Agatha Christie

                                                                                             Doamna cu văl de Agatha Christie               Observasem de la un timp că Poirot devenise tot mai nesatisfăcut şi mai neliniştit, în ultimul timp nu avusesem cazuri interesante, nimic în care micul meu prieten să-şi poată exersa inteligenţa sa pătrunzătoare şi remarcabilele sale puteri de deducţie.          În dimineaţa aceasta aruncă ziarul cu un nerăbdător „cea!”, o exclamaţie favorită de-a lui care seamănă exact cu strănutatul unei pisici.          — Se tem de mine, Hastings, criminalii din Anglia ta se tem de mine! Când pisica e acasă, şoriceii nu mai vin la brânză!          — Cred că cea mai mare parte dintre ei nici măcar nu ştiu de existenţa ta, am spus râzând.          Poirot se uită la mine cu reproş. El întotdeauna îşi imaginează că întreaga omenire se gândeşte şi vorbeşte de Hercule Poirot. Desigur, devenise faimos la Londra, dar tare mă îndoiam că existenţa sa băga groaza în lumea criminalilor.          — Ce zici de jaful de bijuterii din Bond Street, de ieri în plină zi? L-am întrebat.          — Frumoasă lovitură, zise Poirot admirativ, deşi nu este la înălţimea mea. Pas de finesse. Seulement de l’audace! Un bărbat înarmat cu un baston sparge geamul blindat al vitrinei de la magazinul unui bijutier şi pune mâna pe nişte pietre preţioase. Cetăţenii destoinici îl prind imediat. Un poliţist soseşte. E prins în flagrant delict cu bijuteriile la el. Este dus la poliţie şi atunci se descoperă că pietrele sunt false. El le dăduse pe cele adevărate unui complice – unul din cei mai destoinici cetăţeni menţionaţi mai înainte. Va intra la închisoare – e adevărat; dar când va ieşi, o avere frumuşică îl aşteaptă. Da. N-a fost prost gândit. Dar, eu aş fi făcut-o mai bine. Câteodată, Hastings, regret că am o asemenea dispoziţie morală. Să lucrezi împotriva legii, ar fi plăcut, ca o variaţie.          — Înveseleşte-te, Poirot; ştii că eşti unic în domeniul tău.          — Dar ce e la îndemână de făcut în propriul meu domeniu?          Am ridicat din nou ziarul.          — Iată un englez omorât misterios în Olanda, i-am spus.          — Întotdeauna spun asta şi mai târziu descopăr că el a mâncat peşte conservat şi că moartea este perfect naturală.          — Bine, dacă eşti hotărât să mormăi!          — Tiens! Spuse Poirot, care se dusese spre fereastră. Pe stradă este ceea ce se numeşte în romane „o doamnă în văluri grele”. Ea urcă treptele, sună, vine să ne consulte. Iată o posibilitate pentru ceva interesant. Când cineva este atât de tânără şi frumoasă ca aceasta, nu-şi pune văl pe faţă numai dacă nu este vorba de o mare afacere.          O clipă mai târziu, vizitatoarea noastră fu introdusă. Aşa cum spusese Poirot, avea într-adevăr un văl gros. A fost imposibil să-i distingem trăsăturile până când nu şi-a ridicat-voalul negru de dantelă spaniolă. Atunci mi-am dat seama că intuiţia lui Poirot fusese corectă; doamna era extrem de frumoasă, blondă, cu ochi albaştri. Din simplitatea scumpă a hainelor ei, am dedus imediat că aparţinea straturilor superioare ale societăţii.          — Monsieur Poirot, spuse ea cu o voce blândă, muzicală, sunt în mare încurcătură. Nici nu prea cred că mă veţi putea ajuta, dar am auzit atâtea lucruri minunate despre dumneavoastră, încât am venit ca să mă agăţ de ultima speranţă şi să vă implor să faceţi imposibilul.          — Imposibilul îmi place întotdeauna, spuse Poirot. Continuă, te rog, mademoiselle.          Blânda noastră vizitatoare ezită.          — Dar trebuie să fiţi sinceră, adăugă Poirot. Nu trebuie să-mi ascundeţi nimic.          — O să am încredere în dumneavoastră, spuse fata deodată. Aţi auzit de lady Millicent Castle Vaughan?          Am ridicat capul plin de interes. Anunţul logodnei domnişoarei Millicent cu tânărul duce de Southshire apăruse cu câteva zile mai înainte. Ştiam că ea era a cincea fiică a unui lord irlandez fără nici un ban, iar ducele de Southshire – una din cele mai bune partide din Anglia.          — Eu sunt lady Millicent, continuă fata. Trebuie să fi citit despre logodna mea. Aş fi una dintre cele mai fericite fete din lume, dar, o, domnule Poirot, sunt în mare încurcătură! Există un om, un bărbat oribil, pe nume Lavington; şi el, nu ştiu cum să vă spun. Am scris o scrisoare… Aveam numai şaisprezece ani atunci; şi el… El…          — O scrisoare pe care i-aţi scris-o acestui domn Lavington?          — O, nu, nu lui! Unui tânăr soldat. Ţineam foarte mult la el; a fost omorât în război.          — Înţeleg, spuse Poirot cu blândeţe.          — A fost o scrisoare prostească, o scrisoare indiscretă, să ştiţi, domnule Poirot, nimic mai mult. Dar sunt expresii în ea care… Care ar putea fi altfel interpretate.          — Înţeleg, spuse Poirot. Şi această scrisoare a ajuns în posesia domnului Lavington?          — Da, şi el mă ameninţă că, dacă nu-i dau o sumă enormă de bani, o sumă care este aproape imposibil pentru mine s-o adun, i-o va trimite ducelui.          — Ce porc infect! Am exclamat eu. Îmi cer scuze, lady Millicent.          — N-ar fi înţelept să mărturisiţi totul viitorului dumneavoastră soţ?          — Nu îndrăznesc, domnule Poirot. Ducele are o fire deosebită, gelos şi suspicios şi înclinat să creadă ceea ce-i mai rău. Ar însemna să-mi rup logodna pe loc.          — Doamne, doamne, făcu Poirot, cu o grimasă expresivă. Şi ce doriţi să fac eu, milady?          — Mă gândeam că poate i-aş putea cere domnului Lavington să vă viziteze. I-aş spune că v-am împuternicit să discutaţi problema. Poate aţi reduce din cât cere.          — Ce sumă pretinde?          — Douăzeci de mii de lire – o enormitate. Mă îndoiesc dacă aş putea să adun chiar şi o mie.          — Poate aţi putea împrumuta bani în perspectiva apropiatei căsătorii, dar nu cred că veţi obţine mai mult de jumătate din sumă. Şi apoi, eh bien, îmi repugnă faptul să-l plătiţi! Nu, ingeniozitatea lui Hercule Poirot îi va învinge pe duşmanii dumitale. Trimiteţi-l la mine pe acest domn Lavington. S-ar putea să aducă scrisoarea cu el?          Fata negă:          — Nu cred. Este foarte precaut.          — Cred că nu e nici un dubiu că o are într-adevăr?          — Mi-a arătat-o când am fost la el acasă.          — V-aţi dus la el acasă? Asta a fost foarte imprudent, milady.          — Da? Eram aşa de disperată. Am sperat ca rugăminţile mele să-l poată mişca.          — O, la, la! Lavingtonii din lumea asta nu sunt mişcaţi de rugăminţi. Le-a întâmpinat ca o dovadă de câtă importanţă acordaţi documentului. Unde locuieşte acest fin gentleman?          — La Buona Vista, Wimbledon. M-am dus acolo după ce s-a întunecat… Poirot gemu. I-am spus c-am să informez poliţia, până la urmă, dar el numai a râs într-o manieră urâtă, dispreţuitoare: „Chiar te rog, dragă lady Millicent, fă-o daca aşa doreşti”, a spus el.          — Da, nu prea este o afacere pentru poliţie, murmură Poirot.          — Dar cred că vei fi mai înţeleaptă, a continuat el. Vezi, aici e scrisoarea ta, în această cutiuţă chinezească!” A ţinut-o astfel ca s-o pot vedea. Am încercat să i-o smulg, dar a fost mai iute decât mine. Cu un zâmbet oribil a împăturit-o şi a pus-o la loc în cutioara de lemn „Se va afla în deplină siguranţă aici, te asigur, spuse el, şi cutiuţa însăşi se află într-un loc atât de inteligent încât n-o s-o găseşti niciodată”. Ochii mi s-au întors spre micul safe din perete, dar el a dat din cap şi a râs. „Am un seif mai bun decât acela”, a spus el. O, a fost odios! Domnule Poirot, credeţi că mă puteţi ajuta?          — Ai încredere în Papa Poirot. Am să găsesc o modalitate.          Aceste asigurări sunau foarte bine, m-am gândit, când Poirot, galant, şi-a condus clienta sa blondă jos pe scări. Dar, mi se părea că era o problemă spinoasă. I-am şi spus-o lui Poirot când s-a întors. Mi-a dat dreptate.          — Da, soluţia nu-ţi sare în ochi. Are biciul în mână acest Lavington. Pentru moment, nu văd cum l-am putea încolţi.          Domnul Lavington ne făcu o vizită chiar în după-amiaza aceea. Lady Millicent spusese adevărul când îl descrisese ca pe un tip odios. Simţeam o mâncărime „în talpă”, atât de pronunţată că i-aş fi dat un şut jos pe scări. Îşi dădea aere şi se purta de o manieră insuportabilă, râse cu dispreţ de amabilele sugestii ale lui Poirot şi, în general, se arată stăpân pe situaţie. N-am putut să nu simt că Poirot abia se menţinea la nivelul său. El arăta descurajat şi crispat.....   Continuarea o gasiti la atașamente....             Filmul îl puteți urmări aici......https://latimp.eu/doamna-acoperita-de-vall-film-politist-agatha-christie/        

Capitolul întâi În colţul unui compartiment de clasa întâi pentru fumători, judecătorul Wargrave, de curând retras din magistratură, urmărea cu interes, pufăind dintr-o ţigară de foi, ştirile politice din ziarul „Times”. Lăsă ziarul şi privi pe fereastră. Treceau prin Somerset. Se uită la ceas – încă două ore de mers. Revăzu în minte tot ce citise în ziare despre Insula Negrului: o cumpărase mai întâi un milionar american nebun după iahting, care construise pe această insuliţă din preajma Devonului o casă modernă şi luxoasă. Cum însă cea de a treia soţie a milionarului american nu suporta marea, casa şi insula fuseseră puse în vânzare. Ziarele publicaseră o vreme ofertele cele mai avantajoase. Şi pe urmă, prima informaţie, de data asta exactă: insula a fost cumpărată de un oarecare domn Owen. Şi deodată rubricile de scandal lansară zvonurile: Insula Negrului fusese de fapt cumpărată de Miss Gabrielle Turl, steaua de cinema de la Hollywood, care dorea să stea acolo câteva luni departe de orice publicitate. Revista „Busy bee” sugerase că s-ar putea ca acolo să locuiască familia regală. „Merryweather” aflase că insula urma să găzduiască o tânără pereche în luna de miere – tânărul lord L. cedase, în sfârşit, în faţa lui Cupidon. „Jonas” ştia cu certitudine că fusese cumpărată de Amiralitate pentru efectuarea unor experienţe ultrasecrete. Categoric, Insula Negrului era un subiect de senzaţie! Judecătorul Wargrave scoase din buzunar o scrisoare cu un scris foarte greu de descifrat, în care doar unele cuvinte apăreau ici şi colo neaşteptat de clar: Dragul meu Lawrence... atâţia ani de când n-am mai auzit nimic de dumneata... trebuie sa vii pe Insula Negrului... locul cel mai încântător... atât de multe de discutat... zilele de altădată... plaja însorită... trenul de 12,40 din gara Paddington... eşti aşteptat la Qakbridge... şi corespondenta semna cu o înfloritură A dumitale, Constance Culmington. Judecătorul Wargrave încercă să-şi amintească data exactă când o văzuse pentru ultima oară pe Lady Constance Culmington. Trebuie să fi fost acum şapte – ba nu, opt ani. Lady Constance pleca atunci spre ţărmurile însorite ale Italiei să facă plajă, să fie una cu Natura şi cu contadinii[1]. Auzise pe urmă că pornise spre Siria, unde-şi propunea de asemenea să facă plajă şi să fie una cu Natura şi cu beduinii. Constance Culmington, gândi, era exact tipul de femeie care să cumpere o insulă şi să se înconjoare de mister. Mulţumit de o asemenea logică, judecătorul Wargrave începu să moţăie... Şi în curând adormi. II Într-un compartiment de clasa a treia, în care mai erau cinci călători, Vera Claythorne îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. Ce cald e în tren! O să fie frumos la mare! Într-adevăr, a fost un noroc că a găsit slujba asta. În vacanţă e mult mai greu să obţii un post de secretară – aproape totdeauna e vorba de însoţit un cârd de copii. Nici agenţia nu avea prea mari speranţe. Când deodată, sosise scrisoarea: Mi-aţi fost recomandata de Agenţia „Femeile îndemânatice”. După cate am înţeles, sunteţi cunoscută personal acolo. Sunt de acord cu salariul pe care-l cereţi şi aştept să vă luaţi postul în primire la 8 august. Trenul cel mai indicat este cel de 12,40 din Paddington; veţi fi aşteptată în gară la Oakbridge. În plic aveţi cinci lire pentru cheltuieli. Cu multa simpatie, Una Nancy Owen Iar sus, în colţ, adresa cu litere de tipar: Insula Negrului. Sticklehaven, Devon... Insula Negrului! În ultima vreme ziarele nu vorbiseră decât despre asta! Tot felul de aluzii şi zvonuri fantastice. Deşi cele mai multe erau probabil false. Dar casa fusese fără îndoială construită de un milionar şi se spune că reprezintă ultima expresie în materie de lux... Obosită după un semestru istovitor de şcoală, Vera Claythorne îşi spuse: „Nu e nici o afacere să fii profesoară de sport la o şcoală de mâna a treia... Dacă aş putea să găsesc o slujbă la o şcoală mai ca lumea.” Un fior rece îi trecu prin inimă: „La urma urmei, bine că am şi atât. Lumea nu-i vede cu ochi buni pe cei care au avut de-a face cu justiţia – chiar dacă n-am fost găsită vinovată.” Fusese chiar felicitată pentru curajul şi prezenţa ei de spirit. Dar, de fapt, la ce te puteai aştepta de la o anchetă? Doamna Hamilton însăşi se purtase mai mult decât amabil – numai Hugo – dar nu voia să se gândească la Hugo. Deodată, în ciuda căldurii din compartiment, începu să tremure: mai bine nu s-ar fi dus la mare! O imagine clară îi apăru în minte. Capul lui Cyril, săltând în sus şi în jos, plutind spre stâncă... sus – jos, sus – jos... Şi ea însăşi, înotând spre el cu mişcări uşoare, experimentate – tăindu-şi drum prin apă, dar fiind, vai, sigură că nu va mai ajunge la timp... Marea – albastrul ei cald, adânc – dimineţile pe nisip – Hugo – Hugo care i-a spus că o iubeşte... Nu trebuie să se gândească la Hugo... Deschise ochii şi privi încruntată la bărbatul care şedea în faţa ei. Înalt, cu faţa arămie, cu ochii de culoare deschisă, foarte apropiaţi, cu o gură arogantă, aproape crudă. Îşi spuse în gând: „Cred că a călătorit mult şi fac prinsoare că a văzut destule lucruri interesante.”             [1] Ţăranii (ital.)

I. Unu, doi, la pantofi şireturi leg 1. Dispoziţia domnului Morley era înfiorătoare în ziua aceea, la ora micului dejun. Critică şunca prăjită, vru să ştie de ce cafeaua părea un fel de noroi li­chid şi declară că biscuiţii erau mai răi ca oricând. Domnul Morley era un om mărunţel, cu maxilarul proeminent şi bărbia agresivă. Sora lui, care se ocupa de bunul mers al gospodăriei — o femeie î­nal­tă, care semăna cu un dragon — îl privi cu un aer gânditor şi-l întrebă da­că nu cumva, şi de data aceasta, apa de baie fusese rece. Posac, el îi răspun­se negativ şi îşi aruncă privirea pe ziare. În clipa următoare, proclamă că gu­vernul, a cărui incompetenţă o deplânsese până atunci, devenea de-a dreptul nefast. Domnişoara Morley, cu vocea ei profundă, răspunse că era într-adevăr păcat. Miniştrii avuseseră, după părerea ei, o oarecare utilitate, indiferent de culoarea politică, şi insistă ca fratele ei să-i explice de ce politica prezentului cabinet era inoperantă, stupidă şi periculoasă. Domnul Morley îi dădu satisfacţie, luă încă o ceaşcă din cafeaua pe care mai devreme o considerase odioasă, după care mărturisi în sfârşit motivul real al proastei lui dispoziţii. — Toate tinerele sunt la fel! Nu se gândesc decât la ele şi nu te poţi bizui pe ele! — Te referi la Gladys? — Da. Tocmai m-a informat că mătuşa ei a avut un atac şi că, din acest motiv, este obligată să se ducă în Somerset. — Este foarte neplăcut, dar ea nu are nici o vină! Domnul Morley dădu din cap cu un aer posomorât: — Şi cine-mi garantează că mătuşa ei a avut cu adevărat un atac şi că nu este vorba de o păcăleală pusă la cale cu tânărul acela atât de puţin recomandabil de care nu se desparte toată ziua? Probabil că au hotărât să-şi ia o zi de vacanţă, asta‑i! — Mi-e greu să cred aşa ceva despre Gladys. Mi s-a părut întotdeauna că este foarte conştiincioasă. — Desigur! Însă... — Este o tânără inteligentă şi care-şi iubeşte munca. Tu însuţi mi-ai spus-o! — Da, Georgina, aşa ţi-am spus. Dar asta era pe vremea când încă nu începuse să-l frecventeze pe individul acela dubios. În ultimul timp s-a schimbat mult. E de nerecunoscut.  Visează, se gândeşte la altceva, este ner­voasă... Dragonul oftă profund: — Ce vrei, Henry? Toate fetele sfârşesc prin a se îndrăgosti! N-ai ce face! Domnul Morley replică pe un ton dur: — Asta nu trebuie să le împiedice să-şi facă datoria! Am o secretară şi am nevoie de ea! Mai ales astăzi! Am câţiva bolnavi foarte importanţi... şi lu­crul acesta mă agasează teribil! — Sunt perfect de acord cu tine. À propos, tinerelul pe care l-ai angajat face progrese? — Nu prea. Nu-i în stare să reţină ca lumea un nume, iar manierele lui sunt deplorabile! Dacă nu se schimbă, voi fi obligat să-l dau afară şi să anga­jez pe altcineva. Cred că metodele actuale de educaţie sunt deficitare. Par să formeze doar nişte tineri aiuriţi care nici măcar nu pricep ceea ce le spui, dar­mite să-şi amintească ceva! Se uită la ceas apoi reluă: — Plec. Am o dimineaţă foarte încărcată şi trebuie să-mi fac timp să mă ocup şi de doamna Sainsbury Seale. Suferă. O sfătuisem să meargă la Reilly, dar nici nu vrea să audă de el! — O înţeleg! — Reilly este foarte capabil. Îşi cunoaşte meseria... — Îi tremură mâna, răspunse domnişoara Morley. Pentru mine nu este decât un beţivan! Morley zâmbi şi, când se sculă de la masă, era din nou bine dispus. — Ca de obicei, zise el, voi reveni pe la ora unu şi jumătate ca să ciugu­lesc ceva. 2. La Savoy, domnul Amberiotis îşi explora dinţii cu o scobitoare şi surâ­dea. Afacerile îi mergeau bine. Norocul îl favoriza, ca întotdeauna. Nu-şi pierduse zadarnic timpul când îi spusese acelei toante câteva cuvinte amabile! De altfel, merita pe deplin ce­ea ce i se întâmpla. Întotdeauna fusese un om cumsecade şi ştiuse să se ara­te generos. Pe viitor ar putea deveni încă şi mai darnic. Imagini fericite i se pe­rindau prin faţa ochilor. Micul Dimitri... Sau Constantopoulos, acest minu­nat Constantopopulos care se zbătea atât cu restaurantul lui... Ce grozavă surpriză pentru ei! Scobitoarea atinse un punct sensibil şi domnul Amberiotis se strâmbă. Plăcutele anticipaţii dispărură. Un viitor mai apropiat şi destul de neliniştitor îl solicita pe domnul Amberiotis. Cu precauţie, el exploră cu vârful limbii o cavitate. Apoi îşi scoase din buzunar un carnet; ora 12, strada Queen Char­lotte nr. 58. Încercă să-şi regăsească optimismul de mai înainte. Zadarnice eforturi. Pentru moment, viitorul era cuprins în aceste câteva cuvinte: "Queen Charlotte Street, nr. 58, ora 12." 3. La Glengowrie Court Hotel, în South Kensington, micul dejun fusese luat. Stând în hol, domnişoara Sainsbury şi doamna Bolitho conversau ca do­uă vechi prietene. Locurile lor, în sala de mese, fiind apropiate, cele două se împrieteniseră în urmă cu opt zile, adică a doua zi după sosirea domnişoarei Sainsbury Seale. — Ştii, dragă, că nu mă mai doare! Chiar deloc! Cred că voi telefona... — Nu vei face aşa ceva! exclamă doamna Bolitho. Du-te la dentist şi ter­mină o dată! Doamna Bolitho era o femeie voinică, cu vocea gravă şi care părea năs­cu­tă pentru a comanda. Domnişoara Sainsbury Seale era o femeie de vreo 40 de ani, al cărei păr încărunţea în bucle aranjate neglijent. Hainele ei îţi dă­deau o impresie bizară. Era genul "artist"; lornionul îi cădea mereu şi vorbea fără încetare. — Dar, reluă ea, dacă-ţi spun că nu mă mai doare! — Da! Numai că nu ai dormit aproape deloc toată noaptea. — Aşa este! Însă acum sunt convinsă că nervul este mort. — Motiv în plus ca să te duci la dentist!... Numai din cauza fricii nu ne ducem în astfel de cazuri. Ei bine, trebuie să te arăţi hotărâtă şi să sfârşeşti o dată! Domnişoara Sainsbury Seale fu tentată să-i răspundă: "E uşor să vor­beşti! Se vede că nu-i vorba de dinţii dumitale!", dar se mulţumi să-i zică: — Cred, scumpă prietenă, că ai dreptate. De altfel, domnul Morley lu­crează cu multă blândeţe.          

Capitolul I Era rândul domnişoarei Somers să facă ceaiul. Domnişoara Somers era cea mai nouă şi cea mai ineficientă dintre dactilografe. Nu mai era tânără şi avea o faţă blând îngrijorată, ca de oaie. Ibricul nu dăduse în clocot când domnişoara Somers turnă apa peste ceai, dar domnişoara Somers niciodată nu ştia bine când apa e fiartă sau nu, şi ăsta era unul din multele necazuri care o chinuiau în viaţă. Turnă ceaiul în ceşti, punând pe fiecare farfurioară câte doi biscuiţi moi şi dulci. Domnişoara Griffith, eficienta dactilografă şefă, o femeie milităroasă cu părul cărunt care era în serviciu la Consolidated Investment Trust de şaisprezece ani, spuse tăios: “Iar n‑a fiert apa, Somers!” iar chipul blajin şi necăjit al domnişoarei Somers se făcu roz şi spuse: “Vai, chiar am crezut că e fiartă de data asta”. Domnişoara Griffith gândi: “O s‑o ţinem o lună, probabil, cât avem atâta de lucru… Dar zău! Ce încurcătură a făcut idioata cu scrisoarea aia către Eastern Developments – o treabă absolut simplă de altfel, şi întotdeauna e atât de proastă când e vorba de ceai! Dacă n‑ar fi atât de greu să pui mâna pe o dactilografă inteligentă… şi nici capacul cutiei cu biscuiţi n‑a fost închis cum se cuvine data trecută. Zău…” La fel ca atât de multe cugetări indignate ale domnişoarei Griffith, fraza rămase neterminată. În acea clipă, domnişoara Grosvenor intră să prepare sacrul ceai al domnului Fortescue. Domnul Fortescue bea un ceai diferit, dintr‑un serviciu de porţelan diferit, şi avea biscuiţi diferiţi. Doar ibricul şi apa de la robinetul din vestiar erau aceleaşi. Dar de data asta, fiind ceaiul domnului Fortescue, apa fierse. Avu domnişoara Grosvenor grijă de asta. Domnişoara Grosvenor era o blondă incredibil de fermecătoare. Purta un costumaş negru, scump, iar picioarele ei frumoase erau încorsetate în cei mai buni şi mai scumpi ciorapi de nylon de pe piaţa neagră. Trecu din nou plutind prin camera dactilografelor, fără să învrednicească pe cineva cu o vorbă sau o privire, de parcă dactilografele n‑ar fi fost decât nişte gândaci de bucătărie. Domnişoara Grosvenor era secretara particulară şi specială a domnului Fortescue şi gurile rele dădeau de înţeles că era ceva mai mult, ceea ce de fapt nu era adevărat. Domnul Fortescue se căsătorise de curând a doua oară cu o soţie atât fermecătoare cât şi costisitoare, şi pe deplin capabilă să‑i capteze întreaga atenţie. Domnişoara Grosvenor era pentru domnul Fortscue doar o parte necesară decorului biroului său, care era şi el foarte luxos şi foarte costisitor. Domnişoara Grosvenor pluti înapoi cu tava ţinută ca într‑un ritual de jertfă. Trecu prin biroul interior, apoi prin camera de aşteptare unde erau admişi clienţii mai importanţi, şi, în cele din urmă, cu o bătaie uşoară în uşă, intră în sanctuar, biroul domnului Fortescue. Acesta era o cameră spaţioasă, cu un parchet strălucitor presărat cu carpete scumpe, orientale. Pereţii erau lambrisaţi cu panouri din lemn de culoare deschisă, iar de jur împrejur se aflau scaune enorme, cu tapiţerie din piele de bou deschisă la culoare. În spatele unui imens birou de paltin, centrul şi focarul încăperii, stătea domnul Fortescue în persoană. Domnul Fortescue era mai puţin impresionant decât ar fi trebuit să fie pentru a se potrivi cu decorul, dar îşi dădea silinţa. Era un bărbat masiv, flasc, cu o chelie strălucitoare. Îi plăcea să pozeze purtând costume din tweed ţărănesc, cu o croială largă. Se încrunta la nişte hârtii de pe birou când domnişoara Grosvenor pluti spre el cu graţia unei lebede. Punând tava pe birou la îndemâna lui, murmură cu un glas jos şi impersonal “Ceaiul dumneavoastră, domnule Fortescue”, şi se retrase. Contribuţia domnului Fortescue la ritual fu un mormăit. Aşezată din nou la biroul ei, domnişoara Grosvenor îşi continuă treburile. Făcu două apeluri telefonice, corectă câteva scrisori la maşină, ce aşteptau doar a fi semnate de domnul Fortescue, şi răspunse unei solicitări telefonice. — Mă tem că deocamdată e imposibil, spuse pe un ton superior. Domnul Fortescue e în şedinţă. Puse receptorul în furcă şi se uită la ceas. Era unsprezece şi zece. Şi chiar atunci, prin uşa capitonată a biroului domnului Fortescue străbătu un sunet neobişnuit. Deşi înăbuşit, putea fi recunoscut perfect – era un strigăt sugrumat, agonic. În aceeaşi clipă, soneria de pe biroul domnişoarei Grosvenor sună furibund. Domnişoara Grosvenor rămase o clipă înlemnită, apoi se ridică nesigură. În faţa ineditului, detaşarea ei studiată se clătină. Totuşi, se îndreptă spre uşa domnului Fortescue în felul ei statuar, bătu şi intră. Ceea ce văzu îi nărui şi mai mult poza. În spatele biroului, patronul ei era încovoiat de durere. Mişcările lui convulsive erau alarmante. Domnişoara Grosvenor spuse: “Vai, domnule Fortescue, vă e rău?” şi în acelaşi moment fu conştientă de idioţenia întrebării. Nu încăpea nici o îndoială că domnului Fortescue îi era foarte rău. Chiar în timp ce se apropia de el, corpul lui era străbătut de convulsii spasmodice. Cuvintele ieşiră în icnete întretăiate. — Ceai… ce dracu… ai pus în ceai… ajutor… repede… un doctor… Domnişoara Grosvenor zbură din cameră. Nu mai era blonda trufaşă – era o femeie cuprinsă de spaimă care îşi pierduse capul. Intră în fugă în biroul dactilografelor strigând: — Domnul Fortescue are o criză… moare… trebuie să aducem un doctor… arată groaznic… sunt sigură că e pe moarte… Reacţiile fură imediate şi foarte variate. Domnişoara Bell, cea mai tânără dintre dactilografe, spuse: — Dacă e epilepsie, ar trebui să‑i băgăm un dop în gură. Cine are un dop? Nimeni nu avea un dop. Domnişoara Somers spuse: — La vârsta lui probabil că e apoplexie. Domnişoara Griffith spuse: — Trebuie adus un doctor… imediat. Dar obişnuita ei eficienţă era stânjenită de faptul că niciodată în cei şaisprezece ani de serviciu ai ei nu fusese nevoie să fie chemat un doctor la firmă. Exista doctorul ei, desigur, dar el era în Streatham Hill. De unde să ia un doctor de pe aproape? Nimeni nu ştia. Domnişoara Bell luă cartea de telefon şi începu să caute doctori la litera D. Dar nu era un îndrumar pe profesii şi doctorii nu erau automat înşiruiţi ca taxiurile. Cineva sugeră un spital… dar care spital? “Trebuie să fie spitalul corespunzător, altfel nu vin”, insistă domnişoara Somers. “Din cauza Ministerului Sănătăţii, vreu să spun. Trebuie să fie în zonă”. Cineva propuse 999 dar domnişoara Griffith fu şocată şi spuse că asta ar însemna poliţia, or nici vorbă de aşa ceva. Ca cetăţene ale unei ţări care se bucura de serviciul medical pentru toată lumea, aceste femei cât de cât inteligente dovedeau o incredibilă ignoranţă faţă de procedura corectă. Domnişoara Bell începu să caute ambulanţe la litera A. Domnişoara Griffith spuse: “Ar fi doctorul lui… trebuie să aibă un doctor”. Cineva alergă după agenda personală a domnului Fortescue. Domnişoara Griffith îi ordonă băiatului de serviciu să iasă şi să găsească un doctor… cum o ştii, de unde o ştii. În agenda particulară, domnişoara Griffith găsi un doctor sir Edwin Sandeman cu adresa în Harley Street. Prăbuşită într‑un scaun, domnişoara Grosvenor se văită cu un glas mult mai puţin preţios ca de obicei: — Am făcut ceaiul exact ca de obicei… zău… n‑avea cum să aibă ceva. — Să aibă ceva? Domnişoara Griffith se opri cu mâna pe discul telefonului. De ce spui asta? — El a spus‑o… domnul Fortescue… a spus că de la ceai… Mâna domnişoarei Griffith ezită între serviciul de ambulanţă Welbeck şi 999. Domnişoara Bell, tânără şi săritoare, spuse: — Ar trebui să‑i dăm nişte muştar cu apă… acum. E prin birou un pic de muştar? În birou nu era deloc muştar. La scurt timp după aceea, dr. Isaacs din Berthnal Green şi sir Edwin Sandeman se întâlneau în lift, exact când două ambulanţe diferite trăgeau în faţa clădirii. Telefonul şi băiatul de serviciu îşi făcuseră treaba.

Cuvânt înainte al căpitanului Arthur Hastings, O.B.E.[1] În prezenta istorisire a mea, am apelat la un procedeu pe care l-am mai folosit, şi anume acela de a pune în legătură numai întâmplările şi scenele la care am fost prezent. Iată de ce anumite capitole sunt redate la per­soana a III-a. Vreau să-mi asigur cititorii că pot garanta pentru întâmplările narate în aceste capitole. Dacă mi-am per­mis utilizarea unei anumite licenţe poetice în descrierea gândurilor şi a sentimentelor anumitor persoane, este pentru că sunt de părere că mi-am notat toate detaliile destul de minuţios şi pot adăuga că toate aceste date au fost „validate” de însuşi prietenul meu, Hercule Poirot. În concluzie, vreau să precizez că, dacă am insistat pe relaţiile personale secundare care s-au dezvoltat drept urmare a acestei ciudate serii de crime, este pentru că elementul uman şi detaliile intime nu pot fi niciodată ignorate. Hercule Poirot mi-a demonstrat odată, într-un mod foarte dramatic, că o poveste de dragoste poate fi o consecinţă secundară a crimei. În ceea ce priveşte elucidarea misterului ABC, nu pot afirma decât că, după părerea mea, Poirot a fost cu adevărat genial în modul în care a plănuit totul, procedând altfel decât toţi cei care au încercat să rezolve cazul înaintea lui. Capitolul 1 – SCRISOAREA În iunie 1935, m-am întors acasă de la ferma mea din America de Sud pentru o perioadă de aproximativ şase luni. Trecusem prin momente dificile acolo şi, asemenea restului lumii, sufeream de pe urma crizei. Era necesar să mă ocup de diverse afaceri în Anglia şi simţeam că nu aveau să fie profitabile decât dacă mă implicam perso­nal. Soţia mea a rămas să se îngrijească de fermă. Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut când am sosit în Anglia a fost să-l caut pe vechiul meu pri­eten, Hercule Poirot. L-am găsit instalat într-un apartament modern din Londra şi l-am acuzat (iar el n-a putut nega) că alesese acea clădire numai datorită aspectului ei geometric şi al proporţiilor sale. — Da, prietene, dar nu ţi se pare că această simetrie e extrem de plăcută? mi-a replicat Poirot. I-am răspuns că, în opinia mea, exagerează cu pă­tratele, după care, făcând aluzie la o glumă veche, l-am întrebat dacă în această construcţie ultramodernă găinile erau dresate să facă ouă pătrate. Poirot a râs din toată inima. — Cum de ţi-ai amintit gluma asta? Ei bine, nu! Ştiinţa n-a reuşit încă să educe găinile în aşa fel încât să satisfacă gusturile epocii moderne; încă mai fac ouă de diferite dimensiuni şi culori! Mi-am cercetat prietenul cu multă afecţiune. Se ţinea extrem de bine şi părea că nu îmbătrânise decât cu o zi faţă de ultima oară când ne văzuserăm. — Eşti în formă, Poirot, i-am zis. N-ai îmbătrânit deloc. De fapt, dacă aşa ceva e posibil, aş putea spune că ai mai puţine fire albe decât la ultima noastră întâlnire. Poirot mă privi zâmbind. — Şi de ce n-ar fi posibil? E chiar adevărat. — Vrei să spui că părul tău devine din grizonat negru şi nu invers? — Exact! — Dar, din punct de vedere ştiinţific, e imposibil! — Ba nu. — Totuşi, e foarte ciudat. E împotriva firii. — Ca de obicei, Hastings, ai o minte frumoasă şi inocentă. Şi văd că anii n-au schimbat acest lucru. Tu observi un fapt şi îi oferi soluţia în acelaşi timp, fără să-ţi dai seama de ceea ce faci! L-am privit descumpănit. Fără a spune un cuvânt, merse în dormitor, de unde se întoarse cu o sticlă pe care mi-o înmână. Am luat-o, neînţelegând mare lucru. Pe sticlă scria: Revivit – Pentru a reda părului nuanţa lui naturală. Revivit nu este o vopsea de păr. Disponibilă în cinci nuanţe: cenuşiu, castaniu, roşcat, şaten-închis, negru. — Poirot, am strigat eu, ţi-ai vopsit părul! — În sfârşit te-ai prins! — Deci asta e cauza pentru care părul tău pare mult mai negru decât ultima oară când ne-am văzut. — Exact! — O, Doamne, am exclamat eu revenindu-mi din şoc. Probabil că data viitoare când mă voi întoarce acasă te voi găsi purtând mustaţă falsă, sau faci şi asta deja? Poirot sări ca ars. Mustaţa fusese întotdeauna punc­tul lui sensibil şi era foarte mândru de ea. Cuvintele mele îl atinseră unde-l durea mai tare. — În nici un caz, mon ami! Mă rog Domnului ca ziua aceea să fie cât mai îndepărtată. Mustaţă falsă! Quelle horreur! Şi ca să mă asigure de autenticitatea indiscutabilă a mustăţii sale, o răsuci cu putere. — Şi e încă şi foarte stufoasă, după câte observ, am remarcat eu. — N’est ce pas? în toată Londra nu există mustaţă mai grozavă ca a mea. „Şi nici o meserie ca a ta”, am adăugat eu în gând, dar n-aş fi îndrăznit să-l rănesc pe Poirot spunând asta cu voce tare. În schimb, l-am întrebat dacă mai profesa din când în când. — Ştiu că te-ai retras acum ceva timp... — C’est vrai. M-am retras să pot cultiva dovlecei! Dar exact atunci s-a petrecut o crimă, aşa că am trimis dovleceii la dracu’. Iar de atunci – şi ştiu foarte bine ce vei crede despre asta – sunt ca o primadonă care îşi tot repetă spectacolul de adio la nesfârşit! Am izbucnit în râs. — Cam aşa s-au petrecut lucrurile. De fiecare dată ziceam: e ultima oară. Dar imediat, se ivea ceva! Şi tre­buie să recunosc, prietene, că n-am nici cea mai mică dorinţă să mă retrag. Dacă micile celule cenuşii nu sunt puse la treabă, ruginesc. — Înţeleg. Le pui la treabă, cu cumpătare. — Exact. Îmi permit să aleg. Lui Hercule Poirot nu-i revine decât crema crimelor. — Şi a fost destulă cremă în ultima vreme? — Pas mal. Cu puţin timp în urmă am scăpat ca prin urechile acului. — De un eşec? Poirot păru şocat. — Nu, nu. Numai că, eu, eu, Hercule Poirot am fost la un pas să fiu doborât. Am fluierat surprins. — O crimă îndrăzneaţă! — Nu atât îndrăzneaţă, cât neglijentă, preciză Poirot. Ăsta e cuvântul, neglijentă. Dar să trecem peste asta. Hastings, să ştii că, într-un fel, te consider mascota mea. — Chiar aşa? În ce sens? Poirot nu-mi răspunse direct, dar continuă: — De îndată ce am auzit că soseşti mi-am spus: se va ivi ceva. Cred că noi doi vom avea ocazia să vânăm ceva, ca în vremurile bune. Iar dacă am dreptate, sigur nu va fi vorba de ceva obişnuit. Poirot începu să-şi agite mâinile încântat: Va fi ceva recherche, delicat, fine... Rosti ultimul cuvânt savurându-l din plin. — Pe legea mea, Poirot! Oricine te-ar auzi, ar crede că tocmai comanzi cina la Ritz. — Ce, o crimă nu poate fi comandată? Ba da! Însă eu cred în soartă, în destin, dacă vrei. Iar destinul tău este să-mi stai alături şi să mă împiedici să comit o greşeală de neiertat. — Ce înţelegi prin greşeală de neiertat? — Să scap din vedere ceva evident. M-am gândit la răspunsul lui, fără să-i înţeleg însă rostul. — Deci, am întrebat eu zâmbind, supercrima asta a avut deja loc? — Pas encore. Cel puţin... adică...                 [1] Order of British Empire.

I. Doctorul Sheppard îşi ia micul dejun   Doamna Ferrars a murit în noaptea de 16 spre 17 septembrie, într-o joi. Eu am fost chemat vineri, 17 septembrie, la 8 dimineaţa. Nu mai era nimic de făcut, fiindcă decedase de câteva ore. Câteva minute după ora 9, m-am înapoiat acasă. Am descuiat uşa din faţă cu cheia mea şi am zăbovit dinadins câteva clipe în vestibul, atârnându-mi în cuier pălăria şi pardesiul subţire, pe care-l luasem să mă apere de răcoarea dimineţii unei toamne timpurii. Mărturisesc sincer că eram tare tulburat şi preocupat. Nu susţin că am prevăzut chiar de atunci evenimentele care s-au petrecut în săptămânile următoare, fiindcă aş spune un neadevăr. Dar instinctul mă avertiza că voi trece prin multe emoţii. Prin uşa din stânga, dinspre sufragerie, se auzea zgomot de ceşti şi tuşea seacă a surorii mele Caroline. — Tu eşti, James? a strigat ea. Întrebarea nu aveaniciun rost, căci cine altcineva ar fi putut fi? Ca să vorbesc pe şleau, întârziasem câteva minute tocmai din cauza ei. Kipling spune că deviza familiei de manguste este: „Umblă şi află!” Dacă s-ar hotărî vreodată Caroline să adopte o deviză, i-aş propune-o pe aceea a neastâmpăratei manguste. Iar de prima parte a devizei s-ar putea lipsi, fiindcă ea află totul fără să se mişte de acasă. Nu ştiu cum face, dar ăsta-i adevărul. Bănuiesc că aparatul ei de informaţii e alcătuit din servitori şi negustori. Nu iese din casă după ştiri, ci numai ca să le difuzeze. Şi e extrem de pricepută şi în acest domeniu. Din cauza trăsăturii sale de caracter de mai sus şovăisem cele câteva clipe. Eram sigur că orice amănunte i-aş furniza în legătură cu decesul doamnei Ferrars, s-ar afla în tot satul într-o oră şi jumătate. Ca medic, sunt obligat să fiu discret. Aşa că-mi luasem obiceiul să nu-i dau surorii mele nicio informaţie. Ştiu că află în mod obişnuit tot ceea ce-i ascund, însă am satisfacţia morală că nimeni nu poate da vina pe mine.  Soţul doamnei Ferrars murise cu un an mai înainte, şi Caroline susţinea constant, fără cea mai mică dovadă, că fusese otrăvit de soţia lui. Mă ia peste picior ori de câte ori îi demonstrez că domnul Ferrars murise din cauza unei gastrite acute, agravată de o permanentă şi extrem de mare indulgenţă faţă de alcool. Sunt de acord că simptomele gastritei şi ale otrăvii cu arsenic se aseamănă, însă Caroline îşi întemeiază acuzaţiile pe cu totul alte consideraţii. — E destul s-o priveşti, am auzit-o spunând. Fără să mai fie prea tânără, doamna Ferrars era o femeie atrăgătoare şi hainele, deşi simple, îi stăteau de minune, dar câte femei nu-şi comandă rochii la Paris, fără ca din cauza asta să-şi otrăvească soţii. În vreme ce întârziam în vestibul, gândindu-mă la toate acestea, i-am auzit din nou vocea Carolinei, acum şi mai ascuţită: — Ce naiba faci acolo, James? De ce nu vii la micul dejun? — Numaidecât, scumpa mea, am răspuns eu grăbit. Tocmai îmi agăţam pardesiul în cuier. — De când ai venit, ai fi putut agăţa o jumătate de duzină de pardesiuri! Era foarte adevărat. Am intrat în sufragerie, am sărutat-o pe Caroline ca de obicei pe obraz, apoi m-am aşezat la locul meu, unde mă aşteptau ouăle şi costiţa care se cam răcise. — Astăzi ai fost chemat foarte devreme, a început ea. — Da, la King's Paddock, pentru doamna Ferrars. — Ştiu. — De unde? — De la Annie. Annie este servitoarea. Drăguţă, dar foarte vorbăreaţă. A urmat o pauză, în care timp îmi mâncam ouăle şi costiţa. Vârful nasului ascuţit al surorii mele tremura puţin, ca totdeauna când era curioasă sau foarte nerăbdătoare să afle ceva. — Ei bine? a întrebat ea. — Un caz nefericit. Nu mai era nimic de făcut. Probabil a murit în somn. — Ştiu, a zis iar sora mea. Atunci m-am enervat. — N-ai de unde şti! Nici eu, n-am aflat asta decât după ce am ajuns acolo şi n-am suflat o vorbă nimănui. Dacă Annie le ştie pe toate, probabil că are darul clarviziunii, i-am spus eu sec. — Dar nu Annie, ci lăptarul mi-a zis, care a stat de vorbă cu bucătăreasa doamnei Ferrars. După cum am arătat, sora mea nu e silită să plece după informaţii. Stă liniştită acasă, şi acestea îi parvin. Caroline a continuat: — Din ce cauză a murit? Sincopă cardiacă? — Pe asta nu ţi-a mai spus-o lăptarul? am întrebat-o eu cu o ironie muşcătoare. Însă ironia nu are efect asupra ei. A luat-o în serios şi a răspuns în consecinţă: — Nu, fiindcă nu ştia. M-am gândit că la urma urmei o să afle şi aşa totul. Era mai bine s-o lămuresc eu. — A murit din cauza unei doze prea mari de veronal. În ultimul timp suferea de insomnii şi probabil că a ingerat prea multe pastile. — Absurd! a sărit Caroline. Le-a luat dinadins, ca să se sinucidă! Nu mai insista! Ciudat e faptul că atunci când ai o părere proprie într-o chestiune despre care nu vrei să vorbeşti, o combaţi cu furie când o exprimă altcineva. De aceea am strigat imediat, cu indignare: — Iar începi! Te grăbeşti să faci afirmaţii neîntemeiate! De ce naiba să se fi sinucis doamna Ferrars? O văduvă, încă tânără, foarte bogată, sănătoasă, căreia nu-i lipsea nimic ca să se bucure de viaţă. E absurd! — Nicidecum. Ai observat, desigur, că în ultimele şase luni, se schimbase mult. Arăta pur şi simplu ca şi cum ar fi fost chinuită de coşmaruri. Nu ai afirmat tu acum că nu mai putea să doarmă? — Şi care e diagnosticul tău? am întrebat-o eu indiferent. Poate o dragoste nefericită nu-i aşa? A clătinat din cap. — Remuşcarea, a zis ea, plină de emfază. — Remuşcare? — Da. Nu m-ai luat niciodată în serios când îţi spuneam că şi-a otrăvit bărbatul. Acum sunt mai convinsă decât oricând că à făcut-o. — Nu ar fi logic, am obiectat eu. Dacă o femeie a comis o crimă, ca un ucigaş de rând, e, nici vorbă, în stare să se bucure cu sânge rece, fără mustrări de conştiinţă, şi de avantajele faptei sale. Caroline clătină din nou din cap. — Există probabil femei care sunt aşa cum spui tu, dar doamna Ferrars nu făcea parte dintre acestea. Era foarte nervoasă. Un impuls irezistibil a împins-o la crimă, fiindcă era din categoria celor ce nu pot suportaniciun fel de suferinţă, şi nu încape nici cea mai mică îndoială că, trăind cu un bărbat ca Ashley Ferrars, trebuie să fi suferit mult… Am aprobat în tăcere. — Şi de atunci a fost frământată mereu de remuşcări. Nu pot să n-o compătimesc. Nu cred că sora mea o compătimise pe doamna Ferrars cât timp fusese în viaţă; dar acum, când aceasta se dusese acolo, unde (după cum se presupune) nu se mai poartă rochii după moda pariziană, Caroline era gata să fie mai miloasă şi mai înţelegătoare. I-am spus ferm că ideea era absurdă. Cu atât mai mult cu cât eram de acord în sinea mea cu unele dintre părerile ei. Dar ar fi fost absolut greşit să-mi închipui că ea descoperise adevărul datorită unei inspiraţii. Totuşi, nu puteam s-o încurajez pe drumul acesta. Ar fi fost în stare să-şi împrăştie părerile în tot satul, făcându-i pe oameni să creadă că concluziile ei se întemeiază pe informaţii medicale căpătate de la mine. Viaţa este destul de grea. — Ridicolă? a replicat ea. Vei vedea! Pariez pe ce vrei că a lăsat o scrisoare în care mărturiseşte totul. — N-a lăsatnicio scrisoare, i-am tăiat-o eu scurt, fără să-mi dau seama ce urmări vor avea vorbele mele. — O! a sărit Caroline. Ai întrebat va să zică şi tu de lucrul ăsta, nu-i aşa? Ei bine, James, sunt convinsă că în sinea ta eşti de aceeaşi părere cu mine. Nu eşti decât un bătrân ipocrit. — Te poţi gândi totdeauna la posibilitatea unei sinucideri, am răspuns eu, cu hotărâre. — Se va face o anchetă? — S-ar putea. Însă depinde. Dacă mă declar absolut convins că doza prea mare de veronal a fost ingerată cu totul accidental, desigur că nu va fi nevoie de o anchetă. — Şi eşti absolut convins? m-a întrebat ea, răutăcioasă. M-am ridicat de la masă fără să răspund.

I   Hercule Poirot stătea pe nisipul alb şi se uita la apa albastră, strălucitoare. Era îmbrăcat îngrijit, la modă, într-un costum alb de flanelă şi o pălărie cu boruri largi, care îi proteja capul. Aparţinea acelei generaţii cu gusturi demodate ce credea ca trebuie să se apere cu grijă de soare. Domnişoara Pamela Lyall, care stătea lângă el şi vorbea fără încetare, reprezenta şcoala modernă de gândire prin aceea că purta o îmbrăcăminte sumară care-i punea în valoare trupul bronzat. Din când în când îşi oprea şirul vorbirii pentru a se unge cu uleiul dintr-o sticlă care se afla lângă ea. De partea cealaltă a domnişoarei Pamela Lyall, buna ei prietenă, domnişoara Susan Blake, stătea lungită cu faţa în jos pe un prosop cu dungi, în culori ţipătoare. Bronzul domnişoarei Blake era cât se poate de perfect şi prietena ei i-a aruncat priviri nemulţumite în mai multe rânduri. — Sunt încă atât de neuniform bronzată, mur­mură ea cu regret. Domnule Poirot, vă supăraţi? Numai sub omoplatul drept... nu ajung să mă ung acolo ca lumea. Domnul Poirot se achită de obligaţie şi apoi îşi şterse cu grijă cu batista mâna plină de ulei. Domnişoara Lyall, ale cărei preocupări principale în viaţă erau observarea oamenilor din jurul ei şi sunetul propriei ei voci, continuă să vorbească : — Am dat de femeia aceea cea îmbrăcată după moda Chanel - este Valentine Dacres-Chantry. Aşa am crezut. Am recunoscut-o imediat. E într-adevăr cu totul minunată, nu-i aşa? Adică înţeleg de ce oamenii înnebunesc după ea. Şi ea este atât de sigură de asta! îi cucereşte pe toţi. Ceilalţi care au venit aseară se numesc Gold. El arată grozav de bine. — Sunt în luna de miere? întrebă Susan încet. Domnişoara Lyall clătină din cap, cu un aer atotştiutor. — Oh, nu, hainele ei nu sunt destul de noi. Le recunoşti întotdeauna pe mirese! Nu credeţi că este cel mai fascinant lucru din lume să priveşti oamenii, domnule Poirot, şi să vezi ce poţi să des­coperi despre ei doar privindu-i? — Nu numai privindu-i, dragă, zise Susan cu blândeţe. Tu mai pui şi o mulţime de întrebări, nu? — Încă n-am vorbit cu familia Gold, spuse domnişoara Lyall cu demnitate. Şi, oricum, nu văd de ce n-ar trebui să ne intereseze oamenii din jurul nostru. Natura umană este pur şi simplu fascinantă. Nu credeţi, domnule Poirot? De data aceasta făcu o pauză destul de lungă pentru a-i permite celui de lângă ea să răspundă. Fără să-şi ia ochii de la apa albastră, domnul Poirot răspunse: — Ca dépend. Pamela fu şocată. — O, domnule Poirot! Nu cred că este altceva mai interesant... mai neprevăzut decât fiinţa umană! — Neprevăzut? Asta nu. — Ba da, sunt. T mai când te gândeşti că-i cunoşti mai bine, fac ceva complet neaşteptat. Hercule Poirot dădu din cap că nu-i adevărat. — Nu, nu, asta nu-i adevărat. Este foarte rar când cineva face o acţiune care nu-i e dans son caractere. În cele din urmă este monoton. — Nu sunt de loc de acord cu dumneata! spuse domnişoara Pamela Lyall. Tăcu aproape un minut şi jumătate, dar apoi atacă din nou. — Cum văd oameni încep să mă întreb ce fel sunt, ce relaţii sunt între ei, ce gândesc şi ce simt. O, este foarte palpitant! — Nu prea. Natura se repetă mai mult decât ţi-ai putea imagina. Marea, adăugă el gânditor, e de o varietate infinit mai mare. Susan îşi întoarse capul pe o parte şi întrebă:  — Credeţi că fiinţele umane tind să reproducă anumite tipare? Tipare stereotipe? — Précisément, zise Poirot şi făcu un desen cu degetul pe nisip. — Ce desenaţi? întrebă Pamela curioasă. — Un triunghi, spuse Poirot. Dar atenţia Pamelei se îndreptase în altă parte. — Iată familia Chantry, anunţă ea. O femeie cobora spre plajă, era înaltă, foarte conştientă de ea şi de trupul ei. Înclină uşor din cap, zâmbi şi se aşeză în apropiere. Şalul roşu-auriu îi alunecă de pe umeri. Purta un costum alb de baie. Pamela oftă. — Nu-i aşa că are o siluetă frumoasă? Dar Poirot se uita la faţa ei, faţa unei femei de 39 de ani care era celebră de la 16 ani pentru frumuseţea sa. El, precum oricine, ştia totul despre Valentine Chantry. Ajunsese vestită pentru multe lucruri - pentru capriciile ei, pentru bogăţia sa, pentru ochii ei enormi, albaştri ca safirul, pentru întâmplările şi aventurile sale matrimoniale. Avusese cinci bărbaţi şi nenumăraţi amanţi. Fusese, pe rând, soţia unui conte italian, a unui magnat american al oţelului, a unui tenisman profesionist, a unui alergător de curse de maşini; dintre aceştia patru, americanul murise, dar de ceilalţi se despărţise urgent prin divorţ. Cu şase luni în urmă se măritase a şasea oară cu un coman­dant de marină. El era cel care, cobora spre plajă în urma ei. Tăcut, întunecat, cu o bărbie proeminentă şi o alură posomorită. Avea un aer de maimuţă primitivă. Ea zise: — Tony, dragă, tabachera mea... El o avea la îndemână, îi aprinse o ţigară, o ajută să coboare bretelele costumului ei alb de baie de pe umeri. Ea se lungi, cu braţele întinse la soare. El se aşeză lângă ea, asemeni unui animal sălbatic, care-şi păzeşte prada. Pamela remarcă pe un ton suficient de jos: — Să ştiţi că mă interesează grozav... El e ca o brută! Atât de tăcut şi cumva ameninţător. Cred că unei femei de felul ei îi place asta. E ca şi cum ai stăpâni un tigru! Mă întreb câţ va dura. Ea se plic­tiseşte de ei foarte repede, cred, în special în prezent. Oricum, dacă încearcă să scape de el, mă gândesc că acesta ar putea fi primejdios. Un alt cuplu cobora pe plajă cu paşi şovăitori. Erau noii veniţi, cu o seară înainte. Dom­nul, doamna Douglas Gold, după cum aflase domnişoara Lyall uitându-se în registrul hotelului. Mai ştia, pentru că aşa erau regulamentele italiene, numele lor de botez şi vârsta transcrise din paşapoarte. Domnul Douglas Cameron Gold avea 31 de ani şi doamna Marjorie Emmo Gold - 35. Hobby-ul domnişoarei Lyall, aşa cum am mai spus, era studierea fiinţelor umane. Spre deosebire de majoritatea englezilor, ea era în stare să intre de îndată în vorbă cu străinii, în loc să aştepte să treacă între patru zile şi o săptămână până să facă primul avans precaut, aşa cum le stă în obicei britanicilor. Aşa că, observând uşoara ezitare şi timiditate în avansurile doamnei Gold, ea strigă: — Bună dimineaţa! Nu-i aşa că e o zi frumoasă? Doamna Gold era o femeie mititică, ca un şoricel. Nu arăta rău, trăsăturile ei erau într-adevăr regulate şi tenul frumos, dar avea un anumit aer de neîncredere în sine şi spălăcit care o făcea să poată fi ignorată. Soţul ei, pe de altă parte, era însă extrem de arătos, aproape ca un artist. Cu păr blond, cârlionţat, ochii albaştri, umeri largi, îngust în şolduri. Arăta mai mult ca un tânăr de pe o scenă decât ca un tânăr de pe stradă, dar în momen­tul în care deschise gura impresia aceasta se risipi. Era natural şi neafectat, poate chiar puţin prostuţ. Doamna Gold se uită recunoscătoare la Pamela şi se aşeză lângă ea. — Ce nuanţă frumoasă de bronz aveţi. Eu mă simt teribil de prost cum arăt! — E un adevărat chin să te bronzezi uniform, oftă domnişoara Lyall. Făcu o pauză de un minut şi apoi continuă: — Abia aţi sosit, nu-i aşa? — Da. Aseară. Am venit cu vasul Vapo d'Italia. — Aţi mai fost la Rhodos? — Nu. E frumos, nu-i aşa? Soţul ei spuse: — Păcat că-i drumul aşa de lung. — Da. Dacă ar fi fost puţin mai aproape de Anglia... Cu o voce înăbuşită Susan zise: — Da, dar atunci ar fi fost groaznic. Rânduri şi rânduri de oameni ar fi stat ca peştii pe o dală. Trupuri peste tot! — E adevărat, desigur, interveni Douglas Gold. Este un inconvenient că în prezent cursul lirei în Italia te ruinează, pur şi simplu. — E o deosebire, nu-i aşa? Conversaţia urma căile strict stereotipe. N-ar fi putut fi numită, câtuşi de puţin, sclipitoare. Puţin mai încolo pe plajă, Valentine Chantry se mişcă şi se ridică. Cu o mână îşi aşeză costumul de baie la piept. Căscă; un căscat mare dar delicat, ca de pisică. Privi, ca din întâmplare, pe plajă. Ochii ei trecură pe lângă Marjorie Gold şi se opriră gânditori pe capul auriu-cârlionţat al lui Douglas Gold. Îşi mişca umerii în sus şi-n jos. Vorbi şi vocea era mai tare decât s-ar fi cuvenit. — Tony, dragă, nu e divin soarele ăsta? Trebuie să mă fi închinat la soare în alte vremuri, tu nu crezi? Soţul mormăi ceva în chip de răspuns, care nu fu auzit de ceilalţi. Valentine Chantry continuă pe tonul acela tare, tărăgănat şi afectat: — Întinde mai bine prosopul ăsta, te rog, dragă. Îşi dădu multă osteneală să-şi reaşeze frumosul ei trup. Douglas Gold o privea acum. Ochii lui erau sincer interesaţi. Doamna Gold ciripi fericită pe un ton scăzut către domnişoara Lyall: — O femeie frumoasă. Pamela, la fel de încântată să dea, dar să şi primească informaţii, răspunse pe un ton coborât: — Asta-i Valentine Chantry, care se numea Valentine Dacres. — E într-adevăr minunată, nu-i aşa? Se vede că el e nebun după ea, n-o scapă din ochi! Doamna Gold se uită din nou în partea aceea a plajei. Apoi zise: — Ce frumoasă e marea, aşa albastră! Cred că putem intra acum, ce zici Douglas? El încă o mai privea pe Valentine Chantry şi îi luă un minut sau două ca să-i răspundă. Apoi zise cam absent: — Să intrăm? Da, bine, într-o clipă. Marjorie Gold se ridică şi se îndreptă spre mar­ginea apei. Valentine Chantry se răsuci uşor pe o parte. Ochii ei erau îndreptaţi spre Douglas Gold. Buzele ei roşii schiţară un zâmbet imperceptibil. Douglas Gold se înroşi. Valentine Chantry spuse: — Tony, dragă, nu te supăra, vreau cutiuţa cu cremă de faţă, este sus pe toaletă. Am vrut s-o aduc cu mine. Te rog, fi atât de drăguţ şi adu-mi-o. Comandantul vasului se ridică ascultător. Păşi cu aroganţă spre hotel. Marjorie Gold se aruncă în apă, strigând: — E grozavă, Douglas, e caldă. Hai, vino! Pamela Lyall i se adresă: — Nu intraţi? El îi răspunse nehotărât:              

                                                                                   ACTUL ÎNTÂI                                                                                     Suspiciunea                                                                                      Capitolul 1                                                                                   Cuibul de corbi Domnul Satterthwaite şedea pe terasa de la Crow’s Nest[1] privindu-l pe Sir Charles Cartwright, gazda lui, cum urca pe cărarea dinspre mare. Crow’s Nest era un bungalow modern, dintre cele construite extrem de bine. Nu avea ornamente exterioare de lemn, nici frontoane, nici alte excrescenţe dragi unui constructor de mâna a treia. Era o clădire solidă, albă, simplă – înşelătoare când venea vorba de mărime, pentru că era mult mai întinsă decât în aparenţă. Numele i se datora poziţionării, sus, la înălţime, tronând deasupra portului Loomouth. Şi într-adevăr, dintr-un colţ al terasei, dincolo de balustrada rezistentă, se deschidea o prăpastie abruptă înspre marea învolburată. Pe şosea, Crow’s Nest se afla la un kilometru şi jumătate de oraş. Şoseaua ducea înspre interiorul uscatului şi apoi şerpuia ameţitor deasupra mării. Pe jos, Crow’s Nest era accesibil în şapte minute, pe cărarea abruptă pe care Sir Charles Cartwright o parcurgea chiar în acel moment. Sir Charles era un bărbat între două vârste, bronzat şi bine făcut. Purta pantaloni din flanel cenuşiu-închis şi cu un pulover alb. Avea un mers uşor legănat, iar pumnii şi-i ţinea pe jumătate închişi în timp ce se plimba. Nouă din zece oameni ar fi zis „ofiţer de marină, în rezervă – n-ai cum să nu recunoşti genul acesta de om“. Al zecelea, judecând ceva mai limpede, ar fi ezitat, încurcat fiind de ceva greu definibil, ceva ce nu se potrivea. Şi apoi poate, pe negândite, s-ar ivi o imagine, puntea unui vapor – dar nu un vapor real –, ci o navă compusă din faldurile unei draperii dintr-un material gros, cu ţesătură bogată – un bărbat, Charles Cartwright, aflat pe punte scăldat într-o lumină, alta decât cea a soarelui, cu pumnii pe jumătate încleştaţi, cu acea alură şi o voce degajată – vocea calmă, plăcută a unui marinar şi gentleman englez, mult amplificată în tonalitate. — Nu, domnule, spunea Charles Cartwright, mi-e teamă că nu am cum să-ţi răspund la această întrebare. Şi gata, cortina grea cade, luminile ţâşnesc vii de peste tot, orchestra se avântă la cea din urmă măsură sincopată, iar nişte fete, purtând funde enorme în păr, întreabă: „Ciocolată? Limonadă?“ Primul act al piesei Chemarea adâncurilor, cu Charles Cartwright în rolul comandantului Vanstone, a luat sfârşit. Din postul lui de observaţie, domnul Satterthwaite, zâmbi privind în jos. Un omuleţ uscat şi mic, domnul Satterthwaite, patron al artelor şi al scenei dramatice, snob până în vârful unghiilor, dar un snob de treabă, era invitat întotdeauna la cele mai importante sindrofii şi la tot soiul de evenimente sociale (cuvintele „precum şi domnul Satterthwaite“ apărând invariabil în coada tuturor listelor de invitaţi). Dincolo de toate acestea, domnul Satterthwaite era un om de o inteligenţă impresionantă şi un observator subtil a tot ceea ce ţine de oameni şi de lucruri. Acum murmura, clătinând din cap: „Nu m-aş fi putut vreodată gândi la aşa ceva. Nu, serios, niciodată n-aş fi crezut aşa ceva“. Zgomotul unor paşi răsună pe terasă şi îl făcu să-şi întoarcă uşor capul. Bărbatul masiv, cu părul sur, care veni la masă şi îşi trase un scaun îşi purta marca profesiei clar întipărită pe chipul lui blând, energic, care îi trăda vârsta mijlocie. Spui „doctor“ şi „Harley Street“ şi îţi dai seama că Sir Bartholomew Strange a reuşit în profesia pe care şi-a ales-o. E un specialist renumit în afecţiuni nervoase şi, de curând, a primit distincţia de cavaler al Coroanei Britanice. Îşi trase scaunul mai aproape, lângă domnul Satterthwaite, şi spuse: — Ce n-ai fi crezut? Ei? Să auzim! Domnul Satterthwaite îi atrase atenţia, cu un zâmbet, asupra siluetei care înainta rapid pe cărarea care ducea înspre ei. — N-aş fi crezut că Sir Charles ar fi fost mulţumit să rămână atât de mult în… ăă… exil. — La naiba, nici eu n-aş fi crezut! Celălalt râse, aruncându-şi capul pe spate. Îl ştiu pe Sir Charles de când era copil. Am fost împreună la Oxford. A fost constant acelaşi om – un actor mult mai bun în viaţa reală decât pe scenă! Sir Charles joacă fără încetare un rol. Nu se poate abţine – e ca o a doua natură pentru el. Charles nu iese dintr-o încăpere – nu, el îşi face ieşirea – şi întotdeauna trebuie să aibă şi o replică pe măsură pentru o asemenea ocazie. Oricum, lui îi prieşte o schimbare de rol – nimic nu-i convine mai mult. Acum doi ani s-a retras de pe scenă – zicea că vrea să trăiască o viaţă simplă, la ţară, departe de lume, unde să-şi satisfacă pasiunea lui străveche pentru mare. A venit aici şi a construit locul aceasta. Asta e versiunea lui de casă simplă, de ţară. Trei băi şi utilităţi de ultimul răcnet! Şi eu gândeam ca tine, Satterthwaite, n-am crezut că o să dureze. În cele din urmă, Charles e şi el om – are nevoie de public. Doi sau trei căpitani în rezervă, o mână de cucoane bătrâne şi un popă – nu e tocmai audienţa pe care şi-o doreşte. Am crezut că „omul simplu, îndrăgostit de mare“ o să dispară vreo şase luni. Şi apoi, sincer vorbind, am zis că o să se sature de rolul ăsta. M-am gândit că următorul pe lista de roluri va fi acela al plictisitului om de lume, undeva la Monte Carlo, sau, poate, chiar al unui latifundiar în munţii Scoţiei – e destul de versatil Charles ăsta al nostru! Doctorul se opri. Fusese un discurs lung. Privirea lui se umplu de afecţiune şi amuzament în timp ce-l privea pe bărbatul care urca şi habar nu avea că era subiect de conversaţie. În câteva minute avea să ajungă la ei. — Cu toate acestea, continuă Sir Bartholomew, se pare că ne-am înşelat. Atracţia pentru viaţa simplă încă nu a dispărut. — Un om pentru care totul e o dramă regizată este de multe ori prost înţeles, preciză domnul Satterthwaite. Tinzi să nu-i iei în serios sinceritatea. Doctorul încuviinţă. — Mda, spuse el, dus pe gânduri. E adevărat. Cu un salut vesel, Charles Cartwright alergă în sus pe scările care-l aduceau pe terasă. — Mirabelle s-a depăşit pe sine, spuse el. Trebuia să fi venit şi tu, Satterthwaite. Domnul Satterthwaite scutură energic din cap. Stomacul îi fusese dat peste cap de prea multe ori, traversând Canalul Mânecii, ca să creadă acum în miracolul de a supravieţui unei excursii cu barca. În acea dimineaţă o privise pe Mirabelle de la fereastra dormitorului său. Fusese un vânt numai bun şi domnul Satterthwaite mulţumise providenţei pentru pământul ferm de sub picioare. Sir Charles merse la fereastra din salon şi sună servitorul să vină cu băuturile. — Trebuia să fi venit, Tollie, îi spuse prietenului său. Nu eşti tu acela care-şi petrece jumătate din viaţă în Harley Street spunându-le pacienţilor ce bună ar fi viaţa lor dacă şi-ar petrece-o legănaţi de valurile oceanului? — Marele avantaj al profesiei de medic, îi răspunse Sir Bartholomew, e acela că nu eşti obligat să urmezi propriul sfat. Sir Charles râse cu poftă. Continua, fără să-şi dea seama, să joace acelaşi rol – acela al marinarului fanfaron şi plin de vervă. Era un bărbat extraordinar de arătos, frumos proporţionat, cu un chip bine conturat, pe care se citea amuzamentul, cu uşoare umbre sure pe la tâmple, conferindu-i un plus de distincţie. Înfăţişarea trăda ceea ce era cu adevărat – un gentleman, în primul rând, şi un actor, în al doilea.             [1] Cuibul Corbului - post de observaţie situat în vârful catargului (în limba engleză, în original) (n.red.)

Fusesem plecat din Londra pentru câteva zile şi când m-am întors i-am găsit pe Poirot închizându-şi valijoara. — Á la bonne heure, Hastings, mă temeam că n-ai să te întorci la timp să vii cu mine. — Înseamnă că te-au chemat pentru un caz? — Da, deşi mă simt obligat să recunosc că, aparent, afacerea nu este promiţătoare. Compania de asigurări a Uniunii de Nord mi-a cerut să investighez decesul domnului Maltravers, care, acum câteva săptămâni, şi-a făcut o asigurare pe viaţă la ei pentru marea sumă de 50 000 de lire. — Da? am zis eu foarte curios. — Bineînţeles, există clauza de sinucidere în poliţa de asigurare, în cazul comiterii unei sinucideri în răstimpul unui an, poliţa de asigurare este anulată. Domnul Maltravers a fost examinat, cum se obişnuieşte, de propriul medic al companiei, şi deşi trecuse de prima tinereţe, se bucura de o sănătate deplină. Cu toate acestea, miercurea trecută, alaltăieri, cadavrul domnului Maltravers a fost găsit pe terenul din jurul casei sale din Essex, Marsdon Manor şi cauza morţii este considerată un fel de hemoragie internă. Nu-i nimic deosebit în toate acestea, dar zvonuri sinistre despre situaţia financiară a domnului Maltravers circulau în ultimul timp şi Uniunea de Nord a certificat, fără nici un dubiu, că domnul decedat era în pragul falimentului. Aceasta schimbă afacerea în mod considerabil. Maltravers avea o soţie tânără, frumoasă şi se pare că şi-a adunat toţi banii de care mai dispunea în scopul de a plăti primele de asigurare pe viaţă pentru ca asigurarea lui să revină soţiei şi apoi s-a sinucis. Astfel de lucruri se întâmplă des. În orice caz, prietenul meu, Alfred Wright care este directorul Uniunii de Nord, m-a rugat să investighez cazul, dar, aşa cum i-am spus, nu prea cred că o să am succes. Dacă motivul morţii a fost un atac de cord aş fi fost mai combativ. Infarctul poate fi interpretat ca şi incapacitatea medicului de a descoperi de ce a murit cu adevărat pacientul său, dar o hemoragie pare ceva foarte clar. Nu putem decât să facem câteva  cercetări necesare. Ai cinci minute, Hastings, să-ţi faci bagajul şi apoi luăm un taxi până în strada Liverpool. O oră mai târziu, coboram din trenul care mergea spre Est în mica gară de la Marsdon Leigh. După ce am întrebat la gară, am obţinut informaţia că Marsdon Manor se afla la o milă distanţă. Poirot a hotărât să mergem pe jos, aşa că am luat-o de-a lungul străzii principale. — Care-i planul tău de bătaie? l-am întrebat. — Întâi o să mergem la doctor. Am controlat şi mi s-a spus că există un singur medic în Marsdon Leigh, dr. Ralph Berriard. A, uite-i casa. Clădirea respectivă era un fel de vilă cu etaj, retrasă puţin de la stradă. O placă de aramă de pe poartă purta numele doctorului. Am străbătut poteca şi am sunat la uşă. S-a dovedit c-am avut noroc cu vizita noastră. Era tocmai ora sa de consultaţii şi, pentru moment, nu aştepta nici un pacient. Dr. Bernard era un om în vârstă, înalt şi lat în umeri, cu maniere destul de plăcute. Poirot s-a prezentat şi i-a explicat scopul vizitei noastre, adăugând că într-un astfel de caz companiile de asigurare erau obligate să facă toate investigaţiile necesare. — Desigur, desigur, spuse dr. Bernard de complezenţă, îmi închipui că fiind un om atât de bogat, viaţa sa era asigurată pentru o sumă mare. — Îl consideri un om bogat, doctore? Acesta se uită cam surprins. — Cum să nu fie? Avea două maşini, ştiţi, şi Marsdon Manor este o vilă mult prea mare în care să locuieşti, deşi, cred că a cumpărat-o foarte ieftin. — Ni s-a spus că pierduse sume considerabile în ultima vreme, sublinie Poirot, privindu-l pe doctor cu atenţie. Acesta se mulţumi doar să dea din cap cu tristeţe. — Chiar aşa? Adevărat? Atunci e un noroc pentru şotia sa că există această asigurare pe viaţă. Este o tânără foarte frumoasă şi încântătoare, dar teribil de răvăşită de această! tristă nenorocire. Un pachet de nervi, biata de ea. Am încercat s-o feresc cât am putut, dar, sigur că şocul trebuie să fi fost considerabil. — L-aţi vizitat recent pe domnul Maltravers? — Dragă domnule, nu l-am vizitat niciodată. — Cum? — Ştiu că domnul Maltravers era un om de ştiinţă creştin sau ceva de genul acesta. — Dar i-aţi examinat cadavrul? — Desigur. Am fost dus de unul dintre ajutorii grădinarului. — Şi cauza morţii a fost clară? — Absolut. Era sânge pe buze, dar majoritatea hemoragiei trebuie să fi fost internă. — Încă mai zăcea unde fusese găsit? — Da, trupul nu fusese atins. Zăcea la marginea unei mici plantaţii. Evident că ieşise să împuşte ciori de câmp, deoarece o puşcă se afla lângă el. Hemoragia trebuie să se fi produs brusc. Ulcer gastric, fără îndoială. — N-ar fi putut fi împuşcat? — Dragă domnule! — Vă cer iertare, se scuză Poirot Dar, dacă nu mă înşeală memoria, în cazul unei crime recente, doctorul a pus întâi diagnosticul de infarct şi, apoi, l-a schimbat când poliţistul local i-a arătat o rană în cap! — N-o să găsiţi nici o rană pe trupul domnului Maltravers, spuse dr. Bernard sec. Acum, domnilor, mai aveţi altceva? Am înţeles aluzia. — Vă lăsăm cu bine şi vă mulţumim foarte mult, doctore, pentru că aţi fost atât de amabil să ne răspundeţi la întrebări. Apropo, n-ați considerat necesară o autopsie? — De loc. Doctorul devenise apoplectic. Cauza decesului a fost clară şi în profesia mea nu considerăm necesar să întristăm, fără rost, rudele mortului. Şi întorcându-se, doctorul trânti uşa tare în faţa noastră. — Ce crezi despre dr. Bernard, Hastings? mă întrebă Poirot, în timp ce ne continuam drumul spre Marsdon Manor. — Un măgar bătrân... — Exact. Tu judeci caracterele întotdeauna profund, prietene. L-am privit stânjenit, dar părea foarte serios. O luminiţă i se ivi totuşi în ochi şi adăugă cu viclenie: — Asta e valabil când nu e vorba de o femeie frumoasă! M-am uitat la el cu răceală. Când am ajuns la vilă, uşa ne-a fost deschisă de o cameristă între două vârste. Poirot îi întinse cartea sa de vizită şi o scrisoare de la Compania de asigurări pentru doamna Maltravers. Ea ne conduse într-o cameră de luat micul dejun şi se retrase ca să-şi anunţe stăpâna. Trecură cam zece minute, uşa se deschise şi o siluetă subţire, în haine de doliu, stătea în prag, — Domnul Poirot? îngăimă ea. — Doamnă Maltravers! spuse Poirot stând galant în picioare şi se grăbi spre ea. Nu pot să vă spun cât de mult regret că vă deranjez în felul acesta. Dar ce să-i faci? „Les affaires” nu ştiu ce e mila. Doamna Maltravers îl lăsă s-o conducă până la un scaun. Ochii îi erau roşii de plâns, dar jalea ei nu putea să ascundă extraordinara sa frumuseţe. Avea vreo 27-28 de ani, era foarte blondă, cu ochi mari, albaştri şi buze frumos conturate. — E ceva în legătură cu asigurarea soţului meu, nu-i aşa? Dar trebuie să fiu tracasată acum, aşa de repede? — Curaj, dragă doamnă. Curaj! Ştiţi, soţul dumneavoastră şi-a făcut asigurarea pe viaţă pentru o sumă destul de mare şi, în astfel de cazuri, Compania pretinde întotdeauna câteva detalii în plus. M-au împuternicit pe mine să acţionez pentru ei. Puteţi fi sigură că voi face tot ce-mi stă în putere ca afacerea să nu devină prea neplăcută pentru dumneavoastră. Vreţi să-mi povestiţi pe scurt tristele evenimente de miercuri? — Mă schimbam pentru ceai când camerista a venit la mine... Unul dintre grădinari tocmai alergase spre casă... El găsise... Vocea i se înmuie. Poirot o luă de mână cu înţelegere. — Pricep. Destul! L-aţi văzut pe soţul dumneavoastră în după amiaza aceea? — De la prânz nu. Eu mă dusesem până în sat după nişte timbre şi cred că el umbla prin împrejurimile vilei. — Ca să împuşte ciori? — Da, de obicei îşi ia puşca cu el şi am auzit una sau două împuşcături în depărtare. — Unde este puşca acum? — În hol, cred. Ea l-a condus acolo şi a dat arma lui Poirot, care a examinat-o pe îndelete. — Două focuri trase, după câte văd, zise el, în timp ce i-o dădea înapoi. Şi acum, doamnă, dacă aş putea vedea... Se opri cu delicateţe. — Vă va conduce servitoarea, murmură ea, întorcând capul.

I Macfarlane observase adesea că prietenul său, Dickie Carpenter, avea un ciudat sentiment faţă de ţigănci. Nu aflase niciodată motivul. Dar când logodna dintre Dickie şi Esther Lawes a fost desfăcută, atunci cei doi bărbaţi şi-au spus ce aveau pe suflet. Macfarlane se logodise cu sora mai mică, Rachel, cu aproape un an în urmă. Le cunoştea pe cele două fete Lawes de când erau mici. Atent şi prevăzător în toate privinţele, nu voise să recunoască pentru sine însuşi atracţia crescândă asupra sa a feţei copilăroase şi a ochilor negri sinceri ai Rachelei. Nu era o frumuseţe ca Esther, nu! Dar, de nedescris, mai naturală şi mai dulce. După logodna lui Dickie cu sora mai mare, relaţiile dintre cei doi bărbaţi păreau să devină mai apropiate. Şi acum, numai după câteva săptămâni, logodna se rupsese din nou şi Dickie, chiar Dickie neînduplecat. Până atunci, în scurta sa existenţă, totul mersese ca uns pe roate. Îşi alesese bine cariera navală. Dragostea sa pentru mare era înnăscută. Avea ceva din aerul unui viking, primitiv şi direct, o fire care n-avea nimic comun cu subtilităţile intelectuale. Aparţinea acelei categorii de tineri englezi care se exprimă greu, cărora le displace orice formă de emoţie şi cărora le este cât se poate de dificil să-şi explice procesele lor mentale, mai ales în cuvinte... Macfarlane, acel scoţian încăpăţânat, cu o imaginaţie celtică ascunsă pe undeva, asculta şi fuma, în timp ce prietenul său se bălăcea într-o mare de cuvinte. Ştia că o să urmeze o mărturisire ca o descărcare. Dar se aşteptase ca subiectul să fie altul. Oricum, la început, nu a fost vorba despre Esther Lawes. Părea numai povestirea unui coşmar de copil. — Totul a început cu un vis pe care l-am avut când eram mic. Nu un coşmar propriu-zis. Ea – ţiganca, după cum ştii – apare adesea în vise... chiar într-unul bun (sau ceea ce i se pare unui băieţel că e bine – o petrecere, plesnitori şi chestii de-astea). Eu mă jucam grozav şi simţeam, ştiam că dacă aş ridica privirea, aş vedea-o pe ea, stând ca de obicei, privindu-mă... Cu ochi trişti, ştii, ca şi cum ea înţelegea ceva pe care eu nu puteam... Nu sunt în stare să-ţi explic de ce mă scotea aşa din fire... dar aşa se întâmpla! De fiecare dată! Mă trezeam urlând de groază şi bătrâna mea doică spunea: "Poftim! Domnişorul Dickie iar a avut unul din visele sale cu ţigănci!" — Te-au speriat vreodată ţigănci adevărate ? — N-am văzut nici una decât mai târziu. Şi asta a fost ciudat. Alergam după un căţeluş e-al meu. Îmi scăpase. Am ieşit pe poarta de la grădină şi am luat-o pe una din cărările din pădure. După cum ştii, atunci locuiam la New Forest. În cele din urmă, am ajuns într-un soi de poiană, cu un podeţ peste o apă. Şi chiar lângă el stătea o ţigancă, cu o basma roşie pe cap, exact ca în visul meu. Şi, deodată, mi s-a făcut frică! Se uita la mine, ştii... Cu aceeaşi privire, ca şi cum ea ştia ceva de care eu nu aveam habar şi-i părea rău... Şi atunci îmi spuse destul de liniştită, dând din cap încurajator către mine: "Nu m-aş duce pe drumul ăla, dacă aş fi în locul tău". Nu pot să-ţi spun de ce, dar m-a speriat de moarte. Am trecut pe lângă ea ca din puşcă pe pod. Cred că era putrezit. Oricum a cedat şi am căzut în apă. Curgea destul de repede şi era cât pe-aci să mă înec. Al naibii de aproape am fost de înec. N-am uitat niciodată. Şi am simţit că totul era în legătură cu ţiganca... — Cu toate că te-a avertizat, de fapt! — Cred că ai putea s-o interpretezi astfel. Dickie se opri pentru o clipă, apoi continuă: Ţi-am povestit despre visul acesta al meu, nu pentru că ar avea vreo legătură cu ceea ce s-a întâmplat mai târziu (cel puţin, eu presupun că nu are), ci numai pentru că s-a întâmplat să fie punctul declanşator. Acum o să înţelegi ceea ce vreau să spun prin "simţul ţigăncii". Deci, mă duc, în prima seară, la familia Lawes. Atunci tocmai mă întorsesem de pe coasta de vest. Era grozav să fiu din nou în Anglia. Soţii Lawes erau prieteni vechi cu părinţii mei. Nu le văzusem pe fete de când aveam şapte ani, dar tânărul Arthur îmi fusese un foarte bun prieten şi, după ce murise, Esther a continuat să-mi scrie şi să-mi trimită ziare. Scria grozav de simpatic! Mă distra de minune. Am dorit întotdeauna să mă fi priceput mai bine să-i  răspund. Eram foarte nerăbdător s-o văd. Părea ciudat să cunoşti o fată destul de bine numai din scrisori şi nu altfel. Ei bine, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc acasă, la familia Lawes. Esther era plecată, dar o aşteptau să sosească în seara aceea. Stăteam lângă Rachel la cină şi, când m-am uitat într-o parte şi alta a mesei, m-a cuprins un simţământ ciudat. Aveam impresia că cineva mă privea şi lucrul ăsta mă făcea să nu mă simt în apele mele. Apoi am văzut-o... — Pe cine? — Pe doamna Haworth... de care-ţi povesteam. Îi stătea pe limbă lui Macfarlane să spună: "Credeam că-mi povesteai despre Esther Lawes". Dar tăcu şi Dickie continuă. — Se deosebea prin ceva de toţi ceilalţi. Stătea lângă domnul Lawes, ascultându-l foarte gravă, cu capul aplecat. Avea ceva din tul roşu în jurul gâtului. M-am gândit că fusese rupt; oricum, îi atârna pe spate ca nişte mici limbi de foc... I-am spus Rachelei: "Cine-i femeia aceea de-acolo? Brunetă, cu şal roşu?" — Te referi la Alistair Haworth? Are un şal roşu. Dar e blondă. Foarte blondă. — Şi chiar aşa era, ştii! Părul ei avea o nuanţă frumoasă de galben pal strălucitor. Şi, totuşi, aş fi jurat pe cinstea mea că era brunetă. Ciudat, ce efect au ochii cuiva asupra mea... După cină, Rachel ne făcu cunoştinţă şi ne-am plimbat prin grădină. Am discutat despre reîncarnare... — Nu prea e genul tău, Dickie! — Cred că e. Îmi amintesc c-am spus că pare a fi un mijloc destul de uşor de a explica faptul că recunoşti imediat nişte oameni, ca şi cum i-ai fi întâlnit înainte. Ea a zis: "Te referi la îndrăgostiţi..." Era ceva straniu în tonul ei – ceva blând şi cald. Îmi reamintea de ceva, dar nu-mi dădeam seama de ce. Am mai continuat să flecărim puţin, când domnul Lawes ne-a chemat de pe terasă, spunea că Esther venise şi dorea să mă vadă. Doamna Haworth îşi puse mâna pe braţul meu şi spuse: "Te duci înăuntru?"; "Da, am zis eu"; "Cred că mai bine ai…" şi atunci... atunci... — Spune! — Sună trăsnit. Doamna Haworth a spus: "Nu m-aş duce înăuntru, dacă aş fi în locul tău"... El se opri. Asta m-a speriat, ştii. M-a speriat rău. De aceea ţi-am povestit despre vis... Pentru că, ştii, ea a vorbit în acelaşi mod – liniştită, ca şi cum cunoştea ceva şi eu nu. Nu era doar o femeie frumoasă care dorea să mă ţină în grădină ca să rămân cu ea. Vocea ei era blândă şi-i părea foarte rău. Aproape ca şi cum prevedea ce avea să se întâmple... Cred că am fost nepoliticos, dar m-am întors şi-am părăsit-o, alergând într-un suflet spre casă. Acolo părea că mă aflu în siguranţă. Ştiam atunci că-mi fusese teamă de ea chiar de la început. Am simţit o uşurare să-l văd pe domnul Lawes. Esther e afla lângă el... Dickie ezită o clipă şi apoi murmură abia şoptit: nu m-am îndoit nici o clipă, în momentul în care am zărit-o, mi-am dat seama că m-a cucerit. Gândurile lui Macfarlane îi zburară repede la Esther Lawes. Auzise odată pe cineva numind-o "şase picioare de perfecţiune evreiască". Un portret inteligent, conchise el, când îi reveniră în minte înălţimea ei neobişnuită, silueta sa subţire, albeaţa marmoreană a feţei, cu nasul delicat conturat şi splendoarea neagră a părului şi ochilor. Da, nu se minună că simplitatea copilăroasă a lui Dickie capitulase în faţa ei. Lui Esther n-ar fi putut niciodată să-i bată inima mai puternic, dar el o admira cât era de încântătoare. — Şi apoi, continuă Dickie, ne-am logodit. — Imediat ? — Ei bine, cam după o săptămână. I-a trebuit doar vreo două săptămâni ca să descopere că, de fapt, nu mă iubea... Râse scurt, plin de amărăciune: — Era în ultima seară, înainte de a mă întoarce pe vasul cel vechi. Veneam din sat prin pădure şi atunci am văzut-o pe doamna Haworth , vreau să zic. Purta o Tam-o-shanter[1] roşie şi, doar pentru o clipă, ştii, mă făcu să tresar. Ţi-am povestit visul meu, aşa că o să înţelegi... Neam plimbat puţin. Nu am rostit nici un cuvânt care s-o fi supărat pe Esther, ştii... — Chiar? Macfarlane se uita curios la prietenul său. Ciudat, cum oamenii îţi povesteau lucruri de care ei înşişi sunt inconştienţi! — Şi apoi, când mă întorceam ca să mă îndrept spre casă, ea mă opri. Spuse: "Vei ajunge acasă foarte curând. Nu m-aş întoarce prea repede, dacă aş fi în locul tău..." Şi atunci am ştiut că mă aştepta ceva neplăcut... şi... de cum am intrat, Esther mă întâmpină şi-mi spuse că îşi dăduse seama că nu mă iubeşte cu adevărat... Macfarlane mormăi plin de înţelegere: — Şi doamna Haworth? întrebă el. — N-am mai văzut-o niciodată până în vara asta. — În seara asta?           [1] pălărie rotundă din lână sau pânză, cu partea de sus plată şi mult mai lată decât bordura din jurul capului (de la eroul poemului lui Robert Burns, "Tarn o'Shanter")

— Înainte de toate evitaţi grijile şi emoţiile, spuse doctorul Meynell, într-o manieră încurajatoare folosită de medici.           Doamna Harter, aşa cum se întâmplă adesea cu oamenii care aud aceste cuvinte de alinare, dar lipsite de sens, fu cuprinsă mai mult de îndoială decât de uşurare.           — Aveţi o anumită slăbiciune a inimii, continuă doctorul, fără să se întrerupă, dar nu trebuie să vă alarmaţi. Pot să vă asigur de asta. Cu toate acestea, adăugă el, aţi face bine să instalaţi un lift. Ei, ce ziceţi?           Doamna Harter îl privi îngrijorată.           Doctorul Meynell, din contră, părea încântat de persoana sa. Motivul pentru care îi plăcea să-i îngrijească mai mult pe pacienţii bogaţi decât pe cei săraci era acela că-şi putea exersa activa sa imaginaţie în prescrierile ce le făcea pentru afecţiunile lor.           — Aşa, deci, un lift, făcu domnul Meynell, încercând să mai găsească ceva şi mai epatant, dar eşuând. Astfel vom elimina orice efort inutil. Exerciţii zilnice la sol în zilele frumoase, dar evitaţi să vă plimbaţi pe dealuri. Şi, înainte de toate, ocupaţi-vă mintea cu lucruri plăcute. Nu vă gândiţi cum staţi cu sănătatea.           Pentru nepotul bătrânei doamne, Charles Ridgeway, doctorul a fost ceva mai explicit.           — Să nu mă înţelegeţi greşit, îi spuse. Mătuşa dumneavoastră poate trăi mulţi ani şi, probabil, aşa va fi. Cu toate astea, un şoc sau o suprasolicitare i-ar putea fi fatale! Şi pocni din degete. Trebuie să ducă o viaţă foarte liniştită, fără efort. Fără oboseală. Dar, desigur, nu trebuie lăsată să fie frământată de gânduri. Trebuie înveselită şi mintea să-i fie ocupată cu altele.           — Cu altele, spuse Charles Ridgeway gânditor.           Charles era un tânăr meditativ. Era, totodată, un tânăr care credea în cultivarea înclinaţiilor sale oricând era posibil.           În seara aceea sugeră să fie instalat un aparat de radio.           Doamna Harter, deja serios indispusă de ideea unui lift, era tulburată şi refractară. Charles insista:           — Nu ştiu dacă-mi pasă de chestiile astea moderniste, spuse doamna Harter implorându-l. Undele, ştii – undele electrice. S-ar putea să-mi dăuneze.           Charles, într-o manieră superioară şi binevoitoare, îi arătă inconsistenţa părerii.           Doamna Harter, ce avea o vagă idee despre acest subiect, dar care se ambiţiona în a-şi susţine punctul de vedere, rămase de neclintit.           — Toată această electricitate, murmură ea timorată. Poţi spune ce-ţi place Charles, dar unii oameni sunt afectaţi de electricitate. Pe mine m-a durut întotdeauna groaznic capul înaintea unei furtuni, asta ştiu. Dădea din cap hotărâtă.           Charles era un tânăr răbdător. Era la fel de perseverent.           — Draga mea mătuşă Mary, spuse el, să-ţi explic cum devine cazul.           Era un fel de autoritate în materie. Îi ţinu aproape o prelegere pe această temă; încălzindu-se, vorbi despre tuburi emiţătoare, despre tuburi primitoare, despre înaltă şi joasă frecvenţă, despre amplificator şi condensatori.           Doamna Harter scufundată într-o mare de termeni, pe care nu-i înţelegea, încuviinţă.           — Bine, Charles, murmură ea, dacă tu crezi într-adevăr…           — Dragă mătuşă Mary, zise Charles, entuziasmat, este exact lucrul care-ţi trebuie ca să te împiedice să moţăi şi să-ţi ţină de urât.           Liftul prescris de doctorul Meynell a fost instalat puţin timp după aceea şi doamna Harter fu cât pe ce să dea ortul popii de vreme ce, ca mai toate doamnele bătrâne, nu suferea oameni străini în casă. Îi suspecta pe toţi că puneau la cale să-i sustragă argintăria ei veche.           După lift, sosi aparatul de radio. Doamna Harter fu lăsată să contemple obiectul care-i repugna – o cutie mare, cu înfăţişare neplăcută şi plină de butoane. Îi trebui lui Charles tot entuziasmul său s-o împace cu gândul ăsta, căci Charles era în elementul său, răsucind butoanele, lăudându-l cu vorbe meşteşugite.           Doamna Harter stătea pe scaunul său cu spătar înalt, liniştită şi politicoasă, cu convingerea fermă, deja formată, că aceste noţiuni moderniste un erau nici mai mult nici mai puţin decât o pacoste totală.           — Ascultă, mătuşă Mary, prindem Berlinul. Nu-i splendid? Îl auzi pe tip?           — Nu pot auzi decât o groază de bâzâeli şi pocnituri, spuse doamna Harter.           Charles continuă să învârte butoanele.           — Bruxelles, anunţă el cu entuziasm.           — Adevărat? Spuse doamna Harter cu o oarecare umbră de interes.           Charles, răsuci din nou, butoanele şi un urlet nepământean răzbătu în cameră.           — Ei, acum se pare că suntem la hingheri, zise doamna Harter, care era o doamnă în vârstă cu destul umor.           — Ha, ha! Făcu Charles, ai spus o glumă bună, mătuşă Mary! E grozavă!           Doamna Harter nu se putu reţinu să nu-i zâmbească. Ţinea foarte mult la Charles. Timp de câţiva ani, o nepoată, Miriam Harter, locuise la ea. Intenţionase să-i lase moştenirea nepoatei, dar Miriam nu-i dădu satisfacţie. Era nerăbdătoare şi se plictisea, în mod evident, în compania mătuşii sale. Ieşea mereu, „hoinărea” cum spunea doamna Harter. În cele din urmă se combinase cu un tânăr pe care mătuşa nu-l agrease de loc. Miriam fu trimisă înapoi la mama sa cu o scurtă notă, ca şi cum ar fi fost un obiect în garanţie. Se căsătorise cu tânărul cu pricina şi doamna Harter îi trimitea, de obicei de Crăciun, un set de batiste sau un şerveţel brodat.           După ce şi-a dat seama că nepoatele te dezamăgesc, doamna Harter îşi îndreptă atenţia către nepoţi. De la bun început, Charles avu un succes neaşteptat. Era întotdeauna plăcut şi respectuos cu mătuşa sa şi asculta, lăsând impresia că este foarte interesat de amintirile din tinereţea ei. Prin asta era în mare contrast cu Miriam, care se plictisea pe faţă şi o arata din plin. Charles nu se plictisea niciodată; era întotdeauna bine dispus, tot timpul vesel. Îi spunea mătuşii, de multe ori pe zi, că era o doamnă admirabilă.           Foarte satisfăcută de noua sa achiziţie, doamna Harter îi scrisese avocatului său, dându-i instrucţiuni în vederea redactării unui nou testament. Acesta îi fu trimis, aprobat şi semnat de ea.           Acum, chiar şi în chestiunea aparatului de radio, curând se dovedi că Charles a câştigat noi lauri.           Doamna Harter, care fusese împotriva radioului, începu să-l tolereze şi termină prin a fi fascinată de el. Îi plăcea cel mai mult când Charles lipsea. Necazul cu Charles era că el nu-l putea lăsa în pace. Doamna Harter obişnuia să stea în scaunul ei ascultând confortabil un concert simfonic sau o prelegere despre Lucrezia Borgia ori Pond Life; era fericită şi împăcată cu toată lumea. Nu astfel se întâmpla cu Charles. Armonia era zdruncinată de scrâşnituri discordante în timp ce încerca, plin de entuziasm, să prindă posturi străine. Dar, în serile îh care Charles lua masa cu prietenii săi, doamna Harter se distra foarte bine cu radioul. Întorcea butonul de două ori, se aşeza în scaunul ei cu spătar înalt şi se delecta cu programul serii.           Cam după trei luni de la instalarea radioului se întâmplă primul lucru straniu. Charles era plecat la o partidă de bridge. Programul din seara aceea era un concert de balade. O binecunoscută soprană cânta faimosul cântec scoţian „Annie Laurie” şi în mijlocul acestuia un fapt surprinzător se întâmplă. O oprire bruscă, muzica încetă pentru o clipă, bâzâitul şi ţăcănitul continuară, după care şi acestea dispărură. Se făcu linişte şi apoi se auzi foarte slab un bâzâit pe un ton mai jos. Doamna Harter avu impresia, de ce nu ştia, că aparatul îşi schimbase lungimea pe o undă foarte îndepărtată, când, clar şi distinct, o voce se auzi, vocea unui bărbat cu un slab accent irlandez: „Mary… Mă auzi, Mary? Eu sunt, Patrick… Vin după tine curând. Vei fi gata, nu-i aşa, Mary?” Apoi, aproape imediat, melodia din „Annie Laurie” umplu din nou camera.           Doamna Harter încremenise în scaun, cu mâinile încleştate pe braţele lui. Visase? Patrick? Vocea lui Pâtrick! Vocea lui Patrick chiar în camera asta, vorbindu-i ei. Nu, trebuie să fie un vis, o halucinaţie poate. Trebuie să fi adormit vreun minut, două. Curios lucru să viseze că vocea soţului ei mort i se adresase prin eter. Asta o sperie puţin. Ce cuvinte rostise? „ Vin după tine curând. Vei fi gata, nu-i aşa, Mary?”           Era, putea fi o premoniţie? Slăbiciune cardiacă. Inima ei. În fond înainta în vârstă. „E un avertisment… Asta-i”, spuse doamna Harter, ridicându-se încet şi cu greutate din scaun, adăugând cum îi stătea în fire: „atâţia bani cheltuiţi pentru instalarea unui lift!”

Sir Edward Palliser, K. C., locuia pe Queen Anne's Close la numărul 9. Queen Anne's Close este un cul-de-sac. Chiar în mijlocul Westminster-ului; acolo domnea o atmosferă arhaică, departe de tumultul secolului al XX-lea. Lui sir Edward Palliser îi convenea de minune.           Sir Edward fusese unul dintre eminenţii avocaţi, specialişti în omucideri ai timpului său, oarecum nu mai se ducea la tribunal, amuzându-se cu colecţionarea de cărţi pentru biblioteca sa deosebită din domeniul criminalisticii. Era autorul volumului „Amintiri despre criminali celebri”.           În această seară, sir Edward stătea în faţa şemineului din bibliotecă, sorbind dintr-o excelentă cafea şi clătinând din cap asupra unui volum de Lombroso. Teorii atât de ingenioase şi cu totul depăşite.           Uşa se deschise aproape fără zgomot şi valetul său bine instruit se apropie de covorul tixit de cărţi şi-i şopti discret:           — O tânără doreşte să vă vadă, sir.           — O tânără?           Sir Edward era surprins. Iată ceva cu totul neobişnuit. Apoi se gândi că ar fi nepoata sa, Ethel, dar nu, în acest caz, Armour ar fi anunţat-o pe nume.           Îl întrebă grijuliu:           — Doamna nu şi-a spus numele?           — Nu sir, dar a zis că e sigură că veţi vrea s-o vedeţi.           — Condu-o înăuntru, se hotărî sir Edward Palliser. Se simţea plăcut impresionat.           O fată înaltă, brunetă, în jur de 30 de ani, cu o haină şi fustă negre, bine croite şi o pălăriuţă neagră se îndreptă spre sir Edward cu mâna întinsă, privindu-l ca pe o veche cunoştinţă. Armour se retrase, închizând uşa fără zgomot.           — Sir Edward, mă cunoaşteţi, nu-i aşa? Eu sunt Magdalen Vaughan.           — Dar cum nu, desigur. El îi strânse cu căldură mâna întinsă.           Şi-o amintea acum perfect. Din călătoria aceea din America spre ţară, pe vasul „Siluric”! Un copil încântător… Căci era aproape un copil. Şi-a adus aminte că a iubit-o, în mod discret, ca un bărbat mai în vârstă de modă veche. Ea fusese atât de adorabil de tânără…, atât de voluptuoasă…, plină de admiraţie pentru cultul eroului… Tocmai potrivită să cucerească inima unui bărbat care se apropia de 60 de ani. Episodul retrăit îi pulsă mai multă căldură când i-a strâns mâna.           — E cât se poate de drăguţ din partea ta. Ia loc, te rog.           Îi trase un fotoliu, vorbind vesel, liniştit, întrebânduse tot timpul de ce venise la el. Când, în cele din urmă, îşi termină frazele de introducere, se lăsă tăcerea.           Mâna ei se încleşta şi se descleşta pe braţul fotoliului şi-şi umezea mereu buzele. Deodată, intră abrupt în subiect.           — Sir Edward, aş dori să mă ajutaţi.           El rămase surprins şi murmură fără să vrea:           — Poftim?           Ea continuă, vorbindu-i cu mai multă însufleţire:           — Aţi spus că dacă voi avea vreodată nevoie de ajutor… Că dacă ar fi ceva pe lume pe care s-o faceţi, aţi face-o.           Da, într-adevăr, o spusese. E un lucru pe care-l spui, mai ales în momentul despărţirii. Îşi aducea aminte de tonul său scăzut, de modul în care îi sărutase mâna.           „Dacă-aş putea vreodată face ceva… Să ştiţi că vorbesc serios”.           Da, se spun astfel de lucruri… Dar foarte, foarte rar îţi îndeplineşti promisiunile! Şi, bineînţeles, nu după nouă sau zece ani. Îi aruncă o privire; era încă o fată foarte frumoasă dar îşi pierduse şarmul pe care-l găsise la ea – acea aparenţă de tinereţe proaspătă, intangibilă. Avea o figură mai interesantă acum, poate aşa ar fi gândit un tânăr, dar sir Edward nu mai simţea deloc valul acela de căldură şi emoţie care îl copleşise la sfârşitul călătoriei transatlantice.           Îşi luă un aer profesionist şi prudent. Rosti pe un ton degajat:           — Desigur, dragă domnişoară. Sunt încântat să fac tot ce depinde de mine, deşi mă îndoiesc că mai pot fi de ajutor cuiva acum.           Ea nu observă că el îşi pregătea terenul de retragere. Era tipul care vedea câte un singur lucru pe rând şi în momentul acela o preocupa numai problema sa personală. Considera amabilitatea avocatului de a o ajuta drept angajament definitiv.           — Sir Edward, suntem la mare ananghie!           — Suntem? Te-ai căsătorit?           — Nu, mă refeream la fratele meu şi la mine. De fapt şi ia William şi la Emily. Dar trebuie să vă explic. Am… Am avut o mătuşă, domnişoara Crabtree. Trebuie să fi citit despre ea în ziare. A fost oribil. A fost omorâtă… Ucisă.           — Aha! Faţa lui sir Edward se lumină de interesul stârnit. Acum o lună, nu-i aşa?           Fata încuviinţă.           — Mai puţin, trei săptămâni.           — Da, îmi reamintesc. A fost lovită în cap în casa ei. N-au descoperit individul care a făcut-o.           Din nou Magdalen Vaughan dădu din cap.           — N-au găsit omul şi nici nu cred că-l vor găsi vreodată. Ştiţi… S-ar putea să nu fie niciunul.           — Cum aşa?           — Da, e îngrozitor. Nu s-a scris despre asta în ziare. Dar tocmai asta crede poliţia. Ei ştiu că nimeni nu a intrat în casă în seara aceea.           — Vrei să spui…           — Că e unul dintre noi patru. Aşa trebuie să fie. Ei nu ştiu cine şi nici noi nu ştim cine… nu ştim. Stăm în fiecare zi, uitându-ne unul la altul bănuitori şi tot întrebându-ne. Oh! Dacă ar fi putut fi măcar cineva dinafară, dar nu văd cum ar fi…           Sir Edward o privea cu atenţie, cu tot mai mult interes.           — Vrei să spui că sunt suspectaţi membrii familiei?           — Exact. Cei de la poliţie n-au spus-o, bineînţeles. Au fost drăguţi şi politicoşi. Dar au percheziţionat casa şi neau tot anchetat pe noi toţi şi pe Martha… Deoarece nu ştiu care dintre noi e, stau la pândă. Mi-e aşa de frică, mi-e îngrozitor de frică.           — Draga mea, lasă, haide, cred că exagerezi!           — Nu. Este unul dintre noi patru, aşa trebuie să fie.           — Cine sunt cei patru la care te referi?           Magdalen se îndreptă în fotoliu şi vorbi mai liniştit:           — Sunt eu şi Matthew. Mătuşa Lily a fost sora bunicii. Am locuit la ea de când aveam patrusprezece ani. (Suntem gemeni, după cum ştiţi). Apoi mai e William Crabtree. El este nepotul ei de la un frate. Locuieşte şi el acolo, împreună cu soţia sa, Emily.           — Ea îi întreţinea?           — Mai mult sau mai puţin. Are ceva bani proprii, dar nu e prea sănătos şi trebuie să stea acasă. Este un bărbat liniştit, visător. Sunt sigură că ar fi fost imposibil ca el să fi… Mi-e şi groază să mă gândesc la asta!           — Sunt încă departe de a înţelege situaţia. Poţi să-mi relatezi ce s-a întâmplat, dacă asta nu te afectează prea mult?           — O, nu, vreau să vă povestesc. Şi încă totul îmi este clar în minte, extraordinr de clar. Servisem ceaiul, înţelegeţi, şi plecasem cu toţii să ne ocupăm de treburile noastre. Eu să lucrez la o rochie. Matthew să-şi dactilografieze un articol – face puţin pe ziaristul. William să-şi aranjeze timbrele; Emily nu coborâse la ceai. Luase o caşetă pentru durere de cap şi se lungise în pat. Aşa că eram cu toţii ocupaţi cu câte ceva. Şi când Martha a intrat s-o cheme pentru cină, la şapte şi jumătate, mătuşa Lily era moartă. Cu capul… E oribil… Zdrobit.           — Cred că s-a găsit arma, nu?           — Da. Era un presse-papiers care se afla întotdeuna pe masa de lângă uşă. Poliţiştii au căutat amprente, dar n-au găsit. Fuseseră şterse.           — Şi prima voastră bănuială?           — Ne-am gândit, de bună seamă, că a fost vorba de un hoţ. Două sau trei sertare de la birou erau trase, ca şi cum tâlharul căutase cava. Sigur că ne-am gândit la un hoţ! Apoi au venit cei de la poliţie şi au spus că ea murise de cel puţin o oră; au întrebat-o pe Martha cine fusese în casă şi Martha a răspuns că nimeni. Ferestrele erau închise pe dinăuntru şi nu erau semne că ar fi fost forţat ceva. Apoi au început să ne chestioneze…           Se opri. Pieptul îi sălta. Ochii, înfricoşaţi şi rugători, căutau la sir Edward un semn de încurajare.           — De exemplu, cine beneficiază de pe urma morţii mătuşii tale?           — Asta-i simplu. Cu toţii beneficiem în mod egal. Ea a hotărât ca averea să-i fie împărţită în mod egal între noi patru.           — Şi la cât se ridică bunurile sale?           — Avocatul ne-a spus că ne va reveni cam optzeci de mii de lire după acoperirea cheltuielilor de succesiune.           Sir Edward făcu ochii mari, uşor surprins.           — Dar e o sumă considerabilă. Cred că ştiaţi cât de mare era averea mătuşii voastre?!           Magdalen clătină din cap negativ.

                      PROLOG: 19 NOIEMBRIE     Grupul din jurul căminului era aproape în totalitate alcătuit din oameni ai legii sau care aveau legătură cu ea. De faţă se aflau avocatul Martindale, Rufus Lord, K.C.*, tânărul Daniels, care se remarcase în cazul Carstairs, un novice printre ceilalţi avocaţi, domnul Justice Cleaver, Lewis de la firma "Lewis şi Trench", şi bătrânul domn Treves. Domnul Treves avea aproape optzeci de ani, un octogenar foarte ager şi experimentat. Făcea parte dintr-o faimoasă firmă de avocaţi, fiind cel mai renumit membru al ei, şi se spunea despre el că ştia mai multe poveşti de culise decât oricare om din Anglia, fiind specialist şi în criminologie. Oamenii fără minte spuneau că domnul Treves ar trebui să-şi scrie memoriile. Domnul Treves ştia mai bine. El îşi dădea seama că ştia prea multe. Deşi se retrăsese de mult din activitate, nu exista om în Anglia ale cărui păreri să fie mai respectat de colegii de breaslă. Ori de câte ori glasul său subţirel se făcea auzit, se aşternea o tăcere plină de respect. În momentul de faţă, conversaţia se purta în jurul subiectului unui caz mult discutat care se încheiase în ziua aceea la Old Bailey. Era vorba de o crimă în care inculpatul fusese achitat. Cei de faţă dezbăteau cazul, intervenind cu critici tehnice. Acuzarea făcuse o greşeală bazându-se pe unul din martorii săi – bătrânul Depleach trebuia să-şi fi dat seama ce şansă enormă dădea apărării. Tânărul Arthur profitase din plin de declaraţia tinerei servitoare. În pledoaria sa de încheiere, Bentmore expusese foarte corect problema în adevărata ei perspectivă, însă greşeala fusese deja comisă. Curtea dăduse crezare fetei. Juraţii erau ciudaţi... niciodată nu ştiai ce vor înghiţi şi ce nu. Însă odată intraţi la o idee, nimeni nu le-o mai scotea din cap. Crezuseră că fata spusese adevărul în legătură cu bara de metal şi cu asta basta! Mărturia medicală fusese pentru ei prea sofisticată. Toţi aceşti termeni lungi şi jargonul ştiinţific... ai naibii de proşti martori, tipii ăia cu ştiinţa lor... Întotdeauna mârâie şi hârâie şi nu pot răspunde la o întrebare simplă, prin da sau nu... mereu o dau cu "în anumite condiţii asta ar putea avea loc..." şi tot aşa! Discutau între ei, din aproape în aproape, şi, cum remarcile deveneau tot mai rare şi dezlânate, se instala sentimentul general că ceva lipsea. Capetele se întoarseră unul după altul în direcţia domnului Treves. Căci domnul Treves nu contribuise încă la discuţie. Treptat deveni limpede că adunarea aştepta o vorbă din partea celui mai respectat membru al său. Rezemat în scaun, domnul Treves îşi lustruia, cu un aer absent, ochelarii. Ceva în tăcerea din jur îl făcu să-şi ridice iute privirea. — Ei? spuse el. Ce-a fost asta? M-aţi întrebat ceva? Tânărul Lewis luă cuvântul. — Vorbeam despre cazul Lamorne, domnule. Se opri aşteptând. — Da, da, spuse domnul Treves. La asta mă gândeam şi eu. Urmă un "sst" plin de respect. — Însă mă tem că am luat-o puţin razna cu imaginaţia, continuă domnul Treves, lustruindu-şi mai departe ochelarii. Presupun că asta se datorează înaintării în vârstă. La anii mei, poţi da vina pe vârsta când mintea ţi-o ia razna. — Da, chiar aşa, domnule, îl aprobă tânărul Lewis, părând însă încurcat. — Mă gândeam, continuă domnul Treves, nu atât la diversele aspecte juridice care s-au ivit... deşi au fost interesante... foarte interesante... iar dacă verdictul ar fi fost altul, ar fi existat foarte multe premise pentru recurs. Ba chiar aş crede... dar mai bine să nu intru în amănunte acum. După cum spuneam, mă gândeam nu la aspectul juridic al problemei, ci la... ei bine, la oamenii implicaţi în acest caz. Toţi părură destul de uimiţi. Se gândiseră la acei oameni numai sub aspectul credibilităţii lor, sau, altfel spus, ca martori. Nici unul nu se hazardase în a face o speculaţie privitoare la faptul dacă inculpatul fusese vinovat, sau nu fusese, aşa cum se pronunţase curtea. — Ştiţi, fiinţele umane, spuse domnul Treves gânditor. Fiinţele umane. Tot soiul de tipuri şi mărimi, şi forme. Unele cu cap, majoritatea fără. Au venit din toate părţile, Lancashire, Scoţia... acel proprietar de restaurant din Italia, iar profesoara aceea de undeva din Vestul Mijlociu al S.U.A. Toţi implicaţi, într-un fel sau altul, în cazul ăsta, şi adunaţi laolaltă, în cele din urmă, într-o sală din tribunalul din Londra, într-o zi mohorâtă de noiembrie. Fiecare şi-a adus mica sa contribuţie. Per total, treaba a culminat cu un proces de crimă. Se opri şi bătu delicat un tam-tam mărunţel pe genunchi. — Îmi place o poveste poliţistă bună, spuse. Dar, ştiţi, asta s-a început unde nu trebuia! S-a început cu crima. Însă crima e sfârşitul. Povestea începe cu mult înainte... cu mulţi ani în urmă… cu toate cauzele şi evenimentele care aduc. anumiţi oameni într-un anumit loc, la o anumită oră, într-o anumită zi. Să luăm mărturia acelei mici servitoare... dacă ajutoarea bucătăresei nu i-ar fi ciupit iubitul, n-ar fi dat cu piciorul întregii sale situaţii ca să se ducă la familia Lamorne şi să fie principalul martor al apărării. Acel Giuseppe Antonelli... care a venit aici să-şi înlocuiască fratele pentru o lună. Fratele e orb ca o cârtiţă. El n-ar fi văzut ceea ce au văzut ochii ageri ai lui Giuseppe. Dacă poliţistul nu i-ar fi făcut ochi dulci bucătăresei de la nr. 48, el n-ar fi întârziat la rond... Dădu blând din cap: — Toate converg către un punct dat... Şi apoi, când vine timpul, hop. Ora zero. Da, toate converg către zero... Repetă: — Către zero... Trupul i se înfioră uşor. — Vă e frig, domnule, veniţi mai aproape de foc. — Nu, nu, refuză domnul Treves. Ăsta-i semn că moartea îmi dă târcoale, cum se spune. Ei bine, trebuie să plec acasă. Înclină uşor din cap şi ieşi încet, cu paşi siguri, din încăpere. Urmă un moment de tăcere încurcată, apoi Rufus Lord, K.C., remarcă slab că sărmanul bătrân Treves era pe ducă. Sir William Cleaver spuse: — O minte ascuţită... o minte foarte ascuţită... dar Anno Domini îşi spune în cele din urmă cuvântul. — Are şi inima slăbită, spuse Lord. Cred că-l poate lăsa în orice moment. — Totuşi, îşi duce binişor de grijă, fu de părere tânărul Lewis. În acel moment, domnul Treves urca cu grijă în automobilul său silenţios, marca Daimler. Acesta îl lăsă în faţa unei case, într-o piaţetă liniştită. Un valet plin de solicitudine îl ajută să-şi scoată pardesiul. Domnul Treves intră în bibliotecă, unde ardea un foc înviorător. Dormitorul său era la parter căci, din cauza inimii, nu urca niciodată scări. Se aşeză în faţa focului şi trase către el corespondenţa. Mintea îi era încă la cele ce-şi imaginase. — Chiar acum, gândi domnul Treves, undeva, vreo dramă... vreo crimă... e în curs de pregătire. Daca aş fi scris vreuna din acele amuzante istorioare cu sânge şi moarte, aş fi început cu un domn vârstnic care stă în faţa focului, deschizându-şi corespondenţa... mergând, fără să se ştie... către zero... Deschise un plic şi privi absent foaia de hârtie pe care o scoase dinăuntru. Brusc, expresia feţei i se schimbă. Reveni la realitate. — Vai! exclamă domnul Treves. E extrem de supărător! De-a dreptul iritant. După atâţia ani! Asta îmi va afecta toate planurile.           * K.C. = consilier al Coroanei

Cu un efort serios, James Bond îşi îndreptă încă o dată atenţia asupra cărţuliei galbene din mâna sa. Pe copertă era imprimată o întrebare simplă şi plăcută: „Vreţi să vă crească salariul cu 300 de lire pe an?” Preţul broşurii era de un şiling. James tocmai terminase de citit două pagini cu paragrafe inspirate care-l instruiau cum să-şi privească şeful în faţă, să-şi cultive o personalitate dinamică şi să radieze o atmosferă de om eficient. Ajunsese acum la treburi mai subtile: „Există un moment pentru sinceritate, un altul pentru discreţie”, îl informa cărticica galbenă. „Un bărbat puternic nu divulgă fără să vrea tot ce ştie”. James închise cartea şi, ridicând capul, aruncă o privire spre întinderea oceanului. Începu să-l bântuie groaznica îndoială că nu era un tip puternic. Dacă el era aşa cum scria, cu siguranţă ar fi fost stăpân pe situaţie, nu o victimă a ci. Pentru a şasea oară în dimineaţa aceea, James îşi repeta slăbiciunile.           Asta era vacanţa sa. Vacanţă! Ha, ha! Un râs sarcastic. Cine-l convinsese să vină în staţiunea asta modernă, la mare, Kimpton-on-Sea? Grace. Cine-l îndemnase să cheltuiască mai mult decât îşi putea permite? Grace. Fusese de acord cu totul de bună voie. Ea îl adusese aici şi cu ce rezultat? În timp ce el stătea într-un cămin, cam la o milă şi jumătate de malul mării, Grace, care ar fi trebuit să se afle într-o casă asemănătoare (nu aceeaşi – proprietăţile cercului lui James erau cât se poate de rezervate), îl părăsise, în mod flagrant, şi locuia, nici mai mult nici mai puţin, la hotelul „Esplanade” de pe plajă.           Se părea că ea avea prieteni acolo. Prieteni! Din nou, James râse sarcastic. I se perindară prin minte ultimii trei ani de când îi făcea curte lui Grace. Fusese extrem de încântată când începuse s-o bage în seamă. Asta se întâmplase înainte ca ea să ajungă pe culmile gloriei în saloanele de modă ale domnilor Bartles din High Street. Pe atunci, James îşi dădea aere; acum, poftim, era pe dos! Grace era, ceea ce tehnic se spune, „plătită bine”. Asta o făcuse o încrezută. Da, exact, o înfumurată. Un fragment încâlcit dintr-o carte cu poezii îi trecu prin minte, ceva despre „Recunoştinţă Cerului pentru iubirea unui bărbat bun”. Dar nimic de genul acesta nu se putea observa la Grace. Înfuleca un mic dejun bun la hotelul „Esplanade” şi ignora în întregime dragostea bărbatului cel bun. În schimb, accepta atenţiile unui idiot inveterat pe nume Claud Sopworth, un om – credea cu convingere James – lipsit de orice calităţi morale.           James făcu o gaură cu călcâiul în pământ şi privi ameninţător şi negru de supărare spre orizont. Kimpton-on-Sea. Ce-l apucase să vină aici? Era, în primul rând, o staţiune pentru cei bogaţi şi în atenţia publicului, avea două hoteluri mari şi bungalouri pitoreşti ce se întindeau pe câteva mile, aparţinând actriţelor la modă, negustorilor bogaţi şi acelor membrii ai aristocraţiei engleze care se căsătoriseră cu moştenitoare înstărite. Chiria pentru cel mai mic bungalou mobilat era de 25 de guinee pe săptămână. Ezită să-şi imagineze la cât se ridica chiria pentru cele mari. Unul dintre aceste palate se afla imediat în spatele scaunului lui James. Aparţinea faimosului sportiv lord Edward Campion şi, în prezent, era ocupat de suita unor musafiri de seamă, printre care rajahul1 Maraputnei, a cărui avere era fabuloasă. James citise totul despre el în săptămânalul local, chiar în dimineaţa aceea: mărimea proprietăţilor sale din India, palatele, minunata sa colecţie de bijuterii, cu o menţiune specială pentru un celebru smarald în privinţa căruia, în articol se sublinia, cu admiraţie, că era de dimensiunea unui ou de porumbel. James, crescut la oraş, nu avea o idee prea clară asupra unui ou de porumbel, dar, oricum, rămase plăcut impresionat.           — Dacă aş avea un smarald ca ăla, spuse James, privind din nou furios spre orizont, i-aş arăta eu lui Grace.           Avu sentimentul vag că acea simplă afirmaţie îl făcu să se simtă mai bine. Glasuri vesele îl strigau şi, când se întoarse brusc, dădu cu ochii de Grace. Cu ea se afla Clara Sopworth, Alice Sopworth, Dorothy Sopworth şi, bineînţeles, Claud Sopworth. Fetele se ţineau de braţ şi chicoteau.           — Parcă ai fi străin, îi strigă, plină de ea, Grace.           — Da, zise James.           Ar fi putut, îşi dădu seama, să-i azvârle un alt răspuns. Nu poţi lăsa impresia că ai o personalitate dinamică, folosind doar un singur cuvânt – „da”. Se uită cu profundă aversiune la Claud Sopworth. Acesta era la fel de frumos îmbrăcat precum eroul unei comedii muzicale. James îşi dori, pentru o clipă, din toată inima, ca un câine săltăreţ de pe plajă să-şi aşeze labele din faţă ude, pline de nisip pe pantalonii mulaţi pe corp, de un alb imaculat ai lui Claud. Şi el purta o pereche, flanelaţi, de un cenuşiu închis, care cunoscuseră vremuri mai bune.           — Nu e un aer minunat? Întrebă Clara, inspirând încântată. Te bine dispune, nu-i aşa?           Ea râse.           — E ozonul, zise Alice Sopworth. Ştii că e la fel de bun ca un tonic.           Şi râse şi ea.           James se gândi: „Le-aş bate cap în cap, proastele! Ce rost are să se hlizească tot timpul? Nu spun nimic nostim”.           Claud cel imaculat murmură languros:           — Facem o baie sau e prea obositor?           Ideea unei băi a fost primită cu ţipete de satisfacţie. James li se alătură. Reuşi chiar, cu anumită dibăcie, s-o reţină puţin pe Grace, în urma celorlalţi.           — Ia ascultă! Se văietă el. Nu te văd mai deloc.           — Acum suntem cu toţii împreună, asta-i sigur, zise Grace, cel puţin poţi veni să iei prânzul cu noi la hotel…           Se uită dezaprobator la pantalonii lui James.           — Ce e, întrebă el furios, nu-s destul de eleganţi pentru tine, te pomeneşti!           — Chiar mă gândeam, dragă, că ar trebui să-ţi dai mai multă osteneală. Toţi sunt teribil de eleganţi pe-aici. Uită-te la Claud Sopworth!           — M-am uitat şi n-am văzut niciodată un bărbat care să arate ca un măgar mai mare decât el.           Grace se încrâncenă.           — Nu trebuie să-mi critici prietenii, James, nu-i frumos. E îmbrăcat la fel ca orice alt bărbat de la hotel.           — Zău? Ştii ce am citit în „Society Snippets”? Cum că ducele de… Ducele de, nu-mi amintesc, dar, oricum, un duce e cel mai prost îmbrăcat bărbat din Anglia, poftim!           — Mă rog, dar, vezi, el e duce, spuse Grace.           — Ei şi? Întrebă James. Ce-ai zice să ajung şi eu într-o zi duce? Poate nu chiar un duce, dar cel puţin, un nobil.           Bătu cu palma cărticica galbenă din buzunarul său şi îi enumeră o lungă listă de aristocraţi care îşi începuseră existenţa într-un mediu mult mai modest decât James Bond. Grace doar chicoti.           — Nu fii aşa naiv, James, zise ea. Cum ţi-ar sta conte de Kimpton-on-Sea?           James o privi cu un amestec de furie şi disperare. Aerul de la Kimpton-on-Sea, cu siguranţă, i se ridicase lui Grace la cap.           Plaja de la Kimpton este o fâşie lungă, dreaptă de nisip. Un rând de cabine de baie se înşiră de-a lungul ei pe aproape o milă şi jumătate. Grupul tocmai se oprise în faţa unui număr de şase cabine de schimb pe care scria cu o literă de o şchioapă: „Numai pentru clienţii hotelului Esplanade”.           — Astea-s ale noastre, spuse mândră Grace, dar mă tem că nu poţi să intri cu noi, James; va trebui să te duci până la corturile publice de acolo; ne întâlnim în apă. Pe curând!           — Pe curând! Şi se îndreptă spre locul indicat.           Douăsprezece corturi dărăpănate stăteau în mod solemn cu faţa la ocean. Un marinar în vârstă le păzea cu un sul de hârtie albastră în mână. Acceptă o monedă britanică de la James, îi tăie un bilet din sul, îi aruncă un prosop şi-i făcu un semn cu degetul peste umăr.           — Treceţi la rând! Spuse el răguşit.           Abia atunci, James îşi dădu seama că se afla în faţa unui fel de competiţii. Şi altora, în afară de el, le venise ideea să intre în apă. Nu numai că toate corturile erau ocupate, dar înaintea lor se afla o mulţime de oameni cu priviri hotărâte, studiindu-se unii pe alţii. James se aşeză la coada cea mai mică şi aşteptă. Cortul se deschise şi o tânără frumoasă, foarte sumar îmbrăcată, ieşi, aşezându-şi casca de baie, cu aerul uneia care avea întreaga dimineaţă la dispoziţie. Merse până la marginea apei şi acolo se aşeză visătoare pe nisip.           James îşi spuse: „aici nu merge” şi se ataşă mai în faţă, la o altă coadă.           După ce aşteptă vreo cinci minute, al doilea cort dădu semne de activitate. Tot ridicând şi trăgând, cortul se deschise, lăsând să iasă patru copii cu tatăl şi mama lor. Cortul fiind atât de mic, scena păru o scamatorie. Pe dată, două femei se repeziră în faţă, fiecare apucând de câte o poală a cortului.           — Scuzaţi-mă, spuse prima tânără, legănându-se puţin.           — Dumneata să mă scuzi, îi răspunse cealaltă, privind-o cu reproş.           — Cred că ştiţi că am fost aici cu zece minute înaintea dumneavoastră, spuse rapid prima tânără.

— Şi acum, mătuşă Jane, e rândul dumitale, spuse Raymond West.           — Da, mătuşă Jane, aşteptăm ceva cu totul picant, răsună vocea lui Joyce Lemprière.           — Ei acum, râdeţi de mine, dragii mei, oftă liniştită Miss Marple. Credeţi că dacă am trăit în locul ăsta uitat de lume toată viaţa n-am avut posibilitatea să mi se întâmple lucruri foarte interesante?           — Să mă ierte Dumnezeu dacă am considerat viaţa de la ţară aşa de liniştită şi monotonă, se scuză Raymond plin de fervoare. Nu după oribilele revelaţii pe care le-am auzit de la dumneata! Lumea din metropolă pare un loc blând şi paşnic în comparaţie cu St. Mary Mead.           — Ei bine, dragul meu, îl asigură Miss Marple, natura umană este cam aceeaşi peste tot şi, fireşte, ai prilejul s-o observi mai îndeaproape într-un sat.           — Eşti într-adevăr unică, mătuşă Jane, strigă Joyce. Sper să nu te superi că-ţi spun mătuşă Jane? Adăugă ea. Nu ştiu de ce-o fac.           — Nu ştii, dragă? Întrebă Miss Marple.           O privi câteva clipe cu o undă ciudată, care-o făcu pe fată să se înroşească toată. Raymond West se frământă în scaun şi tuşi oarecum stânjenit.           Miss Marple se uită la amândoi, zâmbi din nou şi-şi concentră atenţia asupra tricotatului.           — E-adevărat, desigur, că am dus o viaţă care se poate numi lipsită de evenimente, dar am căpătat multă experienţă în rezolvarea a diferite mici probleme care se ivesc. Unele au fost cât se poate de ingenioase, dar n-ar avea nici un rost să vi le povestesc pentru că sunt legate de lucruri minore care nu v-ar interesa, precum: cine a tăiat plasa de la geanta din sfoară a doamnei Jones? De ce doamna Sims a purtat numai o dată noua sa haină de blană? Lucruri foarte interesante, cu adevărat, pentru oricine studiază natura umană. Nu, singura întâmplare pe care mi-o amintesc şi care v-ar trezi interesul este cea privitoare la soţul bietei mele nepoate Mabel.           S-a întâmplat cu vreo 10-15 ani în urmă şi, din fericire, totul s-a terminat şi lumea a uitat. Oamenii au memorii foarte scurte – mare noroc, mi-am zis întotdeauna.           Miss Marple se opri şi murmură pentru sine.           — Trebuie doar să număr rândul acesta. Descreşterea e puţin mai dificilă. 1, 2, 3, 4, 5 şi apoi trei ochiuri luate; e în ordine. Acum, despre ce vorbeam? O, da, despre biata Mabel.           Mabel era nepoata mea. O fată drăguţă, cu adevărat o fată foarte drăguţă, dar nu mai puţin cam ceea ce s-ar putea numi prostuţă. Îi plăcea tare mult să fie melodramatică şi să se plângă mult mai mult decât era cazul ori de câte ori era necăjită. Când avea 22 de ani s-a căsătorit cu un domn Denman şi mă tem că n-a fost o căsnicie foarte fericită.           Sperasem foarte mult ca ataşamentul dintre ei să nu ducă la nimic, dar domnul Denman era un bărbat cu un temperament foarte violent – nu tipul de om care ar fi avut răbdare cu fanteziile lui Mabel – şi am mai aflat că fuseseră şi nebuni prin familia lui. Totuşi, fetele erau la fel de încăpăţânate pe vremea aceea ca şi acum, aşa cum vor fi întotdeauna. Şi Mabel s-a căsătorit cu el.           N-am văzut-o prea des după mariaj. A venit să locuiască la mine o dată sau de două ori şi m-au invitat la ei de câteva dăţi, dar, de fapt, mie nu prea îmi place să locuiesc în casele altor oameni şi am reuşit întotdeauna să găsesc o scuză plauzibilă. Erau căsătoriţi de zece ani, când domnul Denman a murit subit. Nu au avut copii şi el i-a lăsat toţi banii săi lui Mabel. I-am scris, desigur, oferindu-mă să mă duc la Mabel dacă avea nevoie de mine; ea mi-a răspuns printr-o scrisoare de foarte mult bun simţ şi am înţeles că nu era chiar copleşită de amărăciune. M-am gândit că era firesc deoarece ştiam că de la un timp nu se prea înţelegeau. Abia după trei luni am primit o scrisoare cât se poate de isterică de la Mabel, implorându-mă să mă duc la ea, zicând că lucrurile merg din ce în ce mai rău şi că ea nu mai rezistă.           Aşa că, bineînţeles, continuă Miss Marple, i-am dat bani de concediu Clarei, am trimis argintăria şi cana mare de bere a regelui Charles la bancă spre depozitare şi-am plecat de îndată. Am găsit-o pe Mabel într-o stare foarte nervoasă. Casa, Myrtlie Dene, era foarte mare, mobilată foarte confortabil. Acolo se aflau o bucătăreasă, o cameristă şi o infirmieră ce aveau grijă de bătrânul domn Denman, socrul Mabelei, care era ceea ce se numeşte „un om nu prea în toate minţile”. Destul de liniştit şi bine crescut, dar câteodată foarte ciudat. Cum să vă spun, fuseseră nebuni prin familie. Am fost foarte şocată când am văzut cât se schimbase Mabel. Era toată numai nervi, tremurând şi mi-a fost cât se poate de greu s-o fac să-mi povestească peste ce necaz dăduse. Am aflat, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu astfel de lucruri, în mod indirect. Am întrebat-o despre nişte prieteni de care vorbea mereu în scrisorile ei, familia Gallagher. Spre surprinderea mea, mi-a spus că-i vedea foarte rar atunci. Când i-am menţionat alţi prieteni am primit acelaşi răspuns. I-am vorbit atunci despre nebunia de a se închide în sine, de a se izola şi a sta numai pe gânduri, în special despre prostia de a se îndepărta de prietenii ei. Atunci mi-a destăinuit adevărul.           — Nu e vina mea, ci a lor. Nimeni de aici nu vrea să vorbească acum cu mine. Când mă duc pe strada mare, toţi o iau într-o altă direcţie, în aşa fel încât să nu fie obligaţi să mă întâlnească sau să-mi vorbească. Sunt un fel de leproasă. Este îngrozitor şi nu mai pot să suport. Va trebui să vând casa şi să plec în străinătate. Totuşi, de ce trebuie să fiu izgonită dintr-o casă ca asta? N-am făcut nimic.           Am fost mult mai tulburată decât vă pot mărturisi. Tricotam pe atunci un fular de lână pentru bătrâna doamnă Hay şi, în agitaţia mea, am scăpat două ochiuri şi n-am descoperit asta decât mult timp mai târziu.           — Draga mea Mabel, i-am spus, mă uimeşti. Dar, care este cauza acestor lucruri?           Încă de mică, Mabel fusese întotdeauna dificilă. Îmi era cât se poate de greu s-o fac să-mi dea un răspuns direct la întrebarea mea. Spunea numai lucruri vagi despre discuţii răutăcioase şi oameni indolenţi care n-aveau nimic mai bun de făcut decât să vorbească şi despre unii care băgau idei în capul celorlalţi.           — Îmi este destul de clar, am asigurat-o eu. Evident, circulă o poveste în legătură cu tine. Dar care e povestea trebuie s-o ştii la fel de bine ca toată lumea. Şi te rog să mi-o spui.           — E aşa de răutăcioasă, gemu Mabel.           — Bineînţeles, că este răutăcioasă, am răspuns iute. Nu-i nimic de povestit despre ce le trece oamenilor prin minte, care să mă surprindă. Acum, Mabel, vrei să-mi expui într-o engleză clară ce spun oamenii despre tine?