceva, dar mai amplu. Tânărul Bleibner a şters-o imediat la Cairo.             — Era bine-sănătos atunci?             — Bătrânul?             — Nu, tânărul.             — Mi se pare că a zis că e ceva în neregulă cu el. Dar nu putea fi ceva serios, altfel mi-aş fi amintit.             — Încă un lucru: a lăsat domnul Bleibner vreun testament?             — După câte ştim, nu.             — Rămâneţi cu expediţia, domnule Harper?             — Nu, domnule, nu rămân. Plec la New York, de îndată ce reglementez treburile aici. Puteţi să râdeţi, dacă vreţi, dar n-am de gând să fiu următoarea victimă a acestui dat dracului de bătrân Men-her-Ra. Va pune mâna pe mine dacă mai stau.             Tânărul îşi şterse transpuraţia de pe frunte. Poirot se îndepărtă. Dar, peste umăr, îi spuse cu un zâmbet anume:             — Aminteşte-ţi că a făcut o victimă la New York.             — Oh, fir-ar al dracului! Zise domnul Harper, cu toată convingerea.             — Tânărul ăsta e nervos, făcu Poirot meditativ. E terminat, treminat de tot.             L-am privit pe Poirot curios, dar zâmbetul său enigmatic nu-mi spunea nimic. Împreună cu sir Guy Willard şi domnul Tosswill am Scut înconjurul săpăturilor. Descoperirile importante fuseseră transportate la Cairo, dar unele piese din mormânt erau extrem de interesante. Entuziasmul tânărului baronet era evident, dar am crezut, că descopăr o tentă de nervozitate în comportamentul său, ca şi cum n-ar fi putut să scape de simţământul de ameninţare care plutea în aer. Când am intrat în cortul ce ne fusese destinat, pentru a ne spăla, înaintea mesei de seară, o siluetă înaltă, întunecată, în veşmânt alb, ne-a deschis calea, cu un gest amabil, rostind un salut în arabă. Poirot se opri.             — Dumneata eşti Hassan, servitorul lui sir John Willard?             — L-am slujit pe stăpânul meu, sir John, acum îl servesc pe fiul său. Făcu un pas spre noi şi coborî tonul: se spune că sunteţi un înţelept, priceput în a trata cu spiritele rele. Făceţi-l pe tânărul stăpân să plece de aici. Există ceva rău în aerul din jurul nostru.             Şi cu un gest brusc, fără să aştepte un răspuns, se îndepărtă.             — Ceva rău în aer, murmură Poirot. Da, îl simt.             Masa noastră nu a fost prea veselă. Conducerea discuţiei a fost lăsată în seama dr. Tosswill, care ţinu o prelegere în extenso asupra antichităţilor egiptene. Tocmai când ne pregăteam să ne retragem să ne odihnim, sir Guy îl prinse pe Poirot de braţ şi-i arătă ceva. O umbră se mişca printre corturi. Nu era una omenească: am recunoscut clar făptura cu cap de câine pe care o văzusem încrustată pe pereţii mormântului.             Sângele-mi îngheaţă la această privelişte.             — Mon Dieu! Murmură Poirot, făcându-şi o cruce mare. Anubis, zeul cu cap de şacal al sufletelor care ne părăsesc.             — Cineva îşi bate joc de noi, strigă dr. Tosswill, ridicându-se indignat în picioare.             — A intrat în cortul dumitale, Harper, murmură sir Guy, cu faţa palidă ca de mort.             — Nu, zise Poirot, dând din cap, în cel al doctorului Ames.             Doctorul se holbă la el neîncrezător, apoi, repetând cuvintele dr. Tosswill strigă:             — Cineva îşi bate joc de noi. Veniţi, o să-l prindem imediat pe individ. Se repezi hotărât în urmărirea umbrei lunecoase. L-am urmat, dar, oricât am căutat nu am putut găsi nici o urmă a vreunui suflet viu care să fi trecut pe acolo. Ne-am întors, oarecum cu mintea tulburată şi l-am găsit pe Poirot luând măsuri energice, în felul care-l caracterizează, pentru a-şi asigura securitatea personală. Se ocupa să înconjoare cortul nostru cu diferite diagrame şi inscripţii pe care le desena pe nisip. Am recunoscut steaua cu cinci colţuri sau pentagonul, repetată de mai multe ori. Aşa cum îi era vrerea, Poirot ţinea, în acelaşi timp, un discurs improvizat despre vrăjitorie şi magie, în general, despre magia albă7 în opoziţie cu cea neagră, cu variate referinţe la Ka8 şi la Cartea Morţilor9.             Aceasta păru să-i suscite cel mai adânC dispreţ dr. Tosswill, care mă trase deoparte, pur şi simplu firbând de furie.             — Baliverne, domnule, făcu el enervat. Pure prostii. Tipul e un impostor. Nu cunoaşte deosebirea dintre superstiţiile Evului Mediu şi credinţele Egiptului antic. N-am auzit încă un asemenea talmeş-balmeş de ignoranţă şi credulitate.             L-am calmat pe excitatul expert şi m-am dus după Poirot în cort. Micuţul meu prieten radia de bucurie.             — Acum putem dormi liniştiţi, mi-a declarat el fericit. Şi am nevoie de ceva somn. Mă doare capul groaznic. Ah, ce n-aş da să am o ceaşcă de ceai de muşeţel.             Ca un răspuns la rugămintea sa, colţul cortului se ridică şi Hassan apăru cu o ceaşcă aburindă pe care i-o oferi lui Poirot. Se dovedi a fi ceai de muşeţel, o băutură care-i este foarte mult pe plac. După ce i-a mulţumit lui Hassan şi l-a refuzat când s-a oferit să-mi aducă şi mie o ceaşcă, am rămas din nou singuri. Am mai stat în uşa cortului câtva timp, după ce mă schimbasem, uitându-mă spre deşert.             — Un loc splendid, am rostit cu glas tare, o muncă minunată. Îi simt fascinaţia. Viaţa în plin deşert, examinarea inimii unei civilizaţii dispărute. Cred că şi tu, Poirot, trebuie să simţi această încântare.             N-am primit nici un răspuns şi m-am răsucit puţin uimit. Uimirea mea se preschimbă iute în nelinişte. Poirot zăcea de-a curmezişul patului sărăcăcios, cu faţa convulsionată în mod groaznic. Lângă el, ceaşca goală. M-am repezit spre el, apoi am zbughit-o afară, prin tabără, spre cortul doctorului Ames.             — Doctore Ames, vino imehiat! Am strigat.             — Ce s-a întâmplat? Întrebă doctorul, apărând în pijama.             — Prietenul meu. Îi e rău. E pe moarte. Ceaiul de muşeţel. Nu-l lăsaţi pe Hassan să fugă din tabără.             Ca o vijelie, doctorul alergă spre cortul nostru. Poirot zăcea precum îl lăsasem.             — Extraordinar, strigă Ames. Pare un atac – sau, ce-ai zis. Că a băut? Apucă ceaşca goală.             — Numai că n-am băut-o, zise o voce liniştită.             Ne-am întors uluiţi. Poirot stătea pe marginea patului.             Zâmbea.             — Nu, a spus blând. N-am băut-o. În timp ce bunul meu prieten, Hastings, admira noaptea, m-am folosit de prilej pentru a nu mi-o turna pe gât, ci într-o sticluţă. Sticluţa va merge la analize, la un farmacist. Nu.             — Doctorul făcu o mişcare bruscă – ca un om de bun simţ, veţi înţelege că violenţa nu are nici un rost. În scurta absenţă a lui Hastings, care se repezise să vă aducă, am avut timp să pun sticluţa la loc sigur. Ah, repede, Hastings, pune mâna pe el!             N-am înţeles îngrijorarea lui Poirot. Dornic să-mi salvez prietenul, m-am repeit spre el. Dar mişcarea rapidă a doctorului a avut un alt scop. Duse mâna la gură, un miros de migdale amare umplu aerul, se clătină şi căzu în faţă.             — Încă o victimă, spuse Poirot pe un ton grav. Dar ultima. Poate e soluţia cea mai bună. Are trei morţi la activ.             — Dr. Ames? Am strigat, stupefiat. Dar m-am gândit că te încrezi într-o influenţă ocultă!             — M-ai înţeles greşit, Hastings. Ceea ce am vrut să sugerez a fost că eu cred în teribila forţă a superstiţiei.             Odată ce insufli convingerea fermă că o serie de morţi e supranaturală, poţi aproape să ucizi cu pumnalul un om în plină zi şi asta ar fi pusă tot pe seama blestemului, atât de puternic implantat este instinctul supranaturalului în rasa umană. Am bănuit, de la început, că un om trage foloase de pe urma acestui instinct. Îmi imaginez că ideea i-a venit la moartea lui sir John Willard. S-a iscat, imediat, un val de superstiţii. După câte îmi putean da seama, nimeni nu obţinea vreun câştig anume prin moartea lui sir John. Domnul Bleibner reprezenta un caz deosebit. Era un om foarte bogat. Informaţiile pe care le-am primit din New, York conţineau mai multe idei sugestive. Mai întâi, tânărul Bleibner ar fi spus că avea un prieten bun în Egipt, de la care putea să se împrumute. S-a înţeles tacit că era vorba de unchiul său, dar mi s-a părut că, în acest caz, el ar fi putut s-o spună explicit. Cuvintele sugerează vreun prieten de petreceri de-al lui. Apoi, a făcut rost de destui bani pentru a ajunge în Egipt, unchiul său a refuzat categoric să-i dea vreun penny şi, totuşi, a fost capabil să-şi plătească biletul de întoarcere la New York. Cineva trebuie să-i fi împrumutat banii.             — Toate astea nu prea ţin, am obiectat.             — Dar mai sunt şi altele, Hastings; se întâmplă, destul de des,ca unele cuvinte cu înţeles metaforic să fie luate ad literam. Se poate întâmpla şi invers. În acest caz, cuvintelor obişnuite li se dă un sens mataforic. Tânărul Bleibner a scris destul de clar: „Sunt o lepră”, dar nimeni nu s-a gândit că el s-a împuşcat pentru că ar fi crezut că se contaminase cu boala mortală – lepra.             — Ce? Am făcut eu.             — A fost invenţia inteligentă a unei minţi diabolice. Tânărul Bleibner suferea de vreo boală de piele oarecare;             Trăise în insulele din Pacificul de Sud, unde boala este destul de răspândită. Ames era un fost prieten de-al său şi un medic cunoscut nu i-ar fi pus la îndoială părerea. Când am sosit aici, bănuielile mele erau împărţite între Harper şi dr. Ames, dar curând, mi-am dat seama că numai doctorul ar fi putut comite şi ascunde crimele şi am aflat de la Harper că-l cunoscuse, mai de mult, pe tânărul Bleibner. Fără îndoială, acesta din urmă, cu vreo oarecare ocazie, a făcut un testament sau o asigurare pe viaţă în favoarea doctorului. Acesta a şi văzut şansa de a se îmbogăţi. A fost uşor pentru el să-i inoculeze bătrânului domn Bleibner nişte viruşi mortali. Apoi, nepotul, complet distrus de ştirea groaznică pe care prietenul său i-o transmisese, s-a împuşcat. Indiferent care i-au fost intenţiile, bătrânul Bleibner n-a lăsat nici un testament. Averea sa îi revenea nepotului său şi, de la acesta, doctorului.             — Şi domnul Schneider?             — Nu putem fi siguri. Îl cunoştea şi el pe tânărul Bleibner, îţi aminteşti, şi ar fi putut bănui ceva sau, din nou, doctorul s-o fi gândit că o altă moarte, nemotivată şi inexplicabilă ar întări valul de superstiţii. Mai mult, am să-ţi spun un lucru psihologic interesant, Hastings. Un ucigaş are, întotdeauna, dorinţa puternică de a-şi repeta crima reuşită, performanţa ei îl atrage. De aici temerile mele pentru viaţa tânărului Willard. Silueta lui Anabis pe care ai văzut-o, în seara asta, a fost Hassan, deghizat aşa, la ordinele mele. Am vrut să văd dacă puteam să-l sperii pe doctor. Dar lui îi trebuia mai mult decât supranaturalul ca să se sperie. Am observat că nu era total convins de pretenţiile mele de a crede în lucruri oculte. Comedioara care am jucat-o pentru el nu l-a înşelat. Am bănuit că va încerca să facă din mine următoarea sa victimă. Ah, dar în ciuda blestematei de mări, a căldurii îngrozitoare şi a neplăcerilor cauzate de nisip, micile celule cenuşii încă au funcţionat!             Poirot a avut perfectă dreptate în judecăţile sale. Tânărul Bleibner, cu câţiva ani în urmă, într-o criză de veselie la băutură, făcuse un testament buclucaş, lăsând „tabachera mea pe care o admiri atât de mult şi tot ceea te posed după moarte, care vor fi mai ales datorii, bunului meu prieten Robert Ames, care odată mi-a salvat viaţa de la înec”. Cazul a fost muşamalizat cât se poate de bine şi, până şi astăzi, oamenii vorbesc despre remarcabila serie de decese survenite în legătură cu mormântul lui Men-her-Ra, ca o dovadă triumfătoare a răzbunării unui faraon de mult dispărut pentru pângărirea sarcofagului său – o părere care, aşa cum mi-a spus Poirot, este contrară tuturor credinţelor şi concepţiilor egiptene.                                                                                                                               SFÂRŞIT                 1 Faraonul Men-Her-Ra, la care se face mai departe referire ca „unul din acei faraoni slabi ai celei de-a opta dinastii, când vechiul regat era pe cale de a decădea”. A opta dinastie (2280-2040 î.e.n.) care a domnit în Egipt la sfârşitul vechiului regat sau, mai precis, în prima perioadă intermediară (2280-2065 î.e.n.) a inclus opt faraoni despre care există foarte puţine relatări, cu excepţia numelor ultimilor patru faraoni. Numele primilor patru faraoni, care au domnit între 2274 şi 2165 î.e.n. sunt necunoscute. Nu există nici o menţiune documentară despre Men-her-Ra. În timpul celei de-a opta dinastii, capitala era la Menphis, autoritatea centrală a cedat puterea nobililor locali, ordinea socială a avut de suferit şi primii nomazi din Asia au intrat în Delta Nilului.             2 Al 12-lea faraon din cea de-a optsprezecea dinastie, care a domnit între 1361-1352 î.e.n. Este vestit pentru splendoarea mormântului său, descoperit în 1922: acesta conţinea, pe lângă mume, o mulţime de obiecte preţioase, întrucât faraonul, deşi neînsemnat, a trăit în perioada cea mai somptuoasă din istoria Egiptului.             3 Lord Carnarvon (1866-1923), egiptolog britanic, cunoscut mai ales pentru participarea sa la descoperirea mormântului lui Tutankamon. A murit imediat după deschiderea mormântului, ceea ce a dat naştere speculaţiilor că ar fi fost pedepsit de blestemul faraonului sau prin vreo otravă necunoscută din mormânt. De fapt, moartea i-a fost cauzată de efectele combinate ale unei înţepături de ţânţar şi ale unei pneumonii.             4 Gizeh este un oraş din Egiptul superior, situat pe malul de vest al Nilului, pe partea opusă de Cairo, la circa 4,8 Km sud-vest de acesta. La 8,5 Km vest de Gizeh se află cele trei piramide ridicate în perioada celei de-a patra dinastii: piramida lui Keops – cea mai mare, avea iniţial 230 mp la bază şi 145,59 m înălţime.             5 O staţiune pe coasta Mării Nordului.             6 aluzie la faptul că asemenea rame se purtau mai mult în S. U. A. decât în Europa.             7 parte componentă a celor mai multe religii străvechi, era, de fapt, arta ce pretindea că este în stare să determine o zeitate sau o putere supranaturală să facă sau să împiedice o acţiune, sau să schimbe, temporar, ordinea evenimentelor naturale, ori să producă efecte cu ajutorul fiinţelor supranaturale (ca îngeri, demoni sau spirite dispărute) sau prin stăpânirea forţelor secrete ale naturii. Se crede că magia albă produce rezultate benefice, în timp ce magia neagră cauzează moarte sau dezastre.             8 spiritul mortului, al doilea eu, care a format o parte foarte însemnată din credinţa religioasă a vechilor egipteni.             9 O culegere de formule, rugăciuni şi imnuri a cărei cunoaştere era considerată necesară pentru ca sufletul să-şi termine cu bine călătoria spre Sala Judecăţii din regiunea morţilor.  

Regele de treflă – Pe cinstea mea, am exclamat eu, punînd deoparte „The Daily Mewsmonger”, e mai ciudat decît în romane! Poate că remarca nu era originală. A părut să‑l irite pe prietenul meu. Inclinîndu‑şi capul în formă de ou, micuţul domn scutură cu grijă o dîră de praf imaginară de pe pantalonii săi bine călcaţi şi constată: – Ce profund! Ce mare gînditor este prietenul meu Hastings! Fără să manifest vreo supărare la această neavenită glumă răutăcioasă, am bătut de cîteva ori pe pagina ce o pusesem alături. – Ai citit ziarul de dimineaţă? – Da. Şi după ce l‑am citit, l‑am împăturit din nou cu grijă. Nu l‑am aruncat pe duşumea cum ai făcut tu, cu lamentabila ta lipsă de ordine şi metodă. (Asta‑i tot ce poate spune mai urît Poirot. Ordinea şi Metoda sînt zeii săi. Merge aşa departe încît le atribuie lor toate succesele sale). – Deci, ai văzut relatarea privitoare la uciderea lui Henry Reedburn, impresarul? Asta m‑a determinat să fac remarca aceea. Nu numai că‑i cu adevărat mai ciudat decît într‑un roman, dar este mai dramatic. Gîndeşte‑te la familia aia burgheză înstărită din Anglia, Oglander. Tată, mamă, fiu şi fiică, tipică pentru mii de familii din ţara asta. Bărbaţii pleacă în oraş în fiecare zi; femeile au grijă de casă. Vieţile lor sînt perfect liniştite şi extrem de monotone. Seara trecută stăteau în sufrageria lor plăcută din suburbia Daisymead, Streatham, iucînd bridge. Deodată, prin surprindere, fereastra franţuzească se deschide brusc şi o femeie intră în cameră, împleticindu‑se. Pe rochia ei de şaten cenuşie e o pată roşie. Murmură un cuvînt „Crimă!” înainte de a cădea inconştientă pe duşumea. E posibil ca ei s‑o fi recunoscut după fotografii ca fiind Valerie Saintclair, faimoasa dansatoare care a făcut vîlvă recent. – Asta‑i relatarea ta sau cea din „The Daily Newsmonger”? întrebă Poirot. – „The Daily Newsmonger” s‑a grăbit să intre la tipar şi s‑a mulţumit cu înşiruirea faptelor. Dar implicaţiile dramatice ale întîmplării m‑au izbit de îndată. Poirot mă aprobă dînd din cap gînditor. – Oriunde este un om, este şi o dramă. Dar, nu e întotdeauna acolo unde crezi. Ţine minte asta. Şi‑apoi, şi pe mine mă interesează cazul din moment ce s‑ar putea să am o legătură cu el. – Chiar? – Da. Un domn m‑a sunat azi dimineaţă şi a fixat cu mine o întîlnire din partea prinţului Paul de Maurania. – Dar ce legătură este între una şi alta? – Nu prea citeşti simpaticele tabloide englezeşti de scandal. Acelea cu poveşti nostime şi cele care încep cu un „şoricel a auzit...” sau „o vulpiţă ar vrea să ştie...”. Ia uită‑te aici. I-am urmărit cu privirea degetul scurt şi bont de‑a lungul unui paragraf: - dacă prinţul străin şi celebra dansatoare ar fi cu adevărat în relaţii! Şi dacă doamnei îi place noul ei inel cu diamant! – Şi acum, ca să rezum povestea ta dramatică, spuse Poirot, mademoiselle Saintclair, îţi aminteşti, a leşinat pe covorul sufrageriei din Daisymead. M-am cutremurat. – Ca urmare a primelor cuvinte murmurate de mademoiselle, cei doi bărbaţi Oglander au plecat, unul să aplică un doctor care s‑o îngrijească pe femeia care, în mod evident, suferea de pe urma unui şoc şi celălalt la poliţie, unde, după ce le‑a spus ceea ce s‑a întîmplat, i‑a însoţit pe poliţişti la Mon Désir - superba vilă a domnului Reedburn, ce nu se află prea departe de Daisymead. Acolo l‑au găsit pe binecunoscutul om care, între noi fie zis, are o reputaţie nu prea plăcută; zăcea în bibliotecă cu capul crăpat la spate ca o coajă de ou. Ţi‑am imitat stilul, spuse Poirot cu blîndeţe. Scuză‑mă, te rog... ah, a sosit prinţul! Distinsul nostru musafir a fost anunţat sub titlul de contele Feodor. Era un tînăr cu o înfăţişare ciudată, înalt, înfocat, cu bărbia îngustă, faimoasa gură de Mauranberg şi ochii negri, arzători ai unui fanatic. – Domnul Poirot? Prietenul meu dădu din cap afirmativ. – Domnule, sînt într‑o situaţie gravă, mai serioasă decît o pot spune în cuvinte... Poirot îl opri cu un gest. – Vă înţeleg neliniştea. Mademoiselle Saintclair vă este o prietenă foarte dragă, nu‑i aşa? Prinţul răspunse simplu: – Sper s‑o iau de soţie. Poirot se îndreptă în scaun şi făcu ochii mari. Prinţul continuă: – N-aş fi primul din familia mea care ar încheia o căsătorie morganatică[1]. Şi fratele meu Alexandru l‑a sfidat pe împărat. În prezent trăim zile mai iluminate, eliberaţi de vechile prejudecăţi de castă. Şi apoi, mademoiselle Saintclair, de fapt, îmi este aproape egală ca rang. Aţi auzit cîte ceva despre povestea ei? – Sînt multe povestiri romantice referitoare la originea ei - ceea ce este un lucru obişnuit cu dansatoarele celebre. Am auzit că este fata unei ziliere irlandeze, dar şi povestea în care mama ei este o mare ducesă rusoaică. – Prima variantă este, bineînţeles, o prostie, spuse tînărul. Dar a doua este adevărată. Valerie, deşi trebuie s‑o ţină ascunsă, m‑a făcut s‑o cred prea bine. Şi apoi, ea o devedeşte inconştient într‑o mie de feluri. Cred în ereditate, domnule Poirot. – Şi eu cred în ereditate, spuse Poirot pe gînduri. Am văzut cîteva lucruri ciudate în legătură cu asta - moi qui vous parle... Dar să ne apucăm de treabă, prinţe. Ce doriţi de la mine? De ce vă temeţi? Pot să vă vorbesc deschis, da? Este vreo legătură între domnişoara Saintclair şi crimă? îl cunoştea pe Reedburn, nu‑i aşa? – Da. El susţinea că e îndrăgostit de ea. – Şi ea? – Nu avea ce să discute cu el. Poirot îl privi iscoditor. – Avea vreun motiv să se teamă de el? Tînărul ezită. – A fost un incident. O cunoaşteţi pe Zara, prezicătoarea? – Nu. – E minunată. Ar trebui s‑o consultaţi odată. Valerie şi cu mine am fost la ea săptămîna trecută. Ne‑a dat în cărţi. I-a spus Valeriei că va avea un necaz - de nori care se adună; apoi a întors ultima carte - cartea de deasupra, cum i se spune. Era regele de treflă. Ea i‑a spus Valeriei: „Ai grijă. Există un bărbat care are putere asupra ta. Ţi‑e frică de el. Eşti în mare pericol din cauza lui. Ştii la cine mă refer?” Valerie se albise de tot. Ea aprobă din cap şi spuse: „Da, da, ştiu”. Imediat după aceea am plecat. Ultimele cuvinte ale Zarei către Valerie au fost: „Fereşte‑te de regele de treflă. Un pericol te ameninţă!” Am întrebat‑o pe Valerie. N-a vrut să‑mi spună nimic - m‑a asigurat că totul era în ordine. Dar acum, după ce s‑a întîmplat aseară, sînt mai sigur decît oricînd că în regele de treflă Valerie l‑a văzut pe Reedburn şi că el era bărbatul de care se temea. Prinţul se opri brusc. – Acum înţelegeţi agitaţia mea cînd m‑am uitat în ziarele de dimineaţă. Dacă Valerie, într‑o criză de nebunie... o, este imposibil! Poirot se ridică şi‑l bătu pe tînăr pe umăr cu blîndeţe. – Vă rog să nu fiţi îngrijorat. Lăsaţi totul în seama mea. – Vă duceţi la Streatham? Cred că e încă acolo, la Daisymead - şocată. – Mă duc imediat. – Am aranjat totul prin ambasadă. Veţi avea acces peste tot. – Atunci ne vom despărţi, Hastings vii cu mine? Au revoir, prinţe. Mon Deşir era o vilă excepţional de frumoasă, cu totul modernă şi confortabilă. O alee scurtă, asfaltată ducea la ea din drumul principal şi grădini frumoase se întindeau în spatele casei pe cîţiva acri. Menţionînd numele prinţului Paul, majordomul, care deschisese uşa, ne‑a dus imediat la scena tragediei. Biblioteca era o încăpere impunătoare, care se întindea din faţă pînă în capătul clădirii, cu cîte o fereastră şi într‑o parte şi‑n alta, una dînd spre aleea circulată din faţă şi cealaltă spre grădină. Lîngă cea din urmă a fost găsit întins cadavrul. Acesta fusese ridicat cu puţin timp înainte, după ce poliţia îşi terminase investigaţiile. – Neplăcut lucru, i‑am şoptit lui Poirot. Cine ştie ce cluuri or mai fi distrus? Micul meu prieten zîmbi. – Ehe! De cîte ori trebuie să‑ţi spun că lucrurile vin dinăuntru? Soluţia fiecărui mister se află în micile celule cenuşii ale creierului. Se întoarse spre majordom. – Presupun că în afară de transportarea corpului, camera n‑a fost atinsă! – Nu, domnule. Este exact aşa ca azi noapte cînd a venit poliţia. – Acum, draperiile astea. Văd că ele se trag la o anumită distanţă de fereastră. Sînt la fel cu cele de la fereastra din faţă. Erau trase aseară? – Da, domnule, le trag în fiecare seară. – Înseamnă că Reedburn trebuie să le fi tras înapoi. – Aşa cred, domnule. – Ştiai că stăpînul dumitale aştepta un vizitator? – N-a spus aşa, domnule. Dar a dai ordin să nu fie deranjat după cină. Ştiţi, domnule, există o uşă care se deschide spre terasa din partea asta a casei. Ar fi puttit primi pe cineva pe acolo. – Obişnuia să facă asta? Majordomul tuşi discret. – Aşa cred. Poirot păşi spre uşa în discuţie. Nu era închisă. Ieşi prin ea pe terasa care dădea în dreapta spre alee; în stînga dădea spre un zid de cărămidă roşie. – Grădina pentru fructe, domnule. Mai este o uşă care conduce mai departe, dar se închide întotdeauna la ora şase. Poirot dădu afirmativ din cap şi se reîntoarse în bibliotecă cu majordomul după el. – N-aţi auzit nimic din ce s‑a petrecut aseară? – Ei bine, domnule, am auzit voci în bibliotecă cu puţin înainte de ora nouă. Dar asta nu era ceva neobişnuit, mai ales dacă era vocea unei femei. Dar, bineînţeles, de vreme ce eram cu toţii în camera servitorilor, exact în partea opusă, n‑am auzit absolut nimic. Ş-apoi pe la ora unsprezece, a venit poliţia. – Cîte voci aţi auzit? – N-aş putea spune, domnule. Eu am auzit‑o numai pe cea a doamnei. – Aha! – Dacă nu vă supăraţi, domnule, doctorul Ryan este încă în casă, dacă doriţi să‑l vedeţi. Am acceptat de îndată sugestia şi peste cîteva minute, doctorul, un om vesel între două vîrste, veni şi‑i dădu lui Poirot toate informaţiile pe care i le ceru. Reed- burn zăcea aproape de fereastră cu capul lîngă scaunul de marmură de la geam. Prezenta două răni, una între ochi, alta, cea fatală, la spatele capului. – Zăcea pe spate? – Da. Iată urma. El arătă o mică pată închisă la culoare de pe duşumea. – N-ar fi putut ca lovitura de la spatele capului să fi fost cauzată de căderea pe duşumea? – Imposibil. Oricare ar fi fost arma, ea a intrat destul de mult în craniu. Poirot privi gînditor în faţa lui. În intrîndul fiecărei ferestre se afla cîte un scaun de marmură sculptată, braţele fiind fasonate sub forma unor capete de lei. O luminiţă se aprinse în ochii lui Poirot. – Dacă presupunem că a căzut pe spate pe capul acestui leu ieşit înafară şi de acolo a alunecat jos, n‑ar putea aceasta cauza o rană aşa cum aţi descris‑o? – Da, ar putea. Dar unghiul în care zăcea face imposibilă teoria. Ş-apoi ar fi trebuit să rămînă urme de sînge pe marmora scaunului. – Doar dacă n‑au fost şterse. Doctorul ridică din umeri. – Asta‑i foarte puţin probabil. N-ar fi în avantajul nimănui să dea unui accident aparenţa unei crime. – Normal, îl aprobă Poirot. Credeţi că vreuna dintre lovituri ar fi putut fi administrată de vreo femeie? – O, aş zice că asta nu intră în discuţie. Presupun că vă gîndiţi la mademoiselle Saintclair? – Nu mă gîndesc la nimeni anume pînă cînd nu sînt sigur, răspunse Poirot cu blîndeţe. Îşi îndreptă atenţia spre fereastra franceză deschisă şi doctorul continuă: – Pe aici a fugit domnişoara Saintclair. Puteţi zări printre copaci Daisymead. Bineînţeles, sînt multe case mai aproape de faţada vilei, la drum, dar aşa se face că Daisymead, deşi este la o oarecare distanţă, este singura casă vizibilă din partea aceasta. – Mulţumesc pentru amabilitatea dumitale, doctore, spuse Poirot. Haide Hastings, să mergem pe urmele domnişoarei. Poirot mă conduse prin grădină, ieşirăm printr‑o poartă de fier, străbăturăm o porţiune îngustă de iarbă şi intrarăm pe portiţa grădinii de la Daisymead, care era o căsuţă modestă, înconjurată de vreo jumătate de acru de pămînt. Erau cîteva trepte care duceau la o fereastră franţuzească. Poirot făcu semn cu capul spre ele. – Pe acolo s‑a dus domnişoara Saintclair. Pentru noi, care nu avem de ce să ne grăbim, ar fi mai bine să ocolim casa pînă la uşa din faţă. O servitoare ne‑a deschis şi ne‑a condus în sufragerie, apoi s‑a dus s‑o caute pe doamna Oglander. Era evident că în încăpere nu se umblase din noaptea precedentă. Cenuşa era încă în cămin şi masa de bridge se afla tot în mijlocul camerei cu o carte pe faţă şi cu celelalte cărţi din mînă aruncate jos. Camera era oarecum încărcată cu ornamente arătoase dar fără valoare şi o mulţime de tablouri de familie împodobeau pereţii. Poirot se uită la ele cu mai multă indulgenţă decît mine şi îndreptă unul sau două care atîrnau într‑o parte. – La familie e strîns unită, nu? Sentimentul înlocuieşte frumuseţea. L-am aprobat cu ochii fixaţi pe un tablou de familie reunind un domn cu mustaţă, o doamnă cu un rulou înalt de păr în frunte, un băiat solid şi îndesat şi două fetiţe garnisite cu o mulţime de panglici inutile. Mi‑am zis că aceasta trebuia să fi fost familia Oglander în primii ani şi am studiat‑o cu interes. Uşa se deschise şi o tînără intră. Părul ei negru era aranjat cu grijă, purta o scurtă bej şi o fustă de stofă. Ne privi întrebătoare. Poirot înaintă. – Domnişoara Oglander? Regret că vă deranjez, mai ales după cele ce vi s‑au întîmplat. Întreaga afacere trebuie să vă fi tulburat foarte mult. – Mai mult ne‑a speriat, recunoscu tînăra cu grijă, începusem să mă gîndesc că elementele dramei se risipiseră la domnişoara Oglander, că lipsa ei de imaginaţie se ridica deasupra oricărei tragedii. Mi s‑a confirmat această părere cînd ea a spus în continuare: trebuie să vă cer scuze pentru starea în care se află camera; servitorii s‑au alarmat prosteşte. – Aici stăteaţi seara trecută, n’est‑ce pas? – Da, jucam bridge după cină cînd... – Scuzaţi‑mă, de cît timp jucaţi? – Păi... Domnişoara Oglander se gîndi. Nu pot să vă spun exact. Cred că trebuie să fi fost în jur de ora zece. Făcusem mai multe jocuri. – Şi dumneavoastră unde stăteaţi? – Cu faţa la fereastră. Jucam cu mama şi nu aveam atuul. Deodată, brusc, fereastra se deschise şi domnişoara Saintclair intră împleticindu‑se în cameră. – Aţi recunoscut‑o? – Aveam vaga idee că faţa ei îmi este familiară. – E încă aici, nu‑i aşa? – Da, dar refuză să vadă pe cineva. Este încă sub stare de şoc. – Cred că o să mă primească. Vreţi să‑i spuneţi că mă aflu aici la cererea expresă a prinţului Paul? Îmi închipuiam că rostirea numelui unui prinţ o va scoate pe domnişoara Oglander din calmul ei imperturbabil. Dar ea ieşi din cameră cu mesajul nostru, fără vreo altă remarcă şi se reîntoarse aproape imediat spunînd că domnişoara Saintclair vrea să ne vadă în camera ei. Am urmat‑o la etaj şi apoi într‑un dormitor destul de mare şi luminos. Pe o sofa de lîngă fereastră stătea lungită o femeie care întoarse capul cînd intrarăm. Contrastul dintre cele două femei mă izbi pe dată, deşi trăsăturile feţei şi tenul erau asemănătoare... totuşi cîtă deosebire! Fiecare privire, fiecare gest la Valerie Saintclair exprima drama. Părea să emane un flux romantic. Un capot de lînă purpurie îi acoperea picioarele - un lucru de casă în toată puterea cuvîntului; dar farmecul personalităţii ei îi imprima un parfum exotic, de haină orientală. Ochii ei mari, negri se opriră asupra lui Poirot. – Veniţi din partea lui Paul? Vocea ei i se potrivea înfăţişării, era caldă şi languroasă. – Da, mademoiselle. Mă aflu aici să‑l servesc pe el şi pe dumneavoastră. – Ce doriţi să ştiţi? – Tot ce s‑a întîmplat aseară, dar totul! Zîmbi cam plictisită. – Credeţi c‑aş minţi? Nu sînt proastă. Văd destul de bine că nu se poate ascunde nimic. Ştia un secret despre mine bărbatul care a murit. M-a ameninţat cu el. De dragul lui Paul am încercat să cad la învoială cu el. Nu puteam să risc să‑l pierd pe Paul... Acum că a murit, sînt în siguranţă. Dar cu toate astea, nu l‑am omorît eu. Poirot dădu din cap zîmbind. – Nu e nevoie să‑mi spuneţi asta, mademoiselle. Povestiţi‑mi acum ce s‑a întîmplat aseară. – I-am oferit bani. Părea că vrea să trateze cu mine. Mi‑a fixat o întîlnire pentru aseară la ora nouă. Urma să mă duc la Mon Deşir. Cunoşteam locul; mai fusesem înainte. Trebuia să înconjor casa, să intru prin uşa laterală în bibliotecă, astfel ca servitorii să nu mă vadă. – Scuzaţi‑mă, mademoiselle, dar nu v‑a fost teamă să vă aventuraţi singură acolo noaptea? Mi s‑a părut mie sau a urmat o oarecare pauză înainte de a răspunde. – Poate că mi‑a fost. Dar, ştiţi, nu era nimeni căruia i‑aş fi putut cere să vină cu mine. Şi eram disperată. Reedburn mă primi în bibliotecă. O, omul ăla! Îmi pare bine că a murit. S-a jucat cu mine ca pisica cu şoarecele. M-a tachinat. L-am rugat şi l‑am implorat în genunchi. I-am oferit toate bijuteriile pe care le am. Degeaba! Apoi, şi‑a spus propriile lui condiţii. Poate vă daţi seama care erau ele. Am refuzat. I-am spus ce gîndeam despre el. I-am aruncat vorbe urîte în faţă. A rămas zîmbind calm. Şi‑atunci, cînd am tăcut în cele din urmă, s‑a auzit un zgomot... din spatele draperiei de la fereastră... şi el l‑a auzit. S-a îndreptat spre draperii şi le‑a tras larg deoparte. Acolo era un bărbat care se ascundea - un om care arăta îngrozitor, un tip de vagabond. L-a lovit pe domnul Reedburn... apoi l‑a lovit din nou şi el a căzut. Vagabondul m‑a apucat cu mîna lui plină de sînge. M-am smuls din încleştarea lui, m- am strecurat prin fereastră şi am alergat să‑mi salvez viaţa. Atunci am zărit lumini în casa asta şi m‑am îndreptat spre ele. Jaluzelele erau ridicate şi am văzut nişte oameni jucînd bridge. Aproape am căzut în cameră. Am reuşit să murmur „crimă”! şi totul mi s‑a întunecat în faţa ochilor... – Mulţumesc, mademoiselle. Trebuie să fi fpst un mare şoc pentru sistemul dumneavoastră nervos. În ce priveşte vagabondul, l‑aţi putea descrie? Vă amintiţi cum era îmbrăcat? – Nu, totul s‑a întîmplat atît de repede. Dar l‑aş recunoaşte oriunde. Faţa lui mi s‑a întipărit în minte. – O ultimă întrebare, mademoiselle. Draperiile de la cealaltă fereastră, cea care dădea spre alee, erau trase? Pentru prima dată o expresie de uimire apăru pe faţa dansatoarei. Părea că încearcă să‑şi amintească. – Eh bien, mademoiselle? – Mă gîndesc... sînt aproape sigură... da, foarte sigură! Ele nu erau trase. – Asta‑i curios, din moment ce erau celelalte. Nu contează. Aş zice că n‑are mare importanţă. Mai rămîneţi mult aici? – Doctorul crede că pot să mă întorc mîine la Londra. Se uită prin cameră. Domnişoara Oglander ieşise. Oamenii ăştia sînt foarte buni, dar nu sînt din lumea mea. Îi şochez! Iar mie, ei bine, nu‑mi place la bourgeoisie! O undă slabă de amărăciune îi sublinia cuvintele. Poirot încuviinţă. – Înţeleg. Sper că nu v‑am obosit peste măsură cu întrebările mele. – Cîtuşi de puţin, monsieur. Sînt foarte nerăbdătoare ca Paul să afle totul cît se poate de repede. – Atunci vă doresc toate cele bune, mademoiselle. După ce părăsi camera, Poirot se opri şi se repezi la o pereche de pantofi uşori din piele. – Sînt ai dumneavoastră mademoiselle? – Da, monsieur. Tocmai au fost curăţaţi şi aduşi sus. – Aha! făcu Poirot în timp ce coboram scările. Se pare că servitorii nu sînt chiar atît de agitaţi, încît mai curăţă pantofii, deşi uită căminul. Bine, mon ami, la început păreau să fie unul sau două puncte interesante, dar mă tem, tare mult mă tem că trebuie să considerăm cazul încheiat. Totul pare destul de simplu. – Şi ucigaşul? – Hercule Poirot nu vînează vagabonzi, răspunse prietenul meu plin de el. Domnişoara Oglander veni după noi în hol. – Dacă vreţi să aşteptaţi un minut în sufragerie, ' mama ar vrea să vă vorbească. În cameră încă nu se umblase şi Poirot strînse într‑o doară cărţile, amestecîndu‑le cu mîinile lui mici extrem de îngrijite. – Prietene, ştii la ce mă gîndesc? – Nu, am spus nerăbdător. – Cred că domnişoara Oglander a greşit deschiderea. Trebuia să meargă cu trefla. – Poirot! Eşti culmea. – Mon Dieu, nu pot să discut tot timpul despre crime! Deodată rămase nemişcat, – Hastings... Hastings. Uită‑te! Regele de treflă lipseşte dintre cărţii – Zara! Am strigat eu. – Şi? Părea că nu înţelege aluzia mea. Strînse mecanic, cărţile şi Ie puse în casetele lor. Faţa lui devenise grâvă. – Hastings, spuse ei în cele din urmă. Eu, Hercule Poirot, eram cît pe‑aci să fac o mare greşeală, o foarte mare greşeală. Îl privi impresionat, dar fără să înţeleg absolut nimic, – Trebuie s‑o luăm de la capăt, Hastings. Da, trebuie s‑o luăm de la capăt. Dar de data asta nu vom mai da greş. Fu întrerupt de o doamnă frumoasă între două vîrste. Ţinea nişte cărţi de bucătărie. Poirot se înclină. – Înţeleg, domnule, că sînteţi un prieten al lui... ai... domnişoarei Saintclair? – Am venit din partea unui prieten de‑al ei, madame. – O, înţeleg. Mă gîndeam că poate... Poirot Seu un semn brusc spre fereastră. – Jaluzelele erau coborîte, aseară? – Nu! Cred că de aceea domnişoara Saintclair a, văzut lumina aşa de clar. – A fost lună aseară. Mă mir că n‑aţi văzut‑o pe mademoiselle Saintclair din scaunul dumneavoastră cu faţa la fereastră? – Cred că eram cufundaţi în joc. Niciodată nu mi s‑a mai întîmplat aşa ceva înainte. – Asta vă cred, madame. Şi vă rog să vă liniştiţi, mademoiselle pleacă mîine. – Oh! Faţa bunei doamne se lumină. – Şi vă doresc o dimineaţă plăcută madame. O servitoare spăla treptele cînd am ieşit pe uşa din faţă. Poirot o întrebă: – Dumneata ai curăţat pantofii tinerei de la etaj? Fata dădu negativ; din cap. – Nu, domnule. Nu cred că au. fost curăţaţi. – Atunci cine i‑a curăţat? l‑am întrebat pe Poirot cînd mergeam pe drum. – Nimeni. N-aveau nevoie să fie curăţaţi. – Bănuiesc că atunci cînd mergi pe un drum sau pe o cărare într‑o noapte frumoasă nu‑i murdăreşti. Dar, cu siguranţă., după ce treci prin iarba grădinii ei se murdăresc. – Da, mă aprobă Poirot cu un zîmbet curios. – În cazul ăla, cred şi eu că s‑ar fi pătat. – Dar... – Ai răbdare doar o jumătate de oră prietene, Să ne întoarcem, la Mon Deşir. Majordomul păru surprins de reapariţia noastră, dar nu făcu nici o obiecţie la revenirea noastră în bibliotecă. – Hei, nu‑i aia fereastra, Poirot, îi strigai cînd se' îndrepta spre cea care dădea către alee. – Aşa e, prietene. Priveşte aici. Făcea semn spre capul de marmoră ai leului. Pe el era o urmă uşor decolorată, îşi îndreptă apoi degetul spre o pată asemănătoare de pe duşumeaua lustruită. – Cineva l‑a lovit pe Reedburn cu pumnul între ochi. El a căzut pe spate pe această bucată de marmoră ieşită în afară şi apoi a lunecat jos. După a fost tîrît pe duşumea pînă la cealaltă fereastră şi lăsat acolo, dar nu în acelaşi unghi, aşa cum ne‑a atras atenţia şi doctorul. – Dar, de ce? Pare absolut inutil. – Dimpotrivă, era esenţial. De asemenea asta este cheia identităţii ucigaşului - deşi, de fapt n‑a avut intenţia să‑l omoare pe Reedburn şi de aceea nu prea ar fi cazul să‑l numim ucigaş. Trebuie să fie un om foarte puternic! – Pentru că a tîrît trupul pe duşumea? – Cîtuşi de puţin. E un caz interesant. Şi totuşi era cît pe- aici să ajung de rîsul lumii. – Vrei să spui că e gata, că ştii totul? – Da. Un amănunt îmi reveni în memorie. – Nu, am exclamat. E un lucru pe care nu‑l ştii! – Care anume? – Nu ştii unde este regele de treflă care lipseşte! – Zău? O, asta‑i nostim! Prietene, foarte nostim. – De ce? – Fiindcă e în buzunarul meu! Îl scoase încîntat. – O! am spus cam abătut. Unde l‑ai găsit? Aici? – Nu‑i nimic senzaţional în legătură cu el. Pur şi simplu nu fusese scos împreună cu celelalte cărţi. Era în casetă. – Hm! Dar totuşi ţi‑a dat o idee, nu‑i aşa? – Da, prietene. Îi prezint respectele mele majestăţii sale regale. – Şi doamnei Zara! – A, da, şi doamnei. – Şi ce‑o să facem acum? – O să ne întoarcem la Londra. Dar, mai întîi, trebuie să schimb cîteva vorbe cu o anumită doamnă de la Daisymead. Aceeaşi servitoare mărunţică ne deschise uşa. – Acum toţi iau prînzul, domnule... Doar dacă vreţi s‑o vedeţi pe domnişoara Saintclair, ea se odihneşte. – Ar fi suficient s‑o pot vedea pe doamna Oglander cîteva minute. Vrei să‑i spui? Am fost conduşi în salon să aşteptăm. Am zărit familia în sufragerie în timp ce treceam şi care acum era reîntregită cu doi bărbaţi voinici, solizi, unul cu mustaţă, celălalt şi cu barbă. După cîteva minute, doamna Oglander intră în cameră, uitîndu‑se întrebător la Poirot care se înclină. – Madame, noi, în ţara mea, avem o mare dragoste, un respect deosebit pentru mamă. La mére de familie reprezintă totul! Doamna Oglander păru cam uimită de această introducere. – Pentru acest motiv am venit - să potolesc neliniştea unei mame. Ucigaşul domnului Reedburn nu va fi descoperit. Nu vă temeţi. Eu, Hercule Poirot, v‑o garantez. Am dreptate, nu‑i aşa? Sau pe soţie trebuie s‑o liniştesc? Urmă o pauză de‑o clipă. Doamna Oglander părea să‑l cerceteze pe Poirot cu ochii ei. În sfîrşit, spuse liniştită: – Nu‑mi dau seama cum de ştiţi... dar, da, aveţi dreptate. Poirot dădu din cap cu gravitate. – Asta‑i tot, madame. Dar nu fiţi neliniştită. Poliţiştii dumneavoastră englezi nu au ochii lui Hercule Poirot. Bătu cu degetul în portretul de familie de pe perete. – Aţi mai avut odată o fată. A murit, madame? Din nou, după o pauză în care‑l cercetă cu ochii ei, răspunse: – Da, a murit. – Ah! spuse Poirot brusc. Bine, trebuie să ne întoarcem la Londra. Îmi permiteţi să pun regele de treflă înapoi în pachet? A fost singura dumneavoastră eroare. Înţelegeţi, să fi jucat bridge aproape o oră numai cu 51 de cărţi... vedeţi, nimeni care ştie cîte ceva despre joc nu v‑ar crede o clipă! Bonjour! – Şi‑acum, prietene, spuse Poirot în timp ce ne îndreptam spre gară, înţelegi totul! – Nu‑nţeleg nimic! Cine l‑a omorît pe Reedburn? – John Oglander junior. Nu eram prea sigur dacă a fost tatăl sau fiul, dar m‑am oprit asupra fiului pentru că este cel mai puternic şi mai tînăr dintre cei doi. Trebuia să fie unul dintre cei doi din cauza ferestrei. – De ce? – Erau patru ieşiri din bibliotecă - două uşi, două ferestre; dar, evident, numai una se preta. Trei ieşiri dădeau în faţă, direct sau indirect. Tragedia trebuia să aibă loc la fereastra din spate ca să poată părea că Valerie Saintclair a nimerit la Daisymead din întîmplare. Bineînţeles că ea a leşinat cu adevărat şi John Oglander a cărat‑o pe umeri. De aceea, mi‑am zis că trebuia să fie un om puternic. – Atunci, s‑au dus acolo împreună? – Da. Ţii minte ezitarea Valeriei cînd am întrebat‑o dacă nu i‑a fost frică să se ducă singură? John Oglander a mers cu ea - ceea ce îmi închipui că nu a schimbat dispoziţia lui Reedburn. S-au certat şi, probabil, vreo insultă adusă Valeriei i‑a făcut pe Oglander să‑l pocnească. Restul îl ştii. – Dar ce‑i cu bridge‑ul? – Bridge‑ul presupune patru jucători. Un lucru simplu ca ăsta este foarte convingător, Cine ar fi putut bănui c‑au fost numai trei persoane în cameră? Eram încă uimit. – Un lucru nu‑l înţeleg. Care‑i legătura între familia Oglander şi dansatoarea Valerie Saintclair? – Mă mir că n‑o vezi. Şi totuşi, te‑ai uitat destul de mult la tabloul de pe perete - mai mult decît mine. Cealaltă fată a doamnei Oglander o fi moartă pentru familia ei, dar lumea o cunoaşte ca Valerie Saintclair! – Ce? – N-ai văzut asemănarea în momentul cînd cele două surori erau împreună? – Nu, am mărturisit eu. M-am gîndit numai la cît de extraordinar de diferite erau. – Asta pentru că mintea ta e receptivă numai la impresii exterioare romantice, dragul meu Hastings. Trăsăturile le erau aproape identice. La fel şi tenul. Interesant e faptul că Valeriei îi e ruşine cu familia ei şi familiei îi e ruşine cu sa. Cu toate acestea, într‑un moment fie pericol, ea s‑a adresat fratelui ei s‑o ajute şi cînd lucrurile au luat o întorsătură proastă, toţi s‑au unit într‑un mod remarcabil. Forţa familiei este ceva minunat? Toţi din familie îşi pot juca rolul. De aici provine talentul de artistă al Valeriei. Eu, ca şi prinţul Paul, cred în ereditate! Ei m‑au înşelat! Dacă n‑ar fi fost un accident fericit şi întrebarea - test pusă doamnei Oglander prin care ea a contrazis relatarea fetei sale în privinţa locului pe care‑l ocupase, familia Oglander l‑ar fi învins pe Hercule Poirot. – Ce‑i spui prinţului? – Că Valerie n‑ar fi putut comite crima şi că mă îndoiesc că vagabondul va ti găsit vreodată. De asemenea, să‑i transmită complimentele mele ghicitoarei Zara. Ce coincidenţă curioasă! Mă gîndesc să numesc această afacere „Aventura regelui de treflă”. Ce zici, prietene?   [1] între un bărbat de rang înalt şi o femeie de rînd prin care soţia şi copiii ei nu obţin rangul şi nici nu îi moştenesc averea.    

Hercule Poirot îşi aşeză scrisorile cu grijă, grămadă, în faţa sa. O luă pe cea de deasupra, îi studie adresa pentru o clipă, apoi tăie plicul cu un mic coupe-papier pe care-l ţinea pe masa unde îşi lua micul dejun; se afla acolo exact în acest scop. Îi scoase conţinutul. Înăuntru era un alt plic, sigilat cu grijă cu ceară roşie şi însemnat „Personal şi confidenţial”.             Sprâncenele lui Hercule Poirot se ridicaseră pe capul său în formă de ou. Murmură: Patience! Nous allons arriver! Şi încă o dată puse în funcţie micul coupe-papier. De data aceasta din plic se ivi o scrisoare – scrisă de o mână cam tremurândă şi nesigură. Mai multe cuvinte erau bine subliniate.             Hercule Poirot o desfăcu şi citi. Deasupra era scris din nou „Personal şi confidenţial”. În dreapta era adresa – Rosebank, Charman's Green, Bucks, şi data – 21 martie.             Dragă domnule Poirot, Am fost îndrumată spre dumneavoastră de o prietenă veche şi dragă de-a mea care-mi cunoaşte preocuparea şi amărăciunea din ultimul timp. Această prietenă nu ştie împrejurările adevărate – pe acestea le-am ţinut în întregime pentru mine – problema fiind strict personală. Prietena mă asigură că sunteţi întruchiparea discreţiei şi că nu am de ce a mă teme ca să implic şi poliţia, lucru care nu mi-ar place deloc, dacă bănuielile mele se vor dovedi corecte. Dar s-ar putea şi să greşesc cu totul. Nu prea mă simt limpede la cap zilele acestea – suferind de insomnie şi de pe urma unei boli grele din iarna trecută – pentru a cerceta lucrurile de una singură. N-am nici mijloacele, nici abilitatea. Pe de altă parte, aş vrea să repet că este o chestiune de familie foarte delicată şi că, pentru multe motive aş dori să muşamalizez toată afacerea. Dacă sunt încredinţată cum stau lucrurile, aş putea aranja singură problema şi aş prefera s-o fac. Sper că am fost suficient de explicită în această privinţă. Dacă veţi prelua această investigaţie, mă anunţaţi la adresa de mai sus.             A dumneavoastră, Amelia Barrowby.             Poirot a citit scrisoarea de la un capăt la altul de două ori. Sprâncenele i se ridicară uşor. Apoi, puse scrisoarea deoparte şi luă o alta din grămadă.             La ora zece fix intră în camera în care domnişoara Lemon, secretara sa de încredere, stătea aşteptându-şi instrucţiunile din ziua respectivă. Domnişoara Lemon avea 48 de ani şi o înfăţişare neatrăgătoare. Impresia generală pe care o lăsa era cea a unei grămezi de oase adunate la întâmplare. Avea o pasiune pentru ordine, aproape egală cu cea a lui Poirot şi, deşi capabilă să gândească, nu gândea niciodată, dacă nu i se spunea s-o facă.             Poirot îi întinse corespondenţa de dimineaţă:             — Aveţi bunătatea, domnişoară, să formulaţi refuzuri în termeni corecţi la toate astea.             Domnişoara Lemon îşi aruncă ochii pe scrisori, mâzgălind, pe rând, câte o hieroglifă pe fiecare. Era singura care putea înţelege semnele ce făceau parte din codul ei propriu: „săpuneală uşoară”; „plesnit în faţă”; „calea-valea”; şi aşa mai departe. După ce termină, încuviinţă din cap şi-şi ridică privirea pentru a primi alte instrucţiuni.             Poirot îi întinse scrisoarea Ameliei Barrowby. Ea o scoase din cele două plicuri, o parcurse şi ridică privirea întrebătoare.             — Da, domnule Poirot? Întrebă cu creionul pregătit să stenografieze în carnet.             — Ce credeţi despre scrisoare, domnişoară Lemon?             Încruntându-se uşor, domnişoara Lemon puse jos creionul şi citi de la capăt scrisoarea.             Conţinutul unei scrisori nu însemna nimic pentru domnişoara Lemon, exceptând doar punctul de vedere de a compune un răspuns adecvat. Foarte rar, patronul apela la părerile ei, în contradicţie cu îndeletnicirile sale oficiale. Domnişoara Lemon era uşor încurcată când el proceda astfel – ea era aproape o maşină perfectă, pe care nu o interesau nici cât negru sub unghie treburile celorlalţi oameni. Adevărata ei pasiune în viaţă era perfectarea unui sistem de îndosariere pe lângă care toate celelalte sisteme ar fi date uitării. Îl visa şi noaptea. Totuşi, domnişoara Lemon era perfect capabilă de a pătrunde, cu inteligenţă, aspecte pur omeneşti, aşa cum bine ştia Hercule Poirot.             — Ei bine? Întrebă el.             — Bătrâna a încurcat-o rău de tot, spuse domnişoara Lemon.             — Ah! Crezi să e încurcătură?             Domnişoara Lemon, care considera că Poirot era de suficient timp în Marea Britanie ca să înţeleagă toate expresiile, nu răspunse. Aruncă o privire la cele două plicuri.             — Foarte secretoasă, spuse. Şi nu vă spune absolut nimic.             — Da, făcu Poirot. Am observat asta.             Domnişoara Lemon îşi luă, din nou, plină de speranţă, carnetul de stenografiat. De data aceasta, Hercule Poirot se hotărî:             — Spuneţi-i că va fi o onoare pentru mine să-i fac o vizită oricând doreşte, dacă nu preferă să mă consulte aici. Nu bate la maşină scrisoarea, scrii-o de mână.             — Da, domnule Poirot.             Poirot îi mai dădu scrisori:             — Astea-s note de plată.             Domnişoara Lemon le sortă rapid.             — Le achit pe toate, în afară de acestea două.             — De ce alea două? E vreo greşeală în ele?             — Sunt firme cu care aţi început să trataţi. Nu se cade să plătiţi prea prompt când abia aţi deschis un cont, pare ca şi cum vă străduiţi să obţineţi mai târziu un credit.             — Aha! Murmură Poirot. Mă înclin în faţa prea bunei dumneavoastră cunoaşteri a negustorului britanic.             — Nu sunt prea multe lucruri pe care nu le ştiu despre ei, spuse domnişoara Lemon posomorâtă.             Scrisoarea către domnişoara Amelia Barrowby a fost formulată cum se cuvine şi expediată, dar nu sosi nici un răspuns. Poate, se gândi Hercule Poirot, bătrâna doamnă îşi dezlegase misterul de una singură. Totuşi simţi o undă de surpriză că, în acel caz, nu-i scrisese un rând în semn de politeţe, prin care să-i aducă la cunoştinţă că nu mai avea nevoie de serviciile sale.             Cinci zile mai târziu, domnişoara Lemon, după ce primi instrucţiunile de dimineaţă, zise:             — Acea domnişoară Barrowby căreia i-am scris – nu-i de mirare că nu ne-a răspuns. A murit.             Hercule Poirot spuse foarte încet: „Ah, a murit!” Suna mai mult a întrebare, decât a răspuns.             Deschizându-şi geanta, domnişoara Lemon scoase o bucăţică de hârtie ruptă dintr-un ziar:             — L-am văzut în metrou şi l-am rupt.             Înregistrând doar în minte, cu apreciere, faptul că, deşi domnişoara Lemon folosise cuvântul „rupt”, ea îl tăiase, de fapt, grijuliu cu foarfeca, Poirot citi anunţul apărut la „Naşteri, Decese şi Căsătorii” din „The Morning Post”. „La 26 martie, la Rosebank, Charman's Green, a decedat, subit, Amelia Jane Barrowby, în vârstă de 73 de ani. Rugăm fără flori”.             Poirot îl parcurse. Murmură în sinea lui „subit”. Apoi spuse brusc:             — Sunteţi atât de bună să scrieţi o scrisoare?             Creionul zbura pe hârtie, domnişoara Lemon, cu gândul la complicatul ei sistem de îndosariere, stenografie rapid şi corect:             Dragă Domnişoară Barrowby, N-am primit nici un răspuns de la dumneavoastră, dar cum voi fi în împrejurimi la Charman's Green vineri, vă voi face o vizită în acea zi şi vom discuta, mai pe îndelete, problema menţionată în scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o.             Al dumneavoastră…             — Bate la maşină scrisoarea asta, te rog, şi, dacă e pusă la poştă imediat, ar trebui să ajungă la Charman's Green diseară.             În dimineaţa următoare, o scrisoare într-un plic cu chenar negru sosi cu poşta a doua:             Dragă Domnule, Ca răspuns la scrisoarea dumneavoastră, mătuşa mea, domnişoara Barrowby, a decedat în ziua de 26, aşa că problema de care vorbiţi nu mai are importanţă.             A dumneavoastră, Mary Delafontaine.             Poirot zâmbi: „Nu mai are importanţă… A, asta o să vedem noi. En avant – spre Charman's Green.             Rosebank era o casă care părea pe măsura numelui, ceea ce e mai mult decât se poate spune despre majoritatea clădirilor de rangul şi felul lor.             În timp ce mergea pe poteca ce ducea spre uşa principală, Hercule Poirot se opri şi privi admirativ straturile frumos orânduite şi îngrijite de ambele părţi. Trandafiri care promiteau să fie încărcaţi din belşug ceva mai târziu, deocamdată narcise, lalele timpurii, zambile albastre – ultimul strat era parţial „pardosit” cu scoici.             Poirot murmură ca pentru el: Cum sună catrenul ăla englezesc pe care-l cântă copiii?             Doamnă Mary, oare cum se poate, Grădina ce-ţi mai face?             Între cochilii şi capace             Fete drăguţe, toate înşirate.             Nu-i un şir, se gândi el, dar aici e o fată drăguţă care face ca versurile să se potrivească.             Uşa din faţă se deschise şi o fetişcană curăţică, cu bonetă şi şorţ îl privea oarecum nedumerită pe domnul străin cu mustaţă mare care vorbea tare de unul singur în grădină. Era, după cum îşi dădu seama Poirot, o servitoare mică, foarte drăguţă, cu ochi albaştri, rotunzi şi obraji îmbujoraţi.             Poirot îşi ridică pălăria curtenitor şi-i spuse:             — Pardon, aici locuieşte domnişoara Amelia Barrowby?             Fata rămase cu gura căscată şi ochii i se făcuseră şi mai rotunzi.             — O, domnule, n-aţi aflat? A murit. S-a produs aşa brusc. Marţi seara.             Apoi ezită, pradă a două instincte puternice: unul – să nu aibă încredere în străini, al doilea – atracţia şi curiozitatea categoriei din care provenea pentru a povesti despre boli şi morţi.             — Mă uimeşte, spuse Hercule Poirot, prefăcându-se. Am avut o întâlnire cu doamna pentru astăzi. Totuşi, poate o văd pe cealaltă doamnă care locuieşte aici.             Micuţa servitoare părea uşor încrezătoare.             — Doamna? Da, poate pe ea aţi putea-o vedea, dar nu ştiu dacă e dispusă să primească pe cineva.             — O să mă primească, spuse Poirot şi-i întinse cartea sa de vizită.             Autoritatea din tonul său avu efectul scontat. Fata cea îmbujorată se dădu înapoi şi-l pofti pe Poirot într-o sufragerie din partea dreaptă a holului. Apoi, cu cartea de vizită în mână, se duse să-şi anunţe stăpâna.             Hercule Poirot se uită în jurul său. Camera era o sufragerie perfect obişnuită – cu tapet de culoare bej, cu o linie în jurul tavanului, cretoane nedefinite, perne şi perdele roz, o mulţime de bibelouri din porţelan. Nu era nimic care să se remarce, să reprezinte o personalitate bine definită.             Deodată, Poirot, care era foarte sensibil, simţi că este privit. Se întoarse. O fată stătea în dreptul ferestrei franţuzeşti – o fată de statură mică, cu părul foarte negru şi ochi bănuitori.             Intră şi, când Poirot o salută, izbucni pe neaşteptate:             — De ce ai venit?             Poirot nu răspunse. Doar ridică din sprâncene.             — Nu sunteţi avocat, nu-i aşa?             Vorbea bine englezeşte, dar foarte repede, îţi dădeai seama că nu era englezoaică.             — De ce aş fi avocat, domnişoară?             Fata îl privi morocănoasă.             — Am crezut că ai fi. Am crezut că poate ai venit să spui că ea nu ştia ce face. Am auzit de astfel de lucruri – de influenţa nefastă – aşa-i zice, nu-i aşa? Dar nu e adevărat. Ea vroia ca mie să-mi revină banii şi am să-i am. Dacă va trebui, o să-mi iau un avocat al meu. Banii sunt ai mei. Aşa a lăsat ea scris şi aşa se va întâmpla.             Arăta urât, cu bărbia împinsă în faţă, cu ochii scânteind.             Uşa se deschise şi o femeie înaltă intră şi spuse: „Katrina!”             Fata tresări, se înroşi, murmură ceva şi ieşi pe fereastra în stil francez.             Poirot se întoarse pentru a trata cu noua venită, care soluţionase atât de eficient situaţia, pronunţând un singur cuvânt. Se simţise autoritate în vocea ei, dispreţ şi o undă de ironie pe care o găseşti la oamenii educaţi. Îşi dădu seama imediat că aceasta era proprietara casei, Mary Delafontaine.             — Domnul Poirot? V-am scris. Nu se poate să nu fi primit scrisoarea mea.             — Vai, am fost plecat din Londra.             — A, da, înţeleg. Să mă prezint! Mă numesc Delafontaine. Acesta-i soţul meu. Domnişoara Barrowby era mătuşa mea.             Domnul Delafontaine intrase atât de încet încât sosirea sa trecuse neobservată. Era un bărbat înalt, cu păr grizonat şi o purtare nehotărâtă. Avea un tic nervos de-şi ciupea bărbia. Se uita mereu la soţia sa şi era clar că aştepta ca ea să conducă conversaţia.             — Regret foarte mult că vă tulbur doliul, spuse Hercule Poirot.             — Îmi dau seama prea bine că nu e vina dumneavoastră, spuse doamna Delafontaine. Mătuşa mea a murit marţi seara. S-a întâmplat pe neaşteptate.             — Foarte neaşteptat, făcu domnul Delafontaine. O mare lovitură!             Se uita spre fereastra pe unde dispăruse fata cea străină.             — Îmi cer scuze, spuse Hercule Poirot, şi mă retrag.             Făcu un pas spre uşă.             — Doar o clipă, îl opri domnul Delafontaine. Dumneavoastră aveaţi… Aveaţi o întâlnire cu tanti Amelia, spuneţi?             — Parfaitement!             — Poate ne spuneţi despre ce era vorba, interveni soţia. Dacă putem face ceva…             — Era de natură personală, spuse Poirot. Sunt detectiv, adăugă simplu.             Domnul Delafontaine răsturnă o mică statuetă de porţelan pe care o mângâia. Soţia sa rămase perplexă.             — Un detectiv? Şi aveaţi întâlnire cu mătuşica? Dar e aproape de necrezut! Se uită fix la el. Nu puteţi să ne daţi detalii, domnule Poirot? Pare pur şi simplu fantastic.             Poirot medită o clipă. Îşi alese cuvintele cu grijă.             — E dificil pentru mine, doamnă, nu ştiu ce să fac.             — Ascultaţi, spuse domnul Delafontaine. N-a menţionat de ruşi, nu-i aşa?             — Ruşi?             — Ştiţi, bolşevici, roşii, chestii de-astea.             — Nu fi absurd, Henry, îl apostrofă nevastă-sa.             Domnul Delafontaine se înmuie.             — Pardon, pardon, mă întrebam doar.             Mary Delafontaine se uită ţintă la faţa lui Poirot. Ochii îi erau foarte albaştri – culoarea florilor de nu-mă-uita.             — Dacă ne puteţi spune ceva, domnule Poirot, m-aş bucura s-o faceţi. Vă pot asigura că am… Un motiv pentru care vă întreb.             Domnul Delafontaine privi speriat.             — Ai grijă, scumpo… Ştii că s-ar putea să nu fie nimic.             Din nou, soţia îl potoli cu o privire.             — Ei bine, domnule Poirot?             Încet, grav, Hercule Poirot clătină din cap a dezaprobare. Dădu din cap cu vizibil regret.             — Deocamdată, doamnă, mă tem că nu trebuie să spun nimic.             Se înclină, îşi luă pălăria şi se îndreptă spre uşă. Mary Delafontaine veni cu el până în hol. Pe prag, se opri şi se uită la ea:             — Cred că ţineţi la grădină, doamnă, nu?             — Eu? Da, îmi ia o mulţime de timp grădinăritul.             — Je voit fait mes compliments!             O salută încă o dată şi se îndreptă spre poartă. După ce ieşi şi o luă spre dreapta se uită înapoi şi înregistră două impresii – o faţă palidă privindu-l de la fereastra primului etaj şi un bărbat cu ţinută ţeapănă, soldăţească, patrulând în sus şi-n jos pe trotuarul de vizavi. Hercule Poirot dădu din cap ca pentru el. „Définitivement, zise, e un şoarece în gaură; ce mişcare va face acum pisica?”             Se hotărî să se ducă la primul oficiu poştal. Aici dădu nişte telefoane. Rezultatul păru satisfăcător. Îşi îndreptă apoi paşii spre postul de poliţie din Charman's Green, unde întrebă de inspectorul Sims.             Inspectorul Sims era un om înalt, corpolent, inimos.             — Domnul Poirot? Întrebă el. Mi-am închipuit. Chiar în clipa asta am primit un telefon despre dumneavoastră de la inspectorul şef. Zicea c-o să treceţi pe-aici. Poftiţi în biroul meu.             Uşa se închise, inspectorul îi arătă un scaun lui Poirot, se aşeză şi el în celălalt şi-i aruncă o privire plină de curiozitate vizitatorului său.             — Mergeţi foarte iute la ţintă, domnule Poirot. Veniţi să ne întrebaţi de cazul ăsta Rosebank, aproape înainte ca noi să ştim că e un caz. Ce v-a făcut să vă gândiţi la el?             Poirot scoase scrisoarea pe care o primise şi o înmână inspectorului. Acesta o citi cu un anume interes.             — Curios, spuse el. Problema e că ar putea însemna o mulţime de lucruri. Păcat că nu a fost puţin mai explicită. Ne-ar fi fost de folos acum.             — Sau n-ar fi fost nevoie de nici un ajutor.             — Ce vreţi să spuneţi?             — Ar mai trăi.             — Vă gândiţi aşa departe? Hm… Nu sunt sigur dacă greşiţi.             — V-aş ruga, inspectore, să-mi relataţi faptele. Nu ştiu absolut nimic.             — Asta-i simplu. Bătrânei doamne i s-a făcut rău marţi seara după cină. Era în stare foarte gravă: convulsii, spasme, de toate. Au trimis după doctor. Până a sosit, ea murise. S-a crezut c-a murit de-o criză. Totuşi, medicului nu prea i-a plăcut cum stăteau lucrurile. El s-a foit, s-a tot învârtit, s-a eschivat şi a declarat că nu putea da un certificat de înmormântare. În ce priveşte familia, cam aşa ştie că stau lucrurile. Aşteaptă rezultatul autopsiei. Noi ştim mai multe. Doctorul ne-a furnizat de îndată un indiciu: el şi cu chirurgul poliţiei au făcut împreună autopsia – şi rezultatul este, fără îndoială, edificator. Bătrâna doamnă a murit de o mare doză de stricnină.             — Aha!             — Da, o treabă foarte urâtă. Problema este cine i-a dat-o? Trebuie să-i fi fost administrată cu foarte puţin timp înainte de a muri. Prima dată am crezut că i s-a băgat în mâncarea de seară, dar, pe cinstite, pare mai degrabă diuretică. A mâncat supă de anghinare servită dintr-o supieră, plăcintă cu peşte şi tartă cu mere. Şi din aceeaşi mâncare au fost serviţi şi domnişoara Barrowby, domnul Delafontaine şi doamna Delafontaine. Domnişoara Barrowby avea un fel de cameristă – infirmieră pe jumătate rusoaică, dar ea nu lua masa cu familia. Ea mânca din ce rămânea de la cină. Mai e servitoarea, dar era liberă. Aceasta a lăsat supa pe plită şi plăcinta cu peşte în sobă, iar tarta cu mere era rece. Toţi trei au mâncat acelaşi lucru, şi, pe lângă astea, nu cred că-i poţi vârî cuiva stricnină pe gât în felul acesta. E amară ca fierea. Doctorul mi-a spus că o poţi simţi într-o soluţie dintr-o mie, sau cam aşa ceva.             — Dar cu cafea?             — Cafeaua are cam acelaşi gust, dar bătrâna doamnă nu bea niciodată cafea.             — Înţeleg. Da, pare o situaţie de nesurmontat. Ce-a băut la masă?             — Apă.             — Din ce în ce mai rău.             — Puţin cam încâlcit, nu-i aşa?             — Bătrâna doamnă avea bani?             — Cred că era înstărită. Desigur, încă nu avem detalii exacte. Soţii Delafontaine stau prost cu banii, din câte am aflat. Bătrâna doamnă contribuia la întreţinerea casei.             Poirot zâmbi. Apoi spuse:             — Deci îi suspectezi pe soţii Delafontaine. Pe care dintre ei?             — Nu pot să spun exact că-l suspectez pe vreunul dintre ei în mod deosebit. Dar asta e, ei sunt singurele rude şi moartea bătrânei le-ar aduce o sumă de bani frumuşică, fără îndoială. Cu toţii ştim cum e natura umană!             — Câteodată inumană, da, ăsta-i adevărul. Dar bătrâna doamnă n-a mai mâncat sau băut altceva?             — De fapt…             — Aşa, voilà! Simţeam că mai ţineţi ceva ascuns – cum s-ar spune – în căptuşeala pălăriei: supa, plăcinta cu peşte, tarta cu mere – prostii! Acum ajungem la miezul afacerii.             — Nu prea ştiu. Dar, de fapt, bătrânica lua de obicei o caşetă înaintea meselor. Ştiţi, nu o pastilă sau vreo tabletă; o chestie de-aia din orez cu prafuri înăuntru. Un lucru perfect inofensiv pentru digestie.             — Admirabil. Nimic mai uşor decât să umpli o caşetă cu stricnină şi s-o pui printre celelalte. Se duce pe gât odată cu apa şi nu i se simte gustul.             — Aşa-i. Problema e că fata i-a dat-o.             — Rusoaica?             — Da. Katrina Rieger. Era un fel de domnişoară de companie, cameristă – infirmieră pe lângă Amelia Barrowby. La ordinele ei tot timpul, cred. Adu-mi asta, adu-mi aia, adu-mi cealaltă, freacă-mă pe spate, toarnă-mi picăturile, du-te la farmacist – tot felul de chestii de-astea. Ştii cum se întâmplă cu bătrânele – vor să fie blânde, dar fac din tine un sclav negru!             Poirot zâmbi.             — Şi poftiţi, continuă inspectorul Sims. Lucrurile se potrivesc ca nuca-n perete. De ce ar fi otrăvit-o fata? Miss Barrowby moare şi acum fata o să fie dată afară şi nu e uşor de găsit o slujbă, iar ea nu are nici o pregătire, nimic.             — Totuşi, sugeră Poirot, dacă ar fi fost lăsată pe undeva cutia cu caşete, oricine din casă ar fi putut-o face.             — Normal că ne-am gândit şi la asta, domnule Poirot. Vreau să vă spun că facem cercetările noastre, în mod discret, dacă mă înţelegeţi. Când a fost pregătită ultima dată reţeta, unde era de obicei ţinută cutia; cu răbdare şi-o mulţime de muncă iscusită o să dăm de capăt poveştii. Şi-apoi mai este avocatul domnişoarei Barrowby. O să discut cu el mâine. Mai este şi directorul băncii. Mai sunt o mulţime de făcut.             Poirot se ridică.             — O mică favoare, inspectore Sims, o să-mi trimiteţi câte o informare despre cum merg treburile? Aş considera asta o mare favoare. Iată numărul meu de telefon.             — Da, bineînţeles, domnule Poirot. Două capete fac mai mult decât unul; şi apoi trebuie să fiţi la curent cu asta, din moment ce aveţi scrisoarea şi ştiţi atâtea.             — Sunteţi foarte amabil, inspectore.             Politicos, Poirot îi strânse mâna şi plecă.             În după-amiaza următoare a fost chemat la telefon.             — Domnul Poirot? Sunt inspectorul Sims. Lucrurile încep să se clarifice şi să arate drăguţ în afacerea pe care o ştim.             — Adevărat? Spune-mi, te rog.             — Ei bine, iată elementul numărul 1 – unul mare de tot. Domnişoara B. a lăsat o mică moştenire nepoatei sale şi tot restul lui K., luând în considerare marea bunătate şi grijă a acesteia. Aşa este formulat. Aceasta schimbă complexitatea lucrurilor.             O imagine îi apăru rapid în minte lui Poirot. O faţă posomorâtă şi-o voce plină de pasiune spunând: „Banii sunt ai mei. Ea aşa a scris şi aşa va rămâne”. Moştenirea n-ar fi fost o surpriză pentru Katrina – ea ştia despre asta dinainte.             — Elementul numărul 2, continuă vocea inspectorului Sims. Nimeni altcineva decât Katrina i-a dat caşeta.             — Puteţi fi sigur de asta?             — Fata însăşi recunoaşte. Ce vă pune pe gânduri?             — Extrem de interesant.             — Mai dorim numai un singur lucru – dovada felului în care a intrat în posesia stricninei. N-o să fie prea greu.             — Dar până acum n-aţi reuşit?             — Abia am început. Cercetarea a demarat în dimineaţa aceasta.             — Ce s-a întâmplat?             — A fost amânată cu o săptămână.             — Şi tânăra K.?             — O reţin ca suspectă. Nu vreau să-mi asum riscuri. Ar putea avea ceva prieteni nostimi prin ţară care să încerce să o scoată peste graniţă.             — Nu, spuse Poirot. Nu cred că are prieteni.             — Zău? Ce vă face să credeţi asta, domnule Poirot?             — E doar o idee de-a mea. Nu mai sunt şi alte „elemente”, cum le numeşti?             — Nimic prea relevant. Domnişoara B. pare să se fi maimuţărit puţin cu acţiunile ei în ultima vreme – trebuie să fi pierdut o sumă frumuşică. E şi asta o povestioară, după cum vrei s-o iei, dar nu văd cum afectează problema principală – cel puţin pentru prezent.             — Poate aveţi dreptate. Bine, mii de mulţumiri. Aţi fost foarte amabil că m-aţi sunat.             — N-aveţi pentru ce! Mă ţin de cuvânt. Mi-am dat seama că vă interesa. Cine ştie, poate veţi putea să-mi daţi o mână de ajutor până la urmă.             — Asta mi-ar face mare plăcere. V-ar ajuta, de exemplu, dacă aş pune mâna pe un prieten al Katrinei?             — Parcă spuneaţi că nu are prieteni? Zise surprins inspectorul Sims.             — Am greşit. Are unul, spuse Hercule Poirot.             Înainte ca inspectorul să mai poată pune vreo întrebare, Poirot a închis telefonul.             Începu să se plimbe cu o mină serioasă prin camera în care domnişoara Lemon stătea la maşina ei de scris. Ridică mâna de pe taste la apropierea patronului şi se uită la el întrebătoare.             — Aş vrea să-ţi imaginezi o mică poveste, îi zise Poirot.             Domnişoara Lemon îşi lăsă mâinile în poală, resemnată. Îi plăcea să bată la maşină, să achite note de plată, să îndosarieze hârtii şi să aranjeze întrevederi. Faptul de a i se cere să-şi imagineze situaţii ipotetice o plictisea foarte mult, dar îl acceptă ca o parte dezagreabilă a datoriei sale.             — Eşti o tânără rusoaică, începu Poirot.             — Da, zise domnişoara Lemon, luându-şi un aer cât se poate de britanic.             — Eşti singură şi fără prieteni în ţara asta. Ai motive pentru care nu doreşti să te întorci în Rusia. Eşti angajată ca un fel de accesoriu, infirmieră şi domnişoară de companie la o doamnă în vârstă. Eşti blândă, supusă şi nu te plângi niciodată.             — Da, zise domnişoara Lemon ascultătoare, fără să reuşească deloc să se vadă pe ea însăşi supusă vreunei doamne bătrâne de pe pământ.             — Îi cazi cu tronc bătrânei. Se hotărăşte să-ţi lase toţi banii ţie. Ţi-o spune.             Poirot făcu o pauză. Domnişoara Lemon spuse „da” din nou.             — Şi atunci bătrâna descoperă ceva; poate e o chestiune de bani – poate descoperă că n-ai fost cinstită cu ea. Sau ar putea fi ceva şi mai grav – un medicament care avea alt gust, un fel de mâncare ce nu-i pria. Oricum, ea începe să te suspecteze de ceva şi îi scrie unui foarte faimos detectiv – enfin, celui mai faimos detectiv – mie! Urmează s-o vizitez curând. Şi-atunci, cum spui, asta pune paie pe foc. Lucrul cel mai important este să se acţioneze rapid! Şi aşa, înaintea sosirii marelui detectiv, bătrâna moare. Şi banii îţi revin ţie… Spune-mi, ţi se pare rezonabil?             — Destul de rezonabil, aprobă domnişoara Lemon. Adică, destul de rezonabil pentru o rusoaică. Personal, nu mi-aş lua niciodată o slujbă de însoţitoare. Îmi place ca datoriile mele să fie clar definite. Şi, desigur, n-aş visa să omor pe nimeni.             Poirot oftă:             — Cât de mult îmi lipseşte prietenul meu Hastings. El are aşa o imaginaţie. O minte atât de romantică! Este adevărat că-şi imaginează întotdeauna greşit, dar şi asta e în sine un ghid.             Domnişoara Lemon tăcea. Mai auzise de căpitanul Hastings şi nu o interesa. Se uita cu ochii pierduţi la foaia de hârtie bătută la maşină din faţa ei.             — Deci, ţi se pare rezonabil, bolborosi Poirot.             — Dumneavoastră nu?             — Mă tem că da, oftă Poirot.             Telefonul sună şi domnişoara Lemon ieşi din cameră să răspundă. Se întoarse şi-l anunţă că-i tot inspectorul Sims.             Poirot se grăbi spre aparat:             — Alo, alo. Ce spui?             — Am găsit un pachet de stricnină în dormitorul fetei, ascuns sub saltea, repeta Sims, adăugând: Sergentul tocmai a venit cu ştirea. Se cam leagă, cred.             — Da, remarcă Poirot, cred că se leagă.             Vocea sa se schimbase. Deodată suna plină de încredere. După ce închise telefonul, se aşeză la biroul său şi-şi aranjă obiectele de pe el într-un mod mecanic. Murmură ca pentru el: „Era ceva în neregulă. Am simţit… Nu, nu am simţit. Trebuie să fi fost ceva ce am văzut. En avant, mici celule cenuşii, analizaţi, reflectaţi! Era totul logic şi în ordine? Fata – neliniştea ei în legătură cu banii; doamna Delafontaine, soţul ei – sugestia lui în legătură cu ruşii – imbecilă, dar el este un imbecil; camera; grădina – ah! Da, grădina”.             Se ridică foarte ţeapăn. O lumină verzuie îi strălucea în ochi. Sări de la locul lui şi intră în camera alăturată.             — Domnişoară Lemon, aveţi bunătatea să lăsaţi ce faceţi şi să cercetaţi ceva pentru mine?             — O investigaţie, domnule Poirot? Mă tem că nu prea mă pricep…             — Într-o zi ai spus că ştii totul despre negustori, o întrerupse acesta.             — Sigur că da, recunoscu domnişoara Lemon, plină de încredere.             — Atunci treaba e simplă. Te duci la Charman's Green şi cauţi un negustor de peşte.             — Un negustor de peşte? Întrebă surprinsă domnişoara Lemon.             — Exact. Negustorul care a furnizat peşte la Rosebank. După ce-l găseşti îi pui o anume întrebare. Îi întinse o bucată de hârtie.             Domnişoara Lemon o luă, îi notă conţinutul dezinteresată, apoi încuviinţă şi puse capacul la maşina de scris.             — Vom merge împreună la Charman's Green, adăugă Poirot. Dumneata te duci la negustorul de peşte, iar eu la poliţie. Ne ia doar jumătate de oră de la Baker Street.             Când a sosit la destinaţie, fu întâmpinat cu surprindere de inspectorul Sims.             — O, dar ce repede lucraţi. Am vorbit la telefon doar cu o oră în urmă.             — Aş vrea să vă rog ceva, să-mi permiteţi s-o văd pe Katrina…, cum îi mai zice?             — Katrina Rieger. Da, nu cred că există vreo obiecţie la asta.             Katrina arăta şi mai palidă şi mai posomorâtă decât înainte. Poirot îi vorbi cu multă blândeţe:             — Domnişoară, vreau să mă credeţi că nu vă sunt duşman. Vreau să-mi spuneţi adevărul.             — Am spus adevărul – ochii îi străluceau sfidător. Tuturor le-am spus adevărul! Dacă bătrâna doamnă a fost otrăvită, nu eu am fost aceea care am otrăvit-o. Totul e o greşeală. Vreţi să mă împiedicaţi să iau banii.             Vocea ei era aspră. Arăta, se gândi el, ca un amărât de şoricel încolţit.             — Vorbiţi-mi despre caşetă, domnişoară, continuă Poirot. Nimeni n-a mai pus mâna pe ea?             — Am mai spus-o, nu? Ele au fost făcute la farmacie în după-amiaza aceea. Le-am adus cu mine în geanta mea, chiar înainte de cină. Am deschis cutia şi i-am dat domnişoarei Barrowby una cu un pahar cu apă.             — Nimeni nu le-a atins în afară de tine?             — Nu.             Un şoricel încolţit, curajos, gândi Poirot.             — Şi domnişoara Barrowby a servit la cină numai ceea ce ni s-a spus? Supă, plăcintă cu peşte, tartă?             — Da.             Un „da” lipsit de speranţă, întunecat, ochi pierduţi care nu vedeau lumina nicăieri. Poirot o bătu pe umăr.             — Fii curajoasă, domnişoară. Mai poate exista libertate… Da, şi bani… O viaţă confortabilă.             Se uită la el bănuitoare.             Când ieşi, Sims îi spuse:             — Nu prea am înţeles ce-ai spus la telefon, ceva în legătură cu faptul că fata ar avea un prieten.             — Are unul. Pe mine! Spuse Hercule Poirot şi ieşi din sediul poliţiei, înainte ca inspectorul să-şi poată reveni.             La ceainăria „Green Cat”, domnişoara Lemon nu şi-a lăsat patronul s-o aştepte. Trecu direct la subiect.             — Numele omului este Rudge, de pe strada principală şi aţi avut perfectă dreptate. Exact o duzină şi jumătate. Am notat ce mi-a spus. Şi-i întinse nota.             — Arr… Era un sunet adânc, prelungit ca mârâitul unei pisici.             Hercule Poirot o luă la sănătoasa spre Rosebank. Cum stătea în grădină şi soarele apunea în spatele său, Mary Delafontaine veni spre el.             — Domnul Poirot? V-aţi întors? Vocea ei părea surprinsă.             — Da, m-am întors. Se opri şi apoi adăugă: Când am venit prima dată aici, madame, nişte rime pentru copii mi-au trecut prin cap:             Doamnă Mary, oare cum se poate, Grădina ce-ţi mai face?             Între cochilii şi capace             Fete drăguţe, toate înşirate.             Numai că nu sunt cochilii oarecare, nu-i aşa, madame? Sunt cochilii de stridii.             Mâna lui arăta spre ceva.             — Mais oui, ştiu! Servitoarea a lăsat cina pregătită. Ea ar jura şi Katrina ar jura că alea au fost tot ce aţi mâncat la masă. Numai dumneata şi soţul dumitale ştiţi că aţi mai adus o duzină şi jumătate de stridii – o mică trataţie pour la bonne tante. Ce uşor să pui stricnină într-o stridie. Se înghite – comme ça! Dar rămân cochiliile – ele nu trebuie să ajungă în găleată. Fata le-ar putea vedea. Aşa că v-aţi gândit să faceţi o margine din ele la un strat de flori. Dar nu erau suficiente, marginea nu-i completă. Efectul e prost, strică simetria unei grădini altfel încântătoare. Acele câteva cochilii de stridii fac o notă discordantă, mi-au displăcut de la prima mea vizită.             Mary Delafontaine spuse:             — Cred că aţi ghicit din scrisoare. Ştiam că vă scrisese, dar nu eram sigură cât de multe vă spusese.             Poirot răspunse evaziv:             — Ştiam cel puţin că era o chestiune de familie. Dacă ar fi fost vorba despre Katrina, n-ar fi avut rost să muşamalizeze lucrurile. Cred că dumneata sau soţul dumitale v-aţi folosit de fondurile domnişoarei Barrowby în avantajul propriu şi ea a descoperit…             Mary Delafontaine recunoscu:             — O făceam de ani de zile, puţin de aici, puţin de dincolo. Niciodată n-am crezut că e destul de deşteaptă să-şi dea seama. Şi-apoi am aflat că trimisese după un detectiv; şi am mai descoperit că-i lăsa banii Katrinei – mica aia creatură mizerabilă!             — Şi aşa stricnina a fost pusă în dormitorul Katrinei? Înţeleg. Vă salvaţi pe dumneavoastră şi pe soţul dumneavoastră de la ceea ce aş putea descoperi şi învinuiţi o copilă inocentă de crimă. N-aveţi milă, madame?             Mary Delafontaine ridică din umeri, ochii ei albaştri, de nu-mă-uita se uitau în cei ai lui Poirot. El îşi reaminti perfecţiunea cu care îşi jucase rolul în prima zi în care venise şi stângăciile soţului ei. O femeie deasupra mediei, dar inumană.             — Milă, întrebă ea, pentru mizerabila aia de şoricioaică intrigantă? Dispreţul ei răsuna răspicat.             Hercule Poirot spuse încet:             — Cred că nu v-au interesat în viaţă decât numai două lucruri. Unul este soţul dumneavoastră.             Îi văzu buzele tremurând.             — Celălalt – grădina.             Se uită roată în jur. Privirea părea să ceară iertare florilor pentru ceea ce făcuse.                                                                                                                               SFÂRŞIT

Capitolul 1   Doamna Bantry visa. Sângele-voinicului prezentat de ea tocmai câştigase locul întâi la expoziţia florală. Preotul, îmbrăcat cu sutană şi stihar, oferea premiile în biserică. Soţia lui se învârtea prin preajmă, îmbrăcată în costum de baie, dar aşa cum este binecuvântatul obicei din vise, acest fapt nu stârnise dezaprobarea parohiei în modul în care ar fi făcut-o cu siguranţă în viaţa reală. Doamnei Bantry îi plăcea foarte mult visul. De obicei, îi plăceau visele matinale, care se terminau prin sosirea ceaiului de dimineaţă. Undeva, în subconştientul ei, era atentă la obişnuitele zgomote de dis-de-dimineaţă din gospodărie. Hârşâitul inelelor de la draperia de la scări, pe măsură ce fata în casă le trăgea, zgomotele provocate de peria de praf şi făraşul celei de-a doua fete în casă. Undeva, în depărtare, se auzea zgomotul zăvorului de la poartă pe când era tras. Începea o nouă zi. Între timp, trebuia sa se bucure cât mai mult de expoziţia florală – deoarece faptul că visa devenea tot mai evident… De jos se auzea zgomotul obloanelor mari de lemn de la sufragerie în timp ce erau deschise. Le auzea, şi totuşi nu le auzea. Pentru încă o jumătate de oră zgomotele obişnuite ale gospodăriei aveau să continue, discret, în surdină, fără să o deranjeze, deoarece îi erau atât de familiare. Aveau să culmineze cu un sunet rapid şi măsurat de paşi pe coridor, cu foşnetul unei rochii, cu clinchetul domol al veselei pentru ceai aşezate pe măsuţa din hol, apoi cu o bătaie uşoară la uşă şi cu intrarea lui Mary pentru a trage draperiile. Doamna Bantry se încruntă în somn. Ceva perturbator răzbătea prin starea ei de visare, ceva nelalocul lui. Paşi de-a lungul coridorului, paşi care erau prea grăbiţi şi care veneau prea devreme. În mod inconştient, urechile ei aşteptară zgomotul veselei, dar nici urmă de aşa ceva. Ciocănitul se auzi la uşă. În mod automat, din profunzimea somnului doamna Bantry spuse: ― Intră. Uşa se deschise – acum avea să urmeze sunetul draperiei trase. Dar nu se auzi nici un astfel de zgomot. Din lumina verzuie, difuză, se auzi vocea lui Mary – fără suflare, isterică: ― Oh, doamnă, oh, doamnă, e un cadavru în bibliotecă. Şi cu o izbucnire isterică de sughiţuri de plâns ieşi din cameră. II   Doamna Bantry se ridică din pat. Fie visul ei luase o întorsătură foarte ciudată, fie… fie că Mary chiar o zbughise din cameră după ce spusese ceva (incredibil de fantastic) cum că ar fi fost un cadavru în bibliotecă. „Imposibil, îşi zise doamna Bantry, trebuie să fi visat.” Dar, pe măsură ce îşi spunea aceasta, simţea din ce în ce mai mult că nu visase, că Mary a ei cea atât de cumpătată, rostise într-adevăr acele cuvinte fantastice. Doamna Bantry reflectă un minut şi apoi aplică imperativ un cot conjugal soţului ei adormit. ― Arthur, Arthur, trezeşte-te! Colonelul Bantry mormăi, protestă şi apoi se răsuci pe partea lui de pat. ― Trezeşte-te, Arthur! Ai auzit ce-a zis? ― Aproape, răspunse instinctiv colonelul Bantry. Desigur, sunt de acord cu tine, Dolly. Şi brusc, adormi la loc. Doamna Bantry îl scutură. ― Trebuie să mă asculţi. Mary a intrat şi a zis că este un cadavru în bibliotecă. ― Îhî, ce? ― Un mort în bibliotecă. ― Cine zice? ― Mary. Colonelul Bantry îşi adună minţile şi trecu la rezolvarea situaţiei. Spuse: ― Prostii, fato! Ai visat. ― Nu, n-am visat. Şi eu am crezut la fel, la început. Dar n-am visat. Chiar a venit în cameră şi a zis asta. ― Mary a venit în cameră şi a zis că e un mort în bibliotecă? ― Da. ― Dar nu se poate! spuse colonelul Bantry. ― Nu, nu, presupun că nu, răspunse cu îndoială doamna Bantry. Adunându-şi forţele, continuă: Dar atunci ce a zis Mary că a fost? ― Probabil că n-a zis. ― Ba a zis. ― Probabil că ţi-ai închipuit. ― Nu mi-am închipuit. Colonelul Bantry era pe deplin treaz acum, şi pregătit să facă faţă situaţiei, după cum era cazul. Spuse cu blândeţe: ― Probabil că ai visat, Dolly, se mai întâmplă. E de vină povestea aia cu detectivi pe care o citeşti – Misterul chibritului rupt. Lordul Edgbaston găseşte o frumoasă blondă moartă pe covorul din faţa şemineului din bibliotecă. În cărţi, morţii sunt întotdeauna găsiţi în bibliotecă. N-am întâlnit nici unul în realitate. ― Probabil c-o să vezi acum, spuse doamna Bantry. Oricum, Arthur, cred că e cazul să te scoli şi să vezi despre ce e vorba. ― Zău, Dolly, chiar cred că ai visat. Visele par uneori foarte reale, când te trezeşti brusc. Chiar eşti convins că sunt adevărate. ― Eu visam cu totul altceva – despre expoziţia de flori şi despre nevasta preotului în costum de baie… ceva de genul acesta. Cu o izbucnire bruscă de energie, doamna Bantry sări din pat şi trase draperiile. Lumina blândă de toamnă inundă camera. ― N-am visat, spuse ea cu fermitate. Scoală-te imediat, Arthur, şi du-te jos să vezi despre ce e vorba! ― Vrei să mă duc jos şi să întreb dacă este un mort în bibliotecă? O să arăt ca un prostănac. ― Nu trebuie să întrebi nimic, rosti doamna Bantry. Dacă este un mort – şi desigur e posibil ca Mary să o fi luat razna şi să vadă lucruri care nu-s – ei bine, cineva ne va spune în curând. Nu trebuie să scoţi nici un cuvânt. Bombănind, colonelul Bantry se înfofoli în halat şi ieşi din cameră. Porni de-a lungul coridorului şi coborî scările. La baza treptelor servitorii se strânseseră grămadă; unii dintre ei suspinau. Majordomul păşi în faţă, să facă impresie. ― Mă bucur că aţi venit, domnule. Am dat dispoziţie să nu se întreprindă nimic până ce nu veniţi dumneavoastră. Credeţi că e bine să sun la poliţie, domnule? ― Să-i suni, de ce? Majordomul aruncă o privire plină de reproş unei tinere care plângea isteric pe umărul bucătarului. ― Am înţeles, domnule, că Mary v-a informat deja. Mi-a zis că aşa a făcut. Mary spuse gâfâind: ― Eram atât de speriată, că nu mai ştiu ce-am spus. M-a luat aşa, dintr-odată, mi s-au înmuiat picioarele şi stomacul mi s-a întors pe dos. Să găseşti aşa ceva, aoleu, aoleu! Se sprijini din nou de doamna Eccles, care zise: ― Lasă, lasă, draga mea. ― Fireşte că Mary este tulburată, domnule, fiind cea care a făcut această descoperire înspăimântătoare, explică majordomul. A mers în bibliotecă aşa cum face de obicei, să tragă draperiile, şi… aproape că s-a împiedicat de cadavru. ― Vrei să spui, întrebă colonelul Bantry, că avem un cadavru în bibliotecă? În biblioteca mea? Majordomul tuşi. ― Probabil, domnule, doriţi să vedeţi cu ochii dumneavoastră? III   ― Alo, alo, alo. Secţia de poliţie. Da, cine e la telefon? Sergentul de poliţie Palk cu o mână îşi încheia tunica, iar în cealaltă ţinea receptorul. ― Da, da, Gossington Hall. Da? Aha, bună dimineaţa, domnule. Tonul sergentului suferi o oarecare schimbare. Deveni mai puţin oficial, recunoscându-l pe generosul patron al sportivilor poliţiei şi pe principalul magistrat din district. Da, domnule? Cu ce vă pot fi de folos?… Îmi pare rău, domnule, dar nu prea v-am auzit… Un cadavru, aţi zis?… Da?… Da, dacă doriţi, domnule… E-n regulă, domnule – ziceţi că e o tânără femeie pe care nu o cunoaşteţi?… Desigur, domnule. Lăsaţi pe mine. Sergentul de poliţie puse receptorul în furcă, lăsă să-i scape un fluierat prelung şi începu să formeze numărul şefului său. Doamna Palk privi din bucătărie, de unde venea un miros îmbietor de şuncă prăjită. ― Ce e? ― Cel mai ciudat lucru la care te-ai putea gândi, îi răspunse bărbatul. Cadavrul unei tinere femei a fost descoperit la Hall. În biblioteca domnului colonel. ― Ucisă? ― Strangulată, aşa zice el. ― Cine e? ― Colonelul zice că nu a mai văzut-o niciodată. ― Şi atunci ce căuta în biblioteca lui? Sergentul Palk o reduse la tăcere aruncându-i o privire plină de reproş şi, pe un ton oficial, vorbi la telefon. ― Domnul inspector Slack? Sergentul Palk. Tocmai am primit un raport cum că s-a găsit cadavrul unei femei în această dimineaţă la ora şapte şi un sfert… IV   Telefonul lui Miss Marple sună în timp ce aceasta se îmbrăca. Sunetul o făcu să tresară, căci era o oră neobişnuită pentru a primi apeluri. Viaţa ei de fată bătrână era atât de bine organizată, încât telefoanele neaşteptate erau o sursă bogată de supoziţii. ― O, Doamne, spuse Miss Marple, uitându-se perplexă la aparatul care suna. Mă întreb cine ar putea fi? Nouă, nouă şi jumătate erau orele obişnuite la care se sunau vecinii. Se făceau atunci planuri pentru ziua respectivă, se lansau invitaţii şi altele. Singurul care suna cu puţin înainte de ora nouă era măcelarul, în cazul în care era vreo problemă cu carnea. Din când în când puteau să mai apară în cursul zilei şi alte telefoane, dar se considera a fi lipsă de maniere să suni după nouă şi jumătate seara. E adevărat că nepotul lui Miss Marple era scriitor şi deci un dezordonat, recunoscut pentru faptul că suna pe la ore ciudate, o dată chiar cu zece minute înainte de miezul nopţii. Dar oricare ar fi fost excentricităţile lui Raymond West, trezitul dimineaţa devreme nu făcea parte dintre ele. Era puţin probabil ca el sau vreo altă cunoştinţă a lui Miss Marple să sune înainte de ora opt dimineaţa. De fapt, era ora opt fără un sfert. Prea devreme chiar şi pentru o telegramă, deoarece oficiul poştal nu deschidea înainte de opt. „Trebuie să fie o greşeală”, decise Miss Marple. Hotărându-se că acesta era cazul, opri zgomotosul aparat ridicând receptorul. ― Da? zise ea. ― Tu eşti, Jane? Miss Marple era foarte surprinsă. ― Da, eu sunt, Jane. Te-ai sculat foarte devreme, Dolly. Pe fir, vocea doamnei Bantry răzbătu agitată şi cu respiraţia întretăiată. ― S-a întâmplat un lucru cât se poate de îngrozitor. ― Oh, draga mea. ― Tocmai am găsit un cadavru în bibliotecă. O clipă Miss Marple crezu că prietena ei o luase razna. ― Aţi găsit un ce? ― Ştiu, nu-ţi vine să crezi, nu-i aşa? Şi eu credeam că asta se întâmplă doar în cărţi. O oră m-am tot contrazis cu Arthur azi-dimineaţă, înainte ca el să coboare şi să vadă ce-i acolo. Miss Marple încercă să se adune. Întrebă pe nerăsuflate: ― Dar al cui este cadavrul? ― E o blondă. ― O ce? ― O blondă. O blondă frumoasă… ca-n cărţi. Nimeni n-a mai văzut-o până acum. Zace acolo, în bibliotecă, moartă. Iată de ce trebuie să vii imediat. ― Vrei să vin la tine? ― Da, trimit acum maşina să te ia. Miss Marple spuse cu îndoială: ― Bine, dragă, dacă aş putea să-ţi fiu de ajutor… ― N-am nevoie să mă ajuţi. Dar te pricepi atât de bine la cadavre. ― Zău că nu. Micul meu succes a fost mai mult teoretic. ― Dar chiar te pricepi la crime. A fost omorâtă, sugrumată. Dacă cineva tot găseşte un cadavru în propria casă, măcar să profite de ocazia asta, dacă înţelegi ce vreau să zic. De asta vreau să vii să afli cine a făcut-o şi să descoperi misterul şi toate cele. E de-a dreptul palpitant, nu-i aşa? ― Bine, desigur draga mea, dacă pot să-ţi fiu de ajutor. ― Minunat! Arthur nu-i prea încântat. Pare să considere că nu ar trebui să fiu entuziasmată de toate acestea. Desigur, îmi dau seama că e o situaţie tristă şi toate cele, dar nu o cunosc pe fată şi când o s-o vezi, o să înţelegi ce vreau să zic prin faptul că nu arată real deloc.   V   Cu respiraţia întretăiată, Miss Marple se dădu jos din maşină, prin uşa deschisă de şofer. Colonelul Bantry cobora treptele şi păru un pic surprins. ― Miss Marple?… Ce plăcere să vă văd! ― M-a sunat soţia dumneavoastră, explică Miss Marple. ― Absolut, absolut. Trebuie să aibă pe cineva cu ea. Altfel nu va mai rezista. Încearcă să păstreze aparenţele, dar ştii cum e… În acest moment apăru doamna Bantry şi exclamă: ― Întoarce-te, te rog, în sufragerie şi termină-ţi micul dejun, Arthur. O să ţi se răcească şunca. ― Am crezut că soseşte inspectorul, zise colonelul Bantry. ― O să vină cât de curând, spuse doamna Bantry. De asta trebuie să mergi să mănânci mai întâi. ― Asta trebuie să faci şi tu. Mai bine ai veni să mănânci ceva, Dolly… ― Venim într-o clipă, Arthur, zise doamna Bantry. Hai du-te, Arthur. Ca o găină recalcitrantă, Colonelul Bantry fu uşuit în sufragerie. ― În sfârşit! spuse doamna Bantry cu o intonaţie de triumf. Hai! O conduse rapid pe coridor, spre partea de est a casei. În faţa uşii bibliotecii era de pază sergentul Palk. O întâmpină pe doamna Bantry cu un aer autoritar. ― Mi-e teamă că nu e permis nimănui să intre, doamnă. Ordinele inspectorului. ― Prostii, domnule Palk, spuse doamna Bantry. O cunoşti pe Miss Marple foarte bine. Sergentul Palk admise că o cunoştea pe Miss Marple. ― E important să vadă cadavrul, continuă doamna Bantry. Nu fi prost, Palk! La urma urmelor, e biblioteca mea, nu-i aşa? Sergentul Palk cedă. Obiceiul lui de a ceda în faţa nobilimii dura de o viaţă. Inspectorul, cugetă el, nu trebuie să ştie chiar tot. ― Nimic nu trebuie atins sau mişcat din loc, le avertiză el. ― Sigur că nu, răspunse impacientată doamna Bantry. Ştim asta. Poţi veni cu noi să asişti, dacă vrei. Sergentul Palk profită de permisiune. Oricum, aceasta fusese şi intenţia lui. Doamna Bantry îşi conduse triumfătoare prietena prin bibliotecă, spre şemineul mare, de modă veche. Apoi, rosti cu un perfect simţ al dramaticului: ― Acolo! Miss Marple înţelese ce voise să spună prietena ei, că fata moartă nu părea reală. Biblioteca era o cameră reprezentativă pentru proprietari. Era mare şi ponosită, şi cu un aer dezordonat. Avea nişte fotolii mari şi desfundate, iar pe masa mare erau împrăştiate pipe şi cărţi şi acte ale proprietăţii. Pe pereţi, erau unul sau două portrete de familie mai de calitate, câteva pasteluri victoriene urâte şi vreo două tablouri înfăţişând scene de vânătoare care se voiau amuzante. Într-un colţ, se vedea o vază mare cu margarete de toamnă. Camera era slab luminată, discretă şi fără pretenţii. Se vedeau urmele unei folosinţe îndelungate, familiale şi ale unei anumite legături cu tradiţia. Pe o veche blană de urs, aflată în mijlocul camerei, ceva melodramatic, brutal si neobişnuit îţi capta atenţia. Silueta flamboaintă a unei fete. O fată cu păr nefiresc de blond, pieptănat astfel încât să-i lase faţa liberă, aranjat în şuviţe şi cârlionţi. Trupul subţire era îmbrăcat într-o rochie de seara fără spate, complet albă, din satin. Era puternic machiată, pudra ieşind în evidenţă grotesc pe pielea umflată, albăstruie; genele intens rimelate atârnau grele pe obrajii contorsionaţi, iar roşul buzelor părea o tăietura. Unghiile erau făcute cu o ojă de un roşu sângeriu, la fel şi unghiile picioarelor încălţate cu sandale argintii, ieftine. Era o apariţie colorată, ieftină, împopoţonată – în total dezacord cu confortul de modă veche din biblioteca colonelului Bantry. Doamna Bantry zise încetişor: ― Vezi ce am vrut să zic? Pur şi simplu nu pare adevărat! Femeia mai în vârstă dădu aprobator din cap. Se uită îndelung şi gânditor la corpul acela ghemuit. Apoi spuse cu o voce blândă: ― E foarte tânără. ― Da, da, aşa cred şi eu. Doamna Bantry părea destul de surprinsă, asemenea cuiva care tocmai făcuse o descoperire. Miss Marple se aplecă. Nu o atinse pe fată. Se uită la degetele acesteia care strângeau cu disperare partea din faţă a rochiei, ca şi cum se luptase pentru o ultimă gură de aer.   Se auzi zgomotul unei maşini care făcu să scrâşnească pietrişul de pe alee. Sergentul Palk şopti impacientat: ― Ăsta-i inspectorul… Confirmându-i convingerea că nobilii nu te lasă la greu, doamna Bantry se duse imediat la uşă. Miss Marple o urmă îndeaproape. Doamna Bantry spuse: ― Totul va fi în regulă, Palk. Sergentul Palk simţi o mare uşurare. VI   În fugă, înghiţind ultimele bucăţele de pâine prăjită cu dulceaţă şi o gură de cafea, colonelul Bantry coborî în hol şi fu uşurat să-l vadă pe colonelul Melchett, şeful poliţiei, care, împreună cu inspectorul Slack, cobora din maşină. Melchett era un prieten de-al colonelului. Slack nu-i prea plăcea… Un om energic care îşi contrazicea numele[1], îşi însoţea atitudinea plin de energie cu un dispreţ aproape total faţă de sentimentele oricui pe care nu-l considera important. ― Bună dimineaţa, Bantry, spuse şeful poliţiei. Am crezut că trebuie să vin şi eu. Pare a fi o chestiune ieşită din comun. ― Este… este… Colonelul Bantry se străduia să-şi găsească cuvintele. E incredibil – fantastic! ― N-ai idee cine e femeia? ― Nici cea mai vagă idee. N-am văzut-o în viaţa mea. ― Majordomul ştie ceva? întrebă inspectorul Slack. ― Lorrimer e la fel de surprins ca şi mine. ― Aha, zise inspectorul Slack. Mă mir. Colonelul Bantry spuse: ― Dacă doreşti ceva, Melchett, micul dejun este pregătit în sufragerie. ― Nu, nu… Mai bine să ne vedem de treabă. Haydock o să sosească din clipă în clipă. Aha, uite-l! O altă maşină opri şi legistul poliţiei, doctorul Haydock, cu umerii laţi, coborî. Dintr-o altă maşină de poliţie ieşiră doi poliţişti în haine civile. Unul din ei avea un aparat de fotografiat. ― Totu-i gata, nu? întrebă şeful poliţiei. Bine. Să-i dăm drumul. În bibliotecă, mi-a spus Slack. Colonelul Bantry mormăi. ― E incredibil! Ştii, azi-dimineaţă când nevastă mea insista spunând că servitoarea a zis că e un cadavru în bibliotecă, chiar n-am crezut-o. ― Nu, nu, înţeleg, desigur. Sper că soţia dumitale nu este foarte afectată de toate acestea? ― A fost fantastică, chiar fantastică. O are cu ea pe Miss Marple… Din sat. ― Miss Marple? Şeful poliţiei se încordă. De ce a chemat-o? ― Păi, o femeie se simte mai bine în prezenţa altei femei, nu crezi? Chicotind uşor, colonelul Melchett spuse: ― Cred că nevasta dumitale are de gând să o facă un pic pe detectivul particular. Miss Marple este un soi de detectiv particular. O dată s-a dovedit mai bună decât noi, nu-i aşa Slack? ― Atunci a fost altceva, răspunse Slack. ― Altceva, cum? ― Ăla a fost un caz local, domnule. Bătrâna ştie practic tot ce se întâmplă în sat, ăsta-i adevărul. Dar aici, este pe dinafară. Melchett replică sec: ― Se pare că nici tu nu ştii prea multe despre asta, Slack. ― Ah, aşteptaţi, domnule. N-o să dureze prea mult şi îi dăm de capăt. VII   În sufragerie, doamna Bantry şi Miss Marple erau la micul dejun. După ce îşi servi musafira, doamna Bantry întrebă dintr-o suflare: ― Ce zici, Jane? Miss Marple se uită la ea, uşor uimită. Doamna Bantry continuă, plină de speranţă: ― Nu îţi aduce aminte de ceva? Miss Marple era recunoscută pentru capacitatea ei de a face legătura între lucruri neînsemnate din sat şi probleme mai serioase, pentru a le soluţiona pe cele din urmă. ― Nu, răspunse Miss Marple gânditoare. N-aş putea spune asta – cel puţin nu în acest moment. Mi-a venit în minte fiica cea mică a doamnei Chetty – Edie – dar cred că numai din cauza felului în care sărmana fată îşi rodea unghiile şi a dinţilor ei, un pic ieşiţi în afară. Nimic altceva. Şi desigur, continuă Miss Marple, urmărind paralela în continuare, lui Edie îi plăceau ceea ce eu numesc rafinamente ieftine. ― Te referi la rochie? spuse doamna Bantry. ― Da, satinul acela foarte pompos, de proastă calitate. Doamna Bantry spuse: ― Ştiu ce vrei să spui. Unul dintre magazinele acelea sărăcăcioase în care orice produs costă o guinee. Continuă plină de speranţă: Să vedem, ce s-a întâmplat cu Edie a lui Chetty? ― A plecat în altă parte… Şi se pare că-i merge foarte bine, cred. Doamna Bantry păru un pic dezamăgită. Paralela cu satul nu părea să funcţioneze prea bine. ― Ce nu pot să-mi dau seama, zise doamna Bantry, este ce căuta în biroul lui Arthur. Palk mi-a spus că geamul a fost forţat. Se poate să fi venit împreună cu vreun spărgător şi s-au certat, dar asta pare aşa o prostie, nu? ― Nu prea era îmbrăcată pentru o spargere, spuse gânditoare Miss Marple. ― Nu, era îmbrăcată pentru dans, sau o petrecere. Dar n-a fost nimic de genul acesta aici, ori pe undeva prin apropiere. ― Nu, rosti îngândurată Miss Marple. Doamna Bantry se repezi: ― Ai tu ceva în cap, Jane. ― Păi, mă întrebam… ― Da? ― Basil Blake. Doamna Bantry exclamă impulsiv: ― O, nu! Şi adăugă ca o explicaţie: O ştiu pe maică-sa. Cele două femei se priviră. Miss Marple suspină şi scutură din cap. ― Înţeleg ce trebuie să simţi. ― Selina Blake e cea mai plăcută femeie pe care ţi-o poţi imagina. Bordurile ei de erbacee sînt de-a dreptul minunate – mă fac să mă înverzesc de invidie. Şi este foarte generoasă cu florile tăiate. Trecând peste aceste tentative de apreciere a doamnei Blake, Miss Marple spuse: ― Cu toate acestea, s-au auzit o mulţime de vorbe. ― O, ştiu, ştiu. Arthur devine livid când e menţionat Basil Blake. A fost foarte mojic cu Arthur şi, de atunci, să nu mai audă de el. Are obiceiul acela prostesc, pe care îl au băieţii din zilele noastre de a vorbi peiorativ – batjocorind oamenii care ţin la şcoala lor sau la imperiu, sau la alte lucruri de genul acesta. Şi, desigur, hainele pe care le poartă! Lumea spune, continuă doamna Bantry, că nu contează ce porţi când eşti la ţară. în viaţa mea n-am auzit o asemenea gogomănie. Tocmai că la ţară toată lumea observă. Făcu o pauză şi adăugă melancolic: „Era un băieţel foarte nostim în băiţă.” ― S-a publicat o poză minunată, a criminalului de la Cheviot, de când era bebeluş, în ziar, duminica trecută, spuse Miss Marple. ― Oh, dar Jane, doar nu crezi că el… ― Nu, nu, dragă. Nu am vrut să spun nimic. Asta chiar că ar însemna să trag nişte concluzii pripite. încercam doar să justific prezenţa tinerei femei aici. St Mary Mead nu este un loc în care să se întâmple aşa ceva. Şi mie mi se pare că singura explicaţie posibilă ar fi Basil Blake. Dă petreceri. Lumea vine de la Londra şi de la studiouri – îţi aduci aminte de anul trecut, în iulie? Strigăte, cântece, cele mai oribile zgomote, toată lumea era beată… Şi mizeria şi sticlele sparte de a doua zi dimineaţa, era pur şi simplu de necrezut, aşa mi-a spus bătrâna doamnă Berry… Şi o tânără adormită în baie care practic n-avea nimic pe ea! Doamna Bantry rosti cu indulgenţă: ― Cred că erau oameni din lumea filmului. ― Foarte probabil. Şi apoi, cred că ai auzit, câteva săptămâni mai târziu a adus cu el o tânără, o blondă platinată. ― Doar nu crezi că e aceasta? ― Păi, mă întrebam… N-am văzut-o niciodată de aproape, numai coborând sau urcând în maşină… Şi o dată în grădina cabanei când se bronza îmbrăcată în nişte pantaloni scurţi şi un sutien. Drept să spun, eu nu i-am văzut faţa niciodată. Şi toate fetele alea, cu machiajul, cu părul şi cu unghiile lor se aseamănă aşa de bine. ― Da. Totuşi, ar putea fi. E o idee, Jane. Capitolul 2   Era o idee care era discutată în acel moment de colonelul Melchett şi de colonelul Bantry. Şeful poliţiei, după ce văzuse cadavrul şi subordonaţii începându-şi sarcinile de rutină, se retrase cu stăpânul casei în biroul în cealaltă aripă a clădirii. Colonelul Melchett era un om în aparenţă irascibil, cu obiceiul de a se trage de scurta-i mustaţă roşie. Aşa făcea şi acum, în vreme ce arunca o privire uimită spre celălalt bărbat, în cele din urmă, răbufni: ― Ascultă, Bantry, trebuie să-ţi zic. Chiar n-ai nici o idee cine ar putea fi fata asta? Răspunsul celuilalt fu exploziv, dar şeful poliţiei îl întrerupse. ― Da, da, bătrâne, dar trebuie să vezi lucrurile astfel. Poate fi al naibii de jenant. Bărbat însurat – ţii la nevasta ta şi toate cele. Dar rămâne între noi, dacă ai avut vreo legătură de orice fel cu fata asta, mai bine ai spune-o acum. E foarte firesc să vrei să ascunzi faptul… Şi eu aş face la fel. Dar nu o să meargă. E o crimă. Faptele ies la iveală până la urmă. Dă-o dracului, nu vreau să zic ca tu ai sugrumat-o pe fată, nu, ştiu că nu. Dar la urma urmelor, a venit aici, în această casă. Să zicem că a forţat intrarea şi a aşteptat să te vadă şi probabil că altcineva a urmărit-o şi i-a făcut felul. Posibil, nu-i aşa? Înţelegi ce vreau să spun? ― La naiba, Melchett, ţi-am spus că nu am văzut-o în viaţa mea! Nu sunt genul ăla de bărbat. ― Atunci e în regulă. Deşi nu te-aş condamna. Bărbat modern. Dar dacă tu zici aşa… Întrebarea este ce căuta ea aici? Nu e de pe aici, asta-i clar. ― Întreaga situaţie e ca un coşmar, zise mânios stăpânul casei. ― Problema e, bătrâne, ce căuta ea în biblioteca ta? ― De unde să ştiu? N-am chemat-o eu. ― Nu, nu. Dar cu toate astea, ea a venit aici. Se pare că ar fi vrut să te vadă. N-ai primit ceva scrisori mai ciudate sau altceva? ― Nu, n-am primit. Colonelul Melchett întrebă cu delicateţe: ― Dar ce-ai făcut noaptea trecută? ― Am mers la întâlnirea conservatorilor. La nouă, la Much Benham. ― Şi când te-ai întors? ― Am plecat de la Much Benham imediat după zece, am avut o mică problemă pe drum. A trebuit să schimb o roată. Am ajuns pe la ora douăsprezece. ― Nu te-ai dus în bibliotecă? ― Nu. ― Păcat! ― Eram obosit. M-am dus direct în pat. ― Te-a aşteptat cineva? ― Nu. Întotdeauna iau cheia de la poartă cu mine. Lorrimer merge la culcare pe la ora unsprezece, dacă nu-i dau alte dispoziţii. ― Cine încuie biblioteca? ― Lorrimer. De obicei pe la ora şapte, la vremea asta a anului. ― Mai intră cumva acolo după aceea? ― Nu, dacă eu nu sunt în bibliotecă. A lăsat tava cu whisky şi paharele în hol. ― Înţeleg. Dar nevastă-ta? ― Nu ştiu. Era în pat când m-am întors şi dormea profund. Se poate să fi stat în bibliotecă sau în sufragerie, ieri seara. Am uitat să o întreb. ― Păi, o să ştim în curând toate detaliile. Desigur, e posibil ca vreunul dintre servitori să fie implicat, ce zici? Colonelul Bantry scutură din cap. ― Nu prea cred. Toţi sunt nişte oameni la locul lor. Sunt cu noi de ani de zile. Melchett fu de acord. ― Da, pare puţin probabil să fie implicaţi în asta. Mai mult, se pare că fata ar fi venit din oraş, poate împreună cu vreun tânăr. Cu toate acestea, de ce au vrut să spargă casa… Bantry îl întrerupse: ― Londra. Asta-i cel mai probabil. Noi n-avem petreceri pe aici, cel puţin… ― Bine, ce e? ― Să fiu al naibii! explodă colonelul Bantry. Basil Blake! ― Cine? ― Tânărul care are legături cu industria filmului. O brută otrăvită. Nevastă-mea îi ţine partea, pentru că a fost la şcoală cu mama lui, dar el face parte din acei tineri decadenţi. Trebuie să i se tragă câteva şuturi! A luat vila aia de pe Lansham Road, o ştii, urâţenia aia de clădire modernă. Dă petreceri acolo, chiote, adunătură zgomotoasă, şi aduce fete la sfârşit de săptămână. ― Fete? ― Da, a fost una săptămâna trecută, una dintre blondele acestea platinate… Colonelului îi căzu falca. ― Blondă platinată, zici? reluă gânditor Melchett. ― Da. Păi, Melchett, doar nu crezi că… Şeful poliţiei spuse aspru: ― E posibil. Aceasta ar explica prezenţa unei astfel de fete în St Mary Mead. Cred că o să merg să stau de vorbă cu tânărul… Braid… Blake… Cum ai zis că-l cheamă? ― Blake. Basil Blake. ― O fi acasă, ce crezi? ― Să vedem. Ce e azi… sâmbătă? De obicei vine aici sâmbăta dimineaţa. Melchett zise sumbru: ― O să vedem dacă îl putem găsi. II   Vila lui Basil Blake, având toate facilităţile moderne închise într-o construcţie hidoasă, pe jumătate lemn, imitând stilul Tudor[2], era cunoscută autorităţilor poştei şi constructorului William Booker drept „Chatsworth”, lui Basil şi prietenilor lui drept „piesa de epocă”, iar locuitorilor din St Mary Mead, în general, drept „casa cea noua a domnului Booker”. Era la mai mult de un sfert de milă în afara satului propriu-zis, fiind amplasată pe o proprietate ce fusese cumpărată de întreprinzătorul domn Booker, dincolo de Blue Boar, cu faţa spre ceea ce fusese un colţ de ţară neatins. Gossington Hall se afla cam la o milă mai departe, pe aceeaşi stradă. Se stârnise un interes aparte în sat când se răspândise vestea potrivit căreia „casa cea nouă a domnului Booker” fusese cumpărată de o stea de cinema. Oamenii stătuseră la pândă să surprindă prima apariţie în sat a legendarului personaj şi, cel puţin în ceea ce priveşte apariţia, Basil Blake nu le înşelase aşteptările. Oricum, puţin câte puţin, faptele reale se răspândiseră. Basil Blake nu era vedetă de cinema, nici măcar actor. Tânărul Blake era cam a cincisprezecea persoană de pe lista celor care fixează decorurile la studiourile Lemvile, sediul central al British New Era Films. Domnişoarele satului îşi pierduseră interesul, iar casta conducătoare a fetelor bătrâne se făcea că nu mai bagă în seamă modul de viaţă al lui Basil Blake. Numai proprietarul localului Blue Boar continua să fie entuziasmat de Basil şi de prietenii săi. Veniturile crescuseră la Blue Boar de la venirea tânărului în acest loc. Maşina poliţiei opri lângă poarta rustică distorsionată a „domnului Booker”; iar colonelul Melchett, după ce aruncă o privire dezgustată spre lemnăria excesiv ornată de la Chatsworth, păşi spre uşă şi sună hotărât. Se deschise mult mai prompt decât se aştepta. Un tânăr cu părul negru, drept, destul de lung, purtând nişte pantaloni portocalii din doc şi o cămaşă albastru regal, se răsti: ― Bine, ce vrei? ― Sunteţi domnul Basil Blake? ― Sigur că sunt. ― Mi-ar face plăcere să schimb câteva cuvinte cu dumneavoastră dacă se poate, domnule Blake. ― Cine sunteţi? ― Sunt colonelul Melchett, şeful poliţiei acestui district. Insolent, Blake spuse: ― Nu mai spune, ce nostim! Şi colonelul Melchett, urmându-l înăuntru, înţelese de ce avusese Bantry reacţia aceea. Simţi că-l furnică vârful ghetei. Abţinându-se, spuse, încercând să fie amabil: ― Vă sculaţi devreme, domnule Blake? ― Nici vorbă! Încă nu m-am culcat. ― Zău. ― Dar nu cred că v-aţi deplasat până aici ca să vă interesaţi de obiceiurile mele de culcare, pentru că ar fi o risipă a banilor publici şi a timpului. Despre ce doriţi să discutaţi cu mine? Colonelul Melchett îşi drese vocea. ― Înţeleg, domnule Blake, că-n weekendul trecut aţi avut o vizitatoare… o tânără blondă. Basil Blake se holbă la el, îşi dădu capul pe spate şi izbucni într-un hohot de râs. ― Mâţele alea bătrâne din sat au venit la dumneavoastră? În legătură cu morala mea? A naibii, de când e morala treaba poliţiei? Desigur că ştiţi asta! ― Aşa cum spuneţi, zise Melchett sec, morala dumneavoastră nu este preocuparea mea. Am venit la dumneavoastră deoarece a fost găsit cadavrul unei femei tinere blonde, cu o înfăţişare cam excentrică. Blake se holbă la el. ― Unde? ― În biblioteca de la Gossington Hall. ― La Gossington? La bătrânul Bantry? Asta-i tare! Bătrânul Bantry! Păcătosul bătrân! Colonelul Melchett se congestionă la faţă. Spuse scurt, tăind valul de trivialităţi al tânărului din faţa sa. ― Vă rog să vă controlaţi limbajul, domnule. Am venit să vă întreb dacă puteţi să aduceţi o oarecare lumină în acest caz. ― Aţi venit direct la mine să întrebaţi dacă nu-mi lipseşte o blondă? De asta? De ce ar… Hei, hei, dar ce-i asta? O maşină trase pe dreapta cu un scrâşnet de frâne. Din ea ieşi precipitată o tânără îmbrăcată cu nişte pijamale largi cu dungi alb şi negru. Avea buze stacojii, sprâncene înnegrite şi un păr blond platinat. Se repezi la poartă, o deschise şi exclamă furioasă: ― De ce fugi de mine, ticălosule? Basil Blake se ridică. ― Aha, iată-te! De ce nu te-aş părăsi? Ţi-am spus clar s-o ştergi şi n-ai făcut-o. ― De ce s-o fi făcut, numai că mi-ai zis tu? Mă distram şi eu. ― Da, cu bruta aia ticăloasă de Rosenberg. Doar ştii cum e! ― Eşti gelos, asta-i tot. ― Te flatezi. Urăsc să văd o fată care-mi place că nu se poate abţine de la băutură şi-i permite unui nenorocit din Europa Centrală să o pipăie peste tot. ― Asta e o minciună. Băuseşi şi tu destul de zdravăn… Şi apoi ai plecat cu căţeaua aia de spanioloaică brunetă. ― Dacă te chem la o petrecere, mă aştept de la tine să te comporţi civilizat. ― Şi eu refuz să-mi dea cineva ordine, asta-i tot. Tu ai zis că mergem la o petrecere şi după aceea venim aici. N-am de gând să plec de la o petrecere înainte de a fi pregătită pentru asta. ― Nu. Şi de asta te-am părăsit pur şi simplu. Eu voiam să vin aici şi am venit. Nu stau să aştept o proastă de femeie. ― Ce dulce şi politicos mai eşti! ― Până la urmă m-ai urmărit, se pare. ― Voiam să-ţi spun ce cred despre tine. ― Dacă îţi trece prin cap că te poţi da mare cu mine, fata mea, te înşeli! ― Şi tu, dacă crezi că poţi să-mi dai ordine, mai gândeşte-te! Se fulgerară din priviri. În acest moment colonelul Melchett găsi ocazia şi îşi drese vocea puternic. Basil Blake se întoarse spre el. ― Hei, uitasem că eşti aici. E vremea s-o ştergi, nu-i aşa? Să vă prezint: Dinah Lee – colonelul Blimp[3] de la poliţia districtuală. Şi acum, colonele, fiindcă ai văzut că blonda mea e în viaţă şi în stare bună, probabil că o să continui cu cercetarea privind micuţa aventură a bătrânului Bantry. Salut! Colonelul Melchett spuse: ― Te sfătuiesc să-ţi ţii limba în frâu, tinere, sau dacă nu, o să ai necazuri, şi ieşi, roşu la faţă, furios la culme.     [1] Joc de cuvinte, slack - vlăguit, molatic     [2]  Stil arhitectonic englezesc, datând din perioada 1485-l603 [3]  Colonelul Blimp – personaj de benzi desenate, personificarea englezului pompos, irascibil, şovin şi plin de stereotipii (n. red)    

CAPITOLUL I Hercule Poirot îşi luă micul dejun în micul dar fermecător de cochetul său apartament din Whitehall Mansions. Îşi savurase brioşa şi ceaşca de ciocolată fierbinte. Lucru neobişnuit, căci era robul obiceiurilor şi rareori se abătea de la rutina micului săudejun, îi ceruse valetului său, George, să‑i prepare o a doua ceaşcă de ciocolată. În timp ce o aştepta, se uită din nou la poşta de dimineaţă care zăcea pe masă. Meticulos de ordonat ca întotdeauna, pusese pli­curile goale într‑un teanc îngrijit. Fuseseră deschise cu mare atenţie, cu cuţitaşul pentru hârtie de forma unei săbii miniaturale pe care îl primise cadou cu mulţi ani în urmă de la vechiul său prieten Hastings. Al doilea conţinea aceleaşi înştiinţări pe care le găsea lipsite de interes pliante publicitare, în majoritate - şi pe care, într‑o clipă, avea să‑l roage pe George să le arunce. Al treilea teanc cuprindea scrisori care nu necesitau un răspuns de vreun fel, sau cel puţin confirmare de primire. De ele avea să se ocupe după micul dejun, şi în nici un caz înainte de ora zece. Poirot considera că era absolut lipsit de profesionalism să‑ţi începi ziua de lucru înainte de zece. Când lucra la un caz, ei bine, asta era altceva. Îşi amintea că odată el şi Hastings stătuseră până în zori ca să... Dar nu, Poirot voia să‑şi lase gândurile să se ocupe de trecut. Ultimul lor caz, în care fusese implicată o organizaţie criminală la nivel internaţional, cunoscută ca „Cei patru mari”, fusese încheiat în mod mulţumitor, şi Hastings se întorsese în Argentina, la soţia şi la ferma lui. Deşi vechiul său prieten venea din când în când la Londra cu afaceri legate de ferma sa, era extrem de puţin probabil ca Poirot şi el să lucreze din nou împreună la rezolvarea unui caz. Oare de asta se simţea Poirot neli­niştit în această frumoasă dimineaţă de mai a anului 1934? Retras din activitate cu ostentaţie, fusese ademenit în afara acelei retrageri mai mult decât o dată când i se prezentase o problemă deosebit de interesantă. Îi făcuse mare plăcere să fie iarăşi pe urma vânatului, avându‑l pe Hastings alături pe post de un fel de tablă sonoră pentru ideile şi teoriile lui. Dar de câteva luni, lui Poirot nu i se mai prezentase nimic de interes profesional. Nu mai existau crime ingenioase şi criminali? Totul era numai violenţă şi brutalitate, genul de crimă sau jaf sordide care era sub demnitatea lui, a lui Poirot, să‑l investigheze? Gândurile îi fură întrerupte de sosirea lui George care apăru, în linişte, cu acea a doua, bine venită, ceaşcă de ciocolată. Bine venită nu numai pentru că Poirot avea să‑i savureze gustul dulce şi delicios, ci şi pentru că ea avea să‑i dea posibilitatea să mai amâne câteva minute constatarea că ziua, o frumoasă dimineaţă însorită, se întindea în faţa lui fără nimic mai interesant la orizont decât mişcarea în aer liber prin parc şi o plimbare prin Mayfair spre restaurantul lui preferat din Soho unde avea să ia masa singur, o masă compusă din - ce oare? - poate puţin pâte pentru început, şi apoi limbă de mare bonne femme, urmată de... Îşi dădu seama că George, după ce pusese ciocolata pe masă, i se adresa. Impecabilul şi imperturbabilul George, englez până în măduva oaselor, era de ceva timp cu Poirot, şi era tot ce îşi dorea acesta ca valet. Complet lipsit de curiozitate şi extrem de reţinut în a‑şi exprima o părere personală cu privire la vreun subiect, George era o mină de informaţii despre aristocraţia engleză, şi la fel de fanatic de ordonat ca marele detectiv. Poirot îi spusese nu o dată: „Calci admirabil pantalonii, George, dar imaginaţie nu, nu ai”. Oricum, imaginaţie avea Hercule Poirot din belşug. Talentul de a călca o pereche de pantaloni aşa cum trebuie era, după părerea lui, un lucru rar. Da, era cu adevărat norocos că îl avea pe George să aibă grijă de el. -... şi astfel, domnule, mi‑am luat libertatea să promit că veţi da telefon la rândul dumneavoastră în aceasta dimineaţă, spunea George. – Te rog să mă scuzi, dragul meu George, dar gândurile îmi erau în altă parte. Spui că a telefonat cineva? – Da, domnule. Aseară, domnule, când eraţi la teatru cu doamna Oliver. M-am dus la culcare înainte de întoarcerea dumneavoastră, şi n‑am considerat necesar să vă las un mesaj la acea oră târzie. – Cine a sunat? – Domnul a spus că este sir Claud Amory, domnule. Şi‑a lăsat numărul de telefon, care se pare a fi undeva în Surrey. A spus că e vorba de o problemă delicată, şi când telefonaţi să nu vă spuneţi nimănui numele, ci să insistaţi să vorbiţi personal cu sir Claud. – Mulţumesc, George. Lasă numărul de telefon pe biroul meu. Am să‑l sun pe sir Claud după ce răsfoiesc Times. E puţin cam devreme pentru telefoane, fie ele chiar şi legate de probleme delicate. George se înclină şi ieşi, iar Poirot îşi bău ciocolata, după care luă ziarul din acea dimineaţă şi ieşi pe balcon. Câteva minute mai târziu Times fu lăsat deoparte. Ştirile internaţionale erau, ca de obicei, deprimante. Îngrozi­torul acela, Hitler, care transformase tribunalele germane în filiale ale partidului nazist, fasciştii care luaseră puterea în Bulgaria şi, cel mai rău din toate, în chiar ţara lui Poirot, Belgia, patruzeci şi doi de mineri erau daţi morţi ca urmare a unei explozii la o mină din apropiere de Mons. Ştirile interne nu erau nici ele mai bune. În pofida codelilor oficialilor, femeile care concurau la Wimbledon aveau voie să poarte şorturi în vara asta. Nici în ferpare nu exista vreo alinare, căci cei de vârsta lui Poirot şi mai tineri păreau să insiste să moară. Cu ziarul abandonat, Poirot se rezemă confortabil în fotoliul de răchită, cu picioarele pe un scăunel. Sir Claud Amory, se gândi la el. Numele nu‑i era străin. Îl mai auzise undeva. Da, acest sir Claud era bine cunoscut într‑un cerc sau altul. Dar ce era? Era politician? Avocat? Funcţionar public ieşit la pensie? Sir Claud Amory. Amory! Soarele dimineţii scălda balconul, şi Poirot îl găsi suficient de cald ca să rămână în bătaia lui câteva minute. Curând avea să devină prea fierbinte pentru el, căci el nu era un adorator al soarelui. „Când soarele mă va goni în casă, îngână el, voi consulta Who’s Who. Dacă acest sir Claud este o persoană cu o oarecare distincţie, atunci, de bună seamă, este inclus în acel admirabil volum. Dacă nu...”. Micul detectiv ridică din umeri într‑un gest expresiv. Snob inveterat, era deja predispus să îi ţină partea lui sir Claud, în virtutea stilului său. Dacă avea să fie găsit în Who’s Who, un volum în care se puteau găsi şi detaliile carierei lui Poirot, atunci probabil că acest sir Claud era cineva cu o pretenţie îndreptăţită la timpul şi atenţia lui, ale lui Hercule Poirot. Curiozitatea îmbinată cu o briză răcoroasă îl grăbiră pe Poirot să intre în casă. Se duse în bibliotecă şi, de pe un raft în care se aflau cărţi de referinţă, scoase volumul gros, roşu, al cărui titlu Who’s Who era imprimat cu litere aurii pe cotor. Dând paginile, ajunse la ceea ce îl interesa şi citi cu glas tare:   AMORY, sir Claud (Herbert); înnob. 1927; n. 24 Nov. 1878. c.1907, Helen Graham (d. 1929). Educ. Weymouth Gram. Sch; Colegiul King’s, Londra. Fizician cercetător laboratoarele GEC, 1905; RAE Farborough (Depart. Radio), 1916; Inst. Cercet. Minist. Aerului, Swanage, 1921; a demonstrat un nou principiu pentru accelerarea particulelor: acceleratorul linear de unde circulatorii, 1924. Decorat cu Medalia Monroe a Soc. de Fizică. Publicaţii: articole în reviste de ştiinţă. Adresa: Abbofs Cleve, nr. Market Cleve, Surrey. Tel: Market Cleve 314. Club: Athenaeum.   – Ah, da, îngână Poirot. Renumitul savant. Îşi aminti o conversaţie pe care o avusese cu câteva luni mai înainte cu un membru al guvernului Majestăţii sale, după ce Poirot returnase nişte documente dispărute ale căror conţinut se putea dovedi jenant pentru guvern. Discutaseră despre securitate şi politicianul recunoscuse că măsurile de securitate nu erau suficient de puternice, în general. „De exemplu, spusese el, la ce lucrează acum sir Claud Amory este de o importanţă fantastică în ori­care război viitor, dar el refuză să lucreze în condiţii de laborator unde el şi lucrarea lui ar putea fi sub pază. Insistă să lucreze singur la reşedinţa lui de la ţară. Nici un fel de securitate. Înspăimântător!” – Mă întreb, îşi spuse Poirot punând la loc Who’s Who, mă întreb dacă sir Claud vrea să‑l angajeze pe Hercule Poirot pe post de câine de pază? Invenţiile de război, armele secrete nu sunt pentru mine. Dacă sir Claud... În camera de alături sună telefonul şi Poirot îl auzi pe George răspunzând. Un moment mai târziu, apăru valetul. – E iarăşi sir Claud Amory, domnule. Poirot se duse la telefon. – Alo. Hercule Poirot la telefon, anunţă el. – Poirot? Nu ne‑am cunoscut, dar avem cunoştinţe comune. Mă numesc Amory, Claud Amory... – Am auzit de dumneavoastră, desigur, sir Claud. – Ascultă, Poirot. Am o problemă a naibii de spinoasă. Sau mai degrabă, s‑ar putea să am. Nu sunt sigur. Lucrez la o formulă pentru bombardarea atomului - n‑am să intru în detalii, dar Ministerul Apărării o con­sideră de o importanţă covârşitoare. Lucrarea mea e acum terminată, şi am realizat o formulă pe baza căreia se poate produce un explozibil nou şi mortal. Am motive să bănuiesc că cineva din casa mea încearcă să fure formula. Nu pot să spun mai mult acum, dar ţi‑aş rămâne profund îndatorat dacă ai veni în weekend la Abbofs Cleve, ca oaspete al meu. Vreau să duci dumneata formula când te întorci la Londra şi să o înmânezi personal ministrului. Există motive întemeiate pentru care curierul ministrului nu poate face treaba asta. Am nevoie de o persoană care aparent este o persoană ştearsă, nu are legătură cu lumea ştiinţifică, dar care e destul de isteaţă... Sir Claud continuă să vorbească. Hercule Poirot îşi privi în oglindă capul chel, în formă de ou, şi mustaţa unsă şi răsucită cu grijă, şi îşi spuse că, într‑o lungă carieră, nu fusese nicicând o persoană ştearsă, şi nici nu se con­siderase aşa. Dar un weekend la ţară şi şansa de a‑l cunoaşte pe distinsul savant puteau fi plăcute, după cum, fără îndoială, plăcute aveau să fie şi mulţumirile unui guvern recunoscător. – Aş fi încântat să vă fiu de folos, dragul meu sir Claud, îl întrerupse el. Am să sosesc sâmbătă după‑amiază, dacă vă convine, şi mă voi întoarce la Londra cu ceea ce doriţi să iau cu mine luni dimineaţă. Aştept cu nerăbdare să vă cunosc. Curios, se gândi el punând receptorul în furcă. S-ar fi putut foarte bine ca agenţi străini să fie interesaţi de formula lui sir Claud, dar chiar era posibil ca cineva din casa savantului... În fine, weekend‑ul avea să dezvăluie mai multe, fără îndoială. – George, strigă el, te rog să‑mi duci costumul gros de tweed şi haina de seară şi pantalonii la curăţătorie. Trebuie să le am până vineri, întrucât în weekend plec la ţară. Vorbea de parcă pleca în stepele din Asia Centrală şi pentru o viaţă. Apoi, revenind la telefon, formă un număr şi aşteptă câteva momente până vorbi. – Dragul meu Hastings, n‑ai vrea să‑ţi laşi treburile la o parte câteva zile şi să vii la Londra? E foarte plăcut, în perioada asta a anului... CAPITOLUL II Casa lui sir Claud Amory, Abbot's Cleve, se afla la periferia micului oraş - sau mai degrabă a satului supradezvoltat - Market Cleve, cam la douăzeci şi cinci de mile de Londra. Casa în sine, un conac victorian mare dar cu o arhitectură de nedescris, era aşezată în mijlocul unui peisaj de ţară blând unduitor, ici şi colo puternic împădurit. Aleea de pietriş, de la poartă până la uşa principală a lui Abbot' s Cleve, şerpuia printre copaci şi tufişuri dese. În spatele casei, pe toată lungimea ei, se întindea o terasă, de la care o pajişte în pantă cobora până la o grădină oarecum neglijată. În seara de vineri, la două zile după conversaţia avută prin telefon cu Hercule Poirot, sir Claud stătea în biroul său, o cameră mică dar comfortabil mobilată de la parterul casei, pe partea dinspre est. Afară, lumina începea să pălească. Valetul lui sir Claud, Tredwell, un individ înalt, cu aspect lugubru şi maniere de‑o corectitudine impecabilă, bătuse gongul pentru cină cu câteva minute mai devreme şi, fără îndoială familia era acum adunată în sufrageria din cealaltă parte a holului. Sir Claud tamburina în masă cu degetele, obiceiul lui când se străduia să ia o decizie rapidă. Era un bărbat intrat în cincizeci de ani, de talie şi înălţime medii, cu părul încărunţit pieptănat peste cap, şi ochi de un albastru rece şi pătrunzător. În expresia feţei lui de acum, neli­niştea se amesteca cu nedumerirea. Se auzi o bătaie discretă în uşă şi Tredwell apăru în prag. – Scuzaţi‑mă, sir Claud, m‑am gândit că poate nu aţi auzit gongul... – Da, da, Tredwell, e în regulă. Vrei să le spui că vin şi eu în scurt timp? Spune‑le că vorbesc la telefon. De fapt, chiar sunt pe cale să dau un telefon scurt. Ai putea chiar să începi să serveşti. Tredwell se retrase în linişte, şi sir Claud trase cu un oftat telefonul spre el. Scoase dintr‑un sertar al biroului o agendă mică, o consultă scurt, apoi ridică receptorul. – Aici Market Cleve, trei‑unu‑patru. Vreau să‑mi faceţi legătura cu un număr din Londra. Dădu numărul, apoi se rezemă în scaun, aşteptând. Degetele mâinii drepte începură să tamburineze nervos în birou. Câteva minute mai târziu, sir Claud Amory se alătură grupului din sufragerie, aşezându‑se la locul său în capul mesei în jurul căreia stăteau deja şase persoane, în dreapta lui sir Claud stătea nepoata lui, Barbara Amory, avându‑l alături pe Richard, vărul ei şi singurul fiu al lui sir Claud. În dreapta lui Richard Amory stătea un oaspete, un italian, dr. Carelli. În continuare, în capătul celălalt al mesei, stătea Caroline Amory, sora lui sir Claud. Ea se ocupa de gospodărie de la moartea soţiei lui, survenită cu câţiva ani înainte. Edward Raynor, secre­tarul lui sir Claud, stătea în dreapta lui Caroline Amory, care era o domnişoară între două vârste, iar între el şi stăpânul casei stătea Lucia, soţia lui Richard Amory. În această seară cina nu era deloc festivă. Caroline Amory făcu unele tentative de a întreţine o conversaţie cu dr. Carelli, care îi răspunse destul de politicos, fără însă a fi deosebit de vorbăreţ. Când ea se întoarse să‑i adreseze o remarcă lui Edward Raynor, tânărul care în mod normal era politicos şi sociabil, tresări nervos, îngână o scuză şi arătă stânjenit. Sir Claud era la fel de taciturn cum era de obicei la masă, dacă nu şi mai taciturn. Richard Amory îi arunca din când în când o privire neli­niştită soţiei sale, Lucia. Sigură Barbara Amory era bine dispusă şi discuta lejer cu mătuşa ei Caroline. În timp ce Tredwell servea desertul, sir Claud i se adresă brusc, vorbind destul de tare ca vorbele sale să fie auzite şi în celălalt capăt al mesei. – Tredwell, eşti bun să suni la garajul lui Yackson din Market Cleve, şi să îi rogi să trimită o maşină cu şofer la gară la trenul de opt şi cincizeci? Un domn care ne vizitează după cină soseşte cu acel tren. – Prea bine, domnule, spuse Tredwell şi se retrase. Abia ieşi din cameră când Lucia, îngânând o scuză, se ridică brusc de la masă şi ieşi grăbită din cameră, mai să dea peste Tredwell care închidea uşa. Traversând holul, o luă în grabă pe coridor şi intră într‑o cameră mare din fundul casei. Biblioteca - cum era în general numită - servea în mod normal şi ca salon. Era mai degrabă o încăpere confortabilă decât una elegantă. Din ea, un glasvand se deschidea către terasă, iar o altă uşă dădea în biroul lui sir Claud. Pe poliţă, deasupra unui şemineu larg, se aflau un ceas demodat şi câteva ornamente, precum şi un vas cu hârtiuţe răsucite folosite la aprinderea focului. Mobilierul din bibliotecă consta dintr‑o bibliotecă înaltă pe care se afla o cutie de tablă, un birou cu un telefon pe el, un scaun fără spetează, o masă mică cu un gramofon şi discuri, o banchetă, o masă pentru cafea, o masă cu rafturi laterale pentru cărţi şi cărţi pe ea, două scaune cu spetează dreaptă, un fotoliu, o altă masă pe care stătea o plantă într‑un vas de aramă. Mobilierul era, în general, de modă veche.   Lucia, o tânără frumoasă de douăzeci şi cinci de ani, avea un păr bogat de culoare închisă care i se revărsa pe umeri şi nişte ochi căprui care puteau străluci fasci­nant, dar în care acum mocnea o emoţie înăbuşită greu de definit. Ezită în mijlocul camerei, apoi se duse la glas­vand şi, desfăcând uşor draperiile, se uită în noapte. Scoţând un oftat abia auzibil, îşi lipi fruntea de geamul rece şi rămase pierdută în gânduri. Din hol se auzi glasul domnişoarei Amory „Lucia... Lucia... unde eşti?” Un moment mai târziu domnişoara Amory intră în cameră. Merse la Lucia, o luă de braţ şi o împinse uşor către banchetă. – Gata, draga mea, ia loc aici. Într‑o clipă sau două ai să te simţi bine. În timp ce se aşeza. Lucia îi adresă un surâs vag de mulţumire. – Da, sigur, spuse ea. De fapt, mi‑a trecut. Deşi vorbea perfect engleza, poate prea perfect, câte o inflexiune ocazională trăda faptul că engleza nu era limba ei maternă. Mi‑a trecut senzaţia de leşin, continuă ea. Ce caraghios din partea mea! Nu mi s‑a mai întâmplat niciodată. Nu îmi imaginez de ce tocmai acum. Te rog să te duci înapoi, mătuşă Caroline. Mă simt foarte bine. Scoase o batistă din poşetă şi îşi tamponă ochii sub privirea bănuitoare a lui Caroline Amory, apoi băgă batista la loc şi zâmbi. Mă simt bine, repetă ea. Zău. Domnişoara Amory nu părea convinsă. – N-ai arătat deloc bine toată seara, dragă, să ştii, spuse ea privind‑o neliniştită pe Lucia. – Serios? – Serios, întări domnişoara Amory. Se aşeză pe banchetă, lângă Lucia. Probabil că ai răcit puţin, dragă. Verile noastre englezeşti pot fi înşelătoare, să ştii. Nu seamănă deloc cu soarele fierbinte din Italia cu care eşti mai obişnuită. Italia e încântătoare, întotdeauna am fost de părerea asta. – Italia, murmură Lucia cu o privire pierdută, în timp ce îşi lăsa pe banchetă poşeta. Italia... – Ştiu, copila mea. Trebuie că ţi‑e tare dor de ţara ta. Probabil că a fost un contrast groaznic - vremea pe de o parte, şi obiceiurile pe de altă parte. – Nu! Nu mi‑e dor de Italia! strigă Lucia cu o vehe­menţă care o miră pe domnişoara Amory. Niciodată! – Oh, haide, copila mea, nu e nici o ruşine să‑ţi fie dor de acasă... – Nu! repetă Lucia. Urăsc Italia. Mereu am urât‑o. Aici, în Anglia, cu oameni amabili ca voi, mă simt ca în rai. E un adevărat rai aici! – E foarte drăguţ din partea ta că spui asta, draga mea, deşi sunt sigură că eşti numai politicoasă. E adevărat că am încercat cu toţii să te facem să te simţi fericită şi ca acasă, dar ar fi absolut normal să tânjeşti uneori după Italia. Şi apoi, neavând mamă... – Te rog... te rog..., o întrerupse Lucia, nu vorbi de mama. – Nu, fireşte că nu, dacă preferi să nu vorbesc. N-am vrut să te tulbur. Să‑ţi aduc nişte săruri? Am în camera mea. – Nu, mulţumesc. Zău, mă simt foarte bine acum. – Nu‑i nici un deranj, să ştii, insistă Caroline Amory. Am nişte săruri foarte bune, de un roz minunat, într‑o sticluţă absolut adorabilă. Şi foarte înţepătoare. Clorură de amoniu, să ştii. Sau esenţă de săruri? Nu ţin minte niciodată. Dar, oricum, nu din cele cu care se curăţă baia. Lucia zâmbi blând, dar nu răspunse. Domnişoara Amory se ridică şi nu se putea hotărî dacă să plece sau să stea. Se duse în spatele banchetei şi aranjă pernuţele. – Da, continuă ea, trebuie să fie o răceală bruscă. Azi dimineaţă erai întruchiparea sănătăţii. Să fie oare emoţia de a‑ţi vedea prietenul italian, dr. Carelli? A apărut atât de neaşteptat, nu‑i aşa? Trebuie să fi fost un adevărat şoc pentru tine. Richard, soţul Luciei, intrase în bibliotecă în timp ce Caroline Amory vorbea. Era limpede că domnişoara Amory nu‑l observase, căci nu înţelegea de ce cuvintele ei păreau să o tulbure pe Lucia, care se rezemă de spetează, închise ochii şi se cutremură. – Oh, ce este, draga mea? întreabă domnişoara Amory. Îţi vine iar să leşini? Richard Amory închise uşa şi se propie de cele două femei. Un englez chipeş în jur de treizeci de ani, cu părul de culoarea nisipului, înălţime medie şi o siluetă robustă, musculoasă. – Du‑te şi termină‑ţi masa, mătuşă Caroline, spuse el. Stau eu cu Lucia. Domnişoara Amory era tot nehotărâtă. – Oh, tu eşti, Richard? Păi poate ar fi mai bine să mă întorc, spuse ea şi făcu câţiva paşi spre uşă. Ştii că tatăl tău nu poate să sufere nici un gen de dezordine. Mai ales că avem un musafir care nu e un prieten apropiat al familiei. Se întoarse iarăşi spre Lucia. Tocmai spuneam, dragă, nu‑i aşa, ce ciudat lucru că acest dr. Carelli a apărut aşa, din senin, fără să aibă idee că tu trăieşti prin părţile astea. Ai dat pur şi simplu peste el în sat, şi l‑ai invitat aici. Trebuie să fi fost o mare surpriză pentru tine, nu‑i aşa? – A fost, răspunse Lucia. – Lumea este cu adevărat mică, întotdeauna am spus‑o, continuă domnişoara Amory. Prietenul tău este un bărbat bine, Lucia. – Crezi? – Arată a străin, desigur, dar e foarte chipeş. Şi vorbeşte foarte bine englezeşte. Şi chiar nu ştiai că se află prin părţile astea? – Câtuşi de puţin, răspunse apăsat Lucia. Richard Amory îşi urmărise cu atenţie soţia. Acum vorbi din nou. – Ce surpriză încântătoare trebuie să fi fost pentru tine, Lucia. Soţia lui ridică repede privirea, dar nu răspunse. Domnişoara Amory zâmbi. – Da, chiar aşa, spuse ea. Îl cunoşteai bine în Italia, draga mea? Eraţi buni prieteni? Presupun că eraţi. În glasul Luciei apăru o amărăciune bruscă. – Nu mi‑a fost niciodată prieten, spuse ea. – Oh, înţeleg. O simplă cunoştinţă. Dar a acceptat generoasa ta invitaţie să rămână. Deseori îmi spun că străinii forţează puţin nota. Oh, nu mă refer la tine, dragă, fireşte... Domnişoara Amory se opri şi roşi. Adică, tu eşti pe jumătate englezoaică, în tot cazul. Se uită ştrengăreşte la nepotul ei şi continuă. De fapt, acum e complet englezoaică, nu‑i aşa, Richard? Richard Amory nu răspunse la întrebarea şireată a mătuşii sale, ci se duse la uşă şi o deschise, gest care era o invitaţie pentru domnişoara Amory să se întoarcă la ceilalţi. – Ei bine, spuse aceasta pornind cu reţinere către uşă, dacă sunteţi sigur că nu mai pot face nimic... – Nu, nu. Tonul lui Richard era repezit, ca şi cuvintele. Cu un gest nesigur şi un ultim zâmbet nervos adresat Luciei, domnişoara Amory ieşi. Scoţând un oftat de uşurare, Richard închise uşa şi se întoarse la soţia sa. – Ce‑i mai place să trăncănească! se plânse el. Credeam că n‑o să mai plece. – Încearcă doar să fie amabilă, Richard. – Oh, a fost. Dar încearcă prea mult. – Cred că ţine la mine, murmură Lucia. – Poftim? Oh, desigur. Tonul lui Richard Amory era abstract. Stătea în picioare, studiindu‑şi cu atenţie soţia. Preţ de câteva minute domni o tăcere tensionată. Apoi, venind mai aproape de ea, Richard îşi întrebă soţia: Eşti sigură că nu vrei să‑ţi aduc nimic? Lucia ridică privirea spre el, cu un zâmbet forţat. – Nimic, Richard, mulţumesc. Întoarce‑te în sufragerie. Acum mă simt perfect. – Nu, am să stau cu tine. – Dar aş prefera să rămân singură. Urmă o pauză, apoi Richard trecu în spatele banchetei şi întrebă: – Pernele stau bine? N-ai mai vrea una sub cap? – Stau comod aşa cum stau, protestă Lucia. Deşi, n‑ar fi rău să fie mai mult aer. Vrei să deschizi glasvandul? Richard se duse la glasvand şi umblă la încuietoare. – La naiba! exclamă el. Bătrânul l‑a încuiat cu una din încuietorile alea inventate de el. Nu se poate deschide fără cheie. Lucia ridică din umeri. – În fine, nu contează. Richard se întoarse şi se aşeză pe un scaun de lângă masă. Se aplecă, sprijinindu‑şi coatele pe coapse. – Minunat tip, bătrânul! Mereu inventează câte ceva. – Da, spuse Lucia. Trebuie să fi scos o mulţime de bani din invenţiile iui. – Munţi de bani, spuse întunecat Richard. Dar nu banii îl atrag. Toţi savanţii ăştia sunt la fel. Mereu sunt pe urma a ceva absolut inaplicabil, care nu poate interesa pe nimeni altul în afara lor. Bombardarea atomului, auzi tu! – Dar, în tot cazul, tatăl tău e un om mare. – Presupun că e unul din savanţii de frunte din prezent, bombăni Richard. Dar nu înţelege decât punctul lui de vedere. Vorbea cu iritare crescândă. Mă tratează al naibii de rău. – Ştiu, confirmă Lucia. Te ţine aici, înlănţuit în casa asta, aproape ca şi cum ai fi prizonier. De ce te‑a făcut să renunţi la armată şi să vii aici? – Presupun că s‑a gândit că l‑aş putea ajuta în munca lui. Dar ar fi trebuit să ştie că eu n‑am să fiu de nici un folos în acest sens. Pur şi simplu n‑am cap pentru asta. Doamne, Lucia, uneori mă cuprinde disperarea! Mă uit la el cum înoată în bani, şi îşi cheltuieşte fiecare penny pe invenţiile alea ale lui. Ai gândi că, într‑o zi, o să‑mi dea şi mie ceva care să fie al meu, şi să‑mi permită să mă eliberez de locul ăsta. Lucia se îndreptă de spate. – Bani! exclamă ea cu amărăciune. Totul se reduce la asta. Bani! – Mă simt ca o muscă prinsă într‑o plasă de păianjen, continuă Richard. Neajutorat. Absolut neajutorat. Lucia îl privi cu ochii imploratori. – Oh, Richard, şi eu la fel. Soţul ei se uită la ea alarmat. Vru să vorbească, dar ea continuă: – Şi eu la fel. Neajutorată. Şi vreau să scap. Se ridică brusc şi veni către el, vorbind cu surescitare. Richard, pentru Dumnezeu, până nu e prea târziu, du‑mă de aici! – Să te duc de aici? Glasul lui Richard era pustiu şi deznădăjduit. Unde? – Oriunde, răspunse Lucia, cu surescitare crescândă. Oriunde în lume! Dar departe de casa asta. Asta‑i important, departe de casa asta! Mi‑e frică, Richard, îţi spun, mi‑e frică. Există umbre... se uită peste umăr de parcă le vedea, există pretutindeni umbre. – Cum să plecăm fără bani? întrebă Richard cu amărăciune. Un bărbat fără bani nu e bun de nimic pentru o femeie, nu‑i aşa, Lucia? Ea făcu un pas înapoi. – De ce spui asta? Ce vrei să spui? Richard continuă să se uite la ea în tăcere, cu chipul încordat dar ciudat de lipsit de expresie. – Ce se întâmplă cu tine în seara asta, Richard? Eşti altfel, eşti schimbat... Richard se ridică de pe scaun. – Serios? – Da. Ce este? – Ei bine... începu Richard, apoi se opri. Nimic. Nu e nimic. Dădu să se îndepărteze, dar Lucia îl trase înapoi şi îşi puse mâinile pe umerii lui. – Richard, dragul meu... începu ea. El îi luă mâinile de pe umeri. Richard... Ducându‑şi mâinile la spate, Richard se uită la ea. – Crezi că sunt prost? întreabă el. Crezi că n‑am văzut că acest vechi prieten al tău ţi‑a strecurat în mână un bilet în seara asta? – Vrei să spui că te‑ai gândit că... El o întrerupse cu sălbăticie. – De ce ai plecat de la masă? Nu ţi‑a venit să leşini. A fost o prefăcătorie. Voiai să fii singură ca să‑ţi citeşti preţiosul bilet. Nu mai aveai răbdare. Erai aproape nebună de nerăbdare pentru că nu puteai scăpa de noi. Mai întâi mătuşa Caroline, apoi eu. Ochii lui erau reci de durere şi supărare. – Richard eşti nebun! Oh! E absurd. Doar nu crezi că îmi pasă de Carelli, nu‑i aşa? Dragul meu Richard, dragul meu... de tine îmi pasă. De nimeni altcineva decât de tine. Trebuie să ştii asta. Richard nu o slăbea din priviri. – Ce e în biletul ăla? întrebă el liniştit. – Nimic, absolut nimic. – Atunci arată‑mi‑l. – N-nu pot, spuse Lucia. L-am rupt. Un zâmbet rece apăru şi dispăru de pe faţa lui Richard. – Nu, nu l‑ai rupt. Arată‑mi‑l. Lucia rămase tăcută o clipă. Se uită imploratoare la el. – N-ai încredere în mine, Richard? – Ţi l‑aş putea lua cu forţa, rosti el printre dinţi în timp ce înainta cu un pas către ea. Mă bate gândul... Lucia făcu un pas înapoi cu un strigăt slab, cu ochii fixaţi pe faţa lui că şi cum voia să‑l facă să o creadă. El se întoarse brusc. – Nu, spuse el ca pentru sine. Există unele lucruri care nu se fac. Se răsuci iar spre Lucia. Dar, pe cuvântul meu, am să aflu de la Carelli. Lucia îl prinse de braţ, alarmată. – Nu, Richard, să n‑o faci! Te implor, nu face asta. – Te temi pentru amantul tău, nu‑i aşa? – Nu e amantul meu, protestă Lucia cu înfiorare. Richard o luă de umeri. – Poate că nu e... încă. Poate că... Auzind glasuri pe hol, se opri. Făcând un efort să se controleze, se duse la şemineu, scoase o tabacheră şi o brichetă şi îşi aprinse o ţigară. În timp ce uşa dinspre hol se deschidea şi glasurile deveneau mai puternice, Lucia se duse la scaunul eliberat de curând de Richard şi se aşeză. Era albă la faţă şi avea pumnii strânşi de încor­dare. Intră domnişoara Amory însoţită de nepoata ei Barbara, o tânără de douăzeci şi unu de ani, extrem de modernă. Legănându‑şi poşeta, Barbara se îndreptă către Lucia. – Bună, Lucia, te simţi bine acum? întreabă ea.