Agatha Christie

Era ora 11 într-o zi de mai la Londra. Domnul Cowan se uita pe fereastră; în spatele său se întindea, în toată splendoarea sa, salonul unui apartament din hotelul Ritz. Apartamentul respectiv fusese rezervat pentru doamna Paula Nazorkoff, faimoasa cântăreaţă de operă, care tocmai sosise în metropolă. Domnul Cowan, care era impresarul doamnei, aştepta să poarte o discuţie cu aceasta, întoarse capul deodată, când uşa se deschise, dar era numai domnişoara Read, secretara doamnei Nazorkoff, o fată palidă, harnică din fire.             — O, iată-te, draga mea, zise domnul Cowan. Doamna nu s-a trezit încă?             Domnişoara dădu din cap că nu.             — Mi-a spus să vin în jur de zece, îi explică domnul Cowan. Aştept de o oră.             Nu manifesta nici supărare, nici surpriză. Domnul Cowan era prea bine obişnuit cu capriciile temperamentului artistic. Era un bărbat înalt, proaspăt bărbierit, cu o constituţie prea plină şi haine cu totul impecabile. Avea părul negru, strălucitor şi dentiţia de un alb de invidiat. Când vorbea, rostea neclar, oarecum legat pe „ses” din „se spune”, ceea ce nu părea a fi o bâlbâială, dar nici prea departe nu era. În clipa aceea, o uşă din partea cealaltă a camerei se deschise şi o cameristă franţuzoaică îngrijită intră grăbită.             — Doamna s-a trezit? Întrebă Cowan înviorat. Spune-i noutăţile, Elise.             Imediat, aceasta îşi ridică braţele spre cer.             — Madame e ca şaptesprezece draci în dimineaţa asta, nimic nu-i place! Frumoşii trandafiri galbeni pe care monsieur i-a trimis aseară spune că sunt foarte buni pentru New York, dar că este imbècile să-i fie trimişi la Londra. Aici, zice ea, trandafirii roşii sunt singurele lucruri posibile şi pe dată deschide uşa şi aruncă trandafirii galbeni pe coridor, pe un monsieur, très comme il faut, un domn ofiţer. Cred că el e, pe bună dreptate, indignat!             Cowan ridică din sprâncene, dar nu manifestă alte semne de emoţie. Apoi, scoase din buzunar un carneţel şi notă cu creionul cuvintele „trandafiri roşii”.             Elise ieşi în grabă pe cealaltă uşă şi Cowan se întoarse din nou la fereastră. Vera Read se aşeză la birou, începu să deschidă plicuri şi să sorteze scrisori. Zece. Minute se scurseră în tăcere, după care uşa dormitorului se trânti de perete şi Paula Nazorkoff intră, înfierbântată. Ca efect imediat, camera păru mai mică; Vera Read deveni şi mai spălăcită, iar Cowan se retrase – o simplă siluetă în fundal.             — Ah, ha! Copii, spuse primadona, nu-i aşa că sunt punctuală?             Era o femeie înaltă şi, pentru o cântăreaţă, nu prea grasă. Braţele şi picioarele rămăseseră subţiri şi gâtul era o „coloană” frumoasă. Părul, care îi era răsucit într-o coadă mare peste ceafă, era negru, cu reflexe roşietice. Dacă datora cel puţin o parte din culoarea sa „Herniei”, rezultatul era cât se poate de reuşit. Nu era tânără, în jur de 4o de ani, cu trăsăturile feţei încă frumoase, deşi pielea dădea semne de oboseală şi se încreţea în jurul ochilor negri. Râdea ca un copil, avea un stomac de struţ, temperamental unei fiare şi faima celei mai mari soprane dramatice a epocii. Se întoarse direct către Cowan.             — Ai făcut cum ţi-am spus? Ai scos pianul acela groaznic englezesc şi l-ai aruncat în Tamisa?             — Ţi-am adus altul şi-i făcu semn spre cel ce se afla într-un colţ.             Nazorkoff se repezi la el şi-i ridică de pe clape capacul.             — Un „Erard”, ăsta-i mai bun. Să vedem!             Frumoasa voce de soprană răsună într-un arpegiu, apoi intona gama de două ori, în sus şi în jos, apoi ridică încet tonalitatea până la o acută, o ţinu, crescu tot mai mult în intensitate, după care scăzu până când se topi în neant.             — Ah! Exclamă Paula Nazorkoff cu o satisfacţie nedisjmulată. Ce voce frumoasă am! Chiar şi la Londra am o voce frumoasă.             — Aşa este, o aprobă Cowan, felicitând-o din toată inima. Şi poţi fi sigură că Londra o să-ţi cadă la picioare precum New Yorkul.             — Chiar crezi? Întrebă cântăreaţa.             Pe buze i se ivi un uşor zâmbet şi era clar că, pentru ea, întrebarea era de uzură.             — Absolut sigur! Spuse Cowan.             Paula Nazorkoff închise pianul şi se îndreptă spre masă cu mersul acela uşor nesigur care se dovedea de mare efect pe scenă.             — Bine, bine, zise ea, să trecem la afaceri. Ai toate contractele la tine, prietene?             Cowan scoase nişte hârtii dintr-o mapă pe care o lăsase pe un scaun.             — Nimic nu s-a schimbat prea mult, observă el, o să cânţi de cinci ori la „Covent Garden”, de trei ori în „Tosca” şi de două ori în „Aida”.             — Aida”! Ptiu! Făcu primadona, o să fie o plictiseală de nedescris. „Tosca” e cu totul altceva.             — Ah, da! O aprobă Cowan. „Tosca” e slăbiciunea ta. Paula Nazorkoff se îndreptă.             — Sunt cea mai mare Toscă din lume, declară ea -simplu.             — Aşa e! Întări Cowan. Nimeni nu se poate compara cu tine.             — Roscari va cânta în rolul lui Scarpia, cred? Cowan confirmă.             — Şi Emile Lippi.             — Ce? Ţipă Nazorkoff. Lippi – broscuţa aia hidoasă care orăcăie – oac, oac, oac. Nu cânt cu el. Îl muşc! Îl zgârâi pe faţă!             — Ei acum, lasă, încercă el s-o liniştească.             — Îţi spun că ăla nu cântă, e o corcitură de câine care latră.             — Bine, vom vedea, vom vedea…             Eră prea înţelept să-i contrazică vreodată pe cântăreţii plini de temperament.             — În rolul lui Cavaradossi? Întrebă Nazorkoff.             — Tenorul american, Hensdale. Ea aprobă din cap.             — E un băieţaş drăguţ, cântă frumuşel.             — Şi Barrère urmează să-l interpreteze o dată,cred.             — El e un artist, declară doamna generoasă. Dar sa-l laşi pe broscoiul ăla de Lippi în Scarpia! Ptiu… Nu cânt cu el!             — Lasă totul în seama mea, insistă Cowan cudarul blândeţii.             Tuşi şi apucă un nou set de hârtii.             — Duc tratative pentru un concert special la „Albert Hall”.             Nazorkoff se strâmbă.             — Ştiu, ştiu, dar toţi procedează aşa, interveni Cowan.             — Voi fi splendidă, va fi plin până în tavan şi voi lua o grămadă de bani. Bravo!             Din nou Cowan răsfoi hârtiile.             — Iată o propunere cu totul diferită, zise el, de la lady Rustonbury. Doreşte să te duci la ea să cânţi.             — Rustonbury?             Primadona se încruntă în efortul de a-şi aminti ceva.             — Am citit despre numele acesta recent, foarte de curând. E un oraş… Sau un sat, nu-i aşa?             — E adevărat, un locuşor drăguţ din Hertfordshire. În ceea ce priveşte domeniul lordului Rustonbury, Castelul Rustonbury e un adevărat lăcaş vechi feudal modernizat, cu fantome şi tablouri de familie, scări secrete şi un teatru improvizat particular. Doamna ne propune să înscenăm o operă întreagă, preferabil „Butterfly”.             — Butterfly”? Cowan dădu din cap.             — Şi sunt pregătiţi să plătească. Va trebui să dăm gata „Covent Garden”, bineînţeles, dar chiar şi după aceea, vom sta bine din punct de vedere financiar. Probabil, membrii familiei regale vor fi prezenţi. Ceea ce va reprezenta o reclamă formidabilă.             Doamna îşi ridică bărbia sa încă frumoasă.             — Am nevoie de reclamă? Întrebă ea mândră.             — Nu prea găseşti ceva de calitate, îi răspunse Cowan, netulburat.             — Rustonbury, murmură cântăreaţa, unde am văzut… Sări deodată şi, alergând spre mijlocul mesei, începu să întoarcă paginile unui ziar ilustrat care se afla acolo. Se lăsă linişte când mâna sa se opri asupra uneia dintre pagini, apoi lăsă periodicul să cadă pe duşumea şi se întoarse încet la locul său. Cu schimbările sale bruşte de temperament, acum părea o cu totul altă persoană. Se purta liniştit, aproape rezervat.             — Fă toate aranjamentele pentru Rustonbury. Mi-ar place să cânt acolo, dar cu o condiţie – opera trebuie să fie „Tosca”.             Cowan se uită nesigur.             — Asta va fi cam dificil, pentru un spectacol particular, ştii, scenografia şi toate celelalte.             — Tosca” sau nimic.             Cowan o privi cu atenţie. Ceea ce văzu păru să-l convingă, dădu scurt din cap şi se ridică.             — Am să văd ce pot face, spuse el calm.             Se ridică şi Nazorkoff. Părea mai preocupată, decât îi stătea în obişnuinţă, să-şi explice hotărârea.             — E cel mai mare rol al meu, Cowan. Cânt în rolul acesta cum n-a făcut-o niciodată vreo altă femeie.             — E un rol frumos, o aprobă Cowan. Jeritza a avut mare suces în el, anul trecut.             — Jeritzâ? Strigă ea, înroşindu-se toată. Şi se porni să-i împărtăşească în detaliu opinia sa despre Jeritza.             Cowan, care era obişnuit să asculte părerile cântăreţilor despre colegii lor, aşteptă, fără să-i acorde atenţie, până când tirada se isprăvi şi atunci spuse cu încăpăţânare:             — Oricum, cântă aria „Vissi D'Arte” culcată pe burtă.             — Şi de ce nu? Întrebă Nazorkoff. Ce o poate împiedica? Am s-o cânt şi eu pe spate, dând din picioare!             Cowan clătină din cap, cât se poate de serios.             — Nu cred că merge pe jos, o informă el. Totuşi, aşa ceva impresionează, ştii!             — Nimeni nu poate cânta „Vissi D'Arte” ca mine, declară sigură de sine Nazorkoff. O cânt ca o voce într-o mănăstire, aşa cum m-au învăţat bunele călugăriţe s-o cânt cu mulţi ani în urmă. Cu vocea unui băiat din cor sau a unui înger, fără sentimente, fără pasiune.             — Ştiu, spuse Cowan mişcatte-am auzit, eşti minunată.             — Asta-i arta, spuse primadona, să plăteşti preţul, să suferi, să înduri şi, în cele din urmă, nu numai să ştii totul, dar să ai şi puterea să te întorci exact la început şi să-ţi recapeţi frumuseţea pierdută a inimii de copil.             Cowan o cercetă curios. Ea se uita undeva departe, cu o privire ciudată, lipsită de viaţă şi ceva din ochii aceia goliţi de vreo trăire îl înfiora. Buzele abia i se deschiseră ca să lase o şoaptă să treacă numai pentru ea însăşi. El o prinse din zbor:             — În sfârşit, murmură ea, în sfârşit, după toţi anii ăştia lungi.             II             Lady Rustonbury avea atât ambiţie cât şi simţ artistic; şi le ţinea pe amândouă în frâu cu deplin succes. Norocul său era că soţului nu-i păsa nici de ambiţie, nici de artă şi prin urmare n-o incomoda în nici un fel. Contele Rustonbury era un bărbat voinic, lat în umeri pe care-l interesau numai caii şi nimic altceva. Îşi admira soţia, se mândrea cu ea şi se bucura că marea sa avere îi dădea posibilitatea să-şi satisfacă toate dorinţele. Teatrul lor particular fusese construit cu mai puţin de o sută de ani în urmă de bunicul său. Devenise principala jucărie a soţiei sale – organizase deja o dramă de Ibsen acolo şi o piesă ultramodernă, numai divorţuri şi droguri, precum şi o fantezie poetică cu o scenografie cubistă. Spectacolul următor cu „Tosca” stârnise un larg interes. Lady Rustonbury invitase la castel o mulţime de oaspeţi foarte distinşi exact în acest scop şi toată crema londoneză se îndrepta cu maşina într-acolo ca să fie de faţă.             Doamna Nazorkoff şi însoţitorii săi sosiseră chiar înainte de prânz. Tânărul tenor american, Hensdale, urma să cânte în rolul lui Cavaradossi şi Roscari, vestitul bariton italian, în cel al lui Scarpia. Cheltuielile pentru punerea în scenă fuseseră enorme, dar nimănui nu-i păsa. Paula Nazorkoff era cât se poate de bine dispusă: încântătoare, amabilă, persoana cea mai minunată şi binevoitoare. Cowan era plăcut surprins şi se ruga ca starea asta de spirit să n-o părăsească.             După prânz, artiştii s-au dus la teatru, s-au familiarizat cu aranjamentul scenic şi cu diferitele intrări. Orchestra cânta sub bagheta maestrului Samuel Ridge, unul dintre cei mai prestigioşi dirijori britanici. Totul părea să meargă ça pe strune şi, destul de ciudat, tocmai faptul acesta îl îngrijora pe domnul Cowan. Se simţea mai în largul lui într-o atmosferă agitată; această acalmie neobişnuită îl tulbura.             „Totul se desfăşoară prea al naibii de liniştit” murmură în sinea sa domnul Cowan. „Doamna e ca o pisică ţinută numai cu smântână. E prea frumos ca să dureze; ceva o să se întâmple”.             Probabil ca rezultat al îndelungatului său contact cu lumea operei, domnul Cowan îşi dezvoltase un al şaselea simţ şi, sigur, previziunile sale erau justificate. Era chiar înainte de orâ şapte seara când camerista franţuzoaică, Elise, veni disperată alergând spre el.             — Ah, domnule Cowan, veniţi repede, vă implor, veniţi repede!             — Ce s-a întâmplat? Întrebă Cowan îngrijorat. Doamna s-a răzgândit în legătură cu ceva, vrea modificări, da, asta e?             — Nu, nu, nu madame, e vorba de signor Roscari. E bolnav; e pe moarte!             — Pe moarte? Ei, cum se poate aşa ceva?             Cowan se grăbi după ea spre dormitorul italianului cel bolnav. Omuleţul zăcea în pat, zvarcolipdu-se tot într-o serie de contorsiuni care ar fi părut caraghioase dacă ar fi fost mai puţin grave. Paula Nazorkoff se aplecase asupra lui; îl întâmpină îngrijorată pe Cowan.             — Bine c-ai venit. Bietul nostru Roscari suferă îngrozitor. Fără îndoială a mâncat ceva.             — Mor, gemea omuleţul. Mă doare… Groaznic. Aoleu! Se zvârcoli din nou, încleştându-şi mâinile pe stomac şi răsucindu-se pe pat…             — Trebuie să trimitem după un doctor, propuse Cowan.             Paula îl opri în momentul în care se îndrepta spre uşă.             — Doctorul trebuie să vină; el va face tot ce va putea pentru bietul suferind, tot ce se poate aranja, dar Roscari nu mai este în stare deloc să cânte în seara aceasta.             — N-am să mai cânt niciodată, mor, gemu italianul.             — Nu, nu, nu o să mori, spuse Paula. Este doar o indigestie, dar cu toate astea, îţi va fi imposibil să cânţi.             — Am fost otrăvit.             — Da, fără îndoială, e ptomaină, zise Paula. Elise, stai cu el până vine doctorul.             Cântăreaţa îl trase pe Cowan afară din cameră.             — Ce ne facem? Întrebă ea.             Cowan dădu din cap neputincios. Ora era aşa de avansată încât era imposibil să fie adus cineva din Londra ca să-l înlocuiască pe Roscari. Lady Rustonbury, care fusese anunţată despre îmbolnăvirea oaspetelui ei, venea în grabă pe coridor spre ei. Principala sa preocupare, ca şi cea a Paulei Nazorkoff, era succesul „Toscăi”.             — Dacă s-ar găsi cineva prin apropiere, se plânse primadona.             — Ah! Lady Rustonbury strigă deodată. Da, desigur! Bréon.             — Bréon?             — Da, Edouard Bréon, ştiţi, celebrul bariton francez. Locuieşte în apropiere. A fost o fotografie de-a casei sale în publicaţia „Country Homes” de săptămâna aceasta. Chiar el este omul.             — A picat ca din cer, strigă Nazorkoff. Bréon în rolul lui Scarpia, mi-l amintesc bine, a fost unul dintre cele mai mari roluri ale sale. Dar el s-a retras, nu-i aşa?             — Am să-l aduc, spuse lady Rustonbury. Lăsaţi pe mine.             Ca o femeie hotărâtă ce era, ordonă să i se scoată imediat „Hispano Suiza”. Zece minute mai târziu, casa de la ţară a domnului Edouard Bréon fu invadată de o contesă agitată. Lady Rustonbury, de vreme ce se hotărâse, se dovedi o femeie foarte decisă şi, fără îndoială,domnul Bréon îşi dădu seama că nu-i rămânea decât să se supună. De asemenea, trebuie să menţionăm că el avea o slăbiciune pentru contese. Ca om de o origine foarte umilă, ajunsese pe culmile profesiunii sale şi tratase de la egal la egal cu duci, prinţi şi acest lucru i-a satisfăcut întotdeauna orgoliul. Totuşi, de când se retrăsese în acest loc al vechii lumi engleze, trăia un sentiment de nemulţumire. Ducea lipsa vieţii pline de admiratori şi aplauze, iar provincia britanică nu fusese atât de receptivă să-l recunoască ca pe o valoare, după cum îşi închipuise c-ar fi trebuit să se întâmple. Aşa că a fost extrem de flatat şi încântat de cererea contesei Rustonbury.             — Ara să mă străduiesc cât mai mult, răspunse el, zâmbind. După cum ştiţi, nu am mai cântat de mult în public. Nu-mi iau mei elevi, doar unul, doi, ca să le fac o mare favoare. Dar dacă signor Roscari este, din nefericire, indisponibil…             — A fost o lovitură teribilă, îl asigură lady Rustonbury.             — Nu e un cântăreţ mare, zise Bréon.             Îi demonstra pe îndelete de ce. Se pare că nu mai apăruse vreun bariton de valoare de când se retrăsese Edouard Bréon.             — Doamna Nazorkoff interpretează rolul Toscăi, îl informă lady Rustonbury. O cunoaşteţi, îmi închipui!             — N-am cunoscut-o niciodată, spuse Bréon. Am ascultat-o cântând o dată, la New York. O mare artistă care are simţul dramei.             Lady Rustonbury s-a simţit uşurată; niciodată nu ştia la ce să te aştepţi de la cântăreţii aceştia; manifestau atâtea gelozii şi antipatii ciudate.             Reveni în holul castelului după vreo douăzeci de minute făcând triumfătoare semn cu mâna.             — L-am adus, strigă, râzând. Dragul meu domn Bréon a fost extrem de amabil. N-am să uiţ niciodată gestul său.             Toată lumea se înghesui în jurul francezului, semnele de încântare şi apreciere stimulându-l. Edouard Bréon, deşi se apropia de 60 de ani, era încă un bărbat frumos, înalt, brunet, cu o personalitate atrăgătoare.             — Ia să văd, zise lady Rustonbury. Unde este doamna? A, iat-o!             Paula Nazorkoff nu luase parte la primirea generoasă făcută francezului. Ea rămăsese nemişcată într-un mare scaun de stejar, în umbra şemineului. Bineînţeles că nu se făcuse focul deoarece seara era caldă şi cântăreaţa folosea un evantai de forma unei imense frunze de palmier. Era atât de rece şi distantă că gazdei sale îi fu teamă că se simţea jignită.             — Domnul Bréon. Îl conduse la cântăreaţă. Spuneaţi că încă nu aţi întâlnit-o pe doamna Nazorkoff.             Cu o ultimă adiere, Paula Nazorkoff lăsă evantaiul jos şi-i întinse mâna francezului. El i-o luă şi se înclină, iar primadonei îi scăpă un uşor oftat.             — Madame, spuse Bréon, n-am cântat niciodată împreună. Asta-i pedeapsa vârstei mele! Dar destinul e bun cu mine*şi mi-a venit în ajutor.             Paula râse încetişor.             — Sunteţi prea bun, domnule Bréon. Când eram doar o biată tânără cântăreaţă, am stat la picioarele dumneavoastră. În „Rigoletto”, câtă artă, ce perfecţiune! Nimeni nu vă putea întrece!             — Ehei! Exclamă Bréon, simulând un suspin. Epoca mea a trecut. Scarpia, Rigoletto, Figaro, de câte ori nu i-am cântat şi acum… Gata!             — Ba nu, în seara asta.             — E adevărat, madame… Am uitat. În seara asta.             — Ai cântat cu multe în „Tosca”, spuse arogantă Nazorkoff, dar niciodată cu mine!             Francezul se înclină.             — Va fi o onoare, rosti el încet. E un rol mare, madame.             — E nevoie nu numai de o cântăreaţă, ci şi de o actriţă, sublinie lady Rustonbury.             — Foarte adevărat, îi întări spusele Bréon. Îmi amintesc de vremea când eram tânăr, în Italia, m-am dus la un mic teatru mai puţin cunoscut din Milano. Biletul m-a costat doar câteva lire, dar am auzit nişte glasuri ca la „Metropolitan Opera House” din New York. Şi doar o fată oarecare cânta în „Tosca”; cu un glas ca de înger. N-am să-i uit niciodată vocea din aria „Vissi D'Arte”, claritatea, puritatea ei. Dar îi lipsea forţa dramatică.             Nazorkoff dădu din cap.             — Asta vine mai târziu, zise ea liniştită.             — Aşa e. Pe tânăra aceea – Bianca Capelli se numea – am ajutat-o personal în carieră. Datorită mie a avut şansa de a primi mari angajamente, dar a fost o proastă, din păcate, o proastă.             Ridică din umeri a regret.             — Cum adică a fost proastă?             Întrebase fiica de 24 de ani a contesei Rustonbury, Blanche Amery, o fată subţire cu ochi mari, albaştri. Francezul se întoarse imediat spre ea, politicos.             — Vai, mademoiselle, s-a încurcat cu un tip de speţă proastă, un ticălos, membru al Camorrei. El a dat de bucluc cu poliţia şi a fost condamnat la moarte; ea a venit la mine să mă implore să încerc să-i salvez iubitul.             Blanche Amery îl privea cu intensitate.             — Şi l-aţi salvat? Întrebă ea ţinându-şi răsuflarea.             — Eu, mademoiselle, ce puteam eu face? Străin în ţara aceea?             — Poate aveaţi influenţă? Interveni Nazorkoff cu vocea ei plină, vibrândă.             — Dacă aveam, mă îndoiesc că mi-aş fi exercitat-o. Bărbatul acela nu merita. Dar am făcut ce-am putut pentru fată.             Zâmbi uşor şi acel zâmbet o izbi deodată pe fată ca purtând pecetea a ceva deosebit de dezagreabil. Simţi, în acel moment, că spusele lui nu-i exprimau gândurile.             — Aţi făcut ce-aţi putut, zise Nazorkoff. Foarte frumos din partea dumneavoastră şi ea v-a fost recunoscătoare, nu?             Francezul ridică din umeri.             — Omul a fost executat şi fata a intrat într-o mănăstire. Eh, voila! Lumea a pierdut o cântăreaţă.             Nazorkoff râse cu poftă.             — Noi, ruşii, suntem mai nestatornici, zise ea fără să-i pese.             S-a întâmplat ca Blanche Amery să-l privească pe Cowan tocmai când vorbea cântăreaţa şi a observat privirea de uimire a acestuia ca şi buzele sale care se deschiseră şi apoi se închiseră la loc în semn de ascultare la o privire cu subînţeles din partea Paulei.             Majordomul apăru în prag.             — Cina, anunţă lady Rustonbury, ridicându-se. Dragilor, îmi pare aşa de rău pentru voi. Trebuie să fie groaznic să flămânzeşti întotdeauna înainte de a cânta. Dar, va urma un supeu foarte bun după aceea.             — Îl vom aştepta cu nerăbdare, zise Paula Nazorkoff. Râse încet. După aceea!             III             În teatru, primul act din „Tosca” tocmai se terminase. Auditoriul începu să freamăte, fiecare vorbind cu vecinii. Membrii casei regale, încântători şi amabili, stăteau în trei fotolii de catifea din primul rând. Toţi şopteau şi murii în iau unii către alţii: părerea generală era că în primul act, Nazorkoff nu prea se ridicase la marea ei reputaţie. Majoritatea celor prezenţi nu-şi dădeau seama că în acest act cântăreaţa îşi arătase arta, făcând economie de voce şi menajându-se. Crease din Tosca un personaj uşuratic, frivol, care se juca cu dragostea, cocheta cu gelozia, acaparator. Bréon, deşi nu se mai afla la apogeul gloriei, îl interpretă totuşi în mod magnific pe cinicul Scarpia. Exista nici o urmă din afemeiatul fără scrupule în con-ţia sa despre rol. Făcu din Scarpia un personaj frumos, aproape binevoitor, având doar o urmă de subtilă răutate care se desluşea în aparenţa exterioară. În ultima parte, cu orga şi procesiunea, când Scarpia stă pierdut în gânduri, meditând asupra planului său de a şi-o păstra pe Tosca, Bréon dăduse dovadă de toată arta sa minunată. Acum, cortina se ridica pentru al doilea act, scena din casa lui Scarpia.             De data aceasta, când Tosca intră, arta Nazorkoffei străluci brusc. Era o femeie terorizată de moarte care-şi juca rolul cu siguranţa unei mari actriţe. Felul ei graţios de a-l saluta pe Scarpia, nonşalanţa, răspunsurile sale zâmbitoare! În această scenă, Paula Nazorkoff juca cu ochii ei; se mişca cu un calm mormântal, cu o faţă zâmbitoare, impasibilă. Numai ochii săi, care îi aruncau priviri scrutătoare lui Scarpia, îi trădau adevăratele sale sentimente. Şi, astfel, opera continuă, cu scena torturei, disperarea Toscăi şi răvăşeala ei completă când se aruncă la picioarele lui Scarpia, implorându-l, în van, să aibă milă. Bătrânul lord Leconmere, un connaisseur al muzicii, se mişcă impresionat şi un ambasador străin de lângă el murmură:             — În seara asta, Nazorkoff se întrece pe sine însăşi. Nu există o altă femeie pe scenă care să-şi exprime sentimentele ca ea.             Leconmere îl aprobă.             Şi-acum Scarpia îi spune preţul şi Tosca îngrozită, fugi de la el spre fereastră. Apoi se aude bătaia tobelor de afară şi Tosca se aruncă fără vlagă pe sofa. Scarpia aplecându-se asupra ei, îi povesteşte cum oamenii săi ridică spânzurătoarea – şi apoi linişte şi din nou sunetul îndepărtat al tobelor. Nazorkoff zăcea încremenită pe sofa, cu capul atârnându-i în jos, acoperit de păr aproape atingând duşumeaua. Apoi, într-un contrast uimitor cu patima şi tensiunea din ultimele douăzeci de minute, vocea ei răsună înaltă şi clară, aşa cum îi spusese lui Cowan, vocea unui băiat din cor sau a unui înger.             „Vissi d'arte, vissi d'amore, no feci mai maie ad anima viva. Con mana furtiva cuante miseri conobbi, aiuta-i”.

Capitolul I   Povestirea lui Mark Easterbrook   1.   Aparatul Espresso din spatele umărului meu sâsâi ca un şarpe furios. Zgomotul avea ceva sinistru, ca să nu spun drăcesc. Probabil, am reflectat, majoritatea zgo­motelor noastre contemporane au această caracteristică. Scrâşnetul furios şi intimidant al avioanelor cu reacţie ce brăzdează ca nişte fulgere cerul; uruitul înfundat şi ame­ninţător al metroului care se apropie prin tunel; transportul greu rutier care îţi zgâlţâie până şi temelia casei... Chiar şi minorele zgomote casnice ale prezentului, oricât de benefică poate fi acţiunea lor, tot au ceva alarmant. Maşinile de spălat vase, frigiderele, oalele de presiune, plângăreţele aspiratoare, toate par să spună: "Ai grijă! Sunt un geniu în slujba ta, dar dacă mă scapi de sub control..." O lume periculoasă – asta era, o lume periculoasă. Am agitat ceaşca fumegândă plasată în faţa mea. Mi­rosea frumos. — Mai doriţi şi altceva? — Un sandviş gustos cu şuncă şi banană. Mi se părea o alăturare ciudată. Bananele le asociam cu copilăria... sau, ocazional, flambé cu zahăr şi rom. În min­tea mea şunca era ferm corelată cu ouăle. Totuşi, când eşti în Chelsea, mănânci ca în Chelsea. Am acceptat un "sandviş gustos cu şuncă şi banană". Deşi trăiam în Chelsea – mai bine spus, aveam acolo de trei luni un apartament mobilat – în toate celelalte privinţe eram străin de locurile acelea. Scriam o carte despre anumite aspecte ale arhitecturii mongole, dar pentru asta aş fi putut locui tot atât de bine în Hampstead sau Bloomsbury sau Streatham – pentru mine ar fi fost acelaşi lucru. Cu excepţia uneltelor meseriei mele, eram neatent la tot ce mă înconjura, iar împrejurimile îmi erau total indiferente. Exis­tam într-o lume a mea, proprie. Totuşi, în această seară anume, suferisem una dintre acele bruşte şi totale schimbări de sentimente pe care le cu­nosc toţi scriitorii. Arhitectura mongolă, împăraţii mongoli, modul de viaţă mongol şi toate problemele fascinante izvorâte din el îşi pierdură brusc interesul. Ce mai contau? De ce vroiam să scriu despre ele? Am frunzărit înapoi câteva pagini, recitind ceea ce scrisesem. Totul îmi părea egal de anost – prost scris şi deosebit de lipsit de interes.. Indiferent cine spusese "Istoria e o vorbărie goală" (Henry Ford?) avusese dreptate. Am împins cu dezgust manuscrisul, m-am ridicat şi m-am uitat la ceas. Era aproape unsprezece noaptea. Am încercat să-mi aduc aminte dacă mâncasem... După senzaţiile mele interne se părea că nu. Prânzul, da, la Athenaeum. Asta a fost de mult. M-am dus şi m-am uitat în frigider. Mai era o rămăşiţă de limbă uscată. M-am uitat la ea fără nici o plăcere. Aşa se face că am luat-o agale pe King’s Road, şi, la un moment dat, am intrat într-un Espresso Caffe Bar cu numele de Luigi scris de-a curmezişul ferestrei cu litere roşii de neon, iar acum contemplam un sandviş cu şuncă şi banană, în timp ce reflectam la sinistrele implicaţii ale zgomotelor prezentului şi la efectele lor perturbatoare. Toate, mă gândeam eu, aveau ceva în comun cu primele mele amintiri despre pantomimă. Davy Jones tocmai ieşit din dulăpiorul lui în nori de fum! Uşi şi ferestre capcană care lăsau să transpire infernala putere a răului, provocând şi sfidând o Zână Bună Diamant, sau un nume în genul ăsta, care în schimb flutura o baghetă cu aspect impropriu şi re­cita cu optimism şi cu o voce plată platitudini privitoare la triumful final al binelui, prefaţând astfel inevitabilul "cântec al momentului" care nu avea niciodată vreo legătură cu tema respectivei pantomime. M-a fulgerat brusc gândul că, probabil, întotdeauna era necesar ca răul să fie mai impresionant decât binele. El trebuia să ţină spectacolul! El trebuia să sperie şi să pro­voace! Era instabilitatea atacând stabilitatea. Iar în final, stabilitatea va învinge întotdeauna, gândeam eu. Stabili­tatea poate supravieţui banalităţii, Zânei Bune Diamant, glasului plat, cupletului rimat, chiar şi irelevantei declaraţii răsunătoare "Există un drum bătut de vânturi care şer­puieşte pe deal în jos, spre orăşelul vechi de când lumea pe care-l iubesc". Oricât de sărace arme ar părea toate acestea, totuşi aceste arme aveau să triumfe în final. Pantomima avea să se termine aşa cum se termina întotdeauna. Scările, şi distribuţia, coborând în ordinea importanţei, cu Zâna Bună Diamant practicând creştineasca virtute a umilinţei şi necăutând să fie prima (sau, în cazul de faţă, ultima) ci încadrându-se undeva pe la mijlocul procesiunii, umăr lângă umăr cu fostul ei opozant, acum ieşit din pielea ame­ninţătorului Rege Demon şi rămânând doar un bărbat îm­brăcat în pantaloni colanţi roşii. Aparatul Espresso sâsâi iar în urechea mea. Am făcut semn după încă o ceaşcă şi m-am uitat în jur. Una din su­rorile mele întotdeauna mă acuza că nu sunt un bun obser­vator, că nu remarc nimic din ceea ce se petrece sub nasul meu. "Trăieşti în propria-ţi lume", mă dojenea ea. Acum, cu un sentiment de bunăvoinţă conştientă, am luat notă de ce se petrecea în jur. Era aproape imposibil să nu citeşti zilnic în ziare despre cafe-barurile şi patronii lor din Chelsea; acum aveam şansa să-mi fac o părere personală despre viaţa contemporană. În cafenea era destul de întuneric, aşa că nu puteam să văd foarte clar. Clientela era alcătuită în majoritate din tineri. Am presupus vag că era ceea ce se chema generaţia beat. Fetele arătau, aşa cum mi se părea că arătau întot­deauna fetele din ziua de azi, murdare. De asemenea, păreau mult prea călduros îmbrăcate. Observasem asta cu câteva săptămâni în urmă când ieşisem să iau cina cu nişte prieteni. Fata care stătuse atunci lângă mine să fii avut vreo douăzeci de ani. În restaurant era foarte cald, dar ea purta un pulover galben de lână, o fustă neagră şi şosete negre de lână, iar transpiraţia i se prelingea de pe faţă direct în mâncare. Mi­rosea a lână îmbibată de transpiraţie şi, de asemenea, puternic, a păr nespălat. Conform spuselor prietenilor mei, era considerată foarte atrăgătoare. Nu şi de mine! Singura mea reacţie era o dorinţă nebună s-o arunc într-o cadă cu apă fierbinte, să-i dau o bucată de săpun şi s-o silesc să-i dea bătaie! Ceea ce demonstra, presupun, cât de în urmă eram cu vremurile. Probabil asta mi se trăgea de la faptul că trăisem atât de mult în străinătate. Îmi aminteam cu plăcere de femeile indiene cu părul lor negru minunat încolăcit, şi sari-urile în culori pure şi strălucitoare căzând în jurul lor în falduri graţioase, şi legănare ritmică a trupurilor lor în timp ce mergeau... Am fost smuls din aceste gânduri plăcute de o bruscă accentuare a zgomotului. Două tinere de la masa alăturată începuseră să se certe. Cei doi tineri care erau cu ele încer­cau să aplaneze lucrurile, dar fără succes. Brusc, începură să ţipe una la alta. Una din fete o plesni peste faţă pe cealaltă, a doua o smulse de pe scaun pe prima. Se băteau ca zarzavagioaicele, insultându-se cu ţipete isterice. Una era o roşcată ciufulită, cealaltă o blondă cu părul lins. În afară de termenii insultători, nu-mi dădeam seama de ce se certau. De la celelalte mese izbucniră strigăte şi întărâtări. — Bravo, fetiţo! Zvânt-o, Lou! Proprietarul din spatele barului, un tip cu înfăţişare de italian focos pe care îl mirosisem a fi Luigi, interveni cu un glas în cel mai pur accent londonez cockney. — Hai, gata... terminaţi... potoliţi-vă! O să aduceţi într-o clipă toată strada aici. O să-i aduceţi pe copoi. Încetaţi, vă spun! Dar blonda lăţoasă îşi înfipse mâna în părul roşcatei şi o trăgea cu sălbăticie în timp ce ţipa: — Nu eşti decât o târfă care fură bărbaţi! — Târfă eşti tu! Luigi şi cei doi însoţitori stânjeniţi reuşiră să le despartă. În pumnul blondei era un smoc mare de păr roşcat. Îl ţinu sus ca pe un trofeu, apoi îl aruncă pe podea. Uşa dinspre stradă se deschise larg şi Autoritatea, îm­brăcată în albastru, apăru în prag şi rosti majestos obişnuitele cuvinte: — Ce se petrece aici? Toţi cei prezenţi făcură pe loc front comun în faţa inamicului. — Ne distram şi noi un pic, spuse unul din tineri. — Asta-i tot, spuse Luigi. O mică distracţie între prieteni. Cu vârful pantofului trimise smocul de păr drept sub una din mesele din apropiere. Părţile beligerante îşi zâm­beau una celeilalte cu o prefăcută prietenie. Poliţistul se uită bănuitor la toţi din jur. — Noi tocmai plecam, spuse blonda, toată numai miere. Vino, Doug. Printr-o coincidenţă, alţi câţiva tocmai plecau. Autori­tatea îi urmări cu asprime plecând. Ochii lui spuneau că de data asta trece cu vederea, dar că e cu ochii pe ei. Se retrase agale. Însoţitorul roşcatei achită consumaţia. — Te simţi bine? o întrebă Luigi pe fata care îşi aranja o eşarfă pe cap. Ţi-a cam făcut-o Lou, smulgându-ţi părul din rădăcină în halul ăsta. — Nu m-a durut, spuse cu nonşalanţă fata, zâmbindu-i. Îmi pare rău pentru tămbălău, Luigi. Perechea ieşi. Acum, barul era practic pustiu. M-am cotrobăit prin buzunare după mărunţiş. — E o tipă pe cinste! spuse Luigi cu admiraţie, privind spre uşa care se închidea. Luă o mătură şi împinse după tejghea smo­cul de păr roşcat. — Trebuie să fi fost groaznic de dureros, am spus. — Eu aş fi răcnit din toţi plămânii dacă ar fi fost al meu, recunoscu Luigi. Dar Tommy e o tipă pe cinste. — O cunoşti bine? — Oh, în majoritatea serilor e aici. Tuckerton, aşa o cheamă, Thomasina Tuckerton. Dar pe aici i se spune Tommy Tucker. E putred de bogată. Bătrânul ei i-a lăsat o avere, iar ea ce face? Vine în Chelsea, trăieşte într-o cameră prăpădită la jumătatea drumului către Wandsworth Bridge, şi se înhăitează cu o gaşcă ce face acelaşi lucru. Omoară-mă şi tot nu pricep – jumătate din banda asta are bani. Şi-ar putea cumpăra cele mai grozave lucruri, ar putea sta la Ritz dacă ar vrea. Dar se pare că ei se dau în vânt după modul ăsta de viaţă pe care şi l-au ales. Da, treaba asta mă depăşeşte. — Dumneata n-ai alege-o? — Eu am minte! Dar aşa cum stă treaba, eu mă aleg cu banii. M-am ridicat să plec şi am întrebat care a fost motivul scandalului. — Tommy a pus mâna pe iubitul celeilalte. Un individ pentru care nu merită să te baţi, credeţi-mă! — Se părea că cealaltă era de părere că merită, am remarcat. — Oh, Lou este foarte romantică, spuse tolerant Luigi. Nu asta era concepţia mea despre romantism, dar nu i-am spus-o.   2.   Trebuie să fi trecut cam o săptămână, când privirea mi-a fost reţinută de un nume de la rubrica Decese din The Times.   TUCKERTON. Pe 2 octombrie a decedat la sanatoriul Fallowfield, Amberley, Thomasina Ann, douăzeci de ani, unica fiică a defunctului Thomas Tuckerton, din Carrington Park, Amberley, Surrey. Funeralii private. Fără flori.   Gata cu florile pentru sărmana Tommy Tucker; şi s-a terminat cu "senzaţiile" vieţii din Chelsea. Am simţit brusc un sentiment efemer de compasiune pentru toate Tommy Tucker din ziua de azi. În definitiv, mi-am reamintit eu, de unde ştiam că punctul meu de vedere era cel corect? Cine eram eu ca să decretez că era o viaţă irosită? Poate că viaţa mea liniştită de cărturar, îngropată în cărţi, ruptă de lume, era cea irosită. Viaţă la mâna a doua. Să fim cinstiţi, cu ce mă alegeam eu de la viaţă? Ce senzaţii îi smulgeam? O idee foarte neobişnuită! Adevărul era, fireşte, că nu vroiam senzaţii. Dar şi în privinţa asta, oare n-ar fi trebuit să vreau? Un gând neobişnuit şi nu prea bine venit. Mi-am alungat-o din minte pe Tommy Tucker şi m-am întors la corespondenţa mea. Singurul lucru interesant era o scrisoare de la verişoara mea Rhoda Despard, care îmi cerea să-i fac un serviciu. Cum nu aveam nici un chef de lucru în dimineaţa asta, m-am agăţat de scrisoare pentru a-mi oferi o scuză grozavă. Am ieşit în King’s Road, am oprit un taxi şi am pornit spre locuinţa unei prietene, doamna Ariadne Oliver. Doamna Ariadne Oliver era o renumită scriitoare de romane poliţiste. Servitoarea ei, Milly, era un balaur eficient care îşi apăra stăpâna de atacurile lumii exterioare. Am înălţat din sprâncene, într-o întrebare nerostită. Milly dădu cu putere din cap. — Mai bine aţi urca direct, domnule Mark, mi-a spus ea. E cu capsa pusă în dimineaţa asta. Poate o ajutaţi să iasă din starea asta. Am urcat două rânduri de trepte, am bătut uşor într-o uşă şi am intrat fără să mai aştept să fiu invitat. Camera de lucru a doamnei Oliver era o încăpere mare, cu pereţii acoperiţi cu un tapet cu păsări exotice care cuibăreau în lăstărişuri tropicale. Cât despre doamna Oliver personal, aceasta, într-o stare vecină cu nebunia, se învârtea de colo-colo prin cameră, vorbind singură. Îmi aruncă o scurtă privire lipsită de interes şi continuă să bată podeaua. Privi­rea ei, lipsită de concentrare, mătura pereţii, zbura pe fereastră, şi, din când în când, dispărea sub pleoapele închise în ceea ce părea un spasm agonic. — Dar de ce, luă la întrebări doamna Oliver universul, de ce nu spune pe loc idiotul că a văzut cacadu-ul? De ce n-ar spune? Nu putea să nu-l vadă! Dar dacă ar spune-o, asta ar dărâma totul. Trebuie să existe o cale... trebuie să existe... Mârâi, îşi trecu degetele prin părul scurt şi cărunt şi trase frenetic de el. Apoi, uitându-se la mine cu privirea brusc concentrată, spuse: "Bună, Mark. Am să înnebunesc", şi îşi reluă jalea. — Şi apoi e Monica. Cu cât încerc s-o fac mai drăguţă, cu atât devine mai enervantă... Aşa o fată tâmpită!... Şi mai e şi încântată de sine! Monica... Monica? Cred că numele nu-i bun. Nancy? Ar fi mai bine? Joan? Întotdeauna toate sunt Joan. Şi Anne. Susan? Am avut o Susan. Lucia? Lucia? Cred că-mi pot imagina o Lucia. Roşcată. Pulover decoltat... Co­lanţi negri?... Ciorapi negri, oricum. Această sclipire fugară de înveselire fu eclipsată de amintirea problemei cu cacadu-ul, şi doamna Oliver îşi reluă zbuciumul nefericit, luând inconştient diferite lucruri de pe mese şi punându-le în cu totul alt loc. Îşi îndesă cu o oare­care grijă tocul de ochelari într-o cutie lăcuită ce conţinea deja un evantai chinezesc, apoi oftă adânc şi spuse: — Mă bucur că ai venit dumneata. — Eşti foarte amabilă. — Putea să fi fost oricine. Vreo femeie insipidă care să mă vrea la deschiderea unui bazar, sau bărbatul cu poliţa de asigurare a lui Milly, pe care Milly refuză categoric să şi-o facă... sau instalatorul (dar asta ar fi fost un noroc prea mare, nu-i aşa?). Sau putea să fie cineva care vroia să-mi ia un interviu, punându-mi toate întrebările alea stânjenitoare care de fiecare dată sunt aceleaşi. Ce v-a făcut să vă apucaţi de scris? Câte cărţi aţi scris? Câţi bani aţi scos? Etc., etc. Ni­ciodată nu ştiu răspunsul la nici una din ele, şi asta mă face să arăt complet tâmpită. Nu că ceva din toate astea ar conta, pentru că sunt convinsă că am să înnebunesc din cauza afacerii ăsteia cu cacadu-ul. — Ceva ce nu se leagă? am întrebat compătimitor. Poate ar fi mai bine să plec. — Nu, să nu pleci. În tot cazul, dumneata eşti o dis­tracţie. Am acceptat acest compliment îndoielnic. — Vrei o ţigară? mă întrebă doamna Oliver cu o vagă ospitalitate. Sunt unele pe undeva pe aici. Uită-te în capacul maşinii de scris. — Mulţumesc, am ţigări. Serveşte-te. Oh, nu, dum­neata nu fumezi. — Nici nu beau. Aş dori să fi băut. Ca detectivii ăia americani care au mereu la îndemână sticle cu rachiu. Asta pare să le rezolve toate problemele. Să ştii. Pe când eu... Ştii, Mark, eu chiar nu pot să pricep cum scapă cineva basma cu­rată după ce a săvârşit o crimă în viaţa reală. Mie mi se pare că din momentul în care ai făcut o crimă, toată treaba este absolut evidentă. — Prostii. Ai făcut o grămadă. — Cel puţin cincizeci şi cinci. Partea cu crima este foarte uşoară şi simplă. Muşamalizarea este lucrul dificil. Adică, de ce trebuie să fie altcineva şi nu tu? Tu sari în ochi de la o poştă. — Nu în povestea terminată. — Ah, dar cât mă costă asta! spuse amărâtă doamna Oliver. Orice ai spune, nu e firesc ca cinci sau şase oameni să se afle la locul faptei când B este omorât, şi toţi să aibă un motiv să-l omoare pe B... afară doar dacă B este un individ absolut insuportabil, iar în cazul ăsta pe nimeni nu-l deran­jează că a fost omorât şi nu-i pasă câtuşi de puţin cine a făcut-o. — Înţeleg problema dumitale, am spus. Dar dacă i-ai făcut faţă de cincizeci şi cinci de ori, vei reuşi s-o rezolvi şi de data asta. — Asta-mi tot repet şi eu, dar de fiecare dată nu pot să cred, şi aşa intru în agonie. Se apucă din nou de păr şi trase cu violenţă. — Termină! am strigat. Ai să-l scoţi din rădăcini. — Prostii. Părul e rezistent. Deşi, când am avut pojar la paisprezece ani şi am făcut temperatură, mi-a căzut tot părul din faţă. Cât se poate de penibil. Şi a trebuit să treacă şase luni bune ca să-mi crească la loc ca lumea. Cumplit pen­tru o fată... un lucru foarte deranjant. Mă gândeam ieri la asta când eram în vizită la Mary Delafontaine în sanatoriul ăla. Îi cădea părul exact cum îmi căzuse şi mie. Spunea că o să-şi cumpere o meşă când s-o face mai bine. La şaizeci de ani nu-ţi mai creşte la loc, cred. — În una din nopţile trecute am văzut o fată smulgându-i alteia părul din rădăcină, am spus. Eram conştient de uşoara notă de mândrie din glasul meu, ca unul care văzuse viaţa. — Prin ce locuri extraordinare ai fost? mă întrebă doamna Oliver. — Asta a fost într-un cafe-bar din Chelsea. — Oh, Chelsea! Acolo se întâmplă totul, cred. Comunişti atei şi macaronari şi fandosiţi conservatori şi generaţia beat. Nu prea scriu despre ei pentru că mi-e teamă să nu folosesc greşit termenii. Cred că e mai sigur să rămâi la ceea ce cunoşti. — Ca de pildă? — Oameni în croaziere, şi în hoteluri, şi ce se petrece în spitale şi în sinodurile parohiilor... şi la licitaţii... şi festi­valuri de muzică, şi fete în magazine, şi comisii şi femei de zi cu zi, şi tineri şi tinere care cutreieră lumea în interesul ştiinţei, şi vânzători... Se opri să-şi tragă sufletul. — Cu astea e de înţeles că poţi s-o scoţi la capăt, am spus. — În tot cazul, ai putea să mă scoţi la o cafea în Chel­sea... doar ca să-mi îmbogăţesc experienţa, spuse visătoare doamna Oliver. — Oricând doreşti. Diseară? — Nu diseară. Sunt prea ocupată cu scrisul sau, mai degrabă, cu îngrijorarea că nu pot scrie. Într-adevăr, ăsta-i cel mai obositor lucru la scris, deşi totul e obositor, în afara unicului moment când consideri că ţi-a venit o ideea for­midabilă şi abia aştepţi să începi. Spune-mi, Mark, crezi că e posibil să omori pe cineva prin control de la distanţă? — Ce înţelegi prin control de la distanţă? Să apeşi pe un buton şi să trimiţi o rază radioactivă ucigătoare? — Nu, nu science fiction. Mă gândeam... Se opri în­doită. Mă refer la magia neagră. — Figuri de ceară cu bolduri în ele? — Oh, figurile de ceară sunt depăşite, spuse cu dispreţ doamna Oliver. Dar lucruri ciudate chiar se întâmplă, să ştii, în Africa sau în Indiile de Vest. Lumea aşa spune. Povesteşte cum băştinaşii se înconvoaie pur şi simplu şi mor. Voodoo... sau ju-ju... Oricum, ştii ce vreau să spun. I-am spus că în ziua de azi multe lucruri de genul ăsta sunt atribuite puterii sugestiei. Victimei i se inoculează ideea că moartea i-a fost decretată de către vraci, iar sub­conştientul face restul. Doamna Oliver pufni cu dispreţ. — Dacă cineva mi-ar sugera că am fost osândită să mă întind şi să mor, mi-ar face o deosebită plăcere să-i zădărni­cesc aşteptările! Am râs. — Ai în sânge o doză zdravănă de scepticism occidental. Nici o predispoziţie. — Deci crezi că se poate întâmpla? — Nu cunosc prea multe despre tema asta ca să mă pot pronunţa. Cum ţi-a venit în minte? Noua dumitale capodo­peră urmează să se numească "Crimă prin sugestie"? — Nu, nici vorbă. Vechea otravă pentru şobolani şi ar­senicul sunt destul de bune pentru mine. Sau vajnicul in­strument contondent. Fără arme de foc, dacă e posibil. Ar­mele de foc sunt atât de înşelătoare! Dar n-ai venit aici ca să vorbim despre cărţile mele. — Sincer, nu... Realitatea e că verişoara mea Rhoda Despard organizează o sărbătoare bisericească şi... — Nici vorbă! Ştii ce s-a întâmplat ultima dată? Am aranjat un joc "Găsiţi o crimă" şi primul lucru care s-a găsit a fost un cadavru adevărat. N-am să uit niciodată asta! — Nu e vorba de aşa ceva. Tot ce vei avea de făcut este să stai într-un cort şi să dai autografe pe propriile dumitale cărţi, contra cinci şilingi bucata. — Bineee, spuse cu îndoială doamna Oliver. Asta ar putea fi în regulă. Nu va trebui să deschid sărbătoarea? Sau să spun lucruri prosteşti? Sau să trebuiască să port pălărie? Am asigurat-o că nimic din toate astea nu i se va cere. — Şi nu va dura decât o oră sau două, i-am promis. După aceea va fi un meci de cricket... nu, cred că în perioada asta a anului nu. O serbare pentru copii, poate. Sau un concurs de costume... Doamna Oliver mă întrerupse cu un strigăt sălbatic. — Asta e! O minge de cricket! Fireşte! El o vede de la fereastră... Înălţându-se în aer... şi asta îl distrage... şi aşa nu mai pomeneşte de cacadu! Ce bine ai făcut că ai venit, Mark! Ai fost minunat! — Nu prea văd... — Poarte că nu, dar eu da. Totul e destul de complicat şi nu vreau să-mi pierd timpul explicându-ţi. Oricât de multă plăcere îmi face să te văd, tot ce vreau acum este să pleci. Imediat. — Bine-nţeles. În privinţa sărbătorii... — Mă mai gândesc. Acum nu mă necăji. Unde naiba mi-am pus ochelarii? Doamne, cum mai dispar lucrurile!  

CAP. I — Scumpul meu domn Poirot ! spuse o voce dulce şi prefăcută, o voce cu intonaţii studiate, lipsită de impulsivi­tate şi spontaneitate. Hercule Poirot se întoarse şi salută, strângînd politicos tnîna interlocutorului său. In privirea detectivului belgian, apăru o expresie neobiş­nuită. S-ar fi spus că întîlnirea aceasta neaşteptată, deştepta în el o emoţie de o rară calitate. — Scumpul meu doma Shaitana ! răspunse el. Amîndoi făcură o pauză, ca doi duelişti care se pregă­tesc de atac. Erau înconjuraţi de un elegant public londonez care murmura : Incîntător,   admirabil ! — Sînt adevărate minuni, nu-i aşa ? Acestea se petreceau la Expoziţia Tahachenior de la Wessex-House, la Londra. Preţul de intrare : o guinee, în beneficiul   spitalelor  londoneze. Domnule, reluă Shaitana, e o plăcere să vă întîlnesc, În acest moment nu e nici un amator de spânzurătoare sau de ghilotină    E oare sezonul mort în lumea crimei?  Sau trebuie să  se comită vreun furt aici, azi după amiază?... M-ar distra enorm, eventualitatea aceasta. — V-ai domnule, răspunse Poirot, mă plimb pe-aici ca orice burghez cumsecade. O clipă, atenţia domnului Shaitana fu prinsă de apariţia unei încintătoare fete, avînd   pe-o  parte  a  capului  între bucle, trei cornuri ale abundenţei din pai. Domnul Shaitana se repezi înaintea ei : — Scumpă prietenă, de ce n-ai venit la mine la magni­fica mea recepţie ? Am avut o mulţime de lume necunos­cută, o femeie chiar m-a întrebat : „Ce mai faci ?". Şi a adăugat : „La revedere şi  mulţumesc !". Săraca, probabil că era de la ţară. In timp ce încîntătoarea persoană răspundea aşa cum se cuvine, Poirot observă frumosul ornament care umbrea buza, supenoară a d-lui Shaitana. O mustaţă frumoasă... o foarte frumoasă mustaţă, poate unica în Londra comparabilă cu aceea a d-lul Herculo Poirot. — Nu-l chiar la fel de stufoasă ca a mea, îşi spuse detectivul   hotărît, nu-i ca a mea, dar tot atrage atenţia. întreaga persoană a d-lui Shaitana atrăgea atenţia şi pe bună dreptate. Se silea s-o tacă pe Mefisto. Înalt şi subţire, cu faţa lungă şi melancolică, sprîncenele foarte negre şi accentuate, el arbora o mustaţă cu vîrfurile ridicate în sus prin cosmetice. Hainele sale, de o tăietură elegantă, adevărate opere de artă, produceau o impresie bizară. Orice englez cumsecade, simţea pofta să-i dea un picior undeva. Şi văzîndu-l totdeauna bărbaţii spuneau : Iată-l pe Shaitana, veneticul ăsta blestemat ! Dar soţiile, fiicele, surorile, mătuşile, mamele şi chiar bunicele  lor, spuneau : — Oh ! ştii, scumpa mea. E un tip îngrozitor. Dar bogat şi primeşte atît de bine ! Totdeauna avea pregătită cîte o istorie amuzantă şi deochiată, despre alţii. Nimeni nu ar fi putut spune dacă dl. Shaitana era ar­gentinian, portughez, grec, sau dacă aparţinea altei naţio­nalităţi demne de dispreţul oricărui insular britanic. Trei fapte erau sigure. Trăia într-un lux uimitor, într un superb apartament din Jark Lane. Dădea  recepţii strălucite :   mari serate, dineuri  intime,  macabre, respectabile sau pur şi simplu excentrice. Inspăimînta puţin pe toată lumea. De ce semăna astfel groaza ? Imposibil de explicat în termeni precişi. Lăsa impresia că ştie o mulţime de lucruri despre fiecare. De altfel, poseda un deosebit simţ al umo­rului. Toţi cei ce-l cunoşteau, preferau să nu se ia la ceartă cu el. In după amiaza aceasta, dl. Shaitana se distra tachinîndu-l pe micul detectiv cu înfăţişare ridicolă, Hercule Polrot. — Va să zică, domnule Poirot, chiar şi-un poliţist are nevoie de distracţie. Studiaţi arta în vacanţă ? Poirot surîse cu amabilitate. — Constat, spuse el, că şi dv. aţi împrumutat trei ta­bachere la această expoziţie. Dl. Shaitana făcu un gest vag. — Eh ! nişte mici bibelouri. Trebuie să vii într-o zi pe la mine d-le Poirot. O să vezi lucruri interesante. Eu nu am preferinţă pentru o epocă, sau o categorie specială de obiecte. — Aveţi gusturi catolice, făcu Poirot surîzînd. — Chiar aşa e. Brusc, pupilele d-lul Shaitana aruncară scîntei, colţurile buzelor se ridicară într-un rînjet, şi sprîncenele sale desenară un unghi fantastic. — Aş putea să vă arăt chiar cîteva specialităţi în legătură cu profesiunea dumitale, domnule Poirot. — Aveţi un „Muzeu negru” personal ? — Eh ! — Dl. Shaitana îşi pocni degetele cu dispreţ. — Ceaşca din care a băut asasinul din Brighton, pantofii unui celebru hoţ de buzunare... copilării absurde ! Cu mărunţişuri deacestea nu mă încurc. Nu colecţionez decît piese rare — Şi ce înţelegeţi dv. prin „piese rare” ale criminologiei, din punct de vedere artistic ? D. Shaitana se aplecă înainte şi puse două degete pe umărul Iui Poirot. Cuvintele le pronunţa cu un şuierat teatral: — Oameni care au comis crime, domnule Poirot. Detectivul îşi încreţi uşor fruntea. — Ah! vă uimesc, exclamă dl. Shaitana. Scumpul meu prieten, dumneata şi cu mine întrevedem fenomenele acestea, sub un unghi diametral opus. Pentru dumneata, o crimă este chestie de obişnuinţa un asasin, o anchetă, o piesă convingătoare, şi ca încheiere căci dumneata eşti foarte priceput, un vinovat. Atare banalităţi, pe mine mă lasă indiferent. Cel care se lasă prins e un incapabil, un asasin de duzină, care nu mă interesează deloc. Nu, eu mă preocup de punctul de vedere artistic şi nu de excepţii. — Excepţiile ? repetă Poirot. — Da, dragul meu, cei care nu se lasă prinşi, şireţii, cel care reuşesc. Asasinii care nu se sinchisesc nici de cea mai mică bănuială. Trebuie să recunoşti că e amuzant. — Eu aş fi întrebuinţat cu totul alt adjectiv... — Am o idee ! exclamă Shaitana, fără să-i dea atenţie lui Poirot. Dacă aş organiza un mic dineu... un dineu ca să-ţi prezint specimenele mele ? Hotărît lucru, proiectul acesta mi se pare foarte amuzant. Cum de nu m-am gîndit mai de mult la el ? Da, da, văd de pe acum scena... exact. Acordă-mi puţin timp. Să zicem săptămîna viitoare. Eşti liber ? Ce zi ţi-ar conveni ? — Oricare zi din săptămîna viitoare îmi convine, spuse Poirot înclinîndu-se politicos. Foarte bine... atunci vineri. Vineri şaptesprezece. O clipă, să-mi trec data în agendă. Ideea aceasta mă încîntă. — N-aş putea afirma acelaşi lucru, murmură Poirot. Nu că nu mi-ar face plăcere invitaţia dv... nu., nu... Shaitana îl întrerupse. — Cred că mai degrabă aceasta îţi răneşte mentalitatea d-tale de burghez. Scumpul meu, eliberează-te măcar odată, de mentalitatea aceasta strîmtă de poliţist Poirot răspunse rar : — E foarte adevărat că atitudinea mea în faţa crimei, este aceea a unui adevărat burghez. — Şi de ce, scumpul meu ? Evident, cînd e vorba de o afacere stupidă, însîngerată capabilă să-ţi provoace desgust... atunci, îţi împărtăşesc sentimentele. Dar o crimă, poate fi executată cu virtuozitate, de un adevărat artist. — Sînt de aceiaşi părere. — Şi atunci ? întrebă dl. Shaitana. — Artistul dv. nu e totuşi mai puţin, un asasin. — Dar, scumpul meu domn Poirot, perfecţiunea actului justifică aproape fapta autorului. Omule lipsit de imagina­ţie, nu te gîndeşti decît să arestezi criminalul, săi pui cătu­şele, să-1 bagi la închisoare şi la nevoie săi atîrni laţul de gît. După umila mea părere, un asasin abil ar trebui să pri­mească pensie de la stat şi să fie invitat la dineurile oame­nilor subţiri. Poirot dădu din umeri. — Oh ! nu sînt chiar aşa de insensibil cum credeţi, faţă cu arta crimei. Pe asasinul perfect, îl admir. Dar, e ca şi cum aş admira un tigru. îl contemplu dincolo de gratii şi mă păzesc să intru în cuşcă, numai dacă nu mi-o impune da­toria. Căci, amintiţi-vă domnule Shaitana, tigrul e pericu­los... D. Shaitana isbucni în rîs. — înţeleg. Şi asasinul... — Poate ucide, completă Poirot cu voce gravă. — Atunci nu vrei să vii să-mi vezi colecţia mea de... tigri ? — Dimpotrivă, aş fi încîntat. — Ce bravură ! — Mă înţelegeţi greşit, d-le Shaitana. Cuvintele mele nu cuprind decît un avertisment. Vreţi cu orice preţ să găsesc amuzantă ideea dv. de a vedea o colecţie de asasini. - În fine, vă răspund că „amuzant" nu e cuvîntul just : potrivit ar fi „periculos". - După mine, d-le Shaitana, martora dv. e destul de primejdioasă. Dl. Shaitana izbucni într-un rîs mefistofelic şi spuse : — Deci, pot conta pe d-ta pe vineri şi Poirot se înclină politicos — Voi veni. O mie de rnulţumiri. — Voi organiza o mică serbare, murmură Shaitana. Vă rog să veniţi exact la ora opt. Poirot îl privi în timp ce se îndepărta. Dădu încet din cap, cu un aer gînditor.   CAP. II UN DINEU LA DL. SHAITANA Uşa apartamentului d-lui Shaitana, se deschise fără zgo­mot. Un maitre d'hotel cu înfăţişare distinsă deschise uşa lui Poirot. Apoi o închise cu discreţie, abil, luă pardesiul şi pălăria invitatului. Cu voce slabă şi fără expresie, îl întreabă : Pe cine să anunţ, vă rog? — Dl. Hercule Poirot. Un murmur de voci străbătu în vestibul cînd maitre d'hotel deschise uşa şi anunţă: — Dl. Hercule Poirot. Dl Shaitana, cu un pahar cu sherry în mînă, ieşi înain­tea detectivului. Ca de obicei, era îmbrăcat cu eleganţă. În seara aceasta, mai mult ca de obicei, avea aspectul său me­fistofelic şi linia batjocoritoare a sprincenelor era şi mai accentuată. — îmi daţi voie să vă prezint... O cunoaşteţi pe dna Oliver. Dl. Shaitana, păru foarte încîntat de surprinderea d-ul Poirot. D-na Ariana Oliver era celebră printre autorii de ro­mane poliţiste şi istorii senzaţionale. Ia scrisese o mulţime de lucrări în care, îndeosebi gra­matica era pusă la încercări grele despre aptitudinea de a fi criminal şi despre faimoasele crime pasionale, asasinatul din dragoste şi asasinatul din lăcomie. Ca o feministă convinsă. De îndată ce o crimă mai importantă umplea coloanele ziarelor, erai sigur că vei găsi un interviu cu d-na Oliver, în care aceasta spunea tot­deauna : Ah ! dacă ar conduce o femeie   Scotland Yardul". Ar avea o credinţă de neclintit în intuiţia feminină. În fond, era o persoană simpatică, de o vîrstă mijlocie, frumoasă, dar fără a fi luxoasă. Avea ochi mari, umeri fru­moşi şi un păr cenuşiu, pentru care era mereu în căutarea unei coafuri adecvate. într-o zi, ea părea un ciorap albastru, cu fruntea ei complet descoperită şi părul strîns la ceafă într-un mare coc. A doua zi însă, o vedeai pieptănată ca o fetiţă sau cu tot capul numai bucle uşor în dezordine. în seara aceea ; d-na Oliver purta coc. Cu o voce plăcută de bas, ea îl salută pe Poirot, a cărui cunoştinţă o făcuse la un banchet literar. — îmi daţi voie să vă prezint pe şeful poliţiei, dl. Battle, pe care probabil însă că-l cunoaşteţi, adăuga dl. Shaitana. Un bărbat foarte viguros, cu trăsăturile aspre, le ieşi în cale. Privindu-l pe dl. Battle, aveai impresia ca faţa sa fusese sculptată din lemnul unui vas de război. Şeful poliţiei Battle, se spunea, era unul din cei mai buni copoi ai Scotland Yardului. Ii plăcea însă să arboreze totdeauna o aparenţă stîngace, de stupid aproape — Îl cunosc pe dl. Poirot, spuse el. Figura sa de lemn se încreţi pentru o clipă într-un surîs, după care îşi reluă aspectul inexpresiv. — Colonelul Race, continuă dl. Shaitana. Poirot nu-l întîlnise încă pe colonelul Race, dar avea fi­zionomia tipului acela frumos cam de cincizeci de ani, cu chipul bronzat, care se găsea de obicei Ia cîte un avanpost al Imperiului. Serviciul Secret e un termen melodramatic, dar pentru profani, indică destul de exact natura şi întinderea activi­tăţii colonelului Race. In prezent, Poirot  înţelese şi aprecie  simţul  umorului pe care-l avea gazda sa. — Ceilalţi Invitaţi sînt în întîrziere, spuse dl. Shaitana. Dar poate e din vina mea. Cred că le-am spus să vină la orele opt şi un sfert. In clipa aceea, uşa se deschise şi maitre d'hotelul anunţi) — Doctorul Roberts. Numitul personaj intră, arătînd aerul grăbit al unul doctor faţă de bolnavii săi. Era un bărbat jovial .negricios şi de-o vîrstă mijlocie. Caracteristice : ochii mici din care clipea mereu, o uşoară calviţie, tendinţă spre îngrăşare şi înfăţişarea de doctor bine spălat şi desinfectat. Manierele lui alese, îţi inspirau încredere. Simţeai că diagnosticul său va fi exact şi tratamentul indicat, agreabil şi folositor... „Puţină şampanie pentru ca să fie mai plăcută conva­lescenţa", în rezumat, un om de lume. — Nu cumva am întîrziat ? întreabă el surîzînd. Îi strînse mîna gazdei sale şi fu prezentat celorlalţi invi­taţi. Păru în special încîntat de a fi făcut cunoştinţă cu Battle. — Nu eşti dumneata unul din stîlpii Scotland-Yardu­lui ? Foarte interesant ! Ar trebui să nu te plictisesc cu chestiile astea, dar nu mă pot abţine. Totdeauna m-au pa­sionat afacerile criminale. Poate nu-i prea recomandabil pentru un doctor. Dar mă feresc si pomenesc aceasta, cli­enţilor mei prea impresionabili. Ha ! rîa ! Uşa se deschise din nou. — D-na Lorrimer. D-na Lorrimer era o femeie cam de 60 de ani. Elegant îmbrăcată, ea avea trăsături frumoase, părul gri admirabil coafat, o voce limpede şi pătrunzătoare. — Sper că nu sînt în întîrziere, spuse ea înaintînd spre gazda sa. Apoi se întoarse să-l salute pe d-nul Roberts, pe care-l cunoştea de mai demult. Maitre d'hotelul, continuă să anunţe : — Maiorul Despard. Maiorul Despard, bărbat frumos, foarte zvelt, avea o ci­catrice uşoară la tîmplă. După ce fu prezentat, se apropie de colonelul Race şi începură să vorbească despre sport. — Miss Meredith. Intră o fată tînără, cam de 20 de ani. De înălţime mij­locie, toarte drăguţă, părul căzînd în bucle castanii îi aco­perea ceafa ; avea ochi mari cenuşii şi nu era deloc fardată. Ea vorbea încet, cu o voce timidă. — Oh! Dumnezeule ? Eu sînt ultima ? exclamă ea, Dl. Shaitana îi întinse un pahar de sherry, făcîndu-i un compliment plin de galanterie. Foarte strict când era vorba de etichetă. îi plăcea să facă prezentări cît mai ceremonioase. O lăsă pe Miss Meredith să-şi bea sherry-ul, în compa­nia lui Poirot. — Prietenul nostru respectă uzanţele, observa detecti­vul cu un surîs. Tînăra fată aprobă : ! — Constat că azi, oamenii trec cu vederea prezentările. Se mulţumesc să spună : „Nădăjduiesc că cunoaşteţi pe toa­tă lumea". Cîteodată nu e prea plăcut, dar în orice caz toate formalităţile acestea sînt un adevărat supliciu. Ezită o clipă şi reluă : — Femeia aceea e d-na Oliver, scriitoarea ? D-na Oliver vorbea cu d-l Robert şi vocea el se auzi clar : — Inutil să negi innuiţia feminină, doctore femeile presimt o muţime de lucruri. Uitînd cum era pieptănată, voi să-şi ridice buclele de pe frunte şi apoi, cu uimire, constată că avea coc. — Da, e d-na Oliver, răspunse Poirot — Aceea care a scris Cadavrul din Biblioteca ? Chiar ea. Miss Meredith încruntă sprîncenele. — Şi bărbatul acela cu figura de lemn... Dl. Shaitana mi I-a prezentat ca şeful poliţiei — Ba da, al Scotland Yardului. — Şi d-ta ? — Eu ? i — Vă cunosc foarte bine domnule Poirot. D-ta al descoperit misterul crimelor A.B.C. — Domnişoară, mă faceţi să roşesc. Miss Meredith îşi apropie sprîncenele una de alta. — Dl. Shaitana... începu ea şi se opri brusc. Poirot îi veni în ajutor. — Nu s-ar spune-că are o adevărată predilecţie pentru crime. Fără îndoială, dorinţa sa este să discutăm despre acest subiect. Priviţi-i pe d-na Oliver şi d-l Roberts. Fără îndoială că în acest moment ei discută despre otrăvurile care nu lasă nici o urmă. Miss Meredith scoase un suspin uşor. — Ce om ciudat ! — Doctorul Roberts? — Nu, dl. Shaitana. Ea se cutremură şi adăugă : — Are în el ceva înspăimîntător. Niciodată nu ştii ce are de gând. Plăcerile lui trebuie să fie crude. — Ca vînătoarea de vulpi, de pildă ? Miss Meredith îi privi plină de reproşuri. — Nu... Mă gîndesc la ceva mai oriental. — Probabil îi plac torturile, sugeră Poirot. —Omul acesta nu-mi place deloc, mărturisi Miss Mere­dith cu o voce înceată. — Dineul său vă va place totuşi, o asigură Poirot. Are un bucătar excelent. Ea îl privi cu un aer de neîncredere şi apoi isbucni în rîs. —-Sînteţi plin de indulgenţă domnule Poirot. — De ce nu — Toţi oamenii celebri mă intimidează. — Nu vă intimidaţi domnişoară... Dimpotrivă, profitaţi de ocazie şi scoateţi din poşetă stiloul şi carnetul de autografe. — In ceea ce mă priveşte, crimele nu mă prea pasionea­ză ! Şi nici nu cred că femeile se pot interesa de atare isto­rii Totdeauna bărbaţii sînt cei care devorează romanele po­liţiste. Hercule Poirot oftă cu prefăcătorie. — Vai ! ce n-aş da ieu acum să fiu măcar pentru o cli­pă, actor de cinema, chiar cea din urmă vedetă. Maitre d'hotelul deschise larg uşile anunţînd : — Dineul e servit. Pronosticurile lui Poirot se adeveriră întocmai. Dineul fu delicios şi servit la perfecţie. Lumină difuză, panouri de stejar lustruit, strălucire albăstruie de sticlă de Islanda. în lumina slabă la celălalt capăt al mesei, dl. Shaitana părea şi mai diabolic ca de obicei. In cuvinte alese, se rugă să fie iertat pentru faptul că nu invitase un număr egal de oaspeţi de ambele sexe. La dreapta sa se afla d-na Lorrimer, iar la stînga sa, d-na Oliver. Miss Meredith se afla între şeful de poliţie Battle şi maiorul Despard. Poirot între d-na Lorrimer şi d-l Roberts. Acesta-i spuse lui Poirot în glumă. — Sper că n-o să vi se permită să acaparaţi toată seara, singura domnişoară prezentă. Dvs. francezii nu prea pier­deţi timpul, nu-i aşa ? — Aflaţi că sînt belgian, rectifică Poirot. — Ce are a face ? E tot una, cînd e vorba de femei. Părăsindu-şi aerul glumeţ, doctorul Roberts adoptă un ton profesional şi începu să vorbească despre ultimele des­coperiri în domeniul tratamentului bolii somnului colo­nelului Race care se afla în faţa sa. D-na Lorrimer se întoarse spre Boirot şi începu să-i vorbească despre noile piese de teatru. Părerile sale păreau documentate şi criticile sale obiective. Discuţia devie apoi în domeniul literaturii şi apoi în cel al politicii internaţio­nale. Poirot constată că vecina sa era o femeie foarte infor­mată şi de o inteligenţă superioară. De cealaltă parte a mesei, d-na Oliver îl întrebă pe ma­iorul Despard dacă nu cunoaşte o otravă extraordinară şi foarte rară. — Ba da, currara. — Domnul meu, aceasta e învechită. A fost folosită de sute de ori. Aş voi ceva inedit. Maiorul Despard răspunse sec: — Triburile primitive sînt cele mai demodate. Ele re­curg la excelentele reţete, odinioară folosite de strămoşii lor. — Aş fi crezut dimpotrivă, că ele continuă să inventeze noi fierturi de ierburi şi alte Ingrediente. Ce pleaşcă pentru exploratorii de odinioară ! întorşi acasă, puteau să scape de bătrînii unchi cu moşteniri, făcîndu-l să înghită cine ştie ce drog necunoscut. — Mai degrabă le veţi găsi la oamenii civilizaţi, în la­boratoarele moderne de pildă, spuse Despard. Culturi de microbi, în aparenţă Inofensivi şi care produc maladii mor­tale. — Rafinamentele acestea ştiinţifice, n-ar fi pe placul cititorilor mei, spuse d-na Oliver. E uşor să amesteci toate numirile astea ştiinţifice, stafl-lococi, streptococi, sau mai ştiu ce altceva. Secretara mea n-ar înţelege o boabă şi cititorii mei nici atîta. Ce părere aveţi d-le Battle ? — In viaţa reală, doamnă Oliver, oamenii nu prea se sinchisesc de aceste subtilităţi, răspunse şeful poliţiei. De obicei toţi se opresc la arsenic, otrava aceasta de o între­buinţare atît de comodă şi care se poate procura atît de uşor. — Prostii, d-le Battle. Vorbiţi aşa fiindcă dv. cel de la Scotland Yard nu descoperiţi decît o mică parte din cri­mele comise zilnic. Dacă aţi avea cel puţin o femeie... — Dar avem... — Da, femeile acelea agent, îngrozitoare, cu nişte căşti ridicole şi care necăjesc oamenii prin parcurL Vorbesc de o femeie care să conducă, serviciul de cercetări criminale. Ea s-ar achita foarte bine de însărcinările sale. — Femeile sînt foarte abile criminale, observă şeful poliţiei Battle. De obicei, dau dovadă de un remarcabil sînge rece şi de o măestrie extraordinară. Dl. Shaitana schiţă un surîs : — Dat fiind că otrava este arma favorită a femeilor, trebuie să existe pe lume o mulţime de otrăvitoare nebă­nuite — Fără îndoială, aprobă d-na Oliver, servindu-se gene­ros, cu o felie respectabilă de pateu. — Deasemeni un doctor, are o mulţime de ocazii priel­nice, continuă dl. Shaitana. — Protestez! strigă doctorul Roberts, rîzînd cu poftă. Cînd ne otrăvim pacienţii, o facem totdeauna din gre­şeală. — Dacă aş vrea să comit o crimă... începu dl. Shaitana. — Aş proceda foarte simplu. In fiecare zi se produc tot felul de accidente : accidente de vînătoare, de pildă.

I   De la William P. Ryan, corespondentul de presă american, am auzit, prima dată, de întâmplarea asta. Luam cina împreună la Londra, în ajunul reîntoarcerii sale la New York şi s-a întâmplat să aduc vorba că în dimineaţa următoare aveam să mă duc la Folbridge. Ridică privirea şi întrebă interesat: — Folbridge, Cornwall? Ca să spun drept, numai o persoană dintr-o mie ştie că există un Folbridge în Cornwall. Întotdeauna se gândesc că e vorba de Folbridge din Hampshire. Aşa încât faptul că Ryan îl ştia mi-a stârnit curiozitatea. — Da, i-am răspuns. Îl cunoşti? Zise doar că era blestemat. Apoi mă întrebă dacă ştiu cumva acolo o casă numită Trearne. Interesul meu spori. — Chiar foarte bine. De fapt, la Trearne mă şi duc. E casa surorii mele. — Bine, spuse William P. Ryan. Dacă nu vă pasă! L-am rugat să înceteze cu remarci criptice de genul acesta şi să-mi spună despre ce e vorba. — Ei bine, începu el, ca să fac asta va trebui să mă întorc cu gândul la o experienţă de-a mea de la începutul războiului. Am oftat. Evenimentele pe care vi le relatez au avut loc în 1921. Ca să i se mai amintească de război, era ultimul lucru pe care şi-l dorea cineva. Slavă Domnului, începusem să uităm... Şi apoi, William P. Ryan, după cum ştiam, era în stare să vorbească la nesfârşit despre întâmplările sale din timpul războiului. Dar acum nu-l mai puteam opri. — După câte cred că ştii, ziarul, meu m-a trimis în Belgia şi mă mişcăm încolo şi încoace. Ei bine, există un sătuleţ – am să-i spun X. O localitate minusculă, dacă a existat vreodată aşa ceva, dar acolo era o mănăstire destul de mare. Maici îmbrăcate în alb cărora voi le spuneţi... nu ştiu numele ordinului. Oricum, nu contează. Ei bine, acest locuşor se găsea exact pe traseul trupelor germane care avansau. Ulanii au sosit... M-am mişcat stingherit. William P. Ryan a ridicat o mână, ca să mă liniştească. — Totul e în ordine, spuse el. Nu este vorba de o poveste despre vreo atrocitate germană. Ar fi putut fi, dar nu e. De fapt, şpilul e în altă parte. Hunii s-au îndreptat spre mănăstirea aceea, au ajuns acolo şi totul a explodat. — O! am zis cam mişcat. — Ciudată treabă, nu-i aşa? Bineînţeles, după prima impresie, s-ar fi zis că hunii se distrau şi s-au păcălit cu propriul lor explozibil. Dar, se pare că n-au avut nimic de soiul ăsta cu ei. Nu erau maeştrii în explozibil puternic. Şi-atunci, te întreb, ce-ar fi putut să ştie nişte maici despre explozibil? Unele maici, să zicem! — E ciudat, am confirmat eu. — M-a interesat să aud relatarea ţăranilor despre întâmplare. Toţi fuseseră omorâţi şi totul făcut praf. După părerea lor, a fost o explozie, eficientă sută la sută, un miracol modern de primă clasă. Se pare că una dintre maici îşi făcuse o oarecare reputaţie – o sfântă în devenire – intra în transe şi avea viziuni. Tot aceştia spuneau că ea făcea minuni. Aceasta a determinat ca fulgerul să-i trăsnească pe hunii profanatori şi mănăstirea a explodat odată cu ei ca şi tot ce se afla pe o anumită rază în jur. Era o adevărată minune reuşită! Niciodată n-am izbutit să aflu adevărul despre treaba asta; n-am avut timp. Dar, miracolele se ţineau lanţ pe atunci: îngeri la Mons şi chestii de astea. Mi-am scris articolul. Am pus câteva fraze înduioşătoare, am folosit bine şi efectul religios şi l-am trimis la ziarul  meu. A fost foarte bine primit în SUA. Tocmai tipul ăsta de articole le plăceau atunci cititorilor. Dar (nu ştiu dacă înţelegi asta) a început să mă in­tereseze. Simţeam că vroiam să ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu era nimic de văzut la locul propriu-zis. Două ziduri mai rămăseseră în picioare şi pe unul dintre ele se afla o urmă de praf negru care avea forma exactă a unui câine mare. Ţăranii din împrejurimi erau speriaţi de moarte de această imagine. O numeau Câinele Morţii şi nu treceau pe acolo după lăsarea întunericului. Superstiţia este întotdeauna interesantă. Simţeam că aş fi vrut s-o văd pe fata care a făcut minunea. Se părea că ea nu murise. Plecase în Anglia împreună cu alţi refugiaţi. Mi-am dat osteneala s-o găsesc. Am aflat că fusese trimisă la Trearne, Folbridge, Cornwall. Am dat din cap afirmativ. — Sora mea a primit în gazdă o mulţime de refugiaţi belgieni la începutul războiului. Vreo douăzeci. — Ei bine, am vrut întotdeauna, dacă găseam timp, s-o caut pe maică. Doream s-o aud pe ea povestind despre dezastru. Apoi, fiind ocupat cu una şi cu alta, am uitat. Cornwall este, oricum, puţin retras. De fapt, uitasem toată povestea până când te-am auzit pe tine acum vorbind despre Folbridge; asta m-a făcut să-mi reamintesc. — Trebuie s-o întreb pe sora mea, am zis eu. Ea poate să fi auzit ceva. Desigur, toţi belgienii au fost repatriaţi de mult timp. — Firesc. Totuşi, în cazul în care sora ta ştie într-adevăr ceva, m-aş bucura dacă mi-ai scrie şi mie. — Sigur c-am să-ţi scriu, i-am promis bucuros. Şi asta a fost tot.     II   A doua zi, la sosirea mea la Trearne, mi-am reamintit povestea. Împreună cu sora mea serveam ceaiul pe terasă. — Kitty, am întrebat-o, n-ai avut vreo călugăriţă printre belgienii tăi? — Te referi la sora Marie Angelique, da? — S-ar putea, am spus eu rezervat. Povesteşte-mi despre ea. — O, dragul meu! Era fiinţa cea mai ciudată. Ştii, este încă aici. — Poftim? În casă? — Nu, nu, în sat. Dr. Rose, îţi aminteşti de dr. Rose? Am dat din cap afirmativ. — Îmi amintesc de un bătrân de vreo 83 de ani. — Dr. Laird. O! El a murit. Dr. Rose este aici numai de câţiva ani. E destul de tânăr şi-l pasionează foarte mult ideile noi. A manifestat cel mai mare interes pentru sora Marie Angelique. Ea are halucinaţii şi lucruri de astea, ştii, aparent este extrem de interesantă din punct de vedere medical. Biata de ea n-are nicăieri unde să se ducă – după părerea mea e cam trăsnită sau, dacă înţelegi ce vreau să spun, impresionantă – ei bine, cum îţi spun, n-avea nicăieri unde să se ducă, aşa că doctorul Rose a fost foarte drăguţ şi i-a aranjat să locuiască în sat. Cred că scrie o monografie sau ceva de genul unui studiu despre ea. Se opri şi apoi adăugă: — Dar ce ştii despre călugăriţă? — Am aflat o poveste destul de curioasă. I-am relatat-o aşa cum mi-o spusese Ryan. Kitty se arătă foarte interesată. — Ea pare a fi tipul de om care te-ar putea face să sări în aer, dacă înţelegi ce vreau să spun. — Cred, zisei eu, întrucât devenisem foarte curios, că trebuie s-o văd pe tânăra asta. — Du-te. Aş vrea să ştiu ce părere o să-ţi facă. Întâi fă-i o vizită doctorului Rose. De ce să nu te duci până-n sat după ce ai servit ceaiul? Am acceptat propunerea. L-am găsit pe doctorul Rose acasă şi m-am prezentat. Părea un tânăr plăcut, deşi ceva la persoana sa îmi cam repugna. Se străduia prea mult să pară agreabil. În momentul când am menţionat de sora Marie An­gelique deveni mai atent. Era evident interesat îndeaproape. I-am relatat şi lui povestirea lui Ryan. — Ah! spuse el pe gânduri. Aceasta explică multe lucruri. Îmi aruncă repede o privire şi adăugă: — Cazul este cu adevărat unul extraordinar de inter­esant. Călugăriţa a sosit aici după ce a trecut, fără îndoială, printr-un şoc mental grav. Se afla şi într-o stare de mare agitaţie psihică. A avut halucinaţii de tipul cel mai im­presionant. Personalitatea ei este cât se poate de neobişnuită. Poate aţi dori să veniţi cu mine şi să-i facem o vizită. Merită într-adevăr s-o vedeţi. Am fost imediat de acord. Am pornit împreună. Ne-am îndreptat spre o căsuţă mică de la marginea satului. Folbridge este un loc cât se poate de pitoresc. Se află la vărsarea râului Fol în mare, mai ales pe malul său estic; cel vestic este prea abrupt pentru construcţii, deşi câteva căsuţe au fost ridicate pe partea aceea stâncoasă. Chiar casa doctorului era la capătul stâncilor de pe partea de vest. De la ea se vedeau jos valuri mari lovindu-se de stânci negre. Căsuţa spre care ne îndreptam acum se afla în partea ţinutului care nu avea vedere la mare. — Sora medicală a districtului locuieşte aici, îmi explică doctorul Rose. Am aranjat ca sora Marie Angelique să stea împreună. E cât se poate de bine ca ea să fie sub supraveghere de specialitate. — De felul ei se poartă normal? am întrebat curios. — Într-o clipă vă veţi putea da seama singur, îmi răspunse zâmbind. Sora medicală, o persoană mică, plăcută, plinuţă era tocmai pe punctul de a pleca cu bicicleta când noi am sosit. — Bună seara, soră, ce-ţi mai face pacienta? strigă medicul. — E ca de obicei, doctore. Stă doar cu mâinile împreunate şi cu mintea dusă departe. De cele mai multe ori nu răspunde când vorbesc cu ea, deşi pentru asta nu-i trebuie decât puţină engleză, pe care o înţelege. Rose dădu din cap şi după ce sora plecă cu bicicleta, se duse la uşa căsuţei, bătu tare şi intrarăm. Sora Marie Angelique stătea într-un şezlong lângă fereastră. Îşi întoarse capul. Avea o faţă stranie, palidă, străvezie, cu ochi enormi. Părea să degaje o infinită tragedie ochii aceia. — Bună seara, soră, spuse doctorul în franceză. — Bună seara, monsieur le docteur. — Permite-mi să-ţi prezint un prieten, domnul Anstruther. M-am înclinat şi ea a dat din cap zâmbind uşor. — Cum te mai simţi astăzi? întrebă doctorul, aşezându-se lângă ea. — Sunt la fel ca de obicei. Făcu o pauză şi apoi continuă: nimic nu mi se pare real. Trec zile... luni sau ani? Nu prea îmi dau seama. Numai visele mele mi se par adevărate. — Deci încă mai visezi mult? — întotdeauna... Întotdeauna şi înţelegeţi, visele par mai reale decât viaţa. — Visezi propria ta ţară, Belgia? Clătină din cap. — Nu. Visez o ţară care n-a existat niciodată, niciodată. Dar ştiţi asta, monsieur le docteur. V-am spus-o de multe ori. Se opri şi apoi spuse brusc: dar poate acest domn este tot doctor, unul tot pentru boli ale creierului? — Nu, nu. Rose părea s-o liniştească, dar, în timp ce zâmbea, am observat cât de extraordinari de ascuţiţi îi erau caninii şi mi-a trecut prin cap că omul ăsta avea ceva din aerul unui lup. El continuă: — M-am gândit că te-ar putea interesa să-l cunoşti pe domnul Anstruther. Ştie ceva despre Belgia. Recent a aflat ştiri despre mănăstirea ta. Ochii ei se întoarseră spre mine. Obrajii i se înroşiră uşor. — De fapt nu-i nimic, m-am grăbit să-i explic. Dar acum două seri am luat cina cu un prieten care mi-a descris zidurile în ruină ale mănăstirii. — Deci, s-a ruinat! A exclamat încet, mai mult ca pentru ea. Apoi, uitându-se din nou la mine, mă întrebă nehotărîtă: — Spuneţi-mi, monsieur, prietenul dumneavoastră v-a spus cum, în ce fel a fost distrusă? — A explodat, i-am zis şi am adăugat: ţăranilor le e frică să treacă pe acolo noaptea. — De ce le e frică? — Din cauza unei imagini negre de pe un zid în ruină. Au o frică superstiţioasă în legătură cu ea. Se aplecă spre mine. — Spuneţi-mi, monsieur, repede... repede, spuneţi-mi! Ce reprezintă imaginea aceea? — Are forma unui câine uriaş, i-am răspuns. Ţăranii o numesc Câinele Morţii. — Ah! Începu să ţipe ascuţit: — Deci este adevărat, este adevărat. Tot ceea ce îmi reamintesc este adevărat. Nu e nici un coşmar urât. S-a întâmplat! S-a întâmplat! — Ce s-a întâmplat, soră? întrebă doctorul pe un ton coborât. Se întoarse spre el precipitată. — Mi-am reamintit. Acolo, pe trepte, mi-am reamintit. Mi-am reamintit cum s-a întâmplat. Am folosit puterea aşa cum obişnuiam s-o folosim. Stăteam pe treptele altarului şi le-am cerut să nu se apropie. Le-am spus să plece în linişte. Ei n-au ascultat, înaintau deşi i-am avertizat. Aşa că... Se aplecă în faţă şi făcu un gest curios. Aşa că am asmuţit Câinele Morţii asupra lor... Se lăsă pe spate în şezlong tremurând toată, cu ochii închişi. Doctorul se ridică, luă un pahar din dulap, îl umplu pe jumătate cu apă, turnă o picătură sau două dintr-o sticluţă pe care o scoase din buzunarul său şi apoi i-l dădu. — Bea asta, spuse el autoritar. Ea ascultă în mod mecanic, după cât părea. Ochii ei priveau undeva departe ca şi cum contemplau o viziune interioară proprie. — Deci, totul este adevărat, zise ea. În întregime. Oraşul Cercurilor, Oamenii Cristalului – totul. Totul este adevărat. — Aşa s-ar părea, spuse Rose. Vocea lui era blândă şi liniştitoare, urmărind în mod clar să încurajeze şi nu să tulbure şirul ei de idei. — Povesteşte-mi despre Oraş, spuse el. Oraşul Cercurilor, mi se pare că l-ai numit? Ea răspunse absentă, ca un automat. — Da, erau trei cercuri. Primul cerc pentru cei aleşi, al doilea pentru călugăriţe şi cercul exterior pentru preoţi. — Şi în centru? Îşi trase brusc răsuflarea şi vocea i se schimbă din cauza unei groaze indescriptibile. — Casa Cristalului... În timp ce rostea cuvintele, îşi duse mâna dreaptă la frunte şi degetul îi desenă o anume imagine acolo. Silueta ei părea să devină mai rigidă, ochii i se închiseră, se clătină puţin şi apoi, deodată, se îndreptă in­stantaneu, ca şi cum se trezise brusc. — Ce este? întrebă ea ameţită. Ce spuneam? — Nu-i nimic, zise Rose. Eşti obosită. Ai nevoie de odihnă. Noi o să plecăm. Părea puţin ameţită când ne-am luat la revedere. — Ei bine, mă întrebă Rose când am rămas singuri. Ce părere ai? Îmi aruncă o privire aspră, oblică. — Cred că mintea ei trebuie să fie cu totul dezor­donată, da, i-am spus eu încet. — Te-a vexat aşa de mult? — Nu, de fapt, ea a fost, în mod curios, conv­ingătoare. Ascultând-o, am avut impresia că ea a făcut cu adevărat ceea ce a susţinut – un soi de miracol gigantic, încrederea ei în ceea ce a făcut pare destul de veridică. De aceea... — De aceea consideri că mintea ei trebuie să fie deranjată. Să zicem că-i aşa! Dar, analizează chestiunea dintr-un alt unghi. Să presupunem că ea a făcut într-adevăr acel miracol... Să presupunem că l-a făcut, că personal a distrus o clădire şi mai multe sute de fiinţe omeneşti. — Printr-un simplu exerciţiu de voinţă? am zâmbit eu. — N-aş pune problema chiar aşa. Eşti de acord cu mine că o singură persoană ar putea distruge o mulţime prin simpla apăsare a unui buton care controlează un câmp de mine. — Da, dar asta este o treabă mecanică. — Adevărat, mecanică dar este, în esenţă, antrenarea şi controlarea unor forţe naturale. Tunetul şi un depozit cu praf de puşcă sunt, în mod fundamental, acelaşi lucru. — Da, dar ca să controlăm tunetul ar trebui să folosim mijloace mecanice. Rose zâmbi. — Fac o mică digresiune acum. Există o substanţă numită "wintergreen"*. Se găseşte în natură, sub formă vegetală. Aceasta poate fi reprodusă şi de om în mod sin­tetic şi pe cale chimică în laboratoare. — Şi? — Vreau să spun că adesea există două căi de a ajunge la acelaşi rezultat. A noastră este evident cea sintetică. Ar mai putea fi o alta. Rezultatele extraordinare la care au ajuns, de exemplu, fachirii indieni nu se pot explica câtuşi de puţin uşor. Lucrurile pe care le numim supranaturale nu sunt deloc neapărat supranaturale. Lumina electrică ar putea fi supranaturală pentru un sălbatic. Supranaturalul este numai naturalul ale cărui legi nu sunt încă înţelese. — Vrei să zici... am întrebat fascinat. — Că eu nu pot elimina în întregime posibilitatea ca o fiinţă umană să poată controla o vastă forţă distructivă şi s-o folosească pentru a-şi urmări scopurile lui sau ale ei. Mijloacele prin care aceasta s-a realizat s-ar putea să ni se pară supranaturale, dar, în realitate, ele nu ar fi aşa. L-am privit cu atenţie. El râse. — E o speculaţie, asta-i tot, zise el în glumă. Spune-mi, ai observat un gest pe care l-a făcut când a menţionat Casa Cristalului? — Şi-a dus mâna la frunte. — Exact. Şi şi-a făcut un cerc acolo. Tot aşa cum un catolic îşi face semnul crucii. Acum, am să-ţi spun ceva des­tul de interesant, domnule Anstruther. Întrucât cuvântul "cristal" revine atât de des în rătăcirile pacientei mele, am încercat un experiment. Am împrumutat un cristal de la cineva şi, într-o zi, l-am scos pe neaşteptate ca să testez reacţia ei. — Şi? — Ei bine, rezultatul a fost foarte curios şi sugestiv, întregul său corp a înţepenit. Îl privea ca şi cum nu putea să-şi creadă ochilor. Apoi se lăsă în genunchi înaintea lui, murmură câteva cuvinte şi leşină. — Ce cuvinte a spus? — Foarte curioase. A spus: "Cristalul! Atunci Credinţa încă există!" — Extraordinar! — Sugestiv, nu-i aşa? Acum, următorul lucru curios. Când şi-a revenit din leşin uitase totul. I-am arătat cristalul şi-am întrebat-o dacă ştia ce este. A răspuns că îşi închipuie că e un cristal asemenea celor folosite de cei care ghicesc viitorul. Am întrebat-o dacă mai văzuse unul înainte. Mi-a răspuns: "Niciodată, monsieur le docteur". Dar, am obser­vat o privire uluită în ochii ei. "Ce te tulbură, soră?" am întrebat-o. Ea a replicat : "Pentru că este atât de straniu. N-am văzut niciodată un cristal mai înainte şi totuşi mi se pare că-l cunosc bine. E ceva numai dacă aş putea să-mi reamintesc..." Efortul de memorie era evident atât de obositor pentru ea, încât i-am interzis să se mai gândească. Asta s-a întâmplat acum două săptămâni. Îmi programez din timp ce am de gând. Mâine am să fac un nou experi­ment. Cu cristalul. Am s-o determin să se uite în el. Cred că rezultatul ar putea fi interesant. — Ce aştepţi să afli din asta? l-am întrebat curios. Rostisem cuvintele la întâmplare, dar ele avură un rezultat neaşteptat. Rose se crispă, se înroşi şi când vorbi, tonul lui se schimbase oarecum. Era mai formal, mai profesional. — Vreau să fac lumină asupra anumitor dezordini mentale imperfect înţelese. Sora Marie Angelique este un subiect de studiu cât se poate de interesant. M-am întrebat dacă interesul doctorului Rose era pur profesional. — Vă supăraţi dacă vin şi eu? Poate c-a fost doar o impresie, dar mi s-a părut că a ezitat înainte de a răspunde. Am intuit deodată că nu vroia să fiu de faţă. — Desigur. Nu văd de ce nu. Adăugă: — Bănuiesc că nu rămâneţi aici foarte mult timp? — Numai până poimâine. Mi s-a părut că răspunsul i-a fost pe plac. Faţa i se lumină şi începu să vorbească despre nişte experienţe recente făcute pe cobai.   * Diferite plante sub formă de tufe mici, cu frunze care rămân verzi iarna, răspândite în special, în America de Nord; (bot. gaultheria procumbens) cu flori albe, boabe roşii comestibile şi frunze aromate al căror ulei e folosit în medicină şi cosmetică.

Sunny Ridge. 1. Mătuşa Ada Domnul şi doamna Beresford luau micul dejun. Erau o pereche obişnuită. Sute de cupluri vârstnice ca ei luau dejunul în acelaşi moment pe tot cuprinsul Angliei. Şi ziua era obişnuită, una din acele zile pe care le trăieşti de cinci ori pe săptămână. Domnul Beresford avusese cândva părul roşu. Mai păstra încă urme de roşu, dar majoritatea devenise de‑un cenuşiu nisipos, acea culoare pe care‑o capătă atât de des roşcovanii când ajung la mijlocul vieţii. Doamna Beresford avusese o dată părul negru, o coamă viguroasă, cârlionţată. Acum negrul se combinase cu şuviţe cărunte, răspândite la întâmplare. Efectul era destul de plăcut. Doamna Beresford se gândise la un moment dat să‑şi vopsească părul, însă într‑un final hotărâse că se plăcea mai mult cum o făcuse natura. În schimb, se decisese să încerce o nuanţă nouă de ruj care să‑i dea o notă mai luminoasă. Un cuplu în vârstă luând micul dejun împreună. Un cuplu plăcut, dar fără nimic remarcabil. Aşa ar fi spus un privitor din afară. Dacă privitorul ar fi fost tânăr, el sau ea ar fi adăugat: “Da, foarte plăcuţi, dar cumplit de plictisitori, ca toţi bătrânii”. Totuşi, domnul şi doamna Beresford nu ajunseseră încă la vârsta la care să se considere bătrâni. Şi habar n‑aveau că ei şi mulţi alţii erau catalogaţi ca fiind cumplit de plictisitori numai pe baza asta. Doar de către tineri, fireşte, dar atunci ar fi fost indulgenţi, tinerii nu ştiau nimic despre viaţă. Dragii de ei, mereu îşi băteau capul cu examenele, sau cu viaţa sexuală, sau cum să‑şi cumpere haine nemaipomenite sau să‑şi facă cine ştie ce coafură extraordinară care să‑i facă mai remarcaţi. Din propriul lor punct de vedere, domnul şi doamna Beresford trecuseră doar de prima parte a vieţii. Se plăceau fiecare în parte şi unul pe celălalt, iar zilele treceau una după alta de‑o manieră încântătoare. Existau, fireşte, momente, fiecare are momente. Domnul Beresford deschise o scrisoare, îşi arunca ochii asupra ei, apoi o puse de o parte, sporind micul teanc. Luă următoarea scrisoare, clar se abţinu s‑o deschidă. Rămase cu ea în mână. Soţia lui îl cercetă câteva clipe, apoi întrebă: — Care‑i problema, Tommy? — Problema? rosti vag Tommy. Problema? — Asta te‑am întrebat. — Nu‑i nici o problemă. De ce ar fi? — Te gândeai la ceva, spuse acuzator Tuppence. — Nu cred deloc că mă gândeam la ceva. — Ba da, te gândeai. S‑a întâmplat ceva? — Fireşte că nu. Ce să se‑ntâmple? Adăugă: Am primit nota de plată a instalatorului. — Oh, exclamă Tuppence luminată. E mai mare decât te aşteptai, presupun. — Normal, întotdeauna e aşa. — Nu ştiu de ce nu ne‑am făcut noi instalatori, spuse Tuppence. Dacă tu erai instalator, eu eram ajutorul tău şi ne‑am fi lăfăit în bani. — Am avut ochelari de cal de n‑am văzut posibilitatea asta. — La nota de plată a instalatorului te uitai puţin mai înainte? — Oh, nu, aia era doar o cerere de subvenţie. — Copiii delicvenţi… integrarea rasială? — Nu. Se deschide un nou azil de bătrâni. — Ei bine, asta‑i ceva mai sensibil, în tot cazul, dar tot nu înţeleg de ce te îngrijorează. — Nu mă gândeam la asta. — Atunci, la ce te gândeai? — Cred că asta m‑a făcut să mă gândesc. — La ce? Ştii că până la urmă tot ai să‑mi spui. — Nu e ceva cu adevărat important. Mă gândeam… ei bine, la mătuşa Ada mă gândeam. — Oh. înţeleg, spuse Tuppence brusc sensibilizata. Adăugă moale, meditativ: Da, mătuşa Ada. Ochii li se întâlniră. Este regretabil că în zilele de azi aproape în fiecare familie există o problemă care ar putea fi numită “mătuşa Ada”. Numele diferă – mătuşa Ameliá, mătuşa Susan, mătuşa Cathy, mătuşa Joan. Sunt bunici, sau verişoare bătrâne sau chiar strămătuşi. Însă există şi sunt o problemă de viaţa pe care n‑o poţi ocoli. Trebuie să le aranjezi cumva. Trebuie să inspectezi casele de bătrâni potrivite, să faci cercetări în privinţa lor. Iei recomandări de la doctori, de la prietenii care au avut o mătuşă Ada a lor care “s‑a simţit foarte fericită până când a murit” la “The Laurels, Bexhill, sau “Happy Meadows din Scarborough”. A trecut vremea când mătuşa Elisabeth, mătuşa Ada şi restul mătuşilor trăiau fericite în casele în care trăiseră vreme îndelungată, îngrijite de bătrânele servitoare devotate, deşi uneori cam tiranice. Aranjamentul satisfăcea pe deplin ambele părţi. Sau, cealaltă categorie, cea a rudelor sărace, nepoate, verişoare bătrâne semi‑cretine, toate muncind ca să‑ţi asigure trei mese bune pe zi şi un dormitor drăguţ. Se dirijau una pe alta şi totul era bine. În ziua de azi, lucrurile stau diferit. Din nefericire, mătuşile Ada sunt o problemă mult mai mare decât opusul lor pe scara vârstei. Copiii pot fi duşi la casa de copii, sau băgaţi rudelor pe gât, sau trimişi la şcoli speciale unde rămân şi în vacanţe, sau poţi să aranjezi să‑i trimiţi în tabere, şi, pe total, copiii obiectează foarte puţin la aranjamentele făcute pentru el. Mătuşile Ada sunt cu totul diferite. Însăşi mătuşa lui Tuppence Beresford – mătuşa Primrose – fusese o mare bătaie de cap. Imposibil s‑o mulţumeşti. Nici nu intrase bine în stabilimentul care garanta să asigure o casă bună şi tot confortul doamnelor în vârstă ca, după ce‑i scrisese nepoatei sale câteva scrisori pline de laude la adresa stabilimentului, următoarea veste să fie că‑l părăsise indignată fără să anunţe. “Imposibil! N‑am putut să mai rămân o clipă!” În decurs de un an, mătuşa Primrose intrase şi ieşise din unsprezece astfel de stabilimente, ca în final să scrie că întâlnise acum un tânăr foarte fermecător. “Un băiat cu adevărat devotat. Şi‑a pierdut mama la o vârstă fragedă şi are mare nevoie de îngrijire. Am închiriat un apartament şi vine să locuiască cu mine. Aranjamentul ăsta ni se potriveşte perfect amândurora. Avem afinităţi naturale. Nu mai trebuie să‑ţi faci griji, dragă Prudence. Viitorul meu e asigurat. Mâine mă întâlnesc cu avocatul, căci trebuie să adaug nişte clauze în testament pentru Mervyn în cazul în care mor înaintea lui, ceea ce, desigur, e firesc să se întâmple, deşi te asigur că în momentul de faţă mă simt în floarea sănătăţii”. Tuppence alergase în nord (incidentul avusese loc în Aberdeen). Însă poliţia fusese mai rapidă şi‑l umflase pe fermecătorul Mervyn, pe care îl căuta de câtva timp sub acuzaţia că‑şi însuşea bani sub false pretexte. Mătuşa Primrose fusese extrem de indignată, numise treaba ca fiind persecuţie, dar după ce asistase la proces (unde se citaseră alte douăzeci şi cinci de cazuri), fusese nevoită să‑şi schimbe părerea despre protejatul ei. — Cred c‑ar trebui să mă duc s‑o văd pe mătuşa Ada, Tuppence, spuse Tommy. A trecut ceva timp. — Presupun că da, spuse Tuppence fără entuziasm. Cât a trecut? Tommy reflectă. — Trebuie să fie aproape un an, spuse el. — E mai mult. Cred că peste un an. — Vai ce repede a trecut timpul, nu? Nu‑mi vine să cred că a trecut atât de mult. Totuşi, cred că ai dreptate, Tuppence. Calculă. E groaznic cam uită omul, nu‑i aşa? Mă simt foarte prost din cauza asta. — N‑ar trebui, spuse Tuppence. În definitiv, i‑am trimis tot felul de lucruri şi i‑am scris. — Da, ştiu. Eşti grozav de bună când e vorba de asta. Cu toate astea, se întâmplă uneori să citeşti lucruri care nu‑ţi cad deloc bine. — Te referi la cartea îngrozitoare pe care am luat‑o de la bibliotecă în care scria cât de cumplit le era sărmanilor bolnavi şi cât sufereau? — Da. Bănuiesc ca era adevărat… un fapt luat din realitate. — Oh, da, trebuie că exista şi locuri ca ăla. Şi există oameni teribil de nefericiţi, oameni care n‑au cum să nu fie nefericiţi. Dar ce altceva s‑ar putea face, Tommy? — Toţi fac orice, în afară de a fi cât se poate de grijulii. Trebuie să ai mare grijă ce alegi, să afli totul despre lăcaşul respectiv şi să te asiguri că există un medic bun care să aibă grijă de ei. — Nimeni nu poate fi mai drăguţ ca dr. Murray, trebuie să recunoşti. — Da, acceptă Tommy înseninându‑se. Murray e un tip pe cinste. Amabil, răbdător. Dacă ar fi fost ceva ce nu merge, ne‑ar fi anunţat. — Aşa că n‑ai de ce să‑ţi faci griji, spuse Tuppence. Câţi ani are acum? — Optzeci şi doi. Nu… nu. Cred că optzeci şi trei. Trebuie să te simţi destul de cumplit când le‑ai supravieţuit tuturor. — Asta‑i doar ce simţim noi. Ei nu gândesc aşa. — Nu poţi să ştii. — Ei bine, mătuşa ta Ada nu gândeşte aşa. Nu‑ţi aminteşti cu câtă veselie ne‑a enumerat prietenele cărora le‑a supravieţuit? Şi a terminat cu: “cât despre Amy Morgan, am auzit că n‑o mai duce mai mult de şase luni. Întotdeauna spunea că eu sunt foarte plăpândă, iar acum e clar că am să‑i supravieţuiesc. Şi încă mulţi ani de‑acum încolo”. Era foarte triumfătoare la o asemenea perspectivă. — În tot cazul… — Ştiu. În tot cazul, consideri că e de datoria ta să te duci s‑o vezi.. — Nu crezi că am dreptate? — Din păcate, cred că ai dreptate. Foarte mare dreptate. Şi am să vin şi eu, adăugă Tuppence cu o notă de eroism. — Nu, se opuse Tommy. De ce să vii? Nu e mătuşa ta. Nu, mă duc singur. — Ba deloc, spuse doamna Beresford. Şi mie‑mi place să sufăr. Vom suferi împreună. Nu‑i un lucru care să distreze, nici pe mine, nici pe tine, şi cu atât mai puţin pe mătuşa Ada, dar trebuie făcut. — Nu, nu vreau să mergi. În definitiv, ţi‑aduci aminte cât de grosolan s‑a purtat cu tine ultima oară? — Oh, nu m‑a deranjat. Probabil a fost singura vizită de care s‑a bucurat sărmana bătrână. Nici nu‑mi trece prin cap să‑i port pică. — Tu întotdeauna ai fost drăguţă cu ea, chiar dacă nu‑ţi prea place de ea. — Nimănui n‑ar putea să‑i placă mătuşa Ada. După părerea mea, nici nu i‑a plăcut vreodată cuiva. — Nu poţi să nu‑ţi fie milă de oameni când îmbătrânesc, spuse Tommy. — Eu pot, spuse Tuppence. Eu nu‑s aşa bună din fire ca tine. — Fiind femeie, eşti mai neîndurătoare. — S‑ar putea. În definitiv, femeile n‑au timp decât să fie realiste. Vreau să spun că‑mi pare foarte rău de bătrâni, de bolnavi şi aşa mai departe, dacă sunt oameni drăguţi. Dar dacă nu sunt, lucrurile stau cu totul altfel, trebuie să recunoşti. Dacă eşti nesuferit la douăzeci de ani şi rămâi tot aşa de nesuferit şi la patruzeci, la şaizeci eşti şi mai nesuferit, iar când ajungi la optzeci eşti dracu’ gol… zău, nu văd de ce să‑ţi pară rău pentru oameni doar pentru că sunt bătrâni. Nu te poţi schimba întru totul. Ştiu câteva persoane absolut încântătoare de şaptezeci şi optzeci de ani. Bătrâna doamnă Beauchamp, şi Mary Carr şi bunica brutarului, draga doamnă Poplett, care vine aici şi ne face curat. Toate sunt nişte dulci şi nişte scumpe şi n‑am nimic împotriva lor. — Bine, bine, fi realistă. Dar dacă într‑adevăr vrei să fii nobilă şi să vii cu mine… — Vreau să vin cu tine. La urma urmelor, m‑am măritat cu tine la bine şi la rău, iar mătuşa Ada e categoric răul. Aşa că vom merge de mână. Şi o să‑i ducem un buchet de flori, şi o cutie cu bomboane de ciocolată moi la mijloc şi poate câteva reviste. Ai putea să‑i scrii doamnei cum‑o‑cheamă şi să‑i spui că venim. — Săptămâna viitoare? Aş putea joi, dacă‑ţi convine şi ţie. — Joi să fie. Cum o cheamă pe femeia aia? Nu‑mi amintesc… sora şefă sau superintendentă, sau ce‑o fi. Începe cu P. — Domnişoara Packard. — Asta era! — Poate de data asta o să fie altfel, spuse Tommy. — Altfel? Cum adică? — Oh, nu ştiu. S‑ar putea întâmpla ceva interesant. — Am putea avea un accident de tren pe drum, spuse Tuppence luminându‑se puţin. — De ce naiba vrei să fie accident de tren? — Nu vreau cu adevărat, fireşte. Doar… — Doar ce? — Păi, ar fi un fel de aventură, nu‑i aşa? Poate vom salva vieţi sau vom face ceva util. Util şi totodată palpitant. — Ce speranţă! spuse domnul Beresford. — Ştiu. Uneori îţi mai vin şi idei din astea. 2. Era bietul dumitale copil? Ar fi greu de spus de unde îşi trăgea Sunny Ridge numele. Nu avea nimic care să iasă în relief, care să semene a coastă. Terenul era plat, fapt întru totul convenabil pentru vârsta înaintată a ocupantelor. Avea o grădină vastă, deşi cam lipsită de distincţie. Era o clădire mare, în stil victorian, bine conservată. Câţiva copaci stufoşi, iedera ce îmbrăca pereţii casei şi două maimuţe de piatră dădeau un aer exotic locului. În locurile unde bătea soarele erau amplasate câteva bănci şi două sau trei scaune de grădină. Mai era şi o verandă acoperită unde bătrânele doamne se puteau adăposti de vânturile dinspre est. Tommy sună la uşa de la intrare, şi el şi Tuppence fură aproape imediat poftiţi înăuntru de o tânără cu o înfăţişare destul de chinuită, îmbrăcată într‑un halat de nylon. Ea îi conduse într‑o micuţă cameră de zi, spunându‑le cam gâfâit: — O anunţ pe domnişoara Packard. Vă aşteaptă şi va coborî într‑o clipă. Nu vă supăraţi să aşteptaţi un pic, nu‑i aşa, dar e vorba de bătrâna doamnă Carrawav. Şi‑a înghiţit degetarul, mă înţelegeţi. — Cum naiba a putut să facă aşa ceva? întrebă Tuppence mirată. — N‑a făcut‑o ca să se amuze, explică scurt ajutoarea administratoarei. Mereu se întâmplă. După plecarea ei, Tuppence se aşeză şi rosti gânditoare: — Nu cred că mi‑ar plăcea să înghit un degetar. Trebuie să fie tare deranjant când se duce în hopuri în jos, nu crezi? Nu avură mult de aşteptat. Domnişoara Packard intră scuzându‑se pentru întârziere. Era o femeie masivă cu părul de culoarea nisipului, la vreo cincizeci de ani, şi avea acel aer calm de competenţă pe care Tuppence îl admirase întotdeauna. — Scuzaţi‑mă că v‑am făcut să aşteptaţi, domnule Beresford. Ce mai faceţi doamnă Beresford, mă bucur mult că aţi venit şi dumneavoastră. — Am auzit că cineva a înghiţit ceva, spuse Tommy. — Oh, aşadar v‑a spus Marlene? Da, bătrâna doamnă Carraway. Mereu înghite câte ceva. E foarte dificil, să ştiţi, pentru că nu putem să le urmărim tot timpul. La copii te aştepţi s‑o facă, dar e ciudat că pentru o femeie în vârstă a devenit un hobby. Şi cu zi ce trece e tot mai rău. Singurul lucru bun e că nu‑i face rău. — Poate tatăl ei era înghiţitor de săbii, sugeră Tuppence. — E o idee foarte interesantă, doamnă Beresford. Poate aşa se explică. I‑am spus domnişoarei Fanshawe că aţi venit, domnule Beresford. Nu ştiu dacă a priceput foarte bine. Nu întotdeauna pricepe, să ştiţi. — Cum s‑a mai simţit în ultimul timp? — Mă tem că‑şi pierde tot mai rapid memoria, spuse domnişoara Packard pe un ton degajat. Niciodată nu ştiu cât înţelege şi cât nu. Am vorbit cu ea noaptea trecută şi mi‑a spus că e sigură că mă înşel pentru că nu s‑a terminat încă anul şcolar. Din cât se pare, vă crede încă la şcoală. Săracele bătrânele, uneori mai încurcă lucrurile, mai ales când e vorba de timp. Totuşi, azi dimineaţă când i‑am reamintit de vizita dumneavoastră mi‑a spus că e imposibil să veniţi pentru ca sunteţi mort. Ei bine, continuă veselă domnişoara Packard, sper să vă recunoască acum când o să vă vadă. — Cum stă cu sănătatea? Tot aşa? — Păi, poate că era de aşteptat. Sincer vorbind, nu cred că va mai fi cu noi mult timp. N‑o doare nimic, dar cu inima stă tot aşa de rău, dacă nu chiar mai rău. Cred că e mai bine să ştiţi şi să fiţi pregătiţi, astfel încât dacă o fi să se ducă pe neaşteptate să nu fie un şoc pentru dumneavoastră. — I‑am adus nişte flori, spuse Tuppence. — Şi o cutie cu ciocolată, adăugă Tommy. — Oh, e foarte drăguţ din partea dumneavoastră. O să fie tare încântată. Vreţi să urcăm? Tommy şi Tuppence se ridicară şi o urmară pe domnişoara Packard pe nişte scări largi. În timp ce treceau prin faţa unei uşi de pe culoarul de la etaj, aceasta se deschise pe neaşteptate şi ieşi o femeie micuţă strigând cu un glas strident: — Vreau cacaua mea, vreau cacaua mea. Unde‑i sora Jane? Vreau cacaua mea. O femeie în uniformă de soră scoase capul pe uşa alăturată şi spuse: — Gata, gata, dragă, e‑n regulă. Ţi‑ai băut cacaua. Ţi‑ai băut‑o acum douăzeci de minute. — Nu, n‑am băut‑o, soră. Nu‑i adevărat. Nu mi‑am băut cacaua. Mi‑e sete. — Ei bine, dacă vrei, ai să mai primeşti încă o ceaşcă. — Nu pot să primesc încă una când n‑am primit nici una. Trecură mai departe şi, după ce bătu scurt într‑o uşă din capătul culoarului, domnişoara Packard o deschise şi intrară. — Veşti bune, domnişoară Franshawe, spuse ea cu seninătate. Uite, nepotul dumitale a venit să te vadă. Nu‑i drăguţ? Într‑un pat de lângă fereastră o femeie în vârstă se ridică sprijinindu‑se în perne. Avea părul cărunt, de‑un cenuşiu metalic, faţa slabă şi zbârcită, un nas mare şi coroiat şi un aer general de dezaprobare. Tommy înaintă. — Bună, mătuşa Ada, spuse el. Ce mai faci? Mătuşa Ada nu‑i dădu nici o atenţie, ci se adresă mânioasă domnişoarei Packard. — Nu ştiu ce înseamnă asta, să introduci gentlemani în dormitorul unei doamne. În tinereţea mea n‑ar fi fost deloc cuviincios! Şi să‑mi mai spui şi că e nepotul meu! Cine e? Instalatorul sau electricianul? — Ei, hai, hai, nu‑i frumos, spuse cu blândeţe domnişoara Packard. — Sunt nepotul dumitale, Thomas Beresford, spuse Tommy şi întinse cutia de ciocolată. Ţi‑am adus o cutie de ciocolată. — Nu mă duci pe mine cu asta, spuse mătuşa Ada. Îi cunosc eu pe ăştia ca tine, poţi să spui tu ce vrei. Cine‑i femeia asta? O cântări din ochi pe doamna Beresford, cu un aer dezgustat. — Sunt Prudence, spuse doamna Beresford. Nepoata dumitale, Prudence. — Ce nume caraghios! spuse mătuşa Ada. Sună a servitoare. Unchiul meu Mathew avea o servitoare pe care o chema Confort iar camerista se numea Bucură‑te‑întru‑Domnul. Era metodistă. Dar mătuşa mea Fanny a pus curând capăt la toate astea. I‑a spus că avea să fie numită Rebeca atâta timp cât era în casa ei. — Ţi‑am adus câteva flori, spuse Tuppence. — Nu suport florile într‑o cameră de bolnav. Consumă tot oxigenul. — Ţi le pun într‑o vază, spuse domnişoara Packard. — Nici să nu aud. Ar fi trebuit să fi învăţat până acum că ştiu ce spun. — Pari în formă, mătuşa Ada, spuse domnul Beresford. Gata de luptă, aş putea spune. — Pot să‑ţi spun pe loc câte parale faci. Ce‑i în capul tău când spui că eşti nepotul meu? Cum ziceai că te cheamă? Thomas? — Da. Thomas sau Tommy. — N‑am auzit niciodată de tine. Am avut un singur nepot şi‑l chema William. A murit în război. Asta a fost un lucru bun. Ar fi ajuns rău dac‑ar fi trăit. Am obosit, spuse mătuşa Ada lăsându‑se pe perne şi întorcând capul către domnişoara Packard. Ia‑i de aici. N‑ar trebui să laşi străinii să intre la mine. — M‑am gândit că o scurtă vizită o să te înveselească, spuse netulburată domnişoara Packard. Mătuşa Ada scoase un chiot gros şi obscen. — Perfect, rosti veselă Tuppence. Plecăm. Îţi las trandafirii. Poate te răzgândeşti. Vino, Tommy, spuse şi porni spre uşă. — La revedere, mătuşă Ada. Îmi pare rău că nu‑ţi aminteşti de mine. Mătuşa Ada rămase tăcută până când Tuppence ieşi urmată de domnişoara Packard. Tommy porni după ele. — Tu întoarce‑te, spuse mătuşa Ada ridicând glasul. Te cunosc perfect. Eşti Thomas. Aveai părul roşu. Ca morcovul era părul tău. Vino înapoi. Cu tine am să vorbesc. N‑o vreau pe femeia aia care pretinde că e soţia ta. Ştiu eu mai bine. N‑ar fi trebuit să aduci aici femei de teapa ei. Vino şi aşează‑te pe scaunul ăsta şi vorbeşte‑mi de răposata maică‑ta. Tu dispari, adăugă mătuşa Ada expediind‑o printr‑o mişcare a mâinii pe Tuppence care se oprise ezitând în pragul uşii. Tuppence se retrase imediat. — Azi are toane, spuse imperturbabilă domnişoara Packard în timp ce coborau scările. Uneori poate fi foarte plăcută, să ştiţi. Nici nu‑ţi vine să crezi. Tommy se aşeză pe scaunul indicat de mătuşa Ada şi observă cu jumătate de gură că nu prea avea ce spune despre mama lui întrucât sărmana murise de aproape patruzeci de ani. Afirmaţia n‑o tulbură câtuşi de puţin pe mătuşa Ada. — Închipuie‑ţi, chiar atât a trecut? Da, timpul trece repede. Se uită la el cântărindu‑l. De ce nu te‑ai însurat? Ia‑ţi o femeie harnică şi drăguţă să aibă grijă de tine. Îmbătrâneşti, să ştii. Te‑ar scăpa să mai umbli cu toate femeile astea pierdute şi să le cari după tine şi să vorbeşti ca şi cum ar fi nevestele tale. — Înţeleg că data viitoare când mai venim va trebui s‑o fac pe Tuppence să ia cu ea certificatul de căsătorie. — Ai făcut o femeie cinstită din ea, nu‑i aşa? — Suntem căsătoriţi de peste treizeci de ani şi avem un băiat şi o fată, amândoi căsătoriţi. — Necazul e că mie nimeni nu‑mi spune nimic, o drese cu iscusinţă mătuşa Ada. Dacă m‑ai fi ţinut la curent aşa cum se cuvenea… Tommy n‑o contrazise. Tuppence îi dăduse cândva un ordin serios: “Dacă cineva peste şaizeci şi cinci de ani îţi caută pricină, să nu‑l contrazici. Să nu încerci niciodată să spui că ai dreptate. Cere‑ţi scuze pe loc şi spune că e doar vina ta şi‑ţi pare rău şi că n‑ai să mai faci”. În această clipă lui Tommy îi trecu prin cap că aceasta trebuia să fie cu certitudine poziţia pe care se cuvenea s‑o adopte faţă de mătuşa Ada. — Îmi pare tare rău, mătuşă Ada. spuse el. Ştii, cu trecerea timpului, omul începe să uite. Nu toată lumea are o memorie excelentă ca a dumitale, adăugă fără să roşească. Mătuşa Ada zâmbi superior. — Aici ai dreptate, spuse ea. Îmi pare rău că te‑am primit cam grosolan, dar nu‑mi place să fiu dusă de nas. Tu nu cunoşti locul ăsta. Lasă pe oricine să intre la tine. Absolut pe oricine. Dacă i‑aş fi crezut pe toţi că sunt ceea ce spuneau ei că sunt, ar fi putut să încerce să mă fure sau chiar să mă omoare în patul meu. — Oh, nu cred că ar fi posibil aşa ceva. — Nu se ştie niciodată. Citeşti în ziare despre treburi din astea, şi mai vine şi lumea să‑ţi spună. Nu că aş crede tot ce mi se spune. Dar sunt vigilentă. Poate n‑ai să mă crezi, dar zilele trecute au adus un străin… nu‑l mai văzusem până atunci. Îşi spunea dr. Williams. Ziceau că dr, Murray a plecat în concediu iar acesta era noul lui coleg. Noul coleg! De unde să ştiu eu că era noul lui coleg? Doar pentru că aşa spunea el? — Şi era? — Păi, de fapt, era, spuse mătuşa Ada uşor supărată că pierduse teren. Dar nimeni nu avea cum să ştie în mod sigur. Ne‑am pomenit cu el coborând din maşină cu o cutie neagră pe care doctorii o cară ca să ia tensiunea… şi, mă rog, tot restul. Este ca o cutie fermecată despre care se vorbeşte atâta. În fine, părerea mea e că oricine ar putea veni aici spunând că e doctor, şi imediat toate surorile s‑ar hlizi şi ar chicoti şi ar spune “Da, doctore, fireşte, doctore”, şi n‑ar mai fi prea atente, proastele! Iar dacă pacienta jură că nu‑l cunoaşte pe individ, ele vor spune doar că e uitucă şi nu ţine minte oamenii. Eu nu uit niciodată o faţă, spuse cu fermitate mătuşa Ada. Niciodată n‑am uitat. Ce face mătuşa ta Caroline? N‑am mai auzit de ea de câtva timp. Ai mai văzut‑o? Aproape scuzându‑se, Tommy spuse că mătuşa Caroline murise de cincisprezece ani. Mătuşa Ada nu întâmpină cu nici o urmă de tristeţe vestea acestui deces. În definitiv, mătuşa Caroline nu‑i era soră, ci doar verişoară primară. — Se pare că toată lumea moare, spuse ea cu o anume uşurare. N‑au vlagă, ăsta‑i necazul lor. Inima slabă, tromboză coronariană, hipertensiune, bronşită cronică, artrită reumatică… şi aşa mai departe. Oameni plăpânzi, asta e. Doctorii ii fac să trăiască dându‑le cutii peste cutii şi flacoane peste flacoane de tablete. Tablete galbene, tablete roz, tablete verzi şi, nu m‑ar mira, chiar tabletele negre. Ugh! Pe vremea bunicii se folosea melasă. Sunt sigură că e mai bună ca toate. Dacă vrei să te faci bine, bea melasă şi ai să te faci. Dădu mulţumită din cap. Nu poţi să ai mare încredere în doctori, nu‑i aşa? Mai ales e vorba de‑o problemă profesională… vreun nou capriciu… Mi s‑a spus că sunt o grămadă de otrăviri pe aici. Ca să facă rost de inimi pentru chirurgi, aşa mi s‑a spus… personal, nu cred că e adevărat. Domnişoara Packard nu e genul de femeie care să se preteze la asta. La parter, domnişoara Packard, cu un aer de parcă îşi cere scuze, arătă spre o cameră de la capătul holului. — Îmi pare rău pentru toate astea, doamnă Beresford, dar sper să înţelegeţi cum sunt bătrânii. Au simpatii şi antipatii şi persistă în ele. — Trebuie să fie greu să conduci un loc ca ăsta, spuse Tuppence. — Nu chiar. Îmi place foarte mult, să ştiţi. Când ai grijă de oameni, ajungi să te ataşezi de ei. Au micile lor toane şi ciudăţenii, dar reuşeşti s‑o scoţi la capăt cu ei dacă ştii cum. Tuppence se gândi că domnişoara Packard era una din persoanele care ştia cum. — Sunt ca nişte copii, să ştiţi, spuse cu indulgenţă domnişoara Packard. Doar că uneori e mai greu cu copii, pentru că judecă mult mai mult. Dar aceste persoane care şi‑au pierdut logica vor să fie liniştite spunându‑li‑se ceea ce vor să audă. Atunci, pentru un timp, sunt iarăşi foarte fericite. Am aici un personal tare drăguţ. Persoane răbdătoare, să ştiţi, calme şi fără prea multă minte, căci cei care au minte sunt înclinaţi să‑şi piardă răbdarea. Da, domnişoară Donovan, ce e? întoarse capul spre o femeie cu pince nez care cobora în fugă pe scări. — Iarăşi doamna Lockett, domnişoară Packard. Spune că moare şi vrea să fie chemat imediat doctorul. — Oh, de data asta de ce mai moare? — Spune că ostropelul de ieri era cu ciuperci şi că s‑a otrăvit din cauza lor. — Asta‑i ceva nou, spuse domnişoara Packard. Mă duc mai bine să vorbesc cu ea. Regret că trebuie să vă părăsesc, doamnă Beresford, în camera aceea veţi găsi ziare şi reviste. — Nici o problemă, spuse Tuppence. Intră în camera arătată. Era o încăpere plăcută cu vedere spre grădină şi uşile care dădeau spre aceasta erau larg deschise. În cameră erau scaune uşoare, iar pe mese vaze cu flori. Pe un perete era o bibliotecă în care se găseau amestecate romane moderne şi cărţi de călătorie şi, de asemenea, unele care s‑ar fi putut numi vechi favorite şi pe care multe din pensionarele casei erau bucuroase să le recitească. În momentul de faţă în cameră, era o singură persoană. O doamnă bătrână, cu părul alb pieptănat spre spate, care stătea pe un scaun cu un pahar cu lapte în mână şi uitându‑se la el. Avea o faţă drăguţă, rozalie şi‑i zâmbi prietenoasă lui Tuppence. — Bună dimineaţa, spuse ea. Ai venit să locuieşti aici sau în vizită? — Sunt în vizită, răspunse Tuppence. Am o mătuşă aici. Acum e cu soţul meu. Ne‑am gândit că două persoane deodată ar fi cam prea mult. — Asta‑i foarte înţelept, spuse bătrâna doamnă. Luă o gură de lapte. Mă întreb… nu, cred că e absolut în regulă. Nu vrei ceva? Un ceai sau poate o cafea? Lasă‑mă să sun. Aici sunt foarte serviabili. — Nu, mulţumesc. — Sau poate un pahar cu lapte. Azi nu e otrăvit. — Nu, nu, nici lapte. Nu mai stau mult. — Ei bine, dacă zici… dar n‑ar fi fost nici o problemă, să ştii. Aici nimeni n‑ar gândi că e vreo problemă decât, se înţelege, dacă ceri ceva cu totul imposibil. — Aş spune că mătuşa pe care o vizităm cere uneori lucruri de‑a dreptul imposibile, spuse Tuppence. E domnişoara Fanshawe, adăugă ea. — Oh, domnişoara Fanshawe! Oh, da. Ceva părea s‑o reţină, dar Tuppence spuse cu voioşie: — E cam împieliţată, îmi închipui. Întotdeauna a fost. — Da, într‑adevăr aşa e. Ştii, am avut şi eu o mătuşă care semăna foarte bine cu ea, mai ales când a îmbătrânit. Dar noi toate ţinem foarte mult la domnişoara Fanshawe. Dacă vrea, poate să fie foarte, foarte amuzantă. — Da, aş zice că poate fi, spuse Tuppence. Reflectă câteva clipe încercând s‑o vadă pe mătuşa Ada în noua lumină. — E foarte acidă, spuse bătrâna doamnă. Apropo, numele meu e Lancaster, doamna Lancaster. — Eu sunt doamna Beresford. — Ştii, când şi când îţi pică bine un pic de maliţiozitate, iţi face plăcere. Mă refer la felul în care le descrie pe unele oaspete de aici şi ce spune despre ele. Fireşte, nu s‑ar cuveni să ne amuzăm pe tema asta, dar o facem. — Sunteţi de mult aici? — De o bucată bună de timp. Stai să văd, şapte ani… opt… ani. Da, trebuie să fie mai mult de opt ani. Oftă. Pierzi legătura cu lucrurile. Şi cu lumea. Singurele rude pe care le am trăiesc în străinătate. — Trebuie să fie destul de trist. — Nu, nu chiar. N‑am ţinut cine ştie ce la ele. Nici măcar nu le cunoşteam bine. Am fost foarte bolnavă, foarte rău bolnavă, şi eram singură pe lume, aşa că s‑au gândit că era mai bine pentru mine să trăiesc într‑un loc ca acesta. Cred c‑am avut mare noroc că am venit aici. Sunt persoane atât de amabile şi cu judecată. Iar grădinile sunt cu adevărat frumoase. Mă cunosc şi nu mi‑ar plăcea să trăiesc pe propriile mele picioare pentru că uneori devin foarte confuză, să ştii. Foarte confuză. Îşi atinse fruntea. Aici încep să încurc lucrurile. Nu‑mi aduc întotdeauna aminte cum trebuie ce şi cum s‑a întâmplat. — Îmi pare rău, spuse Tuppence. Cred că toată lumea are câte ceva, nu‑i aşa? — Unele boli sunt foarte dureroase. Avem aici două femei care au artrită reumatică. Suferă îngrozitor. Aşa că eu cred că nu prea contează dacă devii niţel confuz cu privire la ce şi unde s‑a întâmplat, şi cine era, şi aşa mai departe. Cel puţin nu te doare nimic. — Cred că aveţi dreptate, spuse Tuppence. Uşa se deschise şi intră o fată în halat alb cu o tăviţă pe care se afla o cafetieră şi o farfurie cu doi biscuiţi, şi o puse în faţa lui Tuppence. — Domnişoara Packard s‑a gândit că poate v‑ar prinde bine o ceaşcă de cafea, spuse ea. — Mulţumesc. Fata ieşi, şi doamna Lancaster spuse: — Ei, vedeţi? Sunt foarte atente, nu‑i aşa? — Într‑adevăr. Tuppence îşi turnă cafea şi începu s‑o bea. Cele două femei rămaseră un timp tăcute. Tuppence oferi farfuria cu biscuiţi, dar bătrâna doamnă clătină din cap. — Nu, mulţumesc, dragă. Mie îmi place laptele simplu. Puse paharul gol pe masă, se lăsă pe spate şi închise pe jumătate ochii. Tuppence se gândi că probabil era ora la care obişnuia să tragă un pui de somn, de aceea rămase tăcută. Totuşi, pe neaşteptate, doamna Lancaster păru să se trezească. Deschise ochii, se uită la Tuppence şi spuse: — Văd că te uiţi la cămin. — Zău? întrebă Tuppence, uşor mirată. — Da. Mă întrebam… se aplecă şi îşi coborî glasul. Scuză‑mă, era bietul dumitale copil? Luată prin surprindere, Tuppence ezită. — Eu… nu, nu cred, spuse ea. — Mă întrebam şi eu. Credeam că de asta ai venit. S‑ar cuveni să vină cineva cândva. Probabil vor veni. Şi se vor uita la cămin, aşa ca dumneata. Acolo e, să ştii. În spatele căminului. — Oh. da? întrebă Tuppence. — Mereu la aceeaşi oră, spuse doamna Lancaster cu glasul coborât. Mereu la aceeaşi oră din zi. Se uită la ceasul de pe poliţa căminului. Se uită şi Tuppence. Unsprezece, spuse bătrâna doamnă. Unsprezece şi zece. Da, în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră. Oftă. Oamenii n‑au înţeles… le‑am spus ce ştiam… dar nu m‑au crezut! Tuppence se simţi uşurată văzându‑l pe Tommy intrând pe uşă. Se ridică. — Aici sunt. Sunt gata. Se îndreptă spre uşă şi, întorcând capul, spuse: La revedere, doamnă Lancaster. — Cum te‑ai descurcat? îl întrebă pe Tommy în timp ce păşeau în hol. — Adică după ce m‑ai părăsit ca pe o casă în flăcări? — Mi s‑a părut că am un efect negativ asupra ei, nu‑i aşa? Într‑un fel e tonic, să ştii. — De ce e tonic? — Păi, la vârsta mea şi cu aspectul îngrijit şi uşor blazat, e plăcut să te gândeşti că poţi fi luată drept o femeie depravată sau cu un farmec sexual fatal. — Prostuţo, spuse Tommy ciupind‑o cu afecţiune de braţ. Cu cine pălăvrăgeai? Părea o bătrânică tare de treabă. — Era foarte drăguţă. O băbuţă cumsecade, cred. Dar din păcate bate câmpii. — Bate câmpii? — Da. Crede că în spatele căminului e un copil mort, sau aşa ceva. M‑a întrebat dacă era bietul meu copil. — Destul de deprimant, spuse Tommy. Presupun că aici sunt şi persoane niţel atinse, după cum sunt şi altele perfect normale a căror singură problemă e bătrâneţea. Totuşi, părea drăguţă. — Oh, era drăguţă, spuse Tuppence. Drăguţă şi foarte dulce. Mă întreb ce‑şi închipuie exact şi de ce. Domnişoara Packard apăru brusc. — La revedere, doamnă Beresford. Sper că vi s‑a adus o cafea? — Oh, da, am primit, mulţumesc. — A fost foarte amabil din partea dumneavoastră că aţi venit. Întorcându‑se spre Tommy, spuse: Ştiu că domnişoara Fanshawe s‑a bucurat mult de vizita dumneavoastră. Îmi pare rău că a fost nepoliticoasă cu soţia dumneavoastră. — Cred că şi asta i‑a făcut mare plăcere, spuse Tuppence. — Da, aveţi dreptate. Chiar că‑i place să fie nepoliticoasă cu lumea. Din păcate, se pricepe foarte bine la asta. — Şi aşa exersează de câte ori poate, spuse Tommy. — Sunteţi foarte înţelegători, spuse domnişoara Packard. — Am vorbit cu o doamnă, parcă doamna Lancaster, nu? — Oh, da, doamna Lancaster. Toţi de aici ţinem foarte mult la ea. — E… e niţel ciudată? — Are închipuiri, spuse îngăduitoare domnişoara Packard. Avem câteva persoane aici care au închipuiri. Absolut inofensive. Dar… aşa sunt ele. Îşi închipuie lucruri care li s‑au întâmplat lor sau altor persoane. Încercăm să nu le luăm în seamă, nu le încurajăm. Cred că‑i doar un exerciţiu de imaginaţie, un fel de fantezie în care le place să trăiască. Ceva palpitant, sau ceva trist şi tragic. Nu contează care anume. Dar, slavă Domnului, n‑au mania persecuţiei. Asta n‑ar face‑o. — Ei bine, s‑a terminat, spuse cu un oftat Tommy urcând în maşină. Cel puţin şase luni n‑o să trebuiască să mai venim. Nu trebuiră să mai aştepte şase luni pentru a reveni, căci trei săptămâni mai târziu mătuşa Ada muri în somn.

CAPITOLUL I   Hercule Poirot servea micul dejun. În mâna dreaptă avea o ceaşcă cu ciocolată aburindă. Totdeauna era mare amator de dulciuri. Ciocolata o însoţea cu o brioşă. Aceasta se potrivea cu ciocolata. El încuviinţă cu capul. Brioşa era de la al patrulea magazin la care încercase. De fapt, era o patiserie daneză, însă infinit superioară celei aşa-numite fran-ceză de alături, care nu reprezenta nimic altceva decât o înşelătorie. Era mulţumit de arta culinară. Îşi împăcase stomacul. Şi sufletul îi era împăcat, poate într-o măsură prea mare. Tocmai îşi terminase magnum opus, o analiză a marilor scriitori de ficţiune poliţistă, îndrăznise să vorbească caustic despre Edgar Allan Poe, îşi exprimase nemulţumirea faţă de lipsa de metodă sau ordine în eufuziunea romantică a lui Wilkie Collins ridicase în slava cerului doi autori americani, care erau practic necunoscuţi, cinstise cum se cuvine, în  diferite alte  feluri, ceea  ce era  de apreciat şi s-a abţinut serios acolo unde a considerat că nu e cazul. A văzut volumul tipărit, a privit rezultatele şi, afară de un număr într-adevăr incredibil de greşeli de tipar, a hotărât că este bun. S-a bucurat de această izbîndă literară, a avut la dispoziţie o vastă bibliografie pe care a trebuit s-o citească, fiind straşnic de nemulţumit în timp ce zvârlea câte o carte pe podea (deşi, totdeauna îşi amintea s-o ridice, s-o culeagă de pe jos şi s-o pună cu grijă în coşul de hârtii) şi dând din cap aprobator în rarele ocazii când astfel de preţuire era justificată. Şi acum? Trebuia să aibă un răgaz plăcut de destindere, foarte necesar, după munca sa intelectuală. Dar cineva nu se poate odihni pe veci, are să treacă mai departe, la următorul lucru. Din nefericire, nu avea idee care ar putea fi acesta. Vreo nouă realizare literară? Se gândi că nu. Să faci un lucru bine, apoi să-l părăseşti. Acesta era principiul său. Ca să spunem adevărul, era plictisit. Toată activitatea spirituală pe care şi-a îngăduit-o fusese prea mult. Îl deprinsese cu obiceiuri proaste, îl făcuse agitat. Supărător! Îşi scutură capul şi mai luă o înghiţitură de ciocolată. Uşa se deschise şi servitorul său experimentat, George, intră. Avea o atitudine respectuoasă şi părea că-şi cere scuze. Tuşi şi murmură: – A venit - făcu o pauză - o... o tânără lady. Poirot îl privi cu surprindere şi uşor dezgust. – La această oră nu doresc să văd pe nimeni, spuse el cu reproş. – Nu, sir! a fost repede de acord George. Stăpânul şi servitorul se uitară unul la altul. Uneori, legătura dintre ei se stabilea foarte greu. Din  in-flexiune sau aluzie, ori dintr-o anumită alegere de cuvinte, George putea să-şi dea seama că exista ceva ce ar trebui să fie scos la iveală, dacă se punea întrebarea potrivită. Poirot socoti că, în acest caz întrebarea nimerită ar putea fi: – Este frumoasă această tânără lady? Accentua întrebarea cu grijă. – După mine - nu, sir, dar gusturile nu se discută. Poirot luă în considerare acest răpuns. Îşi aminti mica pauză, pe care a făcut-o George înainte de expresia - tânără lady. George era un delicat registrator social. El nu fusese sigur de starea socială a vizitatoarei, dar îi dăduse ei privilegiul îndoielii. – Crezi că este, mai degrabă, o tânără lady, decât, să spunem, o tânără persoană? – Aşa, cred, sir, deşi... nu este întotdeauna uşor să realizezi diferenţa în ziua de azi, vorbi George, cu un sincer regret. – Avea un motiv de a dori să mă vadă? – A zis - George pronunţă cu o oarecare lipsă de tragere de inimă, cerându-şi scuze pentru ea înainte, chipurile - că ar vrea să vă consulte în legătură cu o crimă, pe care poate a săvârşit-o ea! Hercule Poirot făcu ochii mari. Sprâncenele i se ridicară. – Poate a săvârşit-o? Nu ştie? – Asta e ceea ce a spus, sir. – Nesatisfăcător, dar posibil interesant, zise Poirot. – Poate a fost o glumă, sir, rosti George, şovăielnic. – Orice este posibil, presupun - încuviinţă Poirot - dar cineva cu greu ar crede. Îşi ridică ceaşca. Pofteşte-o înăuntru peste cinci minute. – Da, sir. George se retrase. Poirot termină ultima înghiţitură de ciocolată. Dădu la o parte ceaşca şi se ridică în picioare. Merse până la sobă şi-şi aranjă mustaţa, cu grijă, în faţa oglinzii de deasupra şemineului. Mulţumit, se întoarse la fotoliul său şi aşteptă sosirea vizitatoarei. Nu ştia exact la ce să se aştepte... Trăgea nădejde la ceva mai aproape de propria sa apreciere referitoare la atracţia feminină. Îi veni în minte expresia învechită „frumuseţea în mizerie”! De aceea, fu dezamăgit când se întoarse George, însoţind pe musafiră. Făcu un semn cu capul să intre şi oftă. Nici vorbă de frumuseţe - şi nici de mizerie vizibilă. Trăsătura distinctivă părea să fie mai degrabă o blândă nedumerire. „Da de unde! se gândi Poirot cu dezgust.” Fetele astea! Ce nu încearcă să facă pentru ele însele? Bine machiată, îmbrăcată cu gust, părul aranjat de un coafor maestru, atunci, da, ea ar putea să întâlnească pe cineva. Dar acum!” Vizitatoarea sa era o tânără de vreo douăzeci şi ceva de ani. Un păr lung, ciufulit, de o culoare nedefinită, i se revărsa în voie pe umeri. Ochii ei, mari, de o culoare albastru-verzui, aveau o expresie absentă. Purta ceea ce se presupunea a fi îmbrăcămin-tea deosebită a generaţiei sale: cizme din piele neagră cu carâmb înalt, ciorapi de lână cu ajur alb de o curăţenie îndoielnică, o fustă scurtă şi un pulover de lână groasă, lung şi neîngrijit. Oricine de vârsta şi din generaţia lui Poirot ar fi avut o singură dorinţă - să arunce fata într-o baie, îndată ce e posibil. Adesea a simţit o asemenea reacţie, plimbîndu-se pe străzi. Erau sute de fete cu exact aceeaşi înfăţişare. Toate arătau murdare. Şi, totuşi - o contradicţie în termeni - aceasta avea înfăţişarea de parcă de curând a fost scufundată şi scoasă dintr-un râu. „Astfel de fete, cugetă el, poate că nu sunt cu adevărat murdare. Ele, pur şi simplu, au o mare grijă şi se străduiesc să arate aşa.” Se ridică afişând politeţea-i obişnuită, îi strânse mâna şi trase un scaun spre ea. – Aţi cerut să mă vedeţi, mademoiselle? Luaţi loc, vă rog. – Oh, suspină fata cu o voce stinsă. Se uita fix la el. – Ei, bien? întrebă Poirot. Ea ezită. – Cred că aş prefera să stau în picioare. Ochii mari continuau să privească ţintă, cu un aer de îndoială. – Cum doriţi! Poirot îşi reluă locul şi o cercetă. Aştepta. Fata îşi târşâi picioarele. Se uită în jos la ele, apoi, din nou, la Poirot. – Dumneavoastră... dumneavoastră sunteţi Hercule Poirot? – Desigur! În ce fel vă pot fi de folos? – Oh, păi, este destul de greu. Aşa cred Poirot simţi că fata s-ar putea să aibă nevoie de un mic sprijin. Spuse, cu dorinţa de a o ajuta: – Servitorul mi-a spus că vreţi să mă consultaţi, deoarece credeţi că... „poate aţi săvârşit o crimă”. E corect? Fata înclină din cap, aprobator. – Aşa e! – Fireşte că asta nu este o chestiune care să admită vreun dubiu. Dumneavoastră, singură, trebuie să ştiţi dacă aţi comis vreo crimă. – Ei bine, nu prea ştiu cum să vă spun. Aşa cred! – Haide, acum, o îndemnă Poirot cu blândeţe. Aşează-te. Relaxează-ţi muşchii. Povesteşte-mi totul cum s-a întâmplat. – Nu cred... oh, vai, nu ştiu cum. Vedeţi, totul este atât de greu. Eu m-am... eu, m-am răzgândit! Nu vreau să fiu prost crescută... dar, cred că ar fi mai bine să plec. – Ei, hai. Curaj. – Nu, nu pot. M-am gândit că trebuie să vin şi... şi să vă rog, ce ar trebui să fac?! Dar, nu pot, înţelegeţi! Totul e aşa de diferit, de... – De ce? – Îmi pare extrem de rău şi, într-adevăr, nu vreau să fiu prost crescută, dar... Ea scoase un suspin adânc, se uită la Poirot, îşi întoarse privirea şi, subit, izbucni: – Sunteţi prea în vârstă! Nimeni nu mi-a spus că sunteţi atât de bătrân! Cu adevărat, nu vreau să fiu prost crescută, dar asta e. Dumneavoastră sunteţi prea bătrân. Îmi pare foarte rău, fireşte. Se întoarse brusc şi ieşi, încurcată, din cameră, mai degrabă ca un fluture în lumina lămpii. Poirot, cu gura căscată, auzi clopoţelul uşii de la intrare. Exclamă: – Nom d'un nom d'un nom... CAPITOLUL II Sună telefonul. Hercule Poirot nu-şi dădu, pe deplin, seama de acest fapt. Telefonul zbârnâi, iarăşi, strident şi insistent. George intră în cameră şi păşi spre el, întorcând o privire întrebătoare către Poirot. Poirot gesticula cu mâna. – Lasă-l! - spuse el. George se supuse, părăsind camera. Telefonul continuă să sune. Zgomotul strident şi iritant persistă. Brusc, se opri. După un minut sau două, însă, telefonul începu să sune iarăşi. – Ah, Doamne! Asta trebuie să fie o femeie - sigur e o femeie! Oftă, se ridică în picioare şi veni la aparat. Ridică receptorul. – Alo, zise el. – Dumneata eşti... eşti Monsieur Poirot? – Eu în persoană! – Sunt Mrs. Oliver. Vocea ta sună altfel. Nu te-am recunoscut la început. – Bonjour, madame. - Te simţi bine, sper!? – O, da, foarte bine! Vocea Ariadnei Oliver se auzea cu accentele ei vesele, obişnuite. Renumita scriitoare de romane poliţiste şi Hercule Poirot erau în relaţii prieteneşti. – Este, poate, prea devreme să te sun, dar vreau să te rog să-mi faci un serviciu. – Da? – E vorba de dineul anual al Clubului autorilor noştri poliţişti... Mă întreb dacă ai vrea să participi şi să fii anul acesta preşedintele nostru de onoare?! – Când are loc? – Luna viitoare - pe douăzeci şi trei. În telefon se auzi un oftat adânc. – Vai! Sunt prea bătrân. – Prea bătrân? Ce Dumnezeu vrei să zici? Nu eşti deloc bătrân. – Crezi că nu sunt? – Fireşte că nu. Vei fi minunat. Poţi să ne povesteşti o mulţime de istorii drăguţe despre crime adevărate. – Şi cine mă va asculta? – Toată lumea! Ei - Monsieur Poirot, este vreo problemă? S-a întâmplat ceva? Pari tulburat... – Da, sunt tulburat. Starea mea de spirit - ei, bine, n-are importanţă. – Dar, povesteşte-mi... – De ce aş face caz? – De ce nu?! Mai bine, ai veni şi mi-ai povesti totul. Când poţi veni? În după-amiaza asta? Vino să bem un ceai. – După-amiaza nu beau ceai. – Atunci, poate, o cafea. – După-amiaza nu beau, de obicei, cafea. – Ciocolată?! Cu frişcă deasupra!? Sau o tizană. Îmi place să sorb o tizană pe îndelete. Sau limonadă. Sau oranjadă. Sau ţi-ar plăcea cafea decofeinizată, dacă pot s-o procur... – Ah, ça, non, par exemple! E nesuferită. – Unul din acele siropuri care îţi place atât de mult. Ştii, mai am jumătate dintr-o sticlă de Ribena în bufet. – Ce-i Ribena? – Sirop de coacăze negre. – Bineînţeles că l-a adus cineva! Dumneata, fireşte că-l încerci cu mine, madame! Sunt mişcat de grija ce mi-o porţi! Voi accepta, cu plăcere, să beau o ceaşcă de ciocolată în această după-amiază. – Bine. Şi atunci îmi vei povesti totul despre ce te-a tulburat. Şi închise telefonul.   * *       *   Poirot chibzui o clipă. Apoi, formă un număr. Curând după aceea, întrebă: – Domnul Goby? Sunt Hercule Poirot. Sunteţi cumva prea ocupat în acest moment? – Aşa şi aşa, răspunse vocea domnului Goby. Ca să fiu cinstit, potrivit. Dar, spre a vă face plăcere, monsieur Poirot, dacă sunteţi grăbit, ca de obicei, - ei bine, n-aş zice că tinerii mei, de cele mai multe ori, nu reuşesc în ceea ce întreprind în prezent. Desigur, nu sunt băieţi buni, aşa, cât ai bate din palme, cum am dori noi să fie. În zilele noastre se gândesc prea mult la ei înşişi. Ei cred că ştiu totul dinainte să înceapă să înveţe. Dar, ajunge! Nu te poţi aştepta la capete mature pe umeri tineri! Aş fi încântat să mă pun la dispoziţia dumneavoastră, monsieur Poirot. Poate că sunt în stare să pun la treabă unul sau doi din cei mai buni flăcăi. Presupun că este ceva, ca de obicei - culegere de informaţii!? Domnul Goby dădea din cap aprobator şi asculta, în timp ce Poirot intra în detaliile a ceea ce tocmai dorea să facă. Odată terminată convorbirea cu domnul Goby, Poirot telefonă la Scotland Yard, unde, tocmai la momentul potrivit, dădu de un prieten al său. După ce acesta ascultă dorinţele lui Poirot, îi răspunse: – Nu vrei prea mult, da? O oarecare crimă, undeva!? Timp, loc, victimă-necunoscute. Sună un pic a urmărire zadarnică, dacă mă întrebi, bătrâne! După o scurtă pauză adăugă pe un ton dezaprobator: – Se pare că nu ştii, de fapt, nimic!!   * *       *   La patru şi un sfert, în aceeaşi după-amiază, Poirot stătea în sufrageria doamnei Oliver, sorbind, cu un aer cunoscător, dintr-o ceaşcă mare, plină cu ciocolată, având deasupra frişcă proaspătă, ceaşcă pe care gazda sa tocmai o pusese pe o măsuţă, lângă el şi la care adăugase o farfurioară plină cu fursecuri langue de chats. – Chère madame, ce bunătate! Privi peste ceaşcă puţin surprins, la coafura doamnei Oliver şi, de asemenea, la noul tapet al salonului. Ultima dată când o vizitase pe doamna Oliver, aceasta avea părul neted, sever pieptănat. Acum era invadată de bucle şi zulufi, presărate în forme complicate pe tot capul. Abundenţa luxoasă, bănui el, era în mare măsură artificială. Chibzui cât de multe şuviţe de păr ar putea să cadă pe neaşteptate, dacă doamna Oliver s-ar fi agitat brusc, după cum avea obiceiul. – Aceste vişine sunt noi? El agită linguriţa, circular, spre tapetul încăperii. Era, simţi, mai curând, ca şi cum s-ar fi aflat într-o livadă cu vişini. – Sunt prea multe, nu crezi? întrebă doamna Oliver. E atât de greu să anticipezi succesul plastic al unui nou tapet. Crezi că cel vechi era mai bun? Poirot se gândi, în fel şi chip, la ceea ce părea a-şi aminti drept o mulţime de păsări tropicale, viu colorate, într-o pădure. Se simţea înclinat să remarce: „Plus ça change, plus c'est la même chose, dar se abţinu. – Şi acum, zise Mrs. Oliver - în timp ce oaspetele ei repunea ceaşca pe farfurioară şi se reaşeza, cu un oftat de satisfacţie, ştergând res-turile de frişcă de pe mustaţă - despre ce este vorba? – Ce-o să-ţi povestesc, este foarte simplu. Azi dimineaţă, a venit să mă vadă o fată. Vreau să spun că ar fi putut să fie o întâlnire... Una intimă, mă înţelegi! Ea a trimis vorbă că vrea să mă vadă imediat, deoarece credea că a comis o crimă. – Ce lucru ciudat a putut să spună! Nu ştia?! – Întocmai! C'est innoui. Aşa că, l-am însărcinat pe George s-o poftească înăuntru. A rămas în picioare. A refuzat să se aşeze. Stătea acolo şi mă privea fix. Părea complet săracă cu duhul. Am încercat s-o încurajez. Apoi, dintr-o dată, mi-a zis că s-a răzgândit. A spus că nu vrea să fie prost crescută, dar că - ce crezi? - că sunt prea bătrân... Mrs. Oliver se grăbi să pronunţe cuvinte liniştitoare. – Oh, ei, aşa-s fetele! Oricine are peste treizeci şi cinci de ani, este cu un picior în groapă. N-au bun simţ, fetele, trebuie să-ţi dai seama de asta. – M-a jignit, zise Hercule Poirot. – Ei bine, dacă aş fi în locul tău, nu mi-aş face griji. Fireşte, a fost foarte prost crescută să spună aşa ceva. – N-are importanţă. Dar, nu este vorba numai de starea mea de spirit. Sunt îngrijorat! Da, sunt îngrijorat. – Ei, dacă aş fi în locul tău, aş uita totul, îl sfătui, iar, Mrs. Oliver, consolator. – Dumneata, nu înţelegi?! Fata asta m-a îngrijorat. Ea a venit la mine să-mi ceară ajutor. Apoi, a hotărât că sunt prea bătrân. Prea bătrân, ca să-i fiu de vreun folos. A greşit, desigur, că a venit fără să spună ce a adus-o la mine, şi, apoi, a fugit brusc. Dar, îţi zic că fata are nevoie de ajutor. – Nu presupun că are, cu adevărat, nevoie de ajutor, răspunse Mrs. Oliver, liniştitor. Fetele se agită fără rost. – Nu! Greşeşti! Ea are nevoie de ajutor. – Doar nu crezi că a săvârşit, cu adevărat, o crimă? – De ce nu? A zis că a comis-o! – Da, dar... Mrs. Oliver se opri. Ea a spus că poate a săvârşit o crimă, rosti ea încet. Dar, la ce s-a referit oare, prin asta? – Exact! N-are nici un sens. – Pe cine a omorât sau a crezut că a omorât? Poirot ridică din umeri. Mrs. Oliver începu să se învioreze, în timp ce-şi punea imaginaţia bogată la treabă: – Poate că a călcat pe cineva cu maşina şi n-a oprit! Poate că a fost acostată de un individ pe o stîncă şi s-a luptat cu el şi a reuşit să-l arunce în prăpastie! Poate că a dat cuiva, din greşeală, un medicament nepotrivit! Poate că s-a dus la una din petrecerile deşănţate şi s-a luptat cu cineva! Poate că a venit acasă şi a găsit pe cineva pe care l-a înjunghiat! Poate... – Assez, madame, assez! Dar Mrs. Oliver continuă: – Poate că a fost soră într-o sală de operaţie şi a administrat un anestezic nepotrivit sau... Se întrerupse, brusc neliniştită că nu posedă amănunte mai clare. Ce înfăţişare avea? Poirot medită o clipă. – O Ofelie lipsită de atracţie fizică. – Ei, poftim! păru surprinsă Mrs. Oliver. Aproape că mi-o şi imaginez. Ce ciudat. – Nu e ea capabilă de... spuse Poirot. Iată cum o văd eu. Fata nu este una care poate învinge greutăţile. Nu este una din acelea care pot vedea cu anticipaţie pericolele ce le paşte. Ea e una după care se uită alţii şi zic cam aşa: „Vrem o victimă! Asta va fi!” Dar Mrs. Oliver nu mai asculta demult. Îşi apucase cu amândouă mâinile zulufii bogaţi, într-un gest cu care Poirot era familiar. – Aşteaptă! strigă ea, de parcă era în agonie. Aşteaptă! Poirot aşteptă, sprâncenele i se ridicară a mirare. – Nu mi-ai spus numele ei, zise Mrs. Oliver. – Nu şi l-a dat! Din nefericire, sunt de acord cu dumneata. – Aşteaptă, imploră Mrs. Oliver, din nou cuprinsă de aceeaşi suferinţă vizibilă. Slăbi strânsoarea mâinii pe cap şi scoase un oftat adânc. Părul se eliberă din agrafe şi i se revărsă pe umeri. O buclă imperială se desprinse complet din meşă şi căzu pe podea. Poirot o ridică şi o puse discret pe masă. – Ascultă, spuse Mrs. Oliver, revenind, deodată, calmă. Îşi prinse în păr câteva agrafe şi clătină din cap, dusă pe gânduri. După o pauză: – Cine ţi-a povestit despre fata asta, Monsieur Poirot? – Nimeni, după câte ştiu. Fireşte, ea aflase despre mine, nu e nici o îndoială. Mrs. Oliver crezu că „fireşte” nu este deloc cuvântul potrivit. Ce era firesc, era faptul că Poirot însuşi era sigur că toată lumea auzise de el. În realitate, un număr mare de oameni s-ar uita doar cu indiferenţă la el, dacă s-ar pomeni numele lui Hercule Poirot, îndeosebi generaţia mai tânără. „Dar, cum să-i zic asta?”, reflectă Mrs. Oliver, „în aşa fel, încât, să nu-i rănesc orgoliul?” – Cred că greşeşti, spuse ea. Fetele - ei bine, şi băieţii de azi - nu ştiu prea multe despre detectivi şi lucruri ca astea. N-ai aflat despre ele aproape nimic. – Oricine trebuie să fi auzit despre Hercule Poirot, replică Poirot împăunîndu-se. Apăruse, de altfel, şi un articol convingător despre Hercule Poirot. – Dar ei, toţi sunt aşa de prost instruiţi în ziua de azi, zise Mrs. Oliver. Într-adevăr, singurii oameni al căror nume îl ştiu sunt cântăreţii pop sau disc jockey - sau aşa ceva. Dacă ai nevoie special de cineva, vreau să spun de un doctor, ori de un detectiv sau un dentist - ei bine, atunci, vreau să spun că dacă ai întreba pe un oarecare - dacă ai întreba care este persoana potrivită la care să te duci, atunci celălalt ţi-ar răspunde: Dragul meu, trebuie să mergi la omul acela absolut minunat din Queen Anns Street, care îţi răsuceşte de trei ori picioarele în jurul capului şi eşti vindecat, sau: Mi s-au furat toate diamantele şi Henry ar fi furios, totuşi, nu aş putea să mă duc la poliţie, dar există un detectiv pur şi simplu straniu, foarte discret, care mi le-ar aduce, iar Henry n-ar ştii niciodată despre asta. Iată felul în care se întâmplă mereu. Cineva a trimis acea fată la dumneata!! – Mă îndoiesc foarte mult.... – N-ai de unde şti, până nu ţi s-ar spune. Şi e timpul să ţi se spună acum. De aceea ai venit la mine. Eu am trimis acea fată la dumneata. Poirot o privi uimit. – Dumneata? Dar, de ce n-ai spuse imediat? – Pentru că acum mi-am amintit - când vorbeai despre Ofelia - păr lung, ud şi mai degrabă, neted. Părea descrierea cuiva pe care, de fapt, o văzusem. Nu de mult. Şi, atunci, mi-am amintit cine este. – Sinceră să fiu, nu-i ştiu numele, dar pot să i-l aflu uşor. Am discutat despre detectivi particulari şi urmăriri discrete - şi am vorbit despre dumneata şi câteva din lucrurile uimitoare pe care le-ai făcut. – Şi, i-ai dat adresa mea? – Nu, sigur că nu. N-aveam idee că ea vrea un detectiv sau aşa ceva. Cred că noi două doar discutam. Dar, ţi-am pomenit numele de câteva ori şi, desigur, ar fi fost uşor să cauţi într-o carte de telefon şi să afli adresa. – Aţi discutat despre crimă? – Nu pot să-mi amintesc. Nici măcar nu ştiu cum am ajuns să discutăm despre detectivi - numai dacă, da, poate că ea a fost cea care a început subiectul... – Spune-mi, atunci, spune-mi tot ce poţi - chiar dacă nu-i ştii numele, spune-mi tot ce ştii despre ea. – Ei bine, asta s-a întâmplat săptămâna trecută. Eram cu familia Lorrimer. Ei nu fac un pas fără să mă ia şi pe mine la nişte prieteni de-ai lor, la un pahar de vorbă. Erau câţiva acolo - şi eu nu prea m-am distrat mult, pentru că, aşa cum ştii, pur şi simplu, nu-mi place să beau, şi, astfel gazdele au fost nevoite să găsească o băutură uşoară pentru mine, ceea ce, pentru ei este mai de grabă o treabă plicticoasă. Şi, atunci, oamenii îmi zic lucruri - ştii de care - cât de mult le plac cărţile mele şi cât au dorit să mă cunoască - şi toate astea mă irită şi mă deranjează sau, mai exact, mă fac să mă simt prost. Dar, eu reuşesc, oarecum, să le fac faţă. Iar ei spun cât de mult le place teribilul meu detectiv Sven Hjerson. Dacă ar ştii ei cât îl urăsc eu. Dar editorul meu mereu îmi aminteşte că nu trebuie să zic aşa. Oricum, cred că discuţia despre detectivi cu viaţă reală i-a captat pe toţi, sigur eu am vorbit puţin şi despre dumneata, iar această fată stătea pe aproape şi asculta. Când ai spus: o Ofelie neatractivă, ai nimerit, oarecum. M-am gândit. „Oare de cine îmi reaminteşte?” Şi... atunci, mi-am adus aminte: „Desigur. Fata de la petrecerea din acea zi!” Cred că despre ea e vorba, nu se poate să o confund cu altă tânără. Poirot oftă. Cu Mrs. Oliver, oricine ar avea nevoie de multă răbdare. – Cine sunt acei oameni cu care a trebuit să bei? – Trefusis, cred, numai dacă n-a fost Treherne. Un astfel de nume e un mare magnat al finanţelor. Bogat. Ceva în City, dar cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în Africa de Sud. – Are soţie? – Da. O femeie foarte atrăgătoare. Mult mai tânără decât el. Cu păr blond, auriu, bogat. A doua soţie. Fata era de la prima nevastă. Mai era un unchi incredibil de antic. Aproape surd. El e teribil de vestit - poveşti de necrezut sub formă de scrisori, după numele său. Un amiral sau un mareşal de aviaţie, ori aşa ceva. Cred că el este şi astronom. Oricum, are un fel de telescop mare, care se scoate prin acoperiş. Deşi, presupun că ar putea să fie doar un hobby. Mai era acolo o tânără străină, dintre acelea care aleargă cu gura căscată după bărbaţi tomnatici. Se duce cu el la Londra, cred, şi vede dacă nu dă bir cu fugiţii. Altfel, era drăguţă. Poirot selectă informaţiile pe care i le-a furnizat Mrs. Oliver, simţindu-se mai degrabă ca un calculator uman. – Domnul şi doamna Trefusis locuiesc în acea casă?... – Nu Trefusis! Acum îmi amintesc - Restarick! – Asta nu este deloc acelaşi tip de nume. – Da, aşa este! E un nume din regiunea Cornwall, nu-i aşa? – Atunci, domnul şi doamna Restarick locuiesc acolo, ca şi distinsul şi mai bătrânul unchi. Numele lui este tot Restarick? – Sir Roderick sau aşa ceva. – Există şi fata au pair sau ce este şi ea, şi o fiică - mai sunt şi alţi copii? – Nu cred - dar, de fapt, nu ştiu. Apropo, fiica nu locuieşte acasă. Ea sosise numai pentru sfârşitul de săptămână. Presupun că nu se înţelege cu mama vitregă. A obţinut o slujbă la Londra şi a făcut cunoştinţă cu un tânăr, de care lor - aşa bănuiesc eu - nu le place prea mult. – Se pare că dumneata cunoşti destul de multe despre această familie. – Oh, păi se pot culege unele lucruri. Lorrimerii sunt vorbăreţi. Întotdeauna trăncănesc vrute şi nevrute despre unul sau altul. Oriunde se pot asculta multe bârfe despre cine vrei şi cine nu vrei. Uneori, totuşi, le amestecă. Probabil şi eu. Aş vrea să-mi amintesc numele de botez al acelei fete. Ceva legat de un cântec... Thora? Vorbeşte-mi Thora. Thora, Thora. Ceva asemănător, sau Myra? Myra, oh, Myra, iubirea mea-i toată pentru tine. Am visat că trăiesc în palate de marmură. Norma? Sau vreau să zic Maritana? Norma - Norma Restarick! Ästa-i corect, sunt sigură. Ea adăugă, cu inconsecvenţă: Este o a treia fată. – Am înţeles, zici că o consideri doar un copil. – Aşa şi este - sau cred că-i aşa! – Atunci, ce vrei să înţelegi spunînd că este o a treia fată? – Doamne sfinte, nu ştii ce este o a treia fată? Nu citeşti The Times? – Eu citesc naşterile, decesele şi căsătoriile. Şi unele articole pe care le găsesc interesante. – Nu, mă refer la publicitatea de pe prima pagină. Numai că acum nu mai este pe prima pagină. Aşa mă gândeam, luând un alt ziar. Dar, îţi voi arăta. Se duse spre o masă şi luă repede The Times, întoarse paginile şi i-l aduse. – Iată, priveşte: „A TREIA FATĂ pentru aparta-ment confortabil la etajul al doilea, cameră separată, încălzire centrală. Earl's Court.” „Caut a treia fată pentru a împărţi apartament. 5 guinee pe săptămână, cameră separată.” „Caut a patra fată. Regent's Park. Cameră separată.” Este modul în care locuiesc fetele acum. Mai bine decât la cămin. Fata principală închiriază un apartament mobilat şi apoi subînchiriază. A doua fată este, de obicei o prietenă. Apoi, ele găsesc o a treia fată, prin mica publicitate, dacă nu cunosc pe vreuna. Şi, aşa cum vezi, deseori, ele reuşesc să înghesuie în apartament o a patra. Prima fată ia cea mai bună cameră, a doua fată plăteşte întrucâtva mai puţin, a treia încă şi mai puţin şi este băgată într-o chichineaţă. Stabilesc între ele însele care să aibă întregul apartament pentru o noapte pe săptămână - sau aşa ceva. Asta funcţionează destul de rezonabil. – Şi unde locuieşte în Londra această fată, al cărei nume ar putea fi Norma? – Aşa cum ţi-am povestit, realmente nu cunosc nimic despre ea. – Dar ai putea afla? – O, da, presupun că ar fi destul de uşor. – Eşti sigură că n-a existat nici o discuţie, nici o menţiune despre o moarte neaşteptată. – Te referi la o moarte în Londra sau în casa Restarick? – Şi una şi la cealaltă. – Nu înţeleg aşa. Am să văd ce pot să scor-monesc. Ochii doamnei Oliver străluciră de emoţie. De acum, intra în miezul problemei. – Asta ar fi drăguţ din partea ta. – Voi telefona familiei Lorrimer. De fapt, acum ar fi momentul potrivit. Se duse la telefon. – Trebuie să mă gândesc la motive sau lucruri - poate lucruri inventate? Privi spre Poirot mai degrabă cu îndoială. – Dar, fireşte! Se înţelege! Eşti o femeie cu imaginaţie - nu vei întâmpina nici o greutate. Dar - nu prea fantastică, Pricepi? Moderaţie... Mrs. Oliver îi aruncă o privire înţelegătoare. Chemă centrala şi rugă să i se spună numărul ce-l dorea, întorcându-şi capul, şopti: – Ai un creion şi hârtie - sau un carneţel - ceva, să scrii numele sau adresele, ori locurile? Poirot deja îşi aranjase carneţelul pe genunchi şi dădu din cap aprobator, s-o liniştească. Mrs. Oliver se reîntoarse spre receptorul ce-l ţinea şi se lansă în discuţie. Poirot ascultă cu atenţie o parte a conver-saţiei telefonice. – Alo! Pot să vorbesc cu - Oh, tu eşti, Naomi? Aici e Ariadne Oliver. Oh, da, bine, a fost, mai curând, o mulţime... Oh, vrei să spui bătrânul? Nu, ştii că eu nu... Practic orb?... Am crezut că pleacă la Londra cu fetiţa străină... Da, uneori trebuie să-ţi faci griji pentru ei - dar ea pare să se descurce cu el destul de bine... Unul din lucrurile pentru care te-am sunat este să te întreb adresa fetei. Nu, fata lui Restarick, vreau să zic undeva în South Ken, nu? Sau era Knightsridge? Ei, i-am promis o carte şi am scris pe o fiţuică adresa, dar desigur, am pierdut-o, ca de obicei. Nici măcar nu pot să-mi amintesc numele ei. Este Thora sau Norma?... Da, am crezut că este Norma... Aşteaptă o clipă, să iau un creion... Da, sunt gata... Şaizeci şi şapte, Borodene Mansions... Ştiu, blocul acela mare care seamănă mai degrabă cu închisoarea Wormwood Scrubs... Da, cred că apar-tamentele sunt foarte confortabile, cu încălzire centrală şi tot... Cine sunt celelalte două fete cu care locuieşte ea?... Prietene de-ale ei?... sau de la mica publicitate?... Claudia Reece - Holland... nu e tatăl ei membru al Parlamentului? Cine este cealaltă?.. Nu, presupun că nu o cunoşti - e chiar drăguţă, bănuiesc... Cu ce se ocupă fetele? Par să fie secretare, nu?... Oh, cealaltă fată este decorator de interioare - crezi - sau se ocupă cu o galerie de artă? Nu, Naomi, desigur că nu vreau să ştiu, fireşte - doar mă întreb - ce fac toate fetele din zilele noastre? Ei bine, pentru mine este folositor să aflu, din cauza cărţilor mele - vreau să fiu la curent... Ce mi-ai povestit despre prietenul... Da, dar e unul atât de neajutorat, nu-i aşa?... Vreau să zic că fetele fac exact ceea ce le place... El arată atât de groaznic? E unul din aceiea, nebărbieriţi, murdari? Oh, ce tipi... Veste din brocart, şi păr cârlionţat - care-i atârna până la umeri - da, e atât de greu să spui dacă sunt fete sau băieţi, nu-i aşa? Da, arată uneori ca picturile lui Van Dyck, dacă sunt chipeşi... Ce-ai spus? Că Andrew Restarick pur şi simplu îl urăşte?... Da, de obicei bărbaţii fac... Mary Restarick?... Ei bine, presupun că ai avea certuri dese cu o mamă vitregă. Socotesc că ea a fost destul de mulţumită când fata şi-a găsit o slujbă la Londra. Ce crezi despre oamenii care spun astfel de lucruri?... De ce, nu puteau să afle ce se întâmplă cu ea? Cine a zis?... Da, dar ce au muşamalizat?... Oh, o doică? – A vorbit cu menajera familiei Jenners? Vrei să spui cu soţul ei? Oh, înţeleg! Doctorii n-au putut afla... Nu, dar oamenii sunt atât de răutăcioşi. Sunt de acord cu tine. Lucrurile astea sunt, de obicei, neadevărate... Gastric, da? Dar, cât de ridicol! Vrei să spui că oamenii au zis, care era numele lui - Andrew? Vrei să spui că era mai uşor cu toate acele ierburi otrăvitoare despre?.. Da, dar de ce? Vreau să zic, nu e cazul unei femei pe care el a urât-o de ani de zile – ea este cea de-a doua soţie - şi mult mai tânără decât el, şi atrăgătoare. Da, presupun că ar fi - dar, pe de altă parte, de ce să fi vrut fată străină?... Crezi că ar fi supărat-o lucrurile pe care i le-a spus Mrs. Restarick... Ea nu-i o fiinţă atractivă - Presupun că Andrew i-ar fi făcut curte - nimic serios, desigur - dat asta ar fi deranjat-o pe Mary, şi atunci ea ar fi tăbărât asupra fetei şi.... Din colţul ochiului, Mrs. Oliver băgă de seamă că Poirot îi făcea semne, desperat. – O clipă, dragă, zise Mrs. Oliver în telefon. Este brutarul. Poirot se arătă jignit: – Închide telefonul. Ea lăsă receptorul, se grăbi să traverseze camera şi-l împinse pe Poirot într-un colţişor pentru servit micul dejun. – Da? îl interpelă ea cu sufletul la gură. – Brutar?! spuse Poirot, cu dispreţ. Eu! – Ei, a trebuit să mă gândesc repede la ceva. În legătură cu ce îmi făceai semne? Ai înţeles cine era? Poirot i-o tăie scurt: – Îmi vei povesti tu imediat. Ştiu suficient. Ceea ce vreau să faci este, cu toate improvizaţiile rapide, să-mi aranjezi un pretext plauzibil ca să vizitez familia Restarick. Un vechi prieten de-al tău, care în curând va fi în vecinătatea lor. Dacă nu cumva ai putea spune... – Las' pe mine. Mă voi gândi la ceva. Să-ţi dau un nume fals? – Categoric, nu. Să încercăm, cel puţin, să con-tinuăm simplu. Mrs. Oliver dădu din cap aprobator şi se grăbi înapoi la telefonul abandonat. – Naomi? Nu pot să-mi amintesc ce discutam. De ce intervine, mereu, ceva să întrerupă tocmai când cineva s-a aşezat la o bârfă nostimă? Nici măcar nu-mi amintesc pentru ce ţi-am telefonat, ca să încep cu... Of, da, adresa acelui copil Thora - Norma, vreau să zic, şi tu mi-ai dat-o. Dar era şi altceva ce vroiam să - oh, mi-aduc aminte. Un vechi prieten de-al meu. Cel mai fascinant omuleţ. De fapt, discutam despre el, atunci, la tine. Numele lui este Hercule Poirot. El urmează să locuiască destul de aproape de Restarick şi este teribil de nerăbdător să îl cunosc pe bătrânul Sir Roderick. Ştie o mulţime de lucruri despre el şi îl admiră grozav, şi pentru o descoperire minunată de-a sa în timpul războiului - sau un lucru ştiinţific pe care l-a făcut - oricum, este foarte nerăbdător să „treacă pe la dânsul, să-i prezinte omagiile sale”, astea-s vorbele lui. Ce crezi, se aranjează? Îi vei anunţa tu? Da, el o să apară ca din senin. Spune-le să-l facă să le povestească unele istorii de spionaj minunate... El - ce? Oh! Cos-tisitoarele voastre... Da, fireşte, trebuie să pleci. La revedere. Ea aşeză înapoi receptorul în furcă şi se cufundă într-un fotoliu. – Doamne sfinte, ce obositor e. A fost totul bine? – N-a fost rău, spuse Poirot. – M-am gândit eu că ar fi mai bine să descos totul despre bătrânul nostru. Apoi, ai timp să vezi cât doreşte de mult, ceea ce presupun că şi vrei. Şi poţi să fii confuz cu privire la subiectele ştiinţifice, dacă e vorba de o femeie, iar tu poţi să-ţi imaginezi ceva mai precis decât poate, probabil, să verifice până când soseşte. Acum, vrei să afli ce-mi povestea ea? – Bârfă, bănuiesc. Despre sănătatea doamnei Restarick? – Exact. Se pare că ar avea un fel de boală misterioasă - de natură gastrică -, iar doctorii sunt în încurcătură. Ei au internat-o în spital şi i-a mers destul de bine, încât nu părea că există vreo cauză reală care să explice boala. Şi ea a venit acasă, iar boala a reînceput, şi din nou doctorii au fost în încurcătură. Atunci, oamenii au catadixit să vorbească. Totul a început de la o soră medicală iresponsabilă, şi sora acesteia a spus unui vecin, iar vecinul, care pleca zilnic la lucru, a povestit altcuiva şi, aşa, a apărut suspiciunea! Astfel, au început să zică despre bărbatul ei, că ar fi încercat s-o otrăvească. Lucruri de felul acesta oamenii spun mereu - dar, în acest caz, se părea că n-au sens. Şi apoi, Naomi şi eu ne-am întrebat despre fata au pair - nici măcar nu este exact o fată au pair, e un fel de secretară de companie pentru bătrânul..! aşa că, de fapt, nu există nici un fel de motiv pentru care să administreze buruieni otrăvitoare lui Mrs. Restarick. – Am auzit cum sugerai câte ceva. – Păi, există, de obicei, posibilitatea... – Unei morţi dorite!..., spuse Poirot, pe gânduri - dar nu comise încă!

Moartea vine ca un sfarsit de Agatha Christie Nota autoarei Acţiunea acestei cărţi are loc pe malul de vest al Nilului, la Theba, în Egipt, în jurul anului 2000 î.e.n. Atât locul cât şi timpul sunt cu totul întâmplătoare. S-ar fi putut alege la fel de bine orice alt loc şi orice altă perioadă, dar s‑a întâmplat ca sub­iectul cărţii să fie inspirat, atât în ce priveşte personajele cât şi intriga de două sau trei scrisori egiptene din perioada celei de‑a XI-a dinastii, găsite cu aproximativ 20 de ani în urmă de ex­pediţia egipteană a Muzeului Metropolitan de Artă, din New York, într‑un mormânt de piatră, vizavi de Luxor, şi traduse de profesorul (pe atunci domnul) Battiscombe Gunn în „The Museum's Bulletin”. Poate este interesant pentru cititor să ştie că o ofrandă adusă lui Ka - o trăsătură obişnuită a civilizaţiei antice egiptene - impunea o înzestrare, foarte asemănătoare, în principiu, cu practica religioasă a cedării moştenirilor în Evul Mediu. Averea era lăsată ca moştenire preotului Ka cu condiţia ca acesta să întreţină mormântul testatorului şi să aducă jertfe la mormânt în anumite zile de sărbătoare ale anului pentru odihna sufletului celui decedat. Termenii „frate” şi „soră” din textele egiptene de obicei înseamnă „iubit”, „iubită” şi sunt folosite, în mod frecvent, ca „soţ” şi „soţie”. Ei sunt folosiţi astfel în această carte. Calendarul agricol al Egiptului Antic, constând din trei anotimpuri a câte patru luni de 30 de zile fiecare, stătea la baza vieţii rurale, iar prin adăugarea a cinci zile la sfârşitul anului era folosit drept calendar oficial al anului de 365 zile. Acest „an”, la origini, începea odată cu revărsarea Nilului în a treia săptămână din iulie, după calculele noastre; însă absenţa „anului bisect” a condus de‑a lungul secolelor la un decalaj, astfel încât, la vremea derulării acţiunii acestei cărţi, Anul Nou cădea cu aproximativ şase luni mai înainte de începerea anului agricol, adică în ianuarie, nu în iulie. Pentru a scuti cititorul de a ţine seama con­tinuu de aceste şase luni, datele folosite ca titluri de capitole sunt prezentate conform calendarului agricol din acea vreme, adică: Inundaţiile - sfârşitul lui iulie până la sfârşitul lui noiembrie; Iarna - sfârşitul lui noiembrie până la sfârşitul lui martie; Vara - sfârşitul lui martie până la sfârşitul lui iulie. CAPITOLUL I A doua lună a inundaţiilor - ziua a 20-a Renisenb stătea în picioare şi privea Nilul. Din depărtare, răzbăteau vag până la ea glasurile ridicate ale fraţilor săi, Yahmose şi Sobek, prinşi într‑o dispută cu privire la necesitatea întăririi digului într‑un anumit loc. Vocea lui Sobek era puternică şi îndrăzneaţă ca întotdeauna. El avea obiceiul să‑şi expună ideile cu mare siguranţă. Glasul lui Yahmose era scăzut şi şovăitor, exprimând nesiguranţă şi nelinişte. Yahmose era în permanenţă neliniştit cu privire la tot şi la toate. El era fiul cel mai mare şi, în timpul absenţei tatălui lor, plecat pentru a vizita proprietăţile din nord, conducerea plantaţiilor îi era încredinţată, într‑o oarecare măsură, lui. Yahmose era moale, prudent şi înclinat să vadă greutăţile chiar şi dacă nu existau. Era un bărbat robust, cu mişcări domoale, fără nimic din vioiciunea şi siguranţa lui Sobek. Încă din frageda ei copilărie, Renisenb îşi amintea de aceşti doi fraţi înfruntându‑se exact pe acelaşi ton, ca acum. Faptul acesta îi dădu brusc un sentiment de siguranţă... Era din nou acasă. Da, revenise acasă... Totuşi, aruncându‑şi încă o dată privirea peste apa gălbuie şi strălucitoare, răzvrătirea şi durerea îi reînviară. Khay, tânărul ei soţ, era mort... Khay, cu faţa lui surâzătoare şi umerii puternici. Khay era cu Osiris în împărăţia morţii... iar ea, Renisenb, soţia lui iubită, rămăsese dezolată. Fuseseră împreună opt ani - o luase pe când era aproape o copilă - iar acum se întoarse văduvă, cu copilul lui Khay, Teti, în casa părintească. În momentele acestea, însă, i se părea că n‑ar fi fost niciodată plecată... Binecuvântă acest gând... Va încerca să uite toţi aceşti opt ani, atât de încărcaţi de fericire şi atât de brutal sfârşiţi în durere. Da, să‑i uite, să‑i alunge din minte. Să redevină Renisenb, fiica preotului Ka, Imhotep, o fată zburdalnică, nepăsătoare. Dragostea aceasta a soţului şi fratelui fusese un lucru crud, care o păcălise prin dulceaţa ei. Îşi amintea umerii puternici, bronzaţi, ai lui Khay, gura lui surâzătoare... acum Khay era îmbălsămat, înfăşurat în bandaje, protejat de amulete în călătoria lui spre tărâmul celălalt. De acum încolo, niciodată pe această lume, Khay nu o să mai călătorească pe Nil, nu o să mai prindă peşte şi nu o să mai râdă în soare în timp ce ea, aşezată în barcă cu micuţa Teti în poală, îi zâmbea la rândul ei... Renisenb gândi: „N-am să mă mai gândesc la asta. S-a terminat! Sunt acasă. Totul e la fel ca înainte. Şi eu am să fiu, în curând, aceeaşi. Totul va fi ca înainte. Teti deja a uitat. Se joacă şi râde cu ceilalţi copii.” Renisenb se întoarse brusc şi o luă înapoi către casă, strecurându‑se printr‑o mulţime de măgari cu spinările încărcate care erau mânaţi către malul fluviului. Trecu printre hambare şi acareturi şi intră pe poartă, în curte. Era foarte plăcut în curte. Aveau un lac artificial înconjurat de oleandri înfloriţi şi iasomie şi umbrit de smochini. Teti şi cu ceilalţi copii se jucau acum, glasurile lor înălţându‑se ascuţite şi limpezi. Intrau şi ieşeau în fugă din micul pavilion amplasat pe o parte a lacului. Renisenb observă că Teti se juca cu un leu de lemn a cărui gură se deschidea şi se închidea când trăgeai de o sfoară, o jucărie pe care ea însăşi o iubea de când era copil. Gândi din nou, mulţumită: „Sunt iar acasă...” Aici nimic nu se schimbase, totul era cum fusese. Aici viaţa era sigură, constantă, fără schimbări, Teti era acum copilul, iar ea una din multele mame închise între pereţii casei - dar cadrul, esenţa lucrurilor rămăseseră neschimbate. O minge scăpată de unul dintre copii se rostogoli la picioarele ei şi ea o ridică şi i‑o aruncă înapoi, râzând. Renisenb îşi continuă drumul spre veranda cu coloanele viu colorate şi pătrunse în casă, trecând prin marea încăpere centrală cu friza sa pictată cu lotuşi şi maci şi tot aşa până ajunse la capătul casei unde erau camerele femeilor. Glasuri ridicate îi izbiră auzul şi se opri din nou, savurând cu plăcere vechile, familiarele ecouri. Satipy şi Kait - înfruntându‑se ca de obicei! Acest binecunoscut ton al glasului lui Satipy, ascuţit, dominator şi terorizant! Satipy era soţia fratelui său, Yahmose, o femeie înaltă, energică, rea de gură, săritoare la greu, obişnuită să comande. Ea stabilea veşnic regulile, hărţuia servitorii găsind peste tot greşeli şi cerându-le să facă lucruri imposibile, strivindu‑i cu forţa puternică a ocărilor şi personalităţii sale. Toţi se temeau de limba ei şi se grăbeau să‑i îndeplinească ordinele. Însuşi Yahmose avea o mare admiraţie pentru hotărâta, curajoasa lui soţie, într‑atât încât se lăsa bruftuluit de ea într‑un mod care, nu o dată, o înfuriase pe Renisenb. La răstimpuri, în pauzele dintre frazele ascuţite ale lui Satipy, se auzea vocea liniştită, încăpăţânată a lui Kait. Kait era o femeie cu şolduri late şi urâtă, şi era soţia chipeşului şi veselului Sobek. Le era devotată cu trup şi suflet copiilor ei, arareori se gândea sau vorbea despre altceva. În certurile zilnice cu cumnata sa îşi susţinea punctul de vedere prin simplul truc al repetării a ceea ce spusese la început cu o îndărătnicie liniştită, constantă. Nu manifesta nici enervare, nici pasiune, şi niciodată nu lua în seamă un punct de vedere, altul decât al ei. Sobek era foarte ataşat de soţia sa şi‑i vorbea deschis despre toate, mulţumit de priceperea cu care părea că‑l ascultă, încuviinţând sau dezaprobând tihnit, neamintindu‑i de nimic supărător, când, de fapt, mintea ei era tot timpul preocupată cu cine ştie ce problemă legată de copii. – E o insultă, asta e! strigă Satipy. Dacă Yahmose ar fi avut curaj măcar cât un şoarece n‑ar fi suportat nici o secundă aşa ceva! Cine are grijă de toate aici când Imhotep e plecat? Yahmose! Şi ca soţie a lui Yahmose, eu ar trebui să am primul cuvânt în alegerea rogojinilor şi pernelor femeilor. Sclava asta neagră, cât un hipopotam, ar trebui să fie... Vocea grea, adâncă, a lui Kait interveni: – Nu, nu, micuţa mea, nu mânca părul păpuşii. Uite, ai aici ceva mai bun... dulce... ah, ce bun... – Cât despre tine, Kait, n‑ai nici un pic de politeţe, nici măcar nu mă asculţi... nu răspunzi... ai nişte maniere înfiorătoare. – Perna albastră a fost întotdeauna a mea... oh, uită‑te la micuţa Ankh... Încearcă să meargă... – Eşti la fel de proastă ca şi copiii tăi, Kait, şi asta spune mult! Dar să nu crezi că prin asta ai să scapi. Voi avea drepturile mele, să ştii! Renisenb tresări la auzul unor paşi în spatele ei. Se întoarse repede, cu vechiul şi familiarul sentiment de antipatie la vederea bătrânei Henet, stând în faţa sa. Faţa slabă a lui Henet era strâmbată în acel cunoscut zâmbet pe jumătate linguşitor. – Cred că‑ţi spui că lucrurile nu s‑au schimbat prea mult, Renisenb. Nici nu ştii cât îndurăm, cu toţii, din cauza limbii ascuţite a lui Satipy! Desigur, Kait poate să‑i răspundă. Dar nu toţi avem norocul ăsta! Eu îmi cunosc locul, aşa sper... Şi îi sunt foarte recunoscătoare tatălui tău că mi‑a oferit un acoperiş, m‑a hrănit şi m‑a îmbrăcat. Ah, tatăl tău e un om bun. La rândul meu, am încercat întotdeauna să fac tot ce pot. Muncesc întruna, dând o mână de ajutor ici şi colo, fără să aştept mulţumiri sau recunoştinţă. Dacă ar fi trăit scumpa ta mamă, ar fi fost altfel. Ea mă aprecia. Eram ca două surori! Era o femeie frumoasă. Ei bine, mi‑am făcut datoria şi mi‑am îndeplinit promisiunea faţă de ea. „Ai grijă de copii, Henet”, mi‑a spus pe patul de moarte. Şi eu m‑am ţinut de cuvânt. Am trudit pentru voi toţi fără să pretind mulţumiri. Nici nu le‑am pretins, nici nu le‑am primit! „E doar bătrâna Henet”, spune lumea, „ea nu contează”. Nimeni nu se gândeşte la mine. De ce ar face‑o? Eu doar încerc să fiu de folos, asta‑i tot. Alunecă precum un ţipar pe sub braţul lui Renisenb şi intră în camera alăturată. – Cât priveşte pernele acelea, iartă‑mă, Satipy, dar s‑a întâmplat să‑l aud pe Sobek spunând... Renisenb porni mai departe. Vechea ei antipatie faţă de Henet se redeşteptă. Ciudat, dar niciunul dintre ei n‑o putea suferi! Şi asta din pricina glasului ei plângăreţ, a permanentei autocompătimiri şi a plăcerii răutăcioase cu care punea paie pe foc în cazul certurilor. „Ei şi?”, gândi Renisenb, „de ce nu?”. Poate era modul ei de a se distra. Viaţa fusese cruntă cu ea... şi era adevărat că muncea ca o slugă şi că nimeni nu‑i era recunoscător. Nici nu puteai să‑i fii recunoscător lui Henet... Îşi scotea în evidenţă propriile‑i merite cu atâta insistenţă încât îţi pierea cheful să‑i mai spui un cuvânt drăguţ. Henet, gândea Renisenb, era unul dintre acei oameni sortiţi să fie devotaţi altora şi să n‑aibă pe nimeni devotat lor. Ca înfăţişare era neatrăgătoare, şi tot atât de proastă, deşi întotdeauna era la curent cu tot ceea ce se întâmpla. Felul ei de a păşi lipsit de zgomot, auzul ascuţit şi ochii ei permanent iscoditori făceau ca nimic să nu rămână multă vreme pentru ea un secret. Uneori păstra pentru ea cele aflate, alteori le strecura în şoaptă fie unuia, fie altuia dintre cei din casă şi se retrăgea în umbră, urmărind cu satisfacţie efectul spuselor sale. Nu o dată, cei din casă îi ceruseră lui Imhotep s‑o alunge pe Henet, dar el nu consimţise. Era poate singura persoană care o plăcea; iar ea îi răsplătea protecţia cu un devotament atât de exagerat, încât restul familiei îl considera dezgustător. Renisenb rămase o clipă nehotărâtă, ascultând disputa tot mai înfierbântată a cumnatelor sale, alimentată şi de intervenţia lui Henet, apoi o porni agale către mica încăpere în care bunica ei, Esa, stătea singură, înconjurată doar de două mici sclave negrese. Acum era ocupată cu cercetarea unor bucăţi de pânză pe care i le arătau, iar ea le bruftuluia în felul ei caracteristic, prieteneşte. Da, totul era neschimbat. Renisenb stătea neobservată, ascultând. Bătrâna Esa se împuţinase niţel, asta era tot. Dar vocea îi rămăsese aceeaşi, şi lucrurile pe care le rostea erau aceleaşi, aproape cuvânt cu cuvânt, ca cele pe care Renisenb îşi amintea să le fi auzit şi în urmă cu opt ani, când părăsise casa... Renisenb se strecură afară. Nici bătrâna, nici cele două micuţe sclave n‑o observară. O clipă se opri în faţa uşii deschise de la bucătărie. O izbi un miros de raţe fripte şi larma vocilor şi a râsetelor; pe masă, o grămadă de legume aştepta rândul la gătit. Renisenb rămase nemişcată, cu ochii aproape închişi. Din locul acela putea auzi tot ce se petrece în casă. Diferitele zgomote dinspre bucătărie, vocea înaltă, stridentă a bătrânii Esa, timbrul ascuţit al lui Satipy şi contralto‑ul slab, profund, persistent al lui Kait. Un concert de voci feminine care discutau, râdeau, se plângeau, bombăneau, exclamau... Dintr‑o dată Renisenb se simţi sufocată de zarva gălăgioasă a femeilor. Femeile... gălăgioasele, limbutele femei! O casă plină de femei... veşnic gălăgioase, veşnic în fierbere... vorbăreţe, certăreţe, bârfitoare... n‑aveai ce să le faci!

Miss Marple 13 probleme de Agatha Christie Clubul de marţi seara – Mistere nerezolvate... Raymond West scoase un nor de fum şi repetă cuvintele cu un soi de plăcere deliberată. – Mistere nerezolvate... Privi în jur cu mulţumire. Camera era veche, cu traverse late, negre de‑a lungul tavanului şi mobilată cu piese vechi care‑i aparţinuseră de la început. De aici privirea mulţumită a lui Raymond West. De profesiune era scriitor şi‑i plăcea ca atmosfera să n‑aibă hibe. Casa mătuşii sale Jane fusese întotdeauna un cadru potrivit pentru personalitatea ei. Privi spre cămin, unde ea stătea dreaptă în marele fotoliu al bunicului. Miss Marple purta o rochie de brocard, foarte strâmtă în talie. Dantelă „Mechlin” era aranjată în cascadă în faţă. Avea un şal de dantelă neagră şi o bonetă neagră, tot din dantelă, îi acoperea părul argintiu strâns sus. Tricota ceva alb, moale din lână. Ochii săi de un albastru pal, binevoitori şi tandri îl priveau pe nepot şi pe musafirii acestuia cu plăcere nedisimulată. Ei se opriră întâi asupra lui Raymond, evident bine dispus, apoi asupra pictoriţei Joyce Lempriere, cu părul ei negru strâns şi ochi verzi, ciudaţi, apoi asupra acelui bărbat de lume, manierat, sir Henry Clithering. Mai erau două persoane în cameră, doctorul Pender, reverendul în vârstă al parohiei şi domnul Petherick, avocat, un bărbat mic de statură, uscăţiv, cu ochelari, pe deasupra cărora se uita, nu prin ei. Miss Marple le acordă un moment de atenţie tuturora, după care se reîntoarse la tricotat, zâmbind uşor. Domnul Petherick tuşi ca, de obicei, când îşi prefaţa remarcile. – Ce spuneai, Raymond? Mistere nerezolvate? Ha, - şi ce‑i cu ele? – Nu‑i nimic cu ele, zise Joyce Lempriere. Lui Raymond îi place doar sunetul cuvintelor şi felul cum le pronunţă el. Raymond West îi aruncă o privire de reproş, la care ea îşi dădu capul pe spate şi începu să râdă. – Este un farsor, nu‑i aşa, Miss Marple? întrebă ea. Sunt sigură că ştiţi asta. Miss Marple îi zâmbi cu blândeţe, dar nu‑i răspunse. – Viaţa însăşi este un mister nerezolvat, comentă clericul pe un ton grav. Raymond se ridică în scaun şi‑şi dădu la o parte ţigara cu un gest impulsiv. – Nu la asta mă refer. Nu vorbeam despre filosofie. Mă gândeam la fapte adevărate, clare, prozaice, lucruri care s‑au întâmplat şi nimeni nu le‑a explicat vreodată. – Ştiu la ce fel de lucruri te referi, dragă, zise Miss Marple. De exemplu, doamna Carruthers a trăit o experienţă foarte ciudată ieri dimineaţă. A cumpărat aproape trei sute de grame de creveţi curăţaţi de la magazinul „Elliot”. S-a mai dus la alte două magazine şi când a ajuns acasă a descoperit că nu avea creveţii la ea. S-a întors la cele două magazine, pe la care fusese, dar creveţii ăştia dispăruseră complet. Asta mi se pare cu totul ieşit din comun. – O poveste foarte dubioasă, zise sir Henry Clithering, grav. – Există, desigur, tot felul de explicaţii posibile, continuă Miss Marple, obrajii îmbujorându‑i-se de emoţie. De exemplu, altcineva... – Dragă mătuşă, zise Raymond West, oarecum amuzat, nu m‑am referit la tipul ăsta de incident sătesc. Mă gândeam la crime şi dispariţii, tipul de lucruri despre care sir Henry ne‑ar putea povesti acum dacă ar vrea. – Dar eu nu vorbesc niciodată despre meseria mea, zise sir Henry cu modestie. Nu, nu vorbesc niciodată despre cazurile mele. Sir Henry Clithering fusese până nu de mult inspector la Scotland Yard. – Îmi închipui că rămân o mulţime de crime şi alte chestii de astea nerezolvate de poliţie, interveni Joyce Lempriere. – Cred că e un lucru subînţeles, opină domnul Petherick.  – Mă întreb, continuă Raymond West, ce tip de minte îţi trebuie ca să reuşeşti să rezolvi cel mai bine un mister? Ne gândim cel mai adesea că obişnuiţii detectivi de la poliţie duc lipsă de imaginaţie. – Ăsta e punctul de vedere al unui profan, zise sir Henry pe un ton rece. – Cred că aveţi nevoie de un comitet, zâmbi Joyce. Pentru psihologie şi imaginaţie trebuie să vă adresaţi scriitorului... Făcu un semn ironic din cap către Raymond, dar acesta rămase serios. – Arta de a scrie îţi oferă posibilitatea de introspecţie în natura umană, spuse el grav. Descoperi, câteodată, motive pe care omul obişnuit le ignoră. – Ştiu, dragă, că volumele tale sunt foarte ingenioase, îl lăudă Miss Marple. Dar chiar eşti convins că oamenii sunt atât de nesuferiţi după cum îi înfăţişezi? – Dragă mătuşă, rămâi la părerile dumitale. Să mă ierte Cel de Sus dacă aş putea să le zdruncin în vreun fel. – Am vrut să zic, se încruntă puţin Miss Marple, în timp ce‑şi număra ochiurile de pe andrea, că mulţi oameni nu mi se par nici răi, nici buni, ci doar foarte proşti. Domnul Petherick tuşi ca de obicei: – Nu crezi, Raymond, că acorzi prea multă importanţă imaginaţiei? Acesta este un lucru foarte primejdios, pe care noi, avocaţii, îl cunoaştem prea bine. Pentru a putea păstra dovezile în mod nepărtinitor, pentru a privi faptele, simple, cum sunt - acestea compun singura metodă logică de a ajunge la adevăr. Din propria mea experienţă mai confirm că e şi singura care dă rezultate. – Ei, nu spune! exclamă Joyce, dând din cap indignată. Pariez că v‑aş putea întrece pe toţi. Sunt nu numai femeie şi puteţi spune ce vreţi, dar femeile au intuiţie care le lipseşte bărbaţilor - dar şi pictoriţă. Văd lucruri pe care voi nu le vedeţi. Şi apoi, în această ultimă calitate, am dat peste tot felul de tipuri şi personaje. Cunosc viaţa aşa cum draga noastră Miss Marple nu a avut posibilitatea s‑o înfrunte aici. – E adevărat, dragă. Dar câteodată în sate se întâmplă lucruri foarte dureroase şi triste. – Îmi daţi voie? le întrerupse dr. Pender zâmbind. Ştiu că e la modă astăzi să‑i minimalizezi pe oamenii bisericii, dar nouă ni se spun intimităţi, cunoaştem o parte a caracterului care rămâne ca o carte inaccesibilă celor din jur. – De fapt, îmi dau seama că formăm un grup destul de reprezentativ, fu de părere Joyce. Ce‑ar fi dacă am forma un club? Ce este astăzi? Marţi? O să‑l numim „Clubul de marţi seară”. Să ne întâlnim în fiecare săptămână şi fiecare, pe rând, să expună un caz, o problemă. Un mister pe care îl cunoaşte personal şi îi ştie, desigur, şi soluţia. Câţi suntem? Unu, doi, trei, patru, cinci. Ar trebui să fim şase. – Pe mine m‑ai uitat, dragă, zâmbi senină Miss Marple. Joyce fu uşor surprinsă, dar îşi ascunse repede uimirea: – Ar fi minunat, Miss Marple. N-am ştiut că vrei să intri în joc. – Cred c‑ar fi foarte interesant, continuă Miss Marple, mai ales atâţia gentlemeni inteligenţi de faţă. Mă tem că nu sunt prea deşteaptă, dar trăind atâţia ani în St. Mary Mead am început să cunosc firea omenească. – Sunt sigur că aportul dumneavoastră va fi foarte valoros, spuse sir Henry plin de curtoazie. – Cine începe? întrebă Joyce. – Nici nu se pune problema, răspunse dr. Pender, când avem marele noroc de a ne afla în preajma unui om distins de clasa lui sir Henry... Nu‑şi termină fraza, înclinând politicos capul în direcţia acestuia. Sir Henry rămase o vreme tăcut. În cele din urmă, oftă, se aşeză picior peste picior şi începu. – Mi‑e puţin cam greu să aleg problema pe care o doriţi, dar, dacă stau şi mă gândesc bine, cunosc o întâmplare ce ar satisface condiţiile impuse. Trebuie să fi observat câte ceva în legătură cu acest caz în ziarele de acum un an. Atunci a fost trecut în categoria misterelor nerezolvate, dar s‑a întâmplat ca soluţia să‑mi pice pe birou acum câteva zile. Faptele sunt foarte simple. Trei oameni au servit la cină, printre alte feluri, langustă conservată. În timpul nopţii, toţi trei s‑au simţit rău, aşa încât un doctor a fost chemat în grabă. Doi şi‑au revenit, al treilea a murit. – Aha! exclamă Raymond, ca şi cum se edificase asupra subiectului. – Cum vă spuneam, la prima vedere, lucrurile păreau foarte simple. S-a considerat că decesul s‑a datorat otrăvirii cu ptomaină, un certificat a fost eliberat în acest sens şi victima îngropată. Dar lucrurile nu s‑au rezumat la asta. Miss Marple încuviinţă din cap: – Bineînţeles că a început să se vorbească, aşa se întâmplă de obicei.

Dusi de val de Agatha Christie Prolog 1.   În fiecare club există un om plicticos. Coronation Club nu făcea excepţie, iar faptul că un raid aerian se profila la orizont nu schimba cu nimic atmosfera normală. Maiorul Porter, fost ofiţer în armata indiană, îşi foşni ziarul şi îşi drese glasul. Toţi îi evitară privirea, fără folos însă. - Văd că în Times s‑a anunţat moartea lui Gordon Cloade, spuse el. Discret, fireşte. Pe 5 octombrie, în urma unui atac inamic. Nu e dată nici o adresă. De fapt, era chiar lângă căsuţa mea, după colţ. Una din casele alea mari din vârful lui Campden Hill. Sincer să fiu, m‑a şocat puţin. Eu sunt paznic, să ştiţi. Cloade tocmai se întorsese din State. Fusese acolo în afacerea aia cu achiziţiile făcute de guvern. În timp ce se afla acolo s‑a căsătorit. Cu o văduvă tânără... destul de tânără ca să‑i fie fiică. Doamna Underhay. De fapt, îl cunoşteam pe primul ei soţ... îl ştiam din Nigeria. Maiorul Porter făcu o pauză. Nimeni nu manifestă vreun interes şi nu‑i ceru să continue. Toţi îşi ţineau cu perseverenţă ziarele în dreptul feţei, dar era nevoie de mult mai mult ca să‑l descurajezi pe maiorul Porter. El avea întotdeauna poveşti lungi de relatat, în principal despre oameni pe care nimeni nu‑i cunoştea. - Interesant, spuse cu fermitate maiorul Porter, cu ochii absent aţintiţi pe o pereche de pantofi cu botul extrem de ascuţit, un model de încălţăminte pe care îl dezaproba profund. Cum spuneam, sunt paznic. Ciudată afacere explozia asta! A năruit parterul şi a smuls acoperişul. Primul etaj practic n‑a fost atins. Şase oameni erau în casă. Trei servitori - un cuplu căsătorit şi o menajeră, Gordon Cloade, soţia lui şi fratele soţiei. Toţi se aflau la parter, cu excepţia fratelui soţiei, fost membru al unei trupe de comando. El a preferat să stea în confortabilul lui dormitor de la primul etaj şi, fantastic noroc, a scăpat doar cu câteva zgârieturi. (cei trei servitori au fost omorâţi de explozie, iar Gordon Cloade... ei bine, el trebuie că a fost făcut praf. Maiorul Porter făcu iarăşi o pauză. Ochii i se desprinseră de pe pantofii de piele cu botul ascuţit şi urcară. Pantaloni în dungi... haină neagră... capul în formă de ou... mustaţă enormă... Străin, bine‑nţeles! Asta explica pantofii. „Mă întreb ce se va alege de clubul ăsta”, gândi maiorul Porter. „Nici chiar aici nu scapi de străini”. Faptul că străinul părea să acorde întreaga atenţie naraţiunii sale nu atenua câtuşi de puţin prejudecăţile maiorului. - Ea nu poate să aibă mai mult de douăzeci de ani, continuă maiorul Porter. Şi e văduvă pentru a doua oară. Sau, în tot cazul, aşa crede ea... Se opri în speranţa vreunei manifestări de curiozitate, a unei comentariu. Neprimindu‑le, continuă perseverent: - De fapt, am propria mea părere cu privire la toate astea. O afacere bizară. După cum vă spuneam, l‑am cunoscut pe primul ei soţ, Underhay. Un tip cumsecade... Într‑o vreme era comisionar districtual în Nigeria. Era mort după slujba lui... un tip de toată isprava. S-a însurat cu fata asta în Cape Town. Ea se afla acolo cu o trupă de teatru oarecare. Era într‑o situaţie financiară disperată şi drăguţă şi neajutoarată şi tot tacâmul. L-a ascultat pe bietul Underhay vorbind cu foc despre districtul lui şi despre spaţiile largi, şi a suspinat „Ce minunat!”, şi cât vroia să plece şi să scape de toate! Ei bine, s‑a măritat cu el şi a plecat şi a scăpat de toate. Sărmanul om, el era foarte îndrăgostit, dar treaba n‑a mers dintr‑un bun început. Ea ura desişurile şi‑i era groază de băştinaşi şi se plictisea de moarte. Imaginea ei despre viaţă era să ia restaurantele la rând şi să cunoască lumea teatrului şi să sporovăiască despre ea. Singurătatea à deux în junglă nu era de fel genul ei. Reţineţi, eu n‑am cunoscut‑o, toate astea le ştiu de la sărmanul Underhay. Treaba l‑a afectat foarte tare. A făcut un lucru decent - a trimis‑o acasă şi a acceptat să‑i acorde divorţul. Tocmai atunci l‑am cunoscut eu. Era dărâmat şi simţea nevoia să se confesese cuiva. În unele privinţe era un tip ciudat de demodat - era romano‑catolic şi nu agrea divorţul. Mi‑a spus: „Există şi alte căi ca să‑i redai unei femei libertatea”. L-am atenţionat: „Ascultă, băiete, să nu faci vreo prostie. Nici o femeie din lume nu merită să‑ţi tragi un glonţ în cap pentru ea”. Mi‑a răspuns că nu se gândea câtuşi de puţin la asta. „Dar sunt un om singur”, mi‑a spus. „N-am rude care să‑şi facă probleme din pricina mea. Un anunţ al morţii mele ar face din Rosaleen o văduvă, lucru pe care şi‑l doreşte”. „Şi cu dumneata cum rămâne?” l‑am întrebat. „Ei bine, s‑ar putea ca, undeva, la vreo mie de mile de aici, să apară un oarecare domn Enoch Arden care să ia viaţa de la capăt”, mi‑a răspuns. L-am avertizat: „Dar asta s‑ar putea dovedi într‑o bună zi un lucru stânjenitor pentru ea”. „Oh, nu, voi juca până la capăt. Robert Underhay va fi mort definitiv”, m‑a asigurat el. Ei bine, nu m‑am mai gândit la asta, dar şase luni mai târziu am auzit că Underhay murise de friguri undeva în junglă. Băştinaşii lui erau oameni de încredere şi au venit cu un basm credibil şi cu câteva rânduri mâzgălite cu scrisul lui Underhay în care acesta spunea că ei făcuseră tot ce putuseră pentru el dar se temea că e pe ducă şi nu vroia ca cineva să‑i învinuiască pe oamenii lui de moartea sa. Adevărul e că oamenii aceia îi erau foarte devotaţi şi ar fi jurat pentru orice le‑ar fi cerut‑o. Aşa că, asta e... S-ar putea ca Underhay să fi fost îngropat undeva în mijlocul Africii ecuatoriale, după cum s‑ar putea şi să nu fie... iar dacă nu e, doamna Gordon Cloade ar putea avea un şoc într‑o bună zi. Şi să‑i fie învăţătură de minte, aş spune. Eu n‑am cunoscut‑o personal, dar cunosc prea bine genul. L-a adus în sapă de lemn pe sărmanul Underhay. E o poveste interesantă. Maiorul Porter privi în jur dornic să primească o confirmare a acestei aserţiuni. Întâlni două priviri plictisite şi cleioase, privirea pe jumătate pierdută a tânărului domn Mellon şi atenţia plicticoasă a lui monsieur Hercule Poirot. Apoi, se auzi foşnetul unui ziar şi un bărbat cărunt cu un chip absolut impasibil se ridică repede din fotoliul de lângă cămin şi ieşi. Maxilarul maiorului Porter căzu, iar tânărul domn Mellon scoase un uşor fluierat. - Aţi făcut‑o! spuse el. Ştiţi cine era? - Domnul să mă ajute, rosti oarecum agitat maiorul Porter. Desigur. Nu suntem în relaţii strânse, dar ne cunoaştem... Jeremy Cloade, nu‑i aşa, fratele lui Gordon Cloade? Pe cuvântul meu, ce penibil! Dacă ştiam... - E avocat, spuse tânărul domn Mellon. Pariez că vă intentează proces de defăimare, sau calomnie sau ceva în genul ăsta. Tânărului domn Mellon îi făcea o deosebită plăcere să creeze panică şi deznădejde în asemenea localuri, întrucât nu era interzis de apărarea drepturilor consumatorilor. Maiorul Porter continuă să se agite. - Ce regretabil! Absolut regretabil! - Deja în seara asta tot Warmsley Heath va fi în temă, spuse domnul Mellon. Acolo se adună tot clanul Cloade. Vor sta de vorbă până târziu pentru a stabili ce acţiuni să intreprindă. Dar, în momentul acela se anunţă încetarea alarmei şi tânărul domn Mellon renunţă la răutăţile lui şi îşi conduse cu amabilitate prietenul, pe Hercule Poirot, în stradă. - Teribilă atmosferă e în cluburile astea, spuse el. Cea mai prăpădită colecţie de bătrâni plicticoşi. Porter e de departe cel mai rău dintre toţi. Descrierea lui privind trucul frânghiei indiene ţine trei sferturi de oră şi‑i cunoşti pe toţi ai căror mame au trecut vreodată prin Poona! Asta se petrecea în toamna lui 1944. La începutul primăverii lui 1946, Hercule Poirot primi o vizită.

Cianura scanteiatoare de Agatha Christie Capitolul I   Iris Marle   1.   Iris Marle se gândea la sora ei, Rosemary. Timp de aproape un an încercase în mod deliberat să alunge gândul de la Rosemary. Nu voise să îşi aducă aminte. Era prea dureros – prea groaznic! Faţa albastră, cianotică, degetele care apucau convulsiv... Contrastul dintre asta şi vesela şi drăgălaşa Rosemary din ziua precedentă... Mă rog, poate nu chiar vesela. Avusese gripă, era deprimată, dărâmată... Toate astea ieşiseră la iveală la anchetă. Iris însăşi pusese accentul pe asta. Asta justifica, nu-i aşa, sinuciderea lui Rosemary? O dată ancheta încheiată, Iris încercase în mod deliberat să-şi scoată toată afacerea din minte. La ce bun să-şi amintească? Să uite tot! Să uite toată povestea aia oribilă. Dar acum, îşi dădu ea seama, trebuia să-şi amintească. Trebuia să se gândească la trecut... Să-şi amintească cu grijă orice incident aparent neimportant... Acea extraordinară întrevedere cu George de aseară necesita o trecere în revistă. Fusese atât de neaşteptată, atât de înspăimântătoare! Ia stai – chiar fusese atât de neaşteptată? Nu existaseră indicii anterioare? Închistarea tot mai crescândă a lui George, atitudinea lui distrată, gesturile lui inexplicabile... ei bine, ciudăţenia lui era singurul cuvânt potrivit! Toate ducând la acea clipă din seara trecută când o chemase în birou şi luase scrisorile din sertarul biroului. Aşa că acum nu avea încotro. Trebuia să se gândească la Rosemary – să-şi aducă aminte. Rosemary – sora ei... Cu o senzaţie de şoc, Iris îşi dădu seama brusc că era pentru prima dată în viaţa ei când se gândea la Rosemary. Adică, se gândea la ea în mod obiectiv, ca persoană. Întotdeauna o acceptase pe Rosemary fără să se gândească la ea. Nu te gândeşti la mama ta, sau la fratele tău sau la soră sau la mătuşă. Ei există pur şi simplu, necontestaţi, în acele relaţii. Nu te gândeşti la ei ca persoane. Nici măcar nu te întrebi cum sunt. Cum fusese Rosemary? Asta ar putea fi acum foarte important. O grămadă de lucruri ar putea depinde de asta. Iris se duse cu gândul în trecut. Ea şi Rosemary în copilărie... Rosemary fusese mai mare cu şase ani.   Revăzu crâmpeie din trecut... fulgerări rapide... scurte scene. Ea, copilă, mâncând pâine cu lapte, iar Rosemary, importantă cu codiţele ei, "făcând lecţii" la o masă. La mare, într-o vară – Iris invidiind-o pe Rosemary care era "mare" şi ştia să înoate! Rosemary plecând la internat, venind acasă în vacanţe. Apoi ea la şcoală, iar Rosemary la Paris, pentru "finisare". Rosemary şcolăriţă; stângace, numai braţe şi picioare. Rosemary "finisată" întorcându-se de la Paris cu o eleganţă nouă, ciudată şi uluitoare, cu glasul catifelat, graţioasă, cu o siluetă unduitoare, cu părul castaniu, cu nuanţe roşii şi aurii şi ochii mari, străjuiţi de gene negre. O făptură tulburător de frumoasă, adultă, într-o altfel de lume! De atunci înainte se văzuseră foarte puţin, diferenţa de şase ani spunându-şi pe deplin cuvântul. Iris era încă la şcoală, Rosemary în toiul unei "stagiuni". Chiar şi atunci când Iris venea acasă, distanţa rămânea. Viaţa lui Rosemary era una de stat în pat până târziu dimineaţa, prânzuri fugare cu alte debutante, dans în majoritatea serilor din săptămână. Iris stătea în clasă cu Mademoiselle, mergea la plimbare în parc, lua cina la nouă şi mergea la culcare la zece. Comunicarea dintre surori se limita la schimburi de fraze precum: "Hei, Iris, cheamă-mi un taxi prin telefon, e vorba de un miel, am să întârzii îngrozitor", sau, "Nu-mi place rochia asta nouă, Rosemary. Nu te prinde. E prea înzorzonată". Apoi venise logodna lui Rosemary cu George Barton. Agitaţie, cumpărături, râuri de pachete, rochiile domnişoarelor de onoare. Nunta. Mergând la altar în urma lui Rosemary, auzind şoapte: "Ce mireasă frumoasă!..." De ce se măritase Rosemary cu George? Chiar şi la vremea aceea Iris fusese vag surprinsă. Existau atâţia tineri interesanţi care o sunau pe Rosemsry, o scoteau în oraş. De ce să-l aleagă pe George Barton, cu cinsprezece ani mai mare decât ea, amabil, plăcut, dar indiscutabil nesărat? George era înstărit, dar nu era vorba de bani. Rosemary avea banii ei, ba chiar o grămadă. Banii unchiului Paul... Iris îşi cercetă cu grijă mintea pentru a putea face diferenţa între ce ştia acum şi ce ştia atunci. Unchiul Paul, depildă... Nu îi era cu adevărat unchi, ştiuse întodeauna asta; fără să le fi fost spuse vreodată în mod clar, ea ştia anumite fapte. Paul Bennett fusese iubitul mamei ei. Aceasta îl preferase pe un altul, un bărbat mai sărac. Paul primise înfrângerea într-un spirit romantic. Rămăsese prietenul familiei, adoptând o atitudine de devotament platonic. Devenise unchiul Paul, fusese naşul primei născute, Rosemary. La moartea lui se descoperi că îşi lăsase întreaga avere micuţei lui fine, pe atunci în vârstă de treisprezece ani. Pe lângă frumuseţea ei, Rosemary fusese şi o moştenitoare bogată. Şi se măritase eu blajinul şi nesăratul George Barton. De ce? Iris se întrebase atunci şi se întreba şi acum: de ce? Iris nu credea că Rosemary fusese vreodată îndrăgostită de el. Dar păruse foarte fericită cu el şi ţinuse mult la el – da, ţinuse foarte mult la el, asta era clar. Iris avusese ocazia să ştie asta, căci la un an după căsătoria lor, mama lor, fermecătoarea şi delicata Viola Marle, murise iar Iris, o fată de şaptesprezece ani, se dusese să locuiască cu Rosemary Barton şi soţul ei. O fată de şaptesprezece ani. Iris cugetă asupra imaginii ei. Cum fusese? Ce simţise, ce gândise, ce văzuse? Ajunse la concluzia că Iris Marle fusese înceată ca dezvoltare, o fată care nu gândise ci luase lucrurile aşa cum erau. Avusese resentimente, de pildă, faţă de faptul că mama ei era absorbită de Rosemary? Pe total credea că nu. Acceptase, fără să ezite, faptul că Rosemary era cea importantă. Rosemary era "ieşită în lume" – fireşte că mama ei era ocupată, atât cât îi permitea sănătatea, cu fiica ei cea mare. Fusese un lucru destul de firesc. Avea să-i vină şi ei rândul într-o bună zi. Viola Marle fusese o mamă oarecum retrasă, preocupată în principal de propria ei sănătate, dându-şi copiii pe mâna doicilor, guvernantelor, şcolilor, dar veşnic fermecătoare cu ei în acele scurte momente când dădea peste ei. Hector Marle murise când Iris avea cinci ani. Cunoaşterea faptului că el bea mai mult decât îi făcea bine i se infiltrase atât de subtil în minte încât nu avea nici cea mai mică idee cum, de fapt, ajunsese să ştie. Iris Marle cea de şaptsprezece ani acceptase viaţa ca atare, o jelise în mod corespunzător pe mama ei, purtase haine negre şi plecase să locuiască cu sora ei, şi cu soţul acesteia în casa lor din Elvaston Square. Uneori fusese destul de plictisitor în casa aceea. Iris nu ieşi în societate, oficial, până în anul următor. Între timp lua ore de germană şi franceză de trei ori pe săptămână, şi participa şi la orele de menaj. Erau dăţi când nu prea avea ce face, nici cu cine vorbi. George era amabil, invariabil afectuos şi ca un frate. Atitudinea lui nu se schimbase. La fel era şi acum. Şi Rosemary? Pe Rosemary o vedea foarte puţin. Rosemary era mai tot timpul plecată. Coafor, cocteiluri, bridge... Ce ştia ea cu adevărat despre Rosemary, de fapt? Despre gusturile ei, speranţele ei, temerile ei? Înspăimântător cât de puţine poţi să ştii despre o persoană cu care ai trăit în aceeaşi casă! Între surori existase foarte puţină intimitate, sau deloc. Dar acum trebuia să se gândească. Trebuia să îşi aducă aminte. Putea fi important. În mod sigur, Rosemary păruse destul de fericită...   Până în ziua aceea — o săptămână înainte să se întâmple asta. Ea, Iris, nu avea să uite niciodată ziua aceea. Se detaşa cu o limpezime de cristal – fiecare detaliu, fiecare cuvânt. Masa lucioasă de mahon, scaunul împins în spate, scrisul caracteristic, grăbit... Iris închise ochii şi revăzu scena în minte... Intrarea ei în camera de zi a lui Rosemary, oprirea ei bruscă. O speriase enorm ce vedea! Rosemary la masa de scris, cu capul lăsat pe braţele întinse. Rosemary plângând cu suspine adânci. Niciodată n-o mai văzuse pe Rosemary plângând, iar plânsul acesta amar, violent, o înspăimânta. E drept, Rosemary avusese o gripă severă. Se ridicase din pat doar de câteva zile. Şi toată lumea ştia că gripa te lasă cu o stare de deprimare. Totuşi... Iris strigase speriată: — Oh, Rosemary, ce este? Rosemary se îndreptă de spate, îşi dădu părul negru la o parte de pe faţă desfigurată. Se căzni să îşi recapete controlul. Spuse repede: —Nimic, nimic – nu te mai holba aşa la mine! Se ridică şi, trecând pe lângă sora ei, ieşi în fugă din cameră. Nedumerită, tulburată, Iris înainta spre masă. Ochii ei îşi zăriră propriul nume scris de mâna lui Rosemary. Ii scrisese, deci, Rosemary ei? Se apropie şi mai mult şi se uită la foaia albastră cu scrisul mare şi lăbărţat, chiar mai lăbărţat ca de obicei datorită grabei şi agitaţiei din spatele mâinii care ţinuse tocul.    Dragă Iris, Nu are rost să-mi fac testamentul din cauză că oricum banii mei îţi revin ţie, dar aş vrea ca anumite lucruri ale mele să fie date unor persoane anume. Lui George, bijuteriile pe care mi le-a oferit, şi caseta mică, emailată, pe care am cumpărat-o împreună când eram logodiţi. Gloriei King, tabachera mea de platină. Lui Maisie, calul din porţelan chinezesc pe care l-a admirat întotdeauna... Scrisoarea se oprea aici, cu o mâzgălitură a tocului, aşa cum îl azvârlise Rosemary când dăduse frâu liber plânsului de necontrolat. Iris stătea în loc împietrită. Ce însemna asta? Rosemary nu avea să moară, nu-i aşa? Fusese foarte bolnavă de gripă, dar acum era bine. Şi, oricum, oamenii nu mureau de gripă – deşi uneori mai şi mureau, dar Rosemary nu murise. Acum se făcuse complet bine, era doar slăbită şi dărâmată. Ochii lui Iris parcurseră din nou cuvintele şi, de data asta, o frază ieşi în evidenţă cu un efect care o făcu să tresară: "...oricum banii mei îţi revin ţie..." Era prima dată când lua la cunoştinţă clauzele testamentului lui Paul Bennett. Ştiuse de când era copil că Rosemary moştenise banii unchiului Paul, că Rosemary era bogată în timp ce ea era relativ săracă. Dar până în acest moment nu se întrebase niciodată ce avea să se întâmple cu acei bani la moartea lui Rosemary. Dacă ar fi fost întrebată ar fi răspuns că presupune că aveau să-i revină lui George ca soţ al lui Rosemary, dar ar fi adăugat că părea absurd să creadă că Rosemary ar muri înaintea lui George! Dar iată că era scris negru pe alb, chiar de mâna lui Rosemary. La moartea lui Rosemary banii îi reveneau ei, Iris. Dar nu era oare ilegal? Soţul sau soţia obţin banii, nu sora. Doar dacă, desigur, Paul Bennett stipulase asta în testamentul lui. Da, asta trebuia să fie. Unchiul Paul spusese că banii urmau să-i revină ei dacă Rosemary murea. Asta făcea ca lucrurile să fie mai puţin nedrepte... Nedreptate? Cum de-i venise în minte cuvântul ăsta? Considera că era nedrept că Rosemary să moştenească toţi banii unchiului Paul? Presupuse că, în adâncul sufletului ei, trebuie să fi simţit asta. Era nedrept. Erau surori, ea şi Rosemary. Amândouă erau copiii mamei ei. De ce să-i fi lăsat unchiul Paul toţi banii lui Rosemary? Rosemary avea întotdeauna totul! Petreceri şi toalete şi tineri îndrăgostiţi de ea şi un soţ care o adora. Singurul lucru neplăcut care i se întâmplă lui Rosemary fu că făcuse gripă! Ba şi asta nu durase mai mult de o săptămână! Iris ezită, stând în picioare lângă birou. Foaia aceea... ar fi vrut Rosemary s-o lase acolo s-o vadă servitoarele? După un minut de ezitare, o luă, o împături în două şi o strecură în unul din sertarele biroului. Fu găsită acolo după fatala petrecere aniversară, şi fu adusă ca o dovadă în plus, dacă mai era nevoie de o dovadă, că Rosemary fusese într-o stare depresivă după boală, şi că era posibil ca încă de atunci să se fi gândit la sinucidere. Deprimare după gripă? Acesta fu motivul invocat la anchetă, motivul la a cărui stabilire ajutase mărturia lui Iris. Un motiv nepotrivit, poate, dar singurul disponibil şi, ca atare, acceptat. Fusese o gripă rea în acel an. Nici Iris, nici George n-ar fi putut sugera vreun alt motiv... atunci. Acum, gândindu-se în urmă la incidentul din pod, Iris se miră că putuse să fie atât de oarbă. Toată povestea trebuie să se fi desfăşurat sub ochii ei! Iar ea nu văzuse nimic, nu observase nimic! Mintea ei sări repede peste tragedia de la petrecerea aniversară. Nu era nevoie să se gândească la asta. Asta trecuse – gata! Să lase la o parte groaza din ziua aceea şi ancheta şi faţa schimonosită a lui George şi ochii însângeraţi. Să treacă.direct la incidentul cu cufărul din pod.       2.   Asta fusese cam la şase luni după moartea lui Rosemary. Iris continuase să trăiască în casa din Elvaston Square. După înmormântare, avocatul familiei Marle, un bătrân domn afabil, cu o chelie strălucitoare şi ochi neaşteptat de isteţi, avusese o întrevedere cu Iris. Îi explicase cu o claritate admirabilă că, în baza testamentului lui Paul Bennett, Rosemary îi moştenise averea urmând ca după moartea ei aceasta să revină copiilor ei. Dacă Rosemary murea fără să fi avut copii, averea îi revenea de drept lui Iris. Era o avere foarte mare, îi explică avocatul, care avea să-i aparţină în mod absolut la împlinirea vârstei de douăzeci şi unu de ani sau la căsătorie. Între timp, primul lucru care trebuia stabilit era locul ei de reşedinţă. Domnul George Barton se arătase dornic ca ea să continue să locuiască la el şi sugerase ca sora tatălui ei, doamna Drake, care sărăcise ca urmare a pretenţiilor financiare ale unui fiu (oaia neagră a familiei Marle), să se mute la ei şi s-o însoţească pe Iris în societate. Era Iris de acord cu acest plan? Iris fuse întru totul de acord, mulţumită că nu trebuia să îşi facă alte planuri. Pe mătuşa Lucilla şi-o amintea ca pe o oaie blândă şi prietenoasă, fără voinţă. Aşa că problema fusese rezolvată. George Barton fusese înduioşător de încântat că sora soţiei lui rămăsese în casa lui şi o trata cu afecţiune, ca pe o soră mai mică. Doamna Drake, dacă nu o companie stimulatoare, era total aservită dorinţelor lui Iris. Atmosfera din casă era amicală. Cu aproape şase luni mai târziu Iris făcu descoperirea din pod. Podul casei din Elvaston Square era folosit ca loc de depozitare a mărunţişurilor şi pieselor de mobilier desperechiate, şi a unui număr de cufere şi geamantane. Iris urcase într-o zi acolo după o căutare infructuoasă a unui pulover vechi, roşu, la care ţinea foarte mult. George o implorase să nu poarte doliu după Rosemary – Rosemary fusese întotdeauna împotriva acestui lucru, spunea el. Iris ştia că asta era adevărat, aşa că se conformă şi continuă să poarte haine obişnuite, oarecum spre dezaprobarea Lucillei Drake, care era o femeie de modă veche şi îi plăcea să se vadă ceea ce numea ea "decenţă". Ea însăşi mai purta încă crep negru după un soţ decedat cu vreo douăzeci de ani în urmă. Iris ştia că diverse haine nedorite fuseseră puse la păstrare într-un cufăr din pod. Începu să cotrobăie prin el după puloverul ei, dând astfel peste diverse lucruri uitate, o fustă şi o jachetă gri, un maldăr de şosete, costumul ei de schi şi câteva halate vechi de baie. Atunci dădu peste un halat vechi de baie ce aparţinuse lui Rosemary şi care într-un fel sau altul scăpase să fie dat împreună cu restul lucrurilor lui Rosemary. Era o chestie bărbătească din mătase în picăţele şi buzunare mari. Iris îl observă că era în stare perfectă. Îl împături cu grijă şi îl puse înapoi în cufăr. În timp ce făcea asta, mâna ei simţi ceva foşnitor în unul din buzunare. Băgă mâna şi scoase o bucată de hârtie mototolită. Recunoscu scrisul lui Rosemary. Netezi hârtia şi o citi.   Iubitul meu Leopard, nu poţi să faci asta... Nu poţi – nu poţi... Ne iubim! Ne aparţinem unul altuia! Trebuie că ştii asta la fel cum o ştiu şi eu! Nu putem să ne spunem pur şi simplu la revedere şi să ne vedem în continuare cu detaşare de vieţile noastre. Tu şi eu ne aparţinem – pentru totdeauna. Nu sunt o femeie care ţine la convenienţe – nu-mi pasă ce zice lumea. Pentru mine dragostea contează mai mult decât orice altceva. Vom pleca împreună... şi vom fi fericiţi – te voi face fericit. Mi-ai spus cândva că viaţa fără mine era pentru tine praf şi cenuşă – îţi aminteşti, iubitule? Iar acum îmi scrii cu calm că toate astea ar fi mai bine să sfârşească – că aşa este cinstit faţă de mine. Cinstit faţă de mine? Dar eu nu pot trăi fără tine! Îmi pare rău de George, a fost întotdeauna atât de bun cu mine, dar va înţelege. Va voi să-mi redea libertatea. Nu e corect ca doi oameni să trăiască împreună dacă nu se mai iubesc. Dumezeu ne-a făcut unul pentru altul, iubitule – ştiu asta. O să fim minunat de fericiţi, dar trebuie să fim curajoşi. Am să-i spun eu însămi lui George ­vreau să fiu absolut corectă privitor la toată povestea – dar nu până după ziua mea de naştere. Ştiu că fac ce e bine, Leopard, iubitul meu - şi nu pot trăi fără tine – nu pot, nu pot – NU POT. Ce prostie din partea mea să scriu toate astea! Două rânduri ar fi fost de ajuns. Doar "Te iubesc. N-am să te las niciodată să pleci". Oh, iubitule...   Scrisoarea se oprea brusc. Iris rămase nemişcată, holbându-se la ea. Ce puţine cunoşti despre propria-ţi soră! Aşadar Rosemary avusese un amant – îi scrisese scrisori de dragoste pătimaşe – plănuise să plece cu el? Ce se întâmplase? Rosemary nu mai trimisese scrisoarea. Ce scrisoare trimisese? Ce se hotărâse în final între Rosemary şi acest bărbat necunoscut? ("Leopard!" Ce fantezii ieşite din comun aveau oamenii când se îndrăgosteau! Atât de prosteşte.Leopard, ce să spun!) Cine era acest bărbat? O iubea pe Rosemary tot atât cât îl iubea ea? Cu siguranţă trebuie să o fi iubit. Rosemary era incredibil de fermecătoare. Şi totuşi, conform scrisorii lui Rosemary, el sugerase să "termine tot". Asta sugera – ce? Precauţie? Spusese în mod evident că ruptura era spre binele lui Rosemary. Da, dar oare nu spuneau bărbaţii astfel de lucruri ca să-şi salveze obrazul? Oare, în realitate, asta nu însemna că bărbatul ăsta, oricine era, se săturase de toată povestea asta? Poate că pentru el fusese doar o distracţie trecătoare. Poate că nu ţinuse niciodată cu adevărat la Rosemary. Cumva, Iris avea impresia că necunoscutul fusese foarte hotărât s-o rupă cu Rosemary definitiv... Dar Rosemary gândise altfel. Rosemary nu avea de gând să umble cu jumătăţi de măsură. Şi Rosemary fusese hotărâtă... Iris se cutremură. Iar ea, Iris, nu ştiuse nimic despre asta! Nici măcar nu bănuise! Considerase ca pe un lucru de la sine înţeles că Rosemary era fericită şi mulţumită şi că ea şi George erau foarte satisfăcuţi unul de altul. Oarbă! Trebuie că fusese oarbă de nu ştiuse un lucru ca ăsta despre propria ei soră. Dar cine era bărbatul? Se duse cu mintea în urmă, gândindu-se, amintindu-şi. Fuseseră mulţi bărbaţi pe acolo, admirând-o pe Rosemary, luând-o în oraş, sunând-o. Nu fusese nici unul în mod special. Dar trebuie să fi fost – restul mănunchiului fusese doar camuflaj pentru acel unu, singurul care conta. Iris se încruntă, sortându-şi cu grijă amintirile. Două nume ieşeau în relief. Da, trebuia să fie unul sau celălalt. Stephen Farraday? Stephen Farraday trebuia să fie. Ce putuse vedea Rosemary la el? Un tânăr ţeapăn şi pompos – nici măcar chiar atât de tânăr. Bineînţeles că lumea spunea că era sclipitor. Un politician în urcare căruia i se profeţea în viitorul apropiat un post de subsecretar de stat. Un posibil viitor prim-ministru! Asta îi dăduse strălucire în ochii lui Rosemary? De bună seamă, ea n-ar fi putut să ţină cu atâta disperare la bărbatul în sine – o făptură atât de închistată şi rece, nu-i aşa? Dar se spunea că însăşi soţia lui era îndrăgostită pătimaş de el, şi trecuse peste dorinţele puternice ale familiei, măritându-se cu el – un simplu nimeni cu ambiţii politice! Dacă o femeie simţea asta pentru el, era posibil ca şi altă femeie să fi simţit. Da, trebuia să fie Stephen Farraday. Pentru că, dacă nu era Stephen Farraday, trebuia să fie Anthony Browne. Iar Iris nu voia să fie Anthony Browne. Adevărat, el fusese sclavul lui Rosemary, veşnic la ordinele ei, cu faţa lui brunetă şi frumoasă exprimând un fel de disperare hazlie. Dar oare devoţiunea aceea nu fusese prea liber declarată, ca să fie şi profundă? Ciudat felul în care dispăruse după moartea lui Rosemary! Nici unul din ei nu-l mai văzuse de atunci. Totuşi, nu chiar atât de ciudat – era un om care călătorea mult. Vorbise despre Argentina şi Canada şi Uganda şi Statele Unite. Ea avea o idee că el era de fapt din America sau Canada, deşi nu prea avea accent. Nu, nu era ciudat că nu-l mai văzuseră de atunci. Cu Rosemary fusese el prieten. Nu exista nici un motiv ca să continue să vină la ei. Fusese prietenul lui Rosemary. Dar nu amantul lui Rosemary! Nu voia ca el să fi fost amantul lui Rosemary. Asta ar fi durut-o – ar fi durut-o teribil... Se uită la scrisoarea din mâna ei. O mototoli. Avea s-o arunce, s-o ardă... Instinctul o opri. S-ar putea ca într-o zi să fie important să arăt scrisoarea asta... O netezi, o luă jos cu ea şi o încuie în caseta ei cu bijuterii. Ar putea fi important, într-o zi, să arate de ce îşi luase Rosemary viaţa.

Primele cazuri ale lui Poirot povestiri de Agatha Christie Afacerea de la balul Victoria   Numai pura întâmplare l-a făcut pe prietenul meu, Hercule Poirot, fost şef al forţei belgiene, să fie implicat în cazul familiei Style. Succesul i-a adus notorietate şi s-a decis să se consacre soluţionării problemelor de criminalistică. După ce am fost rănit pe Somme şi trecut în rezervă, în cele din urmă, ne-am fixat împreună sediul la Londra. Din moment ce am cunoscut direct majoritatea cazurilor sale, mi s-a sugerat să aleg unele dintre cele mai interesante şi să le consemnez. Apucându-mă de această treabă, cred că cel mai bine ar fi să încep cu acea încurcătură stranie care a stârnit, la vremea respectivă, un foarte larg interes public. Mă refer la afacerea de la Balul Victoria. Deşi nu este atât de edificatoare pentru metodele deosebite ale lui Poirot, ca alte cazuri mai obscure, mai încâlcite, trăsăturile ei senzaţionale, oamenii celebri amestecaţi şi imensa publicitate ce i s-a făcut în presă, o determină să rămână cause célèbre şi am simţit întotdeauna că numai datorită implicării lui Poirot a fost posibilă găsirea soluţiei şi făcută publică. Într-o frumoasă dimineaţă de primăvară, stăteam în apartamentul lui Poirot. Micul meu prieten, elegant şi dichisit ca întotdeauna, cu capul său în formă de ou, aplecat uşor pe o parte, punea cu delicateţe o nouă pomadă pe mustaţa lui. O anumită vanitate inofensivă era o caracteristică a lui Poirot şi eu m-am adaptat dragostei sale generale pentru ordine şi metodă. The Daily News Monger, din care citisem, alunecase pe jos şi eu mă afundasem în gânduri şi era cât pe-aici să aţipesc când vocea lui Poirot mă făcu să-mi revin. – La ce te gândeşti atât de adânc, mon ami? – Ca să-ţi spun adevărat, mă gândeam cu uimire la afacerea formidabilă de la Balul Victoria, i-am răspuns eu. Toate ziarele sunt pline cu asta. Am bătut cu degetul pe ziar în timp ce vorbeam. – Da? – Cu cât citeşti mai mult, cu atât ţi se pare toată treaba învăluită în mai mult mister! m-am aprins eu în legătură cu subiectul. Cine l-a ucis pe lordul Cronshaw? Moartea lui Coco Courtenay în aceeaşi noapte a fost o simplă coincidenţă? A fost un accident? Sau în mod deliberat ea a luat o supradoză de cocaină? M-am oprit şi apoi am adăugat în mod dramatic: la chestiile astea mă gândeam. Oarecum spre dezamăgirea mea, Poirot nu dădea atenţie întâmplărilor. Se uita în oglindă şi doar a murmurat: serios, această nouă pomadă este o minune pentru mustăţi! Totuşi, văzându-mi expresia, adăugă iute: – Chiar aşa - şi cum răspunzi la întrebările tale? Dar, înainte de a putea răspunde, uşa s-a deschis şi proprietăreasa noastră l-a anunţat pe inspectorul Japp. Omul de la Scotland Yard era un vechi prieten de-al nostru şi l-am întâmpinat cu căldură. – Ah, bunul meu Japp, exclamă Poirot, oare ce te aduce în vizită la noi? – Ei bine, domnule Poirot, spuse Japp, aşezându-se şi dând din cap către mine a salut, mi s-a încredinţat un caz care, sunt convins, că ţi se potriveşte ţie şi am venit să te întreb dacă vrei să te bagi în ciorba asta? Poirot avea o bună opinie despre calităţile lui Japp, deşi deplângea lipsa lamentabilă de metodă a acestuia; dar eu, în ce mă priveşte, consideram că cel mai mare talent al acestui detectiv rezida în gentileţea cu care căuta ajutor sub forma deghizată de a-l acorda el însuşi! – E vorba despre acest Bal Victoria, spuse Japp convingător. Haide, recunoaşte că ţi-ar plăcea să te amesteci în treaba asta. Poirot îmi zâmbi. – În orice caz, prietenului meu Hastings i-ar plăcea. El tocmai dezbătea subiectul, n'est  çe pas, mon ami? – Desigur, domnule, şi dumneavoastră veţi fi implicat, spuse Japp condescendent. Vă spun că e o pană la pălărie să cunoşti toate amănuntele unui caz ca acesta. Gata, la treabă! Cred că ştiţi elementele principale, domnule Poirot? – Numai din ziare. Şi imaginaţia ziaristului este câteodată înşelătoare. Povestiţi-mi întreaga afacere. Japp se aşeză confortabil, picior peste picior, şi începu. – După cum ştie toată lumea, marţea trecută a fost organizat marele Bal Victoria. Toţi nepricopsiţii, care-şi spun că sunt cineva în zilele noastre, dar asta e realitatea, s-au adunat la Colossus Hall şi toată Londra era acolo, inclusiv tânărul lord Cronshaw şi prietenii săi. – Dosarul lui? îl întrerupse Poirot. Vreau să spun bioscopia, nu, cum i se zice, biografia? – Vicontele Cronshaw era al cincilea viconte, 25 de ani, bogat, necăsătorit şi îndrăgea foarte mult lumea teatrului. Mergeau zvonurile că se logodise cu domnişoara Courtenay, de la Teatrul Albany, căreia prietenii îi spuneau Coco şi care era, din toate punctele de vedere, o tânără extrem de fascinantă. – Bine. Continuez! – Anturajul lordului Cronshaw consta din unchiul său, onorabilul Eustace Beltane, o drăguţă văduvă americană, doamna Mallaby, un tânăr actor Chris Davidson, soţia acestuia şi, în sfârşit, domnişoara Coco Courtenay. După cum ştiţi, a fost, de fapt, un carnaval şi grupul Cronshaw reprezenta personaje din vechea comedie italiană - care or fi alea! – Commedia dell'Arte, murmură Poirot, ştiu. – Oricum, costumele reprezentau cópii după un set de figurine de porţelan din colecţia domnului Eustace Beltane. Lordul Cronshaw era Arlechinul, Beltane era Punchinello, doamna Mallaby era perechea lui Pulcinella, Davidsonii erau Pierrot şi Pierrette, iar domnişoara Courtenay era, bineânţeles, Colombina. Chiar de la începutul serii, ceva părea să nu fie în ordine. Lordul Cronshaw era abătut şi se purta ciudat. Când cei şase s-au adunat pentru supeu într-o cămăruţă separată, pusă la dispoziţie de gazdă, toţi au observat că el şi domnişoara Courtenay nu-şi mai vorbeau. Evident, ea plânsese şi părea în pragul unei crize de nervi. Masa n-a fost prea plăcută şi, când au plecat cu toţii din cameră, ea s-a întors spre Chris Davidson şi i-a cerut, ca să fie auzită, s-o ducă acasă căci "i se făcuse lehamite de bal". Tânărul actor a ezitat, uitându-se la lordul Cronshaw şi, în cele din urmă, i-a tras pe amândoi înapoi în camera unde avusese loc supeul. Dar toate eforturile sale pentru a-i împăca n-au dat rezultat şi-atunci a luat un taxi şi a condus-o pe domnişoara Courtenay - care acum plângea - la apartamentul ei. Deşi, evident, extrem de supărată, nu i-a mărturisit nimic, repetând doar tot timpul că "îl va face pe bătrânul Cronch să-i pară rău pentru asta!" Acesta este singurul indiciu pe care-l avem că moartea ei s-ar fi putut să nu fie accidentală şi e prea puţin lucru pe care să te bazezi. Până când Davidson a liniştit-o cumva, era prea târziu să se reîntoarcă la Colossus Hall, aşa că s-a dus direct acasă, la apartamentul său din Chelsea, unde soţia sa sosi puţin după aceea cu vestea teribilei tragedii, care se întâmplase după plecarea sa. Lordul Cronshaw, se pare, devenea tot mai abătut cu cât balul se desfăşura. S-a îndepărtat de grupul său şi aproape că nu l-au mai văzut în restul serii. Cam pe la ora unu şi treizeci de minute, chiar înainte de marele dans "cotillion", când toţi îşi scot măştile, căpitanul Digby, un ofiţer care-i cunoştea costumul, l-a observat stând într-o lojă şi uitându-se pe scenă. – Helo, Cronch! a strigă el. Vino jos şi fii sociabil! Ce-ai înţepenit acolo ca o bufniţă împăiată! Haide, începe un dans vechi, frumos. – Bine! îi răspunse Cronshaw. Aşteaptă-mă, căci altfel n-am să te mai găsesc în mulţime. Se întoarse şi plecă din lojă, cum spusese. Căpitanul Digby, care era cu doamna Davidson, aşteptă. Minutele treceau, dar lordul Cronshaw nu apărea. În cele din urmă, Digby deveni nerăbdător. – Băiatul ăsta crede că o să-l aşteptăm toată noaptea! exclamă el. În acel moment, doamna Mallaby veni spre ei şi i se explică situaţia. – N-aţi văzut că e ca un urs cu capul bolnav în seara asta? strigă drăguţa văduvă plină de vioiciune. Haideţi să ne ducem noi şi să-l recuperăm. Începură să-l caute, dar fără succes, până când doamna Mallaby spuse că ar putea fi găsit în camera unde mâncaseră cu o oră în urmă. Şi-au croit drum până acolo. Dar ce le-a fost dat să vadă! Acolo era, într-adevăr, Arlechinul, dar întins pe jos cu un cuţit de masă înfipt în inimă! Japp se opri, Poirot dădu afirmativ din cap şi spuse cu aerul unui specialist: Une belle affaire! Şi nu e nici un indiciu în privinţa făptuitorului crimei? Dar cum ar putea fi! – Ei bine, continuă inspectorul, ştiţi restul. Tragedia a fost dublă, în ziua următoare erau titluri în toate ziarele şi un anunţ scurt că domnişoara Courtenay, populara actriţă, fusese descoperită moartă în patul ei şi că decesul se datora unei supradoze de cocaină. Era accident sau sinucidere? Servitoarea ei, care a fost chemată să depună mărturie, a recunoscut că domnişoara Courtenay lua de obicei acest drog şi verdictul de "moarte accidentală" a fost admis. Totuşi, nu putem exclude posibilitatea sinuciderii. Moartea ei este deosebit de nefericită, mai ales că ne lipseşte de orice indiciu privitor la cauza certei din noaptea precedentă. Apropo, o cutioară emailată a fost găsită pe cadavru. Pe ea era scris cu diamante "Coco" şi era pe jumătate plină cu cocaină. Camerista domnişoarei Courtenay a identificat-o ca aparţinând stăpânei sale, ce-o purta întotdeauna la ea, din moment ce conţinea rezerva de drog, căreia îi devenea tot mai mult sclavă.

Întotdeauna am considerat că una dintre cele mai palpitante şi dramatice din numeroasele aventuri, pe care le-am trăit alături de Poirot, a fost investigarea straniei serii de decese ce s-au succedat după descoperirea şi deschiderea mormântului faraonului Men-her-Ra1.             După descoperirea mormântului lui Tutankhamon2 de către lordul Carnarvon3, sir John Willard şi domnul Bleibner din New York şi-au continuat săpăturile nu departe de Cairo, în apropierea Piramidelor de la Gizeh4 şi au dat, în mod neaşteptat, peste o serie de camere funerare. Descoperirea lor a stârnit mare interes. Se părea că mormântul aparţinuse faraonului Men-her-Ra, unul dintre acei faraoni slabi ai celei de-a opta dinastii, când vechiul regat era pe cale de a decădea. Se ştia foarte puţin despre această perioadă iar privitor la descoperiri s-a scris mult în ziare.             Curând a avut loc un eveniment care reţinu interesul publicului. Sir John Willard a murit, aproape pe neaşteptate, de atac de inimă.             Ziarele de senzaţie au folosit imediat prilejul pentru a reactualiza toate vechile poveşti cu superstiţii legate de ghinionul ce-l purtau unele comori egiptene. Nefericita mumie de la British Museum, acel „castan” albit de vreme, a fost scoasă în faţă, cu proaspătă ardoare, a fost apărată de muzeu, şi, cu toate superstiţiile, s-a bucurat de un interes nobişnuit.             Două săptămâni mai târziu, domnul Bleibner a murit otrăvit şi, câteva zile mai apoi, un nepot de-al său s-a împuşcat la New York. „Blestemul lui Men-her-Ra” era tema zilei şi puterea magică a Egiptului de odinioară era exaltată până la culmea unui fetiş.             Cam pe atunci, Poirot a primit o scurtă notă de la lady Willard, văduva arheologului, prin care îi cerea să se ducă s-o vadă la casa ei din Kensington Square. Eu l-am însoţit.             Lady Willard era o femeie înaltă, subţire, îmbrăcată în doliu. Faţa ei răvăşită purta mărturia recentei sale nenorociri.             — Vă mulţumesc că aţi venit atât de repede, monsieur Poirot.             — Sunt la ordinele dumneavoastră, lady Willard. Aţi dorit să mă consultaţi?             — Sunteţi, după câte ştiu, detectiv, dar nu numai în calitate de detfectiv vreau să vă consult. Ştiu că aveţi vederi originale, imaginaţie, experienţă cu oamenii. Spuneţi-mi, monsieur Poirot, ce părere aveţi despre supranatural?             Poirot a ezitat o clipă înainte de a răspunde. Părea că meditează. În cele din urmă spuse:             — Să ne înţelegem bine, lady Willard. Nu-mi puneţi o întrebare de ordin general. Ea are o semnificaţie personală, nu-i aşa? Vă referiţi pe ocolite la moartea soţului dumnevoastră?             — Aşa este, recunoscu ea.             — Doriţi ca eu să investighez circumstanţele decesului său?             — Aş dori să-mi confirmaţi exact cât este pălăvrăgeală jurnalistică şi cât se poate spune că se bazează pe adăvăr? Trei morţi, monsieur Poirot – fiecare explicabilă în sine, dar luate împreună – o coincidenţă aproape de necrezut – şi toate în răstimpul unei luni de la deschiderea mormântului! Poate fi simplă superstiţie, poate fi un blestem puternic din trecut care acţionează pe căi necunoscute ştiinţei moderne. Faptul rămâne – trei morţi! Şi mă tem, monsieur Poirot, mă tem groaznic. Că s-ar putea să nu fie încă sfârşitul.             — Pentru cine vă temeţi?             — Pentru fiul meu. Când s-a răspândit vestea morţii soţului meu eram bolnavă. Băiatul care tocmai venise de la Oxford, a plecat acolo. El a adus corpul tatălui său acasă, dar acum a plecat din nou, în ciuda rugăminţilor şi implorărilor mele. Este atât de fascinat de munca asta încât intenţionează să-i ia locul părintelui său şi să continue sistemul săpăturilor. M-aţi putea socoti o femeie proastă, credulă, dar, monsieur Poirot, mă tem. Să presupunem că spiritul faraonului mort nu s-a potolit încă! Poate vi se pare că vorbesc prostii…             — Nu, deloc, lady Willard, spuse Poirot repede. Şi eu cred în forţa superstiţiei, ca una dintre cele mai mari forţe cunoscute vreodată.             M-am uitat la el surprins. Nu l-am crezut niciodată pe Poirot superstiţios, dar micuţul domn era, evident, serios.             — Ceea ce îmi cereţi, de fapt, este să vă protejez fiul? Am să fac tot ceea ce-mi stă în putinţă să nu i se întâmple nimic rău.             — Da, în mod obişnuit, dar împotriva unei influenţe oculte?             — În volume ale Evului mediu, lady Willard, veţi găsi multe mijloace de a contracara magia neagră. Poate, pe atunci, se ştia mai mult decât ştim noi, oamenii de azi, cu toată ştiinţa cu care ne lăudăm. Dar să ne întoarcem la faptele care m-ar călăuzi. Soţul dumneavoastră a fost întotdeauna un egiptolog pasionat, nu-i aşa?             — Da, începând din tinereţe. Era unul din cei mai mari specialişti în materie.             — Dar, după câte-am înţeles, domnul Bleibner era un fel de amator?             — Cam aşa ceva. Era un om foarte bogat care se preocupa, cu uşurinţă, de orice subiect ce se întâmpla să-i stimuleze fantezia. Soţul meu a reuşit să-i trezească interesul pentru egiptologie şi cu banii săi a fost finanţată expediţia.             — Şi nepotul? Ce ştiţi despre apucăturile lui? Avea vreo legătură cu echipa?             — Nu cred. De fapt, n-am ştiut niciodată de existenţa sa, până când am citit despre moartea lui în ziare. Nu cred deloc că el şi domnul Bleibner ar fi putut fi prea apropiaţi. N-a spus niciodată că ar avea vreo rudă.             — Cine sunt ceilalţi membri ai echipei?             — Ei bine, dr. Tosswill, un funcţionar mărunt de la British Museum; domnul Schneider de la Metropolitan Museum din New York; un secretar tânăr american; dr. Ames, care însoţea expediţia în virtutea profesiunii sale şi Hassan, devotatul servitor băştinaş al soţului meu.             — Vă amintiţi numele secretarului american?             — Harper, cred, dar nu sunt sigură. Ştiu că era de puţin timp la domnul Bleibner. Era un tânăr foarte plăcut.             — Mulţumesc, lady Willard.             — Dacă mai e altceva…             — Deocamdată, nimic. Lăsaţi totul în seama mea şi fiţi sigură că am să fac tot ceea ce este omenesc posibil pentru a vă proteja fiul.             Nu erau chiar cuvinte de înbărbătare şi am observat cum lady Willard se crispă când el le-a pronunţat. Totodată, faptul că nu şi-a exprimat dispreţul faţă de temerile sale părea o uşurare pentru ea.             În ce mă priveşte, nu crezusem niciodată că Poirot avea o înclinaţie atât de profundă spre superstiţii. L-am abordat în legătură cu asta, în timp ce ne-ndreptăm spre casă. Era serios şi grav.             — Dar cum nu, Hastings, cred în lucrurile astea. Nu trebuie subestimată forţa superstiţiei.             — Şi ce-o să facem acum?             — Toujours pratique, bunul meu Hastings? Eh bien, pentru început, o să telegrafiem la New York spre a obţine mai multe detalii despre moartea tânărului domn Bleibner.             Şi, într-adevăr, trimise telegrama. Răspunsul era detaliat şi precis. Tânărul Rupert Bleibner avea dificultăţi financiare de câţiva ani. Închiriase ambarcaţiuni şi fusese financiare de câţiva ani. Închiriase ambarcaţiuni şi fusese intermediar de fonduri bancare în câteva insule din sudul Pacificului, dar se întorsese la New York, cu doi ani în urmă, unde se înglodase în datorii tot mai mult. Pentru mine, lucrul cel mai important era că reuşise, recent, să împrumute destui bani cu care să se ducă în Egipt. „Am un prieten bun acolo, de la care pot să mă împrumut”, mărturisise el. Aici, totuşi, planurile sale se spulberaseră. Se întorsese la New York, blestemându-şi unchiul cu inima de piatră, care se îngrijea mai mult de casele faraonilor morţi decât de rudele sale. În timpul sejurului său în Egipt se stinse din viaţă sir John Willard. Rupert se afundă şi mai mult în viaţa sa destrăbălată din New York şi apoi, în mod surprinzător, se sinucisese, lăsând o scrisoare care conţinea nişte exprerii curioase. Părea scrisă într-o criză bruscă de remuşcare. Se numea lepră şi degenerat şi scrisoarea se încheia cu afirmaţia că decât aşa, mai bine mort.             O oarecare teorie îmi trecu prin minte. Nu crezusem niciodată, cu adevărat, în răzbunarea unui faraon mort de mult. Vedeam în asta mai degrabă o crimă moderă. Să presupunem că acest tânăr se hotărâse să scape de unchiul său – să zicem, otrăvindu-l. Din greşeală, sir John Willard este cel care primeşte doza fatală. Tânărul se întoarce la New York, bântuit de crima sa. Îşi dă seama cât de inutilă fusese crima şi, doborât de remuşcări, îşi pune capăt zilelor.             Mi-am etalat soluţia în faţa lui Poirot. A părut interesat.             — E ingenios la ce te-ai gândit, serios e ingenios. Poate fi chiar adevărat. Dar omiţi fatala influenţă a Mormântului.             Am ridicat din umeri.             — Chiar crezi că are de-a face ceva cu el?             — Cum să nu, mon ami, de aceea plecăm mâine în Egipt.             — Ce? Am strigat,uimit.             — Cum ţi-am zis. O expresie de eroism conştient apăru pe faţa lui Poirot. Apoi gemu: Dar, vai, marea!             Blestemata de mare! Se plânse el.             *             * *             O săptămână mai târziu. Sub picioarele noastre se aşternea nisipul auriu al deşertului. Soarele fierbinte îşi revărsa dogoarea peste capetele noastre. Poirot era imaginea însăşi a deznădejdii lângă mine. Micuţul domn nu era un bun călător. Croaziera noastră de patru zile din Marsilia fusese o lungă agonie pentru el. Debarcase la Alexandria ca o arătare şi chiar şi obişnuita lui politeţe îl părăsise. De cum sosi la Cairo se şi îndreptă de îndată spre hotelul „Mena House”, aflat chiar în umbra piramidelor.             Farmecul Egiptului puse stăpânire pe mine. Nu şi pe Poirot. Îmbrăcat, exact ca la Londra, avea în buzunar o mică perie de haine şi ducea un război neîncetat cu praful care se aşeza pe îmbrăcămintea sa de culoare neagră.             — Şi ghetele mele, se plângea el. Uită-te la ele, Hastings. Ghetele mele curate de lac, de obicei atât de elegante şi lucitoare. Uite, nisipul a intrat în ele, mă doare şi s-a depus pe ele, ceea ce-mi întunecă mintea. Şi dogoarea asta îmi fleşcăieşte mustaţa – chiar aşa, fleşcăită!             — Uită-te la Sfinx, l-am îndemnat eu. Simt misterul şi farmecul pe care le degajă.             Poirot se uită la el nemulţumit.             — N-are aerul de a fi fericit, declară el. Şi cum ar putea, pe jumătate îngropat în nisip, în modul ăla neîngrijit. Ah, nisipul ăsta blestemat!             — Ei, lasă, e o mulţime de nisip şi în Belgia, i-am reamintit eu, gândindu-mă la o vacanţă petrecută la Knocke-sur-mer5, în mijlocul a ceea ce un ghid numea „Les dunes impeccables”.             — Dar nu în Bruxelles, a subliniat Poirot. Se uită la piramide gânditor. E adevărat că, cel puţin, au o formă solidă şi geometrică, dar suprafaţa lor nu este netedă, ceea ce este cât se poate de neplăcut. Nici palmierii nu-mi plac. Nu-i plantează măcar în rânduri!             I-am întrerupt lamentările, sugerându-i că ar trebui să pornim spre tabără. Urma să ajungem acolo pe cămile. Animalele îngenuncheaseră răbdătoare să ne urcăm şi să ne lăsăm în seama câtorva băieţi pitoresc îmbrăcaţi, conduşi de un tălmaci volubil.             Trec peste spectacolul cu Poirot pe cămilă. A început cu gemete şi lamentări şi a terminat cu ţipete, gesticulări şi invocaţii ale Fecioarei Maria şi ale tuturor sfinţilor din calendar. În cele din urmă, a coborât în mod laş şi a terminat călătoria pe un măgăruş. Recunosc că o cămilă care merge la trap nu e o glumă pentru un amator. Eu însumi am rămas înţepenit mai multe zile.             În fine, ne-am apropiat de locul s.ăpăturilor. Un bărbat bronzat, cu o barbă căruntă, cu haine albe şi purtând o cască tropicală, veni să ne întâmpine.             — Monsieur Poirot şi căpitanul Hastings? Am primit telegrama dumneavoastră. Îmi pare rău că n-a fost nimeni să vă aştepte în Cairo. Un eveniment neprevăzut a intervenit şi ne-a stricat complet planurile.             Poirot păli. Mâna, care i se strecura după peria de haine, înţepeni.             — Încă o moarte? Şuieră el.             — Da.             — Sir Gui Willard? Am strigat eu.             — Nu, căpitane Hastingsr Colegul meu american, domnul Schneider.             — Şi cauza? Întreabă Poirot.             — Tetanos.             M-am albit. Totul în jurul meu mi se părea că pluteşte într-o atmosferă de rău subtil şi ameninţător. Un gând oribil m-a trăsnit. Dacă urmam eu?             — Mon Dieu, spuse Poirot, pe un ton foarte scăzut. Nu înţeleg. E oribil. Spuneţi-mi, monsieur, nu e nici o îndoială că n-ar fi fost tetanos?             — Cred că nu. Dar dr. Ames vă va spune mai multe decât mine.             — Da, desigur, nu sunteţi doctorul.             — Mă numesc Tosswill.             Deci, atunci acesta era expertul britanic, descris de lady Willard ca funcţionarul mărunt de la British Museum. Deodată, ceva grav şi hotărât la el îmi înaripă imaginaţia.             — Dacă veniţi cu mine, continuă dr. Tosswill, vă conduc la sir Guy Willard. E foarte nerăbdător să ştie când sosiţi.             Am traversat tabăra spre un cort mare. Dr. Tosswill ridică marginea de la intrarea în cort. Trei bărbaţi erau înăuntru.             — Sir Guy, monsieur Poirot şi căpitanul Hastings au sosit, zise Tosswill.             Cel mai tânăr dintre cei trei bărbaţi sări şi veni să ne întâmpine. Era o anume impulsivitate în felul său de a fi, care-mi aminti de mama sa. Nu era la fel de bronzat ca ceilalţi şi faptul acesta, la care se adăuga o oarecare buimăceală în privire, îl făcea să pară mai în vârstă decât cei 22 de ani pe care-i avea. Se străduia, în mod clar, să facă faţă unui puternic stres mental.             Îi prezentă pe ceilalţi doi, dr. Ames, de vreo treizeci de ani, un om care părea capabil, cu fire de păr cărunt la tâmple, şi domnul Harper, secretarul, un tânăr subţire, plăcut, care purta însemnele naţionale – ochelari cu rame din corn6.             După câteva minute de conversaţie dezlânată, cel de-al doilea ieşi şi dr. Tosswill îl urmă. Am rămas singur cu sir Guy şi dr. Ames.             — Vă rog, puneţi orice întrebări doriţi, monsieur Poirot, spuse Willard. Suntem cu totul buimăciţi de ciudata serie de nenorociri, dar nu este – nu poate fi – nimic altceva decât coincidenţă.             Era un aer de nervozitate în felul său de a fi, care, mai degrabă, învăluia sensul exact al cuvintelor. Am văzut că Poirot îl studia cu atenţie.             — Sunteţi cu adevărat pasionat de aceste lucrări, sir Guy?             — Oarecum. Dar, indiferent de ceea ce se întâmplă sau la ceea ce ajungem, munca va continua. Să ţineţi minte asta!             Poirot se întoarse către celălalt.             — Ce aveţi de spus despre asta, monsieur le docteur?             — Ei bine, spuse afectat doctorul, eu nu am de gând să plec.             Poirot făcu una din grimasele sale expresive.             — Atunci, évidemment, trebuie să aflăm cum stăm. Când a murit domnul Schneider?             — Acum. Trei zile.             — Sunteţi sigur că a fost tetanos?             — Absolut sigur.             — N-ar fi putut fi un caz de otrăvire cu stricnină, de exemplu?             — Nu, monsieur Poirot. Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Dar a fost un caz clar de tetanos.             — Nu i-aţi injectat un anti-ser?             — Sigur că da, spuse doctorul rece. Am încercat să facem toate lucrurile imaginabile cu putinţă.             — Aveţi anti-serul la dumneavoastră?             — Nu. L-am adus de la Cairo.             — A mai fost vreun caz de tetanos în tabără?             — Nu, niciunul.             — Sunteţi sigur că moartea domnului Bleibner s-a datorat tetanosului?             — Absolut sigur. A avut o zgârietură la degetul cel mare de la mână, care s-a infectat şi a dat în septicemie. Aş zice că sumă la fel pentru un nespecialist, dar cele două lucruri sunt total diferite.             — Atunci avem patru morţi – toate complet diferite: un atac de cord, o otrăvire, o sinucidere şi un tetanos.             — Exact, domnule Poirot.             — Sunteţi sigur că nu există nici o legătură între cele patru?             — Nu prea vă înţeleg!             — Să v-o spun pe şleau. Există vreun act comis de cei patru care ar putea părea să denote lipsă de respect faţă de spiritul lui Men-her-Ra?             Doctorul se uită la Poirot plin de uimire.             — Vorbiţi aiurea, monsieur Poirot. Doar nu v-aţi lăsa păcălit să credeţi în toate prostiile alea?             — Numai prostii, murmură Willard supărat.             Poirot rămase liniştit şi nemişcat, clipind puţin din ochii săi verzi ca de pisică.             — Deci nu credeţi în lucruri de-astea, monsieur le docteur?             — Nu, domnule, nu cred, făcu doctorul pe un ton emfatic. Sunt om de ştiinţă şi cred numai în ce ne învaţă ştiinţa.             — Dar cum, nu exista ştiinţă în Egiptul antic? Întrebă, încet, Poirot. El nu aştepta un răspuns şi, într-adevăr, dr. Ames păru descumpănit o clipă. Nu, nu nu-mi răspundeţi, dar spuneţi-mi doar asta. Ce cred muncitorii din partea locului?             — Cred, zise dr. Ames, că atunci când albii îşi pierd capul, băştinaşii le calcă curând pe urme. Recunosc că începe să le fie oarecum teamă – dar n-au nici un motiv pentru asta.             — Mă mir, a zis Poirot nu întru totul convins.             Sir Guy se aplecă în faţă.             Strigă neîncrezător: doar nu credeţi în – oh, chestia-i absurdă! Înseamnă că nu ştiţi nimic despre Egiptul antic dacă credeţi asemenea lucruri.             În loc de răspuns, Poirot scoase din buzunar o broşură – o carte veche, zdrenţuită. Am văzut titlul, „Magia egiptenilor şi chaldeenilor”. Apoi, răsucindu-se pe călcâie, ieşi din cort. Doctorul s-a uitat fix la mine.             — Ce idee îl bântuie?             Expresia, aşa de familiară în limbajul lui Poirot, m-a făcut să zâmbesc, când am auzit-o de la altul.             — Nu ştiu exact, am mărturisit. Cred că are un plan anume pentru a scoate spiritele rele din oameni.             Am plecat să-l caut pe Poirot şi l-am găsit stând de vorbă cu tânărul cu faţa prelungă ce fusese secretarul domnului Bleibner.             — Nu, spunea domnul Harper. Sunt numai de şase luni cu expediţia. Da, i-am cunoscut destul de bine afacerile domnului Bleibner.             — Puteţi să-mi spuneţi ceva în legătură cu nepotul său?             — A apărut aici, într-o zi, un tip care nu arăta deloc rău. Nu-l mai întâlnisem, dar alţii da – Ames, cred, şi Schneider. Bătrânului nu i-a făcut plăcere să-l vadă. Erau mereu la cuţite. „Nici un cent”, striga bătrânul. „Nici un cent acum sau când voi muri. Vreau să-mi las banii pentru continuarea muncii mele de-o viaţă. Am discutat despre asta, astăzi, cu domnul Schneider”. Aşa ceva, dar mai amplu. Tânărul Bleibner a şters-o imediat la Cairo.             — Era bine-sănătos atunci?             — Bătrânul?             — Nu, tânărul.             — Mi se pare că a zis că e ceva în neregulă cu el. Dar nu putea fi ceva serios, altfel mi-aş fi amintit.             — Încă un lucru: a lăsat domnul Bleibner vreun testament?             — După câte ştim, nu.             — Rămâneţi cu expediţia, domnule Harper?             — Nu, domnule, nu rămân. Plec la New York, de îndată ce reglementez treburile aici. Puteţi să râdeţi, dacă vreţi, dar n-am de gând să fiu următoarea victimă a acestui dat dracului de bătrân Men-her-Ra. Va pune mâna pe mine dacă mai stau.             Tânărul îşi şterse transpuraţia de pe frunte. Poirot se îndepărtă. Dar, peste umăr, îi spuse cu un zâmbet anume:             — Aminteşte-ţi că a făcut o victimă la New York.             — Oh, fir-ar al dracului! Zise domnul Harper, cu toată convingerea.             — Tânărul ăsta e nervos, făcu Poirot meditativ. E terminat, treminat de tot.             L-am privit pe Poirot curios, dar zâmbetul său enigmatic nu-mi spunea nimic. Împreună cu sir Guy Willard şi domnul Tosswill am Scut înconjurul săpăturilor. Descoperirile importante fuseseră transportate la Cairo, dar unele piese din mormânt erau extrem de interesante. Entuziasmul tânărului baronet era evident, dar am crezut, că descopăr o tentă de nervozitate în comportamentul său, ca şi cum n-ar fi putut să scape de simţământul de ameninţare care plutea în aer. Când am intrat în cortul ce ne fusese destinat, pentru a ne spăla, înaintea mesei de seară, o siluetă înaltă, întunecată, în veşmânt alb, ne-a deschis calea, cu un gest amabil, rostind un salut în arabă. Poirot se opri.             — Dumneata eşti Hassan, servitorul lui sir John Willard?             — L-am slujit pe stăpânul meu, sir John, acum îl servesc pe fiul său. Făcu un pas spre noi şi coborî tonul: se spune că sunteţi un înţelept, priceput în a trata cu spiritele rele. Făceţi-l pe tânărul stăpân să plece de aici. Există ceva rău în aerul din jurul nostru.             Şi cu un gest brusc, fără să aştepte un răspuns, se îndepărtă.             — Ceva rău în aer, murmură Poirot. Da, îl simt.             Masa noastră nu a fost prea veselă. Conducerea discuţiei a fost lăsată în seama dr. Tosswill, care ţinu o prelegere în extenso asupra antichităţilor egiptene. Tocmai când ne pregăteam să ne retragem să ne odihnim, sir Guy îl prinse pe Poirot de braţ şi-i arătă ceva. O umbră se mişca printre corturi. Nu era una omenească: am recunoscut clar făptura cu cap de câine pe care o văzusem încrustată pe pereţii mormântului.             Sângele-mi îngheaţă la această privelişte.             — Mon Dieu! Murmură Poirot, făcându-şi o cruce mare. Anubis, zeul cu cap de şacal al sufletelor care ne părăsesc.             — Cineva îşi bate joc de noi, strigă dr. Tosswill, ridicându-se indignat în picioare.             — A intrat în cortul dumitale, Harper, murmură sir Guy, cu faţa palidă ca de mort.             — Nu, zise Poirot, dând din cap, în cel al doctorului Ames.             Doctorul se holbă la el neîncrezător, apoi, repetând cuvintele dr. Tosswill strigă:             — Cineva îşi bate joc de noi. Veniţi, o să-l prindem imediat pe individ. Se repezi hotărât în urmărirea umbrei lunecoase. L-am urmat, dar, oricât am căutat nu am putut găsi nici o urmă a vreunui suflet viu care să fi trecut pe acolo. Ne-am întors, oarecum cu mintea tulburată şi l-am găsit pe Poirot luând măsuri energice, în felul care-l caracterizează, pentru a-şi asigura securitatea personală. Se ocupa să înconjoare cortul nostru cu diferite diagrame şi inscripţii pe care le desena pe nisip. Am recunoscut steaua cu cinci colţuri sau pentagonul, repetată de mai multe ori. Aşa cum îi era vrerea, Poirot ţinea, în acelaşi timp, un discurs improvizat despre vrăjitorie şi magie, în general, despre magia albă7 în opoziţie cu cea neagră, cu variate referinţe la Ka8 şi la Cartea Morţilor9.             Aceasta păru să-i suscite cel mai adânC dispreţ dr. Tosswill, care mă trase deoparte, pur şi simplu firbând de furie.             — Baliverne, domnule, făcu el enervat. Pure prostii. Tipul e un impostor. Nu cunoaşte deosebirea dintre superstiţiile Evului Mediu şi credinţele Egiptului antic. N-am auzit încă un asemenea talmeş-balmeş de ignoranţă şi credulitate.             L-am calmat pe excitatul expert şi m-am dus după Poirot în cort. Micuţul meu prieten radia de bucurie.             — Acum putem dormi liniştiţi, mi-a declarat el fericit. Şi am nevoie de ceva somn. Mă doare capul groaznic. Ah, ce n-aş da să am o ceaşcă de ceai de muşeţel.             Ca un răspuns la rugămintea sa, colţul cortului se ridică şi Hassan apăru cu o ceaşcă aburindă pe care i-o oferi lui Poirot. Se dovedi a fi ceai de muşeţel, o băutură care-i este foarte mult pe plac. După ce i-a mulţumit lui Hassan şi l-a refuzat când s-a oferit să-mi aducă şi mie o ceaşcă, am rămas din nou singuri. Am mai stat în uşa cortului câtva timp, după ce mă schimbasem, uitându-mă spre deşert.             — Un loc splendid, am rostit cu glas tare, o muncă minunată. Îi simt fascinaţia. Viaţa în plin deşert, examinarea inimii unei civilizaţii dispărute. Cred că şi tu, Poirot, trebuie să simţi această încântare.             N-am primit nici un răspuns şi m-am răsucit puţin uimit. Uimirea mea se preschimbă iute în nelinişte. Poirot zăcea de-a curmezişul patului sărăcăcios, cu faţa convulsionată în mod groaznic. Lângă el, ceaşca goală. M-am repezit spre el, apoi am zbughit-o afară, prin tabără, spre cortul doctorului Ames.             — Doctore Ames, vino imehiat! Am strigat.             — Ce s-a întâmplat? Întrebă doctorul, apărând în pijama.             — Prietenul meu. Îi e rău. E pe moarte. Ceaiul de muşeţel. Nu-l lăsaţi pe Hassan să fugă din tabără.             Ca o vijelie, doctorul alergă spre cortul nostru. Poirot zăcea precum îl lăsasem.             — Extraordinar, strigă Ames. Pare un atac – sau, ce-ai zis. Că a băut? Apucă ceaşca goală.             — Numai că n-am băut-o, zise o voce liniştită.             Ne-am întors uluiţi. Poirot stătea pe marginea patului.             Zâmbea.             — Nu, a spus blând. N-am băut-o. În timp ce bunul meu prieten, Hastings, admira noaptea, m-am folosit de prilej pentru a nu mi-o turna pe gât, ci într-o sticluţă. Sticluţa va merge la analize, la un farmacist. Nu.             — Doctorul făcu o mişcare bruscă – ca un om de bun simţ, veţi înţelege că violenţa nu are nici un rost. În scurta absenţă a lui Hastings, care se repezise să vă aducă, am avut timp să pun sticluţa la loc sigur. Ah, repede, Hastings, pune mâna pe el!             N-am înţeles îngrijorarea lui Poirot. Dornic să-mi salvez prietenul, m-am repeit spre el. Dar mişcarea rapidă a doctorului a avut un alt scop. Duse mâna la gură, un miros de migdale amare umplu aerul, se clătină şi căzu în faţă.             — Încă o victimă, spuse Poirot pe un ton grav. Dar ultima. Poate e soluţia cea mai bună. Are trei morţi la activ.             — Dr. Ames? Am strigat, stupefiat. Dar m-am gândit că te încrezi într-o influenţă ocultă!             — M-ai înţeles greşit, Hastings. Ceea ce am vrut să sugerez a fost că eu cred în teribila forţă a superstiţiei.             Odată ce insufli convingerea fermă că o serie de morţi e supranaturală, poţi aproape să ucizi cu pumnalul un om în plină zi şi asta ar fi pusă tot pe seama blestemului, atât de puternic implantat este instinctul supranaturalului în rasa umană. Am bănuit, de la început, că un om trage foloase de pe urma acestui instinct. Îmi imaginez că ideea i-a venit la moartea lui sir John Willard. S-a iscat, imediat, un val de superstiţii. După câte îmi putean da seama, nimeni nu obţinea vreun câştig anume prin moartea lui sir John. Domnul Bleibner reprezenta un caz deosebit. Era un om foarte bogat. Informaţiile pe care le-am primit din New, York conţineau mai multe idei sugestive. Mai întâi, tânărul Bleibner ar fi spus că avea un prieten bun în Egipt, de la care putea să se împrumute. S-a înţeles tacit că era vorba de unchiul său, dar mi s-a părut că, în acest caz, el ar fi putut s-o spună explicit. Cuvintele sugerează vreun prieten de petreceri de-al lui. Apoi, a făcut rost de destui bani pentru a ajunge în Egipt, unchiul său a refuzat categoric să-i dea vreun penny şi, totuşi, a fost capabil să-şi plătească biletul de întoarcere la New York. Cineva trebuie să-i fi împrumutat banii.             — Toate astea nu prea ţin, am obiectat.             — Dar mai sunt şi altele, Hastings; se întâmplă, destul de des,ca unele cuvinte cu înţeles metaforic să fie luate ad literam. Se poate întâmpla şi invers. În acest caz, cuvintelor obişnuite li se dă un sens mataforic. Tânărul Bleibner a scris destul de clar: „Sunt o lepră”, dar nimeni nu s-a gândit că el s-a împuşcat pentru că ar fi crezut că se contaminase cu boala mortală – lepra.             — Ce? Am făcut eu.             — A fost invenţia inteligentă a unei minţi diabolice. Tânărul Bleibner suferea de vreo boală de piele oarecare;             Trăise în insulele din Pacificul de Sud, unde boala este destul de răspândită. Ames era un fost prieten de-al său şi un medic cunoscut nu i-ar fi pus la îndoială părerea. Când am sosit aici, bănuielile mele erau împărţite între Harper şi dr. Ames, dar curând, mi-am dat seama că numai doctorul ar fi putut comite şi ascunde crimele şi am aflat de la Harper că-l cunoscuse, mai de mult, pe tânărul Bleibner. Fără îndoială, acesta din urmă, cu vreo oarecare ocazie, a făcut un testament sau o asigurare pe viaţă în favoarea doctorului. Acesta a şi văzut şansa de a se îmbogăţi. A fost uşor pentru el să-i inoculeze bătrânului domn Bleibner nişte viruşi mortali. Apoi, nepotul, complet distrus de ştirea groaznică pe care prietenul său i-o transmisese, s-a împuşcat. Indiferent care i-au fost intenţiile, bătrânul Bleibner n-a lăsat nici un testament. Averea sa îi revenea nepotului său şi, de la acesta, doctorului.             — Şi domnul Schneider?             — Nu putem fi siguri. Îl cunoştea şi el pe tânărul Bleibner, îţi aminteşti, şi ar fi putut bănui ceva sau, din nou, doctorul s-o fi gândit că o altă moarte, nemotivată şi inexplicabilă ar întări valul de superstiţii. Mai mult, am să-ţi spun un lucru psihologic interesant, Hastings. Un ucigaş are, întotdeauna, dorinţa puternică de a-şi repeta crima reuşită, performanţa ei îl atrage. De aici temerile mele pentru viaţa tânărului Willard. Silueta lui Anabis pe care ai văzut-o, în seara asta, a fost Hassan, deghizat aşa, la ordinele mele. Am vrut să văd dacă puteam să-l sperii pe doctor. Dar lui îi trebuia mai mult decât supranaturalul ca să se sperie. Am observat că nu era total convins de pretenţiile mele de a crede în lucruri oculte. Comedioara care am jucat-o pentru el nu l-a înşelat. Am bănuit că va încerca să facă din mine următoarea sa victimă. Ah, dar în ciuda blestematei de mări, a căldurii îngrozitoare şi a neplăcerilor cauzate de nisip, micile celule cenuşii încă au funcţionat!             Poirot a avut perfectă dreptate în judecăţile sale. Tânărul Bleibner, cu câţiva ani în urmă, într-o criză de veselie la băutură, făcuse un testament buclucaş, lăsând „tabachera mea pe care o admiri atât de mult şi tot ceea te posed după moarte, care vor fi mai ales datorii, bunului meu prieten Robert Ames, care odată mi-a salvat viaţa de la înec”. Cazul a fost muşamalizat cât se poate de bine şi, până şi astăzi, oamenii vorbesc despre remarcabila serie de decese survenite în legătură cu mormântul lui Men-her-Ra, ca o dovadă triumfătoare a răzbunării unui faraon de mult dispărut pentru pângărirea sarcofagului său – o părere care, aşa cum mi-a spus Poirot, este contrară tuturor credinţelor şi concepţiilor egiptene.                                                                                                                               SFÂRŞIT                 1 Faraonul Men-Her-Ra, la care se face mai departe referire ca „unul din acei faraoni slabi ai celei de-a opta dinastii, când vechiul regat era pe cale de a decădea”. A opta dinastie (2280-2040 î.e.n.) care a domnit în Egipt la sfârşitul vechiului regat sau, mai precis, în prima perioadă intermediară (2280-2065 î.e.n.) a inclus opt faraoni despre care există foarte puţine relatări, cu excepţia numelor ultimilor patru faraoni. Numele primilor patru faraoni, care au domnit între 2274 şi 2165 î.e.n. sunt necunoscute. Nu există nici o menţiune documentară despre Men-her-Ra. În timpul celei de-a opta dinastii, capitala era la Menphis, autoritatea centrală a cedat puterea nobililor locali, ordinea socială a avut de suferit şi primii nomazi din Asia au intrat în Delta Nilului.             2 Al 12-lea faraon din cea de-a optsprezecea dinastie, care a domnit între 1361-1352 î.e.n. Este vestit pentru splendoarea mormântului său, descoperit în 1922: acesta conţinea, pe lângă mume, o mulţime de obiecte preţioase, întrucât faraonul, deşi neînsemnat, a trăit în perioada cea mai somptuoasă din istoria Egiptului.             3 Lord Carnarvon (1866-1923), egiptolog britanic, cunoscut mai ales pentru participarea sa la descoperirea mormântului lui Tutankamon. A murit imediat după deschiderea mormântului, ceea ce a dat naştere speculaţiilor că ar fi fost pedepsit de blestemul faraonului sau prin vreo otravă necunoscută din mormânt. De fapt, moartea i-a fost cauzată de efectele combinate ale unei înţepături de ţânţar şi ale unei pneumonii.             4 Gizeh este un oraş din Egiptul superior, situat pe malul de vest al Nilului, pe partea opusă de Cairo, la circa 4,8 Km sud-vest de acesta. La 8,5 Km vest de Gizeh se află cele trei piramide ridicate în perioada celei de-a patra dinastii: piramida lui Keops – cea mai mare, avea iniţial 230 mp la bază şi 145,59 m înălţime.             5 O staţiune pe coasta Mării Nordului.             6 aluzie la faptul că asemenea rame se purtau mai mult în S. U. A. decât în Europa.             7 parte componentă a celor mai multe religii străvechi, era, de fapt, arta ce pretindea că este în stare să determine o zeitate sau o putere supranaturală să facă sau să împiedice o acţiune, sau să schimbe, temporar, ordinea evenimentelor naturale, ori să producă efecte cu ajutorul fiinţelor supranaturale (ca îngeri, demoni sau spirite dispărute) sau prin stăpânirea forţelor secrete ale naturii. Se crede că magia albă produce rezultate benefice, în timp ce magia neagră cauzează moarte sau dezastre.             8 spiritul mortului, al doilea eu, care a format o parte foarte însemnată din credinţa religioasă a vechilor egipteni.             9 O culegere de formule, rugăciuni şi imnuri a cărei cunoaştere era considerată necesară pentru ca sufletul să-şi termine cu bine călătoria spre Sala Judecăţii din regiunea morţilor.  

Musafirul nepoftit de Agatha Christie CAPITOLUL UNU           Era puţin înainte de miezul nopţii într-o seară rece de noiembrie, şi o ceaţă deasă acoperea întunecatul drum de ţară, îngust, mărginit de copacii din South Wales, nu departe de Bristol Channel. O sirenă pentru ceaţă suna, cu melancolie, regulat la câteva minute. Ocazional, îndepărtat putea fi auzit lătratul unui câine, şi apelul trist al unei pasări de noapte. Casele erau puţine de-a lungul drumului, care semăna mai mult cu un culoar, lung de aproximativ o jumătate de milă. În una din cele mai întunecate zone ale drumului, într-o porţiune desfundată din faţa unei case frumoase, cu trei etaje şi în spate cu o grădină spaţioasă, zăcea o maşină, cu roţile din faţă prinse în şanţul de la marginea drumului.           După două sau trei încercări de a ieşi din şanţ, conducătorul auto a decis să nu mai persevereze, şi motorul tăcu.           După un minut sau două conducătorul auto a ieşit din vehicul, trântind uşa după el. Era un om solid, cu părul de culoarea nisipului, de aproximativ treizeci şi cinci de ani, cu o privire pătrunzătoare, îmbrăcat într-un costum de tweed şi pardesiu închis la culoare, purtând o pălărie.           Folosind o torţă pentru a găsi drumul, el a început să meargă cu precauţie pe gazon înspre casă, oprindu-se să sondeze faţada elegantă a clădirii din secolul al optsprezecelea. Casa părea a fi în întuneric total, el s-a apropiat de fereastra franceză de pe acea parte a edificiului. După ce se uită înapoi la peluza pe unde a trecut, şi spre drumul de dincolo de ea, a mers chiar până la fereastra franceză, a lipit mâinile pe sticlă, şi privi înăuntru. Fiind imposibil de a discerne vreo mişcare în interior, el a bătut la fereastră. Nu a primit nici un răspuns, şi după o pauză a bătut din nou mult mai tare. Când şi-a dat seama că bătăile lui nu aveau nici un efect, el a încercat mânerul. Imediat, a deschis fereastra şi a dat întro cameră care era în întuneric.           În interiorul camerei, se opri din nou, încercând de a discerne orice sunet sau mişcare.           Apoi, el a zis:           — Bună seara. E cineva aici?           Apoi el roti torţa în jurul camerei care se dovedit a fi un birou bine amenajat, zidurile erau căptuşite cu cărţi, el a văzut în mijlocul camerei un bărbat chipeş de vârstă mijlocie şezând într-un scaun cu rotile, cu o cuvertură peste genunchi.           Bărbatul părea să fi adormit în scaun.           — Oh, salut, a spus intrusul. Nu am vrut să te sperii aşa de rău. Datorită blestematei de ceaţă am nimerit cu maşina mea într-un şanţ, şi nu am cea mai mică idee unde sunt. Oh, şi am lăsat geamul deschis. Îmi pare rău. Continuând să vorbească se scuză că a intrat, el s-a întors înapoi spre fereastra franceză, o închise, şi a tras şi draperiile.           — Trebuie să fi părăsit drumul principal undeva, a explicat el. Am rătăcit aşa o oră sau poate mai mult.           Nu a primit nici un răspuns.           — Dormi? a întrebat intrusul, apropiindu-se de bărbatul din scaunul cu rotile. Cu toate acestea nu a primit nici un răspuns, el a luminat cu torţa sa faţa ocupantului scaunului, iar apoi s-a oprit brusc. Bărbatul din scaun nu a deschis nici un ochi, nici nu s-a mişcat. Intrusul s-a aplecat peste el, îi atinge umărul ca şi cum voia să-l trezească, corpul omului căzu în jos într-o poziţie ghemuită pe scaun.           — Dumnezeule! a exclamat bărbatul care ţinea torţa. Se opri o clipă, parcă nehotărât ce să facă în continuare, şi apoi, întorcând torta lui spre cameră, a zărit un comutator lângă o uşă, şi a traversat camera pentru a aprinde lumina.           Se aprinse o veioză de pe birou. Intrusul a pus torţa lui pe birou şi, căută atent la bărbatul din scaunul cu rotile, înconjurându-l. Observând lângă o altă uşă un comutator, el a mers şi l-a apăsat, astfel se aprinseră şi lămpile de pe cele două mese plasate simetric în laturile camerei.           Apoi, mergând spre bărbatul din scaunul cu rotile, el a zărit brusc pentru prima dată o femeie atrăgătoare, cu părul blond de aproximativ treizeci de ani, purtând o rochie cocktail şi sacou asortat, stând în picioare într-o adâncitură pe partea opusă a camerei. Braţele ei atârnau fără vlagă, ea nu a vorbit, nici nu s-a mişcat. Se părea ca şi cum ea nici nu încerca să respire. A fost un moment de tăcere, în timp ce se uitau unul la altul. Apoi, intrusul a vorbit.           — El…, el este mort! a exclamat.           Complet fără expresie, femeia i-a răspuns.           — Da.           — Ştiai? a întrebat bărbatul.           — Da.           Apropiindu-se cu atenţie de cadavrul din scaunul cu rotile, bărbatul a spus:           — El a fost împuşcat. În cap. De cine?           A făcut o pauză când femeia a scos încet mâna dreaptă ascunsă sub faldurile rochiei. În mâna ei era un revolver. Bărbatul a respirat adânc. Când a văzut că ea nu îl ameninţă, el a abordat-o, şi a luat uşor pistolul de la ea.           — L-ai împuşcat? a întrebat el.           — Da, răspunse femeia, după o pauză.           Bărbatul s-a îndepărtat de ea, şi a pus arma pe masa de lângă scaunul cu rotile. Pentru o clipă se uită la trupul mort, şi apoi privi nesigur în jurul camerei.           — Telefonul este acolo, a spus femeia, arătând din cap spre birou.           — Telefonul? zise bărbatul, ca un ecou. El a tresărit speriat.           — Dacă vrei să suni la poliţie, a continuat femeia, încă vorbind în acelaşi mod detaşat.           Străinul se uită la ea şi văzând că ea nu are intenţia să plece.           — Apoi, câteva minute într-un fel sau altul nu contează, a spus el.           — Vor avea un pic de muncă aici, în această ceaţă oricum. Aş dori să ştiu un pic mai mult – a tăcut şi se uită la corp.           — Cine este?           — Soţul meu, răspunse femeia. Făcu o pauză, şi apoi a continuat, Numele lui este Richard Warwick. Eu sunt Laura Warwick.           Bărbatul a continuat să se holbeze la ea.           — Văd, murmură el în cele din urmă. Dacă nu te simţi bine – stai jos?           Laura Warwick s-a îndreptat încet şi oarecum nesigur spre o canapea. Privind în jurul camerei, bărbatul a întrebat:           — Pot primi o băutură – sau ceva? Cred că an avut fost un şoc.           — Cadavrul soţului meu? Tonul ei a fost sec ironic.           Părând să-şi recapete echilibrul, oarecum, bărbatul a încercat să înţeleagă atitudinea ei.           — Eu ar trebui să-mi imaginez cam aşa, da.           Sau a fost doar o distracţie, un joc?           — A fost o distracţie şi un joc, răspunse Laura Warwick foindu-se ca să se aşeze pe canapea. Bărbatul se încruntă, caută la ea nedumerit.           — Da, aş dori – că beau ceva, a continuat ea.           Bărbatul şi-a scos pălăria şi a aruncat-o pe un fotoliu, apoi a turnat coniac dintr-un clondir aflat pe masa de lângă scaunul cu rotile şi i-a înmânat unul din cele două pahare. A băut şi el, după o pauză, bărbatul a spus:           — Acum, să presupunem că mi-ai spus tot despre el.           Laura Warwick s-a uitat la el.           — De ce nu suni mai bine la poliţie? întrebă ea.           — Toate la timpul său. Nu-i nimic grav dacă fac un pic de conversaţie confortabilă în primul rând, nu-i aşa? El şi-a scos mănuşile, punându-le în buzunarul pardesiului şi a început să-şi descheie haina.           Siguranţa Laurei Warwick a început să cedeze.           — Eu, nu… a început. Făcu o pauză şi apoi a continuat, cine eşti tu? Cum de se întâmplă să vii aici în noaptea asta?           Fără a-i da timp să răspundă, ea a ridicat vocea, acum aproape strigă.           — Pentru Dumnezeu, spune-mi cine eşti!           CAPITOLUL DOI           — Prin toate mijloacele, a răspuns omul. El a trecut cu mâna prin părul său, se uită prin cameră pentru un moment, ca şi cum se întreba de unde sau cum să înceapă, şi apoi a continuat:           — Numele meu este Michael Starkwedder.           Ştiu că e un nume neobişnuit. A precizat pentru ea. Sunt inginer. Lucrez pentru o companie anglo-iraniană, şi eu am sosit în această ţară direct din Golful Persic. A făcut o pauză, pentru scurt timp părând a-şi aminti de Orientul Mijlociu, sau, poate, încearcă să se decidă cât de mult să meargă în detaliu, apoi ridică din umeri. Am sosit aici în Ţara Galilor pentru câteva zile, privi în sus fără un scop. Familia mamei mele a trăit în această parte a lumii şi am crezut că aş putea cumpăra o casă mică.           El a clătinat din cap, zâmbind.           — În ultimele două ore sau poate trei, eu, dacă mă gândesc bine – am rătăcit fără speranţă.

Misterioasa pace sufleteasca de Agatha Christie CARTEA ÎNTÂI                                     Capitolul I   1.   Ann Prentice stătea pe peronul gării Victoria fluturându-şi mâna. Trenul o luă din loc cu o serie de zdruncinături puter­nice, capul brunet al lui Sarah dispăru şi Ann Prentice porni agale în lungul peronului spre ieşire. Draga de Sarah, ce dor avea să-i fie de ea... Fireşte că erau doar trei săptămâni... Dar apartamentul avea să pară atât de pustiu... Doar ea şi Edith - două femei între două vârste, plicticoase... Sarah era atât de vioaie, atât de plină de viaţă, atât de hotărâtă în toate... Şi totuşi nu era decât un copil scump, cu părul negru... Ce groaznic! Ce mod de a gândi! Cât de cumplit de su­părată ar fi Sarah! Singurul lucru asupra căruia Sarah - şi toate fetele de vârsta ei - părea să insiste era o atitudine de indiferenţă nonşalantă din partea părinţilor lor. „Fără tapaj, mamă”, spuneau ele apăsat. Acceptau, desigur, tributul în natură. Să li se ducă hainele la curăţătorie, să li se aducă şi, de regulă, să se plă­tească în locul lor. Să li se dea telefoanele dificile. („Dacă o suni tu pe Carol, va fi mult mai simplu, mamă.) Să se strângă necontenita dezordine din urma lor. („Iubito, zău că aveam de gând să strâng. Dar pur şi simplu a trebuit să mă grăbesc.”) „Când eram eu tânără”, reflectă Ann... Gândurile i se întoarseră în trecut. Căminul ei fusese un cămin de modă veche. Mama ei avea peste patruzeci de ani când se născuse ea, tatăl ei era şi mai în vârstă, cu cinci­sprezece sau şaisprezece ani mai mare ca mama ei. Casa fusese ţinută cum îi plăcea tatălui său. Afecţiunea nu fusese un lucru de la sine înţeles - ea fusese exprimată. „Puiul tatei!” „Vrei să-ţi aduc ceva, mamă scumpă?” Ordinea în casă, comisioanele, invitaţiile şi scrisorile cu caracter de societate erau lucruri de care Ann se ocupase ca de ceva absolut firesc. Fiicele existau pentru a-şi servi părinţii, nu invers. În timp ce trecea pe lângă standul cu cărţi, Ann se în­trebă pe neaşteptate: „Cum era mai bine?” Surprinzător, nu părea o întrebare uşoară. Plimbându-şi privirea peste publicaţiile de pe stand (ceva de citit diseară în faţa focului) ajunse la neaşteptata concluzie că asta nu conta cu adevărat. Toată treaba era o convenţie, nimic mai mult. La fel ca folosirea argoului. Într-o vreme se spunea că lucrurile erau „grozave”, apoi că erau „de-a dreptul divine”, după aceea că erau „minunate” şi că erai „înnebunit” după un lucru sau altul. Copiii îi serveau pe părinţi, sau părinţii îi serveau pe copii - asta nu avea nici o importanţă în faţa vitalei relaţii subînţelese între două persoane. Între Sarah şi ea, era în­credinţată Ann, exista o iubire adevărată şi profundă. Dar între ea şi mama ei? Privind înapoi se gândi că sub afecţiunea de suprafaţă existase, de fapt, acea indiferenţă amabilă şi nonşalantă care era la modă în ziua de azi. Zâmbind în sinea ei, Ann cumpără un Pinguin, o carte pe care ţinea minte că o citise cu câţiva ani în urmă şi îi plă­cuse. Poate că acum putea să pară un pic sentimentală, dar asta nu conta întrucât Sarah nu avea să fie acasă... Ann se gândi: „O să-mi fie dor de ea - bineînţeles că o să-mi fie dor de ea - dar va fi parcă mai linişte...” Îşi spuse: „Şi pentru Edith va însemna odihnă, întotdeauna se supără când planurile se schimbă şi mesele se modifică.” Căci Sarah şi prietenele ei erau mereu într-un con­tinuu du-te-vino şi telefoane şi schimbări de program. „Dragă mamă, nu putem să luăm masa mai devreme? Vrem să mergem la film”. „Tu eşti, mamă? Te-am sunat să-ţi spun că n-am să vin la masă”. Pentru Edith, credincioasa servitoare care era la ei de peste douăzeci de ani, era enervant să facă de trei ori munca pe care se aştepta să o facă o dată. După cum se exprima Sarah, Edith se făcea deseori acră. Nu că Sarah n-ar putea s-o înmoaie pe Edith oricând voia. Oricât bombănea şi se încrunta Edith, în realitate o adora pe Sarah. Avea să fie foarte linişte doar cu Edith. Linişte... O ciu­dată senzaţie de răceală o făcu pe Ann să se înfioare. Îşi zise: „De acum, numai linişte...” O linişte care se întindea vag spre bătrâneţe şi cobora în moarte. Nimic la care să mai speri. „Dar ce mai vreau?” se întrebă ea: „Am avut totul. Iubire şi fericire cu Patrick. Un copil. Am avut tot ce-am vrut de la viaţă. Acum... s-a terminat. Acum Sarah va prelua şta­feta. Se va mărita, va avea copii. Am să fiu bunică”. Zâmbi în sinea ei. Avea să-i placă să fie bunică. Îşi imagină nişte copii frumoşi şi neastâmpăraţi, copii lui Sarah. Băieţei năzdrăvani cu părul negru, rebel, al lui Sarah, fetiţe durdulii. Avea să le citească, să le spună poveşti... Zâmbi în faţa perspectivei, dar senzaţia de răceală mai era încă acolo. Măcar de-ar fi trăit Patrick! Vechea mâhnire rebelă se redeşteptă. Trecuse atât de mult - Sarah avea doar trei ani pe atunci - atât de mult încât pierderea şi chinul se vindecaseră. Acum se putea gândi cu blândeţe la Patrick, fără strângere de inimă. Tânărul şi impetuosul ei soţ pe care îl iubise atât de mult era acum o amintire venită de undeva, departe, din trecut. Dar astăzi răzvrătirea se redeşteptă cu forţe noi. Dacă Patrick ar mai fi trăit încă, Sarah ar fi plecat de la ei - în Elveţia pentru sporturile de iarnă, la un soţ şi un cămin la timpul cuvenit - dar ea şi Patrick ar fi fost împreună, mai bătrâni, mai liniştiţi, dar împărţind împreună suişurile şi coborâşurile vieţii. N-ar mai fi fost singură... Ann Prentice ieşi în aglomeraţia din faţa gării. Îşi zise: „Ce sinistru arată autobuzele alea roşii aliniate ca nişte mici monştri care aşteaptă să fie hrăniţi!” în mod fantastic, păreau să aibă o viaţă a lor - o viaţă care era, poate, ostilă creatorului lor, Omul. Ce agitată, zgomotoasă şi aglomerată era lumea, toţi într-un continuu du-te-vino, grăbindu-se, zorindu-se, dis­cutând, râzând, plângându-se, împărţind saluturi şi formule de bun rămas! Şi brusc, încă o dată, simţi acea strângere de inimă rece - senzaţia de singurătate. Îşi zise: „Era timpul ca Sarah să plece... devin prea dependentă de ea. Probabil că o fac şi pe ea prea dependentă de mine. Nu trebuie să fac asta. Nu trebuie să te agăţi de cei tineri, să-i opreşti să-şi ducă propria viaţă. Ar fi o răutate - o adevărată răutate...” Ea trebuia să se estompeze, să rămână în umbră, s-o încurajeze pe Sarah să-şi facă propriile planuri, proprii prieteni. Iar apoi zâmbi, pentru că, de fapt, nu era deloc nevoie ca Sarah să fie încurajată. Sarah avea prieteni cu duiumul şi tot timpul îşi făcea planuri, alergând de colo-colo plină de încredere şi voie bună. Îşi adora mama, dar o trata cu o su­perioritate blajină, ca pe cineva căruia îi erau negate înţelegerea şi participarea din cauza vârstei înaintate. Cât de bătrână îi părea lui Sarah vârsta de patruzeci şi unu de ani, în timp ce lui Ann îi trebuia un adevărat efort ca să-şi întipărească în minte că era între două vârste! Nu că ar fi încercat să ţină timpul în loc. Abia dacă se machia, iar hainele ei încă mai aveau acel aer uşor de ţară al unei tinere gospodine venită la oraş - fuste şi jachete cuminţi şi de bun gust şi un mic şirag de perle veritabile. Ann oftă. „Nu-mi dau seama de ce sunt atât de proastă, îşi spuse ea cu glas tare. Probabil doar pentru că am văzut-o pe Sarah plecând”. Cum spuneau francezii? Partir, c ’est mourir un peu...[1] Da, asta era adevărat... Sarah, dusă departe de acel tren important şi pufăitor, era, deocamdată, moartă pentru mama ei. O senzaţie plăcută înlocui răceala pe care o simţise puţin mai înainte în ea. De acum putea să aleagă când să se scoale, ce să facă, putea să-şi planifice ziua. Putea să se ducă devreme la culcare, cu mâncarea pe tavă, sau să iasă la un teatru sau la un cinematograf. Sau putea să ia un tren şi să plece la ţară, să hoinărească... să se plimbe prin pădure şi să admire cerul albastru întrezărit printre modelele complicate ale crengilor copacilor... Fireşte, şi până acum ar fi putut face oricând aceste lucruri. Dar când doi oameni locuiesc împreună, există ten­dinţa ca viaţa să se înscrie într-un şablon. Ann se bucurase în mare măsură, la mâna a doua, de vioaiele veniri şi plecări ale lui Sarah. Fără îndoială, era foarte amuzant să fii mamă. Era ca şi cum ţi-ai fi trăit din nou viaţa, scutită de o mare parte din amărăciunile tinereţii. Întrucât ştiai cât de puţin contau unele lucruri, puteai zâmbi cu indulgenţă în faţa crizelor apărute. „Dar, zău, mamă”, spunea Sarah cu intensitate, „este cumplit de grav. Nu trebuie să zâmbeşti. Nadia consideră că e în joc viitorul ei!”. Dar la patruzeci şi unu de ani ai învăţat că foarte rar viitorul tău e în joc. Viaţa e mult mai elastică şi rezistentă decât ai crezut odată. În timp ce lucrase pe o ambulanţă pe vremea războiu­lui, Ann îşi dăduse seama, pentru prima dată, ce mult contau mărunţişurile vieţii. Micile invidii şi gelozii, micile plăceri, un guler care te supără, o bătătură într-un pantof strâmt - toate acestea aveau o valoare imediată şi ţi se păreau mult mai importante decât marele fapt că puteai să fii ucis în orice moment. Ăsta ar fi trebuit să fie un gând solemn şi copleşitor, dar în realitate te obişnuiai repede cu el, şi ţi se impuneau lucrurile mărunte, poate pentru că, în străfundul minţii, exista ideea că era foarte puţin timp. Şi Ann mai învăţase ceva. Învăţase cât de inconsistentă era firea omului, şi cât de dificil era să cataloghezi oamenii ca „buni” sau „răi”, aşa cum fusese ea înclinată să facă înainte. Văzuse dovezi de curaj incredibil în salvarea unei victime, iar apoi îl văzuse pe acelaşi individ care îşi riscase viaţa coborându-se la un furt meschin de la individul pe care tocmai îl salvase. Oamenii, de fapt, nu erau deloc dintr-o bucată. Stând nehotărâtă pe bordura trotuarului, Ann fu readusă la realitate de scrânşnetul frânelor unui taxi. Ce trebuia să facă acum, în momentul de faţă? Toată dimineaţa, mintea îi fusese ocupată cu plecarea lui Sarah în Elveţia. Diseară avea să cineze cu James Grant. Dragul de James, întotdeauna atât de amabil şi grijuliu! „Ai să fii un pic desumflată de plecarea lui Sarah. Hai să ieşim şi să petrecem puţin”. Într-adevăr, era foarte drăguţ din partea lui James. Numai bine ca Sarah să râdă şi să-l numească pe James „straşnicul tău iubit, scumpo”. James era un dulce. Uneori poate că îţi era cam greu să-ţi menţii atenţia concen­trată când îţi depăna una din lungile şi divagantele lui poveşti, dar îi plăcea tare mult să le spună şi, în definitiv, când cunoşti pe cineva de douăzeci şi cinci de ani, măcar atâta poţi să faci - să-l asculţi cu bunăvoinţă. Ann se uită la ceas. Ar fi putut merge la Magazinele Armatei şi Marinei. Edith voise câteva lucruri pentru bucătărie. Hotărârea asta îi rezolvă problema de moment. Dar tot timpul cât examină tigăile şi întrebă de preţuri, fu conştientă de panica aceea ciudată şi rece din fundul minţii ei. În cele din urmă, dintr-un impuls, intră în cabina tele­fonică şi formă un număr. — Aş putea vorbi cu Doamna[2] Laura Whitstable, vă rog? — Cine întreabă? — Doamna Prentice. — Un moment, doamnă Prentice. Urmă o pauză, apoi un glas profund şi sonor rosti: — Ann? — Oh, Laura, ştiu că n-ar fi trebuit să te sun la ora asta, dar tocmai am condus-o pe Sarah la gară şi mă între­bam dacă eşti foarte ocupată azi... Glasul spuse cu hotărâre: — Mai bine vino să iei prânzul cu mine. Pâine de secară şi lapte bătut. Îţi convine? — Îmi convine orice. Eşti un înger. — Te aştept. Unu şi un sfert.   2.     Era unu şi un minut când Ann plăti taxiul în Harley Street şi sună la uşă. Competentul Harkness deschise uşa, zâmbi de bun ve­nit şi spuse: — Vreţi să mergeţi direct sus, doamnă Prentice? Doamna Laura s-ar putea să mai întârzie câteva minute. Sufrageria casei era acum cameră de aşteptare, iar etajul de sus al casei înalte era transformat într-un apartament confortabil. În camera de zi era aşternută o masă mică pentru prânz. Camera în sine semăna mai degrabă cu camera unui bărbat, nu a unei femei. Scaune largi şi confortabile, o mulţime de cărţi, unele stivuite pe scaune, draperii din catifea de bună calitate, în culori vii. Ann nu trebui să aştepte mult. Precedată de glasul ei ca de un flaut triumfător, doamna Laura intră şi îşi sărută cu căldură musafira. Laura Whitstable era o femeie de şaizeci şi patru de ani. Avea acel aer pe care îl degajă regalitatea sau persona­jele publice bine cunoscute. Totul la ea era ceva mai mult decât mărimea naturală - glasul, nasul ca un cioc de pasăre. — Încântată să te văd, draga mea copilă, bubui ea. Arăţi foarte bine, Ann. Văd că ţi-ai cumpărat un bucheţel de violete. Înţeleaptă alegere. Este floarea care îţi seamănă cel mai mult. — Violetele care se strâng? Zău aşa, Laura! — Dulceaţa toamnei, bine ascunsă de frunze. — Asta nu-ţi seamănă deloc, Laura. De obicei eşti atât de dură! — Consider că merită, dar uneori e un adevărat efort. Să mâncăm imediat. Bassett, unde e Bassett? Ah, iată-te. Ai să te bucuri să auzi, Ann, pentru tine s-a pregătit un porum­bel. Şi un pahar de vin alb. — Oh, Laura nu trebuia. Lapte bătut şi pâine de secară ar fi fost foarte bine. — Laptele bătut abia îmi ajunge mie. Hai, ia loc. Aşadar Sarah a plecat în Elveţia? Pentru cât timp? — Trei săptămâni. — Foarte drăguţ. Colţuroasa Bassett părăsi camera. Sorbindu-şi paha­rul de lapte bătut cu evidentă încântare, Laura spuse cu agerime: — O să-ţi fie dor de ea. Dar nu m-ai sunat şi ai venit aici ca să-mi spui asta. Ei, haide, Ann. Povesteşte-mi. Nu avem prea mult timp. Ştiu că ţii la mine, dar când lumea mă sună şi îmi vrea imediat compania, asta se datorează de obi­cei înţelepciunii mele superioare. — Mă simt oribil de vinovată, spuse Ann. — Prostii, draga mea. De fapt, e un compliment. Ann spuse pe nerăsuflate: — Oh, Laura, sunt o proastă, ştiu! Dar am intrat într-un fel de panică. Mă simt... mă simt teribil de singură. — D-da, înţeleg... — Nu e vorba doar de atât... Laura Whitstable dădu din cap; ochii ei cenuşii şi isteţi o urmăreau calmi pe Ann. Ann spuse încetişor: — Pentru că, la urma urmei, omul este întotdeauna singur... — Ah, aşadar ai descoperit asta? Fireşte, mai devreme sau mai târziu, omul descoperă asta, şi foarte curios, de regulă are un şoc. Câţi ani ai, Ann? Patruzeci şi unu? O vârstă foarte bună pentru această descoperire. Dacă o faci când e prea târziu, poate fi distrugătoare. Dacă o faci când eşti prea tânăr, îţi trebuie mult curaj ca să admiţi faptul. — Te-ai simţit vreodată cu adevărat singură, Laura? întrebă curioasă Ann. — Oh, da. Mi s-a întâmplat când aveam douăzeci şi şase de ani - chiar în mijlocul unei întruniri de familie cu un caracter cât se poate de afectuos. M-a uimit şi m-a înspăimântat - dar am acceptat faptul. Niciodată să nu negi adevărul. Trebuie să accepţi că avem un singur tovarăş pe lumea asta, un tovarăş care ne însoţeşte din leagăn până la mormânt - propriu nostru eu. Fii în relaţii bune cu acest to­varăş - învaţă să trăieşti cu tine însăţi. Asta-i răspunsul. Şi nu întotdeauna e simplu. Ann oftă. — Simt că viaţa nu are nici un rost - pur şi simplu o înşiruire de ani, fără nimic care să-i umple. Oh, presupun că sunt o femeie inutilă şi proastă... — Ei hai, păstrează-ţi bunul simţ. Ai făcut o treabă bună în timpul războiului, eficientă, deşi nu spectaculoasă, ai crescut-o pe Sarah, învăţând-o bunele maniere şi să se bucure de viaţă, şi, în felul tău liniştit, tu însăţi te bucuri de viaţă. Toate astea sunt foarte satisfăcătoare. De fapt, dacă ai veni în camera mea de consultaţii, te-aş trimite la plimbare fără ca măcar să-ţi iau taxă - or eu sunt o bătrână moartă după bani. — Laura dragă, eşti foarte reconfortantă. Însă cred, zău că da, cred că ţin prea mult la Sarah. — Aiurea! — Mi-e cumplit de frică să nu devin una din acele mame posesive care efectiv îşi mănâncă puiul. Laura spuse sec:   [1] A pleca înseamnă a muri puţin. (din lb. franceză) [2] Doamnă = Dame = titlul acordat in Anglia personalităţilor din lumea cul­turală (echivalent cu artistă emerită).

Fata pastorului de Agatha Christie Tuppence, care se învârtea în jurul biroului, spuse pe un ton morocă­nos: — Aş vrea să fim chemaţi în ajutorul unei fiice de pastor. — De ce? — Mi se pare că ai uitat, Tommy, dar eu însămi sunt fiică de pastor. Înţelegi ce înseamnă asta pentru mine. De‑aici mi se trage nevoia de altru­ism... mila faţă de aproapele meu... aceasta... — Vad că te pregăteşti să joci rolul lui Roger Sheringham[1]. Numai că, dacă‑mi permiţi o observaţie, tu vorbeşti la fel ca el, doar că mai puţin bi­ne. — Greşală! Cuvintele mele au o oarecare subtilitate feminină. Un „nu ştiu ce" pe care nici un bărbat nu l‑ar putea atinge. Beneficiez, în plus, de calităţi necunoscute prototipului meu, cum să‑ţi spun? Cuvintele sunt nişte lucruri atât de nesigure. Cel mai adesea par a limpezi o situaţie exact în momentul în care spun contrariul a ceea ce vor să exprime. — Continuă, spuse Tommy, simulând un surâs. — Potoleşte‑te, e chiar ceea ce fac. Nu m‑am oprit decât o clipă pentru a‑mi trage sufletul. Şi pentru a‑mi revenit în fire, doresc foarte mult ca as­tăzi să ajutăm fiica unei pastor şi vei vedea, Tommy: prima persoană care va veni să ceară ajutor „Celebrelor acţiuni detective ale lui Blunt" va fi chiar o fiică de pastor. — Pariez că nu! — De acord! Atenţie, dă‑mi voie să‑mi părăsesc maşina de scris pen­tru că, iată, a venit un client. Biroul lui Blunt era ca un stup de albine la lucru în clipa când Albert deschise uşa şi anunţă: — Domnişoara Monica Deane. O tânără cu părul şaten, îmbrăcată foarte modest apăru în prag şi se opri. Tommy îi veni în ajutor. — Intraţi, domnişoara Deane: Aşezaţi‑vă şi spuneţi‑ne ce putem face pentru dumneavoastră. Permiteţi‑mi să vă prezint pe secretarea mea par­ticulară, domnişoara Sheringham. — Încântată să vă cunosc, domnişoară Deane, tatăl dumneavoastră face parte din cler, nu‑i aşa? — Aşa este. Dar... cum aţi aflat? — Oh, avem metodele noastre. Nu vă speriaţi că vorbesc atâta, dar domnului Blunt îi place să mă asculte, zice că îi dau idei. Tânăra fată o privi uluită. Nu era frumoasă, ci drăgălaşă şi cu un uşor aer decepţionat. Ochii ei de un albastru şters erau foarte frumoşi, dar cear­cănele care îi înconjurau mărturiseau îngrijorare şi spaimă. — Povestiţi‑mi despre necazul dumneavoastră, domnişoară Deane, o sfătui Tommy. Tânăra se întoarse spre el şi începu: — E o poveste atât de dezlânată... Tatăl meu era administrator la Lit­tle Hampsley, în Suffolk. Aici a şi murit acum trei ani, lăsându‑ne pe mine şi pe mama foarte încurcate. Mi‑am luat un post de învăţătoare, dar, cum mama a devenit infirmă, l‑am abandonat spre a o îngriji. Eram dezolant de  sărace, până într‑o zi când am primit o scrisoare de la un notar care ne anunţa că o mătuşă de‑a tatălui meu murise lăsându‑ne nouă moştenirea. Am auzit de mai multe ori vorbindu‑se despre această mătuşă care se cio­rovăise ani îndelungaţi cu tatăl meu. Ştiind‑o foarte bogată, mama şi cu mine crezurăm că grijile vor lua sfârşit, numai că lucrurile se prezentau altfel decât ne‑am închipuit. Am moştenit, într‑adevăr, casa în care locuia, dar după ce am plătit taxele de succesiune nu ne‑a mai rămas nici un ban. Îmi închipui că mătuşă‑mea şi‑a pierdut averea în timpul războiului sau că a trăit din ea pe timpul bătrâneţii. Cu toate acestea, aveam casa şi o pu­team vinde la un preţ avantajos. Dar, deşi era o prostie, am refuzat ofer­ta. Ocupam atunci o locuinţă strâmtă, dar costisitoare şi mă gândeam că dacă ne‑am muta la „Casa Roşie", mama ar avea o cameră confortabilă şi am putea lua nişte chiriaşi pentru a ne acoperi cheltuielile. Am hotărât astfel, în ciuda unei oferte foarte avantajoase a unui domn care dorea să cumpere casa. Ne‑am instalat şi eu am dat mai multe anun­ţuri în ziare pentru a atrage chiriaşii. Din primul moment totul merse bine şi primirăm numeroase scrisori de la persoane doritoare să‑şi petreacă câ­teva zile la ţară. Bătrâna servitoare a mătuşii rămase cu noi şi ne împăr­ţeam treburile. Apoi, se petrecură câteva evenimente inexplicabile. — Ce fel de evenimente? — Casa părea vrăjită. Tablourile începură să cadă, vesela să zboare prin casă, spărgându‑se, iar într‑o dimineaţă observarăm că mobilele îşi schimbară locurile. La început crezurăm că cineva ne juca o festă, dar ime­diat a trebuit să părăsim ipoteza. Odată, în timp ce eram cu toţii adunaţi la masă, se auzi o bubuitură teribilă deasupra noastră şi, urcând imediat la etaj, găsirăm un obiect spart pe podea. — Un spirit demolator! exclamă Tuppence. — Asta crede şi doctorul O'Neill. În orice caz, rezultatul fu dezastruos. Chiriaşii ne părăsiră şi cei care‑i înlocuiră făcură la fel. Eram disperată. Pentru a se umple paharul, ne fu tăiată şi renta. Femeia care ne servea dispăru şi ea pe neaşteptate. — Biata mea prietenă, îngână Tuppence, dar ştiu că aţi avut necazuri! Aţi dori ca domnul Blunt să întreprindă o anchetă asupra acestei poveşti cu „fantome"? — Aşteptaţi, asta nu‑i totul. Acum trei zile, am primit vizita doctorului O'Neill. Ne‑a spus că face parte din Societatea de Cercetări Psihice şi că‑l interesează foarte mult curioasele manifestări din casa noastră; este în­tr‑a­tât de interesat încât ar fi în stare să cumpere casa pentru a face câte­va experienţe. — Şi? — La început, propunerea sa mă umplu de bucurie căci era singura speranţă de a pune capăt îngrijorării noastre, dar... Poate că mă veţi con­sidera capricioasă, şi n‑aţi fi departe de adevăr, numai că... e vorba de ace­laşi om! — Ce om? — Acelaşi care voise să cumpere casa la început. Sunt sigură! — Şi de ce vă nelinişteşte asta? — Nu înţelegeţi? Cei doi bărbaţi erau foarte diferiţi ca înfătişare. Pri­mul, destul de tânăr, brunet, îngrijit, neavând mai mult de treizeci de ani. Doctorul O'Neill, pare a avea cam cincizeci de ani, poartă o barbă cenuşie, ochelari şi umblă aplecat. Totodată, în timp ce vorbea, am băgat de seamă că avea un dinte de aur într‑o parte a gurii. Celălalt bărbat are un dinte de aur exact în acelaşi loc. Mai mult, urechile sale de‑o formă foarte specială, aproape că nu au lob şi sunt exact la fel cu cele ale doctorului ONeill. A­ces­te două amănunte nu pot fi, totuşi, o simplă coincidenţă! Am meditat şi, în cele din urmă, i‑am scris domnului O'Neill, anunţându‑l că‑i voi da un răspuns definitiv într‑o săptămână. Am văzut acum câtva timp anunţul domnului Blunt într‑un ziar care acoperea un sertar din bucătărie... şi am venit să vă caut. — Aţi făcut bine, aproba Tuppence cu căldură. Povestea asta trebuie studiată cu mare atenţie. — O afacere foarte interesantă, domnişoară Deane, spuse şi Tommy. Vom fi fericiţi să ne ocupăm de ea, nu‑i aşa, domnişoară Sheringham? — Absolut, şi vom merge până la capăt! — Dacă am înţeles bine, doar dumneavoastră singură, mama şi o ser­vitoare locuiţi în casă, domnişoară Deane? Ne puteţi spune câteva amă­nun­te despre servitoare? — Se numeşte Crockett şi se află în slujba mătuşii mele de opt sau zece ani. Nu‑i prea tânără, e cam acră, dar e o servitoare bună. Îşi dă aere pentru că are o soră căsătorită cu un om de condiţie bună. Crockett are un nepot care, spune ea, e un „gentleman perfect". Tommy scoase un mormăit. Nu mai ştia cum să orienteze ancheta. Dar Tuppence, care o urmări pe tânăra fată, spuse: — Cred că cel mai potrivit ar fi ca domnişoara Deane să dejuneze cu mine. E aproape ora unu şi, la masă, voi putea nota toate detaliile supli­mentare de care avem nevoie. — Excelentă idee, miss Sheringham, aprobă Tommy. În timp ce cele două femei luau masa într‑un restaurant din apropie­re, Tuppence se înclină spre însoţitoarea ei: — Aş dori să mă încredinţaţi, dacă aveţi cumva un motiv special, să aflaţi adevărul asupra acestei afaceri. Monica roşi. — Ştiţi, eu... — Povestiţi‑mi tot! — Ei bine... doi bărbaţi vor să se căsătorească cu mine. — Eterna poveste, presupun. Unul e bogat, celălalt sărac şi cel sărac este preferatul dumneavoastră, nu‑i aşa? — Nu înţeleg cum de ghiciţi totul?! — Oh, ştiţi, cazul dumneavoastră n‑are nimic excepţional. Aproape toată lumea păţeşte la fel; eu însămi m‑am aflat în această situaţie. — Dacă vindem casa nu vom mai avea din ce trăi. Gerald este adora­bil, dar e tare sărac, în ciuda faptului că e un inginer talentat. Dacă ar a­vea măcar un pic de capital, firma sa l‑ar lua ca asociat. Celălalt, Partrid­ge, este un bărbat excelent şi norocos, ceea ce în­seam­nă că dacă mă voi mărita cu el voi pune capăt tuturor necazurilor. Dar... dar... — De acord... Puteţi dumneavoastră să vă străduiţi a repeta cât doriţi cât e el de bun şi bogat, să‑i numiţi toate calităţile... Rezultatul va fi ace­laşi, celălalt e cel pe care‑l doriţi. Monica înclină capul fără să spună nimic. — Va trebui să ne ducem la faţa locului spre a studia problema. Care e adresa dumneavoastră? — „Casa Roşie", Stourton‑in‑the‑Marsh. În timp ce Tuppence nota, tânăra fată o întrebă roşindu‑se: — Nu v‑am întrebat în legătură cu... condiţiile... — Noi nu cerem plată decât în funcţie de rezultat. Dacă secretul de la „Casa Roşie" se va lumina, după cum încep să cred — după tenacitatea cu care vorbiţi de acel misterios gentleman — atunci vă vom cere un mic pro­cent, dacă nu... nimic! — Mulţumesc. — Acum, uitaţi toate aceste nelinişti. Veţi vedea, dacă totul va merge bine, altădată vom dejuna vorbind despre lucruri mai interesante.     Cei doi Beresford se instalară la hanul „Coroana şi ancora" din Thu­nly. Tommy, care privea pe fereastra camerei lor, remarcă pe un ton lugu­bru: — Iată‑ne deci şi‑n Târgul Gâştelor, ori cum s‑o mai chema sătucul ăsta. Tuppence încearcă să‑i ridice moralul propunându‑i: — N‑ai vrea să mai revedem o dată afacerea? — Cu plăcere. Dă‑mi voie întâi să‑ţi spun părerea mea. Suspectez pe mama infirmă! — De ce? — Draga mea, băga‑ţi în cap că povestea asta cu fantome nu e decât o istorie montată spre a o convinge pe tânăra fată să‑şi vândă proprietatea. Monica Deane ne‑a spus că toată lumea se găsea adunată la masa în timp ce, la etaj, obiectele se zdrobeau de duşumea. Oricum, mama ei care este infirmă trebuie să se afle la etaj, nu‑i aşa? — Dată fiind infirmitatea ei mi se pare cam greu de crezut ca ea să fi mutat mobilele din loc. — Dar e posibil ca ea să nu fie deloc infirmă. Ar putea foarte bine să simuleze neputinţa. — Cu ce scop? — Evident... Vorbeam doar de binecunoscutul principiu conform că­ruia vinovatul e întotdeauna persoana cea mai puţin suspectă. — Văd că dai totul pe glumă. Trebuie să existe o raţiune pentru care toţi străinii ăştia vor să cumpere casa. Iar dacă pe tine nu te interesează să le descoperi mobilul, pe mine mă interesează. Îmi place Monica; e o fată foarte simpatică! — Sunt de părerea ta, dar nu pot rezista plăcerii de a te enerva, Tup­pence. Cu siguranţă, e ceva ce se ascunde în casa asta şi nu va fi prea u­şor de găsit, dacă n‑o fi totul o cacialma. Din moment ce ei doresc să cum­pere imobilul folosindu‑se de toate mijloacele, înseamnă că nu ne rămâne decât să scormonim planşeul şi, la nevoie, să dărâmăm pereţii, dacă nu cumva s‑o fi găsind vreo mină de cărbuni în grădină. — Aş prefera un tezaur. Ar fi mult mai romantic! — În cazul acesta, cred că n‑ar fi rău să‑i fac o vizită directorului băn­cii locale. Îi voi spune că am venit să‑mi petrec Crăciunul în sat, că am intenţia să cumpăr „Casa Roşie" şi că vreau să discut cu el posibilitatea deschiderii unui cont la banca sa. — Dar, pentru ce...? — Aşteaptă şi vei vedea. O oră mai târziu Tommy se întoarse cu ochii strălucitori. — Progresăm, Tuppence! Întrevederea cu directorul s‑a desfăşurat precum prevăzusem şi l‑am întrebat, fără să am aerul, dacă i se aduce mult aur pentru depunere, după cum ştiu că se întâmplă în mod obişnuit în aceste sate, de pildă cu fermierii care l‑au ascuns în timpul războiului. De aici, am ajuns să vorbim despre capriciile bătrânelor doamne şi mi‑am inventat o matuşă care, când a izbucnit războiul, s‑a dus în caleaşcă la magazinul „Armata şi marina", de unde a ieşit cu şaisprezece şunci. Asta i‑a adus şi lui aminte de una din clientele sale care a insistat să i se resti­tuie totul de la bancă, pe cât posibil în aur, şi care şi‑a recuperat titlurile de propietate, bunurile la purtător şi alte valori căci, zicea, prefera să le păstreze la ea. Mă mirai de o asemenea imprudenţa şi atunci mi‑a spus că era vorba de fosta proprietăreasă a „Casei Roşii". Pricepi, Tuppence? Şi‑a recuperat toată averea şi a ascuns‑o undeva. Îţi aduci aminte, fără îndoia­lă, spusele Monicăi despre puţinătatea bunurilor lăsate ca moştenire. A­cum sunt convinsă că bătrâna a dosit totul undeva şi că cineva este la cu­rent cu asta. Aş merge până la a afirma că ştiu despre cine e vorba. — Cine? — Devotata Crockett, bineînţeles! Ea trebuie să cunoască toate excen­tricităţile stăpânei sale. — Şi doctorul acesta, O'Neill, cu dintele de aur...? — ...e nepotul, „gentlemanul desăvârşit". Fără nici o îndoială! Dar un­de se află mangoţii? Tu, care — mai mult ca mine — ştii mai multe despre doamnele bătrâne, ai cumva idee despre locurile în care obişnuiesc ele să‑şi ascundă tezaurele? — La ciorap, sub saltea. — Ai dreptate, numai că nu cred că aşa s‑a întâmplat cu mătuşa Mo­nicăi, căci până acum i‑ar fi dat de urmă. Pe de altă parte, o femeie bătrâ­nă nu putea să desprindă singură scândurile duşumelei sau să sape o as­cunzătoare în zid sau în grădină. Totuşi, bunurile sunt undeva în perime­trul proprietăţii! Crockett n‑a pus încă mâna pe ele, dar nu e departe vre­mea când ea şi nepotul ei vor fi stăpânii locului şi vor putea răscoli totul. Va trebui să le‑o luăm înainte. Haide... ne ducem imediat la „Casa Roşie". Îi primi Monica Deane. Pentru mamă‑sa şi Crockett, cei doi erau po­sibili cumpărători ai proprietăţii, ceea ce explică cercetarea locurilor. Tom­my a pus‑o pe tânăra fată la curent cu toate concluziile la care ajunseseră, dar o şi întrebă de toate, aflând că o parte din lucrurile bătrânei fuseseră dăruite lui Crockett, o altă parte împărţite săracilor din împrejurimi. — Mătuşa dumneavoastră a lăsat ceva acte? — Dulapul e plin de ele, la fel şi un sertar din camera sa, dar nimic important. — Le‑aţi aruncat cumva? — Nu. Maică‑mea refuză totdeauna să arunce vechile hârtii. Mai mult, şi‑a ales tot felul de reţete pe care şi‑a propus să le studieze zilele acestea. Tommy îi arătă un bătrân care lucra în grădină. — Grădinarul lucrează aici de pe vremea mătuşii dumneavoastră? — Da. Venea de trei ori pe săptămână. Locuieşte în sat. Săracul bă­trân, nu mai poate face mare lucru acum. Îl chem o dată pe săptămână spre a avea grijă de grădină; n‑avem mijloace să‑l folosim mai des. Tommy aruncă o privire spre Tuppence, voind să spună ca ea să aibă grijă de Monica, în timp ce el se apropie de bătrân, cu care schimbă câteva banalităţi despre grădinărit, după care îl întrebă: — Aţi îngropat cumva vreo ladă de‑a stăpânei dumneavoastră, când­va? — Nu. N‑am îngropat niciodată nimic. Pentru ce să fi dorit ea să as­cundă o ladă în pământ? Tommy clătină din cap şi reintră în casă. Dacă hârtiile bătrânei nu vor aduce nici o lumină, povestea risca să fie foarte greu de rezolvat. Casa era veche, dar nu într‑atât încât n‑ar fi putut ascunde un secret. În momentrul în care cei doi tocmai se retrăgeau, Monica le aduse o cutie mare de carton legată cu sfoară, spunând: — Iată toate hârtiile pe care le‑am găsit. Dacă doriţi, puteţi să le luaţi cu dumneavoastră, veţi avea tot timpul să le consultaţi în voie... Dar sunt sigură că nu veţi găsi nimic care să limpezească misterioasele întâmplări ce au avut loc în casa aceasta. În clipa aceea, o violentă lovitură se produse deasupra capetelor lor. Tommy fugi la etaj şi descoperi într‑una din camere o carafă şi un lighean sparte de duşumea. Nu văzu pe nimeni. — Fantoma îşi reia glumele, murmură el. Apoi se reîntoarse la parter, visător. — Credeţi, domnişoara Deane, că aş putea vorbi câteva clipe cu servi­toarea? — Desigur, o voi chema imediat. Monica se duse la bucătărie şi reveni însoţită de Crockett. Tommy o încunoştiinţă pe un ton politicos: — Ne gândim să cumpărăm casa şi soţia mea se întreba dacă, în ca­zul în care ajungem la o înţelegere, aţi fi de acord să rămâneţi în serviciul nostru? Faţa respectabilei Crockett nu exprima nici o tresărire. — Mulţumesc, domnule, dacă‑mi permiteţi, voi reflecta la propunerea dumneavoastră.   [1] Erou de romane poliţiste