Agatha Christie

— Ce palpitant, exclamă drăguţa doamnă Eversleigh, făcându-şi mari ochii ei frumoşi, dar uşor distraţi. Se spune că femeile au un al şaselea simţ, credeţi că e adevărat, sir Alington?           Celebrul doctor de boli mentale zâmbi sardonic. Dispreţuia cu desăvârşire femeile drăguţe şi nătânge, precum cea care i se adresase – oaspete ca şi el în acea casă. Alington West era o autoritate incontestabilă în boli mentale şi era pe deplin conştient de poziţia şi rangul său. Un bărbat voinic, cam îngâmfat.           — Se spun multe prostii, doamnă Eversleigh, dar ce poate să însemne termenul – al şaselea simţ?           — Dumneavoastră, oamenii de ştiinţă, sunteţi întotdeauna atât de pretenţioşi. Totuşi este extraordinar cum de ţi se pare că ştii atât de bine unele lucruri câteodată – adică le ştii, le simţi ca pe ceva real. Claire ştie la ce mă refer, nu-i aşa Claire?           Se adresă gazdei sale zvâcnind uşor din umăr.           Claire Trent nu răspunse imediat. Era o mică serată la care participau: ea şi soţul, Violet Eversleigh, sir Alington West şi nepotul său, Dermot West, care era vechi prieten cu Jack Trent. Acesta din urmă, un bărbat mai masiv, cu un zâmbet amuzat, continuă ideea râzând condescendent.           — Violet! Cea mai bună prietenă a ta a murit într-un accident de cale ferată. De îndată îţi aminteşti că ai visat o pisică neagră marţea trecută – uimitor, simţi tot timpul că ceva urmează să se întâmple!           — O, nu, Jack, amestecă premoniţiile cu intuiţia. Haideţi sir Alington, trebuie să recunoaşteţi că premoniţiile sunt adevărate!           — Poate într-o anumită măsură, încercă să-i facă pe plac, prudent, medicul. Dar la mijloc e foarte multă coincidenţă şi mai trebuie ţinut seama de tendinţa generală de a stoarce tot ce e senzaţional dintr-o întâmplare – trebuie să luaţi asta întotdeauna în considerare.           — Nu cred că avem de-a face cu astfel de lucruri ca premoniţiile, spuse deodată Claire Trent. Sau intuiţie, sau al şaselea simţ sau chestii de-astea despre care vorbim cu atâta uşurinţă. Trecem prin viaţă ca un tren care înaintează, prin întuneric, spre o destinaţie necunoscută.           — Nu e o comparaţie prea bună, doamnă Trent, opină Dermot West, ridicându-şi capul pentru prima dată ca să ia parte la discuţie. O strălucire curioasă apăru în ochii săi cenuşii care-i luminau cam ciudat faţa foarte bronzată. Aţi uitat semnalele, să ştiţi!           — Semnalele?           — Da, verde pentru „în regulă” şi roşu pentru „pericol”!           — Roşu pentru pericol! Ce palpitant! Exclamă Violet Eversleigh.           Dermot îşi luă privirea de la ea.           — E doar un mod de a-l descrie, bineînţeles. Pericol! Semnalul roşu! Atenţie!           Trent îl privi cu atenţie.           — Vorbeşti ca şi cum ai fi avut de-a face cu asta, Dermot, bătrâne!           — Chiar am avut.           — Pune-ne şi pe noi la curent.           — Pot să vă dau un exemplu. Când am fost în Mesopotamia, imediat după armistiţiu, am intrat într-o seară în cortul meu cu un sentiment ciudat. Pericol! Atenţie! N-aveam nici o idee despre ce era vorba. Am făcut un tur al taberei, m-am învârtit aiurea, am luat toate măsurile de prevenire a unui atac din partea arabilor care ne erau ostili. După aceea m.-am întors în cortul meu. Cum am intrat, sentimentul de nelinişte a crescut în intensitate şi mai mult. Pericol! În cele din urmă,mi-am tras o pătură peste mine şi am dormit afară.           — Şi?           — În dimineaţa următoare când m-am dus în cort, primul lucru pe care l-am zărit a fost un cuţit mare, lung de vreo jumătate de metru, înfipt în patul meu de metal, exact unde ar fi trebuit să dorm. Şi curând am aflat ce se întâmplase – era vorba de unul dintre servitorii arabi. Fiul său fusese împuşcat pentru spionaj. Ce ai de spus despre asta, unchiule Alington, despre ceea ce aş numi un semnal roşu?           Specialistul zâmbi fără să dea un verdict.           — O poveste foarte interesantă, dragul meu Dermot.           — Dar una pe care s-o accepţi fără rezerve?           — Ba da, ba da, nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că ai avut o premoniţie a pericolului, aşa cum spui. Dar aş zice că asta este originea premoniţiei. Ţi s-a părut că vine din interiorul tău sub impulsul unei impresii exterioare. Dar, astăzi, considerăm că aproape totul provine din noi înşine – din subconştient.           — Dragul nostru subconştient dintotdeauna, exclamă Jack Trent. Azi e bun la toate!           Sir Alington continuă fără să ia în seamă observaţia.           — Mă gândesc că, printr-o privire sau expresie de pe faţa sa, arabul s-a trădat singur. Conştiinţa ta nu a remarcat şi nu a reţinut nimic, dar în subconştientul tău e altceva.           Acesta nu uită niciodată. Considerăm, totodată, că el poate raţiona şi deduce lucruri aproape independente de voinţa noastră conştientă. Aşadar, subconştientul tău a crezut că ar putea avea loc un atentat la viaţa ta şi a reuşit să-şi impună teama asupra conştientului tău.           — Recunosc că sună foarte convingător, spuse Dermot, zâmbind.           — Dar nu aşa de excitant, remarcă doamna Eversleigh.           — Mai e posibil ca să fi fost, fără să vrei, conştient de ura omului împotriva ta. Ceea ce, în vechime, se numea telepatie există, desigur, deşi legile care o guvernează scapă înţelegerii noastre.           — Aţi mai trăit lucruri de acest gen? Îl întrebă Claire pe Dermot.           — Da, dar nimic demn de reţinut; cred că ar putea fi explicate ca pure coincidenţe. Odată, am refuzat o invitaţie la o casă de ţară, fără alt motiv decât „semnalul roşu”. Locuinţa aceea a ars în timpul weekendului. Apropo, unchiule Alington, în acest caz unde a acţionat subconştientul?           — Mă tem că n-a fost nimic, îi răspunse Alington, zâmbind.           — Dar ne-ai oferit o explicaţie bună mai înainte. Haide, n-are rost să fii rezervat cu rudele apropiate.           — Ei bine, nepoate,îmi place să cred că ai refuzat invitaţia pentru simplul motiv că nu ai vrut să te duci şi, după incendiu, te-ai autosugestionat că ai fi prevăzut pericolul – explicaţie în care acum crezi.           — N-am nici o şansă, râse Dermot. Ai dreptate întotdeauna încât mă las păgubaş.           — Nu vă lăsaţi, domnule West, se repezi Violet Eversleigh. Cred în semnalul dumitale roşu. Ultima dată l-ai avut în Mesopotamia?           — Da… Până când…

O misiune pentru Anthony Cade   — Anthony Cade! Bătrâne gentleman! — Jimmy McGrath! Chiar tu eşti? Nu‑mi vine să cred! Călătorii autocarului Castle – şapte femei extenuate şi trei domni ce transpirau abundent din cauza căldurii – observau scena cu mult interes. Ghidul lor, domnul Cade, întâlnise – se pare – un vechi prieten. Toţi călătorii – dar mai ales călătoarele – aveau cea mai profundă admiraţie pentru domnul Cade, pentru silueta lui zveltă şi viguroasă, pentru chipul bronzat, pentru felul cu care‑şi exercita profesiunea de ghid, amuzându‑le, distrându‑le şi aplanând certurile lor mărunte. Prietenul lui, deşi la fel de înalt, era totuşi foarte diferit de el. Îndesat şi cam din topor, avea înfăţişarea unui proprietar de bar sau cam aşa ceva. Unul din acei tipi ce pot fi întâlniţi în romanele de aventuri. Cu atât mai bine! îşi spuneau doamnele. Până atunci, călătoria lor cu autocarul la Bulawayo fusese obositoare şi plicticoasă. Căldura era copleşitoare, hotelul – lipsit de confort, şi cu siguranţă că ele ar fi început să protesteze şi să se certe dacă domnul Cade nu le‑ar fi propus să trimită cărţi poştale prietenilor lor din Europa. Şi, slavă Domnului, nu cărţile poştale lipseau la Bulawayo! Anthony Cade şi prietenul său se îndepărtaseră puţin de grup. — Ce dracu faci, amice, cu turma asta de femei după tine? Ţi‑ai recrutat un harem? — Un harem cu frumoasele astea? Nu te‑ai uitat deloc la ele? — Ba da, însă mi‑am spus că ai devenit miop. — Nu‑ţi face probleme! Vedere mea este la fel de bună ca a ta. Nu, bravul meu Jim, mă aflu aici în exerciţiul funcţiunii: reprezint autocarele Castle! Sau, mai bine spus, eu sunt reprezentantul lor local. — Şi ce cauţi tu pe galera asta? — Îmi câştig pâinea cea de toate zilele, prietene. Mâncatul este un obicei prost, sunt de acord cu tine, dar este al naibii de greu să renunţi la el. Dacă ne‑am putea lipsi de cină, te asigur că n‑aş mai sta aici. Genul ăsta de muncă nu prea i se potriveşte temperamentului meu. Jimmy rânji. — Dacă nu mă înşel, temperamentul tău nu s‑a acomodat niciodată cu o activitate regulată! Anthony se făcu a nu auzi această observaţie. — Sunt sigur că norocul o să‑mi iasă‑n cale, oferindu‑mi altceva. Aşa mi se întâmplă întotdeauna. Jimmy îl privi cu admiraţie. — Evident! Dacă undeva se pune la cale o afacere dubioasă există, cu siguranţă, şansa să fii şi tu amestecat. Ca să nu mai vorbim de norocul de a scăpa cu obrazul curat. Ce mai! Ştii să te strecori printre picături fără să te uzi! Ce spui, când putem bea împreună un păhărel? — Vai! Mai trebuie să‑mi conduc „cloştile” şi la mormântul lui Rhodes[1]. — Bravo! spuse Jim. După care adăugă, trăgând cu coada ochiului spre călătoare: — Se vor întoarce de acolo moarte de oboseală şi dornice să se odihnească. Asta o să le înveţe minte să mai călătorească în Africa! Şi, de îndată ce se vor culca în pătucurile lor albe, noi ne vom întâlni să depănăm amintirile de odinioară. — Perfect! Pe curând, Jimmy! Anthony se alătură turmei sale. Domnişoara Taylor, cea mai tânără şi cea mai cochetă din grup, i se adresă imediat: — Oh, domnule Cade, aţi întâlnit un vechi prieten? — Un foarte vechi prieten, domnişoară Taylor. Unul din tovarăşii tinereţii mele liniştite şi pline de candoare. Domnişoara Taylor sporovăi în continuare: — Are o fizionomie teribil de interesantă! — Va fi foarte flatat, când îi voi spune. — Oh, domnule Cade, chiar nu vă este ruşine? Ce idee v‑a venit! Dar, à propos, de ce vi s‑a adresat cu cuvântul „gentleman?” — Este o poreclă ce mi‑a fost dată cândva. — Nu mai spuneţi! De ce oare? — Tocmai pentru că nu sunt, probabil. — Oh, domnule Cade, cum puteţi spune una ca asta!? Chiar azi dimineaţă tata îmi spunea că aveţi manierele unui adevărat gentleman! — Tatăl dumneavoastră este prea bun, domnişoară Taylor. — Şi cu toţii suntem de părere că sunteţi un gentleman în adevăratul sens al acestui cuvânt! — Mă copleşiţi! — Vă asigur că nu spun decât ceea ce gândesc. — Un suflet bun face cât o coroană, zise Anthony, fără să ştie prea bine ce vroia să spună cu asta. — Un poet a spus asta, nu‑i aşa? Sună foarte frumos! Vă place poezia, domnule Cade? — Este vremea să luăm masa, declară Anthony. Urmaţi‑mă, domnilor şi doamnelor. Nu departe de aici vom găsi o cafea excelentă. — Sper, zise doamna Caldicott cu vocea ei profundă, că primul dejun este inclus în preţul global? — Primul dejun, doamnă Caldicott, răspunse Anthony reluându‑şi tonul de ghid profesionist, trebuie plătit separat. — Dar ăsta‑i furt! — Viaţa ne oferă încercări grele, doamnă Caldicott, spuse oftând Anthony. — Prevăzând o asemenea situaţie, declară plină de sine doamna Caldicott, mi‑am pus puţin ceai în termos, chiar înainte de plecare, şi mi‑am luat şi câteva felii de pâine. Nu ne vom duce la cafenea, John! N‑are rost să cheltuim nişte sume fantastice. Domnul şi doamna Caldicott îşi scoaseră ostentativ termosul, iar Anthony nu se împiedica să nu ofteze: „Dumnezeule, chiar i‑ai creat după chipul şi asemănarea Ta?” La cafenea, domnişoara Taylor îşi reluă interogatoriul: — E multă vreme de când nu v‑aţi mai văzut prietenul? — Cred că sunt vreo şapte ani. — L‑aţi cunoscut în Africa? — Da, dar nu în regiunea asta. Când l‑am văzut prima dată pe Jimmy McGrath, acesta era legat fedeleş şi aştepta clipa în care negrii aveau de gând să‑l pună la prăjit. Ştiţi doar că mai există triburi de canibali! Noi am ajuns exact la ţanc! — Şi ce s‑a întâmplat atunci? — Nimic altceva decât o mică încăierare. I‑am decapitat pe câţiva dintre ei, iar ceilalţi au rupt‑o la fugă.   [1] Cecil Rhodes (1853‑1902), om de afaceri şi administrator colonial englez care a întreprins colonizarea Rhodesiei; a fost campionul politicii imperialiste.

PARTEA ÎNTÂI 1. Mai ales despre cărţi – Cărţi! spuse Tuppence. Pronunţă cuvântul atât de indignată, încât sună aproape ca o mică răbufnire. – Ce‑ai spus? întrebă Tommy, soţul ei. Tuppence privi către el. – Am spus doar „cărţi”. – Aha! În faţa lui Tuppence se aflau trei cutii mari, folosite la mutat. Scosese cărţi, dar cu toate acestea erau în cea mai mare parte încă pline. – Este incredibil, oftă ea. – Pentru că au nevoie de atâta loc? – Da. – Vrei să le pui în ordine chiar pe toate? – Nu ştiu sigur, Tommy, răspunse Tuppence. Tocmai asta este problema. Niciodată nu ştii sigur ce doreşti de fapt. Ah, Doamne. Ea oftă din nou. – Ia ascultă! zise soţul ei, asta nu ţi se potriveşte deloc. În cazul tău, dificultatea este că ştii mult prea bine ce vrei. – Aşa cred şi eu, explică Tuppence. Acum stăm aici, îmbătrânim şi căpătăm reumatism - pentru a spune lucrurilor pe nume. Constatăm asta mai ales când facem mişcări mai grele. Ştii, te întinzi pentru a aranja cărţi sau a lua ceva de sus dintr‑un raft, ori îngenunchezi ca să cauţi ceva în rafturile de jos, şi apoi nu te mai ridici atât de uşor. – Da, admise Tommy, ţine de neajunsurile bătrâneţii. Asta voiai să spui? – Nu, categoric nu. Voiam să spun că este minunat să poţi cumpăra o casă nouă şi să găseşti exact ceea ce trebuie. Fireşte, cu unele mici modificări. – Când, de pildă, din două camere se face una singură, remarcă Tommy, şi se construieşte ceva alături, ce tu numeşti verandă; constructorul tău spune că‑i o mică seră, şi eu consider că este o loggia. – Va fi realmente drăguţ, declară Tuppence fără şovăire. – Când este gata, n‑o voi mai recunoaşte! Asta crezi? – Nicidecum! Voiam numai să arăt că la sfârşit vei fi încântat şi vei susţine că ai o soţie inventivă şi cu un deosebit simţ al frumosului. – Fie. Am să ţin minte! – N-ai nevoie deloc de asta. Vorbele îţi vor veni doar aşa, de la sine. – Şi ce legătură are aceasta cu cărţile? – Noi am venit cu două sau trei cutii pline de cărţi. Am vândut mai întâi toate cărţile care nu mai erau importante pentru noi şi le‑am luat doar pe acelea de care nu puteam să ne despărţim. Şi apoi aceia au spus - dar cum îi cheamă? Oamenii care ne‑au vândut casa, spuneau că n‑ar vrea să ia totul cu ei şi dacă le făceam o ofertă bună, ei ne‑ar lăsa câteva lucruri, mai ales cărţi. Apoi am venit încoace, ne‑am uitat... – ... şi am făcut o ofertă, completă Tommy. – Da. Probabil ca n‑am cumpărat atât de multe, aşa cum speraseră ei. Dar unele piese de mobilier erau prea oribile. Ei, din fericire nu era nevoie să le luăm. Totuşi, când am văzut cărţile, cărţi pentru copii, care se aflau în camera de zi - erau acolo chiar câteva din cărţile mele preferate - atunci am vrut neapărat să le am. Ştii, povestea lui Androclus şi a leului, de pildă, de Andrew Lang[1]. Pot să‑mi aduc aminte că am citit‑o când aveam opt ani. – Puteai să citeşti chiar atât de bine la opt ani? – Da. Am învăţat să citesc la cinci ani. Pe atunci aşa se obişnuia. Nici măcar n‑am ştiut că trebuie cu adevărat să învăţ asta. Ştii, cineva îţi citeşte o poveste, şi dacă constaţi că este frumoasă, reţii unde se află cartea pe raft; o scoţi de acolo şi o priveşti îndeaproape. Şi deodată descoperi că citeşti cartea, fără a da multă atenţie ortografiei. Apoi după aceea, a fost mai puţin bine, adăugă ea. Am avut mereu dificultăţi cu ortografia. Ar fi fost mai înţelept dacă la patru ani cineva m‑ar fi făcut s‑o înţeleg exact. Fireşte că tata m‑a învăţat să adun şi să scad şi să înmulţesc; el considera că tabla înmulţirii e lucrul cel mai important care se poate învăţa în viaţă. Împărţirea am învăţat‑o, bineînţeles, tot de la el. – Ce om inteligent trebuie să fi fost! – Nu ştiu dacă el era inteligent din cale‑afară, replică Tuppence, în orice caz, el era foarte, foarte blând. – Nu ne‑am abătut puţin de la subiect? – Da. Tuppence aprobă dând din cap. Deci: Când mi‑am adus aminte de Androclus şi de leu... era o carte de poveşti cu animale, da, de Andrew Lang. Ah, am iubit‑o. Era acolo o poveste care se numea „O zi din viaţa mea la Eton” de un elev de la Eton. De ce am vrut s‑o citesc, nu mai ştiu, dar doream asta neapărat. Era una din cărţile mele preferate. Apoi epopeile clasice şi cărţile lui Molesworth,[2] „Ceasul cu cuc”, „Ferma dintre vânturi”... – Ei, e suficient, spuse Tommy. N-am nevoie de nici o expunere în detaliu a delectărilor tale literare din copilărie. – Cred doar că astăzi cărţile nu se mai găsesc. Există, ce‑i drept, din când în când noi ediţii, dar atunci sunt adesea modificate şi cu alte ilustraţii. Închipuieşte‑ţi, deunăzi mai că n‑aş fi recunoscut „Alice în Ţara Minunilor”. Ilustraţiile arătau atât de ciudat. Anumite cărţi pentru copii trebuie încă păstrate, acelea scrise de Molesworth, vechi cărţi de poveşti, sau cele ale lui Stanley Weyman.[3] De altfel, multe volume de‑ale lui au rămas aici. – Bine, pentru tine a fost o mare ispită. Şi o consideri o bună achiziţie. – Nu doar bună, ci, într‑adevăr, chiar ieftină. Da, şi acum ele sunt aici, în afară de propriile noastre cărţi. Sunt aşa groaznic de multe, încât abia de vor avea loc toate în rafturile pe care ni le‑am comandat. Ce se aude cu sanctuarul tău? Acolo mai este loc? – Nu, în nici un caz, spuse Tommy. Nu ajunge nici măcar pentru ale mele. – Vai! Asta ne priveşte iar în aceeaşi măsură. Crezi că ar trebui să mai construim o cameră? – Nu. Voiam să începem să facem economii. Despre asta am mai vorbit alaltăieri, zise Tommy. Deocamdată voi pune toate cărţile de care nu mă pot despărţi în rafturile de aici. Şi apoi... apoi triem restul. Poate există în apropiere un spital de copii sau găsim amatori de cărţi. – Am putea să le vindem, zise Tommy.   [1] Andrew Lang (1844-1912) - literat, antropolog, elenist şi istoric englez. (Nota tr.) [2] Mary Louisa Molesworth (1839-1921) - scriitoare engleză, autoare de cărţi pentru copii. (Nota tr.) [3]  Stanley John Weyman (1855-1928) - romancier englez. (Nota tr.)

George Dundas stătea în City-ul Londrei, meditând. În jurul lui se scurgeau şi se împingeau afacerişti şi funcţionari ca un flux care-l lua pe sus. Dar George, frumos îmbrăcat, cu dungă perfectă la pantaloni, nu-i lua în seamă. Era preocupat, gândindu-se ce să facă în continuare. Ceva se întâmplase! Între George şi unchiul său bogat (Ephraim Leadbetter de la firma "Leadbetter and Gilling") avusese, ceea ce se numeşte într-un strat inferior al societăţii, "un schimb de cuvinte". Ca să fim mai exacţi, cuvintele fuseseră rostite aproape toate de către domnul Leadbetter. Îi ieşiseră din gură într-un şuvoi neîntrerupt de adâncă indignare şi faptul că ele au reprezentat, aproape în întregime, o repetare nu părea să-l fi deranjat. Să spui un lucru o singură dată în mod frumos şi apoi să termini nu era un moto al domnului Leadbetter. Subiectul era simplu – nebunia criminală şi răutatea unui tânăr, care trebuie să-şi croiască drum în viaţă, de a-şi lua o zi liberă în cursul săptămânii, fără măcar să ceară învoire. După ce spusese tot ce putea să gândească şi mai multe lucruri de două ori, domnul Leadbetter se opri să-şi tragă sufletul şi l-a întrebat pe George ce a vrut să însemne ceea ce făcuse. George a răspuns simplu că simţise nevoia unei zile libere. O vacanţă, de fapt. Şi ce erau atunci sâmbătă după-amiază şi duminica, dori să ştie domnul Leadbetter? Fără a mai vorbi de Whitsunday[1], care abia trecuse, şi de August Bank Holiday, care urma? George spuse că lui nu-i păsa de după-amiezele de sâmbătă, de duminici sau de Bank Holiday. El vroia o zi adevărată când ar fi putut găsi un loc unde să nu fie deja adunată jumătate din Londra. Apoi, domnul Leadbetter spuse că-şi dăduse toată osteneala pentru fiul surorii sale moarte şi că nimeni n-ar putea susţine că nu-i acordase o şansă. Dar era clar că n-avea nici un rost. Şi, în viitor, George putea să-şi ia cinci zile libere la care să adauge şi sâmbăta şi duminica, dacă asta dorea. — Mingea de aur a şansei ţi-a fost aruncată, băiete, spuse domnul Leadbetter într-o ultimă zvâcnire de elan poetic. Şi tu nu ai reuşit s-o prinzi. George spuse că lui i se părea că tocmai asta făcuse, dar domnul Leadbetter înlocui poezia cu mânia şi-l dădu afară. De atunci George stătea pe gânduri. O să revină unchiul asupra hotărârii sale sau nu? Ţinea în secret la George sau simţea un dispreţ rece pentru el? Chiar în momentul acela o voce – vocea cea mai surprinzătoare posibilă – spuse: Helo! O maşină de curse roşie cu o capotă lungă, imensă, o coti şi se opri lingă el. La volan se afla o fată frumoasă şi cunoscută în societate, Mary Montresor. (Descrierea sa e cea pe care ziarele ilustrate o făceau reproducându-i portretul cel puţin de patru ori pe lună). Îi zâmbea lui George cu mult rafinament. — Nu mi-am închipuit niciodată că un bărbat ar putea să arate asemenea unei insule, spuse Mary Montresor. Vrei să urci în maşină? — Asta mi-ar place cel mai mult pe lume, răspunse George fără să ezite şi se aşeză lângă ea. Porniră încet pentru că traficul nu permitea altfel. — City-ul mă oboseşte, spuse Mary Montresor. Am venit să văd cum arată. Mă întorc la Londra. Fără să încerce s-o corecteze la geografie, George declară că era o idee splendidă. Mergeau câteodată încet, alteori cu zvâcnituri bruşte de viteză, atunci când Mary Montresor vedea şansa de-a se strecura. Lui George i se părea că ea era cam îndrăzneaţă în aceste demarări, dar se gândi că nu se poate muri decât o singură dată. Totuşi, găsi că cel mai bine ar fi să nu se angajeze în conversaţie. Prefera ca şoferiţa lui blondă să se ocupe numai de condus.  Mary fu cea care începu conversaţia, alegând clipa când lua un viraj periculos pe după colţul de la Hyde Park. — Ce-ai zice să te însori cu mine? îl întrebă ea într-o doară. George rămase cu gura căscată, dar asta s-ar fi putut datora unui mare autobuz care părea să-i ameninţe cu distrugerea totală. Se minună el însuşi de repeziciunea cu care-i răspunse. — Mi-ar place teribil, răspunse pe un ton firesc. — Bine, spuse Mary Montresor cam vag. Poate, într-o zi. Intrară pe bulevard fără accident şi, în momentul acela, George observă noi afişe mari la staţia de metrou de la Hyde Park. Făcute sandviciuri între două anunţuri – "Situaţia politică gravă" şi "Colonel în docuri" se afla unul pe care scria "O fată din înalta societate se va căsători cu un duce" şi un altul "Ducele de Edgehill şi Miss Montresor". — Ce-i cu ducele de Edgehill? întrebă George posac. — Eu şi Bingo? Ne-am logodit. — Şi-atunci? Ce-ai spus adineauri... — O, aia, zise Mary Montresor. Ştii, de fapt, încă nu m-am hotărât cu cine să mă mărit. — Atunci de ce te-ai logodit cu el? — Numai să văd dacă puteam. Tuturor li se părea c-ar fi îngrozitor de greu numai să se gândească la asta. Şi n-a fost câtuşi de puţin! — Mare baftă pe... Bingo, observă George, stăpânindu-şi jena de a numi pe un duce adevărat, în viaţă, cu porecla. — Nu cred, spuse Mary Montresor. Ar fi bine pentru Bingo dacă ceva i-ar putea face bine – ceea ce mă îndoiesc. George făcu o altă descoperire, ajutat din nou de un poster pus la vedere. — Ia uite, desigur, e ziua cupei la Ascot. M-aş fi aşteptat ca ăsta să fie singurul loc unde te-ai fi putut duce astăzi. Mary Montresor oftă. — Am vrut o vacanţă, spuse ea pe un ton plângăreţ. — Aşa şi eu, îi întări spusele George, încântat. Şi ca urmare, unchiul meu mi-a dat cu piciorul, lăsându-mă muritor de foame. — Atunci, în cazul în care ne vom căsători, spuse Mary, cele douăzeci de mii de lire ale mele pe an s-ar putea dovedi salvatoare? — Ne-ar asigura, bineînţeles, ceva confort casnic, fu de părere George. — C-ai adus vorba de case, sări Mary, hai la ţară să căutăm o locuinţă în care ne-ar place să trăim. Părea un plan simplu şi încântător. Au convenit să se ducă spre Putney Bridge; au ajuns la trecerea de la Kingston şi, cu o mare satisfacţie, Mary apăsă pe acceleraţie. Au sosit la ţară foarte repede. O jumătate de oră mai târziu, Mary exclamă deodată, întinse un braţ dramatic şi făcu semn spre... Pe coama dealului din faţa lor se ridica o casă pe care agenţii imobiliari o descriu (dar rareori în mod întemeiat) ca pe "o minune a lumii vechi". Imaginaţi-vă că descrierea majorităţii caselor de la ţară se adevereşte deodată şi vă faceţi o idee despre locuinţa cu pricina. Mary opri în faţa unei porţi albe. — Lăsăm maşina, urcăm şi ne uităm la ea. E casa noastră! — Desigur, e casa noastră, acceptă George. Numai că, deocamdată, se pare că locuiesc alţi oameni. Mary îi îndepărtă pe ceilalţi oameni cu un gest. Urcară împreună pe şoseaua ce se unduia. Mai de aproape, casa părea şi mai atrăgătoare. — Haide să aruncăm o privire pe la fiecare fereastră, propuse Mary. George ezită. — Crezi că ceilalţi oameni… — Ei nu mă interesează. E casa noastră – ei locuiesc aici în mod accidental. Şi apoi, e o zi frumoasă şi, sigur, sunt plecaţi. Şi, dacă ne prinde cineva, am să spun... am să spun ... că am crezut că e casa doamnei... doamnei Pardonstenger şi că îmi pare rău că am greşit. — Bine, ar putea fi destul de sigur, spuse George, pe gânduri. Se uitară prin ferestre. Casa era superb mobilată. Tocmai ajunseseră la birou, când nişte paşi se auziră scârţâind pe pietrişul din spatele lor, se întoarseră şi dădură cu ochii de un majordom ireproşabil. — O! făcu Mary. Şi după ce-şi etală cel mai încântător zâmbet, întrebă: doamna Pardonstenger e acasă? Mă uitam să văd dacă-i în birou. — Doamna Pardonstenger e acasă, domnişoară, răspunse majordomul. Vă rog să poftiţi pe aici. Au făcut singurul lucru pe care-l puteau. L-au urmat. George îşi făcea socoteala cum s-ar putea sfârşi toată întâmplarea. Cât priveşte numele de Pardonstenger ajunse la concluzia că putea fi întâlnit unul la douăzeci de mii de cazuri. Însoţitoarea sa îi şopti: — Lasă pe mine. Va fi în ordine. George era foarte încântat să lase totul pe seama ei. Situaţia reclama, reflectă el, fineţe feminină.   [1] Duminica Rusaliilor.

Soţia vicarului dădu colţul bisericii cu braţele pline de crizanteme. De ghetele ei solide se prinsese mult pământ din grădină şi câteva urme se aflau şi pe nasul ei, dar de asta ea nu avea câtuşi de puţin habar.           Se chinui puţin să deschidă poarta de la biserică, ce atârna ruginită, pe jumătate prinsă în balamale. O boare de vânt îi agită pălăria ponosită, făcând-o să-i şadă şi mai aiurea decât până atunci. „Mai du-te la naiba!” spuse Bunch.           Botezată de părinţii săi optimişti Diana, doamna Harmon devenise Bunch la o vârstă timpurie pentru motive oarecum evidente şi numele îi rămase acesta încă de atunci. Strângând la piept crizantemele, se îndreptă spre cimitir şi de-acolo spre uşa bisericii.           Aerul de noiembrie era blând şi umed. Norii acopereau cerul, lăsând pete albastre ici şi colo. Înăuntru, biserica era întunecoasă şi rece; era încălzită doar în timpul slujbelor.           — Brrr! Se înfrigură Bunch. Mai bine aş termina repede cu asta. Nu vreau să mor de frig.           Cu repeziciune născută din obişnuinţă adună obiectele necesare: vaze, sticle, apă. „Aş fi vrut să fi avut crini” se gândi Bunch în sinea ei. „Mă obosesc crizantemele astea uscăţive”. Mâinile ei durdulii aşeză florile în vase.           Nu era nimic original sau artistic în aranjamente, deoarece Bunch Harmon în persoană nu era nici originală, nici nu avea simţ artistic, dar era unul obişnuit de casă, plăcut. Ducând vasele cu grijă, Bunch păşi prin mijlocul bisericii, îndreptându-se spre altar. În momentul acela soarele ieşi dintre nori.           Lumina pătrundea prin fereastra dinspre răsărit, prevăzută cu un geam uşor colorat, mai ales în albastru şi roşu – darul unui membru bogat al parohiei din epoca victoriană. Efectul era aproape impresionant în neaşteptata sa opulenţă. „Ca bijuteriile „ se gândi Bunch. Deodată se opri, uitându-se uimită înainte. Pe treptele altarului se afla o formă întunecată ghemuită.           Lăsând cu grijă florile jos, Bunch se apropie de ea şi se aplecă deasupra-i. Un bărbat zăcea acolo, chircit tot. Bunch îngenunche lângă el şi, încet, cu precauţiune, îl întoarse cu faţa în sus. Îi luă pulsul – era slab, se pierdea, vorbind despre starea omului, aşa cum făcea şi paloarea aproape verzuie a feţei. Nu încăpea îndoială, se gândi Bunch, omul era pe moarte.           Era un bărbat de vreo 45 de ani, îmbrăcat într-un costum uzat. Dădu drumul mâinii lipsite de putere de la care luase pulsul şi se uită la cealaltă mână a omului. Aceasta părea încleştată pe inimă ca un pumn. Privindu-l mai îndeaproape observă că strângea în mână o compresă sau o batistă mare pe care o ţinea la piept. În jurul mâinii erau urmele unui lichid maroniu ce se uscase şi pe care Bunch îl luă drept sânge închegat. Bunch se ridică, încruntându-se.           Până atunci ochii omului fuseseră închişi, dar, în momentul acela, îi deschise deodată şi se uită fix la faţa femeii. Nu erau nici împăienjeniţi, nici tulburi. Păreau foarte vioi şi inteligenţi. Îşi mişcă buzele şi Bunch se aplecă să prindă cuvintele, sau mai bine zis, cuvântul. Rostise numai un singur cuvânt „Sanctuar”.           I se păru că vede un zâmbet foarte slab în timp ce pronunţa acest cuvânt. Nu era nici o îndoială în legătură cu el, pentru că, după o clipă, repetă „sanctuar”…           Apoi, cu un oftat slab, prelung, îşi închise din nou ochii. Din nou Bunch încercă să-i ia pulsul. Mai avea, dar acum era mai slab şi tot mai rar. Se ridică în picioare hotărâtă.           — Nu te mişca, nici nu încerca să te mişti. Mă duc după ajutor.           Ochii bărbatului se redeschiseseră şi acum părea să-şi fixeze atenţia asupra luminii colorate care pătrundea prin fereastra de est. Murmură ceva ce Bunch nu prea înţelese. Se gândi, tresărind, că ar fi putut fi numele soţului ei.           — Julian? Întrebă ea. Ai venit aici după Julian?           Dar nu primi nici un răspuns. Omul zăcea cu ochii închişi, respirând încet, fără vlagă.           Bunch se întoarse şi ieşi repede din biserică. Se uită la ceas şi dădu din cap cu oarecare mulţumire. Doctorul Griffiths trebuia să fie încă la chirurgie. Era numai la câteva minute depărtare de biserică. Intră, fără să aştepte să bată sau să sune, trecând prin camera de aşteptare, direct în cabinetul medicului.           — Trebuie să veniţi imediat, spuse Bunch. Un om moare în biserică.           Câteva minute mai târziu, doctorul Griffiths se ridica din genunchi, după o sumară examinare.           — Putem să-l ducem de aici în casa parohială? L-aş putea consulta mai bine acolo – nu că i-ar folosi la ceva!           — Bineînţeles, răspunse Bunch. Mă duc înainte să pregătesc lucrurile. Să-i aduc pe Harper şi Jones, da? Să vă ajute să-l căraţi.           — Mulţumesc. Pot să telefonez de la casa parohială după o ambulanţă, dar mă tem că până vine…           Nu-şi termină fraza. Bunch spuse:           — Hemoragie internă?           Doctorul Griffiths încuviinţă. Mai adăugă:           — Cum naiba de a ajuns aici?           — Cred că trebuie să fi fost aici toată noaptea, fu de părere Bunch, gândindu-se: Harper deschide biserica dimineaţa şi se duce la lucru, dar, de obicei, nu intră în ea.           După vreo cinci minute, doctorul Griffiths puse receptorul la loc şi se întoarse în camera pentru micul dejun, unde rănitul zăcea pe nişte pături aşezate în grabă pe sofa. Bunch tocmai lua un lighean cu apă şi se pregătea să iasă cu el, după ce doctorul îl examinase.           — Deci, asta-i, o anunţă Griffiths. Am trimis după o ambulanţă şi am anunţat poliţia.           Stătea încruntat, uitându-se la pacientul întins pe jos, cu ochii închişi. Mâna stângă i se mişca într-un fel nervos, spasmodic lângă coaste.           — A fost împuşcat, preciză Griffiths. Împuşcat foarte de aproape. Şi-a făcut batista ghemotoc şi şi-a băgat-o în rană ca să oprească sângerarea.           — După ce s-a întâmplat, ar fi putut să meargă mult? Întrebă Bunch.           — O, da, e foarte posibil. Se ştie că un om rănit mortal s-a ridicat şi a mers pe stradă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi, apoi, deodată, s-a prăbuşit, după cinci sau zece minute. Deci, se poate să nu fi fost împuşcat în biserică. O, nu! Trebuie să fi fost împuşcat la o oarecare depărtare. Desigur, s-ar fi putut sinucide, arunca revolverul şi s-ar fi împleticit, venind orbeşte către biserică. Nu prea înţeleg de ce s-a îndreptat spre biserică şi nu spre casa parohială.           — O, ştiu de ce, îl opri Bunch. A rostit: „Sanctuar”.           Doctorul se uită uimit la ea.           — Sanctuar?           — A venit Julian, anunţă Bunch, întorcându-şi capul, când auzi paşii soţului în hol. Julian! Vino aici!           Reverendul Julian Harmon intră în cameră. Purtarea sa rezervată, profesorală îl făcuse să pară, întotdeauna, mai bătrân decât era în realitate.           — Vai de mine! Exclamă Julian Harmon, privind uimit şi îngrijorat trusa chirurgicală şi trupul întins pe sofa.           Bunch îi relată, ca de obicei, în puţine cuvinte:           — Era în biserică, pe moarte. A fost împuşcat. Îl cunoşti, Julian? Mi s-a părut că ţi-a pronunţat numele.           Vicarul se apropie de sofa şi se uită la muribund:           — Bietul de el, spuse şi dădu din cap. Nu, nu-l cunosc. Sunt aproape sigur că nu l-am mai văzut niciodată.           În momentul acela, ochii muribundului se deschiseră încă o dată. Trecură de la medic la Julian Harmon şi de la acesta la soţia lui. Ochii îi rămaseră aţintiţi pe faţa lui Bunch. Griffiths înaintă.           — Dacă ne-aţi putea spune, întrebă el precipitat.           Dar cu ochii pironiţi asupra lui Bunch, omul spuse pe un ton slab: „Vă rog… Vă rog…” Şi apoi, cu un uşor tremur, îşi dădu sufletul…           Sergentul de poliţie Hayes îşi băgă creionul în gură şi întoarse pagina carnetului.           — Deci, asta-i tot ceea ce-mi puteţi spune, doamnă Harmon?           — Asta-i tot! Confirmă Bunch. Acestea sunt lucrurile din buzunarele hainei sale.           Pe o masă, lângă cotul sergentului Hayes se afla un portmoneu, un ceas vechi, cam uzat, cu iniţialele W. S. şi un bilet de întors spre Londra. Nimic altceva.           — Aţi descoperit cine e? Întrebă Bunch.           — Un domn sau o doamnă Eccles a telefonat la poliţie. El este fratele ei, se pare. Pe nume Sandbourne. A fost de câtva timp, într-o stare proastă cu sănătatea şi nervii. Îi mergea şi mai rău de la o vreme. Alaltăieri a plecat şi nu s-a mai întors. A luat un pistol cu el.           — Şi a venit încoace să se împuşte cu el? Întrebă Bunch. De ce?           — Ştiţi, era deprimat…           Bunch îl întrerupse.           — Nu mă refer la asta. Ci la altceva, de ce aici?

Capitolul I                                      1.   Când căpitanul Roger Angmering şi‑a construit în 1782 o casă pe insula din largul lui Leathercombe Bay, faptul a fost considerat o excentricitate din partea lui. Un om de familie bună ca el ar fi trebuit să aibă o reşedinţă decorativă amplasată pe o pajişte vastă, eventual cu un pârâu prin preajmă şi o păşune bună. Dar căpitanul Roger Angmering avea o singură iubire: marea. Aşa că şi‑a construit casa – o casă robustă, aşa cum trebuia să fie pe micul promontoriu bătut de vânturi – ruptă de pământ la fiecare maree înaltă. Nu s‑a căsătorit, marea fiindu‑i prima şi ultima soţie, iar la moartea lui casa şi insula au revenit unui văr îndepărtat. Vărul şi descendenţii lui nu s‑au prea gândit la moştenire. Pogoanele s‑au tot micşorat, iar moştenitorii lor au sărăcit treptat. În 1922 când marele cult al “Litoralului de vacanţă” a fost definitiv statornicit, iar pe coasta Devon‑ului şi Cornwall‑ului nu s‑a mai considerat a fi prea cald pe timpul verii, Arthur Angmering a descoperit că vasta sa casă în stil georgian era de nevândut, dar a primit un preţ bun pentru bucata suplimentară de proprietate achiziţionată de căpitanul Roger. Solida casă a fost anexată proprietăţii şi înfrumuseţată. Între ţărm şi insulă a fost ridicată o pasarelă de beton. Pe toată suprafaţa insulei au fost trasate promenade şi colţuri de agrement. Existau două terenuri de tenis, terase de plajă ducând în jos către un mic golf unde se putea face baie, înfrumuseţat cu plute şi trambuline pentru sărituri. Triumfător, au luat fiinţă Jolly Roger Hotel, Smugglers’ Island, Leathercombe Bay. Şi din iunie până în septembrie (cu un scurt sezon de Paşte) Jolly Roger Hotel era de regulă plin ochi. În 1934 acesta a fost mărit şi îmbunătăţit prin adăugarea unui bar, a unei săli de mese mai mari şi a unor băi în plus. Preţurile urcau. Lumea spunea: — Ai fost la Leathercombe Bay? Este acolo un hotel grozav pe un fel de insulă. Foarte confortabil şi fără excursionişti şi autocare. Bucătărie bună şi tot tacâmul. Trebuie să te duci. Şi lumea se ducea.   2.   La Jolly Roger Hotel stătea o persoană foarte importantă (cel puţin după propria‑i apreciare). Îmbrăcată într‑un costum alb de doc, cu o pălărie de panama trasă pe ochi, cu mustaţă magnific răsucită, Hercule Poirot stătea tolănit într‑un şezlong şi cerceta plaja. O serie de terase duceau de la hotel la ea. Pe plajă se aflau colace de baie, saltele şi bărci de cauciuc, jucării de plajă. Mai existau o trambulină lungă şi trei platforme plutitoare la diferite distanţe faţă de ţărm. Dintre înotători, unii erau în mare, alţii stăteau întinşi la soare, iar alţii se ungeau cu ulei. Pe terasa aflată imediat deasupra, cei care nu se scăldau stăteau şi comentau vremea, scenele din faţa lor, veştile din ziarele de dimineaţă şi alte subiecte. La stânga lui Poirot, de pe buzele doamnei Gardener se scurgea un şuvoi neîntrerupt şi monoton de vorbe, însoţit de clinchetul viguros al andrelelor. Dincolo de ea, soţul ei, Odell C. Gardener, stătea lungit într‑un hamac, cu pălăria trasă pe nas, şi, din când în când, făcea câte o  scurtă afirmaţie atunci când i se cerea. La dreapta lui Poirot, domnişoara Brewster, o femeie atletică cu părul grizonat şi o faţă plăcută, bătută de soare şi vânt, făcea comentării nepoliticoase. Efectul te ducea cu gândul la schelălăitul continuu al unui pomeranian întrerupt de lătratul scurt şi răsunător al unui ciobănesc. Doamna Gardener spunea: — Şi i‑am spus eu domnului Gardener, i‑am spus, vizitele turistice sunt cum nu se poate mai bune, iar mie chiar îmi place să văd în amănunţime un loc. Dar, în definitiv, i‑am spus, noi am făcut binişor Anglia, iar acum tot ce vreau e să găsesc un loc liniştit la malul mării şi să mă relaxez pur şi simplu. Asta ţi‑am spus, nu‑i aşa, Odell? Pur şi simplu să mă relaxez. Simt că trebuie să mă relaxez, am spus. Nu‑i aşa, Odell? De sub pălăria lui, domnul Gardener îngână: — Da, iubito. Doamna Gardener continuă pe aceeaşi temă. — Şi aşa, când i‑am vorbit de asta domnului Kelso, el ne‑a pus la punct tot itinerariul şi a fost cât se poate de serviabil din toate punctele de vedere. Zău că nu ştiu ce ne‑am fi făcut fără el! Ei bine, cum spuneam, domnul Kelso ne‑a sfătuit să venim aici. Un loc extrem de pitoresc, spunea el, rupt de lume şi, în acelaşi timp, foarte confortabil şi cât se poate de intim. Şi, fireşte, domnul Gardener a intervenit şi l‑a întrebat ce ne poate spune despre instalaţiile sanitare, pentru că, nu ştiu dacă mă credeţi, mousieur Poirot, o soră a domnului Gardener a stat odată într‑o casă de oaspeţi, foarte intimă se spunea că era, şi în inima bărăganului, dar, credeţi‑mă, nu avea decât latrină! Aşa că era normal ca domnul Gardener să fie bănuitor în privinţa locurilor astea rupte de lume, nu‑i aşa, Odell? — Vai, da, iubito, răspunse Gardener. — Dar domnul Kelso ne‑a liniştit pe loc. Instalaţiile sanitare sunt ultimul răcnet al modei, ne‑a spus el, iar bucătăria excelentă. Şi sunt sigură că e aşa. Iar ce îmi place mie aici este că este intim, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Fiind un loc mic, ne cunoaştem între noi şi fiecare vorbeşte cu fiecare. Dacă e să le reproşezi ceva britanicilor, atunci le poţi imputa faptul că sunt înclinaţi să fie rezervaţi şi să se ţină de o parte în caz că nu te cunosc de câţiva ani. Dar după ce te‑au cunoscut, nu găseşti oameni mai drăguţi! Domnul Kelso ne‑a spus că aici vin oameni interesanţi, şi văd că a avut dreptate. În primul rând dumneavoastră, monsieur Poirot, şi domnişoara Darnley. Oh! Am fost încântată la culme când am aflat cine sunteţi, nu‑i aşa, Odell? — Aşa‑i, iubito. — Ha! interveni exploziv domnişoara Brewster. Ce palpitant, monsieur Poirot, nu? Hercule Poirot îşi ridică mâinile în semn de dezaprobare. Dar nu era decât un gest politicos. Doamna Gardener continuă să turuie monoton. — Înţelegeţi, monsieur Poirot, am auzit o mulţime de lucruri despre dumneavoastră de la Cornelia Robson. Şi bineînţeles că Cornelia ne‑a povestit despre afacerea aceea din Egipt când a fost ucisă Linnet Ridgeway. Spunea că aţi fost minunat şi eram pur şi simplu înnebunită să vă cunosc, nu‑i aşa, Odell? — Da, iubito.

— Colonelul Clapperton! Spuse generalul Forbes.           Făcu prezentarea, pufnind pe nas.           Domnişoara Ellie Henderson se aplecă în faţă, o şuviţă din părul ei moale, cărunt căzându-i pe figură. Ochii ei negrii şi pătrunzători sclipiră cu o plăcere răutăcioasă.           — Ce bărbat cu o înfăţişare soldăţească remarcă ea cu o tentă maliţioasă şi-şi aranjă la loc şuviţa, aşteptând efectul.           — Soldăţească! Explodă generalul Forbes. Îşi răsuci mustaţa şi se făcu roşu la faţă.           — E în gărzi, nu-i aşa? Murmură domnişoara Henderson, încoronându-şi opera.           — Gărzi? Gărzi? Câte prostii. Tipul a fost pe scena teatrului de revistă! Asta-i! A intrat în armată şi s-a dus în Franţa să numere cutiile cu magiun de prune şi mere. Hunii1 au lăsat să le cadă în mod acccidental o bombă şi el s-a întors acasă cu o uşoară rană la braţ. Într-un fel sau altul a intrat la spitalul condus da lady Carrington.           — Deci, aşa s-au întâlnit.           — Asta-i! Tipul a făcut pe eroul rănit. Lady Carrington navea bun simţ, în schimb dispunea de grămezi de bani. Bătrânul Carrington se ocupase de muniţii. Rămăsese văduvă numai cu şase luni în urmă. Individul ăsta o înfăşcă imediat. Ea îi face rost de-o slujbă la Ministerul de Război. Colonelul Clapperton! Ptui! Pufni el.           — Şi înainte de război a fost pe scena teatrului de revistă, repetă domnişoara Henderson, încercând să împace pe distinsul colonel cărunt Clapperton cu comedianul cu nasul roşu care cântă melodii vesele.           — E-adevărat! Spuse generalul Forbes. Am auzit asta de la bătrânul Bassington. Şi el a auzit-o de la bătrânul Badger Cotterill care o ştie de la Snooks Parker.           Domnişoara Henderson dădu din cap încântată.           — Asta pare să rezolve treburile! Spuse ea.           Un uşor zâmbet se ivi pentru o clipă pe faţa unui omuleţ aşezat lângă ei. Domnişoara Henderson observă zâmbetul. Ea era perspicace. Asta dovedea apreciere pentru ironia conţinută de ultima ei remarcă – ironie pe care generalul n-ar fi bănuit-o niciodată.           Generalul n-a observat zâmbetul. El îşi privi ceasul, se ridică şi zise:           — Exerciţii. Trebuie să-ţi păstrezi forma pe vas şi ieşi prin uşa deschisă pe punte.           Domnişoara Henderson se uită la omul care zâmbise. Cu o privire încurajatoare care arăta că era gata să intre în dialog cu un tovarăş de drum.           — E energic, nu? Spuse domnul cel mărunt.           — Face înconjorul punţii exact de 48 de ori, îi explică domnişoara Henderson. Ce bătrân bârfitor! Şi se spune că sexului nostru îi place scandalul.           — Ce lipsă de politeţe!           — Francezii sunt întotdeauna politicoşi, comentă domnişoara Henderson, pe un ton oarecum interogativ.           Micul domn răspunse prompt:           — Belgian, mademoiselle.           — O, belgian!           — Hercule Poirot. La dispoziţia dumneavoastră.           Numele îi răscolea ceva în memorie. Sigur îl mai auzise înainte…           — Vă place călătoria asta, domnule Poirot?           — Să fiu sincer, nu. A fost o tâmpenie de a mă lăsa convins să vin. Detest la mer. Niciodată nu e liniştită… Nu, nici măcar un minuţel.           — Bine, dar trebuie să recunoaşteţi că e destul de calmă acum.           Poirot recunoscu asta mormăind.           — A ce moment, da. De aceea simt că reînviu. Începe. Să mă intereseze din nou ce se întâmplă în jurul meu, de exemplu felul dibaci în care aţi discutat cu generalul Forbes.           — Vreţi să spuneţi…           Domnişoara Henderson se opri. Hercule Poirot se înclină.           — Metodele dumneavoastră de-a scoate de la el chestia aia de scandal. Admirabile!           Domnişoara Henderson râse fără jenă.           — Apropoul acela la gărzi? Ştiam că asta o să-l facă pe bătrân să spumege şi să caşte gura.           Se aplecă spre Poirot ca să-i facă o confidenţă.           — Recunosc că-mi place scandalul – cu cât este mai mare, cu atât mai bine.           Poirot se uită gânditor la ea; avea o siluetă subţire, bine păstrată, ochii îi erau negri şi pătrunzători, părul îl avea cărunt – o femeie de 45 de ani care era mulţumită să arăte de vârsta ei. Ellie spuse brusc:           — Ştiu! Nu sunteţi marele detectiv?           Poirot confirmă.           — Sunteţi prea amabilă, mademoiselle.           Dar nu o contrazise.           — Ce palpitant, făcu domnişoara Henderson. Sunteţi „pe urmele”, cum se spune în cărţi? Avem un criminal, în mod secret, în mijlocul nostru? Sau sunt indiscretă?           — Nici vorbă. Nici vorbă. Îmi pare rău că vă înşel aşteptările, dar mă aflu aici pur şi simplu ca toată lumea pentru a mă distra.           Spuse asta pe un ton atât de plictisit încât domnişoara Henderson râse.           — O! Bine, veţi putea ajunge la ţărm mâine la Alexandria. Aţi mai fost în Egipt?           — Niciodată, mademoiselle.           Domnişoara Henderson se ridică oarecum brusc.           — Cred că o să mă duc să fac exerciţii ca generalul, îl anunţă ea.           Poirot se ridică politicos în picioare.           Ea îl salută din cap şi ieşi pe punte. O uşoară uimire se ivi pentru o clipă pe figura lui Poirot, apoi, un zâmbet îi trecu pe buze, se ridică, îşi scoase capul pe uşă şi privi de-a lungul punţii. Domnişoara Henderson se sprijinea de balustradă, vorbind cu un bărbat înalt, cu o înfăţişare soldăţească.           Poirot zâmbi şi mai mult. El se retrase în fumoar cu aceeaşi grijă exagerată cu care o broască ţestoasă se bagă în carapacea ei. Deocamdată era singur acolo, deşi, pe bună dreptate, îşi închipuia că asta nu va dura mult timp.           Şi n-a durat. Doamna Clapperton, cu părul ei îngrijit ondulat, protejat de plasă, şi silueta ei menţinută prin masaje şi dietă, îmbrăcată într-un costum sport elegant apăru prin uşa barului cu aerul sigur al unei femei care întotdeauna fusese capabilă să plătească preţul cel mai mare pentru orice ar fi avut nevoie. Ea spuse:           — John? O! Bună dimineaţa, domnule Poirot, l-aţi văzut pe John?           — Este pe punte, madame. Să-l…           Îl opri cu un gest.           — Am să stau aici un minut.           Se aşeză într-o manieră de regină pe scaunul din faţa lui. De la distanţă putea să arate de 28 de ani. Acum, în pofida machiajului ei excelent, a sprâncenelor pensate cu delicateţe, nu arăta a 49 de ani cât avea, ci a 55. Ochii ei erau de un albastru deschis cu pupile mici.           — Îmi pare rău că nu v-am văzut la cină aseară, spuse ea. A fost, bineînţeles, ceva ce aducea a friptură…           — Précisément, spuse Poirot cu convingere.           — Din fericire, sunt un marinar excelent, zise doamna Clapperton. Spun din fericire, fiindcă, cu inima mea slăbită, răul de mare ar însemna, probabil, moartea pentru mine.           — Aveţi inima slabă, madame?           — Da, trebuie să fiu extrem de grijulie. Nu trebuie să mă obosesc prea mult! Toţi specialiştii spun asta! Doamna Clapperton se ambalase să vorbească pe tema – pentru ea – fascinantă a sănătăţii sale. John, scumpul de el, se străduieşte din răsputeri să mă împiedice să fac prea multe. Trăiesc atât de intens, ştiţi ce vreau să spun domnule Poirot?           — Da, da.           — Îmi spune întotdeauna: încearcă să fii ca o plantă, Adeline. Dar eu nu pot. Viaţa trebuie trăită, aşa cred. De fapt, mam extenuat de tânără, în timpul războiului. Spitalul meu – aţi auzit de spitalul meu? Sigur că aveam infirmiere şi asistente şi tot ce trebuia, dar de fapt eu îl conduceam. A oftat.           — Vitalitatea dumneavoastră este minunată, dragă doamnă, spuse Poirot, cu aerul uşor mecanic al unuia care dă o replică.           Doamna Clapperton râse ştrengăreşte.           — Toţi îmi spun ce tânără sunt! E absurd. Niciodată nu încerc să pretind că am o zi mai puţin de 43, continuă ea cu o candoare uşor falsă, dar la foarte mulţi le vine greu să creadă. Eşti atât de vioaie, Adeline, îmi spun. Dar, de fapt, domnule Poirot, cum ai putea fi dacă n-ai fi viu?           — Mort, răspunse Poirot.

Problema in golful Pollensa povestiri de Agatha Christie Problemă în golful Pollensa   Vaporul de la Barcelona spre Mallorca îl lăsă pe domnul Parker Pyne la Palma în primele ore ale dimineţii şi pe dată fu deziluzionat. Hotelurile erau ocupate! Cel mai bun loc pe care‑l găsi a fost un fel de dulap neaerisit cu priveliştea spre curtea interioară a unui hotel din centrul oraşului - adăpost ce nu i‑a convenit domnului Parker Pyne. Proprietarul hotelului nu luă în seamă dezamăgirea sa. – Ce doriţi să fac? spuse acesta, ridicînd din umeri. Palma de Mallorca era plină de oameni acum! Era o schimbare în bine! Cu toţii, englezi, americani - veneau iarna în Mallorca. Era aglomeraţie peste tot. Domnul din Anglia n‑ar fi putut găsi cu siguranmţă nimic nicăieri, cu excepţia, poate la „Formentor” unde preţurile erau atît de uriaşe încît chiar şi străinii dădeau înapoi. Domnul Parker Pyne se servi cu o cafea şi un corn şi ieşi să viziteze catedrala, dar îşi dădu seama că nu prea avea chef să aprecieze frumuseţi arhitecturale. Apoi avu o discuţie cu un taximetrist prietenos într‑o franceză stricată, amestecată cu spaniola locului, timp în care discutară meritele şi posibilităţile de la „Soller”, „Alcudia”, „Pollensa” şi „Formentor” - care erau hoteluri bune dar foarte scumpe. Domnul Parker Pyne fu îmboldit să întrebe cît de mult costă. Obişnuiau să ceară, spunea taximetristul, o sumă care părea absurdă şi ridicolă şi asta pentru că ştiau foarte bine că englezii veneau aici pentru că preţurile nu le considerau oare mici şi rezonabile? Domnul Parker Pyne spuse că aşa stăteau lucrurile, dar totuşi ce sume cereau la „Formentor”. Un preţ incredibil! Perfect - dar care era preţul exact? Conducătorul auto consimţi în cele din urmă să răspundă în cifre. Cu amintirea proaspătă a preţurilor de la hoteluri din Ierusalim şi Egipt, cifra îl făcu totuşi pe domnul Parker Pyne să se cutremure. Au căzut la înţelegere, bagajele domnului Parker Pyne au fost încărcate în taxi într -o manieră oarecum întîmplătoare, şi au pornit‑o să facă rondul insulei, încercînd la gazde mai ieftine, dar avînd ca obiectiv final „Formentor”. N-au atins acei ultim lăcaş al abundenţei, deoarece, după ce au trecut prin străzile înguste din Pollensa şi au urmat linia unduitoare a malului mării, au ajuns la hotelul „Pino d'Oro” - clădire mică aşezată pe malul mării, cu o privelişte care, în aburii unei dimineţi frumoase, aveau aerul elegant şi vag al unei stampe japoneze. Pe dată, domnul Parker Pyne îşi dădu seama că asta şi numai asta căuta. Opri taxiul, trecu prin poarta vopsită, cu speranţa că va găsi un loc liniştit. Soţii, care deţineau hotelul, nu ştiau nici engleză, nici franceză. Cu toate acestea, problema se încheie în mod satisfăcător. Domnului Parker Pyne i s‑a dat o cameră cu vedere spre mare, bagajele i‑au fost descărcate, taximetristul şi‑a felicitat pasagerul pentru că a evitat monstruoasele exigenţe ale „acestor noi hoteluri”, şi‑a primit plata şi a plecat după ce i‑a salutat vesel în stil spaniol. Domnul Parker Pyne se uită la ceas şi văzînd că‑i abia zece fără un sfert ieşi pe o mică terasă scăldată în lumina puternică a dimineţii şi comandă, pentru a doua oară în dimineaţa aceea, cafea şi cornuri. Se aflau patru mese, una la care stătea el, una de pe care tocmai se debarasa micul dejun şi celelalte două ocupate. La cea mai apropiată de el se afla o familie formată din tată, mamă şi două fete mari - germani. Dincolo de ei, în colţul terasei, şedeau ceea ce părea clar a fi mamă şi fiul - englezi. Femeia avea vreo 55 de ani. Cu părul cenuşiu într‑o nuanţă plăcută, era îmbrăcată cu  gust, dar nu la modă într-un deux pieces de stofă şi avea aerul acela sigur de sine caracteristic englezoaicei obişnuite să călătorească mult în străinătate. Tînărul care stătea în faţa ei ar fi putut avea 25 de ani şi era tipic pentru categoria socială şi vîrsta sa. Nu era nici frumos, nici urît, nici înalt, nici scund. Se vedea clar că se afla în cele mai bune relaţii cu mama sa - făceau mici glume împreună - şi el era foarte atent în a o servi. Aşa cum stăteau de vorbă, ochii ei îi întîlniră pe cei ai domnului Parker Pyne. Îl măsurară cu nonşalanţa unei femei bine crescute, dar el îşi dădu seama că fusese analizat şi categorisit. Fusese recunoscut ca englez şi, fără îndoială, la timpul potrivit, vreo remarcă plăcută, comună îi va fi adresată. Domnul Parker Pyne nu avea nici o obiecţie în mod deosebit. Concetăţenii săi îl cam plictiseau în străinătate, dar îşi dorea să petreacă timpul de peste zi de o manieră amicală. Într‑un hotel mic s‑ar fi creat tensiune, dacă nu procedai aşa. Era sigur că această femeie îndeosebi avea excelente „maniere de hotel”, cum le numi el. Tînărul englez se ridică, făcu o oarecare remarcă în glumă şi intră în hotel. Femeia îşi luă scrisorile şi geanta şi se aşeză într‑un scaun cu faţa la mare. Deschise un exemplar din „The Continental Daily Mail”. Stătea cu spatele la domnul Parker Pyne. În timp ce‑şi sorbea ultima picătură de cafea, domnul Parker Pyne privi în direcţia ei şi pe loc încremeni. Se simţea neliniştit... neliniştit de paşnica continuare a vacanţei sale! Acel spate era îngrozitor de expresiv. În timpul vieţii cunoscuse multe astfel de spinări. Rigiditatea sa, tensiunea poziţiei - chiar fără să‑i vadă faţa el ştia prea bine că ochii erau plini de lacrimi - că femeia se stăpînea cu un efort teribil. Mişcîndu‑se cu băgare de seamă, ca un animal hăituit, domnul Parker Pyne se reîntoarse în hotel. Doar cu o jumătate de oră mai înainte i se ceruse să‑şi treacă numele în registrul de pe birou. Acolo se afla o semnătură frumoasă - C. Parker Pyne, Londra. Domnul Parker Pyne observase, cîteva rînduri deasupra, numele a doi sosiţi: doamna R. Chester, domnul Basil Chester - Holm Park, Devon. Apucînd tocul, domnul Parker Pyne scrise repede ceva peste semnătura lui. Acum se citea (cu dificultate) Christopher Pyne. Dacă doamna R. Chester era nefericită la Pollensa Bay, nu‑i va fi uşor să‑l consulte pe domnul Parker Pyne. Deja acest gentleman se minunase de multe ori că atît de numeroşi oameni, pe care‑i întîlnise în străinătate, îi cunoşteau numele şi îi reţinuseră realizările. În Anglia multe mii de oameni citeau zilnic „The Times” şi puteau răspunde foarte sincer că n‑au auzit în viaţa lor un asemenea nume. În străinătate, se gîndi el, ziarele sînt citite mai temeinic. Nici o ştire, nici chiar coloanele cu reclame nu le scapă. Vacanţele sale fuseseră deja întrerupte cu mai multe prilejuri. Avusese de‑a face cu o întreagă serie de probleme, de la crimă la încercare de şantaj. Era hotărît să aibă linişte în Mallorca. Simţea instinctiv că o mamă deprimată i‑ar putea tulbura considerabil această pace. Domnul Parker Pyne se acomodă de minune la „Pino d'Oro”. În apropiere se afla un hotel mai mare, „Mariposa”, unde stătea o mulţime de englezi. De jur împrejur se afla o întreagă colonie de pictori. Te puteai plimba de‑a lungul mării spre satul de pescari unde se afla un bar - loc de întîlnire pentru oameni - şi cîteva magazine. Totul era foarte liniştit şi plăcut. Fetele se plimbau în pantaloni, cu basmale colorate legate la piept. Tinerii cu berete, cu părul destul de lung se întreţineau în „Mac's Bar” discutînd despre valori plastice şi abstracţiune în artă. A doua zi după sosirea domnului Parker Pyne, doamna Chester îi făcu cîteva remarci convenţionale în legătură cu priveliştea şi cu probabilitatea ca vremea să se menţină frumoasă Apoi ea discută puţin cu doamna din Germania despre tricotat şi schimbă cîteva cuvinte plăcute despre trista situaţie politică cu doi domni danezi, care‑şi petreceau timpul sculîndu‑se în zori şi mergînd pe jos cîte unsprezece ore. Domnului Parker Pyne i se păru că Basil Chester este un tînăr foarte plăcut. I se adresa domnului Parker Pyne cu „sir” şi asculta foarte politicos orice‑i spunea bărbatul mai în vîrstă. Cîteodată cei trei englezi serveau cafeaua împreună după masa de seară. După trei zile, Basil se retrase cam după zece minute şi domnul Parker Pyne rămase tête‑à-tête cu doamna Chester. Vorbiră despre flori şi îngrijirea lor, despre starea lamentabilă a lirei engleze, despre cît de scumpă devenise viaţa în Franţa şi despre dificultatea de a servi un ceai bun după amiaza. Ori de cîte ori pleca fiul ei seara, domnul Parker Pyne observa tremurai repede ascuns al buzelor ei, dar ea îşi revenea imediat şi discutau în mod plăcut pe temele mai sus menţionate. Încetul cu încetul începu să vorbească despre Basil - despre cît de bine mersese la şcoală, - „ a fost printre primii în clasa a XI-a, să ştiţi”, - de faptul că toată lumea ţine la el, despre cît de mîndru ar fi fost tatăl său dacă ar fi trăit, despre cît de mulţumită era că Basil n‑a fost niciodată „un zăpăcit”. „Desigur, îl îndemn întotdeauna să stea cu tinerii, dar, se pare, că într‑adevăr preferă să rămînă lăngă mine”. Rosti acest lucru cu un fel de plăcere modest reţinută.

Primele cazuri ale lui Poirot povestiri de Agatha Christie Afacerea de la balul Victoria   Numai pura întâmplare l-a făcut pe prietenul meu, Hercule Poirot, fost şef al forţei belgiene, să fie implicat în cazul familiei Style. Succesul i-a adus notorietate şi s-a decis să se consacre soluţionării problemelor de criminalistică. După ce am fost rănit pe Somme şi trecut în rezervă, în cele din urmă, ne-am fixat împreună sediul la Londra. Din moment ce am cunoscut direct majoritatea cazurilor sale, mi s-a sugerat să aleg unele dintre cele mai interesante şi să le consemnez. Apucându-mă de această treabă, cred că cel mai bine ar fi să încep cu acea încurcătură stranie care a stârnit, la vremea respectivă, un foarte larg interes public. Mă refer la afacerea de la Balul Victoria. Deşi nu este atât de edificatoare pentru metodele deosebite ale lui Poirot, ca alte cazuri mai obscure, mai încâlcite, trăsăturile ei senzaţionale, oamenii celebri amestecaţi şi imensa publicitate ce i s-a făcut în presă, o determină să rămână cause célèbre şi am simţit întotdeauna că numai datorită implicării lui Poirot a fost posibilă găsirea soluţiei şi făcută publică. Într-o frumoasă dimineaţă de primăvară, stăteam în apartamentul lui Poirot. Micul meu prieten, elegant şi dichisit ca întotdeauna, cu capul său în formă de ou, aplecat uşor pe o parte, punea cu delicateţe o nouă pomadă pe mustaţa lui. O anumită vanitate inofensivă era o caracteristică a lui Poirot şi eu m-am adaptat dragostei sale generale pentru ordine şi metodă. The Daily News Monger, din care citisem, alunecase pe jos şi eu mă afundasem în gânduri şi era cât pe-aici să aţipesc când vocea lui Poirot mă făcu să-mi revin. – La ce te gândeşti atât de adânc, mon ami? – Ca să-ţi spun adevărat, mă gândeam cu uimire la afacerea formidabilă de la Balul Victoria, i-am răspuns eu. Toate ziarele sunt pline cu asta. Am bătut cu degetul pe ziar în timp ce vorbeam. – Da? – Cu cât citeşti mai mult, cu atât ţi se pare toată treaba învăluită în mai mult mister! m-am aprins eu în legătură cu subiectul. Cine l-a ucis pe lordul Cronshaw? Moartea lui Coco Courtenay în aceeaşi noapte a fost o simplă coincidenţă? A fost un accident? Sau în mod deliberat ea a luat o supradoză de cocaină? M-am oprit şi apoi am adăugat în mod dramatic: la chestiile astea mă gândeam. Oarecum spre dezamăgirea mea, Poirot nu dădea atenţie întâmplărilor. Se uita în oglindă şi doar a murmurat: serios, această nouă pomadă este o minune pentru mustăţi! Totuşi, văzându-mi expresia, adăugă iute: – Chiar aşa - şi cum răspunzi la întrebările tale? Dar, înainte de a putea răspunde, uşa s-a deschis şi proprietăreasa noastră l-a anunţat pe inspectorul Japp. Omul de la Scotland Yard era un vechi prieten de-al nostru şi l-am întâmpinat cu căldură. – Ah, bunul meu Japp, exclamă Poirot, oare ce te aduce în vizită la noi? – Ei bine, domnule Poirot, spuse Japp, aşezându-se şi dând din cap către mine a salut, mi s-a încredinţat un caz care, sunt convins, că ţi se potriveşte ţie şi am venit să te întreb dacă vrei să te bagi în ciorba asta? Poirot avea o bună opinie despre calităţile lui Japp, deşi deplângea lipsa lamentabilă de metodă a acestuia; dar eu, în ce mă priveşte, consideram că cel mai mare talent al acestui detectiv rezida în gentileţea cu care căuta ajutor sub forma deghizată de a-l acorda el însuşi! – E vorba despre acest Bal Victoria, spuse Japp convingător. Haide, recunoaşte că ţi-ar plăcea să te amesteci în treaba asta. Poirot îmi zâmbi. – În orice caz, prietenului meu Hastings i-ar plăcea. El tocmai dezbătea subiectul, n'est  çe pas, mon ami? – Desigur, domnule, şi dumneavoastră veţi fi implicat, spuse Japp condescendent. Vă spun că e o pană la pălărie să cunoşti toate amănuntele unui caz ca acesta. Gata, la treabă! Cred că ştiţi elementele principale, domnule Poirot? – Numai din ziare. Şi imaginaţia ziaristului este câteodată înşelătoare. Povestiţi-mi întreaga afacere. Japp se aşeză confortabil, picior peste picior, şi începu. – După cum ştie toată lumea, marţea trecută a fost organizat marele Bal Victoria. Toţi nepricopsiţii, care-şi spun că sunt cineva în zilele noastre, dar asta e realitatea, s-au adunat la Colossus Hall şi toată Londra era acolo, inclusiv tânărul lord Cronshaw şi prietenii săi. – Dosarul lui? îl întrerupse Poirot. Vreau să spun bioscopia, nu, cum i se zice, biografia? – Vicontele Cronshaw era al cincilea viconte, 25 de ani, bogat, necăsătorit şi îndrăgea foarte mult lumea teatrului. Mergeau zvonurile că se logodise cu domnişoara Courtenay, de la Teatrul Albany, căreia prietenii îi spuneau Coco şi care era, din toate punctele de vedere, o tânără extrem de fascinantă. – Bine. Continuez! – Anturajul lordului Cronshaw consta din unchiul său, onorabilul Eustace Beltane, o drăguţă văduvă americană, doamna Mallaby, un tânăr actor Chris Davidson, soţia acestuia şi, în sfârşit, domnişoara Coco Courtenay. După cum ştiţi, a fost, de fapt, un carnaval şi grupul Cronshaw reprezenta personaje din vechea comedie italiană - care or fi alea! – Commedia dell'Arte, murmură Poirot, ştiu. – Oricum, costumele reprezentau cópii după un set de figurine de porţelan din colecţia domnului Eustace Beltane. Lordul Cronshaw era Arlechinul, Beltane era Punchinello, doamna Mallaby era perechea lui Pulcinella, Davidsonii erau Pierrot şi Pierrette, iar domnişoara Courtenay era, bineânţeles, Colombina. Chiar de la începutul serii, ceva părea să nu fie în ordine. Lordul Cronshaw era abătut şi se purta ciudat. Când cei şase s-au adunat pentru supeu într-o cămăruţă separată, pusă la dispoziţie de gazdă, toţi au observat că el şi domnişoara Courtenay nu-şi mai vorbeau. Evident, ea plânsese şi părea în pragul unei crize de nervi. Masa n-a fost prea plăcută şi, când au plecat cu toţii din cameră, ea s-a întors spre Chris Davidson şi i-a cerut, ca să fie auzită, s-o ducă acasă căci "i se făcuse lehamite de bal". Tânărul actor a ezitat, uitându-se la lordul Cronshaw şi, în cele din urmă, i-a tras pe amândoi înapoi în camera unde avusese loc supeul. Dar toate eforturile sale pentru a-i împăca n-au dat rezultat şi-atunci a luat un taxi şi a condus-o pe domnişoara Courtenay - care acum plângea - la apartamentul ei. Deşi, evident, extrem de supărată, nu i-a mărturisit nimic, repetând doar tot timpul că "îl va face pe bătrânul Cronch să-i pară rău pentru asta!" Acesta este singurul indiciu pe care-l avem că moartea ei s-ar fi putut să nu fie accidentală şi e prea puţin lucru pe care să te bazezi. Până când Davidson a liniştit-o cumva, era prea târziu să se reîntoarcă la Colossus Hall, aşa că s-a dus direct acasă, la apartamentul său din Chelsea, unde soţia sa sosi puţin după aceea cu vestea teribilei tragedii, care se întâmplase după plecarea sa. Lordul Cronshaw, se pare, devenea tot mai abătut cu cât balul se desfăşura. S-a îndepărtat de grupul său şi aproape că nu l-au mai văzut în restul serii. Cam pe la ora unu şi treizeci de minute, chiar înainte de marele dans "cotillion", când toţi îşi scot măştile, căpitanul Digby, un ofiţer care-i cunoştea costumul, l-a observat stând într-o lojă şi uitându-se pe scenă. – Helo, Cronch! a strigă el. Vino jos şi fii sociabil! Ce-ai înţepenit acolo ca o bufniţă împăiată! Haide, începe un dans vechi, frumos. – Bine! îi răspunse Cronshaw. Aşteaptă-mă, căci altfel n-am să te mai găsesc în mulţime. Se întoarse şi plecă din lojă, cum spusese. Căpitanul Digby, care era cu doamna Davidson, aşteptă. Minutele treceau, dar lordul Cronshaw nu apărea. În cele din urmă, Digby deveni nerăbdător. – Băiatul ăsta crede că o să-l aşteptăm toată noaptea! exclamă el. În acel moment, doamna Mallaby veni spre ei şi i se explică situaţia. – N-aţi văzut că e ca un urs cu capul bolnav în seara asta? strigă drăguţa văduvă plină de vioiciune. Haideţi să ne ducem noi şi să-l recuperăm. Începură să-l caute, dar fără succes, până când doamna Mallaby spuse că ar putea fi găsit în camera unde mâncaseră cu o oră în urmă. Şi-au croit drum până acolo. Dar ce le-a fost dat să vadă! Acolo era, într-adevăr, Arlechinul, dar întins pe jos cu un cuţit de masă înfipt în inimă! Japp se opri, Poirot dădu afirmativ din cap şi spuse cu aerul unui specialist: Une belle affaire! Şi nu e nici un indiciu în privinţa făptuitorului crimei? Dar cum ar putea fi! – Ei bine, continuă inspectorul, ştiţi restul. Tragedia a fost dublă, în ziua următoare erau titluri în toate ziarele şi un anunţ scurt că domnişoara Courtenay, populara actriţă, fusese descoperită moartă în patul ei şi că decesul se datora unei supradoze de cocaină. Era accident sau sinucidere? Servitoarea ei, care a fost chemată să depună mărturie, a recunoscut că domnişoara Courtenay lua de obicei acest drog şi verdictul de "moarte accidentală" a fost admis. Totuşi, nu putem exclude posibilitatea sinuciderii. Moartea ei este deosebit de nefericită, mai ales că ne lipseşte de orice indiciu privitor la cauza certei din noaptea precedentă. Apropo, o cutioară emailată a fost găsită pe cadavru. Pe ea era scris cu diamante "Coco" şi era pe jumătate plină cu cocaină. Camerista domnişoarei Courtenay a identificat-o ca aparţinând stăpânei sale, ce-o purta întotdeauna la ea, din moment ce conţinea rezerva de drog, căreia îi devenea tot mai mult sclavă.

Poirot Cazuri rezolvate de Agatha Christie I. Melodia ucigaşă   Hercule Poirot îşi întinse picioarele spre radiatorul electric aşezat lângă perete. Barele acestuia încinse la roşu, frumos aranjate, erau o încântare pentru mintea sa ordonată. Focul de cărbune, spuse în sinea lui, era întotdeauna inform şi întâmplător! Niciodată nu ajungea la simetria asta. Telefonul sună. Poirot se ridică, uitându‑se la ceas. Era aproape de unsprezece şi jumătate noaptea. Se întrebă cine putea să‑l sune la ora asta. Era posibil să fie o greşeală. Sau, murmură ca pentru el cu un zâmbet straniu, este vorba de un milionar, proprietarul unui ziar, descoperit mort în biblioteca din casa lui de la ţară, cu o orhidee pastelată, încleştată în mâna sa stângă şi cu o pagină ruptă dintr‑o carte de bucate, prinsă cu un ac în piept. Zâmbind în faţa acestui scenariu imaginar, ridică receptorul. Imediat se auzi o voce – vocea răguşită a unei femei, cu o tentă de disperare şi urgenţă în ea. — Domnul Hercule Poirot? Domnul Hercule Poirot? — Hercule Poirot la telefon. — Domnule Poirot, puteţi veni imediat, imediat, sunt în pericol, într‑un mare pericol, ştiu asta… Poirot spuse aspru: — Cine sunteţi? De unde vorbiţi? Vocea se auzi mai slab, dar şi mai îngrijorată. — Imediat… e vorba de viaţă sau de moarte… „Jardin des Cynes”… imediat… masa cu irişi galbeni… Urmă o pauză, un fel de răsuflare ciudată şi nu se mai auzi nimic. Hercule Poirot închise. Era uluit. Murmură printre dinţi: — E ceva aici curios.   În uşa restaurantului „Jardin des Cynes”, Luigi cel gras se grăbi să‑l întâmpine. — Buona sera, domnule Poirot. Doriţi o masă, da? — Nu, nu, dragul meu Luigi. Mă uit după nişte prieteni. Dau o raită, poate încă n‑au venit. Ah, ia uite, masa de acolo din colţ, cu irişi galbeni, apropo, o mică întrebare, dacă nu sunt indiscret. Pe toate celelalte mese sunt lalele, lalele roşii, de ce numai pe masa aia aţi pus irişi galbeni? Luigi ridică din umeri foarte expresiv. — O comandă, monsieur! Un ordin special! Fără îndoială, florile favorite ale uneia dintre doamne. Masa e a domnului Barton Russell, un american imens de bogat. — Aha, trebuie să studiezi capriciile doamnelor, nu‑i aşa, Luigi? — Monsieur are dreptate, spuse Luigi. — Văd la masa aceea o cunoştinţă de‑a mea. Mă duc să stăm de vorbă. Poirot îşi croi drum, cu delicateţe, pe lângă ringul de dans, pe care evoluau perechi. Masa respectivă era pregătită pentru şase persoane, dar, deocamdată, era un singur ocupant, un tânăr adâncit în gânduri, trist şi care bea şampanie. Nu era deloc persoana pe care se aşteptase s‑o vadă Poirot. Părea imposibil să asociezi ideea de pericol sau melodramă cu orice grup din care făcea parte Tony Chapell. Poirot se opri fără zgomot, lângă masă. — Ah, e aici, cumva, prietenul meu Anthony Chappell? — O, ce bine îmi pare, Poirot, copoiul poliţiei! strigă tânărul. Nu Antony, dragul meu, – Tony, pentru prieteni! Trase un scaun. — Hai, stai cu mine. Să vorbim despre crime! Să mergem şi mai departe şi să bem pentru crime. Turnă şampanie într‑un pahar gol. Dar ce cauţi tu în învălmăşeala asta de cântece, dans şi veselie, dragul meu Poirot? N‑avem cadavre aici, absolut nici un singur cadavru, să‑ţi oferim. Poirot sorbi din şampanie. — Pari foarte vesel, mon cher! — Vesel? Mă simt nenorocit, copleşit de amărăciune. Spune‑mi, auzi melodia pe care o cântă. O recunoşti? — Are, probabil, ceva de‑a face cu fata care te‑a părăsit? — Ai ghicit, spuse tânărul, dar nu complet. „Nimic nu se compară cu dragostea care te face nefericit!” Aşa se numeşte. — Aşa? — Cântecul meu preferat, rosti Tony Chapell morocănos. Restaurantul meu favorit, orchestra mea favorită şi fata mea dragă e aici şi dansează cu altcineva. — De asta eşti aşa melancolic? întrebă Poirot. — Exact. Ştii, Pauline şi cu mine am avut ceea ce oamenii de rând numesc o ceartă. Adică, ea a spus 95 de cuvinte şi eu cinci din fiecare sută. Cele cinci ale mele erau: „dragă, stai să‑ţi explic”. Ea reîncepea cu cele 95 şi nu înaintam deloc. Cred, adăugă Tony trist, că am să mă otrăvesc. — Pauline? murmură Poirot. — Pauline Weatherby. Cumnata cea mică a lui Barton Russell. Tânără, frumoasă şi dezgustător de bogată. În seara asta Barton Russel dă o petrecere. Îl cunoşti? Mare afacerist, american proaspăt bărbierit, plin de vigoare şi personalitate. Soţia lui a fost sora Paulinei. — Şi cine mai ia parte la petrecere? — O să‑i cunoşti într‑o clipă, când se opreşte muzica. E Lola Valdez, ştii, dansatoarea sud‑americană din noul spectacol de la „Metropole” şi Stephen Carter. Îl cunoşti pe Carter, lucrează în diplomaţie. Foarte secretos. I se spune Stephen cel mut. Tipul de om care spune: „Nu am calitatea de a declara etc., etc.” Iată‑i că vin. Poirot se ridică. Fu prezentat lui Baron Russell, lui Stephen Carter, señorei Lola Valdez, o fiinţă brunetă, lascivă şi Paulinei Weatherby, foarte tânără, foarte blondă, cu ochii mari, frumoşi. Barton Russell spuse: — Cum, acesta‑i marele Hercule Poirot? Îmi face multă plăcere să vă întâlnesc, domnule. Vreţi să staţi jos şi să rămâneţi cu noi? Asta dacă nu… Tony Chapell îl întrerupse. — Are o întâlnire cu un cadavru, cred, sau caută un om de afaceri dispărut, ori marele rubin al Rajahului din Borrioboolagah? — Ah, prietene, crezi că nu sunt niciodată liber? Nu pot şi eu, o dată, să încerc să mă distrez? — Poate ţi‑ai dat întâlnire aici cu Carter. Ultimele ştiri despre situaţia internaţională de la Naţiunile Unite, acum atât de gravă. Planurile furate trebuie găsite, altfel se va declara mâine război! Pauline Weatherby spuse tăios. — De ce trebuie să fii atât de cumplit de idiot, Tony? — Scuze, Pauline. Tony Chapell se afundă în tăcerea lui plină de amărăciune. — Ce severă sunteţi, mademoiselle. — Nu pot să sufăr oamenii care se dau în spectacol tot timpul! — Văd că trebuie să fiu grijuliu. Să discut numai despre treburi serioase. — O, nu, domnule Poirot. N‑am vrut să spun asta. Se întoarse zâmbitoare spre el şi îl întrebă: — Sunteţi, într‑adevăr, un fel de Sherlock Holmes şi faceţi deducţii miraculoase? — Ah, deducţiile nu sunt aşa de uşor de făcut în viaţa adevărată. Dar să fac o încercare? Aşadar, să deduc că irişii galbeni sunt florile dumneavoastră preferate? — Aţi greşit, domnule Poirot. Crinii sau trandafirii. Poirot oftă. — Un eşec. O să încerc mai departe. În seara asta, nu cu mult timp în urmă, aţi telefonat cuiva. Pauline râse şi bătu din palme. — Exact. — Imediat după ce‑aţi sosit aici? — Aţi ghicit din nou. Am telefonat în clipa în care am intrat pe uşă. — Ah, asta nu e chiar aşa. Aţi telefonat înainte de a veni la masa asta? — Da. — În mod hotărât, e foarte rău. — O, nu, cred că a fost foarte inteligent din partea dumneavoastră. Cum de‑aţi ştiut că am telefonat? — Asta, mademoiselle, este secretul marelui detectiv. Şi persoana căreia i‑aţi telefonat poartă un nume care începe cu P, sau poate cu un H? Pauline râse. — Aţi greşit. I‑am telefonat cameristei mele să pună la poştă nişte scrisori extrem de importante pe care n‑am reuşit să le expediez. O cheamă Louise. — Sunt încurcat, foarte încurcat. Muzica începu din nou. — Dansăm, Pauline? întrebă Tony. — Nu vreau să dansez iar atât de curând, Tony. — Ce poate să fie oare mai rău! exclamă Tony cu amărăciune, adresându‑se parcă întregii lumi. Poirot îi şopti sud‑americanei din partea cealaltă a lui: — Señora, nu îndrăznesc să vă invit la dans. Sunt din cale afară de demodat. Lola Valdez răspunse: — Ah, e una prostie ce spuneţi acolo! Sunteţi încă un tânăr. Părul este încă negru! Poirot tresări uşor. — Pauline, în calitate de cumnat şi tutore al tău, rosti Barton Russell pe un ton imperativ, am să te forţez să vii la dans! Asta‑i vals şi e singurul la care mă pricep. — Dar cum nu, Barton, dansăm imediat. — Eşti o fată bună, Pauline, e minunat din partea ta. Plecară împreună. Tony îşi îndepărtă scaunul de masă. Apoi se uită la Stephen Carter. — Eşti un tip vorbăreţ, nu‑i aşa, Carter? remarcă el. Înveseleşti grupul cu conversaţia ta spirituală, ei, ce zici? — Zău, Chapell, zău, nu ştiu ce vrei de la mine. — O, nu ştii, nu ştii? îl imită Tony. — Dragul meu. — Bea, băiete, bea, dacă nu vorbeşti. — Nu, mulţumesc. — Atunci am să beau eu. Stephen Carter ridică din umeri neputincios. — Scuză‑mă, trebuie să vorbesc cu un tip de acolo, pe care‑l cunosc. Un tip cu care am fost la Eton. Stephen Carter se ridică şi se îndreptă spre o masă care se afla câţiva paşi mai departe. Tony spuse încurcat: — Cineva ar trebui să‑i înece pe toţi absolvenţii ăştia de la Eton încă de la naştere. Hercule Poirot continua galanta sa conversaţie cu bruneta frumoasă de lângă el. Îi şopti: — Mă întreb care ar putea fi florile favorite ale domnişoarei? — Ah, acum de ce vrea să ştie señor? Lola era şireată. — Mademoiselle, dacă aş vrea să trimit flori unei doamne, aş fi foarte atent ca acestea să fie cele care îi plac. — Acesta este foarte encantador din partea dumneavoastră, domnule Poirot. Vă spun: ador garoafele mari, roşii sau trandafirii foarte roşii. — Superb, da, superb! Deci, nu vă plac irişii galbeni. — Florile galbene, nu, nu fac un acord cu temperamentul meu. — Ce înţelept… Spuneţi‑mi, mademoiselle, aţi telefonat vreunui prieten în seara asta, de când aţi sosit aici? — Eu? Să telefonez la un prieten? Nu, nu, ce întrebare curioasă! — Ah, dar eu sunt un om foarte curios. — Sunt sigură că sunteţi. Îşi rostogoli ochii negri pe faţa lui. Un om foarte periculos. — Nu, nu, nu periculos, să spunem, un om care poate fi util… la pericol! Înţelegeţi? Lola chicoti. Îşi arătă dinţii ei albi. — Nu, nu, râse ea. Sunteţi periculos. Hercule Poirot oftă. — Văd că nu înţelegeţi. Toată treaba asta este foarte stranie. Tony se deşteptă din mahmureala lui şi spuse dintr‑o dată: — Lola, ce‑ai zice să ne repezim şi să dăm o raită?. Haide. — Vin, da. Dacă domnul Poirot nu e tanto curajos! Tony o luă de umeri şi, în timp ce se îndepărtau, îi aruncă o remarcă lui Poirot. — Bătrâne, poţi să meditezi la următoarea crimă! Poirot zise: — Spui ceva profund. Da, da, ceva profund… Rămase pe gânduri un minut sau două, apoi ridică un deget. Luigi veni prompt, cu faţa lui lată, toată numai zâmbet. — Mon vieux, spuse Poirot, am nevoie de nişte informaţii. — Mereu la ordinele dumneavoastră, monsieur. — Aş dori să ştiu câţi dintre oamenii de la masa aceasta au folosit telefonul până acum? — Vă pot spune, monsieur. Tânăra, cea în alb, a telefonat de îndată ce a ajuns aici. Apoi, s‑a dus să‑şi lase haina şi, în timpul ăsta, cealaltă doamnă a ieşit de la garderobă şi a intrat în cabina telefonică. — Deci, señora a telefonat! Asta a fost înainte de a intra în restaurant? — Da, monsieur. — Altcineva? — Nu, monsieur. — Toate astea, Luigi, îmi dau groaznic de furcă! — Vai, monsieur.

Pisica printre porumbei de Agatha Christie Prolog Trimestrul al treilea I La Şcoala Meadowbank, în prima zi a trimestrului al treilea, soarele de după‑amiază târzie strălucea pe aleea largă, acoperită cu pietriş, care se întindea în faţa clădirii principale. Uşa principală era în mod ospitalier larg des­chisă şi chiar în cadrul ei, încadrându‑se perfect structurii georgiene, stătea domnişoara Vansittart, cu o pieptănătură perfectă şi îmbrăcată cu un costum de damă impecabil. Unii părinţi care nu o cunoşteau prea bine o confun­daseră chiar cu ilustra domnişoară Bulstrode, neştiind că obiceiul domnişoarei Bulstrode era să se retragă într‑un fel de sanctuar în care doar puţini aleşi şi privilegiaţi erau admişi. Într‑o parte, lângă domnişoara Vansittart, acţionând pe un plan puţin diferit, stătea domnişoara Chadwick, o persoană plăcută şi cu experienţă, şi atât de asimilată cu locul, încât ar fi fost imposibil să îţi imaginezi Şcoala Meadowbank fără ea. Fusese acolo dintotdeauna. Domni­şoarele Bulstrode şi Chadwick înfiinţaseră împreună Şcoala Meadowbank. Domnişoara Chadwick purta pince‑nez, era gârbovită şi îmbrăcată fără gust, cu un fel de a vorbi amabil, însă foarte neclar, dar care, întâmplător, era o matematiciană strălucită. Diverse cuvinte şi formule de bun‑venit, rostite binevoi­tor de domnişoara Vansittart, se perindau prin încăperi: „Bună ziua, doamnă Arnold. Ei, Lydia, ţi‑a plăcut croa­ziera grecească? Ce ocazie minunată! Ai făcut nişte foto­grafii frumoase?” „Da, doamnă Garnett, domnişoara Bulstrode a primit scrisoarea cu privire la orele de desen şi totul a fost pus la punct.” „Ce mai faceţi, doamnă Bird?... Poftim? Nu cred că domnişoara Bulstrode va avea timp astăzi să discute chesti­unea. Domnişoara Rowan este pe undeva pe aici dacă vreţi să discutaţi cu ea.” „Pamela, ţi‑am mutat dormitorul în aripa îndepărtată, lângă măr... „ „Da, adevărat, Lady Violet, în această primăvară, vremea a fost îngrozitoare până acum. Ăsta e mezinul? Cum te cheamă? Hector? Ce aeroplan frumos ai, Hector.” „Très heureuse de vous voir, Madame. Ah, je regrette, ce ne serait pas possible, cette après‑midi. Mademoiselle Bulstrode est tellement occupée.” „Bună ziua, profesore. Ai mai dezgropat şi alte lucruri interesante?”   II Într‑o cameră micuţă de la primul etaj, Ann Shapland, secretara domnişoarei Bulstrode, dactilografia cu rapiditate şi eficienţă. Ann era o femeie drăguţă de treizeci şi cinci de ani, cu un păr lins, lipit de cap ca o bonetă de satin negru. Putea fi atrăgătoare atunci când voia, dar viaţa o învăţase că, adeseori, eficienţa şi competenţa aduceau rezultate mai bune şi evitau complicaţiile dureroase. În clipa aceea se concentra să fie tot ceea ce trebuia să reprezinte o secre­tară pentru directoarea unei renumite şcoli de fete. Din când în când, în timp ce introducea o foaie nouă în maşina de scris, se uita pe fereastră şi urmărea cu inte­res sosirile. – Dumnezeule! rosti Ann impresionată. N-am ştiut că mai există atât de mulţi şoferi în Anglia! Apoi zâmbi fără să vrea în vreme ce un Rolls maiestuos se îndepărta şi un Austin micuţ şi cam uzat se apropia. Din Austin îşi făcură apariţia un tată cu o expresie chinuită şi o fiică, mult mai liniştită decât părintele ei. În timp ce tatăl se opri nesigur, domnişoara Vansittart ieşi din clădire şi li se adresă direct. – Domnul maior Hargreaves? Şi tânăra este Alison? Poftiţi înăuntru. Mi‑ar plăcea să vedeţi camera lui Alison. Eu... Ann zâmbi şi începu să bată la maşină din nou. – Draga de Vansittart, dublura preamărită, îşi spuse ea. E în stare să copieze toate obiceiurile lui Bulstrode. De fapt, e perfect stăpână pe rol! Un Cadillac enorm şi aproape incredibil de opulent, vopsit în două nuanţe, cremă de zmeură şi albastru azur, coti (cu dificultate datorită lungimii sale) intrând pe alee şi se opri în spatele anticului Austin al maiorului Alistair Hargreaves. Şoferul sări să deschidă portiera şi un bărbat brunet, cu o barbă imensă şi îmbrăcat cu o djellaba, îşi făcu apariţia, urmat de un model de rochie pariziană şi apoi o fată brunetă şi zveltă. „Fata este probabil chiar Prinţesa Care‑i-o-fi‑numele, se gândi Ann. Nu reuşesc să mi‑o imaginez în uniforma şcolară, dar cred că vom vedea mâine miracolul...” Domnişoarele Vansittart şi Chadwick îşi făcură şi ele apariţia. „Vor fi duşi în faţa Prezenţei”, stabili Ann. Apoi, tot ea se gândi că, oricât de curios ar părea, nimă­nui nu‑i plăcea să glumească pe socoteala domnişoarei Bulstrode. Domnişoara Bulstrode era cineva. „Mai bine deschide ochii, fata mea, îşi zise ea, şi ter­mină scrisorile astea fără nici o greşeală.” Nu că Ann avea obiceiul să facă greşeli. Putea să fie mândră de posturile de secretară avute. Fusese secretara particulară a preşedintelui unei companii petroliere şi deţi­nuse acelaşi post la Sir Mervyn Todhunter, renumit în egală măsură pentru erudiţia sa, pentru irascibilitatea sa şi pentru ilizibilitatea caligrafiei sale. Ann număra printre patronii ei doi miniştri şi un important funcţionar de stat. Dar în ansamblu, munca ei se desfaşurase mereu printre bărbaţi. Se întrebase dacă o să‑i placă să fie, aşa cum îşi spusese ea, băgată până peste cap printre femei. Ei bine, era o adevărată experienţă! Şi în orice împrejurare exista Dennis! Fidelul Dennis care se întorcea din Malaysia, din Birmania sau din alte părţi ale lumii, întotdeauna acelaşi, devotat şi mereu rugând‑o să se căsătorească cu el. Scumpul Dennis! Totuşi, ar fi foarte monoton să fie măritată cu Dennis. Foarte curând, va simţi lipsa companiei bărbaţilor. Toate aceste directoare de şcoală sau profesoare, şi nici un bărbat prin preajmă, în afară de un grădinar de vreo optzeci de ani. Dar Ann avu o supriză. Uitându‑se pe fereastră, zări un bărbat care tundea gardul viu chiar dincolo de alee - în mod clar un grădinar, dar la mare distanţă de optzeci de ani. Tânăr, brunet, arătos. Ann se întrebă ce‑o fi cu el - existase o discuţie privind angajarea unui ajutor ‑ dar bărbatul nu era un ţărănoi. Ei bine, în zilele noastre, oamenii au tot felul de slujbe. Vreun tânăr oarecare care încearcă să strângă bani pentru cine ştie ce scop sau doar să‑şi câştige existenţa. Dar bărbatul acela tăia gardul viu cu deosebită pricepere. Pro­babil că, până la urmă, era un grădinar autentic! – Se pare, îşi zise Ann, se pare că s‑ar putea să fie amuzant... Mai avea de terminat încă o scrisoare, observă ea încân­tată, şi apoi era liberă să se plimbe prin grădină...   III La etaj, domnişoara Johnson, intendenta, era ocupată cu repartizarea camerelor, primirea nou‑venitelor şi întâm­pinarea vechilor eleve. Domnişoara Johnson era încântată că începea un nou trimestru. Nu ştiuse niciodată cu ce să‑şi ocupe vacanţele. Avea două surori căsătorite cu care stătea pe rând, dar în mod firesc, ele erau mai interesate de propriile treburi şi de familiile lor decât de Meadowbank. Domnişoara Johnson, chiar dacă ţinea la surorile ei, în realitate era interesată doar de Meadowbank. Da, era minunat că trimestrul începuse... – Domnişoară Johnson?

Petrecerea de Halloween de Agatha Christie Capitolul 1 Doamna Ariadne Oliver plecase împreună cu Judith Butler, prietena la care locuia, să ajute la pregătirile unei petreceri pentru copii, ce urma să aibă loc chiar în acea seară. O activitate haotică era în plină desfăşurare în acea clipă. Femei energice intrau şi ieşeau mutând scaune, măsuţe, vaze cu flori şi aducând dovleci mari pe care îi plasau în locuri strategic alese. Urma să aibă loc o petrecere de Halloween[1] pentru invitaţi cu vârste cuprinse între zece şi şaptesprezece ani. Desprinzându‑se de grupul principal, doamna Oliver se rezemă de un perete şi ridică un dovleac destul de mare pe care îl examină cu un ochi critic. – Ultima dată când am văzut aşa ceva, zise ea, dându‑şi la o parte părul grizonant de pe fruntea proeminentă, a fost anul trecut în Statele Unite - erau cu sutele. În toată casa. Nu mai văzusem în viaţa mea atât de mulţi dovleci. Dacă stau bine şi mă gândesc, nu am ştiut niciodată care e diferenţa dintre un dovleac şi un bostan. De fapt, care este? – Îmi pare rău, dragă, îi spuse doamna Butler, călcând‑o pe picior. – E vina mea, răspunse doamna Oliver, lipindu‑se mai mult de perete. Vă stau în drum. Oricum, era neobişnuit să vezi atâţia dovleci sau bostani, sau cum le‑o zice. Se găseau peste tot, în magazine şi în casele oamenilor, cu lumânări sau beculeţe înăuntrul lor sau atârnate de ei. Era foarte interesant, deşi ocazia era cu totul alta. Nu erau pentru petrecerea de Halloween, ci pentru Ziua Recunoştinţei. Eu întotdeauna am asociat dovlecii cu Halloweenul şi ăsta e la sfârşitul lui octombrie. Ziua Recunoştinţei este mai târziu, nu‑i aşa? Parcă e prin noiembrie, în a treia săptămână, nu? Aici Halloweenul se sărbătoreşte pe 31 octombrie, parcă. Mai întâi e Halloweenul şi apoi ce urmează? Ziua Tuturor Sufletelor? Dacă locuieşti la Paris, atunci te duci la cimitir şi pui flori la morminte. Nu e nicidecum o sărbătoare tristă, pentru că merg şi copiii şi se distrează. Mai întâi te duci să cumperi flori, o mulţime de flori frumoase, cum numai în piaţa de flori din Paris găseşti. Mai multe femei grăbite se împiedicau, din când în când, de doamna Oliver, dar nu o ascultau. Erau prea ocupate. Majoritatea erau mame, vreo două domnişoare bătrâne pricepute; mai erau şi adolescenţi îndemânatici, băieţi de şaisprezece şi şaptesprezece ani, cocoţaţi pe scări şi pe scaune, ca să agaţe la o înălţime adecvată decoraţiuni, dovleci, bostani şi globuri de sticlă frumos colorate. Fete între unsprezece şi cincisprezece ani stăteau în grupuri şi chicoteau. – Şi după Ziua Tuturor Sufletelor şi cimitire, continuă doamna Oliver, aşezându‑se pe braţul unei canapele, urmează Ziua Tuturor Sfinţilor. Cred că am dreptate. Nu‑i răspunse nimeni. Doamna Drake, o femeie frumoasă, între două vârste, care era gazda, făcu un anunţ: – N-am s‑o numesc petrecere de Halloween, cu toate că asta este. Îi voi spune petrecerea „Unsprezece‑plus”. Din cauza vârstei invitaţilor. Majoritatea pleacă de la Elms pentru a studia în altă parte. – Dar lucrurile nu stau chiar aşa, nu, Rowena? interveni pe un ton dezaprobator domnişoara Whittaker, aşezându‑şi pince‑nez-ul. Ca profesoară la şcoala locală, domnişoara Whittaker avea o înclinaţie spre acurateţe. – Din cauză că am desfiinţat unsprezece‑plus cu ceva timp în urmă. Doamna Oliver se ridică stânjenită de pe canapea. – N-am prea fost de ajutor. Am stat aici turuind despre dovleci şi bostani... „odihnindu‑mi picioarele”, îşi zise în gând cu o urmă de remuşcare, dar fără să se simtă atât de vinovată ca să o spună cu voce tare. Acum cu ce vă pot fi de folos? întrebă şi adăugă: Ce mere frumoase! Cineva adusese în cameră un vas cu mere. Doamnei Oliver îi plăceau foarte mult merele. – Sunt frumoase cele roşii, observă doamna Oliver. – Nu sunt chiar aşa de bune, zise Rowena Drake. Dar arată bine. Sunt pentru jocul acela în care trebuie să le prinzi cu gura dintr‑un vas cu apă. Sunt destul de moi ca oamenii să îşi poată înfige mai bine dinţii în ele. Beatrice, du‑le în bibliotecă, te rog frumos! La jocul acela se varsă o mulţime de apă, dar asta nu contează, căci covorul din bibliotecă e atât de vechi! Îţi mulţumesc, Joyce! Joyce, o fată robustă de treisprezece ani, luă vasul cu mere. Două căzură, se rostogoliră pe jos şi se opriră, de parcă ar fi fost dirijate de bagheta unei vrăjitoare, la picioarele doamnei Oliver. – Vă plac merele, nu‑i aşa? întrebă Joyce. Am citit că vă plac sau probabil că am auzit la televizor. Dumneavoastră sunteţi doamna care scrie povestiri cu crime, nu? – Aşa este, recunoscu doamna Oliver. – Ar fi trebuit să vă dăm să faceţi ceva ce are legătură cu crimele. Să se petreacă o crimă la petrecerea din seara aceasta şi să‑i puneţi pe oameni să o rezolve. – Nu, mulţumesc, spuse doamna Oliver. Nu vreau să mai aud de aşa ceva. – Cum adică nu vreţi să mai auziţi? – Pentru că am făcut asta o dată, şi n‑a ieşit nimic bun, răspunse doamna Oliver. – Dar aţi scris o grămadă de cărţi, ripostă Joyce; faceţi foarte mulţi bani cu ele, nu‑i aşa? – Într‑un fel, admise doamna Oliver, gândurile zburându‑i la impozitul pe venit. – Şi aveţi un detectiv finlandez. Doamna Oliver recunoscu acest lucru.   [1]  Halloweenul este o sărbătoare anuală, celebrată pe 31 octombrie. Are rădăcini în festivalul celtic Samhain, iar în tradiţia creştină, în Ziua Tuturor Sfinţilor, (n.tr.)

Pericol la End House de Agatha Christie                         I. Hotelul Majestic     Nici un oraş de la malul mării din sudul Angliei nu este, după părerea mea, atât de frumos ca St Loo. Pe drept cuvânt a fost numit „Regina staţiunilor” şi a rămas una din cele mai impresionante staţiuni de pe litoral. Coasta Cornwall‑ului este pentru mine tot atât de fascinantă ca cea din sudul Franţei. I-am spus asta şi prietenului meu, Hercule Poirot. – Aşa scria şi în placheta cu meniuri de ieri, din vago­nul restaurant, mon ami. Remarca dumitale nu e originală. – Dar nu eşti de acord? Zâmbea ca pentru sine şi nu‑mi răspunse pe loc la în­trebare. Am repetat‑o. – Mii de scuze, Hastings. Eram cu gândul aiurea. Mă gândeam la partea aceea de lume pe care tocmai ai menţionat‑o. – Sudul Franţei? – Da. Mă gândeam la ultima iarnă petrecută acolo şi la evenimentele care au avut loc. Mi‑am adus aminte. În Blue Train fusese comisă o crimă, iar misterul - unul complicat şi aiuritor - fusese re­zolvat de Poirot cu inegalabila lui agerime. – Cât mi‑aş fi dorit să fiu cu dumneata, am spus cu profund regret. – Şi eu, spuse Poirot. Experienţa dumitale mi‑ar fi fost de mare folos. M-am uitat pieziş la el. O lungă obişnuinţă mă învăţase să n‑am încredere în complimentele lui, dar acum părea complet serios. Şi, în definitiv, de ce nu? Am o lungă experienţă a metodelor pe care le foloseşte. – Ceea ce mi‑a lipsit în mod deosebit a fost inteligenţa dumitale vie, Hastings, a continuat el visător. Omul mai tre­buie să se şi descarce din când în când. Valetul meu, Georges, un om admirabil cu care îmi permit uneori să discut câte o problemă, nu are nici un pic de imaginaţie. Această remarcă mi s‑a părut absolut nerelevantă. – Spune‑mi, Poirot, nu te‑a tentat niciodată să‑ţi reiei activitatea? Viaţa asta pasivă... – Îmi convine de minune, prietene. Să stai la soare... Ce poate fi mai încântător? Să cobori de pe piedestal la zeni­tul carierei... ce gest ar putea fi mai grandios? Despre mine se spune: „Iată‑l pe Hercule Poirot!... Marele... unicul!... N-a mai existat unul ca el, şi nu va exista vreodată!” Eh bien... sunt mulţumit. Nu pretind mai mult. Sunt modest. Personal, n‑aş fi folosit cuvântul modest. Mi se părea că egocentrismul prietenului meu nu slăbise cu trecerea anilor. Poirot se lăsă pe speteaza scaunului răsucindu‑şi mustaţa şi aproape dând pe afară de mulţumire de sine. Stăteam pe una din terasele hotelului Majestic. Este cel mai mare hotel din St Loo şi este construit pe un promon­toriu care domină marea. Grădinile hotelului se întindeau jos, sub noi, presărate din belşug cu palmieri. Marea era de un albastru intens şi încântător, cerul senin, iar soarele strălucea cu toată generozitatea cu care trebuia să strălu­cească un soare de august (lucru care în Anglia nu se întâm­plă prea des). În aer se auzea un zumzet plăcut de albine... Locul şi atmosfera erau ideale. Ajunseserăm doar cu o seară în urmă, iar aceasta era prima dimineaţă din săptămâna pe care ne propusesem s‑o petrecem în St Loo. Dacă starea vremii avea să se menţină, ne aştepta o vacanţă perfectă. Am ridicat ziarul de dimineaţă care îmi căzuse din mână şi mi‑am reluat trecerea în revistă a ştirilor dimineţii. Situaţia politică părea nesatisfăcătoare, clar neinteresantă, existau probleme în China, un articol descria pe larg zvonu­rile despre o escrocherie de proporţii din Londra, dar, pe to­tal, nu exista nici o ştire palpitantă. – Curioasă treabă boala asta a papagalilor, am remar­cat dând foaia. – Foarte curioasă. – Văd că la Leeds au mai fost două decese. – Foarte trist. – Am dat încă o pagină. – Încă nici o veste despre pilotul ăla, Seton, şi zborul lui în jurul lumii. Foarte curajoşi tipii ăştia. Maşina aia amfibie a lui, Albatross, trebuie să fie o mare invenţie. Mare păcat dacă s‑a prăpădit. Totuşi, n‑au renunţat să mai spere. S-ar putea să fi aterizat în una din insulele din Pacific. – Locuitorii insulei Solomon încă mai sunt canibali, nu‑i aşa? întrebă cu candoare Poirot. – Trebuie că e un tip grozav. E genul acela de lucruri care te fac să simţi că, la urma urmei, e bine să fii englez. – E o consolare pentru înfrângerea de la Wimbledon, spuse Poirot. – N-am... n‑am vrut să..., am început. Prietenul meu îmi respinse cu graţie intenţia de scuză. – Eu, rosti el apăsat, eu nu sunt amfibiu ca aparatul bietului căpitan Seton, dar sunt cosmopolit. Iar faţă de englezi am, după cum ştii, o mare admiraţie. Admir, de pildă, me­ticulozitatea cu care citesc ziarele. Atenţia îmi fusese atrasă de ştirile politice. – Se pare că ministrului de interne i se fac zile fripte, am remarcat chicotind. – Sărmanul om! Într‑adevăr, are probleme. Ah, da! Atât de multe încât cere ajutor de la cele mai improbabile surse. M-am uitat lung la el. Zâmbind uşor, Poirot îşi scoase din buzunar corespon­denţa, prinsă corect cu o bandă subţire de cauciuc. Din ea alese o scrisoare pe care mi‑o întinse. – Trebuie că a ajuns în urma noastră, ieri, spuse el. Am citit‑o cu încântare şi emoţie. – Dar, Poirot, este extrem de flatant! am strigat. – Crezi, prietene? – Vorbeşte în termenii cei mai înflăcăraţi despre abili­tatea dumitale. – Şi are dreptate, spuse Poirot, plecându‑şi cu modes­tie privirea. – Te roagă să cercetezi dumneata problema aceasta... apreciază că i‑ai face o favoare personală. – Chiar aşa. Nu e nevoie să‑mi repeţi tot ce scrie, înţelegi, dragul meu Hastings, am citit şi eu scrisoarea. – Ce păcat! am strigat. Asta va pune capăt vacanţei noastre. – Nu, nu, calmez vous... nici nu se pune problema. – Dar ministrul de interne spune că afacerea e ur­gentă. – S-ar putea să aibă dreptate, după cum s‑ar putea şi să n‑aibă. Politicienii ăştia intră uşor în priză. Am constatat personal, în Chambre des Deputes din Paris... – Da, aşa‑i, dar n‑ar trebui să ne pregătim de drum? Expresul de Londra a plecat... el pleacă la douăsprezece. Următorul... – Calmează‑te, Hastings, calmează‑te, te implor! Mereu surescitare, mereu agitaţie. Nu plecăm azi la Lon­dra... nici măcar mâine. – Dar convocarea asta... – Nu mă priveşte pe mine. Eu nu aparţin poliţiei voas­tre, Hastings. Mi se cere să preiau un caz ca detectiv par­ticular. Refuz. – Refuzi? – Absolut. Îi scriu foarte politicos, îmi exprim regretul, scuzele, îi explic că sunt complet dezolat... dar, ce vrei? M-am retras... sunt terminat. – Nu eşti terminat! am exclamat cu căldură. – Acum vorbeşte bunul prieten... câinele credincios. Şi ai şi dreptate. Celulele cenuşii funcţionează încă, ordinea, metoda, sunt la locul lor. Dar când m‑am retras, prietene, m‑am retras! S-a terminat! Eu nu sunt o primadonă care face fiţe. Eu spun cu toată generozitatea: iasă‑i pe tineri să aibă o şansă. S-ar putea să facă ceva lăudabil. Mă îndoiesc, dar s‑ar putea. În tot cazul, vor scoate‑o suficient de bine la capăt cu această problemă, plictisitoare fără doar şi poate, a minis­trului de interne. – Dar, Poirot, complimentul! – Eu sunt mai presus de complimente. Ministrul de in­terne, fiind un om cu judecată, îşi dă seama că dacă ar putea obţine serviciile mele succesul va fi asigurat. Dar, ce vrei? Are ghinion. Hercule Poirot şi‑a rezolvat ultimul caz. M-am uitat la el. În adâncul inimii îi deplângeam încăpăţânarea. Soluţionarea unui astfel de caz ca cel indicat în scrisoare ar fi dat un surplus de strălucire reputaţie sale mondiale. Cu toate acestea, nu puteam să nu admir atitu­dinea lui fermă. Brusc, m‑a fulgerat un gând şi am zâmbit. – Mă întreb dacă nu ţi‑e frică. O declaraţie atât de categorică va ispiti cu siguranţă zeii. – E imposibil ca cineva să clintească decizia lui Her­cule Poirot. – Imposibil, Poirot? – Ai dreptate, mon ami, n‑ar trebui folosit un aseme­nea cuvânt. Eh, ma foi, nu spun că dacă un glonte s‑ar înfige în peretele de. lângă capul meu n‑aş investiga problema! La urma urmei, oameni suntem! Am zâmbit. O pietricică tocmai căzuse pe terasă, în spatele nostru, şi analogia dintre acest fapt şi cele spuse de Poirot îmi stârni imaginaţia. Poirot ridică pietricica şi con­tinuă: – Da... oameni suntem. Eşti câinele adormit - foarte bine, dar câinele adormit poate fi stârnit. Aveţi voi, englezii, un proverb care spune asta. – De fapt, dacă mâine dimineaţă găseşti un stilet în­fipt lângă perna ta, anunţă‑l pe criminalul care l‑a pus acolo să se păzească! Poirot dădu din cap cu un aer absent. Spre surpriza mea, se ridică brusc şi coborî cele câteva trepte care dădeau de pe terasă în grădină. În acelaşi timp îşi făcu apariţia o fată care se grăbea spre noi. N-am apucat decât să înregistrez impresia că era o fată foarte drăguţă când atenţia mi‑a fost atrasă spre Poirot care, neuitându‑se pe unde merge, se împiedicase de o rădăcină şi căzuse ca un bolovan. În momentul acela era chiar în dreptul fetei, astfel că ea şi cu mine l‑am ajutat să se ridice. Normal că atenţia îmi era la prietenul meu, dar, toto­dată, eram conştient de o prezenţă cu părul negru, un chip ştrengăresc şi nişte ochi mari, de un albastru închis. – Mii de scuze, bâlbâi Poirot. Mademoiselle, eşti ex­trem de amabilă. Regret nespus... au!!., mă doare tare pi­ciorul. Nu, nu, nu e nimic grav... mi‑am răsucit glezna, atâta tot. În câteva minute o să‑mi treacă. Dar dacă m‑ai putea ajuta, Hastings... dacă dumneata şi mademoiselle m‑aţi sprijini... Mi‑e ruşine să i‑o cer, deşi a fost atât de drăguţă. Susţinându‑l din ambele părţi, l‑am ajutat să ajungă pe un scaun de pe terasă. Am propus să aduc un doctor, dar prietenul meu a refuzat cu îndârjire. – N-am nimic, ţi‑am spus. O gleznă răsucită, atâta tot. E o durere de moment care va trece repede.

Pasager spre Frankfurt de Agatha Christie Introducere   Scriitorul vorbeşte: Prima întrebare care i se pune, sau care ar dori să i se pună, unui scriitor la un interviu este: “De unde îţi iei ideile?” Eşti foarte tentat să răspunzi: “Întotdeauna merg la Harods” sau, fără să stai pe gânduri, “Încerc la Mark şi Spencer”. Pare să se fi înrădăcinat părerea universală că există o sursă magică de idei pe care scriitorii au învăţat s‑o exploateze. Greu ar mai putea cineva să se întoarcă la perioada elisabetană, când Shakespeare întreba:   Spune‑mi, imaginaţia unde înfloreşte? În inimă, în gând se zămisleşte? Cum s‑a ivit, cum se hrăneşte? Răspunde‑mi, răspunde‑mi.   Tu spui pur şi simplu cu tărie: “În capul meu”. Fireşte că asta nu ajută nimănui. Dacă reporterul îţi este simpatic, te îndupleci şi mergi puţin mai departe. “Dacă o anumită idee ţi se pare interesantă şi consideri că ai putea scoate ceva din ea, o întorci pe toate părţile, o rumegi bine, o dezvolţi, ajungi s‑o stăpâneşti şi, treptat, treptat, începi să‑i dai formă. Apoi, desigur, trebuie să începi s‑o aşterni pe hârtie. Dar nu e chiar atât de amuzant – e o muncă grea. Sau, dacă nu, o laşi de‑o parte la păstrare, ca să te foloseşti de ea peste câţiva ani, probabil. A doua întrebare – sau, mai degrabă, afirmaţie – ar putea fi următoarea: “Presupun că personajele, în majoritatea lor, ţi le iei din realitate, nu?’’ Negi cu indignare o astfel de presupunere absurdă: “Nu, e adevărat! Eu le creez! Sunt ale mele! Trebuie să fie personajele mele… care fac ce vreau eu să facă… sunt ce vreau eu să fie… cărora eu le dau viaţă… care, uneori, au propriile lor idei dar asta numai pentru că eu le‑am făcut să devină reale!” Prin urmare, ideile şi personajele sunt create de scriitor… dar acum intervine a treia necesitate – cadrul. Primele două provin din resurse interne, dar al treilea se află în exterior… trebuie să se afle acolo… aşteptând… existând deja. Cadrul nu‑l inventezi, pentru că există. Este real! Ai fost, probabil, într‑o croazieră pe Nil… îţi aminteşti totul… este exact cadrul pe care îl vrei pentru romanul tău deosebit. Ai luat masa la Chelsea Cafe. Era un scandal… o fată o trăgea zdravăn de păr pe o altă fată. Un început excelent pentru următoarea ta carte. Călătoreşti cu Orient Expres. Ce decor amuzant pentru complotul la care te gândeşti! Te duci la ceai la o prietenă. Cum ajungi, fratele ei închide cartea pe care o citea, o aruncă alături şi spune: “Nu‑i rea, dar de ce naiba nu i‑au cerut lui Evans?” Aşa că hotărăşti pe loc că una din cărţile tale trebuie să aibă titlul: De ce nu i‑au cerut lui Evans? Încă nu ştii cine va fi Evans. Nu contează. Evans va veni la timpul potrivit… bine că ai titlul. Deci, într‑un fel nu tu îţi inventezi cadrul. El se află în afara ta, peste tot în jur, în realitate… tu trebuie doar să întinzi mâna şi să‑l alegi. Un tren, un spital, un hotel din Londra, o plajă din Caraibe, un sat, o petrecere, un pension de fete. Dar un lucru e necesar – el trebuie să fie acolo, să existe. Oameni reali, locuri reale. Un loc anume, fixat în timp şi spaţiu. Dar cum să obţii informaţii complete despre un loc pe care nu l‑ai văzut cu ochii tăi, şi despre care n‑ai auzit cu urechile tale? Răspunsul este teribil de simplu. Aceste informaţii îţi sunt oferite zilnic de presă, îţi sunt servite de‑a gata în ziarul de dimineaţă, sub titlul generic de ştiri. Ia‑le de pe prima pagină. Ce se mai întâmplă azi prin lume? Ce spune lumea, ce face, ce gândeşte? Ai în faţă o oglindă a Angliei anilor 1970. În fiecare zi, timp de o lună, citeşte prima pagina, ia‑ţi notiţe, selectează ştirile şi clasifică‑le. În fiecare zi are loc o crimă. O fată este strangulată. O femeie în vârstă este atacată şi jefuită de micile ei economii. Bărbaţi sau tineri atacă sau sunt atacaţi. Clădiri şi cabine telefonice sparte şi distruse. Trafic de stupefiante. Jafuri şi violuri. Copii dispăruţi şi cadavre de copii ucişi în apropiere de casele lor. Poate să fie asta Anglia? Aşa să fie Anglia în realitate? Nu, ar putea spune cineva… nu încă, dar ar putea fi! Teama trezeşte la realitate – teama de ceea ce se poate întâmpla. Nu atât datorită întâmplărilor reale, cât datorită posibilelor cauze din spatele lor. Unele ştiute, altele neştiute dar simţite. Şi nu numai în Anglia. Pe celelalte pagini sunt paragrafe mai mici care oferă ştiri din Europa, din Asia, din America – ştiri din întreaga lume. Deturnările avioane. Răpiri. Violenţă. Răzmeriţe Ură. Anarhie – totul din ce în ce mai puternic. Totul pare să conducă la proslăvirea distrugerii, la plăcerea cruzimii. Ce înseamnă toate astea? Din nou revine din trecut, din epoca elisabetană, ecoul unei fraze care vorbeşte despre viaţă. “… este un basm Povestit de un tâmpit, plin de răsunet şi furie, Nesemnificând nimic.” Şi totuşi fiecare ştie, din propria‑i experienţă, câtă bunătate există în lumea asta a noastră; binele făcut, bunătatea inimii, actele caritabile, amabilitatea vecinului faţă de vecin, actele de întrajutorare făcute de băieţi şi fete. Atunci pentru ce această atmosferă fantastică a ştirilor cotidiene, a lucrurilor care se petrec… care sunt fapte reale? Pentru a scrie un roman în acest an de graţie 1970 trebuie să cazi la înţelegere cu mediul în care trăieşti. Dacă mediul este fantastic, atunci povestea ta trebuie să‑şi accepte cadrul. De asemenea, ea trebuie să fie o fantezie… o extravaganţă. Naraţiunea trebuie să includă întâmplările fantastice din viaţa de zi cu zi. Poate cineva să conceapă o cauză fantastică? O campanie secretă pentru putere? O dorinţă maniacă de distrugere poate crea o lume nouă? Poate face cineva un pas înainte şi să ofere izbăvirea prin nişte mijloace fantastice, care sună imposibil? Nimic nu este imposibil; ştiinţa ne‑a învăţat asta. Această poveste este în esenţă o fantezie. Nu pretinde să fie nimic mai mult. Dar majoritatea întâmplărilor care se petrec în ea se petrec, sau promit să se petreacă, în lumea de azi. Nu este o poveste imposibilă – e doar una fantastică. teatru radiofonic............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie  

Papusa Croitoresei de Agatha Christie Păpuşa stătea în fotoliul mare de catifea. Nu era prea multă lumină în cameră; cerul Londrei era întunecat, în atmosfera cenuşiu-verzuie, scoarţele, draperiile şi preşurile de culoarea sălciei, toate se armonizau unele cu altele. Şi păpuşa se integra. Stătea lungită, inertă, lăfăindu-se în hainele ei de catifea verde, cu pălărie de catifea şi chipul pictat. Era păpuşa favorită care împodobea saloanele femeilor bogate, păpuşa ce se răsfăţa lângă telefon sau printre pernele de pe divan. Şedea tolănită acolo, mereu lipsită de viaţă şi, totuşi, ciudat de însufleţită. Arăta ca un produs decadent al secolului XX.           Sybil Fox, intrând grăbită cu nişte tipare şi o schiţă, privi păpuşa cu un uşor sentiment de surpriză şi uimire. Se întreba, dar ce se întreba nu ajungea şi să exprime. În schimb, se gândi în sinea ei: „Ce s-o fi întâmplat cu tiparul de catifea albastră? Unde l-am pus? Sunt sigură că l-am avut acum o clipă”. Ieşi pe palier şi strigă spre camera de lucru:           — Elspeth, Elspeth, e la tine tiparul albastru? Doamna Fellows-Brown trebuie să sosească într-o clipă!           Intră din nou şi aprinse lumina. Se uită iar la păpuşă. „Unde naiba, ah, uite-l”. Ridică tiparul de unde-l scăpase de fapt. Afară se auzi obişnuitul scârţâit al liftului care se oprea în dreptul palierului şi, de îndată, doamna Fellows-Brown, însoţită de pechinezul ei, intră pufăind în cameră asemenea sâcâitorului tren local care opreşte într-o gară de pe parcurs.           — Are să toarne cu găleata, spuse ea, pur şi simplu, să toarne!           Îşi aruncă mănuşile şi o blană. Apăru şi Alicia Coombe. Nu mai venea oricând în ultimul timp, numai când soseau oaspeţi deosebiţi şi doamna Fellows-Brown era o astfel de clientă.           Elspeth, supraveghetoarea atelierului, aduse rochia şi Sybil i-o trase pe cap doamnei Fellows-Brown.           — Poftiţi, zise ea, cred că vine bine. Da, e într-adevăr, reuşită.           Doamna Fellows-Brown se întoarse într-o parte şi se uită în oglindă.           — Trebuie să-ţi spun că rochiţele tale îmi micşorează fundul.           — Sunteţi mult mai subţire decât acum trei luni, o asigură Sybil.           — Nici vorbă, zise doamna Fellows-Brown, deşi recunosc că arăt aşa. E ceva în felul cum croieşti care îmi micşorează fundul. Arăt de parcă nici nu l-aş avea – vreau să spun doar unul cum îl au majoritatea. Oftă şi-şi mângâie cu grijă partea ce o necăjea a anatomiei sale. Întotdeauna mi-am făcut probleme, zise ea. Sigur, ani de zile, l-am putut ascunde, ştiţi, ridicându-mi în faţă bustul. Da, dar acum, nu mai pot face aşa pentru că am şi burtă şi fund. Vedeţi, nu-ţi poţi ascunde ambele părţi, nu-i aşa?           Alicia Coombe zise:           — Ar trebui să le vedeţi pe unele dintre clientele mele!           Doamna Fellows-Brown se învârtea încolo şi încoace.           — Să ai burtă e mai rău decât să ai fund, zicea ea. Se vede mai bine. Sau poate ţi se pare, pentru că, atunci când stai de vorbă cu oamenii eşti cu faţa la ei şi, în momentul acela, ei nu-ţi pot vedea fundul, dar îţi observă burta. În orice caz, am hotărât să-mi strâng burta şi să las fundul în pace. Îşi răsuci gâtul şi mai tare şi apoi se repezi deodată: o, păpuşa aia a voastră! Mă face să mă treacă toţi fiorii. De când o aveţi?           Sybil se uită nesigură către Alicia Coombe, care arăta uimită şi oarecum tristă.           — Nu ştiu exact… De câtva timp, cred… Niciodată nu ţin minte. E îngrozitor acum… Pur şi simplu, nu ţin minte. Sybil, de când o avem?           Sybil spuse scurt:           — Nu ştiu!           — Ei bine, repetă doamna Fellows-Brown, mă face să mă înfior. Ciudat! Se uită, ştiţi, ca şi cum ne-ar studia pe toate şi ar râde între mânecile alea de catifea. Aş scăpa de ea dacă aş fi în locul vostru. Se scutură cuprinsă de teamă, după care reveni la detaliile de croitorie. Să-şi scurteze sau nu mânecile cu vreun inci? Dar lungimea? Când toate aceste probleme importante au fost soluţionate în mod satisfăcător, doamna Fellows-Brown îşi îmbrăcă hainele cu care venise şi se pregăti să plece. Cum trecea pe lângă păpuşă, îşi întoarse capul.           — Nu, zise ea, nu-mi place păpuşa asta. Arată parcă ar fi dintre ai casei. Nu e sănătos.           — Ce-o fi vrut să spună? Întrebă Sybil, după ce doamna Fellows-Brown coborî treptele. Înainte ca Alicia Coombe să aibă răgazul de a răspunde, doamna Fellows-Brown se întoarse, băgându-şi capul pe uşă.           — Doamne Sfinte, am uitat cu totul de Fou Ling. Unde eşti iubiţelule? Dar n-aş fi crezut vreodată!           Rămase cu gura căscată, ca şi celelalte două femei. Pechinezul stătea lângă fotoliul de catifea verde, cu ochii aţintiţi la păpuşa fără viaţă, tolănită pe el. Nu era nici o expresie, nici de plăcere, nici de furie, pe mutrişoara lui, numai ochi. El doar o privea.           — Haide, dragul mamei, îl chemă doamna Fellows-Brown.           Dragul mamei nu-i acorda nici o atenţie.           — Se face pe zi ce trece mai neascultător, remarcă doamna Fellows-Brown, cu aerul uneia care cunoaşte gradele de comparaţie ale acestei calităţi. Haide, Fou Ling, cuţu-cuţu, fustângiule!           Fou Ling îşi întoarse puţin capul spre stăpâna sa, după care, cu dispreţ, îşi reluă contemplarea păpuşii.           — Ea l-a impresionat cu siguranţă, opină doamna Fellows-Brown. Nu cred că a observat-o până acum. Nici eu. Era aici ultima dată când am venit?           Celelalte două femei se uitau una la alta. Acum Sybil era încruntată şi Alicia Coombe răspunse, ridicând din sprâncene:           — Vă spun că nu mai am ţinere de minte de la o vreme. De când e la noi, Sybil?           — De unde o aveţi? Întrebă doamna Fellows-Brown. Aţi cumpărat-o?           — O, nu! Alicia Coombe păru oarecum şocată de idee. O, nu. Cred… Cred că mi-a dăruit-o cineva. Clătină din cap. E înnebunitor, exclamă ea. Absolut înnebunitor, când totul îţi iese din minte exact în momentul în care s-a întâmplat.           — Hai, nu te prosti, Fou Ling, se răţoi doamna Fellows-Brown. Haide, am să te iau în braţe.           — Şi-l ridică. Fou Ling lătră protestând viguros. Părăsiră camera, Fou Ling cu capul întors peste umărul său pufos, privind încă cu intensă atenţie păpuşa din fotoliu…           — Păpuşa aia de-acoio, zise doamna Groves, pe cinstite, mă înfioară, chiar aşa!           Doamna Groves era femeia de servici. Tocmai spălase duşumeaua pe mijloc, înspre uşă. Acum se ridicase şi ştergea încet praful în jurul camerei.           — Nostimă treabă, spuse doamna Groves, niciodată nu i-am luat seama cu adevărat până ieri. Şi deodată mă izbi brusc, cum s-ar zice.           — Nu-ţi place? O întrebă Sybil.           — Vă spun, doamnă Fox, mă face să mă înfior, se plânse servitoarea. Nu e firească, dacă mă înţelegeţi ce vreau să spun. Picioarele alea lungi care-i atârnă, felul în care şade acolo şi privirea şireată. Ceva nu este sănătos, asta-i părerea mea!           — Niciodată n-ai spus aşa ceva despre ea, remarcă Sybil.           — Vă repet, n-am observat-o niciodată… Până azi-dimineaţă. Sigur că ştiu că e aici de câtva timp dar… Se opri şi o expresie de uimire se întipări pe faţa sa. E ca un lucru pe care-1 visezi noaptea!           Îşi strânse mai multe lucruri de făcut curăţenie, părăsi camera de probă şi traversă palierul spre încăperea din partea cealaltă.           Sybil se uită la păpuşa relaxată. O expresie de uimire crescândă i se putea citi pe faţă. Alicia Coombe intră şi Sybil se întoarse brusc.           — Domnişoară Coombe, de când ai creatura asta?           — Ce, păpuşa? Draga mea, ştii că nu-mi reamintesc lucrurile. Ieri – e aşa o prostie!           — Plecasem la conferinţa aceea şi abia mersesem jumătate de drum pe stradă când, deodată, mi-am dat seama că nu aveam idee unde mă duceam. M-am gândit şi tot m-am gândit. În cele din urmă, mi-ara zis că trebuie să fie Fortnums. Ştiam că era ceva pe care vroiam să-l iau de la Fortnums. Ei bine, n-o să-ţi vină să crezi, abia după ce m-am întors acasă şi mi-am băut ceaiul, mi-am reamintit de conferinţă. Desigur, am auzit de multe ori că oamenii devin senili cu cât înaintează în vârstă, dar mie mi se întâmplă mult prea repede. Acum am uitat unde mi-am pus geanta, ca şi ochelarii. Unde am pus ochelarii ăia? Îi aveam acum o clipă… Citeam ceva în „The Times”.           — Ochelarii sunt aici, pe şemineu, spuse Sybil,întinzându-i. De unde ai păpuşa? Cine ţi-a dat-o? teatru radiofonic...........https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie