Agatha Christie

I   De la William P. Ryan, corespondentul de presă american, am auzit, prima dată, de întâmplarea asta. Luam cina împreună la Londra, în ajunul reîntoarcerii sale la New York şi s-a întâmplat să aduc vorba că în dimineaţa următoare aveam să mă duc la Folbridge. Ridică privirea şi întrebă interesat: — Folbridge, Cornwall? Ca să spun drept, numai o persoană dintr-o mie ştie că există un Folbridge în Cornwall. Întotdeauna se gândesc că e vorba de Folbridge din Hampshire. Aşa încât faptul că Ryan îl ştia mi-a stârnit curiozitatea. — Da, i-am răspuns. Îl cunoşti? Zise doar că era blestemat. Apoi mă întrebă dacă ştiu cumva acolo o casă numită Trearne. Interesul meu spori. — Chiar foarte bine. De fapt, la Trearne mă şi duc. E casa surorii mele. — Bine, spuse William P. Ryan. Dacă nu vă pasă! L-am rugat să înceteze cu remarci criptice de genul acesta şi să-mi spună despre ce e vorba. — Ei bine, începu el, ca să fac asta va trebui să mă întorc cu gândul la o experienţă de-a mea de la începutul războiului. Am oftat. Evenimentele pe care vi le relatez au avut loc în 1921. Ca să i se mai amintească de război, era ultimul lucru pe care şi-l dorea cineva. Slavă Domnului, începusem să uităm... Şi apoi, William P. Ryan, după cum ştiam, era în stare să vorbească la nesfârşit despre întâmplările sale din timpul războiului. Dar acum nu-l mai puteam opri. — După câte cred că ştii, ziarul, meu m-a trimis în Belgia şi mă mişcăm încolo şi încoace. Ei bine, există un sătuleţ – am să-i spun X. O localitate minusculă, dacă a existat vreodată aşa ceva, dar acolo era o mănăstire destul de mare. Maici îmbrăcate în alb cărora voi le spuneţi... nu ştiu numele ordinului. Oricum, nu contează. Ei bine, acest locuşor se găsea exact pe traseul trupelor germane care avansau. Ulanii au sosit... M-am mişcat stingherit. William P. Ryan a ridicat o mână, ca să mă liniştească. — Totul e în ordine, spuse el. Nu este vorba de o poveste despre vreo atrocitate germană. Ar fi putut fi, dar nu e. De fapt, şpilul e în altă parte. Hunii s-au îndreptat spre mănăstirea aceea, au ajuns acolo şi totul a explodat. — O! am zis cam mişcat. — Ciudată treabă, nu-i aşa? Bineînţeles, după prima impresie, s-ar fi zis că hunii se distrau şi s-au păcălit cu propriul lor explozibil. Dar, se pare că n-au avut nimic de soiul ăsta cu ei. Nu erau maeştrii în explozibil puternic. Şi-atunci, te întreb, ce-ar fi putut să ştie nişte maici despre explozibil? Unele maici, să zicem! — E ciudat, am confirmat eu. — M-a interesat să aud relatarea ţăranilor despre întâmplare. Toţi fuseseră omorâţi şi totul făcut praf. După părerea lor, a fost o explozie, eficientă sută la sută, un miracol modern de primă clasă. Se pare că una dintre maici îşi făcuse o oarecare reputaţie – o sfântă în devenire – intra în transe şi avea viziuni. Tot aceştia spuneau că ea făcea minuni. Aceasta a determinat ca fulgerul să-i trăsnească pe hunii profanatori şi mănăstirea a explodat odată cu ei ca şi tot ce se afla pe o anumită rază în jur. Era o adevărată minune reuşită! Niciodată n-am izbutit să aflu adevărul despre treaba asta; n-am avut timp. Dar, miracolele se ţineau lanţ pe atunci: îngeri la Mons şi chestii de astea. Mi-am scris articolul. Am pus câteva fraze înduioşătoare, am folosit bine şi efectul religios şi l-am trimis la ziarul  meu. A fost foarte bine primit în SUA. Tocmai tipul ăsta de articole le plăceau atunci cititorilor. Dar (nu ştiu dacă înţelegi asta) a început să mă in­tereseze. Simţeam că vroiam să ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu era nimic de văzut la locul propriu-zis. Două ziduri mai rămăseseră în picioare şi pe unul dintre ele se afla o urmă de praf negru care avea forma exactă a unui câine mare. Ţăranii din împrejurimi erau speriaţi de moarte de această imagine. O numeau Câinele Morţii şi nu treceau pe acolo după lăsarea întunericului. Superstiţia este întotdeauna interesantă. Simţeam că aş fi vrut s-o văd pe fata care a făcut minunea. Se părea că ea nu murise. Plecase în Anglia împreună cu alţi refugiaţi. Mi-am dat osteneala s-o găsesc. Am aflat că fusese trimisă la Trearne, Folbridge, Cornwall. Am dat din cap afirmativ. — Sora mea a primit în gazdă o mulţime de refugiaţi belgieni la începutul războiului. Vreo douăzeci. — Ei bine, am vrut întotdeauna, dacă găseam timp, s-o caut pe maică. Doream s-o aud pe ea povestind despre dezastru. Apoi, fiind ocupat cu una şi cu alta, am uitat. Cornwall este, oricum, puţin retras. De fapt, uitasem toată povestea până când te-am auzit pe tine acum vorbind despre Folbridge; asta m-a făcut să-mi reamintesc. — Trebuie s-o întreb pe sora mea, am zis eu. Ea poate să fi auzit ceva. Desigur, toţi belgienii au fost repatriaţi de mult timp. — Firesc. Totuşi, în cazul în care sora ta ştie într-adevăr ceva, m-aş bucura dacă mi-ai scrie şi mie. — Sigur c-am să-ţi scriu, i-am promis bucuros. Şi asta a fost tot.     II   A doua zi, la sosirea mea la Trearne, mi-am reamintit povestea. Împreună cu sora mea serveam ceaiul pe terasă. — Kitty, am întrebat-o, n-ai avut vreo călugăriţă printre belgienii tăi? — Te referi la sora Marie Angelique, da? — S-ar putea, am spus eu rezervat. Povesteşte-mi despre ea. — O, dragul meu! Era fiinţa cea mai ciudată. Ştii, este încă aici. — Poftim? În casă? — Nu, nu, în sat. Dr. Rose, îţi aminteşti de dr. Rose? Am dat din cap afirmativ. — Îmi amintesc de un bătrân de vreo 83 de ani. — Dr. Laird. O! El a murit. Dr. Rose este aici numai de câţiva ani. E destul de tânăr şi-l pasionează foarte mult ideile noi. A manifestat cel mai mare interes pentru sora Marie Angelique. Ea are halucinaţii şi lucruri de astea, ştii, aparent este extrem de interesantă din punct de vedere medical. Biata de ea n-are nicăieri unde să se ducă – după părerea mea e cam trăsnită sau, dacă înţelegi ce vreau să spun, impresionantă – ei bine, cum îţi spun, n-avea nicăieri unde să se ducă, aşa că doctorul Rose a fost foarte drăguţ şi i-a aranjat să locuiască în sat. Cred că scrie o monografie sau ceva de genul unui studiu despre ea. Se opri şi apoi adăugă: — Dar ce ştii despre călugăriţă? — Am aflat o poveste destul de curioasă. I-am relatat-o aşa cum mi-o spusese Ryan. Kitty se arătă foarte interesată. — Ea pare a fi tipul de om care te-ar putea face să sări în aer, dacă înţelegi ce vreau să spun. — Cred, zisei eu, întrucât devenisem foarte curios, că trebuie s-o văd pe tânăra asta. — Du-te. Aş vrea să ştiu ce părere o să-ţi facă. Întâi fă-i o vizită doctorului Rose. De ce să nu te duci până-n sat după ce ai servit ceaiul? Am acceptat propunerea. L-am găsit pe doctorul Rose acasă şi m-am prezentat. Părea un tânăr plăcut, deşi ceva la persoana sa îmi cam repugna. Se străduia prea mult să pară agreabil. În momentul când am menţionat de sora Marie An­gelique deveni mai atent. Era evident interesat îndeaproape. I-am relatat şi lui povestirea lui Ryan. — Ah! spuse el pe gânduri. Aceasta explică multe lucruri. Îmi aruncă repede o privire şi adăugă: — Cazul este cu adevărat unul extraordinar de inter­esant. Călugăriţa a sosit aici după ce a trecut, fără îndoială, printr-un şoc mental grav. Se afla şi într-o stare de mare agitaţie psihică. A avut halucinaţii de tipul cel mai im­presionant. Personalitatea ei este cât se poate de neobişnuită. Poate aţi dori să veniţi cu mine şi să-i facem o vizită. Merită într-adevăr s-o vedeţi. Am fost imediat de acord. Am pornit împreună. Ne-am îndreptat spre o căsuţă mică de la marginea satului. Folbridge este un loc cât se poate de pitoresc. Se află la vărsarea râului Fol în mare, mai ales pe malul său estic; cel vestic este prea abrupt pentru construcţii, deşi câteva căsuţe au fost ridicate pe partea aceea stâncoasă. Chiar casa doctorului era la capătul stâncilor de pe partea de vest. De la ea se vedeau jos valuri mari lovindu-se de stânci negre. Căsuţa spre care ne îndreptam acum se afla în partea ţinutului care nu avea vedere la mare. — Sora medicală a districtului locuieşte aici, îmi explică doctorul Rose. Am aranjat ca sora Marie Angelique să stea împreună. E cât se poate de bine ca ea să fie sub supraveghere de specialitate. — De felul ei se poartă normal? am întrebat curios. — Într-o clipă vă veţi putea da seama singur, îmi răspunse zâmbind. Sora medicală, o persoană mică, plăcută, plinuţă era tocmai pe punctul de a pleca cu bicicleta când noi am sosit. — Bună seara, soră, ce-ţi mai face pacienta? strigă medicul. — E ca de obicei, doctore. Stă doar cu mâinile împreunate şi cu mintea dusă departe. De cele mai multe ori nu răspunde când vorbesc cu ea, deşi pentru asta nu-i trebuie decât puţină engleză, pe care o înţelege. Rose dădu din cap şi după ce sora plecă cu bicicleta, se duse la uşa căsuţei, bătu tare şi intrarăm. Sora Marie Angelique stătea într-un şezlong lângă fereastră. Îşi întoarse capul. Avea o faţă stranie, palidă, străvezie, cu ochi enormi. Părea să degaje o infinită tragedie ochii aceia. — Bună seara, soră, spuse doctorul în franceză. — Bună seara, monsieur le docteur. — Permite-mi să-ţi prezint un prieten, domnul Anstruther. M-am înclinat şi ea a dat din cap zâmbind uşor. — Cum te mai simţi astăzi? întrebă doctorul, aşezându-se lângă ea. — Sunt la fel ca de obicei. Făcu o pauză şi apoi continuă: nimic nu mi se pare real. Trec zile... luni sau ani? Nu prea îmi dau seama. Numai visele mele mi se par adevărate. — Deci încă mai visezi mult? — întotdeauna... Întotdeauna şi înţelegeţi, visele par mai reale decât viaţa. — Visezi propria ta ţară, Belgia? Clătină din cap. — Nu. Visez o ţară care n-a existat niciodată, niciodată. Dar ştiţi asta, monsieur le docteur. V-am spus-o de multe ori. Se opri şi apoi spuse brusc: dar poate acest domn este tot doctor, unul tot pentru boli ale creierului? — Nu, nu. Rose părea s-o liniştească, dar, în timp ce zâmbea, am observat cât de extraordinari de ascuţiţi îi erau caninii şi mi-a trecut prin cap că omul ăsta avea ceva din aerul unui lup. El continuă: — M-am gândit că te-ar putea interesa să-l cunoşti pe domnul Anstruther. Ştie ceva despre Belgia. Recent a aflat ştiri despre mănăstirea ta. Ochii ei se întoarseră spre mine. Obrajii i se înroşiră uşor. — De fapt nu-i nimic, m-am grăbit să-i explic. Dar acum două seri am luat cina cu un prieten care mi-a descris zidurile în ruină ale mănăstirii. — Deci, s-a ruinat! A exclamat încet, mai mult ca pentru ea. Apoi, uitându-se din nou la mine, mă întrebă nehotărîtă: — Spuneţi-mi, monsieur, prietenul dumneavoastră v-a spus cum, în ce fel a fost distrusă? — A explodat, i-am zis şi am adăugat: ţăranilor le e frică să treacă pe acolo noaptea. — De ce le e frică? — Din cauza unei imagini negre de pe un zid în ruină. Au o frică superstiţioasă în legătură cu ea. Se aplecă spre mine. — Spuneţi-mi, monsieur, repede... repede, spuneţi-mi! Ce reprezintă imaginea aceea? — Are forma unui câine uriaş, i-am răspuns. Ţăranii o numesc Câinele Morţii. — Ah! Începu să ţipe ascuţit: — Deci este adevărat, este adevărat. Tot ceea ce îmi reamintesc este adevărat. Nu e nici un coşmar urât. S-a întâmplat! S-a întâmplat! — Ce s-a întâmplat, soră? întrebă doctorul pe un ton coborât. Se întoarse spre el precipitată. — Mi-am reamintit. Acolo, pe trepte, mi-am reamintit. Mi-am reamintit cum s-a întâmplat. Am folosit puterea aşa cum obişnuiam s-o folosim. Stăteam pe treptele altarului şi le-am cerut să nu se apropie. Le-am spus să plece în linişte. Ei n-au ascultat, înaintau deşi i-am avertizat. Aşa că... Se aplecă în faţă şi făcu un gest curios. Aşa că am asmuţit Câinele Morţii asupra lor... Se lăsă pe spate în şezlong tremurând toată, cu ochii închişi. Doctorul se ridică, luă un pahar din dulap, îl umplu pe jumătate cu apă, turnă o picătură sau două dintr-o sticluţă pe care o scoase din buzunarul său şi apoi i-l dădu. — Bea asta, spuse el autoritar. Ea ascultă în mod mecanic, după cât părea. Ochii ei priveau undeva departe ca şi cum contemplau o viziune interioară proprie. — Deci, totul este adevărat, zise ea. În întregime. Oraşul Cercurilor, Oamenii Cristalului – totul. Totul este adevărat. — Aşa s-ar părea, spuse Rose. Vocea lui era blândă şi liniştitoare, urmărind în mod clar să încurajeze şi nu să tulbure şirul ei de idei. — Povesteşte-mi despre Oraş, spuse el. Oraşul Cercurilor, mi se pare că l-ai numit? Ea răspunse absentă, ca un automat. — Da, erau trei cercuri. Primul cerc pentru cei aleşi, al doilea pentru călugăriţe şi cercul exterior pentru preoţi. — Şi în centru? Îşi trase brusc răsuflarea şi vocea i se schimbă din cauza unei groaze indescriptibile. — Casa Cristalului... În timp ce rostea cuvintele, îşi duse mâna dreaptă la frunte şi degetul îi desenă o anume imagine acolo. Silueta ei părea să devină mai rigidă, ochii i se închiseră, se clătină puţin şi apoi, deodată, se îndreptă in­stantaneu, ca şi cum se trezise brusc. — Ce este? întrebă ea ameţită. Ce spuneam? — Nu-i nimic, zise Rose. Eşti obosită. Ai nevoie de odihnă. Noi o să plecăm. Părea puţin ameţită când ne-am luat la revedere. — Ei bine, mă întrebă Rose când am rămas singuri. Ce părere ai? Îmi aruncă o privire aspră, oblică. — Cred că mintea ei trebuie să fie cu totul dezor­donată, da, i-am spus eu încet. — Te-a vexat aşa de mult? — Nu, de fapt, ea a fost, în mod curios, conv­ingătoare. Ascultând-o, am avut impresia că ea a făcut cu adevărat ceea ce a susţinut – un soi de miracol gigantic, încrederea ei în ceea ce a făcut pare destul de veridică. De aceea... — De aceea consideri că mintea ei trebuie să fie deranjată. Să zicem că-i aşa! Dar, analizează chestiunea dintr-un alt unghi. Să presupunem că ea a făcut într-adevăr acel miracol... Să presupunem că l-a făcut, că personal a distrus o clădire şi mai multe sute de fiinţe omeneşti. — Printr-un simplu exerciţiu de voinţă? am zâmbit eu. — N-aş pune problema chiar aşa. Eşti de acord cu mine că o singură persoană ar putea distruge o mulţime prin simpla apăsare a unui buton care controlează un câmp de mine. — Da, dar asta este o treabă mecanică. — Adevărat, mecanică dar este, în esenţă, antrenarea şi controlarea unor forţe naturale. Tunetul şi un depozit cu praf de puşcă sunt, în mod fundamental, acelaşi lucru. — Da, dar ca să controlăm tunetul ar trebui să folosim mijloace mecanice. Rose zâmbi. — Fac o mică digresiune acum. Există o substanţă numită "wintergreen"*. Se găseşte în natură, sub formă vegetală. Aceasta poate fi reprodusă şi de om în mod sin­tetic şi pe cale chimică în laboratoare. — Şi? — Vreau să spun că adesea există două căi de a ajunge la acelaşi rezultat. A noastră este evident cea sintetică. Ar mai putea fi o alta. Rezultatele extraordinare la care au ajuns, de exemplu, fachirii indieni nu se pot explica câtuşi de puţin uşor. Lucrurile pe care le numim supranaturale nu sunt deloc neapărat supranaturale. Lumina electrică ar putea fi supranaturală pentru un sălbatic. Supranaturalul este numai naturalul ale cărui legi nu sunt încă înţelese. — Vrei să zici... am întrebat fascinat. — Că eu nu pot elimina în întregime posibilitatea ca o fiinţă umană să poată controla o vastă forţă distructivă şi s-o folosească pentru a-şi urmări scopurile lui sau ale ei. Mijloacele prin care aceasta s-a realizat s-ar putea să ni se pară supranaturale, dar, în realitate, ele nu ar fi aşa. L-am privit cu atenţie. El râse. — E o speculaţie, asta-i tot, zise el în glumă. Spune-mi, ai observat un gest pe care l-a făcut când a menţionat Casa Cristalului? — Şi-a dus mâna la frunte. — Exact. Şi şi-a făcut un cerc acolo. Tot aşa cum un catolic îşi face semnul crucii. Acum, am să-ţi spun ceva des­tul de interesant, domnule Anstruther. Întrucât cuvântul "cristal" revine atât de des în rătăcirile pacientei mele, am încercat un experiment. Am împrumutat un cristal de la cineva şi, într-o zi, l-am scos pe neaşteptate ca să testez reacţia ei. — Şi? — Ei bine, rezultatul a fost foarte curios şi sugestiv, întregul său corp a înţepenit. Îl privea ca şi cum nu putea să-şi creadă ochilor. Apoi se lăsă în genunchi înaintea lui, murmură câteva cuvinte şi leşină. — Ce cuvinte a spus? — Foarte curioase. A spus: "Cristalul! Atunci Credinţa încă există!" — Extraordinar! — Sugestiv, nu-i aşa? Acum, următorul lucru curios. Când şi-a revenit din leşin uitase totul. I-am arătat cristalul şi-am întrebat-o dacă ştia ce este. A răspuns că îşi închipuie că e un cristal asemenea celor folosite de cei care ghicesc viitorul. Am întrebat-o dacă mai văzuse unul înainte. Mi-a răspuns: "Niciodată, monsieur le docteur". Dar, am obser­vat o privire uluită în ochii ei. "Ce te tulbură, soră?" am întrebat-o. Ea a replicat : "Pentru că este atât de straniu. N-am văzut niciodată un cristal mai înainte şi totuşi mi se pare că-l cunosc bine. E ceva numai dacă aş putea să-mi reamintesc..." Efortul de memorie era evident atât de obositor pentru ea, încât i-am interzis să se mai gândească. Asta s-a întâmplat acum două săptămâni. Îmi programez din timp ce am de gând. Mâine am să fac un nou experi­ment. Cu cristalul. Am s-o determin să se uite în el. Cred că rezultatul ar putea fi interesant. — Ce aştepţi să afli din asta? l-am întrebat curios. Rostisem cuvintele la întâmplare, dar ele avură un rezultat neaşteptat. Rose se crispă, se înroşi şi când vorbi, tonul lui se schimbase oarecum. Era mai formal, mai profesional. — Vreau să fac lumină asupra anumitor dezordini mentale imperfect înţelese. Sora Marie Angelique este un subiect de studiu cât se poate de interesant. M-am întrebat dacă interesul doctorului Rose era pur profesional. — Vă supăraţi dacă vin şi eu? Poate c-a fost doar o impresie, dar mi s-a părut că a ezitat înainte de a răspunde. Am intuit deodată că nu vroia să fiu de faţă. — Desigur. Nu văd de ce nu. Adăugă: — Bănuiesc că nu rămâneţi aici foarte mult timp? — Numai până poimâine. Mi s-a părut că răspunsul i-a fost pe plac. Faţa i se lumină şi începu să vorbească despre nişte experienţe recente făcute pe cobai.   * Diferite plante sub formă de tufe mici, cu frunze care rămân verzi iarna, răspândite în special, în America de Nord; (bot. gaultheria procumbens) cu flori albe, boabe roşii comestibile şi frunze aromate al căror ulei e folosit în medicină şi cosmetică.

Sunny Ridge. 1. Mătuşa Ada Domnul şi doamna Beresford luau micul dejun. Erau o pereche obişnuită. Sute de cupluri vârstnice ca ei luau dejunul în acelaşi moment pe tot cuprinsul Angliei. Şi ziua era obişnuită, una din acele zile pe care le trăieşti de cinci ori pe săptămână. Domnul Beresford avusese cândva părul roşu. Mai păstra încă urme de roşu, dar majoritatea devenise de‑un cenuşiu nisipos, acea culoare pe care‑o capătă atât de des roşcovanii când ajung la mijlocul vieţii. Doamna Beresford avusese o dată părul negru, o coamă viguroasă, cârlionţată. Acum negrul se combinase cu şuviţe cărunte, răspândite la întâmplare. Efectul era destul de plăcut. Doamna Beresford se gândise la un moment dat să‑şi vopsească părul, însă într‑un final hotărâse că se plăcea mai mult cum o făcuse natura. În schimb, se decisese să încerce o nuanţă nouă de ruj care să‑i dea o notă mai luminoasă. Un cuplu în vârstă luând micul dejun împreună. Un cuplu plăcut, dar fără nimic remarcabil. Aşa ar fi spus un privitor din afară. Dacă privitorul ar fi fost tânăr, el sau ea ar fi adăugat: “Da, foarte plăcuţi, dar cumplit de plictisitori, ca toţi bătrânii”. Totuşi, domnul şi doamna Beresford nu ajunseseră încă la vârsta la care să se considere bătrâni. Şi habar n‑aveau că ei şi mulţi alţii erau catalogaţi ca fiind cumplit de plictisitori numai pe baza asta. Doar de către tineri, fireşte, dar atunci ar fi fost indulgenţi, tinerii nu ştiau nimic despre viaţă. Dragii de ei, mereu îşi băteau capul cu examenele, sau cu viaţa sexuală, sau cum să‑şi cumpere haine nemaipomenite sau să‑şi facă cine ştie ce coafură extraordinară care să‑i facă mai remarcaţi. Din propriul lor punct de vedere, domnul şi doamna Beresford trecuseră doar de prima parte a vieţii. Se plăceau fiecare în parte şi unul pe celălalt, iar zilele treceau una după alta de‑o manieră încântătoare. Existau, fireşte, momente, fiecare are momente. Domnul Beresford deschise o scrisoare, îşi arunca ochii asupra ei, apoi o puse de o parte, sporind micul teanc. Luă următoarea scrisoare, clar se abţinu s‑o deschidă. Rămase cu ea în mână. Soţia lui îl cercetă câteva clipe, apoi întrebă: — Care‑i problema, Tommy? — Problema? rosti vag Tommy. Problema? — Asta te‑am întrebat. — Nu‑i nici o problemă. De ce ar fi? — Te gândeai la ceva, spuse acuzator Tuppence. — Nu cred deloc că mă gândeam la ceva. — Ba da, te gândeai. S‑a întâmplat ceva? — Fireşte că nu. Ce să se‑ntâmple? Adăugă: Am primit nota de plată a instalatorului. — Oh, exclamă Tuppence luminată. E mai mare decât te aşteptai, presupun. — Normal, întotdeauna e aşa. — Nu ştiu de ce nu ne‑am făcut noi instalatori, spuse Tuppence. Dacă tu erai instalator, eu eram ajutorul tău şi ne‑am fi lăfăit în bani. — Am avut ochelari de cal de n‑am văzut posibilitatea asta. — La nota de plată a instalatorului te uitai puţin mai înainte? — Oh, nu, aia era doar o cerere de subvenţie. — Copiii delicvenţi… integrarea rasială? — Nu. Se deschide un nou azil de bătrâni. — Ei bine, asta‑i ceva mai sensibil, în tot cazul, dar tot nu înţeleg de ce te îngrijorează. — Nu mă gândeam la asta. — Atunci, la ce te gândeai? — Cred că asta m‑a făcut să mă gândesc. — La ce? Ştii că până la urmă tot ai să‑mi spui. — Nu e ceva cu adevărat important. Mă gândeam… ei bine, la mătuşa Ada mă gândeam. — Oh. înţeleg, spuse Tuppence brusc sensibilizata. Adăugă moale, meditativ: Da, mătuşa Ada. Ochii li se întâlniră. Este regretabil că în zilele de azi aproape în fiecare familie există o problemă care ar putea fi numită “mătuşa Ada”. Numele diferă – mătuşa Ameliá, mătuşa Susan, mătuşa Cathy, mătuşa Joan. Sunt bunici, sau verişoare bătrâne sau chiar strămătuşi. Însă există şi sunt o problemă de viaţa pe care n‑o poţi ocoli. Trebuie să le aranjezi cumva. Trebuie să inspectezi casele de bătrâni potrivite, să faci cercetări în privinţa lor. Iei recomandări de la doctori, de la prietenii care au avut o mătuşă Ada a lor care “s‑a simţit foarte fericită până când a murit” la “The Laurels, Bexhill, sau “Happy Meadows din Scarborough”. A trecut vremea când mătuşa Elisabeth, mătuşa Ada şi restul mătuşilor trăiau fericite în casele în care trăiseră vreme îndelungată, îngrijite de bătrânele servitoare devotate, deşi uneori cam tiranice. Aranjamentul satisfăcea pe deplin ambele părţi. Sau, cealaltă categorie, cea a rudelor sărace, nepoate, verişoare bătrâne semi‑cretine, toate muncind ca să‑ţi asigure trei mese bune pe zi şi un dormitor drăguţ. Se dirijau una pe alta şi totul era bine. În ziua de azi, lucrurile stau diferit. Din nefericire, mătuşile Ada sunt o problemă mult mai mare decât opusul lor pe scara vârstei. Copiii pot fi duşi la casa de copii, sau băgaţi rudelor pe gât, sau trimişi la şcoli speciale unde rămân şi în vacanţe, sau poţi să aranjezi să‑i trimiţi în tabere, şi, pe total, copiii obiectează foarte puţin la aranjamentele făcute pentru el. Mătuşile Ada sunt cu totul diferite. Însăşi mătuşa lui Tuppence Beresford – mătuşa Primrose – fusese o mare bătaie de cap. Imposibil s‑o mulţumeşti. Nici nu intrase bine în stabilimentul care garanta să asigure o casă bună şi tot confortul doamnelor în vârstă ca, după ce‑i scrisese nepoatei sale câteva scrisori pline de laude la adresa stabilimentului, următoarea veste să fie că‑l părăsise indignată fără să anunţe. “Imposibil! N‑am putut să mai rămân o clipă!” În decurs de un an, mătuşa Primrose intrase şi ieşise din unsprezece astfel de stabilimente, ca în final să scrie că întâlnise acum un tânăr foarte fermecător. “Un băiat cu adevărat devotat. Şi‑a pierdut mama la o vârstă fragedă şi are mare nevoie de îngrijire. Am închiriat un apartament şi vine să locuiască cu mine. Aranjamentul ăsta ni se potriveşte perfect amândurora. Avem afinităţi naturale. Nu mai trebuie să‑ţi faci griji, dragă Prudence. Viitorul meu e asigurat. Mâine mă întâlnesc cu avocatul, căci trebuie să adaug nişte clauze în testament pentru Mervyn în cazul în care mor înaintea lui, ceea ce, desigur, e firesc să se întâmple, deşi te asigur că în momentul de faţă mă simt în floarea sănătăţii”. Tuppence alergase în nord (incidentul avusese loc în Aberdeen). Însă poliţia fusese mai rapidă şi‑l umflase pe fermecătorul Mervyn, pe care îl căuta de câtva timp sub acuzaţia că‑şi însuşea bani sub false pretexte. Mătuşa Primrose fusese extrem de indignată, numise treaba ca fiind persecuţie, dar după ce asistase la proces (unde se citaseră alte douăzeci şi cinci de cazuri), fusese nevoită să‑şi schimbe părerea despre protejatul ei. — Cred c‑ar trebui să mă duc s‑o văd pe mătuşa Ada, Tuppence, spuse Tommy. A trecut ceva timp. — Presupun că da, spuse Tuppence fără entuziasm. Cât a trecut? Tommy reflectă. — Trebuie să fie aproape un an, spuse el. — E mai mult. Cred că peste un an. — Vai ce repede a trecut timpul, nu? Nu‑mi vine să cred că a trecut atât de mult. Totuşi, cred că ai dreptate, Tuppence. Calculă. E groaznic cam uită omul, nu‑i aşa? Mă simt foarte prost din cauza asta. — N‑ar trebui, spuse Tuppence. În definitiv, i‑am trimis tot felul de lucruri şi i‑am scris. — Da, ştiu. Eşti grozav de bună când e vorba de asta. Cu toate astea, se întâmplă uneori să citeşti lucruri care nu‑ţi cad deloc bine. — Te referi la cartea îngrozitoare pe care am luat‑o de la bibliotecă în care scria cât de cumplit le era sărmanilor bolnavi şi cât sufereau? — Da. Bănuiesc ca era adevărat… un fapt luat din realitate. — Oh, da, trebuie că exista şi locuri ca ăla. Şi există oameni teribil de nefericiţi, oameni care n‑au cum să nu fie nefericiţi. Dar ce altceva s‑ar putea face, Tommy? — Toţi fac orice, în afară de a fi cât se poate de grijulii. Trebuie să ai mare grijă ce alegi, să afli totul despre lăcaşul respectiv şi să te asiguri că există un medic bun care să aibă grijă de ei. — Nimeni nu poate fi mai drăguţ ca dr. Murray, trebuie să recunoşti. — Da, acceptă Tommy înseninându‑se. Murray e un tip pe cinste. Amabil, răbdător. Dacă ar fi fost ceva ce nu merge, ne‑ar fi anunţat. — Aşa că n‑ai de ce să‑ţi faci griji, spuse Tuppence. Câţi ani are acum? — Optzeci şi doi. Nu… nu. Cred că optzeci şi trei. Trebuie să te simţi destul de cumplit când le‑ai supravieţuit tuturor. — Asta‑i doar ce simţim noi. Ei nu gândesc aşa. — Nu poţi să ştii. — Ei bine, mătuşa ta Ada nu gândeşte aşa. Nu‑ţi aminteşti cu câtă veselie ne‑a enumerat prietenele cărora le‑a supravieţuit? Şi a terminat cu: “cât despre Amy Morgan, am auzit că n‑o mai duce mai mult de şase luni. Întotdeauna spunea că eu sunt foarte plăpândă, iar acum e clar că am să‑i supravieţuiesc. Şi încă mulţi ani de‑acum încolo”. Era foarte triumfătoare la o asemenea perspectivă. — În tot cazul… — Ştiu. În tot cazul, consideri că e de datoria ta să te duci s‑o vezi.. — Nu crezi că am dreptate? — Din păcate, cred că ai dreptate. Foarte mare dreptate. Şi am să vin şi eu, adăugă Tuppence cu o notă de eroism. — Nu, se opuse Tommy. De ce să vii? Nu e mătuşa ta. Nu, mă duc singur. — Ba deloc, spuse doamna Beresford. Şi mie‑mi place să sufăr. Vom suferi împreună. Nu‑i un lucru care să distreze, nici pe mine, nici pe tine, şi cu atât mai puţin pe mătuşa Ada, dar trebuie făcut. — Nu, nu vreau să mergi. În definitiv, ţi‑aduci aminte cât de grosolan s‑a purtat cu tine ultima oară? — Oh, nu m‑a deranjat. Probabil a fost singura vizită de care s‑a bucurat sărmana bătrână. Nici nu‑mi trece prin cap să‑i port pică. — Tu întotdeauna ai fost drăguţă cu ea, chiar dacă nu‑ţi prea place de ea. — Nimănui n‑ar putea să‑i placă mătuşa Ada. După părerea mea, nici nu i‑a plăcut vreodată cuiva. — Nu poţi să nu‑ţi fie milă de oameni când îmbătrânesc, spuse Tommy. — Eu pot, spuse Tuppence. Eu nu‑s aşa bună din fire ca tine. — Fiind femeie, eşti mai neîndurătoare. — S‑ar putea. În definitiv, femeile n‑au timp decât să fie realiste. Vreau să spun că‑mi pare foarte rău de bătrâni, de bolnavi şi aşa mai departe, dacă sunt oameni drăguţi. Dar dacă nu sunt, lucrurile stau cu totul altfel, trebuie să recunoşti. Dacă eşti nesuferit la douăzeci de ani şi rămâi tot aşa de nesuferit şi la patruzeci, la şaizeci eşti şi mai nesuferit, iar când ajungi la optzeci eşti dracu’ gol… zău, nu văd de ce să‑ţi pară rău pentru oameni doar pentru că sunt bătrâni. Nu te poţi schimba întru totul. Ştiu câteva persoane absolut încântătoare de şaptezeci şi optzeci de ani. Bătrâna doamnă Beauchamp, şi Mary Carr şi bunica brutarului, draga doamnă Poplett, care vine aici şi ne face curat. Toate sunt nişte dulci şi nişte scumpe şi n‑am nimic împotriva lor. — Bine, bine, fi realistă. Dar dacă într‑adevăr vrei să fii nobilă şi să vii cu mine… — Vreau să vin cu tine. La urma urmelor, m‑am măritat cu tine la bine şi la rău, iar mătuşa Ada e categoric răul. Aşa că vom merge de mână. Şi o să‑i ducem un buchet de flori, şi o cutie cu bomboane de ciocolată moi la mijloc şi poate câteva reviste. Ai putea să‑i scrii doamnei cum‑o‑cheamă şi să‑i spui că venim. — Săptămâna viitoare? Aş putea joi, dacă‑ţi convine şi ţie. — Joi să fie. Cum o cheamă pe femeia aia? Nu‑mi amintesc… sora şefă sau superintendentă, sau ce‑o fi. Începe cu P. — Domnişoara Packard. — Asta era! — Poate de data asta o să fie altfel, spuse Tommy. — Altfel? Cum adică? — Oh, nu ştiu. S‑ar putea întâmpla ceva interesant. — Am putea avea un accident de tren pe drum, spuse Tuppence luminându‑se puţin. — De ce naiba vrei să fie accident de tren? — Nu vreau cu adevărat, fireşte. Doar… — Doar ce? — Păi, ar fi un fel de aventură, nu‑i aşa? Poate vom salva vieţi sau vom face ceva util. Util şi totodată palpitant. — Ce speranţă! spuse domnul Beresford. — Ştiu. Uneori îţi mai vin şi idei din astea. 2. Era bietul dumitale copil? Ar fi greu de spus de unde îşi trăgea Sunny Ridge numele. Nu avea nimic care să iasă în relief, care să semene a coastă. Terenul era plat, fapt întru totul convenabil pentru vârsta înaintată a ocupantelor. Avea o grădină vastă, deşi cam lipsită de distincţie. Era o clădire mare, în stil victorian, bine conservată. Câţiva copaci stufoşi, iedera ce îmbrăca pereţii casei şi două maimuţe de piatră dădeau un aer exotic locului. În locurile unde bătea soarele erau amplasate câteva bănci şi două sau trei scaune de grădină. Mai era şi o verandă acoperită unde bătrânele doamne se puteau adăposti de vânturile dinspre est. Tommy sună la uşa de la intrare, şi el şi Tuppence fură aproape imediat poftiţi înăuntru de o tânără cu o înfăţişare destul de chinuită, îmbrăcată într‑un halat de nylon. Ea îi conduse într‑o micuţă cameră de zi, spunându‑le cam gâfâit: — O anunţ pe domnişoara Packard. Vă aşteaptă şi va coborî într‑o clipă. Nu vă supăraţi să aşteptaţi un pic, nu‑i aşa, dar e vorba de bătrâna doamnă Carrawav. Şi‑a înghiţit degetarul, mă înţelegeţi. — Cum naiba a putut să facă aşa ceva? întrebă Tuppence mirată. — N‑a făcut‑o ca să se amuze, explică scurt ajutoarea administratoarei. Mereu se întâmplă. După plecarea ei, Tuppence se aşeză şi rosti gânditoare: — Nu cred că mi‑ar plăcea să înghit un degetar. Trebuie să fie tare deranjant când se duce în hopuri în jos, nu crezi? Nu avură mult de aşteptat. Domnişoara Packard intră scuzându‑se pentru întârziere. Era o femeie masivă cu părul de culoarea nisipului, la vreo cincizeci de ani, şi avea acel aer calm de competenţă pe care Tuppence îl admirase întotdeauna. — Scuzaţi‑mă că v‑am făcut să aşteptaţi, domnule Beresford. Ce mai faceţi doamnă Beresford, mă bucur mult că aţi venit şi dumneavoastră. — Am auzit că cineva a înghiţit ceva, spuse Tommy. — Oh, aşadar v‑a spus Marlene? Da, bătrâna doamnă Carraway. Mereu înghite câte ceva. E foarte dificil, să ştiţi, pentru că nu putem să le urmărim tot timpul. La copii te aştepţi s‑o facă, dar e ciudat că pentru o femeie în vârstă a devenit un hobby. Şi cu zi ce trece e tot mai rău. Singurul lucru bun e că nu‑i face rău. — Poate tatăl ei era înghiţitor de săbii, sugeră Tuppence. — E o idee foarte interesantă, doamnă Beresford. Poate aşa se explică. I‑am spus domnişoarei Fanshawe că aţi venit, domnule Beresford. Nu ştiu dacă a priceput foarte bine. Nu întotdeauna pricepe, să ştiţi. — Cum s‑a mai simţit în ultimul timp? — Mă tem că‑şi pierde tot mai rapid memoria, spuse domnişoara Packard pe un ton degajat. Niciodată nu ştiu cât înţelege şi cât nu. Am vorbit cu ea noaptea trecută şi mi‑a spus că e sigură că mă înşel pentru că nu s‑a terminat încă anul şcolar. Din cât se pare, vă crede încă la şcoală. Săracele bătrânele, uneori mai încurcă lucrurile, mai ales când e vorba de timp. Totuşi, azi dimineaţă când i‑am reamintit de vizita dumneavoastră mi‑a spus că e imposibil să veniţi pentru ca sunteţi mort. Ei bine, continuă veselă domnişoara Packard, sper să vă recunoască acum când o să vă vadă. — Cum stă cu sănătatea? Tot aşa? — Păi, poate că era de aşteptat. Sincer vorbind, nu cred că va mai fi cu noi mult timp. N‑o doare nimic, dar cu inima stă tot aşa de rău, dacă nu chiar mai rău. Cred că e mai bine să ştiţi şi să fiţi pregătiţi, astfel încât dacă o fi să se ducă pe neaşteptate să nu fie un şoc pentru dumneavoastră. — I‑am adus nişte flori, spuse Tuppence. — Şi o cutie cu ciocolată, adăugă Tommy. — Oh, e foarte drăguţ din partea dumneavoastră. O să fie tare încântată. Vreţi să urcăm? Tommy şi Tuppence se ridicară şi o urmară pe domnişoara Packard pe nişte scări largi. În timp ce treceau prin faţa unei uşi de pe culoarul de la etaj, aceasta se deschise pe neaşteptate şi ieşi o femeie micuţă strigând cu un glas strident: — Vreau cacaua mea, vreau cacaua mea. Unde‑i sora Jane? Vreau cacaua mea. O femeie în uniformă de soră scoase capul pe uşa alăturată şi spuse: — Gata, gata, dragă, e‑n regulă. Ţi‑ai băut cacaua. Ţi‑ai băut‑o acum douăzeci de minute. — Nu, n‑am băut‑o, soră. Nu‑i adevărat. Nu mi‑am băut cacaua. Mi‑e sete. — Ei bine, dacă vrei, ai să mai primeşti încă o ceaşcă. — Nu pot să primesc încă una când n‑am primit nici una. Trecură mai departe şi, după ce bătu scurt într‑o uşă din capătul culoarului, domnişoara Packard o deschise şi intrară. — Veşti bune, domnişoară Franshawe, spuse ea cu seninătate. Uite, nepotul dumitale a venit să te vadă. Nu‑i drăguţ? Într‑un pat de lângă fereastră o femeie în vârstă se ridică sprijinindu‑se în perne. Avea părul cărunt, de‑un cenuşiu metalic, faţa slabă şi zbârcită, un nas mare şi coroiat şi un aer general de dezaprobare. Tommy înaintă. — Bună, mătuşa Ada, spuse el. Ce mai faci? Mătuşa Ada nu‑i dădu nici o atenţie, ci se adresă mânioasă domnişoarei Packard. — Nu ştiu ce înseamnă asta, să introduci gentlemani în dormitorul unei doamne. În tinereţea mea n‑ar fi fost deloc cuviincios! Şi să‑mi mai spui şi că e nepotul meu! Cine e? Instalatorul sau electricianul? — Ei, hai, hai, nu‑i frumos, spuse cu blândeţe domnişoara Packard. — Sunt nepotul dumitale, Thomas Beresford, spuse Tommy şi întinse cutia de ciocolată. Ţi‑am adus o cutie de ciocolată. — Nu mă duci pe mine cu asta, spuse mătuşa Ada. Îi cunosc eu pe ăştia ca tine, poţi să spui tu ce vrei. Cine‑i femeia asta? O cântări din ochi pe doamna Beresford, cu un aer dezgustat. — Sunt Prudence, spuse doamna Beresford. Nepoata dumitale, Prudence. — Ce nume caraghios! spuse mătuşa Ada. Sună a servitoare. Unchiul meu Mathew avea o servitoare pe care o chema Confort iar camerista se numea Bucură‑te‑întru‑Domnul. Era metodistă. Dar mătuşa mea Fanny a pus curând capăt la toate astea. I‑a spus că avea să fie numită Rebeca atâta timp cât era în casa ei. — Ţi‑am adus câteva flori, spuse Tuppence. — Nu suport florile într‑o cameră de bolnav. Consumă tot oxigenul. — Ţi le pun într‑o vază, spuse domnişoara Packard. — Nici să nu aud. Ar fi trebuit să fi învăţat până acum că ştiu ce spun. — Pari în formă, mătuşa Ada, spuse domnul Beresford. Gata de luptă, aş putea spune. — Pot să‑ţi spun pe loc câte parale faci. Ce‑i în capul tău când spui că eşti nepotul meu? Cum ziceai că te cheamă? Thomas? — Da. Thomas sau Tommy. — N‑am auzit niciodată de tine. Am avut un singur nepot şi‑l chema William. A murit în război. Asta a fost un lucru bun. Ar fi ajuns rău dac‑ar fi trăit. Am obosit, spuse mătuşa Ada lăsându‑se pe perne şi întorcând capul către domnişoara Packard. Ia‑i de aici. N‑ar trebui să laşi străinii să intre la mine. — M‑am gândit că o scurtă vizită o să te înveselească, spuse netulburată domnişoara Packard. Mătuşa Ada scoase un chiot gros şi obscen. — Perfect, rosti veselă Tuppence. Plecăm. Îţi las trandafirii. Poate te răzgândeşti. Vino, Tommy, spuse şi porni spre uşă. — La revedere, mătuşă Ada. Îmi pare rău că nu‑ţi aminteşti de mine. Mătuşa Ada rămase tăcută până când Tuppence ieşi urmată de domnişoara Packard. Tommy porni după ele. — Tu întoarce‑te, spuse mătuşa Ada ridicând glasul. Te cunosc perfect. Eşti Thomas. Aveai părul roşu. Ca morcovul era părul tău. Vino înapoi. Cu tine am să vorbesc. N‑o vreau pe femeia aia care pretinde că e soţia ta. Ştiu eu mai bine. N‑ar fi trebuit să aduci aici femei de teapa ei. Vino şi aşează‑te pe scaunul ăsta şi vorbeşte‑mi de răposata maică‑ta. Tu dispari, adăugă mătuşa Ada expediind‑o printr‑o mişcare a mâinii pe Tuppence care se oprise ezitând în pragul uşii. Tuppence se retrase imediat. — Azi are toane, spuse imperturbabilă domnişoara Packard în timp ce coborau scările. Uneori poate fi foarte plăcută, să ştiţi. Nici nu‑ţi vine să crezi. Tommy se aşeză pe scaunul indicat de mătuşa Ada şi observă cu jumătate de gură că nu prea avea ce spune despre mama lui întrucât sărmana murise de aproape patruzeci de ani. Afirmaţia n‑o tulbură câtuşi de puţin pe mătuşa Ada. — Închipuie‑ţi, chiar atât a trecut? Da, timpul trece repede. Se uită la el cântărindu‑l. De ce nu te‑ai însurat? Ia‑ţi o femeie harnică şi drăguţă să aibă grijă de tine. Îmbătrâneşti, să ştii. Te‑ar scăpa să mai umbli cu toate femeile astea pierdute şi să le cari după tine şi să vorbeşti ca şi cum ar fi nevestele tale. — Înţeleg că data viitoare când mai venim va trebui s‑o fac pe Tuppence să ia cu ea certificatul de căsătorie. — Ai făcut o femeie cinstită din ea, nu‑i aşa? — Suntem căsătoriţi de peste treizeci de ani şi avem un băiat şi o fată, amândoi căsătoriţi. — Necazul e că mie nimeni nu‑mi spune nimic, o drese cu iscusinţă mătuşa Ada. Dacă m‑ai fi ţinut la curent aşa cum se cuvenea… Tommy n‑o contrazise. Tuppence îi dăduse cândva un ordin serios: “Dacă cineva peste şaizeci şi cinci de ani îţi caută pricină, să nu‑l contrazici. Să nu încerci niciodată să spui că ai dreptate. Cere‑ţi scuze pe loc şi spune că e doar vina ta şi‑ţi pare rău şi că n‑ai să mai faci”. În această clipă lui Tommy îi trecu prin cap că aceasta trebuia să fie cu certitudine poziţia pe care se cuvenea s‑o adopte faţă de mătuşa Ada. — Îmi pare tare rău, mătuşă Ada. spuse el. Ştii, cu trecerea timpului, omul începe să uite. Nu toată lumea are o memorie excelentă ca a dumitale, adăugă fără să roşească. Mătuşa Ada zâmbi superior. — Aici ai dreptate, spuse ea. Îmi pare rău că te‑am primit cam grosolan, dar nu‑mi place să fiu dusă de nas. Tu nu cunoşti locul ăsta. Lasă pe oricine să intre la tine. Absolut pe oricine. Dacă i‑aş fi crezut pe toţi că sunt ceea ce spuneau ei că sunt, ar fi putut să încerce să mă fure sau chiar să mă omoare în patul meu. — Oh, nu cred că ar fi posibil aşa ceva. — Nu se ştie niciodată. Citeşti în ziare despre treburi din astea, şi mai vine şi lumea să‑ţi spună. Nu că aş crede tot ce mi se spune. Dar sunt vigilentă. Poate n‑ai să mă crezi, dar zilele trecute au adus un străin… nu‑l mai văzusem până atunci. Îşi spunea dr. Williams. Ziceau că dr, Murray a plecat în concediu iar acesta era noul lui coleg. Noul coleg! De unde să ştiu eu că era noul lui coleg? Doar pentru că aşa spunea el? — Şi era? — Păi, de fapt, era, spuse mătuşa Ada uşor supărată că pierduse teren. Dar nimeni nu avea cum să ştie în mod sigur. Ne‑am pomenit cu el coborând din maşină cu o cutie neagră pe care doctorii o cară ca să ia tensiunea… şi, mă rog, tot restul. Este ca o cutie fermecată despre care se vorbeşte atâta. În fine, părerea mea e că oricine ar putea veni aici spunând că e doctor, şi imediat toate surorile s‑ar hlizi şi ar chicoti şi ar spune “Da, doctore, fireşte, doctore”, şi n‑ar mai fi prea atente, proastele! Iar dacă pacienta jură că nu‑l cunoaşte pe individ, ele vor spune doar că e uitucă şi nu ţine minte oamenii. Eu nu uit niciodată o faţă, spuse cu fermitate mătuşa Ada. Niciodată n‑am uitat. Ce face mătuşa ta Caroline? N‑am mai auzit de ea de câtva timp. Ai mai văzut‑o? Aproape scuzându‑se, Tommy spuse că mătuşa Caroline murise de cincisprezece ani. Mătuşa Ada nu întâmpină cu nici o urmă de tristeţe vestea acestui deces. În definitiv, mătuşa Caroline nu‑i era soră, ci doar verişoară primară. — Se pare că toată lumea moare, spuse ea cu o anume uşurare. N‑au vlagă, ăsta‑i necazul lor. Inima slabă, tromboză coronariană, hipertensiune, bronşită cronică, artrită reumatică… şi aşa mai departe. Oameni plăpânzi, asta e. Doctorii ii fac să trăiască dându‑le cutii peste cutii şi flacoane peste flacoane de tablete. Tablete galbene, tablete roz, tablete verzi şi, nu m‑ar mira, chiar tabletele negre. Ugh! Pe vremea bunicii se folosea melasă. Sunt sigură că e mai bună ca toate. Dacă vrei să te faci bine, bea melasă şi ai să te faci. Dădu mulţumită din cap. Nu poţi să ai mare încredere în doctori, nu‑i aşa? Mai ales e vorba de‑o problemă profesională… vreun nou capriciu… Mi s‑a spus că sunt o grămadă de otrăviri pe aici. Ca să facă rost de inimi pentru chirurgi, aşa mi s‑a spus… personal, nu cred că e adevărat. Domnişoara Packard nu e genul de femeie care să se preteze la asta. La parter, domnişoara Packard, cu un aer de parcă îşi cere scuze, arătă spre o cameră de la capătul holului. — Îmi pare rău pentru toate astea, doamnă Beresford, dar sper să înţelegeţi cum sunt bătrânii. Au simpatii şi antipatii şi persistă în ele. — Trebuie să fie greu să conduci un loc ca ăsta, spuse Tuppence. — Nu chiar. Îmi place foarte mult, să ştiţi. Când ai grijă de oameni, ajungi să te ataşezi de ei. Au micile lor toane şi ciudăţenii, dar reuşeşti s‑o scoţi la capăt cu ei dacă ştii cum. Tuppence se gândi că domnişoara Packard era una din persoanele care ştia cum. — Sunt ca nişte copii, să ştiţi, spuse cu indulgenţă domnişoara Packard. Doar că uneori e mai greu cu copii, pentru că judecă mult mai mult. Dar aceste persoane care şi‑au pierdut logica vor să fie liniştite spunându‑li‑se ceea ce vor să audă. Atunci, pentru un timp, sunt iarăşi foarte fericite. Am aici un personal tare drăguţ. Persoane răbdătoare, să ştiţi, calme şi fără prea multă minte, căci cei care au minte sunt înclinaţi să‑şi piardă răbdarea. Da, domnişoară Donovan, ce e? întoarse capul spre o femeie cu pince nez care cobora în fugă pe scări. — Iarăşi doamna Lockett, domnişoară Packard. Spune că moare şi vrea să fie chemat imediat doctorul. — Oh, de data asta de ce mai moare? — Spune că ostropelul de ieri era cu ciuperci şi că s‑a otrăvit din cauza lor. — Asta‑i ceva nou, spuse domnişoara Packard. Mă duc mai bine să vorbesc cu ea. Regret că trebuie să vă părăsesc, doamnă Beresford, în camera aceea veţi găsi ziare şi reviste. — Nici o problemă, spuse Tuppence. Intră în camera arătată. Era o încăpere plăcută cu vedere spre grădină şi uşile care dădeau spre aceasta erau larg deschise. În cameră erau scaune uşoare, iar pe mese vaze cu flori. Pe un perete era o bibliotecă în care se găseau amestecate romane moderne şi cărţi de călătorie şi, de asemenea, unele care s‑ar fi putut numi vechi favorite şi pe care multe din pensionarele casei erau bucuroase să le recitească. În momentul de faţă în cameră, era o singură persoană. O doamnă bătrână, cu părul alb pieptănat spre spate, care stătea pe un scaun cu un pahar cu lapte în mână şi uitându‑se la el. Avea o faţă drăguţă, rozalie şi‑i zâmbi prietenoasă lui Tuppence. — Bună dimineaţa, spuse ea. Ai venit să locuieşti aici sau în vizită? — Sunt în vizită, răspunse Tuppence. Am o mătuşă aici. Acum e cu soţul meu. Ne‑am gândit că două persoane deodată ar fi cam prea mult. — Asta‑i foarte înţelept, spuse bătrâna doamnă. Luă o gură de lapte. Mă întreb… nu, cred că e absolut în regulă. Nu vrei ceva? Un ceai sau poate o cafea? Lasă‑mă să sun. Aici sunt foarte serviabili. — Nu, mulţumesc. — Sau poate un pahar cu lapte. Azi nu e otrăvit. — Nu, nu, nici lapte. Nu mai stau mult. — Ei bine, dacă zici… dar n‑ar fi fost nici o problemă, să ştii. Aici nimeni n‑ar gândi că e vreo problemă decât, se înţelege, dacă ceri ceva cu totul imposibil. — Aş spune că mătuşa pe care o vizităm cere uneori lucruri de‑a dreptul imposibile, spuse Tuppence. E domnişoara Fanshawe, adăugă ea. — Oh, domnişoara Fanshawe! Oh, da. Ceva părea s‑o reţină, dar Tuppence spuse cu voioşie: — E cam împieliţată, îmi închipui. Întotdeauna a fost. — Da, într‑adevăr aşa e. Ştii, am avut şi eu o mătuşă care semăna foarte bine cu ea, mai ales când a îmbătrânit. Dar noi toate ţinem foarte mult la domnişoara Fanshawe. Dacă vrea, poate să fie foarte, foarte amuzantă. — Da, aş zice că poate fi, spuse Tuppence. Reflectă câteva clipe încercând s‑o vadă pe mătuşa Ada în noua lumină. — E foarte acidă, spuse bătrâna doamnă. Apropo, numele meu e Lancaster, doamna Lancaster. — Eu sunt doamna Beresford. — Ştii, când şi când îţi pică bine un pic de maliţiozitate, iţi face plăcere. Mă refer la felul în care le descrie pe unele oaspete de aici şi ce spune despre ele. Fireşte, nu s‑ar cuveni să ne amuzăm pe tema asta, dar o facem. — Sunteţi de mult aici? — De o bucată bună de timp. Stai să văd, şapte ani… opt… ani. Da, trebuie să fie mai mult de opt ani. Oftă. Pierzi legătura cu lucrurile. Şi cu lumea. Singurele rude pe care le am trăiesc în străinătate. — Trebuie să fie destul de trist. — Nu, nu chiar. N‑am ţinut cine ştie ce la ele. Nici măcar nu le cunoşteam bine. Am fost foarte bolnavă, foarte rău bolnavă, şi eram singură pe lume, aşa că s‑au gândit că era mai bine pentru mine să trăiesc într‑un loc ca acesta. Cred c‑am avut mare noroc că am venit aici. Sunt persoane atât de amabile şi cu judecată. Iar grădinile sunt cu adevărat frumoase. Mă cunosc şi nu mi‑ar plăcea să trăiesc pe propriile mele picioare pentru că uneori devin foarte confuză, să ştii. Foarte confuză. Îşi atinse fruntea. Aici încep să încurc lucrurile. Nu‑mi aduc întotdeauna aminte cum trebuie ce şi cum s‑a întâmplat. — Îmi pare rău, spuse Tuppence. Cred că toată lumea are câte ceva, nu‑i aşa? — Unele boli sunt foarte dureroase. Avem aici două femei care au artrită reumatică. Suferă îngrozitor. Aşa că eu cred că nu prea contează dacă devii niţel confuz cu privire la ce şi unde s‑a întâmplat, şi cine era, şi aşa mai departe. Cel puţin nu te doare nimic. — Cred că aveţi dreptate, spuse Tuppence. Uşa se deschise şi intră o fată în halat alb cu o tăviţă pe care se afla o cafetieră şi o farfurie cu doi biscuiţi, şi o puse în faţa lui Tuppence. — Domnişoara Packard s‑a gândit că poate v‑ar prinde bine o ceaşcă de cafea, spuse ea. — Mulţumesc. Fata ieşi, şi doamna Lancaster spuse: — Ei, vedeţi? Sunt foarte atente, nu‑i aşa? — Într‑adevăr. Tuppence îşi turnă cafea şi începu s‑o bea. Cele două femei rămaseră un timp tăcute. Tuppence oferi farfuria cu biscuiţi, dar bătrâna doamnă clătină din cap. — Nu, mulţumesc, dragă. Mie îmi place laptele simplu. Puse paharul gol pe masă, se lăsă pe spate şi închise pe jumătate ochii. Tuppence se gândi că probabil era ora la care obişnuia să tragă un pui de somn, de aceea rămase tăcută. Totuşi, pe neaşteptate, doamna Lancaster păru să se trezească. Deschise ochii, se uită la Tuppence şi spuse: — Văd că te uiţi la cămin. — Zău? întrebă Tuppence, uşor mirată. — Da. Mă întrebam… se aplecă şi îşi coborî glasul. Scuză‑mă, era bietul dumitale copil? Luată prin surprindere, Tuppence ezită. — Eu… nu, nu cred, spuse ea. — Mă întrebam şi eu. Credeam că de asta ai venit. S‑ar cuveni să vină cineva cândva. Probabil vor veni. Şi se vor uita la cămin, aşa ca dumneata. Acolo e, să ştii. În spatele căminului. — Oh. da? întrebă Tuppence. — Mereu la aceeaşi oră, spuse doamna Lancaster cu glasul coborât. Mereu la aceeaşi oră din zi. Se uită la ceasul de pe poliţa căminului. Se uită şi Tuppence. Unsprezece, spuse bătrâna doamnă. Unsprezece şi zece. Da, în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră. Oftă. Oamenii n‑au înţeles… le‑am spus ce ştiam… dar nu m‑au crezut! Tuppence se simţi uşurată văzându‑l pe Tommy intrând pe uşă. Se ridică. — Aici sunt. Sunt gata. Se îndreptă spre uşă şi, întorcând capul, spuse: La revedere, doamnă Lancaster. — Cum te‑ai descurcat? îl întrebă pe Tommy în timp ce păşeau în hol. — Adică după ce m‑ai părăsit ca pe o casă în flăcări? — Mi s‑a părut că am un efect negativ asupra ei, nu‑i aşa? Într‑un fel e tonic, să ştii. — De ce e tonic? — Păi, la vârsta mea şi cu aspectul îngrijit şi uşor blazat, e plăcut să te gândeşti că poţi fi luată drept o femeie depravată sau cu un farmec sexual fatal. — Prostuţo, spuse Tommy ciupind‑o cu afecţiune de braţ. Cu cine pălăvrăgeai? Părea o bătrânică tare de treabă. — Era foarte drăguţă. O băbuţă cumsecade, cred. Dar din păcate bate câmpii. — Bate câmpii? — Da. Crede că în spatele căminului e un copil mort, sau aşa ceva. M‑a întrebat dacă era bietul meu copil. — Destul de deprimant, spuse Tommy. Presupun că aici sunt şi persoane niţel atinse, după cum sunt şi altele perfect normale a căror singură problemă e bătrâneţea. Totuşi, părea drăguţă. — Oh, era drăguţă, spuse Tuppence. Drăguţă şi foarte dulce. Mă întreb ce‑şi închipuie exact şi de ce. Domnişoara Packard apăru brusc. — La revedere, doamnă Beresford. Sper că vi s‑a adus o cafea? — Oh, da, am primit, mulţumesc. — A fost foarte amabil din partea dumneavoastră că aţi venit. Întorcându‑se spre Tommy, spuse: Ştiu că domnişoara Fanshawe s‑a bucurat mult de vizita dumneavoastră. Îmi pare rău că a fost nepoliticoasă cu soţia dumneavoastră. — Cred că şi asta i‑a făcut mare plăcere, spuse Tuppence. — Da, aveţi dreptate. Chiar că‑i place să fie nepoliticoasă cu lumea. Din păcate, se pricepe foarte bine la asta. — Şi aşa exersează de câte ori poate, spuse Tommy. — Sunteţi foarte înţelegători, spuse domnişoara Packard. — Am vorbit cu o doamnă, parcă doamna Lancaster, nu? — Oh, da, doamna Lancaster. Toţi de aici ţinem foarte mult la ea. — E… e niţel ciudată? — Are închipuiri, spuse îngăduitoare domnişoara Packard. Avem câteva persoane aici care au închipuiri. Absolut inofensive. Dar… aşa sunt ele. Îşi închipuie lucruri care li s‑au întâmplat lor sau altor persoane. Încercăm să nu le luăm în seamă, nu le încurajăm. Cred că‑i doar un exerciţiu de imaginaţie, un fel de fantezie în care le place să trăiască. Ceva palpitant, sau ceva trist şi tragic. Nu contează care anume. Dar, slavă Domnului, n‑au mania persecuţiei. Asta n‑ar face‑o. — Ei bine, s‑a terminat, spuse cu un oftat Tommy urcând în maşină. Cel puţin şase luni n‑o să trebuiască să mai venim. Nu trebuiră să mai aştepte şase luni pentru a reveni, căci trei săptămâni mai târziu mătuşa Ada muri în somn.

Era ora 11 într-o zi de mai la Londra. Domnul Cowan se uita pe fereastră; în spatele său se întindea, în toată splendoarea sa, salonul unui apartament din hotelul Ritz. Apartamentul respectiv fusese rezervat pentru doamna Paula Nazorkoff, faimoasa cântăreaţă de operă, care tocmai sosise în metropolă. Domnul Cowan, care era impresarul doamnei, aştepta să poarte o discuţie cu aceasta, întoarse capul deodată, când uşa se deschise, dar era numai domnişoara Read, secretara doamnei Nazorkoff, o fată palidă, harnică din fire.             — O, iată-te, draga mea, zise domnul Cowan. Doamna nu s-a trezit încă?             Domnişoara dădu din cap că nu.             — Mi-a spus să vin în jur de zece, îi explică domnul Cowan. Aştept de o oră.             Nu manifesta nici supărare, nici surpriză. Domnul Cowan era prea bine obişnuit cu capriciile temperamentului artistic. Era un bărbat înalt, proaspăt bărbierit, cu o constituţie prea plină şi haine cu totul impecabile. Avea părul negru, strălucitor şi dentiţia de un alb de invidiat. Când vorbea, rostea neclar, oarecum legat pe „ses” din „se spune”, ceea ce nu părea a fi o bâlbâială, dar nici prea departe nu era. În clipa aceea, o uşă din partea cealaltă a camerei se deschise şi o cameristă franţuzoaică îngrijită intră grăbită.             — Doamna s-a trezit? Întrebă Cowan înviorat. Spune-i noutăţile, Elise.             Imediat, aceasta îşi ridică braţele spre cer.             — Madame e ca şaptesprezece draci în dimineaţa asta, nimic nu-i place! Frumoşii trandafiri galbeni pe care monsieur i-a trimis aseară spune că sunt foarte buni pentru New York, dar că este imbècile să-i fie trimişi la Londra. Aici, zice ea, trandafirii roşii sunt singurele lucruri posibile şi pe dată deschide uşa şi aruncă trandafirii galbeni pe coridor, pe un monsieur, très comme il faut, un domn ofiţer. Cred că el e, pe bună dreptate, indignat!             Cowan ridică din sprâncene, dar nu manifestă alte semne de emoţie. Apoi, scoase din buzunar un carneţel şi notă cu creionul cuvintele „trandafiri roşii”.             Elise ieşi în grabă pe cealaltă uşă şi Cowan se întoarse din nou la fereastră. Vera Read se aşeză la birou, începu să deschidă plicuri şi să sorteze scrisori. Zece. Minute se scurseră în tăcere, după care uşa dormitorului se trânti de perete şi Paula Nazorkoff intră, înfierbântată. Ca efect imediat, camera păru mai mică; Vera Read deveni şi mai spălăcită, iar Cowan se retrase – o simplă siluetă în fundal.             — Ah, ha! Copii, spuse primadona, nu-i aşa că sunt punctuală?             Era o femeie înaltă şi, pentru o cântăreaţă, nu prea grasă. Braţele şi picioarele rămăseseră subţiri şi gâtul era o „coloană” frumoasă. Părul, care îi era răsucit într-o coadă mare peste ceafă, era negru, cu reflexe roşietice. Dacă datora cel puţin o parte din culoarea sa „Herniei”, rezultatul era cât se poate de reuşit. Nu era tânără, în jur de 4o de ani, cu trăsăturile feţei încă frumoase, deşi pielea dădea semne de oboseală şi se încreţea în jurul ochilor negri. Râdea ca un copil, avea un stomac de struţ, temperamental unei fiare şi faima celei mai mari soprane dramatice a epocii. Se întoarse direct către Cowan.             — Ai făcut cum ţi-am spus? Ai scos pianul acela groaznic englezesc şi l-ai aruncat în Tamisa?             — Ţi-am adus altul şi-i făcu semn spre cel ce se afla într-un colţ.             Nazorkoff se repezi la el şi-i ridică de pe clape capacul.             — Un „Erard”, ăsta-i mai bun. Să vedem!             Frumoasa voce de soprană răsună într-un arpegiu, apoi intona gama de două ori, în sus şi în jos, apoi ridică încet tonalitatea până la o acută, o ţinu, crescu tot mai mult în intensitate, după care scăzu până când se topi în neant.             — Ah! Exclamă Paula Nazorkoff cu o satisfacţie nedisjmulată. Ce voce frumoasă am! Chiar şi la Londra am o voce frumoasă.             — Aşa este, o aprobă Cowan, felicitând-o din toată inima. Şi poţi fi sigură că Londra o să-ţi cadă la picioare precum New Yorkul.             — Chiar crezi? Întrebă cântăreaţa.             Pe buze i se ivi un uşor zâmbet şi era clar că, pentru ea, întrebarea era de uzură.             — Absolut sigur! Spuse Cowan.             Paula Nazorkoff închise pianul şi se îndreptă spre masă cu mersul acela uşor nesigur care se dovedea de mare efect pe scenă.             — Bine, bine, zise ea, să trecem la afaceri. Ai toate contractele la tine, prietene?             Cowan scoase nişte hârtii dintr-o mapă pe care o lăsase pe un scaun.             — Nimic nu s-a schimbat prea mult, observă el, o să cânţi de cinci ori la „Covent Garden”, de trei ori în „Tosca” şi de două ori în „Aida”.             — Aida”! Ptiu! Făcu primadona, o să fie o plictiseală de nedescris. „Tosca” e cu totul altceva.             — Ah, da! O aprobă Cowan. „Tosca” e slăbiciunea ta. Paula Nazorkoff se îndreptă.             — Sunt cea mai mare Toscă din lume, declară ea -simplu.             — Aşa e! Întări Cowan. Nimeni nu se poate compara cu tine.             — Roscari va cânta în rolul lui Scarpia, cred? Cowan confirmă.             — Şi Emile Lippi.             — Ce? Ţipă Nazorkoff. Lippi – broscuţa aia hidoasă care orăcăie – oac, oac, oac. Nu cânt cu el. Îl muşc! Îl zgârâi pe faţă!             — Ei acum, lasă, încercă el s-o liniştească.             — Îţi spun că ăla nu cântă, e o corcitură de câine care latră.             — Bine, vom vedea, vom vedea…             Eră prea înţelept să-i contrazică vreodată pe cântăreţii plini de temperament.             — În rolul lui Cavaradossi? Întrebă Nazorkoff.             — Tenorul american, Hensdale. Ea aprobă din cap.             — E un băieţaş drăguţ, cântă frumuşel.             — Şi Barrère urmează să-l interpreteze o dată,cred.             — El e un artist, declară doamna generoasă. Dar sa-l laşi pe broscoiul ăla de Lippi în Scarpia! Ptiu… Nu cânt cu el!             — Lasă totul în seama mea, insistă Cowan cudarul blândeţii.             Tuşi şi apucă un nou set de hârtii.             — Duc tratative pentru un concert special la „Albert Hall”.             Nazorkoff se strâmbă.             — Ştiu, ştiu, dar toţi procedează aşa, interveni Cowan.             — Voi fi splendidă, va fi plin până în tavan şi voi lua o grămadă de bani. Bravo!             Din nou Cowan răsfoi hârtiile.             — Iată o propunere cu totul diferită, zise el, de la lady Rustonbury. Doreşte să te duci la ea să cânţi.             — Rustonbury?             Primadona se încruntă în efortul de a-şi aminti ceva.             — Am citit despre numele acesta recent, foarte de curând. E un oraş… Sau un sat, nu-i aşa?             — E adevărat, un locuşor drăguţ din Hertfordshire. În ceea ce priveşte domeniul lordului Rustonbury, Castelul Rustonbury e un adevărat lăcaş vechi feudal modernizat, cu fantome şi tablouri de familie, scări secrete şi un teatru improvizat particular. Doamna ne propune să înscenăm o operă întreagă, preferabil „Butterfly”.             — Butterfly”? Cowan dădu din cap.             — Şi sunt pregătiţi să plătească. Va trebui să dăm gata „Covent Garden”, bineînţeles, dar chiar şi după aceea, vom sta bine din punct de vedere financiar. Probabil, membrii familiei regale vor fi prezenţi. Ceea ce va reprezenta o reclamă formidabilă.             Doamna îşi ridică bărbia sa încă frumoasă.             — Am nevoie de reclamă? Întrebă ea mândră.             — Nu prea găseşti ceva de calitate, îi răspunse Cowan, netulburat.             — Rustonbury, murmură cântăreaţa, unde am văzut… Sări deodată şi, alergând spre mijlocul mesei, începu să întoarcă paginile unui ziar ilustrat care se afla acolo. Se lăsă linişte când mâna sa se opri asupra uneia dintre pagini, apoi lăsă periodicul să cadă pe duşumea şi se întoarse încet la locul său. Cu schimbările sale bruşte de temperament, acum părea o cu totul altă persoană. Se purta liniştit, aproape rezervat.             — Fă toate aranjamentele pentru Rustonbury. Mi-ar place să cânt acolo, dar cu o condiţie – opera trebuie să fie „Tosca”.             Cowan se uită nesigur.             — Asta va fi cam dificil, pentru un spectacol particular, ştii, scenografia şi toate celelalte.             — Tosca” sau nimic.             Cowan o privi cu atenţie. Ceea ce văzu păru să-l convingă, dădu scurt din cap şi se ridică.             — Am să văd ce pot face, spuse el calm.             Se ridică şi Nazorkoff. Părea mai preocupată, decât îi stătea în obişnuinţă, să-şi explice hotărârea.             — E cel mai mare rol al meu, Cowan. Cânt în rolul acesta cum n-a făcut-o niciodată vreo altă femeie.             — E un rol frumos, o aprobă Cowan. Jeritza a avut mare suces în el, anul trecut.             — Jeritzâ? Strigă ea, înroşindu-se toată. Şi se porni să-i împărtăşească în detaliu opinia sa despre Jeritza.             Cowan, care era obişnuit să asculte părerile cântăreţilor despre colegii lor, aşteptă, fără să-i acorde atenţie, până când tirada se isprăvi şi atunci spuse cu încăpăţânare:             — Oricum, cântă aria „Vissi D'Arte” culcată pe burtă.             — Şi de ce nu? Întrebă Nazorkoff. Ce o poate împiedica? Am s-o cânt şi eu pe spate, dând din picioare!             Cowan clătină din cap, cât se poate de serios.             — Nu cred că merge pe jos, o informă el. Totuşi, aşa ceva impresionează, ştii!             — Nimeni nu poate cânta „Vissi D'Arte” ca mine, declară sigură de sine Nazorkoff. O cânt ca o voce într-o mănăstire, aşa cum m-au învăţat bunele călugăriţe s-o cânt cu mulţi ani în urmă. Cu vocea unui băiat din cor sau a unui înger, fără sentimente, fără pasiune.             — Ştiu, spuse Cowan mişcatte-am auzit, eşti minunată.             — Asta-i arta, spuse primadona, să plăteşti preţul, să suferi, să înduri şi, în cele din urmă, nu numai să ştii totul, dar să ai şi puterea să te întorci exact la început şi să-ţi recapeţi frumuseţea pierdută a inimii de copil.             Cowan o cercetă curios. Ea se uita undeva departe, cu o privire ciudată, lipsită de viaţă şi ceva din ochii aceia goliţi de vreo trăire îl înfiora. Buzele abia i se deschiseră ca să lase o şoaptă să treacă numai pentru ea însăşi. El o prinse din zbor:             — În sfârşit, murmură ea, în sfârşit, după toţi anii ăştia lungi.             II             Lady Rustonbury avea atât ambiţie cât şi simţ artistic; şi le ţinea pe amândouă în frâu cu deplin succes. Norocul său era că soţului nu-i păsa nici de ambiţie, nici de artă şi prin urmare n-o incomoda în nici un fel. Contele Rustonbury era un bărbat voinic, lat în umeri pe care-l interesau numai caii şi nimic altceva. Îşi admira soţia, se mândrea cu ea şi se bucura că marea sa avere îi dădea posibilitatea să-şi satisfacă toate dorinţele. Teatrul lor particular fusese construit cu mai puţin de o sută de ani în urmă de bunicul său. Devenise principala jucărie a soţiei sale – organizase deja o dramă de Ibsen acolo şi o piesă ultramodernă, numai divorţuri şi droguri, precum şi o fantezie poetică cu o scenografie cubistă. Spectacolul următor cu „Tosca” stârnise un larg interes. Lady Rustonbury invitase la castel o mulţime de oaspeţi foarte distinşi exact în acest scop şi toată crema londoneză se îndrepta cu maşina într-acolo ca să fie de faţă.             Doamna Nazorkoff şi însoţitorii săi sosiseră chiar înainte de prânz. Tânărul tenor american, Hensdale, urma să cânte în rolul lui Cavaradossi şi Roscari, vestitul bariton italian, în cel al lui Scarpia. Cheltuielile pentru punerea în scenă fuseseră enorme, dar nimănui nu-i păsa. Paula Nazorkoff era cât se poate de bine dispusă: încântătoare, amabilă, persoana cea mai minunată şi binevoitoare. Cowan era plăcut surprins şi se ruga ca starea asta de spirit să n-o părăsească.             După prânz, artiştii s-au dus la teatru, s-au familiarizat cu aranjamentul scenic şi cu diferitele intrări. Orchestra cânta sub bagheta maestrului Samuel Ridge, unul dintre cei mai prestigioşi dirijori britanici. Totul părea să meargă ça pe strune şi, destul de ciudat, tocmai faptul acesta îl îngrijora pe domnul Cowan. Se simţea mai în largul lui într-o atmosferă agitată; această acalmie neobişnuită îl tulbura.             „Totul se desfăşoară prea al naibii de liniştit” murmură în sinea sa domnul Cowan. „Doamna e ca o pisică ţinută numai cu smântână. E prea frumos ca să dureze; ceva o să se întâmple”.             Probabil ca rezultat al îndelungatului său contact cu lumea operei, domnul Cowan îşi dezvoltase un al şaselea simţ şi, sigur, previziunile sale erau justificate. Era chiar înainte de orâ şapte seara când camerista franţuzoaică, Elise, veni disperată alergând spre el.             — Ah, domnule Cowan, veniţi repede, vă implor, veniţi repede!             — Ce s-a întâmplat? Întrebă Cowan îngrijorat. Doamna s-a răzgândit în legătură cu ceva, vrea modificări, da, asta e?             — Nu, nu, nu madame, e vorba de signor Roscari. E bolnav; e pe moarte!             — Pe moarte? Ei, cum se poate aşa ceva?             Cowan se grăbi după ea spre dormitorul italianului cel bolnav. Omuleţul zăcea în pat, zvarcolipdu-se tot într-o serie de contorsiuni care ar fi părut caraghioase dacă ar fi fost mai puţin grave. Paula Nazorkoff se aplecase asupra lui; îl întâmpină îngrijorată pe Cowan.             — Bine c-ai venit. Bietul nostru Roscari suferă îngrozitor. Fără îndoială a mâncat ceva.             — Mor, gemea omuleţul. Mă doare… Groaznic. Aoleu! Se zvârcoli din nou, încleştându-şi mâinile pe stomac şi răsucindu-se pe pat…             — Trebuie să trimitem după un doctor, propuse Cowan.             Paula îl opri în momentul în care se îndrepta spre uşă.             — Doctorul trebuie să vină; el va face tot ce va putea pentru bietul suferind, tot ce se poate aranja, dar Roscari nu mai este în stare deloc să cânte în seara aceasta.             — N-am să mai cânt niciodată, mor, gemu italianul.             — Nu, nu, nu o să mori, spuse Paula. Este doar o indigestie, dar cu toate astea, îţi va fi imposibil să cânţi.             — Am fost otrăvit.             — Da, fără îndoială, e ptomaină, zise Paula. Elise, stai cu el până vine doctorul.             Cântăreaţa îl trase pe Cowan afară din cameră.             — Ce ne facem? Întrebă ea.             Cowan dădu din cap neputincios. Ora era aşa de avansată încât era imposibil să fie adus cineva din Londra ca să-l înlocuiască pe Roscari. Lady Rustonbury, care fusese anunţată despre îmbolnăvirea oaspetelui ei, venea în grabă pe coridor spre ei. Principala sa preocupare, ca şi cea a Paulei Nazorkoff, era succesul „Toscăi”.             — Dacă s-ar găsi cineva prin apropiere, se plânse primadona.             — Ah! Lady Rustonbury strigă deodată. Da, desigur! Bréon.             — Bréon?             — Da, Edouard Bréon, ştiţi, celebrul bariton francez. Locuieşte în apropiere. A fost o fotografie de-a casei sale în publicaţia „Country Homes” de săptămâna aceasta. Chiar el este omul.             — A picat ca din cer, strigă Nazorkoff. Bréon în rolul lui Scarpia, mi-l amintesc bine, a fost unul dintre cele mai mari roluri ale sale. Dar el s-a retras, nu-i aşa?             — Am să-l aduc, spuse lady Rustonbury. Lăsaţi pe mine.             Ca o femeie hotărâtă ce era, ordonă să i se scoată imediat „Hispano Suiza”. Zece minute mai târziu, casa de la ţară a domnului Edouard Bréon fu invadată de o contesă agitată. Lady Rustonbury, de vreme ce se hotărâse, se dovedi o femeie foarte decisă şi, fără îndoială,domnul Bréon îşi dădu seama că nu-i rămânea decât să se supună. De asemenea, trebuie să menţionăm că el avea o slăbiciune pentru contese. Ca om de o origine foarte umilă, ajunsese pe culmile profesiunii sale şi tratase de la egal la egal cu duci, prinţi şi acest lucru i-a satisfăcut întotdeauna orgoliul. Totuşi, de când se retrăsese în acest loc al vechii lumi engleze, trăia un sentiment de nemulţumire. Ducea lipsa vieţii pline de admiratori şi aplauze, iar provincia britanică nu fusese atât de receptivă să-l recunoască ca pe o valoare, după cum îşi închipuise c-ar fi trebuit să se întâmple. Aşa că a fost extrem de flatat şi încântat de cererea contesei Rustonbury.             — Ara să mă străduiesc cât mai mult, răspunse el, zâmbind. După cum ştiţi, nu am mai cântat de mult în public. Nu-mi iau mei elevi, doar unul, doi, ca să le fac o mare favoare. Dar dacă signor Roscari este, din nefericire, indisponibil…             — A fost o lovitură teribilă, îl asigură lady Rustonbury.             — Nu e un cântăreţ mare, zise Bréon.             Îi demonstra pe îndelete de ce. Se pare că nu mai apăruse vreun bariton de valoare de când se retrăsese Edouard Bréon.             — Doamna Nazorkoff interpretează rolul Toscăi, îl informă lady Rustonbury. O cunoaşteţi, îmi închipui!             — N-am cunoscut-o niciodată, spuse Bréon. Am ascultat-o cântând o dată, la New York. O mare artistă care are simţul dramei.             Lady Rustonbury s-a simţit uşurată; niciodată nu ştia la ce să te aştepţi de la cântăreţii aceştia; manifestau atâtea gelozii şi antipatii ciudate.             Reveni în holul castelului după vreo douăzeci de minute făcând triumfătoare semn cu mâna.             — L-am adus, strigă, râzând. Dragul meu domn Bréon a fost extrem de amabil. N-am să uiţ niciodată gestul său.             Toată lumea se înghesui în jurul francezului, semnele de încântare şi apreciere stimulându-l. Edouard Bréon, deşi se apropia de 60 de ani, era încă un bărbat frumos, înalt, brunet, cu o personalitate atrăgătoare.             — Ia să văd, zise lady Rustonbury. Unde este doamna? A, iat-o!             Paula Nazorkoff nu luase parte la primirea generoasă făcută francezului. Ea rămăsese nemişcată într-un mare scaun de stejar, în umbra şemineului. Bineînţeles că nu se făcuse focul deoarece seara era caldă şi cântăreaţa folosea un evantai de forma unei imense frunze de palmier. Era atât de rece şi distantă că gazdei sale îi fu teamă că se simţea jignită.             — Domnul Bréon. Îl conduse la cântăreaţă. Spuneaţi că încă nu aţi întâlnit-o pe doamna Nazorkoff.             Cu o ultimă adiere, Paula Nazorkoff lăsă evantaiul jos şi-i întinse mâna francezului. El i-o luă şi se înclină, iar primadonei îi scăpă un uşor oftat.             — Madame, spuse Bréon, n-am cântat niciodată împreună. Asta-i pedeapsa vârstei mele! Dar destinul e bun cu mine*şi mi-a venit în ajutor.             Paula râse încetişor.             — Sunteţi prea bun, domnule Bréon. Când eram doar o biată tânără cântăreaţă, am stat la picioarele dumneavoastră. În „Rigoletto”, câtă artă, ce perfecţiune! Nimeni nu vă putea întrece!             — Ehei! Exclamă Bréon, simulând un suspin. Epoca mea a trecut. Scarpia, Rigoletto, Figaro, de câte ori nu i-am cântat şi acum… Gata!             — Ba nu, în seara asta.             — E adevărat, madame… Am uitat. În seara asta.             — Ai cântat cu multe în „Tosca”, spuse arogantă Nazorkoff, dar niciodată cu mine!             Francezul se înclină.             — Va fi o onoare, rosti el încet. E un rol mare, madame.             — E nevoie nu numai de o cântăreaţă, ci şi de o actriţă, sublinie lady Rustonbury.             — Foarte adevărat, îi întări spusele Bréon. Îmi amintesc de vremea când eram tânăr, în Italia, m-am dus la un mic teatru mai puţin cunoscut din Milano. Biletul m-a costat doar câteva lire, dar am auzit nişte glasuri ca la „Metropolitan Opera House” din New York. Şi doar o fată oarecare cânta în „Tosca”; cu un glas ca de înger. N-am să-i uit niciodată vocea din aria „Vissi D'Arte”, claritatea, puritatea ei. Dar îi lipsea forţa dramatică.             Nazorkoff dădu din cap.             — Asta vine mai târziu, zise ea liniştită.             — Aşa e. Pe tânăra aceea – Bianca Capelli se numea – am ajutat-o personal în carieră. Datorită mie a avut şansa de a primi mari angajamente, dar a fost o proastă, din păcate, o proastă.             Ridică din umeri a regret.             — Cum adică a fost proastă?             Întrebase fiica de 24 de ani a contesei Rustonbury, Blanche Amery, o fată subţire cu ochi mari, albaştri. Francezul se întoarse imediat spre ea, politicos.             — Vai, mademoiselle, s-a încurcat cu un tip de speţă proastă, un ticălos, membru al Camorrei. El a dat de bucluc cu poliţia şi a fost condamnat la moarte; ea a venit la mine să mă implore să încerc să-i salvez iubitul.             Blanche Amery îl privea cu intensitate.             — Şi l-aţi salvat? Întrebă ea ţinându-şi răsuflarea.             — Eu, mademoiselle, ce puteam eu face? Străin în ţara aceea?             — Poate aveaţi influenţă? Interveni Nazorkoff cu vocea ei plină, vibrândă.             — Dacă aveam, mă îndoiesc că mi-aş fi exercitat-o. Bărbatul acela nu merita. Dar am făcut ce-am putut pentru fată.             Zâmbi uşor şi acel zâmbet o izbi deodată pe fată ca purtând pecetea a ceva deosebit de dezagreabil. Simţi, în acel moment, că spusele lui nu-i exprimau gândurile.             — Aţi făcut ce-aţi putut, zise Nazorkoff. Foarte frumos din partea dumneavoastră şi ea v-a fost recunoscătoare, nu?             Francezul ridică din umeri.             — Omul a fost executat şi fata a intrat într-o mănăstire. Eh, voila! Lumea a pierdut o cântăreaţă.             Nazorkoff râse cu poftă.             — Noi, ruşii, suntem mai nestatornici, zise ea fără să-i pese.             S-a întâmplat ca Blanche Amery să-l privească pe Cowan tocmai când vorbea cântăreaţa şi a observat privirea de uimire a acestuia ca şi buzele sale care se deschiseră şi apoi se închiseră la loc în semn de ascultare la o privire cu subînţeles din partea Paulei.             Majordomul apăru în prag.             — Cina, anunţă lady Rustonbury, ridicându-se. Dragilor, îmi pare aşa de rău pentru voi. Trebuie să fie groaznic să flămânzeşti întotdeauna înainte de a cânta. Dar, va urma un supeu foarte bun după aceea.             — Îl vom aştepta cu nerăbdare, zise Paula Nazorkoff. Râse încet. După aceea!             III             În teatru, primul act din „Tosca” tocmai se terminase. Auditoriul începu să freamăte, fiecare vorbind cu vecinii. Membrii casei regale, încântători şi amabili, stăteau în trei fotolii de catifea din primul rând. Toţi şopteau şi murii în iau unii către alţii: părerea generală era că în primul act, Nazorkoff nu prea se ridicase la marea ei reputaţie. Majoritatea celor prezenţi nu-şi dădeau seama că în acest act cântăreaţa îşi arătase arta, făcând economie de voce şi menajându-se. Crease din Tosca un personaj uşuratic, frivol, care se juca cu dragostea, cocheta cu gelozia, acaparator. Bréon, deşi nu se mai afla la apogeul gloriei, îl interpretă totuşi în mod magnific pe cinicul Scarpia. Exista nici o urmă din afemeiatul fără scrupule în con-ţia sa despre rol. Făcu din Scarpia un personaj frumos, aproape binevoitor, având doar o urmă de subtilă răutate care se desluşea în aparenţa exterioară. În ultima parte, cu orga şi procesiunea, când Scarpia stă pierdut în gânduri, meditând asupra planului său de a şi-o păstra pe Tosca, Bréon dăduse dovadă de toată arta sa minunată. Acum, cortina se ridica pentru al doilea act, scena din casa lui Scarpia.             De data aceasta, când Tosca intră, arta Nazorkoffei străluci brusc. Era o femeie terorizată de moarte care-şi juca rolul cu siguranţa unei mari actriţe. Felul ei graţios de a-l saluta pe Scarpia, nonşalanţa, răspunsurile sale zâmbitoare! În această scenă, Paula Nazorkoff juca cu ochii ei; se mişca cu un calm mormântal, cu o faţă zâmbitoare, impasibilă. Numai ochii săi, care îi aruncau priviri scrutătoare lui Scarpia, îi trădau adevăratele sale sentimente. Şi, astfel, opera continuă, cu scena torturei, disperarea Toscăi şi răvăşeala ei completă când se aruncă la picioarele lui Scarpia, implorându-l, în van, să aibă milă. Bătrânul lord Leconmere, un connaisseur al muzicii, se mişcă impresionat şi un ambasador străin de lângă el murmură:             — În seara asta, Nazorkoff se întrece pe sine însăşi. Nu există o altă femeie pe scenă care să-şi exprime sentimentele ca ea.             Leconmere îl aprobă.             Şi-acum Scarpia îi spune preţul şi Tosca îngrozită, fugi de la el spre fereastră. Apoi se aude bătaia tobelor de afară şi Tosca se aruncă fără vlagă pe sofa. Scarpia aplecându-se asupra ei, îi povesteşte cum oamenii săi ridică spânzurătoarea – şi apoi linişte şi din nou sunetul îndepărtat al tobelor. Nazorkoff zăcea încremenită pe sofa, cu capul atârnându-i în jos, acoperit de păr aproape atingând duşumeaua. Apoi, într-un contrast uimitor cu patima şi tensiunea din ultimele douăzeci de minute, vocea ei răsună înaltă şi clară, aşa cum îi spusese lui Cowan, vocea unui băiat din cor sau a unui înger.             „Vissi d'arte, vissi d'amore, no feci mai maie ad anima viva. Con mana furtiva cuante miseri conobbi, aiuta-i”.

Capitolul I   Povestirea lui Mark Easterbrook   1.   Aparatul Espresso din spatele umărului meu sâsâi ca un şarpe furios. Zgomotul avea ceva sinistru, ca să nu spun drăcesc. Probabil, am reflectat, majoritatea zgo­motelor noastre contemporane au această caracteristică. Scrâşnetul furios şi intimidant al avioanelor cu reacţie ce brăzdează ca nişte fulgere cerul; uruitul înfundat şi ame­ninţător al metroului care se apropie prin tunel; transportul greu rutier care îţi zgâlţâie până şi temelia casei... Chiar şi minorele zgomote casnice ale prezentului, oricât de benefică poate fi acţiunea lor, tot au ceva alarmant. Maşinile de spălat vase, frigiderele, oalele de presiune, plângăreţele aspiratoare, toate par să spună: "Ai grijă! Sunt un geniu în slujba ta, dar dacă mă scapi de sub control..." O lume periculoasă – asta era, o lume periculoasă. Am agitat ceaşca fumegândă plasată în faţa mea. Mi­rosea frumos. — Mai doriţi şi altceva? — Un sandviş gustos cu şuncă şi banană. Mi se părea o alăturare ciudată. Bananele le asociam cu copilăria... sau, ocazional, flambé cu zahăr şi rom. În min­tea mea şunca era ferm corelată cu ouăle. Totuşi, când eşti în Chelsea, mănânci ca în Chelsea. Am acceptat un "sandviş gustos cu şuncă şi banană". Deşi trăiam în Chelsea – mai bine spus, aveam acolo de trei luni un apartament mobilat – în toate celelalte privinţe eram străin de locurile acelea. Scriam o carte despre anumite aspecte ale arhitecturii mongole, dar pentru asta aş fi putut locui tot atât de bine în Hampstead sau Bloomsbury sau Streatham – pentru mine ar fi fost acelaşi lucru. Cu excepţia uneltelor meseriei mele, eram neatent la tot ce mă înconjura, iar împrejurimile îmi erau total indiferente. Exis­tam într-o lume a mea, proprie. Totuşi, în această seară anume, suferisem una dintre acele bruşte şi totale schimbări de sentimente pe care le cu­nosc toţi scriitorii. Arhitectura mongolă, împăraţii mongoli, modul de viaţă mongol şi toate problemele fascinante izvorâte din el îşi pierdură brusc interesul. Ce mai contau? De ce vroiam să scriu despre ele? Am frunzărit înapoi câteva pagini, recitind ceea ce scrisesem. Totul îmi părea egal de anost – prost scris şi deosebit de lipsit de interes.. Indiferent cine spusese "Istoria e o vorbărie goală" (Henry Ford?) avusese dreptate. Am împins cu dezgust manuscrisul, m-am ridicat şi m-am uitat la ceas. Era aproape unsprezece noaptea. Am încercat să-mi aduc aminte dacă mâncasem... După senzaţiile mele interne se părea că nu. Prânzul, da, la Athenaeum. Asta a fost de mult. M-am dus şi m-am uitat în frigider. Mai era o rămăşiţă de limbă uscată. M-am uitat la ea fără nici o plăcere. Aşa se face că am luat-o agale pe King’s Road, şi, la un moment dat, am intrat într-un Espresso Caffe Bar cu numele de Luigi scris de-a curmezişul ferestrei cu litere roşii de neon, iar acum contemplam un sandviş cu şuncă şi banană, în timp ce reflectam la sinistrele implicaţii ale zgomotelor prezentului şi la efectele lor perturbatoare. Toate, mă gândeam eu, aveau ceva în comun cu primele mele amintiri despre pantomimă. Davy Jones tocmai ieşit din dulăpiorul lui în nori de fum! Uşi şi ferestre capcană care lăsau să transpire infernala putere a răului, provocând şi sfidând o Zână Bună Diamant, sau un nume în genul ăsta, care în schimb flutura o baghetă cu aspect impropriu şi re­cita cu optimism şi cu o voce plată platitudini privitoare la triumful final al binelui, prefaţând astfel inevitabilul "cântec al momentului" care nu avea niciodată vreo legătură cu tema respectivei pantomime. M-a fulgerat brusc gândul că, probabil, întotdeauna era necesar ca răul să fie mai impresionant decât binele. El trebuia să ţină spectacolul! El trebuia să sperie şi să pro­voace! Era instabilitatea atacând stabilitatea. Iar în final, stabilitatea va învinge întotdeauna, gândeam eu. Stabili­tatea poate supravieţui banalităţii, Zânei Bune Diamant, glasului plat, cupletului rimat, chiar şi irelevantei declaraţii răsunătoare "Există un drum bătut de vânturi care şer­puieşte pe deal în jos, spre orăşelul vechi de când lumea pe care-l iubesc". Oricât de sărace arme ar părea toate acestea, totuşi aceste arme aveau să triumfe în final. Pantomima avea să se termine aşa cum se termina întotdeauna. Scările, şi distribuţia, coborând în ordinea importanţei, cu Zâna Bună Diamant practicând creştineasca virtute a umilinţei şi necăutând să fie prima (sau, în cazul de faţă, ultima) ci încadrându-se undeva pe la mijlocul procesiunii, umăr lângă umăr cu fostul ei opozant, acum ieşit din pielea ame­ninţătorului Rege Demon şi rămânând doar un bărbat îm­brăcat în pantaloni colanţi roşii. Aparatul Espresso sâsâi iar în urechea mea. Am făcut semn după încă o ceaşcă şi m-am uitat în jur. Una din su­rorile mele întotdeauna mă acuza că nu sunt un bun obser­vator, că nu remarc nimic din ceea ce se petrece sub nasul meu. "Trăieşti în propria-ţi lume", mă dojenea ea. Acum, cu un sentiment de bunăvoinţă conştientă, am luat notă de ce se petrecea în jur. Era aproape imposibil să nu citeşti zilnic în ziare despre cafe-barurile şi patronii lor din Chelsea; acum aveam şansa să-mi fac o părere personală despre viaţa contemporană. În cafenea era destul de întuneric, aşa că nu puteam să văd foarte clar. Clientela era alcătuită în majoritate din tineri. Am presupus vag că era ceea ce se chema generaţia beat. Fetele arătau, aşa cum mi se părea că arătau întot­deauna fetele din ziua de azi, murdare. De asemenea, păreau mult prea călduros îmbrăcate. Observasem asta cu câteva săptămâni în urmă când ieşisem să iau cina cu nişte prieteni. Fata care stătuse atunci lângă mine să fii avut vreo douăzeci de ani. În restaurant era foarte cald, dar ea purta un pulover galben de lână, o fustă neagră şi şosete negre de lână, iar transpiraţia i se prelingea de pe faţă direct în mâncare. Mi­rosea a lână îmbibată de transpiraţie şi, de asemenea, puternic, a păr nespălat. Conform spuselor prietenilor mei, era considerată foarte atrăgătoare. Nu şi de mine! Singura mea reacţie era o dorinţă nebună s-o arunc într-o cadă cu apă fierbinte, să-i dau o bucată de săpun şi s-o silesc să-i dea bătaie! Ceea ce demonstra, presupun, cât de în urmă eram cu vremurile. Probabil asta mi se trăgea de la faptul că trăisem atât de mult în străinătate. Îmi aminteam cu plăcere de femeile indiene cu părul lor negru minunat încolăcit, şi sari-urile în culori pure şi strălucitoare căzând în jurul lor în falduri graţioase, şi legănare ritmică a trupurilor lor în timp ce mergeau... Am fost smuls din aceste gânduri plăcute de o bruscă accentuare a zgomotului. Două tinere de la masa alăturată începuseră să se certe. Cei doi tineri care erau cu ele încer­cau să aplaneze lucrurile, dar fără succes. Brusc, începură să ţipe una la alta. Una din fete o plesni peste faţă pe cealaltă, a doua o smulse de pe scaun pe prima. Se băteau ca zarzavagioaicele, insultându-se cu ţipete isterice. Una era o roşcată ciufulită, cealaltă o blondă cu părul lins. În afară de termenii insultători, nu-mi dădeam seama de ce se certau. De la celelalte mese izbucniră strigăte şi întărâtări. — Bravo, fetiţo! Zvânt-o, Lou! Proprietarul din spatele barului, un tip cu înfăţişare de italian focos pe care îl mirosisem a fi Luigi, interveni cu un glas în cel mai pur accent londonez cockney. — Hai, gata... terminaţi... potoliţi-vă! O să aduceţi într-o clipă toată strada aici. O să-i aduceţi pe copoi. Încetaţi, vă spun! Dar blonda lăţoasă îşi înfipse mâna în părul roşcatei şi o trăgea cu sălbăticie în timp ce ţipa: — Nu eşti decât o târfă care fură bărbaţi! — Târfă eşti tu! Luigi şi cei doi însoţitori stânjeniţi reuşiră să le despartă. În pumnul blondei era un smoc mare de păr roşcat. Îl ţinu sus ca pe un trofeu, apoi îl aruncă pe podea. Uşa dinspre stradă se deschise larg şi Autoritatea, îm­brăcată în albastru, apăru în prag şi rosti majestos obişnuitele cuvinte: — Ce se petrece aici? Toţi cei prezenţi făcură pe loc front comun în faţa inamicului. — Ne distram şi noi un pic, spuse unul din tineri. — Asta-i tot, spuse Luigi. O mică distracţie între prieteni. Cu vârful pantofului trimise smocul de păr drept sub una din mesele din apropiere. Părţile beligerante îşi zâm­beau una celeilalte cu o prefăcută prietenie. Poliţistul se uită bănuitor la toţi din jur. — Noi tocmai plecam, spuse blonda, toată numai miere. Vino, Doug. Printr-o coincidenţă, alţi câţiva tocmai plecau. Autori­tatea îi urmări cu asprime plecând. Ochii lui spuneau că de data asta trece cu vederea, dar că e cu ochii pe ei. Se retrase agale. Însoţitorul roşcatei achită consumaţia. — Te simţi bine? o întrebă Luigi pe fata care îşi aranja o eşarfă pe cap. Ţi-a cam făcut-o Lou, smulgându-ţi părul din rădăcină în halul ăsta. — Nu m-a durut, spuse cu nonşalanţă fata, zâmbindu-i. Îmi pare rău pentru tămbălău, Luigi. Perechea ieşi. Acum, barul era practic pustiu. M-am cotrobăit prin buzunare după mărunţiş. — E o tipă pe cinste! spuse Luigi cu admiraţie, privind spre uşa care se închidea. Luă o mătură şi împinse după tejghea smo­cul de păr roşcat. — Trebuie să fi fost groaznic de dureros, am spus. — Eu aş fi răcnit din toţi plămânii dacă ar fi fost al meu, recunoscu Luigi. Dar Tommy e o tipă pe cinste. — O cunoşti bine? — Oh, în majoritatea serilor e aici. Tuckerton, aşa o cheamă, Thomasina Tuckerton. Dar pe aici i se spune Tommy Tucker. E putred de bogată. Bătrânul ei i-a lăsat o avere, iar ea ce face? Vine în Chelsea, trăieşte într-o cameră prăpădită la jumătatea drumului către Wandsworth Bridge, şi se înhăitează cu o gaşcă ce face acelaşi lucru. Omoară-mă şi tot nu pricep – jumătate din banda asta are bani. Şi-ar putea cumpăra cele mai grozave lucruri, ar putea sta la Ritz dacă ar vrea. Dar se pare că ei se dau în vânt după modul ăsta de viaţă pe care şi l-au ales. Da, treaba asta mă depăşeşte. — Dumneata n-ai alege-o? — Eu am minte! Dar aşa cum stă treaba, eu mă aleg cu banii. M-am ridicat să plec şi am întrebat care a fost motivul scandalului. — Tommy a pus mâna pe iubitul celeilalte. Un individ pentru care nu merită să te baţi, credeţi-mă! — Se părea că cealaltă era de părere că merită, am remarcat. — Oh, Lou este foarte romantică, spuse tolerant Luigi. Nu asta era concepţia mea despre romantism, dar nu i-am spus-o.   2.   Trebuie să fi trecut cam o săptămână, când privirea mi-a fost reţinută de un nume de la rubrica Decese din The Times.   TUCKERTON. Pe 2 octombrie a decedat la sanatoriul Fallowfield, Amberley, Thomasina Ann, douăzeci de ani, unica fiică a defunctului Thomas Tuckerton, din Carrington Park, Amberley, Surrey. Funeralii private. Fără flori.   Gata cu florile pentru sărmana Tommy Tucker; şi s-a terminat cu "senzaţiile" vieţii din Chelsea. Am simţit brusc un sentiment efemer de compasiune pentru toate Tommy Tucker din ziua de azi. În definitiv, mi-am reamintit eu, de unde ştiam că punctul meu de vedere era cel corect? Cine eram eu ca să decretez că era o viaţă irosită? Poate că viaţa mea liniştită de cărturar, îngropată în cărţi, ruptă de lume, era cea irosită. Viaţă la mâna a doua. Să fim cinstiţi, cu ce mă alegeam eu de la viaţă? Ce senzaţii îi smulgeam? O idee foarte neobişnuită! Adevărul era, fireşte, că nu vroiam senzaţii. Dar şi în privinţa asta, oare n-ar fi trebuit să vreau? Un gând neobişnuit şi nu prea bine venit. Mi-am alungat-o din minte pe Tommy Tucker şi m-am întors la corespondenţa mea. Singurul lucru interesant era o scrisoare de la verişoara mea Rhoda Despard, care îmi cerea să-i fac un serviciu. Cum nu aveam nici un chef de lucru în dimineaţa asta, m-am agăţat de scrisoare pentru a-mi oferi o scuză grozavă. Am ieşit în King’s Road, am oprit un taxi şi am pornit spre locuinţa unei prietene, doamna Ariadne Oliver. Doamna Ariadne Oliver era o renumită scriitoare de romane poliţiste. Servitoarea ei, Milly, era un balaur eficient care îşi apăra stăpâna de atacurile lumii exterioare. Am înălţat din sprâncene, într-o întrebare nerostită. Milly dădu cu putere din cap. — Mai bine aţi urca direct, domnule Mark, mi-a spus ea. E cu capsa pusă în dimineaţa asta. Poate o ajutaţi să iasă din starea asta. Am urcat două rânduri de trepte, am bătut uşor într-o uşă şi am intrat fără să mai aştept să fiu invitat. Camera de lucru a doamnei Oliver era o încăpere mare, cu pereţii acoperiţi cu un tapet cu păsări exotice care cuibăreau în lăstărişuri tropicale. Cât despre doamna Oliver personal, aceasta, într-o stare vecină cu nebunia, se învârtea de colo-colo prin cameră, vorbind singură. Îmi aruncă o scurtă privire lipsită de interes şi continuă să bată podeaua. Privi­rea ei, lipsită de concentrare, mătura pereţii, zbura pe fereastră, şi, din când în când, dispărea sub pleoapele închise în ceea ce părea un spasm agonic. — Dar de ce, luă la întrebări doamna Oliver universul, de ce nu spune pe loc idiotul că a văzut cacadu-ul? De ce n-ar spune? Nu putea să nu-l vadă! Dar dacă ar spune-o, asta ar dărâma totul. Trebuie să existe o cale... trebuie să existe... Mârâi, îşi trecu degetele prin părul scurt şi cărunt şi trase frenetic de el. Apoi, uitându-se la mine cu privirea brusc concentrată, spuse: "Bună, Mark. Am să înnebunesc", şi îşi reluă jalea. — Şi apoi e Monica. Cu cât încerc s-o fac mai drăguţă, cu atât devine mai enervantă... Aşa o fată tâmpită!... Şi mai e şi încântată de sine! Monica... Monica? Cred că numele nu-i bun. Nancy? Ar fi mai bine? Joan? Întotdeauna toate sunt Joan. Şi Anne. Susan? Am avut o Susan. Lucia? Lucia? Cred că-mi pot imagina o Lucia. Roşcată. Pulover decoltat... Co­lanţi negri?... Ciorapi negri, oricum. Această sclipire fugară de înveselire fu eclipsată de amintirea problemei cu cacadu-ul, şi doamna Oliver îşi reluă zbuciumul nefericit, luând inconştient diferite lucruri de pe mese şi punându-le în cu totul alt loc. Îşi îndesă cu o oare­care grijă tocul de ochelari într-o cutie lăcuită ce conţinea deja un evantai chinezesc, apoi oftă adânc şi spuse: — Mă bucur că ai venit dumneata. — Eşti foarte amabilă. — Putea să fi fost oricine. Vreo femeie insipidă care să mă vrea la deschiderea unui bazar, sau bărbatul cu poliţa de asigurare a lui Milly, pe care Milly refuză categoric să şi-o facă... sau instalatorul (dar asta ar fi fost un noroc prea mare, nu-i aşa?). Sau putea să fie cineva care vroia să-mi ia un interviu, punându-mi toate întrebările alea stânjenitoare care de fiecare dată sunt aceleaşi. Ce v-a făcut să vă apucaţi de scris? Câte cărţi aţi scris? Câţi bani aţi scos? Etc., etc. Ni­ciodată nu ştiu răspunsul la nici una din ele, şi asta mă face să arăt complet tâmpită. Nu că ceva din toate astea ar conta, pentru că sunt convinsă că am să înnebunesc din cauza afacerii ăsteia cu cacadu-ul. — Ceva ce nu se leagă? am întrebat compătimitor. Poate ar fi mai bine să plec. — Nu, să nu pleci. În tot cazul, dumneata eşti o dis­tracţie. Am acceptat acest compliment îndoielnic. — Vrei o ţigară? mă întrebă doamna Oliver cu o vagă ospitalitate. Sunt unele pe undeva pe aici. Uită-te în capacul maşinii de scris. — Mulţumesc, am ţigări. Serveşte-te. Oh, nu, dum­neata nu fumezi. — Nici nu beau. Aş dori să fi băut. Ca detectivii ăia americani care au mereu la îndemână sticle cu rachiu. Asta pare să le rezolve toate problemele. Să ştii. Pe când eu... Ştii, Mark, eu chiar nu pot să pricep cum scapă cineva basma cu­rată după ce a săvârşit o crimă în viaţa reală. Mie mi se pare că din momentul în care ai făcut o crimă, toată treaba este absolut evidentă. — Prostii. Ai făcut o grămadă. — Cel puţin cincizeci şi cinci. Partea cu crima este foarte uşoară şi simplă. Muşamalizarea este lucrul dificil. Adică, de ce trebuie să fie altcineva şi nu tu? Tu sari în ochi de la o poştă. — Nu în povestea terminată. — Ah, dar cât mă costă asta! spuse amărâtă doamna Oliver. Orice ai spune, nu e firesc ca cinci sau şase oameni să se afle la locul faptei când B este omorât, şi toţi să aibă un motiv să-l omoare pe B... afară doar dacă B este un individ absolut insuportabil, iar în cazul ăsta pe nimeni nu-l deran­jează că a fost omorât şi nu-i pasă câtuşi de puţin cine a făcut-o. — Înţeleg problema dumitale, am spus. Dar dacă i-ai făcut faţă de cincizeci şi cinci de ori, vei reuşi s-o rezolvi şi de data asta. — Asta-mi tot repet şi eu, dar de fiecare dată nu pot să cred, şi aşa intru în agonie. Se apucă din nou de păr şi trase cu violenţă. — Termină! am strigat. Ai să-l scoţi din rădăcini. — Prostii. Părul e rezistent. Deşi, când am avut pojar la paisprezece ani şi am făcut temperatură, mi-a căzut tot părul din faţă. Cât se poate de penibil. Şi a trebuit să treacă şase luni bune ca să-mi crească la loc ca lumea. Cumplit pen­tru o fată... un lucru foarte deranjant. Mă gândeam ieri la asta când eram în vizită la Mary Delafontaine în sanatoriul ăla. Îi cădea părul exact cum îmi căzuse şi mie. Spunea că o să-şi cumpere o meşă când s-o face mai bine. La şaizeci de ani nu-ţi mai creşte la loc, cred. — În una din nopţile trecute am văzut o fată smulgându-i alteia părul din rădăcină, am spus. Eram conştient de uşoara notă de mândrie din glasul meu, ca unul care văzuse viaţa. — Prin ce locuri extraordinare ai fost? mă întrebă doamna Oliver. — Asta a fost într-un cafe-bar din Chelsea. — Oh, Chelsea! Acolo se întâmplă totul, cred. Comunişti atei şi macaronari şi fandosiţi conservatori şi generaţia beat. Nu prea scriu despre ei pentru că mi-e teamă să nu folosesc greşit termenii. Cred că e mai sigur să rămâi la ceea ce cunoşti. — Ca de pildă? — Oameni în croaziere, şi în hoteluri, şi ce se petrece în spitale şi în sinodurile parohiilor... şi la licitaţii... şi festi­valuri de muzică, şi fete în magazine, şi comisii şi femei de zi cu zi, şi tineri şi tinere care cutreieră lumea în interesul ştiinţei, şi vânzători... Se opri să-şi tragă sufletul. — Cu astea e de înţeles că poţi s-o scoţi la capăt, am spus. — În tot cazul, ai putea să mă scoţi la o cafea în Chel­sea... doar ca să-mi îmbogăţesc experienţa, spuse visătoare doamna Oliver. — Oricând doreşti. Diseară? — Nu diseară. Sunt prea ocupată cu scrisul sau, mai degrabă, cu îngrijorarea că nu pot scrie. Într-adevăr, ăsta-i cel mai obositor lucru la scris, deşi totul e obositor, în afara unicului moment când consideri că ţi-a venit o ideea for­midabilă şi abia aştepţi să începi. Spune-mi, Mark, crezi că e posibil să omori pe cineva prin control de la distanţă? — Ce înţelegi prin control de la distanţă? Să apeşi pe un buton şi să trimiţi o rază radioactivă ucigătoare? — Nu, nu science fiction. Mă gândeam... Se opri în­doită. Mă refer la magia neagră. — Figuri de ceară cu bolduri în ele? — Oh, figurile de ceară sunt depăşite, spuse cu dispreţ doamna Oliver. Dar lucruri ciudate chiar se întâmplă, să ştii, în Africa sau în Indiile de Vest. Lumea aşa spune. Povesteşte cum băştinaşii se înconvoaie pur şi simplu şi mor. Voodoo... sau ju-ju... Oricum, ştii ce vreau să spun. I-am spus că în ziua de azi multe lucruri de genul ăsta sunt atribuite puterii sugestiei. Victimei i se inoculează ideea că moartea i-a fost decretată de către vraci, iar sub­conştientul face restul. Doamna Oliver pufni cu dispreţ. — Dacă cineva mi-ar sugera că am fost osândită să mă întind şi să mor, mi-ar face o deosebită plăcere să-i zădărni­cesc aşteptările! Am râs. — Ai în sânge o doză zdravănă de scepticism occidental. Nici o predispoziţie. — Deci crezi că se poate întâmpla? — Nu cunosc prea multe despre tema asta ca să mă pot pronunţa. Cum ţi-a venit în minte? Noua dumitale capodo­peră urmează să se numească "Crimă prin sugestie"? — Nu, nici vorbă. Vechea otravă pentru şobolani şi ar­senicul sunt destul de bune pentru mine. Sau vajnicul in­strument contondent. Fără arme de foc, dacă e posibil. Ar­mele de foc sunt atât de înşelătoare! Dar n-ai venit aici ca să vorbim despre cărţile mele. — Sincer, nu... Realitatea e că verişoara mea Rhoda Despard organizează o sărbătoare bisericească şi... — Nici vorbă! Ştii ce s-a întâmplat ultima dată? Am aranjat un joc "Găsiţi o crimă" şi primul lucru care s-a găsit a fost un cadavru adevărat. N-am să uit niciodată asta! — Nu e vorba de aşa ceva. Tot ce vei avea de făcut este să stai într-un cort şi să dai autografe pe propriile dumitale cărţi, contra cinci şilingi bucata. — Bineee, spuse cu îndoială doamna Oliver. Asta ar putea fi în regulă. Nu va trebui să deschid sărbătoarea? Sau să spun lucruri prosteşti? Sau să trebuiască să port pălărie? Am asigurat-o că nimic din toate astea nu i se va cere. — Şi nu va dura decât o oră sau două, i-am promis. După aceea va fi un meci de cricket... nu, cred că în perioada asta a anului nu. O serbare pentru copii, poate. Sau un concurs de costume... Doamna Oliver mă întrerupse cu un strigăt sălbatic. — Asta e! O minge de cricket! Fireşte! El o vede de la fereastră... Înălţându-se în aer... şi asta îl distrage... şi aşa nu mai pomeneşte de cacadu! Ce bine ai făcut că ai venit, Mark! Ai fost minunat! — Nu prea văd... — Poarte că nu, dar eu da. Totul e destul de complicat şi nu vreau să-mi pierd timpul explicându-ţi. Oricât de multă plăcere îmi face să te văd, tot ce vreau acum este să pleci. Imediat. — Bine-nţeles. În privinţa sărbătorii... — Mă mai gândesc. Acum nu mă necăji. Unde naiba mi-am pus ochelarii? Doamne, cum mai dispar lucrurile!  

CAP. I — Scumpul meu domn Poirot ! spuse o voce dulce şi prefăcută, o voce cu intonaţii studiate, lipsită de impulsivi­tate şi spontaneitate. Hercule Poirot se întoarse şi salută, strângînd politicos tnîna interlocutorului său. In privirea detectivului belgian, apăru o expresie neobiş­nuită. S-ar fi spus că întîlnirea aceasta neaşteptată, deştepta în el o emoţie de o rară calitate. — Scumpul meu doma Shaitana ! răspunse el. Amîndoi făcură o pauză, ca doi duelişti care se pregă­tesc de atac. Erau înconjuraţi de un elegant public londonez care murmura : Incîntător,   admirabil ! — Sînt adevărate minuni, nu-i aşa ? Acestea se petreceau la Expoziţia Tahachenior de la Wessex-House, la Londra. Preţul de intrare : o guinee, în beneficiul   spitalelor  londoneze. Domnule, reluă Shaitana, e o plăcere să vă întîlnesc, În acest moment nu e nici un amator de spânzurătoare sau de ghilotină    E oare sezonul mort în lumea crimei?  Sau trebuie să  se comită vreun furt aici, azi după amiază?... M-ar distra enorm, eventualitatea aceasta. — V-ai domnule, răspunse Poirot, mă plimb pe-aici ca orice burghez cumsecade. O clipă, atenţia domnului Shaitana fu prinsă de apariţia unei încintătoare fete, avînd   pe-o  parte  a  capului  între bucle, trei cornuri ale abundenţei din pai. Domnul Shaitana se repezi înaintea ei : — Scumpă prietenă, de ce n-ai venit la mine la magni­fica mea recepţie ? Am avut o mulţime de lume necunos­cută, o femeie chiar m-a întrebat : „Ce mai faci ?". Şi a adăugat : „La revedere şi  mulţumesc !". Săraca, probabil că era de la ţară. In timp ce încîntătoarea persoană răspundea aşa cum se cuvine, Poirot observă frumosul ornament care umbrea buza, supenoară a d-lui Shaitana. O mustaţă frumoasă... o foarte frumoasă mustaţă, poate unica în Londra comparabilă cu aceea a d-lul Herculo Poirot. — Nu-l chiar la fel de stufoasă ca a mea, îşi spuse detectivul   hotărît, nu-i ca a mea, dar tot atrage atenţia. întreaga persoană a d-lui Shaitana atrăgea atenţia şi pe bună dreptate. Se silea s-o tacă pe Mefisto. Înalt şi subţire, cu faţa lungă şi melancolică, sprîncenele foarte negre şi accentuate, el arbora o mustaţă cu vîrfurile ridicate în sus prin cosmetice. Hainele sale, de o tăietură elegantă, adevărate opere de artă, produceau o impresie bizară. Orice englez cumsecade, simţea pofta să-i dea un picior undeva. Şi văzîndu-l totdeauna bărbaţii spuneau : Iată-l pe Shaitana, veneticul ăsta blestemat ! Dar soţiile, fiicele, surorile, mătuşile, mamele şi chiar bunicele  lor, spuneau : — Oh ! ştii, scumpa mea. E un tip îngrozitor. Dar bogat şi primeşte atît de bine ! Totdeauna avea pregătită cîte o istorie amuzantă şi deochiată, despre alţii. Nimeni nu ar fi putut spune dacă dl. Shaitana era ar­gentinian, portughez, grec, sau dacă aparţinea altei naţio­nalităţi demne de dispreţul oricărui insular britanic. Trei fapte erau sigure. Trăia într-un lux uimitor, într un superb apartament din Jark Lane. Dădea  recepţii strălucite :   mari serate, dineuri  intime,  macabre, respectabile sau pur şi simplu excentrice. Inspăimînta puţin pe toată lumea. De ce semăna astfel groaza ? Imposibil de explicat în termeni precişi. Lăsa impresia că ştie o mulţime de lucruri despre fiecare. De altfel, poseda un deosebit simţ al umo­rului. Toţi cei ce-l cunoşteau, preferau să nu se ia la ceartă cu el. In după amiaza aceasta, dl. Shaitana se distra tachinîndu-l pe micul detectiv cu înfăţişare ridicolă, Hercule Polrot. — Va să zică, domnule Poirot, chiar şi-un poliţist are nevoie de distracţie. Studiaţi arta în vacanţă ? Poirot surîse cu amabilitate. — Constat, spuse el, că şi dv. aţi împrumutat trei ta­bachere la această expoziţie. Dl. Shaitana făcu un gest vag. — Eh ! nişte mici bibelouri. Trebuie să vii într-o zi pe la mine d-le Poirot. O să vezi lucruri interesante. Eu nu am preferinţă pentru o epocă, sau o categorie specială de obiecte. — Aveţi gusturi catolice, făcu Poirot surîzînd. — Chiar aşa e. Brusc, pupilele d-lul Shaitana aruncară scîntei, colţurile buzelor se ridicară într-un rînjet, şi sprîncenele sale desenară un unghi fantastic. — Aş putea să vă arăt chiar cîteva specialităţi în legătură cu profesiunea dumitale, domnule Poirot. — Aveţi un „Muzeu negru” personal ? — Eh ! — Dl. Shaitana îşi pocni degetele cu dispreţ. — Ceaşca din care a băut asasinul din Brighton, pantofii unui celebru hoţ de buzunare... copilării absurde ! Cu mărunţişuri deacestea nu mă încurc. Nu colecţionez decît piese rare — Şi ce înţelegeţi dv. prin „piese rare” ale criminologiei, din punct de vedere artistic ? D. Shaitana se aplecă înainte şi puse două degete pe umărul Iui Poirot. Cuvintele le pronunţa cu un şuierat teatral: — Oameni care au comis crime, domnule Poirot. Detectivul îşi încreţi uşor fruntea. — Ah! vă uimesc, exclamă dl. Shaitana. Scumpul meu prieten, dumneata şi cu mine întrevedem fenomenele acestea, sub un unghi diametral opus. Pentru dumneata, o crimă este chestie de obişnuinţa un asasin, o anchetă, o piesă convingătoare, şi ca încheiere căci dumneata eşti foarte priceput, un vinovat. Atare banalităţi, pe mine mă lasă indiferent. Cel care se lasă prins e un incapabil, un asasin de duzină, care nu mă interesează deloc. Nu, eu mă preocup de punctul de vedere artistic şi nu de excepţii. — Excepţiile ? repetă Poirot. — Da, dragul meu, cei care nu se lasă prinşi, şireţii, cel care reuşesc. Asasinii care nu se sinchisesc nici de cea mai mică bănuială. Trebuie să recunoşti că e amuzant. — Eu aş fi întrebuinţat cu totul alt adjectiv... — Am o idee ! exclamă Shaitana, fără să-i dea atenţie lui Poirot. Dacă aş organiza un mic dineu... un dineu ca să-ţi prezint specimenele mele ? Hotărît lucru, proiectul acesta mi se pare foarte amuzant. Cum de nu m-am gîndit mai de mult la el ? Da, da, văd de pe acum scena... exact. Acordă-mi puţin timp. Să zicem săptămîna viitoare. Eşti liber ? Ce zi ţi-ar conveni ? — Oricare zi din săptămîna viitoare îmi convine, spuse Poirot înclinîndu-se politicos. Foarte bine... atunci vineri. Vineri şaptesprezece. O clipă, să-mi trec data în agendă. Ideea aceasta mă încîntă. — N-aş putea afirma acelaşi lucru, murmură Poirot. Nu că nu mi-ar face plăcere invitaţia dv... nu., nu... Shaitana îl întrerupse. — Cred că mai degrabă aceasta îţi răneşte mentalitatea d-tale de burghez. Scumpul meu, eliberează-te măcar odată, de mentalitatea aceasta strîmtă de poliţist Poirot răspunse rar : — E foarte adevărat că atitudinea mea în faţa crimei, este aceea a unui adevărat burghez. — Şi de ce, scumpul meu ? Evident, cînd e vorba de o afacere stupidă, însîngerată capabilă să-ţi provoace desgust... atunci, îţi împărtăşesc sentimentele. Dar o crimă, poate fi executată cu virtuozitate, de un adevărat artist. — Sînt de aceiaşi părere. — Şi atunci ? întrebă dl. Shaitana. — Artistul dv. nu e totuşi mai puţin, un asasin. — Dar, scumpul meu domn Poirot, perfecţiunea actului justifică aproape fapta autorului. Omule lipsit de imagina­ţie, nu te gîndeşti decît să arestezi criminalul, săi pui cătu­şele, să-1 bagi la închisoare şi la nevoie săi atîrni laţul de gît. După umila mea părere, un asasin abil ar trebui să pri­mească pensie de la stat şi să fie invitat la dineurile oame­nilor subţiri. Poirot dădu din umeri. — Oh ! nu sînt chiar aşa de insensibil cum credeţi, faţă cu arta crimei. Pe asasinul perfect, îl admir. Dar, e ca şi cum aş admira un tigru. îl contemplu dincolo de gratii şi mă păzesc să intru în cuşcă, numai dacă nu mi-o impune da­toria. Căci, amintiţi-vă domnule Shaitana, tigrul e pericu­los... D. Shaitana isbucni în rîs. — înţeleg. Şi asasinul... — Poate ucide, completă Poirot cu voce gravă. — Atunci nu vrei să vii să-mi vezi colecţia mea de... tigri ? — Dimpotrivă, aş fi încîntat. — Ce bravură ! — Mă înţelegeţi greşit, d-le Shaitana. Cuvintele mele nu cuprind decît un avertisment. Vreţi cu orice preţ să găsesc amuzantă ideea dv. de a vedea o colecţie de asasini. - În fine, vă răspund că „amuzant" nu e cuvîntul just : potrivit ar fi „periculos". - După mine, d-le Shaitana, martora dv. e destul de primejdioasă. Dl. Shaitana izbucni într-un rîs mefistofelic şi spuse : — Deci, pot conta pe d-ta pe vineri şi Poirot se înclină politicos — Voi veni. O mie de rnulţumiri. — Voi organiza o mică serbare, murmură Shaitana. Vă rog să veniţi exact la ora opt. Poirot îl privi în timp ce se îndepărta. Dădu încet din cap, cu un aer gînditor.   CAP. II UN DINEU LA DL. SHAITANA Uşa apartamentului d-lui Shaitana, se deschise fără zgo­mot. Un maitre d'hotel cu înfăţişare distinsă deschise uşa lui Poirot. Apoi o închise cu discreţie, abil, luă pardesiul şi pălăria invitatului. Cu voce slabă şi fără expresie, îl întreabă : Pe cine să anunţ, vă rog? — Dl. Hercule Poirot. Un murmur de voci străbătu în vestibul cînd maitre d'hotel deschise uşa şi anunţă: — Dl. Hercule Poirot. Dl Shaitana, cu un pahar cu sherry în mînă, ieşi înain­tea detectivului. Ca de obicei, era îmbrăcat cu eleganţă. În seara aceasta, mai mult ca de obicei, avea aspectul său me­fistofelic şi linia batjocoritoare a sprincenelor era şi mai accentuată. — îmi daţi voie să vă prezint... O cunoaşteţi pe dna Oliver. Dl. Shaitana, păru foarte încîntat de surprinderea d-ul Poirot. D-na Ariana Oliver era celebră printre autorii de ro­mane poliţiste şi istorii senzaţionale. Ia scrisese o mulţime de lucrări în care, îndeosebi gra­matica era pusă la încercări grele despre aptitudinea de a fi criminal şi despre faimoasele crime pasionale, asasinatul din dragoste şi asasinatul din lăcomie. Ca o feministă convinsă. De îndată ce o crimă mai importantă umplea coloanele ziarelor, erai sigur că vei găsi un interviu cu d-na Oliver, în care aceasta spunea tot­deauna : Ah ! dacă ar conduce o femeie   Scotland Yardul". Ar avea o credinţă de neclintit în intuiţia feminină. În fond, era o persoană simpatică, de o vîrstă mijlocie, frumoasă, dar fără a fi luxoasă. Avea ochi mari, umeri fru­moşi şi un păr cenuşiu, pentru care era mereu în căutarea unei coafuri adecvate. într-o zi, ea părea un ciorap albastru, cu fruntea ei complet descoperită şi părul strîns la ceafă într-un mare coc. A doua zi însă, o vedeai pieptănată ca o fetiţă sau cu tot capul numai bucle uşor în dezordine. în seara aceea ; d-na Oliver purta coc. Cu o voce plăcută de bas, ea îl salută pe Poirot, a cărui cunoştinţă o făcuse la un banchet literar. — îmi daţi voie să vă prezint pe şeful poliţiei, dl. Battle, pe care probabil însă că-l cunoaşteţi, adăuga dl. Shaitana. Un bărbat foarte viguros, cu trăsăturile aspre, le ieşi în cale. Privindu-l pe dl. Battle, aveai impresia ca faţa sa fusese sculptată din lemnul unui vas de război. Şeful poliţiei Battle, se spunea, era unul din cei mai buni copoi ai Scotland Yardului. Ii plăcea însă să arboreze totdeauna o aparenţă stîngace, de stupid aproape — Îl cunosc pe dl. Poirot, spuse el. Figura sa de lemn se încreţi pentru o clipă într-un surîs, după care îşi reluă aspectul inexpresiv. — Colonelul Race, continuă dl. Shaitana. Poirot nu-l întîlnise încă pe colonelul Race, dar avea fi­zionomia tipului acela frumos cam de cincizeci de ani, cu chipul bronzat, care se găsea de obicei Ia cîte un avanpost al Imperiului. Serviciul Secret e un termen melodramatic, dar pentru profani, indică destul de exact natura şi întinderea activi­tăţii colonelului Race. In prezent, Poirot  înţelese şi aprecie  simţul  umorului pe care-l avea gazda sa. — Ceilalţi Invitaţi sînt în întîrziere, spuse dl. Shaitana. Dar poate e din vina mea. Cred că le-am spus să vină la orele opt şi un sfert. In clipa aceea, uşa se deschise şi maitre d'hotelul anunţi) — Doctorul Roberts. Numitul personaj intră, arătînd aerul grăbit al unul doctor faţă de bolnavii săi. Era un bărbat jovial .negricios şi de-o vîrstă mijlocie. Caracteristice : ochii mici din care clipea mereu, o uşoară calviţie, tendinţă spre îngrăşare şi înfăţişarea de doctor bine spălat şi desinfectat. Manierele lui alese, îţi inspirau încredere. Simţeai că diagnosticul său va fi exact şi tratamentul indicat, agreabil şi folositor... „Puţină şampanie pentru ca să fie mai plăcută conva­lescenţa", în rezumat, un om de lume. — Nu cumva am întîrziat ? întreabă el surîzînd. Îi strînse mîna gazdei sale şi fu prezentat celorlalţi invi­taţi. Păru în special încîntat de a fi făcut cunoştinţă cu Battle. — Nu eşti dumneata unul din stîlpii Scotland-Yardu­lui ? Foarte interesant ! Ar trebui să nu te plictisesc cu chestiile astea, dar nu mă pot abţine. Totdeauna m-au pa­sionat afacerile criminale. Poate nu-i prea recomandabil pentru un doctor. Dar mă feresc si pomenesc aceasta, cli­enţilor mei prea impresionabili. Ha ! rîa ! Uşa se deschise din nou. — D-na Lorrimer. D-na Lorrimer era o femeie cam de 60 de ani. Elegant îmbrăcată, ea avea trăsături frumoase, părul gri admirabil coafat, o voce limpede şi pătrunzătoare. — Sper că nu sînt în întîrziere, spuse ea înaintînd spre gazda sa. Apoi se întoarse să-l salute pe d-nul Roberts, pe care-l cunoştea de mai demult. Maitre d'hotelul, continuă să anunţe : — Maiorul Despard. Maiorul Despard, bărbat frumos, foarte zvelt, avea o ci­catrice uşoară la tîmplă. După ce fu prezentat, se apropie de colonelul Race şi începură să vorbească despre sport. — Miss Meredith. Intră o fată tînără, cam de 20 de ani. De înălţime mij­locie, toarte drăguţă, părul căzînd în bucle castanii îi aco­perea ceafa ; avea ochi mari cenuşii şi nu era deloc fardată. Ea vorbea încet, cu o voce timidă. — Oh! Dumnezeule ? Eu sînt ultima ? exclamă ea, Dl. Shaitana îi întinse un pahar de sherry, făcîndu-i un compliment plin de galanterie. Foarte strict când era vorba de etichetă. îi plăcea să facă prezentări cît mai ceremonioase. O lăsă pe Miss Meredith să-şi bea sherry-ul, în compa­nia lui Poirot. — Prietenul nostru respectă uzanţele, observa detecti­vul cu un surîs. Tînăra fată aprobă : ! — Constat că azi, oamenii trec cu vederea prezentările. Se mulţumesc să spună : „Nădăjduiesc că cunoaşteţi pe toa­tă lumea". Cîteodată nu e prea plăcut, dar în orice caz toate formalităţile acestea sînt un adevărat supliciu. Ezită o clipă şi reluă : — Femeia aceea e d-na Oliver, scriitoarea ? D-na Oliver vorbea cu d-l Robert şi vocea el se auzi clar : — Inutil să negi innuiţia feminină, doctore femeile presimt o muţime de lucruri. Uitînd cum era pieptănată, voi să-şi ridice buclele de pe frunte şi apoi, cu uimire, constată că avea coc. — Da, e d-na Oliver, răspunse Poirot — Aceea care a scris Cadavrul din Biblioteca ? Chiar ea. Miss Meredith încruntă sprîncenele. — Şi bărbatul acela cu figura de lemn... Dl. Shaitana mi I-a prezentat ca şeful poliţiei — Ba da, al Scotland Yardului. — Şi d-ta ? — Eu ? i — Vă cunosc foarte bine domnule Poirot. D-ta al descoperit misterul crimelor A.B.C. — Domnişoară, mă faceţi să roşesc. Miss Meredith îşi apropie sprîncenele una de alta. — Dl. Shaitana... începu ea şi se opri brusc. Poirot îi veni în ajutor. — Nu s-ar spune-că are o adevărată predilecţie pentru crime. Fără îndoială, dorinţa sa este să discutăm despre acest subiect. Priviţi-i pe d-na Oliver şi d-l Roberts. Fără îndoială că în acest moment ei discută despre otrăvurile care nu lasă nici o urmă. Miss Meredith scoase un suspin uşor. — Ce om ciudat ! — Doctorul Roberts? — Nu, dl. Shaitana. Ea se cutremură şi adăugă : — Are în el ceva înspăimîntător. Niciodată nu ştii ce are de gând. Plăcerile lui trebuie să fie crude. — Ca vînătoarea de vulpi, de pildă ? Miss Meredith îi privi plină de reproşuri. — Nu... Mă gîndesc la ceva mai oriental. — Probabil îi plac torturile, sugeră Poirot. —Omul acesta nu-mi place deloc, mărturisi Miss Mere­dith cu o voce înceată. — Dineul său vă va place totuşi, o asigură Poirot. Are un bucătar excelent. Ea îl privi cu un aer de neîncredere şi apoi isbucni în rîs. —-Sînteţi plin de indulgenţă domnule Poirot. — De ce nu — Toţi oamenii celebri mă intimidează. — Nu vă intimidaţi domnişoară... Dimpotrivă, profitaţi de ocazie şi scoateţi din poşetă stiloul şi carnetul de autografe. — In ceea ce mă priveşte, crimele nu mă prea pasionea­ză ! Şi nici nu cred că femeile se pot interesa de atare isto­rii Totdeauna bărbaţii sînt cei care devorează romanele po­liţiste. Hercule Poirot oftă cu prefăcătorie. — Vai ! ce n-aş da ieu acum să fiu măcar pentru o cli­pă, actor de cinema, chiar cea din urmă vedetă. Maitre d'hotelul deschise larg uşile anunţînd : — Dineul e servit. Pronosticurile lui Poirot se adeveriră întocmai. Dineul fu delicios şi servit la perfecţie. Lumină difuză, panouri de stejar lustruit, strălucire albăstruie de sticlă de Islanda. în lumina slabă la celălalt capăt al mesei, dl. Shaitana părea şi mai diabolic ca de obicei. In cuvinte alese, se rugă să fie iertat pentru faptul că nu invitase un număr egal de oaspeţi de ambele sexe. La dreapta sa se afla d-na Lorrimer, iar la stînga sa, d-na Oliver. Miss Meredith se afla între şeful de poliţie Battle şi maiorul Despard. Poirot între d-na Lorrimer şi d-l Roberts. Acesta-i spuse lui Poirot în glumă. — Sper că n-o să vi se permită să acaparaţi toată seara, singura domnişoară prezentă. Dvs. francezii nu prea pier­deţi timpul, nu-i aşa ? — Aflaţi că sînt belgian, rectifică Poirot. — Ce are a face ? E tot una, cînd e vorba de femei. Părăsindu-şi aerul glumeţ, doctorul Roberts adoptă un ton profesional şi începu să vorbească despre ultimele des­coperiri în domeniul tratamentului bolii somnului colo­nelului Race care se afla în faţa sa. D-na Lorrimer se întoarse spre Boirot şi începu să-i vorbească despre noile piese de teatru. Părerile sale păreau documentate şi criticile sale obiective. Discuţia devie apoi în domeniul literaturii şi apoi în cel al politicii internaţio­nale. Poirot constată că vecina sa era o femeie foarte infor­mată şi de o inteligenţă superioară. De cealaltă parte a mesei, d-na Oliver îl întrebă pe ma­iorul Despard dacă nu cunoaşte o otravă extraordinară şi foarte rară. — Ba da, currara. — Domnul meu, aceasta e învechită. A fost folosită de sute de ori. Aş voi ceva inedit. Maiorul Despard răspunse sec: — Triburile primitive sînt cele mai demodate. Ele re­curg la excelentele reţete, odinioară folosite de strămoşii lor. — Aş fi crezut dimpotrivă, că ele continuă să inventeze noi fierturi de ierburi şi alte Ingrediente. Ce pleaşcă pentru exploratorii de odinioară ! întorşi acasă, puteau să scape de bătrînii unchi cu moşteniri, făcîndu-l să înghită cine ştie ce drog necunoscut. — Mai degrabă le veţi găsi la oamenii civilizaţi, în la­boratoarele moderne de pildă, spuse Despard. Culturi de microbi, în aparenţă Inofensivi şi care produc maladii mor­tale. — Rafinamentele acestea ştiinţifice, n-ar fi pe placul cititorilor mei, spuse d-na Oliver. E uşor să amesteci toate numirile astea ştiinţifice, stafl-lococi, streptococi, sau mai ştiu ce altceva. Secretara mea n-ar înţelege o boabă şi cititorii mei nici atîta. Ce părere aveţi d-le Battle ? — In viaţa reală, doamnă Oliver, oamenii nu prea se sinchisesc de aceste subtilităţi, răspunse şeful poliţiei. De obicei toţi se opresc la arsenic, otrava aceasta de o între­buinţare atît de comodă şi care se poate procura atît de uşor. — Prostii, d-le Battle. Vorbiţi aşa fiindcă dv. cel de la Scotland Yard nu descoperiţi decît o mică parte din cri­mele comise zilnic. Dacă aţi avea cel puţin o femeie... — Dar avem... — Da, femeile acelea agent, îngrozitoare, cu nişte căşti ridicole şi care necăjesc oamenii prin parcurL Vorbesc de o femeie care să conducă, serviciul de cercetări criminale. Ea s-ar achita foarte bine de însărcinările sale. — Femeile sînt foarte abile criminale, observă şeful poliţiei Battle. De obicei, dau dovadă de un remarcabil sînge rece şi de o măestrie extraordinară. Dl. Shaitana schiţă un surîs : — Dat fiind că otrava este arma favorită a femeilor, trebuie să existe pe lume o mulţime de otrăvitoare nebă­nuite — Fără îndoială, aprobă d-na Oliver, servindu-se gene­ros, cu o felie respectabilă de pateu. — Deasemeni un doctor, are o mulţime de ocazii priel­nice, continuă dl. Shaitana. — Protestez! strigă doctorul Roberts, rîzînd cu poftă. Cînd ne otrăvim pacienţii, o facem totdeauna din gre­şeală. — Dacă aş vrea să comit o crimă... începu dl. Shaitana. — Aş proceda foarte simplu. In fiecare zi se produc tot felul de accidente : accidente de vînătoare, de pildă.

Martorul mut de Agatha Christie CAPITOLUL 1 – Stăpâna de la Littlegreen House   Domnişoara Arundell muri pe 1 mai. Deşi boala ei fusese scurtă, decesul său nu provocă multă surprindere în micul orăşel Market Basing, unde locuise de la vârsta de şaisprezece ani. Pentru că Emily Arundell trecuse bine de şaptezeci de ani, era ultima dintr-o familie de cinci persoane, se ştia de mulţi ani că avea o sănătate precară şi fusese cât pe-aci să moară cu vreo optsprezece luni în urmă, de o criză similară celei care îi pusese capăt zilelor. Dar, deşi moartea domnişoarei Arundell nu mirase pe nimeni, ceva îi surprinse totuşi pe toţi. Prevederile testamentului său generară atât emoţie, cât şi uimire, încântare, dezaprobare, furie, disperare, mânie şi bârfa generală. Săptămâni, chiar luni de zile, în Market Basing nu se discută despre altceva! Fiecare se implicase în dezbaterea subiectului, începând cu domnul Jones, băcanul, care susţinea că „sângele apă nu se face”, până la doamna Lamphrey de la oficiul poştal, care repeta ad nauseam[1]: „Se ascunde ceva în spatele întregii poveşti, e ceva în legătură cu testamentul! Ţineţi minte cuvintele mele”. Ceea ce dădea savoare speculaţiilor legate de acest subiect era faptul că testamentul fusese întocmit abia pe 21 aprilie. Dacă la asta mai adăugăm faptul că rudele apropiate ale lui Emily Arundell o vizitaseră chiar înainte de această dată, în a doua zi de Paşte, ne dăm seama că puteau fi emise cele mai scandaloase teorii, alungând într-un mod plăcut monotonia vieţii cotidiene din Market Basing. Exista o persoană despre care se bănuia că ştia despre această problemă mai multe decât voia să recunoască. Aceasta era domnişoara Wilhelmina Lawson, doamna de companie a domnişoarei Arundell. Dar domnişoara Lawson susţinea că ştia la fel de puţine ca toţi ceilalţi. Afirma că rămăsese cu gura căscată când fusese citit testamentul. Bineînţeles, o mulţime de oameni nu credeau aşa ceva. Însă, indiferent dacă domnişoara Lawson era sau nu atât de neştiutoare pe cât susţinea, doar o singură persoană cunoscuse cu siguranţă adevărul. Această persoană era chiar femeia moartă. Emily Arundell făcuse totul de capul ei, aşa cum obişnuia întotdeauna. Nu-i spusese nici măcar avocatului său nimic în legătură cu motivele care o determinaseră să procedeze astfel. Se mulţumise doar să-şi exprime limpede dorinţele. Această acţiune tăinuită lăsa să se vadă clar nota dominantă a caracterului lui Emily Arundell. Era, în toate privinţele, un produs tipic al generaţiei sale. Avea atât virtuţile, cât şi viciile acesteia. Era autoritară şi deseori tiranică, dar şi deosebit de cordială. Avea limba ascuţită, dar acţiunile ei erau binevoitoare. Văzută din exterior, părea sentimentală, dar în adâncul ei era o persoană dură. Avusese o serie de doamne de companie pe care le teroriza fără milă, dar pe care totodată le trata cu generozitate. Acordase mare importanţă obligaţiilor de familie.   În vinerea de dinaintea Paştelui, Emily Arundell stătea în salonul din Littlegreen House, dându-i diferite dispoziţii domnişoarei Lawson. Emily Arundell fusese o fată frumoasă, şi acum era o doamnă în vârstă arătoasă şi care se ţinea bine, cu spatele drept şi cu gesturi energice. O uşoară paloare a pielii sale avertiza că nu se putea bucura de o masă consistentă fără să aibă de suportat consecinţele. Domnişoara Arundell spuse: — Minnie, cum i-ai repartizat? — Ei bine, m-am gândit – sper că am procedat cum trebuie – ca doctorul şi doamna Tanios să stea în camera de stejar, Theresa în camera albastră, domnul Charles în vechea cameră a copiilor... Domnişoara Arundell o întrerupse: — Theresa poate să stea în fosta cameră a copiilor, iar Charles va sta în camera albastră. — Oh, da, îmi pare rău, mă gândisem că încăperea copiilor e mai nepotrivită... — E foarte bună pentru Theresa. În vremea domnişoarei Arundell, femeile ocupau un loc secundar. Bărbaţii erau membrii importanţi ai societăţii. — Îmi pare atât de rău că nu vin dragii de copilaşi, murmură domnişoara Lawson, sentimentală. Iubea copii şi era incapabilă să-i stăpânească. — Patru vizitatori sunt îndeajuns, spusese domnişoara Arundell. Oricum, Bella îşi creşte groaznic copiii. Odraslele ei nici măcar nu visează să facă întocmai ce li se spune. Minnie Lawson murmură: — Doamna Tanios e o mamă foarte devotată. Domnişoara Arundell zise, aprobând-o cu gravitate: — Bella e o femeie bună. Domnişoara Lawson oftă şi spuse: — Trebuie să-i fie tare greu uneori – să trăieşti într-un loc din străinătate precum Smyrna... Emily Arundell replică: — Cum îţi aşterni, aşa dormi. Şi, aceste vorbe de duh fiind spuse, continuă: Acum o să mă duc în oraş, ca să discut despre comenzile pentru weekend. — Oh, domnişoară Arundell, lăsaţi-mă pe mine. Vreau să zic... — Aiurea! Prefer să mă duc singură. Rogers trebuie luat tare. Necazul cu tine, Minnie, e că nu eşti destul de autoritară. Bob! Bob! Unde e câinele? Un terrier sârmos coborî furios scările. Se învârti în jurul stăpânei sale, scoţând lătrături scurte, sacadate, de încântare şi de aşteptare. Împreună, stăpâna şi câinele ieşiră pe uşa din faţă şi merseră pe aleea ce ducea către poartă. Domnişoara Lawson rămase în prag, zâmbind cam prosteşte în urma lor, cu gura întredeschisă. În spatele ei, un glas spuse sarcastic: — Domnişoară, feţele de pernă pe care mi le-aţi dat nu se potrivesc. — Poftim? Ce prostie din partea mea... Minnie Lawson se cufundă din nou în rutina menajeră. Emily Arundell, însoţită de Bob, merse ca o regină pe strada principală din Market Basing. Şi chiar era tratată ca o regină. În fiecare magazin în care intra, proprietarii se grăbeau să-i iasă în întâmpinare. Ea era domnişoara Arundell din Littlegreen House. Era „una dintre cei mai vechi clienţi ai noştri”. Era „una de şcoală veche. Nu mai sunt mulţi ca ea în zilele astea”. — Bună dimineaţa, domnişoară. Ce aş putea face pentru... Nu-i moale? îmi pare rău să aud asta. Am crezut că era o şa drăguţă... Sigur, bineînţeles, domnişoară Arundell. Dacă spuneţi dumneavoastră înseamnă că aşa este... Nu, într-adevăr, nu m-aş gândi să trimit Canterbury-ul la dumneavoastră, domnişoară Arundell... Da, o să mă ocup chiar eu, domnişoară Arundell. Bob şi Spot, câinele măcelarului, îşi dădeau încet târcoale, cu părul zburlit, mârâind uşor. Spot era un câine solid, de rasă nedefinită. Ştia că nu trebuia să se bată cu câinii clienţilor, dar îşi permitea să le arate, prin indicaţii subtile, ce tocătură ar face din ei, dacă i s-ar permite. Bob, un câine spiritual, replicase în acelaşi fel. Emily Arundell îl chemă tăios „Bob!” şi plecă. În prăvălia de legume şi fructe avu loc o întâlnire ca între corpuri cereşti. Altă doamnă în vârstă, sferică la înfăţişare, dar la fel de distinsă prin aerul său regesc, zise: — 'Neaţa, Emily. — Bună dimineaţa, Caroline. Caroline Peabody spuse: — Aştepţi pe vreunul dintre tineri? — Da, pe toţi. Theresa, Charles şi Bella. — Deci Bella e acasă? Şi soţul ei? — Da. Fu o simplă monosilabă, dar amândouă doamnele ştiau ce se ascundea dincolo de ea. Bella Biggs, nepoata lui Emily Arundell, se măritase cu un grec. Iar cei din familia lui Emily Arundell, care erau cunoscuţi drept „oameni din armată”, nu se căsătoreau cu greci. Simţindu-se bine, dar nelăsând să se vadă asta (pentru că acest lucru nu putea fi recunoscut în mod deschis), domnişoara Peabody spuse: — Soţul Bellei are minte. Şi maniere fermecătoare. — Manierele lui sunt încântătoare, recunoscu domnişoara Arundell. Ieşind în stradă, domnişoara Peabody întrebă: — Ce-i cu zvonul că Theresa s-a logodit cu tânărul Donaldson? Domnişoara Arundell ridică din umeri. — Tinerii de azi sunt atât de nepăsători. Mi-e teamă că va fi o logodnă lungă – dacă se va alege ceva din ea. Tânărul n-are bani. — Bineînţeles, Theresa are banii ei, zise domnişoara Peabody. Domnişoara Arundell ripostă cu îngâmfare: — Un bărbat nu-şi poate dori să trăiască din banii nevestei sale. Domnişoara Peabody scoase un chicotit gros, din adâncul gâtului. — Oamenii din ziua de azi nu se jenează să facă asta. Noi două suntem depăşite, Emily. Ce nu înţeleg eu e ce vede copila la el. Dintre toţi tinerii ăia fără coloană vertebrală, l-a ales tocmai pe el! — Cred că-i un doctor priceput. — Pince-nez-ul ăla – şi modul băţos de a vorbi! Pe vremea tinereţii mele, spuneam de unul ca ăsta că a înghiţit un par! Urmă o pauză, în care mintea domnişoarei Peabody, cufundată în trecut, scotea la iveală imagini ale unor tineri eleganţi, cu favoriţi... Apoi spuse, cu un oftat: Trimite-l pe căţelul ăla de Charles să mă vadă – dacă vine. — Sigur. O să-i spun. Cele două doamne se despărţiră. Se cunoşteau de mai bine de cincizeci de ani. Domnişoara Peabody avea cunoştinţă de anumite greşeli regretabile din viaţa generalului Arundell, tatăl lui Emily. Ştia exact ce şoc fusese pentru surorile lui Thomas Arundell căsătoria acestuia, îşi făcuse o idee foarte clară despre anumite necazuri ce aveau legătură cu generaţia mai tânără. Dar cele două doamne nu schimbaseră o vorbă despre vreunul dintre aceste subiecte. Ambele erau susţinătoare ale demnităţii şi solidarităţii familiei şi ale reticenţei complete în discutarea problemelor de familie. Domnişoara Arundell se îndreptă spre casă, cu Bob alergând potolit în urma sa. Emily Arundell recunoscuse faţă de sine însăşi ceea ce n-ar fi recunoscut niciodată faţă de o altă fiinţă omenească, anume, că era nemulţumită de generaţia mai tânără a familiei sale. Theresa, de exemplu. Domnişoara Arundell nu avusese nici un control asupra Theresei din momentul în care aceasta începuse să aibă proprii bani, la vârsta de douăzeci şi unu de ani. De atunci, fata îşi câştigase o anumită notorietate. Fotografia ei apărase deseori în ziare. Făcea parte dintr-o gaşcă tânără, strălucită, dinamică din Londra – o gaşcă de tineri care organizau petreceri bizare şi care ajungeau uneori la tribunal. Nu era soiul de notorietate pe care o dorea Emily pentru un Arundell. De fapt, domnişoara Arundell dezaproba din toată inima stilul de viaţă al Theresei. În privinţa logodnei fetei, simţămintele ei erau uşor confuze. Pe de o parte, nu-l considera pe parvenitul doctor Donaldson suficient de bun pentru o Arundell. Pe de altă parte, era conştientă că Theresa ar fi fost o soţie foarte nepotrivită pentru un doctor de ţară liniştit. Cu un oftat, trecu apoi la Bella. Nu puteai să găseşti nici un defect la Bella. Aceasta era o femeie bună – o soţie şi o mamă devotată, exemplară în comportare – şi extrem de grea de cap! Dar şi despre Bella se găsea ceva de comentat. Pentru că Bella se măritase cu un străin – şi nu cu un străin oarecare, ci cu un grec! În mintea plină de prejudecăţi a domnişoarei Arundell, un grec era aproape la fel de rău ca un argentinian sau ca un turc. Faptul că doctorul Tanios avea maniere încântătoare şi că se spunea despre el că era extrem de priceput în meseria sa nu făcea decât să o întărâte şi mai mult pe bătrâna doamnă împotriva lui. Nu avea încredere în farmec şi în complimente gratuite. Şi, din acest motiv, îi era greu să-i placă pe cei doi copii. Amândoi semănau cu tatăl lor – nu aveau nimic englezesc în ei. Cât despre Charles... Da, Charles... Nu avea nici un rost să faci pe orbul. Charles, cu toate că era încântător, nu merita să ai încredere în el... Emily Arundell oftă. Se simţi brusc obosită, bătrână, deprimată... Bănuia că n-avea să mai trăiască mult... În minte i se ivi testamentul pe care îl făcuse cu câţiva ani în urmă. Legate pentru servitori – pentru acte de caritate – iar partea principală a averii sale considerabile urma să fie împărţită în mod egal între cele trei rude care aveau să-i supravieţuiască... I se părea şi acum că procedase corect şi echitabil. Îi trecu prin minte întrebarea dacă nu exista totuşi vreo cale de a pune în siguranţă partea de bani a Bellei, astfel încât soţul ei să nu se poată atinge de ea... Trebuia să-l întrebe pe domnul Purvis. Şi intră pe poarta de la Littlegreen House.   [1] Până la îngreţoşare (în limba latină, în original)

Dublu Clu de Agatha Christie — Dar înainte de toate – nici un fel de publicitate, spuse domnul Marcus Hardman, poate pentru a paisprezecea oară.           Cuvântul publicitate intervenea în conversaţie cu regularitatea unui laitmotiv. Domnul Hardman era un om mic de statură, puţin plinuţ, cu manichiură ireproşabilă şi o voce plângăreaţă de tenor.           În felul său, era oarecum o celebritate şi viaţa mondenă era profesia sa. Era bogat, dar nu din cale-afară şi-şi cheltuia banii cu tot zelul în căutarea plăcerilor sociale. Hobby-ul său era să fie colecţionar. Avea şi înclinaţie spirituală pentru aceasta. Dantelă veche, evantaie vechi, bijuterii de când lumea – nimic modern sau nou pentru Marcus Hardman.           La chemarea sa urgentă, Poirot şi cu mine sosirăm tocmai când micuţul domn se zbătea în agonia nehotărârii. În împrejurările de faţă, a chema poliţia i se părea îngrozitor. Pe de altă parte, a nu o chema însemna să accepţi ideea pierderii unora dintre bijuteriile colecţiei sale. Se oprise la Poirot ca un compromis.           — Rubinele mele, domnule Poirot, şi colierul de smaralde, care se zice că a aparţinut Caterinci de Medici. O, colierul de smaralde!           — Sunteţi bun să-mi povestiţi împrejurările în care au dispărut? Îi sugeră Poirot cu bunăvoinţă.           — Tocmai asta încerc să fac. Ieri, după-amiază, am organizat o mică petrecere – un ceai – o afacere neprotocolară, vreo şase persoane. Am mai făcut una sau două în perioada asta şi, deşi, poate n-ar trebui s-o spun, au avut mare succes. Muzică bună – Nacora la pian şi Catherine Bird, contralto australiană – în salonul cel mare. Ei bine, la începutul după-amiezii, le-am arătat musafirilor colecţia mea de bijuterii vechi. Le ţin într-un mic seif în peretele de acolo. Este aranjat ca un mic scrin, înăuntru cu un fundal de catifea colorată, pe care sunt dispuse bijuteriile. Apoi le-am arătat evantaiele expuse pe perete. După aceea, cu toţii ne-am îndreptat spre camera de muzică. Abia după ce plecaseră am descoperit că seiful fusese devalizat! Probabil că nu l-am închis ca lumea şi cineva a profitat de ocazie ca să-l golească de conţinut. Rubinele, domnule Poirot, colierul de smaralde – colecţia de o viaţă! Ce n-aş da să le recuperez! Dar nu vreau publicitate! Cred că înţelegeţi prea bine, nu-i aşa, domnule Poirot? Proprii mei musafiri, prietenii mei personali! Ar fi un scandal oribil!           — Cine a fost ultima persoană care a părăsit camera asta când v-aţi îndreptat spre salonul de muzică?           — Domnul Johnston. Îl cunoaşteţi? Milionarul sud-african. Tocmai a închiriat casa familiei Abbotbury din Park Lane. A întârziat câteva momente, îmi amintesc. Dar, desigur, o, sunt sigur că n-ar putea fi el!           — S-a întors vreunul dintre oaspeţii dumneavoastră în camera aceasta sub vreun pretext în timpul după-amiezii?           — Mă aşteptam la întrebarea aceasta, domnule Poirot. Trei dintre ei: contesa Vera Rossakoff, domnul Bernard Parker şi lady Runcorn.           — Povestiţi-ne despre ei.           — Contesa Rossakoff este o rusoaică încântătoare, membră a vechiului regim. A venit recent în Anglia. Mi-a spus la revedere şi am fost oarecum surprins s-o găsesc în această cameră, admirând aparent colecţia de evantaie. Ştiţi, domnule Poirot, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mi se pare mai suspect. Nu sunteţi de acord?           — Extrem de suspect; dar hai să auzim şi despre ceilalţi.           — Ei bine, Parker a venit în cameră doar ca să ia o cutie cu miniaturi pe care doream să i le arăt doamnei Runcorn.           — Ceva şi despre doamna Runcorn?           Aş zice că doamna Runcorn este o femeie între două vârste, cu o extraordinară forţă de caracter, care-şi dedică cea mai mare parte a timpului diferitelor comitete de caritate. Ea s-a întors să-şi ia doar o geantă, pe care o lăsase undeva.           — Bien, monsieur, deci avem patru posibili suspecţi. Contesa rusoaică, nobila englezoaică, milionarul sud-african şi domnul Bernard Parker. Apropo, cine este domnul Parker?           Întrebarea păru să-l pună teribil în încurcătură pe domnul Hardman.           — El este… El… E un tânăr. De fapt, un tânăr pe care-l cunosc.           — Am înţeles suficient, răspunse Poirot grav. Cu ce se ocupă acest domn Parker?           — Este un tânăr din oraş…, poate, nu chiar din înalta societate, dacă pot să mă exprim astfel.           — Îmi permiteţi să vă întreb cum de v-a devenit prieten?           — Ei bine…,. Într-una sau două ocazii… Mi-a făcut anumite mici comisioane.           — Continuaţi, domnule, spuse Poirot.           Hardman se uita de parcă ar fi implorat milă. Evident că ultimul lucru pe care dorea să-l facă era să continue. Dar, cum Poirot păstra o tăcere inexorabilă, capitulă.           — Ştiţi, domnule Poirot, e cunoscut faptul că mă interesează bijuteriile vechi. Câteodată, există o bijuterie de familie pe care cineva vrea să o vândă, dar, reţineţi, nu trebuie niciodată să fie scoasă la licitaţie sau să ajungă în mâinile vreunui negustor. Dar, este cu totul altceva să-mi fie vândută mie personal. Parker aranjează detaliile unor asemenea lucruri, ia legătura cu ambele părţi şi, astfel, este evitată orice mică încurcătură. El îmi aduce la cunoştinţă orice caz de acest tip. De exemplu, contesa Rossakoff a adus cu ea din Rusia nişte bijuterii de familie. Ea doreşte să le vândă. Bernard Parker este cel care urmează să aranjeze tranzacţia.           — Înţeleg, spuse Poirot gânditor. Şi implicit aveţi încredere în el?           — N-am avut nici un motiv să procedez altfel.           — Domnule Hardman, dintre aceste patru persoane, dumneavoastră pe care o suspectaţi?           — O, domnule Poirot, ce întrebare! V-am spus, Sunt prietenii mei. Nu-l suspectez pe niciunul. Sau poate pe toţi laolaltă, cum vreţi s-o luaţi.           — Nu sunt de acord. Suspectaţi pe unul din aceştia patru. Nu este contesa Rossakoff şi nici domnul Parker. Este lady Runcorn sau domnul Johnston?           — Mă încolţiţi, domnule Poirot, chiar asta faceţi. Doresc foarte mult să nu am scandal. Lady Runcorn aparţine uneia dintre cele mai vechi familii din Anglia; dar este adevărat, din nefericire, este foarte adevărat că mătuşa sa, lady Caroline, suferea de o afecţiune foarte neplăcută. Bineînţeles că toţi prietenii ei au fost înţelegători şi servitoarea sa a înapoiat linguriţele de argint sau ce-o fi fost cât se poate de rapid… Înţelegeţi situaţia mea penibilă!           — Deci, lady Runcorn a avut o mătuşă care era cleptomană? Foarte interesant! Îmi permiteţi să examinez seiful? Cu asentimentul domnului Hardman, Poirot împinse uşa seifului şi examina interiorul. Rafturile capitonate erau goale şi arătau dezolante.           — Nici chiar acum uşa nu se închide ca lumea, murmură Poirot, în timp ce o mişca încolo şi încoace. Mă întreb, de ce? A, dar ce-avem aici? O mănuşă prinsă în balama. Mănuşa unui bărbat.           I-o întinse domnului Hardman.           — Nu este mănuşa mea, declară acesta.           — Aha! Şi încă ceva! Poirot se aplecă cu îndemânare şi ridică un mic obiect de la baza seifului. Era o tabacheră făcută dintr-o ţesătură neagră lucioasă.           — Tabachera mea! Strigă domnul Hardman.           — A dumneavoastră? Nici vorbă, domnule. Acestea nu sunt iniţialele dumneavoastră.           El indică monograma încolăcită a două litere executate în platină.           Hardman o luă în mână.           — Aveţi dreptate, remarcă el. Seamănă foarte mult cu a mea, dar iniţialele sunt diferite. Un „B” şi un „P”. Doamne sfinte, Parker!           — Aşa s-ar părea! Spuse Poirot. Un tânăr cam distrat, mai ales dacă şi mănuşa este a lui. Aceasta ar reprezenta un dublu clu, nu-i aşa?           — Bernard Parker! Murmură Hardman. Ce uşurare simt! Domnule Poirot, vă las pe dumneavoastră să recuperaţi bijuteriile. Dacă apreciaţi că e cazul, puteţi să daţi chestiunea şi pe mâna poliţiei; dacă sunteţi convins că el este vinovatul.           — Vezi, prietene, îmi spuse Poirot, după ce am plecat împreună din casă, acest domn Hardman are o lege pentru nobili şi o altă lege pentru oamenii simpli. Eu, n-am fost încă înnobilat, aşa că sunt de partea celor simpli. Nutresc simpatie pentru acest tânăr. Toată discuţia a fost puţin curioasă, nu-i aşa? Hardman o suspecta pe lady Runcorn, eu pe contesă, şi pe Johnston şi tot timpul necunoscutul domn Parker era prada noastră.           — De ce i-ai suspectat pe ceilalţi doi?           — Parbleu! E un lucru atât de simplu să fii o refugiată rusoaică sau un milionar sud-african. Orice femeie poate pretinde că e contesă rusoaică; oricine îşi poate cumpăra o casă în Park Lane şi se poate prezenta ca milionar sud-african. Cine îndrăzneşte să-l contrazică? Dar observ că trecem prin Bury Street. Tânărul nostru prieten distrat locuieşte aici. Haide să batem fierul cât e cald, cum se spune.           Domnul Bernard Parker era acasă. L-am găsit odihnindu-se pe nişte perne, îmbrăcat într-un halat curios, în culori roşu şi portocaliu. Rareori mi-a fost dat să-mi displacă cineva mai mult decât acest tânăr individ cu faţa lui albă efeminată şi vorbirea afectată din vârful limbii.           — Bună dimineaţa, domnule, îi spuse Poirot direct. Vin de la domnul Hardman. Ieri, la petrecere, cineva i-a furat toate bijuteriile sale. Permite-mi, domnule, să te întreb dacă aceasta este mănuşa dumitale?           Procesele mentale ale domnului Parker nu păreau prea rapide. Făcu ochii mari la vederea mănuşii, ca şi cum vroia să-şi adune minţile.           — Unde aţi găsit-o? Întrebă în cele din urmă.           — E mănuşa dumitale, domnule?           Domnul Parker păru să se hotărască.           — Nu, nu este, declară el.           — Dar, tabachera este a dumitale?           — Bineînţeles că nu. Eu am una de argint la mine.           — Foarte bine, domnule. Mă duc să las afacerea pe mâinile poliţiei.           — O, ştiţi, n-aş face asta, dacă aş fi în locul dumneavoastră, strigă domnul Parker, oarecum îngrijorat! Nişte ţipi ai naibii de antipatici, în poliţie. Aşteptaţi o clipă. Mă duc să-l văd pe bătrânul Hardman. Uite ce e… o, aşteptaţi o clipă.           Dar Poirot, plecă hotărât.           — I-am dat ceva de gândit, nu? Chicoti el. Mâine vom vedea ce s-a întâmplat.           Dar, ne-a fost dat să reluăm cazul Hardman chiar în acea după-amiază. Fără cel mai mic semn de prevenire, uşa se deschise brusc şi un vârtej sub formă umană intră peste noi, aducând cu ea o pereche de blănuri de samur (era rece cum numai o zi de iunie poate fi în Anglia) şi o pălărie extravagantă, cu nişte pene uriaşe. Contesa Vera Rossakoff era o persoană cam turbulentă.           — Dumneata eşti domnul Poirot? Ce-i cu toată mascarada asta? Îl acuzi pe bietul băiat! E o infamie. E scandalos, îl cunosc. E ca un puişor, ca un miel… N-ar fi în stare niciodată să fure. A făcut totul pentru mine. Şi-acum să stau să privesc cum e chinuit şi strivit?           — Spuneţi-mi, doamnă, aceasta este tabachera lui? Îi arătă Poirot obiectul din ţesătură lucioasă neagră.           Contesa se opri o clipă ca s-o inspecteze.           — Da, e-a lui. O ştiu bine. Şi ce-i cu asta? Aţi găsit-o în cameră? Am fost cu toţii acolo; i-o fi căzut atunci, cred. Ah, voi, poliţiştii, sunteţi mai răi decât gărzile roşii.           — Asta-i mănuşa lui?           — De unde să ştiu eu? Toate mănuşile-s la fel. Să nu încercaţi să mă opriţi… Trebuie lăsat liber. Nu trebuie să plutească nici un dubiu asupra lui. Dumneavoastră o să-l disculpaţi. O să-mi vând bijuteriile şi-o să vă dau mulţi bani.           — Doamnă…           — Ne-am înţeles, atunci? Nu, nu ne tocmim. Bietul băiat! A venit la mine cu lacrimi în ochi. „Am să te salvez, i-am spus; am să mă duc la acest om – la acest căpcăun, la acest monstru! Las-o pe Vera”. Deci, ne-am înţeles, am plecat.           Fără prea multă ceremonie, aşa după cum sosise, părăsi camera, lăsând în urma sa un parfum foarte puternic de natură exotică.           — Ce femeie şi ce blănuri! Am exclamat eu.           — A, da, sunt veritabile! Ar putea o contesă falsă să aibă blănuri adevărate? E o glumă, Hastings… Nu, cred că e cu adevărat rusoaică. Aşa, aşa deci, domnişorul Bernard s-a dus scâncind la ea.           — Tabachera e a lui. Mă întreb dacă şi mănuşa.           Cu un zâmbet, Poirot scoase din buzunarul său o a doua mănuşă şi o puse lângă prima. Nu era nici un dubiu că formau o pereche.           — De unde o ai pe a doua, Poirot?           — Era aruncată împreună cu un baston pe masa aflată în holul din Bury Street. Zău, un tânăr foarte distrat, acest domn Parker. Bine, bine, mon ami, trebuie să investigăm totul. Măcar de formă să facem o scurtă vizită în Park Lane.           Nu mai e nevoie să spun că l-am însoţit pe prietenul meu. Johnston era plecat, dar am stat de vorbă cu secretarul său particular. Mi-a spus că Johnston sosise doar recent din Africa de Sud. Nu mai fusese niciodată în Anglia.

Pisica printre porumbei de Agatha Christie Prolog Trimestrul al treilea I La Şcoala Meadowbank, în prima zi a trimestrului al treilea, soarele de după‑amiază târzie strălucea pe aleea largă, acoperită cu pietriş, care se întindea în faţa clădirii principale. Uşa principală era în mod ospitalier larg des­chisă şi chiar în cadrul ei, încadrându‑se perfect structurii georgiene, stătea domnişoara Vansittart, cu o pieptănătură perfectă şi îmbrăcată cu un costum de damă impecabil. Unii părinţi care nu o cunoşteau prea bine o confun­daseră chiar cu ilustra domnişoară Bulstrode, neştiind că obiceiul domnişoarei Bulstrode era să se retragă într‑un fel de sanctuar în care doar puţini aleşi şi privilegiaţi erau admişi. Într‑o parte, lângă domnişoara Vansittart, acţionând pe un plan puţin diferit, stătea domnişoara Chadwick, o persoană plăcută şi cu experienţă, şi atât de asimilată cu locul, încât ar fi fost imposibil să îţi imaginezi Şcoala Meadowbank fără ea. Fusese acolo dintotdeauna. Domni­şoarele Bulstrode şi Chadwick înfiinţaseră împreună Şcoala Meadowbank. Domnişoara Chadwick purta pince‑nez, era gârbovită şi îmbrăcată fără gust, cu un fel de a vorbi amabil, însă foarte neclar, dar care, întâmplător, era o matematiciană strălucită. Diverse cuvinte şi formule de bun‑venit, rostite binevoi­tor de domnişoara Vansittart, se perindau prin încăperi: „Bună ziua, doamnă Arnold. Ei, Lydia, ţi‑a plăcut croa­ziera grecească? Ce ocazie minunată! Ai făcut nişte foto­grafii frumoase?” „Da, doamnă Garnett, domnişoara Bulstrode a primit scrisoarea cu privire la orele de desen şi totul a fost pus la punct.” „Ce mai faceţi, doamnă Bird?... Poftim? Nu cred că domnişoara Bulstrode va avea timp astăzi să discute chesti­unea. Domnişoara Rowan este pe undeva pe aici dacă vreţi să discutaţi cu ea.” „Pamela, ţi‑am mutat dormitorul în aripa îndepărtată, lângă măr... „ „Da, adevărat, Lady Violet, în această primăvară, vremea a fost îngrozitoare până acum. Ăsta e mezinul? Cum te cheamă? Hector? Ce aeroplan frumos ai, Hector.” „Très heureuse de vous voir, Madame. Ah, je regrette, ce ne serait pas possible, cette après‑midi. Mademoiselle Bulstrode est tellement occupée.” „Bună ziua, profesore. Ai mai dezgropat şi alte lucruri interesante?”   II Într‑o cameră micuţă de la primul etaj, Ann Shapland, secretara domnişoarei Bulstrode, dactilografia cu rapiditate şi eficienţă. Ann era o femeie drăguţă de treizeci şi cinci de ani, cu un păr lins, lipit de cap ca o bonetă de satin negru. Putea fi atrăgătoare atunci când voia, dar viaţa o învăţase că, adeseori, eficienţa şi competenţa aduceau rezultate mai bune şi evitau complicaţiile dureroase. În clipa aceea se concentra să fie tot ceea ce trebuia să reprezinte o secre­tară pentru directoarea unei renumite şcoli de fete. Din când în când, în timp ce introducea o foaie nouă în maşina de scris, se uita pe fereastră şi urmărea cu inte­res sosirile. – Dumnezeule! rosti Ann impresionată. N-am ştiut că mai există atât de mulţi şoferi în Anglia! Apoi zâmbi fără să vrea în vreme ce un Rolls maiestuos se îndepărta şi un Austin micuţ şi cam uzat se apropia. Din Austin îşi făcură apariţia un tată cu o expresie chinuită şi o fiică, mult mai liniştită decât părintele ei. În timp ce tatăl se opri nesigur, domnişoara Vansittart ieşi din clădire şi li se adresă direct. – Domnul maior Hargreaves? Şi tânăra este Alison? Poftiţi înăuntru. Mi‑ar plăcea să vedeţi camera lui Alison. Eu... Ann zâmbi şi începu să bată la maşină din nou. – Draga de Vansittart, dublura preamărită, îşi spuse ea. E în stare să copieze toate obiceiurile lui Bulstrode. De fapt, e perfect stăpână pe rol! Un Cadillac enorm şi aproape incredibil de opulent, vopsit în două nuanţe, cremă de zmeură şi albastru azur, coti (cu dificultate datorită lungimii sale) intrând pe alee şi se opri în spatele anticului Austin al maiorului Alistair Hargreaves. Şoferul sări să deschidă portiera şi un bărbat brunet, cu o barbă imensă şi îmbrăcat cu o djellaba, îşi făcu apariţia, urmat de un model de rochie pariziană şi apoi o fată brunetă şi zveltă. „Fata este probabil chiar Prinţesa Care‑i-o-fi‑numele, se gândi Ann. Nu reuşesc să mi‑o imaginez în uniforma şcolară, dar cred că vom vedea mâine miracolul...” Domnişoarele Vansittart şi Chadwick îşi făcură şi ele apariţia. „Vor fi duşi în faţa Prezenţei”, stabili Ann. Apoi, tot ea se gândi că, oricât de curios ar părea, nimă­nui nu‑i plăcea să glumească pe socoteala domnişoarei Bulstrode. Domnişoara Bulstrode era cineva. „Mai bine deschide ochii, fata mea, îşi zise ea, şi ter­mină scrisorile astea fără nici o greşeală.” Nu că Ann avea obiceiul să facă greşeli. Putea să fie mândră de posturile de secretară avute. Fusese secretara particulară a preşedintelui unei companii petroliere şi deţi­nuse acelaşi post la Sir Mervyn Todhunter, renumit în egală măsură pentru erudiţia sa, pentru irascibilitatea sa şi pentru ilizibilitatea caligrafiei sale. Ann număra printre patronii ei doi miniştri şi un important funcţionar de stat. Dar în ansamblu, munca ei se desfaşurase mereu printre bărbaţi. Se întrebase dacă o să‑i placă să fie, aşa cum îşi spusese ea, băgată până peste cap printre femei. Ei bine, era o adevărată experienţă! Şi în orice împrejurare exista Dennis! Fidelul Dennis care se întorcea din Malaysia, din Birmania sau din alte părţi ale lumii, întotdeauna acelaşi, devotat şi mereu rugând‑o să se căsătorească cu el. Scumpul Dennis! Totuşi, ar fi foarte monoton să fie măritată cu Dennis. Foarte curând, va simţi lipsa companiei bărbaţilor. Toate aceste directoare de şcoală sau profesoare, şi nici un bărbat prin preajmă, în afară de un grădinar de vreo optzeci de ani. Dar Ann avu o supriză. Uitându‑se pe fereastră, zări un bărbat care tundea gardul viu chiar dincolo de alee - în mod clar un grădinar, dar la mare distanţă de optzeci de ani. Tânăr, brunet, arătos. Ann se întrebă ce‑o fi cu el - existase o discuţie privind angajarea unui ajutor ‑ dar bărbatul nu era un ţărănoi. Ei bine, în zilele noastre, oamenii au tot felul de slujbe. Vreun tânăr oarecare care încearcă să strângă bani pentru cine ştie ce scop sau doar să‑şi câştige existenţa. Dar bărbatul acela tăia gardul viu cu deosebită pricepere. Pro­babil că, până la urmă, era un grădinar autentic! – Se pare, îşi zise Ann, se pare că s‑ar putea să fie amuzant... Mai avea de terminat încă o scrisoare, observă ea încân­tată, şi apoi era liberă să se plimbe prin grădină...   III La etaj, domnişoara Johnson, intendenta, era ocupată cu repartizarea camerelor, primirea nou‑venitelor şi întâm­pinarea vechilor eleve. Domnişoara Johnson era încântată că începea un nou trimestru. Nu ştiuse niciodată cu ce să‑şi ocupe vacanţele. Avea două surori căsătorite cu care stătea pe rând, dar în mod firesc, ele erau mai interesate de propriile treburi şi de familiile lor decât de Meadowbank. Domnişoara Johnson, chiar dacă ţinea la surorile ei, în realitate era interesată doar de Meadowbank. Da, era minunat că trimestrul începuse... – Domnişoară Johnson?

Prolog Era ora 2 în după‑amiaza de 7 mai 1915. „Lusitania” fusese izbită de două torpile succesive şi începuse să se scufunde repede, în timp ce bărcile erau lansate la apă cu cea mai mare viteză. Femeile şi copiii, aliniaţi, aşteptau să le vină rândul. Unele se mai agăţau cu disperare de soţii sau de taţii lor; altele îşi ţineau copiii strâns la piept. O fată stătea singură, uşor retrasă faţă de ceilalţi. Era foarte tânără, nu avea mai mult de optsprezece ani. Nu părea speriată, iar ochii ei gravi, neclintiţi, priveau drept înainte. – Scuză‑mă, te rog. Glasul bărbătesc de lângă ea o făcu să tresară şi să se întoarcă. Îl văzuse nu o dată pe cel ce i se adresase printre pasagerii de la clasa întâi. Valul de mister care îl înconjura îi aprinsese imaginaţia. Nu vorbea cu nimeni. Dacă cineva i se adresa, îi tăia imediat intenţia unei conversaţii. În plus, avea un fel nervos de a privi peste umăr, o privire iute, bănuitoare. Observă că acum era foarte agitat. Pe frunte îi străluceau broboane de sudoare. Era clar că se afla sub imperiul unei spaime puternice. Şi cu toate astea, fetei nu i se păru deloc că era genul de om care să se teamă de moarte! – Da? Ochii ei serioşi se opriră întrebători asupra lui. Bărbatul o privea cu un soi de ezitare disperată. – Trebuie! îşi şopti el sieşi. Da... e singura cale. Apoi, tare, rosti brusc: Eşti americană? – Da. – Patrioată? Fata se înroşi. – N-ai dreptul să mă‑ntrebi aşa ceva! Bine‑nţeles că sunt! – Nu te supăra. N-ai face‑o dacă ai cunoaşte care este miza. Dar trebuie să am încredere în cineva... iar acel cineva trebuie să fie o femeie. – De ce? – Din cauza acestui „mai întâi femeile şi copiii”. Privi în jur şi coborî glasul. Am la mine nişte hârtii, documente de‑o importanţă vitală. Ele pot schimba complet situaţia pentru aliaţi, în acest război. Aceste hârtii trebuie salvate! Dumneata ai mai multe şanse decât mine. Vrei să le iei? Fata întinse mâna. – Aşteaptă... trebuie să te previn. Poate fi riscant... dacă am fost urmărit. Personal, nu cred că am fost, dar nu poţi şti niciodată. Dacă am fost, va fi primejdios. Te ţin nervii ca să treci prin aşa ceva? Fata zâmbi. – Am să mă descurc foarte bine. Şi sunt cu adevărat mândră că am fost eu cea aleasă! Ce trebuie să fac după aceea cu ele? – Urmăreşte ziarele! Am să dau un anunţ în „Times”, care să înceapă cu: „Tovarăş de echipaj...” Dacă după trei zile nu apare nimic... ei bine, vei şti că am dispărut. Atunci vei duce pachetul la Ambasada americană şi i‑l vei înmâna personal ambasadorului. E limpede? – Foarte limpede. – Atunci, fi gata... Îţi voi spune la revedere. Îi luă mâna. La revedere. Succes, spuse cu glas tare. Mâna fetei se strânse pe pachetul impermeabil ce stătuse ascuns în palma lui. „Lusitania” se înclină şi mai tare la tribord. Ca răspuns la o comandă rapidă, fata înaintă şi îşi ocupă locul în barcă.   Capitolul I. „Tinerii Aventurieri Ltd.” – Tommy, bătrâne! – Tuppence, băbuţo! Cei doi tineri se salutară cu căldură, blocând pe moment ieşirea staţiei de metrou Dover Street. Adjectivul „bătrân” era lipsit de semnificaţie. Vârstele lor, adunate, cu siguranţă n‑ar fi depăşit patruzeci şi cinci de ani. – Nu te‑am văzut de secole, continuă băiatul. Unde ai dispărut? Hai să‑nfulecăm un corn. Aici cam incomodăm... blocând calea, aşa cum am făcut‑o. Să ieşim. Fata acceptă şi o porniră pe Dover Street, în jos, către Piccadilly. – Şi‑acum, unde mergem? întrebă Tommy. Abia simţita nelinişte din glasul lui nu scăpă auzului fin al domnişoarei Prudence Cowley, numită în cercul intim al prietenilor, din motive necunoscute, „Tuppence”. Fata ţinti în plin. – Eşti lefter, Tommy! – Da, de unde! răspunse Tommy, neconvingător. Mă joc cu banii. – De când te ştiu ai fost un mincinos dezgustător, spuse Tuppence cu severitate. Aşa ai convins‑o pe sora Greenbank că medicul ţi‑a prescris să bei bere ca tonic, însă a uitat să o scrie în fişă. Îţi aminteşti? Tommy chicoti. – Ba bine că nu! Ce s‑a mai înfuriat mâţa bătrână când a aflat! De fapt, nu era chiar rea, mama Greenbank! Dragul spital... presupun că‑i la pământ, ca de altfel totul, nu? Te‑au demobilizat? Tuppence oftă. – Da. Şi pe tine? Tommy confirmă. – Acum două luni. – Economii? tatonă Tuppence. – S-au topit. – Oh, Tommy! – Nu, băbuţo, nu i‑am risipit pe plăceri. N-am avut eu norocul ăsta! Costul vieţii... în ziua de azi o duci târâş‑grăpiş, ţi‑o spun eu dacă nu ştii... – Dragul meu copil, îl întrerupse Tuppence, nu există nimic legat de costul vieţii, pe care să nu‑l ştiu. Uite, am ajuns la „Lyons”, vom plăti nemţeşte, fiecare partea lui. Asta e! Şi Tuppence începu să urce scările. Localul era plin, iar ei căutau din ochi o masă liberă, în timp ce prindeau din zbor frânturi de conversaţii. – ”Şi, să ştii, ea a început să plângă, când i‑am spus că nu‑i rămânea nici apartamentul...” "A fost pur şi simplu un chilipir, dragul meu. Exact ca aceea adusă de Mabel Lewis de la Paris...” – Ciudate chestii poţi auzi, şopti Tommy. Azi am trecut pe lângă doi tipi care vorbeau despre o oarecare Jane Finn. Îţi spune ceva numele ăsta? Dar chiar în acel moment, două doamne în vârstă se ridicară şi îşi luară pachetele, iar Tuppence se strecură cu abilitate într‑unul din scaunele rămase libere. Tommy comandă ceai şi cornuri, Tuppence ceai şi pâine cu unt. – Şi ai grijă ca ceaiul să fie adus în ceşti separate, adăugă ea, severă. Tommy stătea în faţa ei. Capul lui aproape pleşuv înfăţişa privirii un smoc de păr roşu şi lucios, pieptănat cu măiestrie spre spate. Chipul său era încântător de urât... nu se putea descrie, totuşi, era fără nici o îndoială chipul unui gentleman şi al unui sportiv. Costumul său maro era bine croit, dar uzat în ultimul grad. Aşa cum stăteau, formau un cuplu extrem de modern. Tuppence nu era nicidecum o frumuseţe, dar existau o anume distincţie şi un anumit farmec pe faţa sa spiritualizată, cu bărbia hotărâtă şi lată, cu ochii cenuşii, mult depărtaţi, care priveau vag de sub sprâncenele negre şi drepte. Purta o mică tocă de un verde deschis peste părul negru, tuns scurt, iar fusta ei extrem de scurtă pentru acele timpuri, şi destul de ponosită, lăsa să se vadă nişte glezne de‑o fineţe ieşită din comun. Încerca din răsputeri să pară elegantă. Într‑un târziu sosi şi ceaiul şi Tuppence, revenindu‑şi dintr‑o scurtă meditaţie, îl turnă în ceşti. – Şi‑acum să ne întoarcem la ale noastre, zise Tommy rupând o bucată mare de corn. Dacă‑ţi aduci aminte, nu ne‑am mai văzut de atunci, din spital, în 1916. – Foarte corect. Tuppence se servi generos cu pâine şi unt. Biografia prescurtată a domnişoarei Prudence Cowley, a cincea fiică a arhidiaconului Cowley din Little Missendell, Suffolk. Domnişoara Cowley a renunţat la deliciile (şi sclavia) din casa părintească şi, pe la începutul războiului, a venit la Londra, unde s‑a angajat la un spital militar. Prima lună: Spălat zilnic şase sute patruzeci şi opt de farfurii. Luna a doua: Promovată la ştersul farfuriilor sus amintite. Luna a treia: Promovată la curăţatul cartofilor. Luna a patra: Promovată la tăierea pâinii şi a untului. Luna a cincea: Promovată un etaj mai sus, ca femeie de serviciu cu şomoiog şi găleată. Luna a şasea: Promovată să servească la masă. Luna a şaptea: Aspectul plăcut şi bunele maniere erau atât de izbitoare încât a fost promovată să servească la masa sorelor medicale. Luna a opta: Un mic hop în carieră. Sora Bond a mâncat oul sorei Westhaven! Scandal mare! Principala vinovată: femeia care servea. Neatenţia într‑o problemă atât de importantă nu putea trece nepedepsită. Înapoi la şomoiog şi găleată! Ce retrogradare! Lunar a noua: Promovată la mătură, în secţie, unde îl descoperă în persoana locotenentului Thomas Beresford (salut, Tommy!) pe un prieten din copilărie pe care nu‑l mai văzuse de cinci ani bătuţi pe muchie. Întâlnirea a fost mişcătoare! Luna a zecea: Admonestată de sora şefă de a fi la cinema în compania unuia dintre pacienţi, mai sus menţionatul locotenent Thomas Beresford! Lunile a unsprezecea şi a douăsprezecea: îndatoririle de servitoare îndeplinite cu deplin succes. La sfârşitul anului părăseşte spitalul în culmea gloriei. Mai departe, domnişoara Cowley a condus pe rând o dubă, un camion, şi un general. Ultimul a fost cel mai plăcut. Era un general destul de tânăr! – Şi ce vezi rău în asta? întrebă Tommy. Ai cărat în modul cel mai plicticos cu putinţă o caschetă alămită de la Ministerul de război la Savoy şi de la Savoy la Ministerul de război! – Am uitat cum îl chema, recunoscu Tuppence. Pe scurt, ăsta a fost, într‑un fel, apogeul carierei mele. După aceea am intrat la un birou guvernamental. Am luat parte la câteva recepţii foarte drăguţe. Intenţionasem să mă fac ţărancă, poştăriţă sau şofer pe autobuz, pentru a‑mi întregi cariera... dar a intervenit armistiţiul! M-am agăţat de biroul acela cu toate puterile câteva luni bune, dar, până la urmă, tot m‑au pus pe liber. De atunci tot caut o slujbă. Şi acum... e rândul tău. – În ce mă priveşte, n‑am progresat atât de mult, rosti cu regret Tommy, şi nici atât de divers. După cum ştii, am plecat din nou în Franţa. Apoi m‑au trimis în Mesopotamia, unde am fost rănit a doua oară şi am ajuns într‑un spital de pe acolo. Pe urmă, m‑am priponit în Egipt, până s‑a declarat armistiţiul. Mi-am mai pocnit călcâiele o vreme pe‑acolo, iar pe urmă, după cum ţi‑am spus, am fost demobilizat. De zece luni lungi şi amărâte vânez o slujbă. Nu există slujbe! Şi chiar de‑ar exista, nu mi le‑ar da ei mie. Sunt eu bun la ceva? Ce ştiu eu despre afaceri? Nimic. Tuppence dădu din cap cu tristeţe. – Dar în colonii? întrebă ea. Tommy scutură din cap. – Nu mi‑ar plăcea în colonii... sunt absolut convins că nici lor de mine! – Rude bogate? Tommy scutură iar din cap. – Oh, Tommy, nici măcar vreo soră înstărită de‑a bunicii? – Am un unchi bătrân care‑i cât de cât pricopsit, dar ăsta nu merge. – De ce? – Pentru că a vrut să mă adopte cândva. Am refuzat. – Parcă am auzit ceva despre asta, rosti încet Tuppence. L-ai refuzat din cauza mamei tale. Tommy se înroşi. – Da, ar fi fost o chestie groaznică. Cum ştii, eu eram totul pentru ea. Individul o ura... vroia să mă ia de lângă ea. Numai aşa, de‑al dracului. – Mama ta a murit, nu? întrebă Tuppence cu blândeţe. Tommy confirmă. Ochii mari ai lui Tuppence păreau înceţoşaţi. – Eşti un tip de treabă, Tommy. Am ştiut‑o dintotdeauna. – Aiurea! rosti repezit tânărul. În fine, asta e situaţia mea. Sunt în pragul disperării. – Şi eu la fel. Am făcut tot ce mi‑a stat în puteri. Am întrebat în stânga şi‑n dreapta. Am răspuns la anunţuri. Am încercat orice metodă aducătoare de noroc. M-am restrâns, şi am economisit, şi m‑am zgârcit. Dar, nu‑i bine. O să trebuiască să mă întorc acasă! – Şi nu vrei? – Bine‑nţeles că nu vreau! La ce bun să fii sentimental? Tata e un scump... ţin foarte mult la el... dar, n‑ai idee cât îl supăr! El are concepţiile vechii şi fermecătoarei epoci victoriene pentru care fustele scurte şi fumatul sunt imorale. Îţi imaginezi ce pacoste reprezint eu pentru el. Abia a oftat uşurat că războiul m‑a luat de acolo. Vezi tu, suntem şapte acasă. E groaznic! Toată munca din gospodărie, plus reuniunile mamei. Întotdeauna mi‑a plăcut schimbarea. Nu vreau să mă întorc acasă, dar... oh, Tommy, ce altceva îmi rămâne de făcut? Tommy dădu cu tristeţe din cap. Urmă o lungă tăcere, apoi, Tuppence izbucni: – Bani, bani, bani! Mă gândesc la bani dimineaţa, la prânz şi seara! Pot spune, că am ajuns o obsedată, dar asta e! – Mersi la fel, aprobă din toată inima Tommy. – M-am gândit la toate metodele posibile de a‑i obţine, continuă Tuppence. Sunt doar trei. Să‑ţi fie lăsaţi, să te măriţi cu ei, sau să‑i faci. Prima cade. N-am nici o rudă bătrână bogată. Cele câteva pe care le am se află în aziluri pentru aristocraţi scăpătaţi. Mereu am ajutat doamne bătrâne să treacă strada, domnilor în vârstă le‑am ridicat pachetele, în speranţa că doar s‑o dovedi vreunul un milionar excentric. Însă nici unul nu m‑a întrebat măcar cum mă cheamă... iar cei mai mulţi n‑au spus nici „mulţumesc”. Urmă o pauză. – Desigur că măritişul ar fi cea mai bună şansă pentru mine, reluă Tuppence. De mică mi‑am pus în gând să mă mărit cu banii. Orice fată cu cap ar face‑o! Nu sunt o sentimentală, ştii doar. Se opri. Ei, hai, nu poţi spune că‑s sentimentală, adăugă ea tăios. – Categoric, nu, admise rapid Tommy. Tu şi sentimentalismul n‑aveţi nimic în comun. – Nu sună prea politicos, replică Tuppence. În fine, asta e! Sunt pregătită şi dispusă... numai că n‑am întâlnit încă un om bogat! Toţi băieţii pe care‑i cunosc sunt aproape tot atât de pârliţi ca şi mine. – Dar generalul? – Din câte ştiu, pe timp de pace ţine un magazin de biciclete, explică Tuppence. Nu, asta nu! Tu, însă, te‑ai putea însura cu o fată bogată. – Sunt şi eu la fel ea tine. Nu cunosc nici una. – Asta nu‑i o problemă. Oricând ai putea cunoaşte una. Pe când eu, dacă văd un bărbat în palton de blană ieşind de la Ritz, nu pot să tabăr asupra lui şi să‑i spun: „Ascultă, eşti bogat. Aş vrea să te cunosc.” – Vrei să spui că eu aş putea face asta cu o doamnă îmbrăcată la fel? – Nu fi prost. O calci pe picior, sau îi ridici batista, sau ceva de genul ăsta. Dacă îşi va da seama că vrei s‑o cunoşti, va fi flatată şi o va duce ea cumva la capăt în locul tău. – Îmi supraestimezi farmecul masculin, murmură Tommy. – Pe de altă parte, continuă Tuppence, milionarul meu va duce, probabil, o viaţă riscantă. Nu, căsătoria e plină de neprevăzut. Rămâne... să faci bani! – Am încercat şi‑am dat chix, îi reaminti Tommy. – Da, am încercat toate metodele ortodoxe. Să presupunem că le încercăm şi pe cele neortodoxe. Tommy, hai să fim aventurieri! – Hai! răspunse vesel Tommy. Cu ce începem? – Aici e greutatea. Dacă ne‑am putea face cunoscuţi, oamenii ne-ar angaja să comitem crime pentru ei. – Spendid! Mai ales că vine din partea unei fiice de preot! – Vinovaţii morali ar fi ei, preciză Tuppence. Trebuie să recunoşti că‑i o diferenţă între a fura din proprie iniţiativă un colier de diamante şi a fi plătit s‑o faci. – Dacă te prind, nu mai e nici o diferenţă. – Poate că nu. Dar n‑au să mă prindă. Sunt prea deşteaptă. – Modestia a fost dintotdeauna punctul tău forte, remarcă Tommy. – Lasă ironia. Ascultă, Tommy, vrei să fim parteneri de afaceri, să formăm o asociaţie? – O asociaţie de furat coliere de diamante? – A fost doar un exemplu. Hai să întemeiem... cum îi spune în registru? – Nu ştiu. N-am avut niciodată. – Eu am, însă mereu le încurc, trec creditele la rubrica debitelor şi invers, încât m‑au concediat. Oh, ştiu... „joint venture”. Îmi sună atât de romantic, parcă ar veni de pe vremuri. Denumirea asta are ceva elisabetan în ea... te face să te gândeşti la... galioane şi dubloni. Un joint venture! – Sub titlul de „Tinerii Aventurieri Ltd.”? Asta‑i ideea ta, Tuppence? – N-ai decât să râzi, dar eu simt că poate ieşi ceva de aici. – Şi cum propui să intrăm în legătură cu prezumptivii noştri solicitanţi? – Prin anunţuri, replică prompt Tuppence. Ai o bucăţică de hârtie şi un creion? De regulă, bărbaţii au aşa ceva, cum avem noi agrafe şi pudrieră. Tommy îi întinse un carnet de notiţe verde, cam ponosit, şi Tuppence începu să scrie cu râvnă. – Să începem: „Tânăr ofiţer, rănit de două ori în război...” – Asta categoric, nu! – Of, bine, băiete dragă. Însă eu te asigur că asemenea lucruri ar merge la inima unei fete bătrâne şi te‑ar putea adopta şi nu va mai fi nevoie să fii un tânăr aventurier. – Nu vreau să fiu adoptat. – Am uitat că ai o prejudecată în privinţa asta. N-am făcut decât să te înfurii! Însă ziarele sunt pline ochi cu chestii de genul ăsta. Ia, ascultă... cum îţi sună asta: „Doi tineri aventurieri îşi oferă serviciile. Dispuşi să facă orice, să meargă oriunde. Plata trebuie să fie bună.” (Trebuie să lămurim lucrul ăsta de la început.) Mai putem adăuga: „Nu refuzăm nici o ofertă rezonabilă”... precum locuinţele, sau mobila. – Aş zice că orice ofertă am primi ca răspuns la anunţul ăsta ar trebui să fie una nerezonabilă! – Tommy! Eşti un geniu! Asta chiar că‑i nemaipomenită! „Nu refuzăm nici o ofertă nerezonabilă... dacă se plăteşte bine.” Cum ţi se pare? – N-aş menţiona din nou plata. Prea sună a interes. – Nici nu sună pe cât e! Dar, poate că ai dreptate. Uite, scriem aşa: „Doi tineri aventurieri îşi oferă serviciile. Dispuşi să facă orice, să meargă oriunde. Plata trebuie să fie bună. Nu refuzăm nici o ofertă nerezonabilă.” Ce impresie ţi‑ar face dacă ai citi anunţul ăsta? – Mi‑aş zice, fie că e o păcăleală, fie că e scrisă de un lunatic. – Nu e nici pe jumătate demenţial ca ceva pe care l‑am citit azi‑dimineaţă şi care începea cu „Petunie” şi iscălea „Cel mai bun băiat”. Rupse foaia şi i‑o întinse lui Tommy. Uite‑o. Cred că în „Times”. Răspuns la cutia poştală etc. Bănuiesc că o să coste cam cinci şilingi. Uite o jumătate de coroană, partea mea. Tommy împături gânditor hârtia. Faţa sa devenea tot mai roşie. – Chiar să încercăm asta? spuse, în cele din urmă. S-o facem, Tuppence. Doar ca să ne distrăm? – Tommy, eşti un tip grozav! Ştiam eu că ai să fii! Hai să bem pentru succes. Turnă câteva picături de ceai rece în ceşti. „Pentru asociaţia noastră şi pentru prosperitatea ei!” – Pentru „Tinerii Aventurieri Ltd.”, răspunse Tommy. Puseră ceştile pe masă şi râseră cam neconvingător. Tuppence se ridică. – Trebuie să mă întorc în apartamentul meu imperial de la hotel. – Poate că e timpul să mă îndrept şi eu spre Ritz, aprobă Tommy cu un zâmbet şugubăţ. Când ne întâlnim? Şi unde? – Mâine la douăsprezece. Staţia de metrou Piccadilly. Îţi convine? – Dispun cum vreau de timpul meu, deci sunt liber, rosti domnul Beresford cu măreţie. – Deci, pe mâine. – La revedere, băbuţo. Cei doi tineri o luară în direcţii opuse. Hotelul lui Tuppence era situat în ceea ce, cu bunăvoinţă, se numea Southern Belgravia. Din motive de economie nu luă un taxi. Traversase jumătate din St. Jame's Park, când o voce bărbătească din spate o făcu să tresară. – Scuză‑mă, spuse bărbatul. Aş putea să‑ţi răpesc un minut? Capitolul II. Oferta domnului Whittington Tuppence se întoarse cu repeziciune, dar cuvintele care‑i stăteau pe limbă rămaseră nerostite, căci înfăţişarea bărbatului, ca şi manierele lui nu aveau nimic comun cu ceea ce gândise ea în primul moment. Ca şi cum ar fi ghicit, îi zise repede: – Te asigur că nu intenţionez să fiu lipsit de respect. Tuppence îl crezu. Deşi instinctiv omul îi stârni antipatie şi neîncredere, era înclinată să‑l absolve de bănuiala de a fi vrut s‑o acosteze pur şi simplu. Era un bărbat solid, proaspăt ras, cu maxilarul puternic. Avea ochii mici şi vicleni, care nu îi susţinură fără să clipească privirea dreaptă. – Ei bine, ce e? întrebă ea. Bărbatul zâmbi. – Am auzit din întâmplare discuţia dumitale cu tânărul domn, la localul Lyons. – Şi ce‑i cu asta? – Nimic... afară de faptul că ţi‑aş putea fi de folos. Un alt gând îi trecu prin minte lui Tuppence. – M-aţi urmărit până aici? – Mi‑am luat libertatea asta. – Şi în ce fel credeţi că mi‑aţi putea fi de folos? Bărbatul scoase o carte de vizită din buzunar şi i‑o înmână cu o plecăciune. Tuppence o luă şi o cercetă cu mare atenţie. Pe ea era scris: „Dl. Edward Whittington”. Dedesubtul numelui scria: „Esthonia Glassware Co.” şi adresa biroului. Domnul Whittington vorbi din nou: – Dacă îmi faci o vizită mâine dimineaţă, la unsprezece, am să‑ţi ofer toate detaliile propunerii mele. – La unsprezece. Tuppence se hotărî. – Foarte bine. Voi veni. – Mulţumesc. Bună seara. Îşi ridică pălăria cu un gest larg şi se îndepărtă. Tuppence rămase privind în urma lui câteva clipe. Apoi făcu o mişcare ciudată din umeri, asemănătoare cu cea a unui terrier care se scutură. „Aventurile au început, murmură pentru sine. Mă întreb, ce vrea de la mine? E ceva cu tine, domnule Whittington, ceva ce nu‑mi place deloc. Dar, pe de altă parte, nu mi‑e frică nici atâtica de tine. Şi, cum am spus mai înainte, fără îndoială am s‑o mai spun, micuţa Tuppence poate să‑şi poarte şi singură de grijă, bine‑mersi!” Şi, cu o înclinare scurtă şi apăsată a capului, o porni hotărâtă înainte. Totuşi, ca urmare a unei scurte meditaţii, se abătu din drum şi trecu pe la un oficiu poştal. Aici, cu un formular de telegramă în mână, cumpăni câteva clipe. Gândul că cei cinci şilingi puteau fi cheltuiţi de pomană o cataliză şi se hotărî să‑şi asume riscul cheltuirii a nouă pence. Dispreţuind peniţa ţepoasă şi melasa neagră şi groasă puse la dispoziţie prin bunăvoinţa guvernului, Tuppence scoase creionul lui Tommy, ce rămăsese la ea, şi scrise cu repeziciune: „Nu da anunţul. Explicaţii, mâine.” Trecu adresa clubului lui Tommy, pe care cel mult într‑o lună, acesta va fi nevoit să‑l părăsească, afară doar dacă nu i‑ar pica din cer o avere care să‑i permită să‑şi achite taxa. – Asta i‑ar putea parveni, murmură ea. Oricum, merită încercat. După ce depuse formularul la ghişeu o porni grăbită spre casă, oprindu‑se la o brutărie pentru a‑şi cumpăra de trei pence cornuri. Mai târziu, în cămăruţa ei de la mansardă, mesteca încet cornurile şi se gândea la viitor. Ce era „Esthonia Glassware Co.” şi de ce, Dumnezeu, ar fi avut nevoie de serviciile ei? Tuppence simţi cum o furnică un fior de plăcere. În orice caz, casa parohială de la ţară dispărea iar din planurile ei. Ziua de mâine oferea posibilităţi. Trecu mult timp până ce Tuppence să adoarmă în acea seară, iar când în cele din urmă o făcu, visă că domnul Whittington o pusese să spele un morman de sticlărie de Estonia, care semăna uluitor cu farfuriile de la spital! Era unsprezece fără cinci când Tuppence ajunse la cvartalul de blocuri ce adăpostea birourile firmei „Esthonia Glassware Co.” Să se prezinte înainte de ora fixată ar fi părut un exces de zel, drept care, Tuppence se hotărî să meargă până la capătul străzii şi apoi să se întoarcă. Aşa şi făcu. Când bătu de unsprezece, Tuppence pătrunse în clădire. „Esthonia Glassware Co.” era la ultimul etaj. Exista un lift, însă Tuppence preferă s‑o ia pe jos. Cu respiraţia uşor întretăiată, se opri în faţa unei uşi pe al cărei geam era scris cu litere mari „Esthonia Glassware Co.” Tuppence ciocăni. Ca răspuns la un glas din interior, Tuppence apăsă pe clanţă şi intră într‑un birou de primire, mic şi cam murdar. Un funcţionar de vârstă mijlocie coborî de pe un scaun înalt de la biroul de lângă fereastră şi se apropie de ea întrebător. – Am întâlnire cu domnul Whittington, spuse Tuppence. – Vă rog să poftiţi pe aici. Bărbatul se îndreptă spre un glasvand pe care stătea scris „Intrarea oprită”, bătu, apoi deschise uşa şi‑i făcu loc să treacă. Domnul Whittington stătea la un birou mare, acoperit de hârtii. Lui Tuppence i se păru că presimţirea i se confirma. Ceva era în neregulă cu domnul Whittington. Combinaţia dintre prosperitatea lui lucitoare şi ochii săi vicleni nu era atrăgătoare. – Deci, te‑ai hotărât? Asta‑i bine. Vrei să iei loc? Tuppence se aşeză pe un scaun, în faţa lui. Părea deosebit de mică şi de cuminte în dimineaţa asta. Şedea acolo moale, cu ochii plecaţi, în timp ce domnul Whittington sorta şi răsfoia hârtiile. În cele din urmă le împinse într‑o parte şi se aplecă peste birou. – Acum, dragă tânără doamnă, să ne ocupăm de afaceri. Faţa sa mare se lăţi într‑un zâmbet. Vrei să munceşti? Bine, pot să‑ţi ofer de lucru. Ce‑ai spune de 100 de lire pe loc şi toate cheltuielile plătite? Domnul Whittington se lăsă pe spate în scaun şi‑şi vârî degetele mari în răscroiala de sub braţ a vestei. Tuppence îl privi cu prudenţă. – Şi care e natura muncii? întrebă ea. – Simbolică... pur simbolică. O excursie plăcută, atâta tot. – Încotro? Domnul Whittington zâmbi din nou. – Paris. – Oh! exclamă Tuppence îngândurată. În sinea ei îşi spuse: „Sunt sigură că dacă tata ar auzi asta ar face un atac. Însă, oricum, nu‑l văd pe domnul Whittington în rol de impostor”. – Da, continuă Whittington. Ce poate fi mai plăcut? Să dai timpul înapoi cu câţiva ani... foarte puţini, sunt convins, şi să intri din nou în unul din acele fermecătoare pensionnants des jeunes filles de care abundă Parisul.... Tuppence îl întrerupse. – Un pension? – Exact. Cel al doamnei Colombier din Avenue de Neuilly. Tuppence cunoştea foarte bine numele. Nimic nu putea fi mai select. Avusese câteva prietene americane acolo. Era mai mult decât uimită. – Vreţi să intru la pensionul doamnei Colombier? Pentru cât timp? – Depinde. Posibil pentru trei luni. – Şi asta e tot? Nu mai sunt şi alte condiţii? – Absolut nici una. Bine‑nţeles, vei merge acolo în calitate de pupilă a mea şi n‑o să comunici în nici un fel cu prietenii dumitale. Va trebui să‑ţi pretind o discreţie absolută asupra perioadei ce va urma. Apropo, eşti englezoaică, nu‑i aşa? – Da. – Şi totuşi ai un uşor accent american. – Cea mai bună prietenă a mea din spital era o micuţă americană. Cred că m‑am molipsit de la ea. Pot să scap foarte uşor de el. – Dimpotrivă, ţi‑ar fi mult mai simplu să treci drept americană. Detaliile trecutului dumitale din Anglia ar putea fi mai dificil de susţinut. Da, cred că va fi categoric mai bine. Apoi... – Un moment, domnule Whittington! Am impresia că luaţi drept sigur consimţămânul meu. Whittington păru surprins. – Cred că nu te gândeşti să refuzi? Te asigur că aşezământul doamnei Colombier este o instituţie de prima mână şi absolut ortodoxă. Iar condiţiile sunt dintre cele mai generoase. – Exact, spuse Tuppence. Tocmai asta e. Condiţiile sunt aproape prea generoase, domnule Whittington. Nu văd nicicum de ce merit să vă cheltuiţi banii pe mine. – Nu? rosti încetişor Whittington. Bine, am să‑ţi spun. Nu încape îndoială că aş putea găsi pe altcineva pentru o sumă mult mai mică. Tot ceea ce îmi trebuie şi sunt dispus să plătesc, este o doamnă tânără, suficient de inteligentă şi cu prezenţă de spirit ca să‑şi joace bine rolul, şi, în plus, să fie destul de discretă ca să nu pună multe întrebări. Tuppence zâmbi uşor. Înţelese că Whittington punctase. – Mai e ceva. Până acum n‑aţi spus nimic despre domnul Beresford. Rolul lui care e? – Domnul Beresford? – Partenerul meu, explică Tuppence, cu demnitate. Ne‑aţi văzut ieri împreună. – Ah, da. Mă tem, însă, că nu vom avea nevoie de serviciile lui. – În cazul ăsta, s‑a terminat. Tuppence se ridică. Ori amândoi, ori nici unul. Îmi pare rău... dar aşa stă treaba. Bună ziua, domnule Whittington. – Aşteaptă o clipă. Să vedem dacă putem face ceva. Ia loc din nou, domnişoară... Se opri, întrebător. Prin conştiinţa lui Tuppence trecu un junghi când îşi reaminti de arhidiacon. Se aruncă în grabă asupra primului nume care îi veni în minte. – Jane Finn, spuse ea repede, apoi se opri cu gura căscată în faţa efectului pe care îl produseseră aceste două cuvinte. Toată amabilitatea de pe chipul lui Whittington dispăru ca prin farmec. Era roşu de mânie, şi pe frunte venele i se umflaseră gata să crape. Iar în spatele tuturor acestora stătea la pândă un soi de spaimă neîncrezătoare. Se aplecă în faţa şi sâsâi cu răutate: – Aşadar, ăsta‑i micul dumitale joc, nu‑i aşa? Tuppence, deşi total debusolată, îşi păstră capul. Nu avea nici cea mai mică idee despre ce vroia el să spună, însă, cum de fel era iute la minte, înţelese că era imperios necesar s‑o ţină pe‑a ei. Whittington continuă: – Te‑ai jucat tot timpul cu mine de‑a şoarecele şi pisica, nu‑i aşa? Ai ştiut tot timpul ce vroiam de la dumneata, dar ai continuat comedia. Aşa‑i? Se calmase. Din obraji îi dispăruse roşeaţa. O privi scrutător. Cine a pălăvrăgit? Rita? Tuppence scutură din cap. Nu ştia cât mai putea să‑şi susţină minciuna, însă îşi dădea seama că era important să n‑o amestece pe acea necunoscută Rita în povestea asta. – Nu, răspunse ea, cinstit. Rita nu ştie nimic despre mine. Ochii lui scormoneau într‑ai ei ca nişte sfredele. – Cât de multe ştii? strigă el. – În realitate, foarte puţin, răspunse Tuppence, şi fu mulţumită să constate că neliniştea lui Whittington în loc să scadă, spori. Gândul că ştia mai multe decât era dispusă să recunoască, părea să‑l frământe. – Oricum, ai ştiut destule ca să vii aici să trânteşti numele asta. – Ar putea fi chiar numele meu, plusă Tuppence. – E de conceput, nu‑i aşa, că ar exista două fete cu un nume ca ăsta? – Sau s‑ar putea să‑l fi nimerit din întâmplare, continuă Tuppence ameţită de succesul sincerităţii. Domnul Whittington bătu cu pumnii în masă. – Lasă prostiile! Ce ştii? Şi cât vrei? Ultimele trei cuvinte aprinseră puternic imaginaţia lui Tuppence, mai ales după un mic dejun sărăcăcios şi o cină cu cornuri din seara precedentă. Prezentul ei rol era mai degrabă de ordinul riscului decât al aventurii, dar nu dădu înapoi. Se ridică şi zâmbi cu aerul cuiva ce se ştie stăpân pe situaţie. – Dragul meu domn Whittington, spuse, să jucăm cu cărţile pe faţă... vă rog nu mai fiţi atât de supărat. M-aţi auzit ieri spunând că mi‑am propus să trăiesc din expediente. Am impresia că acum v‑am dovedit că am câteva expediente din care să trăiesc. Admit că am avut cunoştinţe de un anumit nume, dar poate că aici se sfârşeşte această cunoştinţă. – Da... dar poate că nu, mârâi Whittington. – Insistaţi în a mă judeca greşit, spuse Tuppence şi oftă încetişor. – Cum ţi‑am spus şi mai înainte, lasă prostiile şi revino la subiect. Nu poţi să te joci de‑a inocenta cu mine. Cunoşti mult mai mult decât eşti dispusă să recunoşti. Tuppence tăcu o clipă, pierdută în admiraţia propriei ingenuităţi, apoi rosti moale: – N-aş vrea să vă contrazic, domnule Whittington. – Am ajuns, deci, la veşnica problemă: cât? Tuppence era în dilemă. Până acum îl prostise cu succes pe Whittington, dar ca să indice o sumă concretă, imposibilă, putea trezi suspiciuni. Creierul îi fu fulgerat de‑o idee. – Să presupunem că cerem ceva mai puţin pe loc, şi discutăm mai pe larg problema mai târziu? Whittington îi aruncă o privire urâtă. – Şantaj, ai? Tuppence zâmbi dulce. – Nu, nu! Să‑i spunem... plata în avans a serviciilor? Whittington mârâi. – Ştiţi, explică Tuppence la fel de dulce. Sunt topită după bani. – Eşti culmea culmilor, asta eşti! mormăi Whittington, cu un soi de admiraţie involuntară. M-ai dus perfect de nas. Credeam că eşti doar o puştoaică bleguţă cu atâta minte cât îmi trebuie pentru scopul meu. – Viaţa e plină de surprize, filosofă Tuppence. – Oricum, continuă Whittington, cineva trebuie să fi vorbit. Dumneata spui că nu Rita. Să fi fost...? Da, intră! Funcţionarul intră discret în încăpere şi depuse o hârtie la vederea patronului său. – Chiar acum a sosit un mesaj telefonic pentru dumneavoastră, domnule. Whittington îl smulse şi îl citi. Fruntea i se încruntă. – Se face, Brown. Poţi să pleci. Funcţionarul se retrase, închizând uşa în urma lui. Whittington se întoarse spre Tuppence. – Vino mâine la aceeaşi oră. Acum sunt ocupat. Pentru început, uite cincizeci. Numără rapid câteva bancnote şi le împinse pe masă spre Tuppence, apoi se ridică, evident nerăbdător s‑o vadă plecată. Fata numără banii cu aerul unui om de afaceri, îi băgă în geantă şi se ridică. – Bună ziua, domnule Whittington, spuse politicoasă. Sau mai degrabă, au revoir. – Exact. Au revoir! Whittington arăta din nou aproape simpatic, schimbare care‑i trezi lui Tuppence o uşoară presimţire. Au revoir, isteaţa şi încântătoarea mea tânără doamnă. Tuppence coborî sprintenă scările. Era stăpânită de‑un elan sălbatic. Ceasul din împrejurimi arăta că mai erau cinci minute până la douăsprezece. – Să‑i facem lui Tommy o surpriză! şopti Tuppence şi opri un taxi. Taxiul opri în faţa staţiei de metrou. Tommy tocmai ieşea pe uşa staţiei. Cu ochii căscaţi atât cât se putea, alergă spre Tuppence şi o ajută să coboare. Fata îi zâmbi cu afecţiune şi rosti pe un ton uşor afectat. – Vrei să plăteşti tu, bătrâne? N-am mai mărunt de cinci lire!

Mostenirea Lemesurier de Agatha Christie În compania lui Poirot am investigat multe cazuri ciudate; dar cred că niciunul nu se poate compara cu acea extraordinară serie de evenimente ce ne-a întreţinut interesul pe o perioadă de mulţi ani şi care a culminat cu ultima problemă adusă lui Poirot s-o rezolve.           Prima dată, atenţia noastră ne-a fost atrasă de istoria familiei Lemesurier într-o seară, în timpul războiului. Poirot şi cu mine abia ne reîntâlniserăm de puţină vreme, reînnodând vechea prietenie din Belgia. Se ocupase de o chestie măruntă pentru ministerul de război, terminând-o spre întreaga lor satisfacţie; ca urmare, cinasem la Carlton cu o „Şapcă de Alamă” care i-a făcut mari complimente lui Poirot de câteva ori în timpul mesei. „Şapca de Alamă” a trebuit să plece să se întâlnească cu cineva, aşa că noi ne-am terminat cafeaua într-un mod relaxat, înainte de a-i urma exemplul.           În momentul în care părăseam camera, am fost salutat de-o voce care mi-a sunat familială şi, întorcându-mă, l-am văzut pe căpitanul Vincent Lemesurier, un tânăr pe care îl cunoscusem în Franţa. Era cu un om mai în vârstă a cărui asemănare îl recomanda ca fiind din aceeaşi familie. Lucru ce se dovedi adevărat, el fiindu-ne prezentat ca domnul Hugo Lemesurier, unchiul tânărului meu prieten.           De fapt, nu-l cunoşteam, de loc îndeaproape pe căpitanul Lemesurier, dar era un tânăr plăcut, cam visător în felul lui şi mi-am amintit vorbindu-se că aparţinea unei vechi şi nobile familii, cu o proprietate în Northumberland, care data dinainte de Reformaţie. Poirot şi cu mine nu ne grăbeam şi, la invitaţia tânărului, ne-am aşezat la masa celor doi noi prieteni şi am discutat mult şi plăcut despre diferite probleme. Unchiul Lemesurier era un bărbat în jur de 40 de ani cu o alură de savant în ţinuta lui dreaptă; pentru moment era angajat într-un studiu de cercetări chimice pentru guvern, se părea.           Discuţia noastră a fost întreruptă de un tânăr înalt, brunet, care păşi spre masă, evident frământat şi agitat.           — Slavă domnului că v-am găsit pe amândoi! Zise el.           — Ce s-a întâmplat, Roger?           — Părintele tău, Vincent. O căzătură rea. Calul era tânăr. A fost târât pentru că a tras de cealaltă parte.           În câteva minute, cei doi prieteni ai noştri s-au despărţit în grabă de noi. Tatăl lui Vincent Lemesurier avusese un accident serios în timp ce încerca un cal tânăr şi se aştepta să trăiască până dimineaţă. Vincent se făcuse alb ca varul şi păru aproape uluit de ştire. Într-un fel, am fost surprins, deoarece, din cele câteva cuvinte pe care le lăsase să-i scape pe această temă încă din Franţa, înţelesesem că el şi tatăl său nu erau în termeni prea prieteneşti, aşa că etalarea sentimentului filial m-a cam mirat acum.           Tânărul brunet, care ne fusese prezentat ca văr, domnul Roger Lemesurier, rămăsese în urmă, aşa că noi trei am plecat împreună.           — O treabă destul de curioasă, remarcă tânărul. Poate-l va interesa pe domnul Poirot. Am auzit de dumneavoastră, ştiţi, domnule Poirot, de la Higginson. (Higginson era prietenul nostru cu Şapcă de Alamă). El susţine că sunteţi o somitate în psihologie.           — Studiez psihologia, da, recunoscu prietenul meu cu precauţiune.           — Aţi văzut faţa vărului meu? A fost absolut răvăşit, nu-i aşa? Ştiţi de ce? Un străvechi blestem de familie! V-ar interesa să-l aflaţi?           — Ar fi foarte drăguţ din partea dumitale să ni-l povesteşti.           Roger Lemesurier se uită la ceas.           — Mai am o groază de timp. Mă întâlnesc cu ei la King’s Cross. Ei bine, domnule Poirot, Lemesurier este o familie veche. Cu mult timp în urmă, în vremurile medievale, un Lemesurier a început să-şi bănuiască soţia. A găsit-o pe doamna într-o situaţie compromiţătoare. Ea a jurat că era nevinovată, dar bătrânul baron Hugo nu a vrut să audă. Ea avea un copil, un fiu şi el a jurat că băiatul nu era ai lui şi că nu-l va moşteni niciodată. Am uitat ce-a făcut – vreo fantezie medievală ca aceea de a-i zidi vii pe mamă şi pe fiu; oricum, i-a omorât pe amândoi şi ea a murit protestând că este nevinovată şi blestemând solemn pentru totdeauna familia Lemesurier. Blestemul suna ca nici un băiat, primul născut din această familie, să nu moştenească vreodată ceva. Ei bine, timpul a trecut şi nevinovăţia doamnei a fost stabilită fără îndoială. Cred că Hugo a purtat o cămaşă de păr şi şi-a terminat zilele în genunchi în celula unui călugăr. Dar, lucrul curios este că din ziua aceea şi până astăzi nici un fiu prim născut nu a moştenit vreodată moşia. Ea a revenit fraţilor, nepoţilor, celui de-al doilea fiu născut în familie, dar niciodată celui mai mare. Tatăl lui Vincent era al doilea din cinci fii, primul murind în copilărie. Bineînţeles că tot timpul războiului, Vincent a fost convins că dacă era cineva sortit sa moară, atunci, cu siguranţă, acela era el. Dar, destul de ciudat, cei doi fraţi ai săi mai mici au fost ucişi şi el a rămas nezgâriat.           — Interesantă istoria asta de familie, spuse Poirot meditativ. Dar acum tatăl său moare şi el, ca fiul cel mai mare, îl moşteneşte?           — Exact. Un blestem s-a risipit, incapabil să reziste curentului vieţii moderne.           — Poirot dădu din cap, ca şi cum condamna tonul glumeţ al acestuia.           Roger Lemesurier s-a uitat din nou la ceasul său şi ne-a spus că trebuie să plece.           Urmarea povestirii sosi în dimineaţa următoare, când am aflat despre tragica moarte a căpitanului Vincent Lemesurier. El călătorise spre nord cu trenul de Scoţia şi în timpul nopţii trebuie să fi deschis uşa vagonului şi să fi sărit pe linie. Şocul accidentului tatălui său suprapunându-se şocului unui obuz se credea că i-ar fi cauzat un temporar dezechilibru mental. Curioasa superstiţie despre familia Lemesurier a fost menţionată în legătură cu noul moştenitor, fratele tatălui său, Ronald Lemesurier, al cărui fiu unic murise în bătălia de pe Somme.           Cred că întâlnirea noastră întâmplătoare cu tânărul Vincent în ultima seară a vieţii sale ne-a sporit interesul faţă de familia Lemesurier, pentru că am luat notă, cu anumită curiozitate, doi ani mai târziu, de moartea lui Ronald Lemesurier, ce fusese socotit invalid în momentul în cărei intrase în posesia averii familiei. Fratele său, John, l-a moştenit – un om sănătos tun, cu un băiat la Eton.           Desigur, un destin rău umbrea familia Lemesurier. Chiar în următoarea sa vacanţă, băiatul reuşi să se împuşte fatal. Moartea tatălui său, care interveni brusc, după ce fusese înţepat de o viespe, trecea moşia în posesia celui mai mic dintre cei cinci fraţi – Hugo, de care ne-am amintit că-l întâlnisem în noaptea fatală la Carlton.           În afară de a comenta extraordinara serie de nenorociri care se abătuse asupra familiei Lemesurier, nu aveam vreun interes personal în poveste, dar timpul se scurgea şi noi am fost şi mai implicaţi.           Într-o dimineaţă a fost anunţată doamna Lemesurier. Era o femeie înaltă, activă, cam de vreo 30 de ani, care dovedea, prin purtarea sa, multă hotărâre şi bun simţ. Vorbi cu un accent slab transatlantic.           — Domnul Poirot? Îmi pare bine să vă întâlnesc. Soţul meu, Hugo Lemesurier, v-a cunoscut o dată, cu mulţi ani în urmă, dar cred că nici nu vă mai amintiţi.           — Îmi amintesc perfect, doamnă. A fost la Carlton.           — O, e minunat. Domnule Poirot, sunt foarte îngrijorată.           — În legătură cu ce, doamnă?           — Cu băiatul meu cel mare. Ştiţi, am doi băieţi. Ronald de opt ani şi Gerald de şase ani.           — Continuaţi, doamnă, de ce aţi fi îngrijorată pentru micuţul Ronald?           — Domnule Poirot, în ultimele şase luni era cât pe ce să moară de trei ori: o dată a scăpat de le înec, când eram cu toţii în Cornwall, vara aceasta, a doua oară, când a căzut de la fereastra camerei lui şi a treia oară, era să se otrăvească cu ptomaină.           Probabil că faţa lui Poirot exprima prea elocvent ceea ce gândea, pentru că doamna Lemesurier s-a grăbit fără să mai facă vreo pauză.           — Ştiu că vă închipuiţi că sunt o femeie cam proastă şi nebună, care face din ţânţar, armăsar.           — Dar, de loc, doamnă! Orice mamă ar trebui înţeleasă că este neliniştită din cauza acestor întâmplări, dar nu prea văd cum pot să vă ajut. Eu nu sunt le bon Dieu să controlez valurile de apă; cât despre fereastra camerei, v-aş sugera să puneţi nişte bare de fier; iar, cât despre mâncare, ce poate egala grija unei mame?           — Dar de ce aceste lucruri i se întâmplă lui Ronald şi nu lui Gerald?           — Şansa, doamnă, le hasard!           — Aşa credeţi?           — Dumneavoastră ce credeţi, doamnă – dumneavoastră şi soţul?           O umbră trecu pe faţa doamnei Lemesurier.

Miss Marple Ultimele cazuri de Agatha Christie Sanctuarul Soţia vicarului dădu colţul bisericii cu braţele pline de crizanteme. De ghetele ei solide se prinsese mult pământ din grădină şi câteva urme se aflau şi pe nasul ei, dar de asta ea nu avea câtuşi de puţin habar. Se chinui puţin să deschidă poarta de la biserică, ce atârna ruginită, pe jumătate prinsă în balamale. O boare de vânt îi agită pălăria ponosită, făcând-o să-i şadă şi mai aiurea decât până atunci. "Mai du-te la naiba!" spuse Bunch. Botezată de părinţii săi optimişti Diana, doamna Har­mon devenise Bunch la o vârstă timpurie pentru motive oarecum evidente şi numele îi rămase acesta încă de atun­ci. Strângând la piept crizantemele, se îndreptă spre cimitir şi de-acolo spre uşa bisericii. Aerul de noiembrie era blând şi umed. Norii acopereau cerul, lăsând pete albastre ici şi colo. Înăuntru, biserica era întunecoasă şi rece; era încălzită doar în timpul slujbelor. –  Brrr! se înfrigură Bunch. Mai bine aş termina repede cu asta. Nu vreau să mor de frig. Cu repeziciune născută din obişnuinţă adună obiectele necesare: vaze, sticle, apă. "Aş fi vrut să fi avut crini" se gândi Bunch în sinea ei. "Mă obosesc crizantemele astea uscăţive". Mâinile ei durdulii aşeză florile în vase. Nu era nimic original sau artistic în aranjamente, deoarece Bunch Harmon în persoană nu era nici originală, nici nu avea simţ artistic, dar era unul obişnuit de casă, plăcut. Ducând vasele cu grijă, Bunch păşi prin mijlocul bisericii, îndreptându-se spre altar. În momentul acela soarele ieşi dintre nori. Lumina pătrundea prin fereastra dinspre răsărit, prevăzută cu un geam uşor colorat, mai ales în albastru şi roşu – darul unui membru bogat al parohiei din epoca victoriană. Efectul era aproape impresionant în neaşteptata sa opulenţă. "Ca bijuteriile" se gândi Bunch. Deodată se opri, uitându-se uimită înainte. Pe treptele altarului se afla o formă întunecată ghemuită. Lăsând cu grijă florile jos, Bunch se apropie de ea şi se aplecă deasupra-i. Un bărbat zăcea acolo, chircit tot. Bunch îngenunche lângă el şi, încet, cu precauţiune, îl întoarse cu faţa în sus. Îi luă pulsul – era slab, se pierdea, vorbind despre starea omului, aşa cum făcea şi paloarea aproape verzuie a feţei. Nu încăpea îndoială, se gândi Bunch, omul era pe moarte. Era un bărbat de vreo 45 de ani, îmbrăcat într-un costum uzat. Dădu drumul mâinii lipsite de putere de la care luase pulsul şi se uită la cealaltă mână a omului. Aceasta părea încleştată pe inimă ca un pumn. Privindu-l mai îndeaproape observă că strângea în mână o compresă sau o batistă mare pe care o ţinea la piept. În jurul mâinii erau urmele unui lichid maroniu ce se uscase şi pe care Bunch îl luă drept sânge închegat. Bunch se ridică, încruntându-se. Până atunci ochii omului fuseseră închişi, dar, în momentul acela, îi deschise deodată şi se uită fix la faţa femeii. Nu erau nici împăienjeniţi, nici tulburi. Păreau foarte vioi şi inteligenţi. Îşi mişcă buzele şi Bunch se aplecă să prindă cuvintele, sau mai bine zis, cuvântul. Rostise numai un singur cuvânt "Sanctuar". I se păru că vede un zâmbet foarte slab în timp ce pronunţa acest cuvânt. Nu era nici o îndoială în legătură cu el, pentru că, după o clipă, repetă "sanctuar"... Apoi, cu un oftat slab, prelung, îşi închise din nou ochii. Din nou Bunch încercă să-i ia pulsul. Mai avea, dar acum era mai slab şi tot mai rar. Se ridică în picioare hotărâtă. – Nu te mişca, nici nu încerca să te mişti. Mă duc după ajutor. Ochii bărbatului se redeschiseseră şi acum părea să-şi fixeze atenţia asupra luminii colorate care pătrundea prin fereastra de est. Murmură ceva ce Bunch nu prea înţelese. Se gândi, tresărind, că ar fi putut fi numele soţului ei. – Julian? întrebă ea. Ai venit aici după Julian? Dar nu primi nici un răspuns. Omul zăcea cu ochii închişi, respirând încet, fără vlagă. Bunch se întoarse şi ieşi repede din biserică. Se uită la ceas şi dădu din cap cu oarecare mulţumire. Doctorul Griffiths trebuia să fie încă la chirurgie. Era numai la câteva minute  depărtare de biserică. Intră, fără să aştepte să bată sau să sune, trecând prin camera de aşteptare, direct în cabinetul medicului. – Trebuie să veniţi imediat, spuse Bunch. Un om moare în biserică. Câteva minute mai târziu, doctorul Griffiths se ridica din genunchi, după o sumară examinare. – Putem să-l ducem de aici în casa parohială? L-aş putea consulta mai bine acolo – nu că i-ar folosi la ceva! – Bineînţeles, răspunse Bunch. Mă duc înainte să pregătesc lucrurile. Să-i aduc pe Harper şi Jones, da? Să vă ajute să-l căraţi. – Mulţumesc. Pot să telefonez de la casa parohială după o ambulanţă, dar mă tem că până vine... Nu-şi termină fraza. Bunch spuse: – Hemoragie internă? Doctorul Griffiths încuviinţă. Mai adăugă: – Cum naiba de a ajuns aici? – Cred că trebuie să fi fost aici toată noaptea, fu de părere Bunch, gândindu-se: Harper deschide biserica dimineaţa şi se duce la lucru, dar, de obicei, nu intră în ea. După vreo cinci minute, doctorul Griffiths puse receptorul la loc şi se întoarse în camera pentru micul dejun, unde rănitul zăcea pe nişte pături aşezate în grabă pe sofa. Bunch tocmai lua un lighean cu apă şi se pregătea să iasă cu el, după ce doctorul îl examinase. – Deci, asta-i, o anunţă Griffiths. Am trimis după o ambulanţă şi am anunţat poliţia. Stătea încruntat, uitându-se la pacientul întins pe jos, cu ochii închişi. Mâna stângă i se mişca într-un fel nervos, spasmodic lângă coaste. – A fost împuşcat, preciză Griffiths. Împuşcat foarte de aproape. Şi-a făcut batista ghemotoc şi şi-a băgat-o în rană ca să oprească sângerarea. – După ce s-a întâmplat, ar fi putut să meargă mult? întrebă Bunch. – O, da, e foarte posibil. Se ştie că un om rănit mortal s-a ridicat şi a mers pe stradă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi, apoi, deodată, s-a prăbuşit, după cinci sau zece minute. Deci, se poate să nu fi fost împuşcat în biserică. O, nu! Trebuie să fi fost împuşcat la o oarecare depărtare. Desigur, s-ar fi putut sinucide, arunca revolverul şi s-ar fi împleticit, venind orbeşte către biserică. Nu prea înţeleg de ce s-a îndreptat spre biserică şi nu spre casa parohială. – O, ştiu de ce, îl opri Bunch. A rostit: "Sanctuar". Doctorul se uită uimit la ea. – Sanctuar? – A venit Julian, anunţă Bunch, întorcându-şi capul, când auzi paşii soţului în hol. Julian! Vino aici! Reverendul Julian Harmon intră în cameră. Purtarea sa rezervată, profesorală îl făcuse să pară, întotdeauna, mai bătrân decât era în realitate. – Vai de mine! exclamă Julian Harmon, privind uimit şi îngrijorat trusa chirurgicală şi trupul întins pe sofa. Bunch îi relată, ca de obicei, în puţine cuvinte: – Era în biserică, pe moarte. A fost împuşcat. Îl cunoşti, Julian? Mi s-a părut că ţi-a pronunţat numele. Vicarul se apropie de sofa şi se uită la muribund: – Bietul de el, spuse şi dădu din cap. Nu, nu-l cunosc. Sunt aproape sigur că nu l-am mai văzut niciodată. În momentul acela, ochii muribundului se deschiseră încă o dată. Trecură de la medic la Julian Harmon şi de la acesta la soţia lui. Ochii îi rămaseră aţintiţi pe faţa lui Bunch. Griffiths înaintă. – Dacă ne-aţi putea spune, întrebă el precipitat. Dar cu ochii pironiţi asupra lui Bunch, omul spuse pe un ton slab: "Vă rog... vă rog..." Şi apoi, cu un uşor tremur, îşi dădu sufletul... Sergentul de poliţie Hayes îşi băgă creionul în gură şi întoarse pagina carnetului. – Deci, asta-i tot ceea ce-mi puteţi spune, doamnă Harmon? – Asta-i tot! confirmă Bunch. Acestea sunt lucrurile din buzunarele hainei sale. Pe o masă, lângă cotul sergentului Hayes se afla un portmoneu, un ceas vechi, cam uzat, cu iniţialele W.S. şi un bilet de întors spre Londra. Nimic altceva. – Aţi descoperit cine e? întrebă Bunch. – Un domn sau o doamnă Eccles a telefonat la poliţie. El este fratele ei, se pare. Pe nume Sandbourne. A fost de câtva timp, într-o stare proastă cu sănătatea şi nervii. Îi mergea şi mai rău de la o vreme. Alaltăieri a plecat şi nu s-a mai întors. A luat un pistol cu el. – Şi a venit încoace să se împuşte cu el? întrebă Bunch. De ce? – Ştiţi, era deprimat... Bunch îl întrerupse. – Nu mă refer la asta. Ci la altceva, de ce aici? Din moment ce sergentul Hayes, în mod evident, nu cunoştea răspunsul la asta, îi oferi unul colateral: – A ajuns aici cu autobuzul 510. – Bine, spuse Bunch din nou. Dar de ce? – Nu ştiu, doamnă Harmon, zise sergentul Hayes. Nu avem nici o mărturie. Dacă echilibrul său mental era afec­tat... Burich termină fraza în locul lui: – Putea s-o facă oriunde. Dar, totuşi, mie mi se pare inutil să iei un autobuz până la o mică localitate din provincie ca aceasta. Nu cunoştea pe nimeni de pe aici? Chiar? – Pe nimeni, după câte ştim până acum, zise sergen­tul Hayes. Tuşi ca un om stânjenit şi adăugă, în timp ce se ridica în picioare: S-ar putea ca un domn sau o doamnă Eccles să vină să vă viziteze, doamnă, dacă nu vă supără. – Sigur că nu mă supără, îl asigură Bunch. E foarte firesc. Aş vrea numai să le pot spune ceva. – De acum plec, o anunţă sergentul Hayes. – Sunt atât de mulţumită că n-a fost crimă, spuse Bunch, conducându-l la uşa din faţă. O maşină se oprise la poarta casei parohiale. Uitându-se la ea, sergentul Hayes remarcă: – Doamnă, se pare că domnul şi doamna Eccles vin chiar acum să stea de vorbă cu dumneavoastră. Bunch se pregăti sufleteşte să reziste la ceea ce, simţea ea, părea să fie o încercare cam dificilă. "Totuşi, se gândi, pot să-l chem oricând pe Julian să mă ajute. Un preot este de mare ajutor când oamenii sunt în doliu." Bunch nu ar fi putut spune exact cum s-ar fi aşteptat să arate domnul şi doamna Eccles, dar era conştientă, când îi întâmpină, că ceva o surprindea la ei. Domnul Eccles era un bărbat solid, înfloritor, a cărui fire n-ar fi putut fi decât veselă şi glumeaţă. Doamna Eccles părea puţin plinuţă. Avea o gură mică, strânsă pungă, ca de om meschin; vocea ei era subţire, piţigăiată. – A fost un şoc teribil, doamnă Harmon, dacă vă puteţi imagina, spuse aceasta. – O, ştiu, recunoscu Bunch. Trebuie să fi fost. Vă rog luaţi loc. Pot să vă ofer, da, poate e puţin prea devreme pentru ceai... Domnul Eccles refuză dând din mâna sa masivă. – Nu, nu, nu vă deranjaţi pentru noi. Sunteţi foarte bună, vă mulţumesc. Vroiam doar să... ei bine... ce-a spus bietul William şi chestii de astea, ştiţi? – A fost mult timp în străinătate, interveni doamna Eccles şi cred că trebuie să fi trăit nişte evenimente neplăcute. De când s-a întors acasă a fost foarte liniştit şi deprimat. Spunea că nu merită să trăieşti în lumea asta şi că nu mai avea nimic de aşteptat de la ea. Bietul Bill, întotdeauna a fost un om posomorât. Bunch îi privi, pentru câteva clipe, fără să vorbească. – A luat revolverul soţului meu, aşa a făcut, continuă doamna Eccles. Fără ca noi să ştim. Apoi, se pare, c-a venit aici cu autobuzul. Mi se pare c-a fost foarte frumos din partea lui... că n-a vrut s-o facă în casa noastră. – Bietul băiat, bietul băiat, spuse domnul Eccles, oftând. Nu se face să-l judecăm. Urmă o altă scurtă pauză, după care domnul Eccles întrebă: – A lăsat vreun mesaj? Ultime cuvinte, ceva de genul acesta? Ochii lui strălucitori şi mari o cercetau îndeaproape pe Bunch. Şi doamna Eccles se aplecă în faţă, nerăbdătoare după un răspuns. – Nu, rosti Bunch calmă. A intrat în biserică, când era pe moarte, pentru sanctuar. Doamna Eccles spuse pe un ton uimit: – Sanctuar? Nu cred că... Domnul Eccles o întrerupse. – Locul sfânt; draga mea, zise el nerăbdător. Asta vrea să spună soţia vicarului. Este un păcat – sinuciderea, ştii. Cred că vroia să se spovedească. – A încercat să spună ceva chiar înainte de a muri, le povesti Bunch. A început cu, "vă rog", dar n-a putut să mai continue. Doamna Eccles şi-a dus batista la ochi şi a smiorcăit: – O, doamne, e teribil de trist, nu-i aşa? – Haide, haide, Pam, o potoli soţul. Nu pune la inimă. N-ai cum să împiedici lucrurile astea. Bietul Willie. Oricum, acum s-a liniştit. Bine, vă mulţumim foarte mult, doamnă Harmon. Sper că nu v-am deranjat. Ştim că soţia unui vicar este o femeie ocupată. Au dat mâna cu ea şi apoi familia Eccles s-a întors deodată, ca să întrebe: – O, da, mai e un lucru. Credem că haina lui a rămas aici, nu-i aşa?

Capitolul I Doamna Oliver se uita în oglindă. În acelaşi timp, a aruncat o scurtă privire piezişă pe ceasul de pe şemineu, care, de obicei, rămânea în urmă cu douăzeci de minute. Apoi şi-a examinat cu atenţie coafura. Inconvenientul la ea era, şi recunoştea deschis aceasta, că-şi schimba mereu coafura. Epuizase aproape toate modalităţile, o dată avusese o coafură înaltă, austeră, altă dată o coafură „în bătaia vântului”, când părul era dat pe spate pentru a se vedea fruntea boltită, gânditoare. În orice caz, spera că avea o frunte gânditoare. Purtase o coafură inelată, cu bucle dese, izbitor de mici şi cu un fel de dezordine boemă. „Desigur, gândea ea, coafura ei nu avea nici un rol, căci va purta o pălărie”, ceea ce făcea foarte rar. Pe raftul de sus al şifonierului se aflau patru pălării. Una era potrivită doar pentru nunţi. Căci o pălărie era un „musai” absolut la o nuntă. Da, ea avea chiar două exemplare pentru o asemenea ocazie. Aceea din cutia rotundă era din pene, şi mai curând era o tocă. Aceasta rezista chiar şi la o aversă neaşteptată, cum o surprindea, uneori, pe drumul de la automobil la biserică, sau, cum se obişnuieşte în zilele noastre, la oficiul stării civile. Cealaltă era o creaţie mult mai măiastră şi intra în discuţie doar pentru o nuntă într-o după-amiază văratică de sâmbătă. Era făcută doar din flori şi şifon şi un voal galben înflorat cu mimoze. Celelalte două pălării de pe raft aveau un aspect potrivit pentru orice ocazie. Pe una doamna Oliver o numea „pălăria ei de ţară”, confecţionată din fetru cafeniu-închis care se asorta cu orice fel de tweed, cu un bor aspectuos ce se putea răsfrânge sau trage peste frunte. Doamna Oliver avea un pulover de caşmir pentru zile reci şi unul subţire pentru zile toride, care se asortau la culoare cu pălăria. Fireşte, ea purta adesea puloverele, iar pălăria aproape deloc. De ce trebuia să pună şi o pălărie când doar se ducea la ţară pentru a lua masa împreună cu prietenii? Cea de-a patra pălărie era cea mai scumpă şi de o eleganţă neobişnuit de durabilă. „Poate, se gândea doamna Oliver câteodată, tocmai pentru că fusese atât de scumpă”. Era un fel de turban, din rânduri suprapuse de catifea multicoloră, în tonuri pastelate, foarte plăcute la vedere, care se asortau la orice. Doamna Oliver a făcut o pauză şi, încă nehotărâtă, strigă după ajutor. — Maria, apoi mai tare, Maria! Vino încoace o clipă! Maria veni. Era obişnuită ca doamna Oliver să-i ceară sfatul atunci când trebuia să se îmbrace. — Veţi purta pălăria aceasta frumoasă, elegantă? întrebă Maria. — Da, răspunse aceasta. Vroiam să ştiu dacă arată mai bine aşa, sau dimpotrivă. Maria s-a dat înapoi şi a privit-o cu multă atenţie pe doamna Oliver. — Aţi pus-o invers. — Da. Ştiu asta. Dar m-am gândit că aşa ar arăta mai bine. — Şi de ce mă rog? — Ei, pentru că aşa a intenţionat creatoarea, presupun. Singură nu mi-aş fi dat seama. Sigur că pălăriera aşa şi-a imaginat-o. — Cum de credeţi că pălăria arată mai bine aşa? — Pentru că se vede frumoasa nuanţă albastră şi cafeniul închis şi cred că este mai nostimă decât partea din faţă, colorată în verde, roşu şi ciocolatiu. În acest moment, doamna Oliver îşi scoase pălăria, o aşeză din nou şi o probă iarăşi cu partea din spate în faţă, în poziţia ei firească, şi apoi de-a latul, ceea ce nu plăcu, nici ei, nici Mariei. — Nu puteţi s-o purtaţi de-a latul. Cred că nu se potriveşte cu faţa dumneavoastră. Nu merge la nici o figură. — Nu merge. Cred că o s-o pun totuşi, aşa cum se cuvine. — Ei, categoric că este mai bine, socoti Maria. Doamna Oliver îşi scoase pălăria şi Maria i-a ajutat să îmbrace o rochie uşoară de lână, bine croită, de un delicat roşu-castaniu şi să prindă pălăria cu un ac. — Arătaţi foarte elegantă, a constatat Maria. Asta aprecia atât de mult domna Oliver la Maria. Chiar şi cu cea mai mică ocazie o lăuda şi o admira. — Veţi ţine un discurs la banchet? o întrebă Maria. — Un discurs! a strigat îngrozită doamna Oliver. Nu, fireşte că nu! Ştii doar, eu nu ţin niciodată discursuri. — M-am gândit că aşa se obişnuieşte la un banchet al literaţilor. Totuşi vă duceţi, nu-i aşa? Scriitori celebri din 1973 - sau ce an tocmai urmează. — Nu trebuie să ţin nici un discurs, spuse doamna Oliver. Alţi oameni care o fac cu plăcere vor lua asta asupra lor. O fac mult mai bine decât mine. — Sunt convinsă că dumneavoastră aţi ţine un minunat discurs, dacă aţi vrea cu adevărat, a zis Maria, ca şi când ar fi vrut s-o ispitească. — Nu, categoric că nu, se apăra doamna Oliver. Eu ştiu ce pot şi ce nu pot. Nu pot să ţin discursuri. Mă emoţionez, şi devin nervoasă şi probabil m-aş bâlbâi, sau aş spune de două ori acelaşi lucru. Nu numai că mi s-ar părea că aş fi stupidă, ci, cu siguranţă, că aşa aş arăta. Mă pot folosi de cuvânt doar când scriu, sau când mă înregistrez pe bandă de magnetofon sau când dictez. Sunt deprinsă cu vorbirea doar atâta timp cât nu este vorba de un discurs. — Desigur. Şi aşa totul va fi în ordine. Sunt sigură. Un mare banchet, nu-i aşa? — Da, spuse doamna Oliver abătută. Un banchet grozav. „Şi de ce, se gândea ea, dar fără a se exterioriza, pentru Dumnezeu, de ce mă duc?” Reflecta asupra acestui lucru, căci, de regulă, ştia întotdeauna de ce făcea ceva, în loc să acţioneze şi apoi să caute să afle motivul. — Presupun că totuşi aş vrea să ştiu cum este, spuse ea cu glas tare de una singură, căci Maria alergase înapoi la bucătărie pentru că mirosea a magiun afumat. Mereu sunt invitată la banchete literare, sau aşa ceva, şi niciodată nu mă duc.   Doamna Oliver ajunsese la desert şi răsuflă mulţumită, în timp ce se juca pe farfurie cu resturile unei bezele. Bezelele îi plăceau în mod deosebit şi aici ele erau desertul delicios al unui banchet foarte savuros. Totuşi, când ajungi la o anumită vârstă, bezelele trebuiau tratate cu prudenţă. Dinţii! Arătau bine, aveau marele avantaj de a nu mai pricinui dureri, erau albi întocmai ca cei adevăraţi. Dar fără îndoială, nu erau naturali. Şi dinţii care nu erau naturali, nu erau dintr-un material de cea mai bună calitate, cel puţin aşa credea doamna Oliver. Câinii, i se povestise, aveau dinţi de fildeş veritabil, oamenii doar dintr-o substanţă osteoidă. Sau - dacă erau falşi - din material artificial. În orice caz, era momentul esenţial, când trebuia să se evite situaţiile penibile în care cineva putea fi pus din pricina dinţilor falşi. Salata era problematică, de asemenea migdalele prăjite şi sărate şi lucruri ca ciocolata cu miez tare, caramelele şi bezelele delicioase, crocante şi lipicioase. Cu un oftat de uşurare, a isprăvit şi ultima înghiţitură. A fost o masă bună, chiar foarte bună. Doamna Oliver simţea o mare satisfacţie. Savurase cu adevărat dejunul. Fusese încântată şi de convivi. Banchetul care fusese dat în onoarea scriitoarelor celebre nu se limitase, din fericire, doar la doamne. Erau acolo şi scriitori, critici, oameni care citeau cărţile şi alţii care le scriau. Doamna Oliver stătea între doi reprezentanţi extrem de încântători ai părţii bărbăteşti. Unul era Edwyn Aubin, ale cărui poezii le preţuia, un bărbat care povestea captivant despre călătoriile sale în străinătate şi despre tot felul de evenimente literare şi personale. În plus, şi pe el îl interesau mai ales restaurantele şi mâncarea bună, şi discutaseră cu exuberanţă despre acestea, omiţând subiectul literatură. Sir Wesley Kent, de cealaltă parte a ei, era, de asemenea, un vecin agreabil. Formulase păreri încântătoare despre cărţile ei, şi asta cu atâta tact, că n-o punea în încurcătură, situaţie pe care atâţia oameni o provocau cu uşurinţă. El pomenise diferite motive pentru a explica de ce credea că unele dintre cărţile ei sunt deosebit de bune - motive pertinente - şi de aceea el îi plăcuse foarte mult. „Lauda din partea bărbaţilor poate fi întotdeauna acceptată”, se gândea doamna Oliver în sinea ei. Femeile erau exaltate. Ce-i scriau unele femei! Într-adevăr! Fireşte, nu întotdeauna doar femei. Câteodată şi tineri sensibili din ţări străine. Chiar, în ultima săptămână, primise o scrisoare de la un admirator care începea aşa: „Am citit ultima dumneavoastră carte şi simt că sunteţi o doamnă generoasă”. După lectura romanului „Al doilea peşte roşu” tânărul fusese cuprins de un adevărat extaz literar, ceea ce doamna Oliver găsea că este cu totul nepotrivit. Ce-i drept, nu era exagerat de modestă şi ştia să-şi aprecieze romanele poliţiste, unele mai rele, altele mai bune. După părerea ei, nu există nici un motiv ca cineva să poată întrezări, în cărţile ei, că ar fi mărinimoasă. Era pur şi simplu o femeie fericită, pentru că putea să scrie ceea ce citeau foarte mulţi oameni. Pe scurt, se achitase foarte bine de această vizită. Îi plăcuse, discutase cu câţiva oameni agreabili. Curând se vor ridica de la masă şi oaspeţii se vor revărsa în direcţia unde se afla cafeaua şi unde se putea schimba partenerul şi sta la taifas cu alţi oameni. Acesta era momentul critic, după cum doamna Oliver ştia prea bine. Momentul când se puteau ivi alte doamne care s-o împresoare. Copleşită de laude excesive, neplăcute, în faţa cărora ea se simţea mereu deplorabil de incapabilă de a da răspunsul potrivit, pentru că, în fond, nu exista nici un răspuns potrivit. Era oarecum ca într-un ghid de conversaţie. Întrebare: „Pur şi simplu trebuie să vă spun că vă citesc cărţile cu atâta plăcere şi că le găsesc atât de minunate.” Răspuns al autoarei nervoase: „Ah, asta-i încântător! Asta-mi face o deosebită plăcere!” „Ştiţi, de câteva luni aştept, cu nerăbdare, să vă cunosc. Este fantastic!” „Ah, dar e minunat din partea dumneavoastră. Într-adevăr, minunat.” Şi aşa mai departe. Nimeni nu părea a fi în stare să schimbe subiectul. Totul trebuia să se învârtă în jurul propriilor cărţi sau ale altora, în măsura în care fuseseră citite. Era o zvârcolire în năvodul literaturii. Unii oameni se puteau apăra, dar doamna Oliver îşi dădea seama, cu amărăciune, că nu era capabilă de aşa ceva. O prietenă din străinătate îi ţinuse cândva o prelegere despre aceasta. — Te-am auzit, spuse Albertina, cu vocea ei fermecătoare, înceată, cu accent străin, ce-ai răspuns tânărului ziarist care te-a intervievat. Tu n-ai mândrie! Nu, tu nu eşti mândră de munca ta! Trebuia să spui: „Desigur, scriu bine. Scriu mai bine decât oricine altcineva care scrie romane poliţiste.” — Dar eu nu fac asta, replicase doamna Oliver. Nu sunt rea, dar... — Ah, nu mai spune „eu nu fac asta”. Tu trebuie să afirmi asta! Chiar dacă tu însăţi nu crezi, trebuie s-o spui. — Aş dori, Albertina, opinase doamna Oliver, să poţi vorbi tu cu ziariştii. Eşti atât de pricepută. N-ai putea face în aşa fel să fii în locul meu? Eu mă ascund după uşă şi ascult. — Da, probabil că ar merge. Sigur că ar fi foarte nostim. Dar s-ar băga de seamă. Chipul tău e cunoscut. Trebuie doar să spui: „Da, da, ştiu că sunt mai bună decât alţii”. Trebuie să declari asta tuturor. S-o ştie cu toţii, şi s-o răspândească. Ah, este îngrozitor să te văd stând acolo, de parcă vroiai să-ţi ceri scuze pentru cele afirmate. Dar, zău, nu este nevoie de asta. Doamna Oliver îşi amintea că fusese ca şi cum ea, o tânără actriţă, încerca să înveţe un rol şi regizorul constatase că era lipsită de talent, fără nici o speranţă. Ei, aici, în orice caz, mai că nu existase nici o dificultate. Or s-o aştepte câteva doamne, ce-i drept, o dată ridicaţi de la masă. Deja văzuse una sau două nerăbdătoare. Dar asta nu era rău. Ea o să zâmbească, şi o să fie amabilă şi o să spună: „Adorabil din partea dumneavoastră. Mă bucur teribil. Sunt atât de fericită să cunosc oameni cărora le plac cărţile mele.” Străvechea stupiditate. Ca şi când ai băga mâna într-o cutie şi ai scoate o grămadă de cuvinte uzuale care erau deja înşiruite ca perlele într-un colier. Privirea se plimbă de-a lungul mesei cu speranţa de a descoperi prieteni, nu doar admiratori. Da, acolo, în spate, şedea Maurine Grant, o persoană fermecătoare. Apoi a venit clipa mult aşteptată, scriitoarele şi convivii lor s-au ridicat. Toţi se răspândiseră pe fotolii, în jurul măsuţelor cu servicii de cafea, pe canapele, şi în rezerve intime. „Clipa primejdiei”, cum gândea doamna Oliver, chiar dacă ea mergea doar la cocteiluri, doar rar la un banchet literar. Acum o ameninţa primejdia în fiecare moment, sub înfăţişarea cuiva pe care nu-l mai ţii minte, dar care îşi aminteşte încă foarte bine de cineva, sau e cunoscutul cuiva cu care nu vroiai să vorbeşti câtuşi de puţin, dar pe care nu puteai să-l eviţi. În acest caz, prima dilemă era aceea ce se îndrepta către ea; o femeie masivă, bine proporţionată, cu dinţi albi de cal, în franceză ea s-ar fi numit femme formidable. Altfel arăta foarte bărbătoasă. Evident, ori o cunoştea deja pe doamna Oliver, ori intenţiona să facă imediat cunoştinţă cu ea. S-a întâmplat aceasta din urmă. — Ah, doamnă Oliver! a strigat ea cu o voce stridentă. Ce bucurie să vă întâlnesc aici! Mi-am dorit asta încă demult. Pur şi simplu ador cărţile dumneavoastră. Şi fiul meu. Şi soţul meu insistă întotdeauna să nu plecăm în călătorie fără câteva din cărţile dumneavoastră. Dar veniţi, să ne aşezăm. Am atâtea să vă întreb! „Desigur, gândea doamna Oliver, nu chiar tipul meu preferat. Dar este la fel de bună ca oricare alta”. S-a lăsat condusă către o mică canapea de colţ, într-un mod care s-ar fi potrivit unui angajat al poliţiei şi noua prietenă a luat cafea, oferindu-i de asemenea şi ei. — Aşa. Aici ne simţim ca acasă! Nu ştiţi numele meu. Sunt doamna Burton-Cox. — Ba da, spuse doamna Oliver jenată ca-ntotdeauna în asemenea situaţii. Doamna Burton-Cox? A scris şi ea cărţi? Nu putea să găsească nimic de care să-şi aducă aminte. Dar numele îl mai auzise o dată. O foarte vagă amintire îi reveni. Nu scria cărţi politice, sau aşa ceva? În orice caz, nu romane, comedii sau povestiri poliţiste. Poate o intelectuală cu ambiţii politice? Nu părea să fie complicată, se gândea doamna Oliver uşurată. O las, pur şi simplu, să vorbească şi spun, din când în când, doar „Ce interesant!” — Veţi fi uimită de ceea ce aş dori să vă povestesc, explică doamna Burton-Cox. Dar ştiu, din cărţile dumneavoastră, cât de înţelegătoare sunteţi, cât de multe ştiţi despre firea omenească. Şi am senzaţia că dacă cineva poate să răspundă la întrebările mele, dumneavoastră sunteţi aceea. — De fapt, nu cred... se bâlbâi doamna Oliver şi căuta cuvinte potrivite pentru a se exprima nefiind deloc sigură că era înzestrată cu cele ce i se atribuiseră. Doamna Burton-Cox dădu de o bucăţică de zahăr în cafeaua ei şi o zdrobi ca un animal de pradă care ronţăia un os. „Poate că şi ea are dinţi de fildeşi”, gândi doamna Oliver în treacăt. Fildeş? Câinii aveau dinţi de fildeş şi morsele, de asemenea şi elefanţii, fireşte. Colţi uriaşi de fildeş. — Deci, zise doamna Burton-Cox, prima întrebare pe care trebuie să v-o pun - deşi sunt destul de sigură că aşa este... dumneavoastră aveţi o fină, nu-i aşa? Celia Ravenscroft! — Oh, exclamă doamna Oliver, plăcut surprinsă. Simţea că ar face faţă unei discuţii despre o fină. Avea mulţi fini - băieţi şi fete. Au existat perioade când trebuia să recunoască că nu şi-i amintea pe toţi. Cu cât înainta în vârstă, amintirea lor se estompa, chiar dacă îşi făcea datoria. Când erau încă mici, le trimisese jucării de Crăciun, îi vizitase cu regularitate pe finii ei şi pe părinţii lor şi invitase copiii chiar la ea, pe măsură ce creşteau, sau îi luase cândva de la şcoală şi le oferise o masă în oraş. Apoi venea momentul culminant: fata sau băiatul împlinea douăzeci şi unu de ani, cu care prilej naşa trebuia să facă ceea ce se cuvenea, sau însărcina pe cineva cu aceasta, sau ei se căsătoreau şi atunci le făcea acelaşi cadou sau le trimitea bani. După aceea, finii se dădeau, adesea, la fund. Călătoreau în străinătate, lucrau la Foreign Office, erau profesori în ţări străine, sau erau preocupaţi de chestiuni sociale. Amintirea lor pălea, în orice caz, tot mai mult. Se bucura dacă-i întâlnea undeva, pe neaşteptate, dar atunci chiar trebuia să se gândească serios când îi văzuse pentru ultima dată, al cui fiu ori fiică erau ei şi din ce pricină fusese aleasă ea ca naşă. — Celia Ravenscroft, spuse acum doamna Oliver îmbunată. Da, da, este fina mea. Aşa este. Nu, acum nu vedea chipul Celiei Ravenscroft, ci cel mult o imagine dintr-o perioadă foarte, foarte îndepărtată. Botezul. Fusese la botezul Celiei şi găsise ca dar o strecurătoare de ceai Queen-Anne de argint cu totul încântătoare. Se putea folosi şi la lapte. În afară de asta, era un obiect pe care o fină putea oricând să-l amaneteze cu uşurinţă, în caz că avea nevoie urgentă de bani. Cât de uşor era să-ţi aduci aminte, mai degrabă de cafetiere, strecurători ori cristelniţe de argint, decât de copil... — Da, zise doamna Oliver. Într-adevăr. Dar, din păcate, n-am văzut-o pe Celia de foarte mult timp. — Este o fată cam impulsivă, explică doamna Burton-Cox. Vreau să spun că-şi schimbă permanent părerea. Foarte inteligentă, foarte bună la universitate, dar vederile ei politice... admit că, în zilele noastre, toţi tinerii sunt interesaţi de politică. — Eu nu mă ocup de politică, spuse doamna Oliver, care ura politica. — Ştiţi, aş vrea să vă destăinui ceva. Vă voi spune exact ceea ce aş dori să rezolv. Ştiu, asta n-are nici o importanţă pentru dumneavoastră. Atâţia oameni mi-au povestit cât de bună sunteţi, cât de săritoare. „Dacă vrea să mă tapeze de bani”, se gândi doamna Oliver, trecută prin multe conversaţii, care începeau în acest fel. — Chestiunea este pentru mine extrem de importantă. Nu trebuie nimic altceva decât să lămuresc asta. Celia, va să zică, se va... sau crede că se va căsători cu... fiul meu, Desmond. — Ah, într-adevăr! a exclamat doamna Oliver. — În orice caz, momentan, amândoi au această intenţie. Fireşte, trebuie să se ştie cât mai multe despre oameni şi aici există ceva ce-aş dori mult să aflu. Este destul de ciudat şi n-aş putea întreba un străin oarecare, dar nu am sentimentul că dumneavoastră sunteţi o străină, dragă doamnă Oliver! „Aş dori să-l ai”, se gândi doamna Oliver. Acum devenise nervoasă. Chibzui dacă nu cumva Celia avea sau aştepta un copil din flori, sau dacă ar fi vrut de la ea mai multe amănunte. Asta ar fi extrem de neplăcut. Pe de altă parte, n-o mai văzuse pe Celia de cinci sau şase ani. Trebuia să aibă 25 sau 26 de ani. Aşa că nu i-ar fi greu să explice că nu are nici cea mai vagă idee. Doamna Burton-Cox s-a aplecat în faţă, respirând agitată. — Trebuie să-mi spuneţi, căci sunt sigură că ştiţi sau că totuşi bănuiţi cum s-a întâmplat totul. Mama l-a ucis pe tatăl ei, sau tatăl a fost cel care a omorât-o pe mamă? Doamna Oliver se aşteptase la orice, dar nicidecum la aşa ceva. Se uită ţintă la doamna Burton-Cox, neîncrezătoare. — Dar eu... nu vă înţeleg. Vreau să spun, din ce cauză... — Dragă doamnă Oliver, dumneavoastră trebuie să ştiţi, totuşi... A fost un caz celebru... Fireşte, a trecut multă vreme, cam zece, douăzeci de ani... dar atunci întâmplarea a făcut vâlvă. Sunt convinsă că vă amintiţi! Trebuie să vă aduceţi aminte! Doamna Oliver simţea că mintea îi lucra cu febrilitate. Celia era fina ei. Aşa era. Mama Celiei... da, fireşte! Mama Celiei fusese Molly Preston-Grey, fuseseră prietene, chiar dacă nu prea apropiate, da, fireşte... ea se căsătorise cu un militar... ei, cum se numea el... Sir. Nu ştiu cum... Ravenscroft. Sau a fost ambasador? Incredibil! Incredibil cum se pot uita aceste lucruri. Nici nu mai ştia sigur dacă fusese domnişoara de onoare a lui Molly. Credea că da. Apoi nu se mai văzuseră mulţi ani. Ei au plecat în străinătate, în Orientul Mijlociu? În Iran? India? Doar ocazional, când venea în vizită în Anglia, se revăzuseră. Îi aduseseră aminte de o fotografie veche, care se ţine în mână şi este privită meditativ. Oamenii din această fotografie sunt cunoscuţi de undeva, dar imaginea este atât de ştearsă că abia sunt recunoscuţi, sau greu îţi aduci aminte cine au fost ei de fapt. Şi acum nici măcar nu ştia sigur dacă sir Ravenscroft şi lady Ravenscroft, născută Preston-Grey, însemnaseră ceva în viaţa ei. Credea că nu. Doamna Burton-Cox încă o privea atent ca şi când ar fi fost dezamăgită de incapacitatea ei de a-şi aduce aminte de un caz atât de celebru. — Ucişi? Vreţi să spuneţi... un accident? întrebă doamna Oliver. — Dar nu. Nici un accident. Într-o casă, pe ţărmul mării. Cornwall, cred. Undeva... unde erau stânci. În orice caz, aveau acolo o casă. Şi amândoi au fost găsiţi pe faleză... împuşcaţi, ştiţi! Dar poliţia n-a putut să descopere, dacă soţia îl împuşcase pe soţ şi apoi s-a sinucis, sau soţul pe soţie şi apoi s-a omorât. Poliţia a cercetat gloanţele şi tot materialul doveditor posibil, dar era foarte dificil. S-a presupus a fi o dublă sinucidere. Am uitat la ce verdict s-a ajuns. Orice... accident, sau aşa ceva. Dar, fireşte, că toţi au ştiut că alta fusese intenţia. Şi, normal, atunci circulau multe zvonuri... — Probabil toate născocite, spuse doamna Oliver deznădăjduită, încercând să-şi aducă, cel puţin, aminte de aceste zvonuri. — Se poate. Se poate. Greu de spus, ştiţi. Se zice că au avut loc cercetări, în aceeaşi zi sau mai înainte, era vorba de un alt bărbat şi, fireşte, ca de obicei, în această situaţie, a existat şi o altă femeie. Nu se ştie ce s-a întâmplat în realitate. Cred că multe au fost trecute sub tăcere pentru că generalul Ravenscroft era o persoană atât de importantă. Se pare că fusese în anul acela într-o clinică şi că era foarte bolnav, sau aşa ceva. Că el nici nu ştia ce făcea! — Sincer îmi pare rău, răspunse doamna Oliver cu voce fermă, că nu ştiu chiar nimic despre toate acestea. Acum, fiindcă aţi pomenit de întâmplare, abia că-mi aduc aminte de nume şi că-i cunosc pe oameni, dar n-am ştiut niciodată ce s-a întâmplat de fapt. N-am nici cea mai vagă idee... „Zău, gândea doamna Oliver, barem de-aş avea curajul să-i spun persoanei de unde naiba are atâta impertinenţă de a mă întreba aşa ceva.” — Mai ales pentru mine este foarte important să aflu adevărul, spuse doamna Burton-Cox. Ochii ei, care păreau de cremene, deveniseră tăioşi. Important, pentru că băiatul meu, dragul meu băiat, vrea să se căsătorească cu Celia. — Mă tem că nu vă pot ajuta, n-am auzit niciodată ceva despre această întâmplare. — Dar dumneavoastră trebuie să ştiţi! Scrieţi povestiri atât de minunate. Dumneavoastră ştiţi totul despre crimă, cine o comite şi de ce. Sunt sigură că toţi oamenii, probabil, vă povestesc şi vă inspiră în ceea ce scrieţi, încât aveţi atât de mult de-a face cu aceste lucruri. — Nu ştiu absolut nimic. Vocea ei, vădit distantă, nu mai era atât de politicoasă. — Dar acum nu se poate merge, pur şi simplu, la poliţie, după toţi anii aceştia! Ei n-ar spune nimic cuiva. Evident că, încă de atunci, s-a urmărit să se muşamalizeze totul. Dar am senzaţia că trebuie să ştiu adevărul. — Eu scriu doar cărţi, îşi spuse sec părerea doamna Oliver. Ele sunt rodul imaginaţiei mele. Personal nu ştiu nimic despre crimă şi n-am nici o idee despre criminalistică. De aceea, din păcate, nu vă pot ajuta în nici un fel. — Dar aţi putea s-o întrebaţi pe fina dumneavoastră! Aţi putea s-o întrebaţi pe Celia!

Clubul de marti seara de Agatha Christie — Mistere nerezolvate…             Raymond West scoase un nor de fum şi repetă cuvintele cu un soi de plăcere deliberată.             — Mistere nerezolvate…             Privi în jur cu mulţumire. Camera era veche, cu traverse late, negre de-a lungul tavanului şi mobilată cu piese vechi care-i aparţinuseră de la început. De aici privirea mulţumită a lui Raymond West. De profesiune era scriitor şi-i plăcea ca atmosfera să n-aibă hibe. Casa mătuşii sale Jane fusese întotdeauna un cadru potrivit pentru personalitatea ei. Privi spre cămin, unde ea stătea dreaptă în marele fotoliu al bunicului. Miss Marple purta o rochie de brocard, foarte strâmtă în talie. Dantelă „Mechlin” era aranjată în cascadă în faţă. Avea un şal de dantelă neagră şi o bonetă neagră, tot din dantelă, îi acoperea părul argintiu strâns sus. Tricota ceva alb, moale din lână aurie. Ochii săi de un albastru pal, binevoitori şi tandri îl priveau pe nepot şi pe musafirii acestuia cu plăcere nedisimulată. Ei se opriră întâi asupra lui Raymond, evident bine dispus, apoi asupra pictoriţei Joyce Lempriere, cu părul ei negru strâns şi ochi verzi, ciudaţi, apoi asupra acelui bărbat de lume, manierat, sir Henry Clithering. Mai erau două persoane în cameră, doctorul Pender, reverendul în vârstă al parohiei şi domnul Petherick, avocat, un bărbat mic de statură, uscăţiv, cu ochelarf, pe deasupra cărora se uita, nu prin ei. Miss Marple le acordă un moment de atenţie tuturora, după care se reîntoarse la tricotat, zâmbind uşor.             Domnul Petherick tuşi ca, de obicei, când îşi prefaţa remarcile.             — Ce spuneai, Raymond? Mistere nerezolvate? Ha.             — Şi ce-i cu ele?             — Nu-i nimic cu ele, zise Joyce Lempriere. Lui Raymond îi place doar sunetul cuvintelor şi felul cum le pronunţă el.             Raymond West îi aruncă o privire de reproş, la care ea îşi dădu capul pe spate şi începu să râdă.             — Este un farsor, nu-i aşa, Miss Marple? Întrebă ea. Sunt sigură că ştiţi asta.             Miss Marple îi zâmbi cu blândeţe, dar nu-i răspunse.             — Viaţa însăşi este un mister nerezolvat, comentă clericul pe un ton grav.             Raymond se ridică în scaun şi-şi dădu la o parte ţigara cu un gest impulsiv.             — Nu la asta mă refer. Nu vorbeam despre filosofie. Mă gândeam la fapte adevărate, clare, prozaice, lucruri care s-au întâmplat şi nimeni nu le-a explicat vreodată.             — Ştiu la ce fel de lucruri te referi, dragă, zise Miss Marple. De exemplu, doamna Carruthers a trăit o experienţă foarte ciudată ieri dimineaţă. A cumpărat aproape trei sute de grame de creveţi curăţaţi de la magazinul „Elliot”. S-a mai dus la alte două magazine şi când a ajuns acasă a descoperit că nu avea creveţii la ea. S-a întors la cele două magazine, pe la care fusese, dar creveţii ăştia dispăruseră complet. Asta mi se pare cu totul ieşit din comun.             — O poveste foarte dubioasă, zise sir Henry Clithering, grav.             — Există, desigur, tot felul de explicaţii posibile, continuă Miss Marple, obrajii îmbujorându-i-se de emoţie. De exemplu, altcineva…             — Dragă mătuşă, zise Raymond West, oarecum amuzat, nu m-am referit la tipul ăsta de incident sătesc. Mă gândeam la crime şi dispariţii, tipul de lucruri despre care sir Henry ne-ar putea povesti acum dacă ar vrea.             — Dar eu nu vorbesc niciodată despre meseria mea, zise sir Henry cu modestie. Nu, nu vorbesc niciodată despre cazurile mele.             Sir Henry Clithering fusese până nu de mult inspector la Scotland Yard.             — Îmi închipui că rămân o mulţime de crime şi alte chestii de astea nerezolvate de poliţie, interveni Joyce Lempriere.             — Cred că e un lucru subînţeles, opină domnul Petherick.             — Mă întreb, continuă Raymond West, ce tip de minte îţi trebuie ca să reuşeşti să rezolvi cel mai bine un mister? Ne gândim cel mai adesea că obişnuiţii detectivi de la poliţie duc lipsă de imaginaţie.             — Ăsta e punctul de vedere al unui profan, zise sir Henry pe un ton rece.             — Cred că aveţi nevoie de un comitet, zâmbi Joyce. Pentru psihologie şi imaginaţie trebuie să vă adresaţi scriitorului…             Făcu un semn ironic din cap către Raymond, dar acesta rămase serios.             — Arta de a scrie îţi oferă posibilitatea de introspecţie în natura umană, spuse el grav. Descoperi, câteodată, motive pe care omul obişnuit le ignoră.             — Ştiu, dragă, că volumele tale sunt foarte ingenioase, îl lăudă Miss Marple. Dar chiar eşti convins că oamenii sunt atât de nesuferiţi după cum îi înfăţişezi?             — Dragă mătuşă, rămâi la părerile dumitale. Să mă ierte Cel de Sus dacă aş putea să le zdruncin în vreun fel.             — Am vrut să zic, se încruntă puţin Miss Marple, în timp ce-şi număra ochiurile de pe andrea, că mulţi oameni nu ni se par nici răi, nici buni, ci doar foarte proşti.             Domnul Petherick tuşi ca de obicei:             — Nu crezi, Raymond, că acorzi prea multă importanţă imaginaţiei? Acesta este un lucru foarte primejdios, pe care noi, avocaţii, îl cunoaştem prea bine. Pentru a putea păstra dovezile în mod nepărtinitor, pentru a privi faptele, simple, cum sunt – acestea compun singura metodă logică de a ajunge la adevăr. Din propria mea experienţă mai confirm că e şi singura care dă rezultate.             — Ei, nu spune! Exclamă Joyce, dând din cap indignată. Pariez că v-aş putea întrece pe toţi. Sunt nu numai femeie şi puteţi spune ce vreţi, dar femeile au intuiţie care le lipseşte bărbaţilor – dar şi pictoriţă. Văd lucruri pe care voi nu le vedeţi. Şi apoi, în această ultimă calitate, am dat peste tot felul de tipuri şi personaje. Cunosc viaţa aşa cum draga noastră Miss Marple nu a avut posibilitatea s-o înfrunte aici.             — E adevărat, dragă. Dar câteodată în sate se întâmplă lucruri foarte dureroase şi triste.             — Îmi daţi voie? Le întrerupse dr. Pender zâmbind. Ştiu că e la modă astăzi să-i minimalizezi pe oamenii bisericii, dar nouă ni se spun intimităţi, cunoaştem o parte a caracterului care rămâne ca o carte inaccesibilă celor din jur.             — De fapt, îmi dau seama că formăm un grup destul de reprezentativ, fu de părere Joyce. Ce-ar fi dacă am forma un club? Ce este astăzi? Marţi? O să-l numim „Clubul de marţi seară”. Să ne întâlnim în fiecare săptămână şi fiecare, pe rând, să expună un caz, o problemă. Un mister pe care îl cunoaşte personal şi îi ştie, desigur, şi soluţia. Câţi suntem? Unu, doi, trei, patru, cinci. Ar trebui să fim şase.             — Pe mine m-ai uitat, dragă, zâmbi senină Miss Marple.             Joyce fu uşor surprinsă, dar îşi ascunse repede uimirea:             — Ar fi minunat, Miss Marple. N-am ştiut că vrei să intri în joc.             — Cred c-ar fi foarte interesant, continuă Miss Marple, mai ales atâţia gentlemeni inteligenţi de faţă. Mă tem că nu sunt prea deşteaptă, dar trăind atâţia ani în St. Mary Mead am început să cunosc firea omenească.             — Sunt sigur că aportul dumneavoastră va fi foarte valoros, spuse sir Henry plin de curtoazie.             — Cine începe? Întrebă Joyce.             — Nici nu se pune problema, răspunse dr. Pender, când avem marele noroc de a ne afla în preajma unui om distins de clasa lui sir Henry…             Nu-şi termină fraza înclinând politicos capul în direcţia acestuia.             Sir Henry rămase o vreme tăcut. În cele din urmă, oftă, se aşeză picior peste picior şi începu.             — Mi-e puţin cam greu să aleg problema pe care o doriţi, dar, dacă stau şi mă gândesc bine, cunosc o întâmplare ce ar satisface condiţiile impuse. Trebuie să fi observat câte ceva în legătură cu acest caz în ziarele de acum un an. Atunci a fost trecut în categoria misterelor nerezolvate, dar s-a întâmplat ca soluţia să-mi pice pe birou acum câteva zile.             Faptele sunt foarte simple. Trei oameni au servit la cină, printre alte feluri, langustă conservată. În timpul nopţii, toţi trei s-au simţit rău, aşa încât un doctor a fost chemat în grabă. Doi şi-au revenit, al treilea a murit.             — Aha! Exclamă Raymond, ca şi cum se edificase asupra subiectului.             Cum vă spuneam, la prima vedere, lucrurile păreau foarte simple. S-a considerat că decesul s-a datorat otrăvirii cu ptomaină, un certificat a fost eliberat în acest sens şi victima îngropată. Dar lucrurile nu s-au rezumat la asta.             Miss Marple încuviinţă din cap:             — Bineînţeles că a început să se vorbească, aşa se întâmplă de obicei.             — Şi acum trebuie să vi-i descriu pe actorii acestei mici drame. Am să-i numeasc pe soţi, domnul şi doamna Jones. Şi pe însoţitoarea soţiei, domnişoara Clark. Domnul Jones era comis-voiajor pentru o firmă de medicamente. Era un bărbat arătos, de felul lui nerafinat, cu tendinţă de îngrăşare, în jur de cincizeci de ani. Soţia era o femeie cu o înfăţişare ştearsă, de vreo patruzeci şi cinci de ani. Însoţitoarea, domnişoara Clark, de şaizeci de ani, o femeie voinică şi veselă, cu o faţă rotunjoară şi îmbujorată. Niciunul, aţi zice, prea interesant.             Necazurile au fost stârnite într-un mod foarte curios. Domnul Jones locuise, în noaptea anterioară, într-un mic hotel frecventat de negustori din Birmingham. S-a întâmplat ca sugativa de la tampon să fie schimbată a doua zi şi ca femeia de serviciu, neavând altceva mai bun de făcut, să se amuze studiind sugativa în oglindă, exact după ce domnul Jones terminase o scrisoare. După câteva zile a apărut în ziare ştirea despre decesul doamnei Jones, ca urmare a ingerării langustei conservate, şi atunci camerista le-a povestit celorlalţi servitori cuvintele pe care le descifrase pe sugativă. Sunau astfel: „Depind în întregime de soţia mea… Când va muri eu voi… Sute şi mii”.             Poate vă aduceţi aminte că mai fusese un caz al unei soţii otrăvite de bărbatul ei. N-a trebuit prea mult ca imaginaţia fetelor să se aprindă. Domnul Jones plănuise, aşadar, să-i facă de petrecanie nevestei şi să moştenească sute de mii de lire! Una dintre servitoare avea nişte rude care locuiau în târguşorul din care provenea familia Jones. Ea le-a scris şi acesteia i-au răspuns. Se pare că domnul Jones fusese foarte atent cu fiica doctorului din localitate, o tânără frumoasă de 33 de ani. Scandalul a început să mocnească. Ministrul de interne a primit o depeşă. Numeroase scrisori anonime au început să curgă la Scotland Yard, prin care domnul Jones era acuzat că şi-ar fi ucis soţia. Fireşte, ne-am zis că nu-i altceva decât pălăvrăgeală şi bârfă ieftină de la ţară. Totuşi, pentru a calma opinia publică s-a dat ordinul de exhumare a cadavrului. Ştiţi, era unul din acele cazuri de superstiţie populară crasă, fără nici o bază solidă, dar care s-a dovedit, în mod cu totul surprinzător, adevărat. Rezultatul autopsiei a indicat suficient arsenic care să convingă că acesta provocase moartea doamnei. A căzut în sarcina Scotland Yard-ului să colaboreze cu autorităţile locale pentru a se dovedi cum a fost administrat arsenicul şi de către cine.             — Îmi place! Aşa zic şi eu problemă! Exclamă Joyce.             — Normal, bănuiala a căzut asupra soţului. El beneficia de pe urma morţii soţiei sale. Nu o sumă de sute de mii de lire, cum şi-a imaginat romanţioasa cameristă de la hotel, totuşi o sumă frumuşică de opt mii de lire. El nu avea alţi bani proprii în afară de ceea ce câştiga şi era un bărbat cu obiceiuri cam extravagante, cu o predilecţie spre compania femeilor. Am cercetat cât se poate de discret zvonul privitor la ataşamentul său faţă de fiica doctorului; deşi părea clar că existase, într-o vreme, o prietenie foarte strânsă între cei doi, avusese loc o ruptură totală cu două luni mai înainte şi de atunci nu mai fuseseră văzuţi împreună. Chiar şi doctorul, un om în vârstă, sincer şi deschis, a rămas consternat de rezultatul autopsiei. El fusese cel chemat noaptea la căpătâiul persoanelor suferinde. Îşi dăduse imediat seama de starea gravă a doamnei Jones şi trimisese la dispensar după nişte pastile cu opium, pentru a-i alina suferinţa. În pofida eforturilor sale, ea sucombă, dar nici o clipă nu a bănuit că ceva era în neregulă. Era convins că moartea se datora unei forme de botulism. Cina din seara aceea constase din langustă conservată şi salată, papanaşi, pâine şi brânză. Din nefericire, nu rămăsese nici urmă de langustă – totul fusese mâncat şi cutia aruncată. Doctorul o întrebase pe fata de serviciu din casă, Gladys Linch. Ea era groazav de răvăşită, plânsă şi agitată şi lui i-a fost foarte greu să obţină ceva de la ea, dar aceasta susţinea hotărâtă că, în nici un fel, cutia nu fusese umflată şi că langusta i se păruse cât se poate de bine conservată.             Acestea erau faptele pe care trebuia să ne bazăm. Dacă Jones îi administrase în mod criminal arsenic soţiei, era clar că n-ar fi putut-o face în vreunul din felurile servite la cină, întrucât toate cele trei persoane mâncaseră împreună. Şi încă un amănunt – Jones se întorsese de la Birmingham tocmai când cina era pe punctul de a fi servită, aşa încât nu avusese timpul să otrăvească ceva în prealabil.             — Dar însoţitoarea, femeia cea voinică cu faţa veselă? Întrebă Joyce.             Sir Henry înclină din cap.             — Nu am trecut-o cu vederea pe domnişoara Clark, vă asigur. Dar părea fără noimă ca ea să fi avut vreun motiv pentru crimă. Doamna Jones nu i-a lăsat nimic şi ca urmare a decesului stăpânei sale, ea a trebuit să-şi caute o altă slujbă.             — Asta pare s-o excludă, sublinie Joyce adâncită în gânduri.             — Unul dintre inspectorii mei a descoperit curând un element semnificativ, continuă sir Henry. După cina din seara aceea, domnul Jones coborâse în bucătărie şi ceruse un bol cu mucilagiu din orez pentru că soţia se plângea că nu se simte bine. A aşteptat în bucătărie până când Gladys Linch l-a preparat şi apoi l-a dus sus în camera soţiei. Recunosc că asta părea să facă lumină în problemă.             Avocatul îl susţinu aprobând din cap:             — Motivul – să-şi însuşească ajutându-se singur. Prilejul – în calitate de comis-voiajor pentru o firmă de farmacişti avea acees uşor la otravă.             — Şi un bărbat de o moralitate anemică, sublinie prelatul.             Raymond West se uită ţintă la sir Henry:             — E o cursă pe undeva. De ce nu l-aţi arestat?             Sir Henry zâmbi cam stânjenit.             — Asta e partea nefericită a cazului. Totul mersese ca pe roate când ne-am împotmolit. Jones n-a fost arestat pentru că atunci când am anchetat-o pe domnişoara Clark, aceasta ne-a povestit că băuse tot conţinutul bolului şi nu doamna Jones. Da, se pare că s-a dus în camera doamnei Jones aşa cum îi era obiceiul. Aceasta stătea în pat, în capul oaselor şi bolul se afla lângă ea.             — Nu mă simt deloc bine, Milly. Aşa îmi trebuie dacă mănânc langustă seara. L-am rugat pe Albert să-mi aducă un bol cu mucilagiu, dar acum nu mai am chef de el.             — E păcat, a comentat domnişoara Clark, e aşa de bine făcut, fără gogoloaşe. Gladys e într-adevăr o bună bucătăreasă. În zilele noastre, puţine fete mai sunt în stare să facă un bol cu mucilagiu aşa de reuşit. Vă spun că îmi face poftă, sunt o pofticioasă.             — Nu cred că o să scapi de metehnele tale, spuse doamna Jones.             — Trebuie să vă explic, se întrerupse sir Henry, că domnişoara Clark, îngrijorată că lua în greutate, ţinea o cură de slăbire.             — N-are nici un rost Milly, îi zise doamna Jones. Dacă Domnul te-a făcut voinică înseamnă că aşa a vrut el – să fii voinică. Bea bolul ăla. O să-ţi facă cât se poate de bine.             Şi imediat, domnişoara Clark se aşeză şi bău bolul.             — Aşa că, după cum vedeţi, asta a zdrobit toată acuzaţia împotriva soţului. Întrebat în legătură cu semnificaţia cuvintelor de pe sugativă, Jones ne-a oferit pe dată explicaţia. Scrisoarea era un răspuns către fratele său din Australia care-i ceruse nişte bani. El îi arăta că era cu totul dependent de soţia sa. Când aceasta avea să moară, el ar fi intrat în posesia banilor şi, dacă ar fi putut, şi-ar fi ajutat fratele. Regreta incapacitatea sa de-ai fi de folos, dar sublinia că se aflau sute şi mii de persoane în lume în aceeaşi situaţie nefericită.             — Aşa că acuzaţia a căzut? Remarcă dr. Pender.             — Aşa că acuzaţia a căzut, confirmă sir Henry pe un ton grav. Nu ne-am putut asuma riscul de a-l aresta pe Jones fără nici un temei legal.             Se lăsă tăcerea şi atunci Joyce spuse:             — Şi asta-i tot?             — Aşa arăta cazul anul trecut. Rezolvarea se află acum în mâinile Scotland Yardului şi peste vreo două-trei zile veţi afla amănunte din ziare.             — Rezolvarea, repetă Joyce pe gânduri. Ştiu eu? Haideţi să ne gândim cu toţii timp de cinci minute şi apoi să ne spunem părerea.             Raymond West dădu din cap aprobator şi măsură timpul după ceasul său. Când cele cinci minute se scurseră îşi îndreptă privirea spre dr. Pender.             — Vorbiţi dumneavoastră primul?             Bătrânul clătină din cap.             — Mărturisesc, zise el, că sunt cu totul depăşit. Cred doar că soţul trebuie să fie în vreun fel vinovat, dar nu-mi pot imagina cum a făcut-o. V-aş sugera că el i-a administrat otrava într-un mod care n-a fost încă descoperit, deşi, atunci, nu-mi dau seama cum de au găsit otrava după atâta timp.             — Joyce?             — Însoţitoarea! Răspunse Joyce hotărâtă.             — Însoţitoarea fără doar şi poate! De unde ştim ce motiv să fi avut? Numai pentru că era bătrână, voinică şi urâtă – asta nu înseamnă că nu era îndrăgostită şi ea de Jones. Trebuie să-i fi urât soţia pentru o pricină oarecare. Gândiţi-vă ce înseamnă a fi damă de companie – să fii întotdeauna plăcută şi ascultătoare, să te închizi în tine şi să ascunzi tot ce simţi. Într-o zi n-a mai putut răbda şi atunci a ucis-o. Probabil că a pus arsenicul în bolul cu mucilagiu şi a minţit când a povestit că l-a mâncat ea.             — Domnul Petherick?             Avocatul îşi strânse vârfurile degetelor ca un profesionist ce era:             — Nu prea am ce comenta. Pe baza acestor fapte nu prea am ce zice.             — Dar trebuie, domnule Petherick, insistă Joyce. Nu puteţi rămâne imparţial şi afirma „fără a vătăma vreo parte”, asta pentru că sunteţi avocat. Aţi intrat în joc.             — Luând în considerare faptele, se conformă domnul Petherick, se pare că nu-i nimic de zis. Asta e părerea mea personală, după ce am văzut o mulţime de cazuri de acest tip în care soţul era vinovat. Singura explicaţie convenabilă ar fi aceea că domnişoara Clark îl apără în mod deliberat pentru un motiv oarecare. Trebuie să existe vreo înţelegere între ei privind nişte fonduri. El şi-a dat seama c-ar fi putut fi suspectat şi ea, văzând deschizându-i-se în faţă perspectiva sărăciei, a fost de acord să afirme că a mâncat mucilagiul în schimbul unei sume substanţiale pe care avea s-o încaseze. Dacă aşa s-a întâmplat e cât se poate de incorect. Cât se poate de incorect!             — Nu sunt de acord cu dumneata, spuse Raymond. Aţi uitat un element important din acest caz: fata doctorului. Am să vă înfăţişez cum văd eu cazul. Langusta conservată era alterată. Asta explică simptomele de otrăvire. A fost chemat doctorul. Acesta o găseşte pe doamna Jones, care mâncase mai multă langustă decât ceilalţi doi, într-o stare foarte gravă şi trimite, aşa cum ne-aţi spus, după nişte pastile cu opium. Nu se duce el ci trimite pe altcineva. Cine îi dă mesagerului pastilele? Evident, propria sa fiică. E foarte probabil ca ea să-i ţină evidenţa medicamentelor. E îndrăgostită de Jones şi, în acest moment, toate instinctele ei rele ies la suprafaţă când îşi dă seama că mijloacele de a-l elibera se găsesc în mâinile ei. Pastilele pe care le dă conţin arsenic pur, alb. Asta este rezolvarea pe care o văd eu.             — Spuneţi-ne acum, sir Henry, sări Joyce nerăbdătoare.             — O clipă, protestă acesta, Miss Marple încă nu şi-a spus părerea.             Miss Marple dădea trist din cap:             — Vai, dragă, iar mi-a scăpat un ochi. Am fost atât de intens adâncită în povestire. Un caz trist. Foarte trist. Îmi aduce aminte de bătrânul domn Hargraves care locuia în localitatea vecină Mount. Soţia lui nu a avut niciodată nici cea mai mică bănuială, până când el a murit lăsându-şi toată averea unei femei cu care trăise şi cu care avea cinci copii. Aceasta fusese într-o vreme servitoarea lor. O fată aşa de drăguţă, obişnuia să spună doamna Hargraves – în care puteai avea încredere deplină că întoarce saltelele, în fiecare zi, cu excepţia zilelor de vineri, bineînţeles. Şi bătrânul Hargraves a întreţinut-o pe femeia asta într-o casă din orăşelul învecinat, continuând să fie „un stâlp al bisericii” şi să stea în capul mesei în fiecare duminică.             — Dragă mătuşă Jane, o întrerupse Raymond cu oarecare nerăbdare. Ce are de-a face acest Hargraves, numai oale şi ulcele, cu acest caz?             — Biată fata aia, Gladys Linch – cea care era atât de teribil de agitată când doctorul a stat de vorbă cu ea – avea şi de ce să fie, săraca. Sper ca banditul acela de Jones să fie spânzurat pentru că a făcut din fata asta o ucigagă. Dar cred că o s-o spânzure şi pe ea, sărmana.             — Mi se pare, Miss Marple, că încurci puţin lucrurile, începu domnul Petherick.             Dar Miss Marple respinse cu hotărâre acuzaţia şi se uită spre sir Henry.             — Am dreptate, nu-i aşa? Sute şi mii – şi papanaşii – ăştia nu pot fi trecuţi cu vederea.             — Ce-i cu papanaşii, cu sutele şi miile? Se repezi Raymond.             Mătuşa sa se întoarse spre el.             — Bucătăresele pun, aproape întotdeauna, sute şi mii pe papanaşi: garniturile acelea mici din zahăr roz şi alb. De îndată ce am auzit c-au servit papanaşi la cină şi că soţul scrisese cuiva despre sute şi mii, am şi făcut legătura dintre cele două lucruri. Acolo s-a aflat arsenicul – în garnitura de unu urmat de zerouri. I l-a dat fetei şi i-a spus să-l pună pe papanaşi.             — Dar e imposibil, spuse Joyce repede. Au mâncat cu toţii papanaşi.             — O, nu, o contrazise Miss Marple. Însoţitoarea ţinea cură de slăbire, vă amintiţi. Niciodată nu mănânci ceva asemănător papanaşilor dacă vrei să nu te îngraşi. Şi cred că Jones a dat doar la o parte garnitura, aşezând-o pe marginea farfuriei sale. A fost o idee inteligentă, dar cât se poate de odioasă.             Ochii celorlalţi se fixaseră asupra lui sir Henry.             — E un lucru foarte curios, spuse el încet, dar Miss Marple s-a întâmplat să descopere adevărul. Jones a lăsat-o grea pe Gladys Linch, cum se spune. Ea era aproape disperată. El vroia să scape de nevastă-sa şi i-a promis celeilalte că o ia în căsătorie, după moartea soţiei. El a pus arsenicul în garnitură şi a învăţat-o cum s-o folosească. Gladys Linch a murit acum o săptămână. Copilul a murit la naştere şi Jones o părăsise pentru o altă femeie. Pe patul de moarte ea a mărturisit totul.             Se aşternu din nou tăcerea, apoi Raymond spuse:             — Ei bine, mătuşă Jane, e unu la zero pentru dumneata. Nu-mi dau seama cum naiba de i-ai dat de capăt. Nu m-aş fi gândit niciodată că mica bucătăreasă e implicată în acest caz.             — Sigur că nu, pentru că nu cunoşti la fel de bine viaţa ca mine. Un bărbat de tipul lui Jones – bădăran şi jovial. Cum am auzit că era o fată drăguţă în casă am şi fost sigură că el navea s-o lase în pace. Totul e foarte trist şi dureros şi n-ai pe cine să vorbeşti de bine. Nu pot să vă spun ce şoc a fost pentru doamna Hargraves şi cât timp s-au mai minunat cei din sat.                                                                                                                               SFÂRŞIT                 1 titlul original: „The Tuesday Night Club”; publicat în „Royal Magazine” în 1927  

— Colonelul Clapperton! Spuse generalul Forbes.           Făcu prezentarea, pufnind pe nas.           Domnişoara Ellie Henderson se aplecă în faţă, o şuviţă din părul ei moale, cărunt căzându-i pe figură. Ochii ei negrii şi pătrunzători sclipiră cu o plăcere răutăcioasă.           — Ce bărbat cu o înfăţişare soldăţească remarcă ea cu o tentă maliţioasă şi-şi aranjă la loc şuviţa, aşteptând efectul.           — Soldăţească! Explodă generalul Forbes. Îşi răsuci mustaţa şi se făcu roşu la faţă.           — E în gărzi, nu-i aşa? Murmură domnişoara Henderson, încoronându-şi opera.           — Gărzi? Gărzi? Câte prostii. Tipul a fost pe scena teatrului de revistă! Asta-i! A intrat în armată şi s-a dus în Franţa să numere cutiile cu magiun de prune şi mere. Hunii1 au lăsat să le cadă în mod acccidental o bombă şi el s-a întors acasă cu o uşoară rană la braţ. Într-un fel sau altul a intrat la spitalul condus da lady Carrington.           — Deci, aşa s-au întâlnit.           — Asta-i! Tipul a făcut pe eroul rănit. Lady Carrington navea bun simţ, în schimb dispunea de grămezi de bani. Bătrânul Carrington se ocupase de muniţii. Rămăsese văduvă numai cu şase luni în urmă. Individul ăsta o înfăşcă imediat. Ea îi face rost de-o slujbă la Ministerul de Război. Colonelul Clapperton! Ptui! Pufni el.           — Şi înainte de război a fost pe scena teatrului de revistă, repetă domnişoara Henderson, încercând să împace pe distinsul colonel cărunt Clapperton cu comedianul cu nasul roşu care cântă melodii vesele.           — E-adevărat! Spuse generalul Forbes. Am auzit asta de la bătrânul Bassington. Şi el a auzit-o de la bătrânul Badger Cotterill care o ştie de la Snooks Parker.           Domnişoara Henderson dădu din cap încântată.           — Asta pare să rezolve treburile! Spuse ea.           Un uşor zâmbet se ivi pentru o clipă pe faţa unui omuleţ aşezat lângă ei. Domnişoara Henderson observă zâmbetul. Ea era perspicace. Asta dovedea apreciere pentru ironia conţinută de ultima ei remarcă – ironie pe care generalul n-ar fi bănuit-o niciodată.           Generalul n-a observat zâmbetul. El îşi privi ceasul, se ridică şi zise:           — Exerciţii. Trebuie să-ţi păstrezi forma pe vas şi ieşi prin uşa deschisă pe punte.           Domnişoara Henderson se uită la omul care zâmbise. Cu o privire încurajatoare care arăta că era gata să intre în dialog cu un tovarăş de drum.           — E energic, nu? Spuse domnul cel mărunt.           — Face înconjorul punţii exact de 48 de ori, îi explică domnişoara Henderson. Ce bătrân bârfitor! Şi se spune că sexului nostru îi place scandalul.           — Ce lipsă de politeţe!           — Francezii sunt întotdeauna politicoşi, comentă domnişoara Henderson, pe un ton oarecum interogativ.           Micul domn răspunse prompt:           — Belgian, mademoiselle.           — O, belgian!           — Hercule Poirot. La dispoziţia dumneavoastră.           Numele îi răscolea ceva în memorie. Sigur îl mai auzise înainte…           — Vă place călătoria asta, domnule Poirot?           — Să fiu sincer, nu. A fost o tâmpenie de a mă lăsa convins să vin. Detest la mer. Niciodată nu e liniştită… Nu, nici măcar un minuţel.           — Bine, dar trebuie să recunoaşteţi că e destul de calmă acum.           Poirot recunoscu asta mormăind.           — A ce moment, da. De aceea simt că reînviu. Începe. Să mă intereseze din nou ce se întâmplă în jurul meu, de exemplu felul dibaci în care aţi discutat cu generalul Forbes.           — Vreţi să spuneţi…           Domnişoara Henderson se opri. Hercule Poirot se înclină.           — Metodele dumneavoastră de-a scoate de la el chestia aia de scandal. Admirabile!           Domnişoara Henderson râse fără jenă.           — Apropoul acela la gărzi? Ştiam că asta o să-l facă pe bătrân să spumege şi să caşte gura.           Se aplecă spre Poirot ca să-i facă o confidenţă.           — Recunosc că-mi place scandalul – cu cât este mai mare, cu atât mai bine.           Poirot se uită gânditor la ea; avea o siluetă subţire, bine păstrată, ochii îi erau negri şi pătrunzători, părul îl avea cărunt – o femeie de 45 de ani care era mulţumită să arăte de vârsta ei. Ellie spuse brusc:           — Ştiu! Nu sunteţi marele detectiv?           Poirot confirmă.           — Sunteţi prea amabilă, mademoiselle.           Dar nu o contrazise.           — Ce palpitant, făcu domnişoara Henderson. Sunteţi „pe urmele”, cum se spune în cărţi? Avem un criminal, în mod secret, în mijlocul nostru? Sau sunt indiscretă?           — Nici vorbă. Nici vorbă. Îmi pare rău că vă înşel aşteptările, dar mă aflu aici pur şi simplu ca toată lumea pentru a mă distra.           Spuse asta pe un ton atât de plictisit încât domnişoara Henderson râse.           — O! Bine, veţi putea ajunge la ţărm mâine la Alexandria. Aţi mai fost în Egipt?           — Niciodată, mademoiselle.           Domnişoara Henderson se ridică oarecum brusc.           — Cred că o să mă duc să fac exerciţii ca generalul, îl anunţă ea.           Poirot se ridică politicos în picioare.           Ea îl salută din cap şi ieşi pe punte. O uşoară uimire se ivi pentru o clipă pe figura lui Poirot, apoi, un zâmbet îi trecu pe buze, se ridică, îşi scoase capul pe uşă şi privi de-a lungul punţii. Domnişoara Henderson se sprijinea de balustradă, vorbind cu un bărbat înalt, cu o înfăţişare soldăţească.           Poirot zâmbi şi mai mult. El se retrase în fumoar cu aceeaşi grijă exagerată cu care o broască ţestoasă se bagă în carapacea ei. Deocamdată era singur acolo, deşi, pe bună dreptate, îşi închipuia că asta nu va dura mult timp.           Şi n-a durat. Doamna Clapperton, cu părul ei îngrijit ondulat, protejat de plasă, şi silueta ei menţinută prin masaje şi dietă, îmbrăcată într-un costum sport elegant apăru prin uşa barului cu aerul sigur al unei femei care întotdeauna fusese capabilă să plătească preţul cel mai mare pentru orice ar fi avut nevoie. Ea spuse:           — John? O! Bună dimineaţa, domnule Poirot, l-aţi văzut pe John?           — Este pe punte, madame. Să-l…           Îl opri cu un gest.           — Am să stau aici un minut.           Se aşeză într-o manieră de regină pe scaunul din faţa lui. De la distanţă putea să arate de 28 de ani. Acum, în pofida machiajului ei excelent, a sprâncenelor pensate cu delicateţe, nu arăta a 49 de ani cât avea, ci a 55. Ochii ei erau de un albastru deschis cu pupile mici.           — Îmi pare rău că nu v-am văzut la cină aseară, spuse ea. A fost, bineînţeles, ceva ce aducea a friptură…           — Précisément, spuse Poirot cu convingere.           — Din fericire, sunt un marinar excelent, zise doamna Clapperton. Spun din fericire, fiindcă, cu inima mea slăbită, răul de mare ar însemna, probabil, moartea pentru mine.           — Aveţi inima slabă, madame?           — Da, trebuie să fiu extrem de grijulie. Nu trebuie să mă obosesc prea mult! Toţi specialiştii spun asta! Doamna Clapperton se ambalase să vorbească pe tema – pentru ea – fascinantă a sănătăţii sale. John, scumpul de el, se străduieşte din răsputeri să mă împiedice să fac prea multe. Trăiesc atât de intens, ştiţi ce vreau să spun domnule Poirot?           — Da, da.           — Îmi spune întotdeauna: încearcă să fii ca o plantă, Adeline. Dar eu nu pot. Viaţa trebuie trăită, aşa cred. De fapt, mam extenuat de tânără, în timpul războiului. Spitalul meu – aţi auzit de spitalul meu? Sigur că aveam infirmiere şi asistente şi tot ce trebuia, dar de fapt eu îl conduceam. A oftat.           — Vitalitatea dumneavoastră este minunată, dragă doamnă, spuse Poirot, cu aerul uşor mecanic al unuia care dă o replică.           Doamna Clapperton râse ştrengăreşte.           — Toţi îmi spun ce tânără sunt! E absurd. Niciodată nu încerc să pretind că am o zi mai puţin de 43, continuă ea cu o candoare uşor falsă, dar la foarte mulţi le vine greu să creadă. Eşti atât de vioaie, Adeline, îmi spun. Dar, de fapt, domnule Poirot, cum ai putea fi dacă n-ai fi viu?           — Mort, răspunse Poirot.

Hercule Poirot îşi aşeză scrisorile cu grijă, grămadă, în faţa sa. O luă pe cea de deasupra, îi studie adresa pentru o clipă, apoi tăie plicul cu un mic coupe-papier pe care-l ţinea pe masa unde îşi lua micul dejun; se afla acolo exact în acest scop. Îi scoase conţinutul. Înăuntru era un alt plic, sigilat cu grijă cu ceară roşie şi însemnat „Personal şi confidenţial”.             Sprâncenele lui Hercule Poirot se ridicaseră pe capul său în formă de ou. Murmură: Patience! Nous allons arriver! Şi încă o dată puse în funcţie micul coupe-papier. De data aceasta din plic se ivi o scrisoare – scrisă de o mână cam tremurândă şi nesigură. Mai multe cuvinte erau bine subliniate.             Hercule Poirot o desfăcu şi citi. Deasupra era scris din nou „Personal şi confidenţial”. În dreapta era adresa – Rosebank, Charman's Green, Bucks, şi data – 21 martie.             Dragă domnule Poirot, Am fost îndrumată spre dumneavoastră de o prietenă veche şi dragă de-a mea care-mi cunoaşte preocuparea şi amărăciunea din ultimul timp. Această prietenă nu ştie împrejurările adevărate – pe acestea le-am ţinut în întregime pentru mine – problema fiind strict personală. Prietena mă asigură că sunteţi întruchiparea discreţiei şi că nu am de ce a mă teme ca să implic şi poliţia, lucru care nu mi-ar place deloc, dacă bănuielile mele se vor dovedi corecte. Dar s-ar putea şi să greşesc cu totul. Nu prea mă simt limpede la cap zilele acestea – suferind de insomnie şi de pe urma unei boli grele din iarna trecută – pentru a cerceta lucrurile de una singură. N-am nici mijloacele, nici abilitatea. Pe de altă parte, aş vrea să repet că este o chestiune de familie foarte delicată şi că, pentru multe motive aş dori să muşamalizez toată afacerea. Dacă sunt încredinţată cum stau lucrurile, aş putea aranja singură problema şi aş prefera s-o fac. Sper că am fost suficient de explicită în această privinţă. Dacă veţi prelua această investigaţie, mă anunţaţi la adresa de mai sus.             A dumneavoastră, Amelia Barrowby.             Poirot a citit scrisoarea de la un capăt la altul de două ori. Sprâncenele i se ridicară uşor. Apoi, puse scrisoarea deoparte şi luă o alta din grămadă.             La ora zece fix intră în camera în care domnişoara Lemon, secretara sa de încredere, stătea aşteptându-şi instrucţiunile din ziua respectivă. Domnişoara Lemon avea 48 de ani şi o înfăţişare neatrăgătoare. Impresia generală pe care o lăsa era cea a unei grămezi de oase adunate la întâmplare. Avea o pasiune pentru ordine, aproape egală cu cea a lui Poirot şi, deşi capabilă să gândească, nu gândea niciodată, dacă nu i se spunea s-o facă.             Poirot îi întinse corespondenţa de dimineaţă:             — Aveţi bunătatea, domnişoară, să formulaţi refuzuri în termeni corecţi la toate astea.             Domnişoara Lemon îşi aruncă ochii pe scrisori, mâzgălind, pe rând, câte o hieroglifă pe fiecare. Era singura care putea înţelege semnele ce făceau parte din codul ei propriu: „săpuneală uşoară”; „plesnit în faţă”; „calea-valea”; şi aşa mai departe. După ce termină, încuviinţă din cap şi-şi ridică privirea pentru a primi alte instrucţiuni.             Poirot îi întinse scrisoarea Ameliei Barrowby. Ea o scoase din cele două plicuri, o parcurse şi ridică privirea întrebătoare.             — Da, domnule Poirot? Întrebă cu creionul pregătit să stenografieze în carnet.             — Ce credeţi despre scrisoare, domnişoară Lemon?             Încruntându-se uşor, domnişoara Lemon puse jos creionul şi citi de la capăt scrisoarea.             Conţinutul unei scrisori nu însemna nimic pentru domnişoara Lemon, exceptând doar punctul de vedere de a compune un răspuns adecvat. Foarte rar, patronul apela la părerile ei, în contradicţie cu îndeletnicirile sale oficiale. Domnişoara Lemon era uşor încurcată când el proceda astfel – ea era aproape o maşină perfectă, pe care nu o interesau nici cât negru sub unghie treburile celorlalţi oameni. Adevărata ei pasiune în viaţă era perfectarea unui sistem de îndosariere pe lângă care toate celelalte sisteme ar fi date uitării. Îl visa şi noaptea. Totuşi, domnişoara Lemon era perfect capabilă de a pătrunde, cu inteligenţă, aspecte pur omeneşti, aşa cum bine ştia Hercule Poirot.             — Ei bine? Întrebă el.             — Bătrâna a încurcat-o rău de tot, spuse domnişoara Lemon.             — Ah! Crezi să e încurcătură?             Domnişoara Lemon, care considera că Poirot era de suficient timp în Marea Britanie ca să înţeleagă toate expresiile, nu răspunse. Aruncă o privire la cele două plicuri.             — Foarte secretoasă, spuse. Şi nu vă spune absolut nimic.             — Da, făcu Poirot. Am observat asta.             Domnişoara Lemon îşi luă, din nou, plină de speranţă, carnetul de stenografiat. De data aceasta, Hercule Poirot se hotărî:             — Spuneţi-i că va fi o onoare pentru mine să-i fac o vizită oricând doreşte, dacă nu preferă să mă consulte aici. Nu bate la maşină scrisoarea, scrii-o de mână.             — Da, domnule Poirot.             Poirot îi mai dădu scrisori:             — Astea-s note de plată.             Domnişoara Lemon le sortă rapid.             — Le achit pe toate, în afară de acestea două.             — De ce alea două? E vreo greşeală în ele?             — Sunt firme cu care aţi început să trataţi. Nu se cade să plătiţi prea prompt când abia aţi deschis un cont, pare ca şi cum vă străduiţi să obţineţi mai târziu un credit.             — Aha! Murmură Poirot. Mă înclin în faţa prea bunei dumneavoastră cunoaşteri a negustorului britanic.             — Nu sunt prea multe lucruri pe care nu le ştiu despre ei, spuse domnişoara Lemon posomorâtă.             Scrisoarea către domnişoara Amelia Barrowby a fost formulată cum se cuvine şi expediată, dar nu sosi nici un răspuns. Poate, se gândi Hercule Poirot, bătrâna doamnă îşi dezlegase misterul de una singură. Totuşi simţi o undă de surpriză că, în acel caz, nu-i scrisese un rând în semn de politeţe, prin care să-i aducă la cunoştinţă că nu mai avea nevoie de serviciile sale.             Cinci zile mai târziu, domnişoara Lemon, după ce primi instrucţiunile de dimineaţă, zise:             — Acea domnişoară Barrowby căreia i-am scris – nu-i de mirare că nu ne-a răspuns. A murit.             Hercule Poirot spuse foarte încet: „Ah, a murit!” Suna mai mult a întrebare, decât a răspuns.             Deschizându-şi geanta, domnişoara Lemon scoase o bucăţică de hârtie ruptă dintr-un ziar:             — L-am văzut în metrou şi l-am rupt.             Înregistrând doar în minte, cu apreciere, faptul că, deşi domnişoara Lemon folosise cuvântul „rupt”, ea îl tăiase, de fapt, grijuliu cu foarfeca, Poirot citi anunţul apărut la „Naşteri, Decese şi Căsătorii” din „The Morning Post”. „La 26 martie, la Rosebank, Charman's Green, a decedat, subit, Amelia Jane Barrowby, în vârstă de 73 de ani. Rugăm fără flori”.             Poirot îl parcurse. Murmură în sinea lui „subit”. Apoi spuse brusc:             — Sunteţi atât de bună să scrieţi o scrisoare?             Creionul zbura pe hârtie, domnişoara Lemon, cu gândul la complicatul ei sistem de îndosariere, stenografie rapid şi corect:             Dragă Domnişoară Barrowby, N-am primit nici un răspuns de la dumneavoastră, dar cum voi fi în împrejurimi la Charman's Green vineri, vă voi face o vizită în acea zi şi vom discuta, mai pe îndelete, problema menţionată în scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o.             Al dumneavoastră…             — Bate la maşină scrisoarea asta, te rog, şi, dacă e pusă la poştă imediat, ar trebui să ajungă la Charman's Green diseară.             În dimineaţa următoare, o scrisoare într-un plic cu chenar negru sosi cu poşta a doua:             Dragă Domnule, Ca răspuns la scrisoarea dumneavoastră, mătuşa mea, domnişoara Barrowby, a decedat în ziua de 26, aşa că problema de care vorbiţi nu mai are importanţă.             A dumneavoastră, Mary Delafontaine.             Poirot zâmbi: „Nu mai are importanţă… A, asta o să vedem noi. En avant – spre Charman's Green.             Rosebank era o casă care părea pe măsura numelui, ceea ce e mai mult decât se poate spune despre majoritatea clădirilor de rangul şi felul lor.             În timp ce mergea pe poteca ce ducea spre uşa principală, Hercule Poirot se opri şi privi admirativ straturile frumos orânduite şi îngrijite de ambele părţi. Trandafiri care promiteau să fie încărcaţi din belşug ceva mai târziu, deocamdată narcise, lalele timpurii, zambile albastre – ultimul strat era parţial „pardosit” cu scoici.             Poirot murmură ca pentru el: Cum sună catrenul ăla englezesc pe care-l cântă copiii?             Doamnă Mary, oare cum se poate, Grădina ce-ţi mai face?             Între cochilii şi capace             Fete drăguţe, toate înşirate.             Nu-i un şir, se gândi el, dar aici e o fată drăguţă care face ca versurile să se potrivească.             Uşa din faţă se deschise şi o fetişcană curăţică, cu bonetă şi şorţ îl privea oarecum nedumerită pe domnul străin cu mustaţă mare care vorbea tare de unul singur în grădină. Era, după cum îşi dădu seama Poirot, o servitoare mică, foarte drăguţă, cu ochi albaştri, rotunzi şi obraji îmbujoraţi.             Poirot îşi ridică pălăria curtenitor şi-i spuse:             — Pardon, aici locuieşte domnişoara Amelia Barrowby?             Fata rămase cu gura căscată şi ochii i se făcuseră şi mai rotunzi.             — O, domnule, n-aţi aflat? A murit. S-a produs aşa brusc. Marţi seara.             Apoi ezită, pradă a două instincte puternice: unul – să nu aibă încredere în străini, al doilea – atracţia şi curiozitatea categoriei din care provenea pentru a povesti despre boli şi morţi.             — Mă uimeşte, spuse Hercule Poirot, prefăcându-se. Am avut o întâlnire cu doamna pentru astăzi. Totuşi, poate o văd pe cealaltă doamnă care locuieşte aici.             Micuţa servitoare părea uşor încrezătoare.             — Doamna? Da, poate pe ea aţi putea-o vedea, dar nu ştiu dacă e dispusă să primească pe cineva.             — O să mă primească, spuse Poirot şi-i întinse cartea sa de vizită.             Autoritatea din tonul său avu efectul scontat. Fata cea îmbujorată se dădu înapoi şi-l pofti pe Poirot într-o sufragerie din partea dreaptă a holului. Apoi, cu cartea de vizită în mână, se duse să-şi anunţe stăpâna.             Hercule Poirot se uită în jurul său. Camera era o sufragerie perfect obişnuită – cu tapet de culoare bej, cu o linie în jurul tavanului, cretoane nedefinite, perne şi perdele roz, o mulţime de bibelouri din porţelan. Nu era nimic care să se remarce, să reprezinte o personalitate bine definită.             Deodată, Poirot, care era foarte sensibil, simţi că este privit. Se întoarse. O fată stătea în dreptul ferestrei franţuzeşti – o fată de statură mică, cu părul foarte negru şi ochi bănuitori.             Intră şi, când Poirot o salută, izbucni pe neaşteptate:             — De ce ai venit?             Poirot nu răspunse. Doar ridică din sprâncene.             — Nu sunteţi avocat, nu-i aşa?             Vorbea bine englezeşte, dar foarte repede, îţi dădeai seama că nu era englezoaică.             — De ce aş fi avocat, domnişoară?             Fata îl privi morocănoasă.             — Am crezut că ai fi. Am crezut că poate ai venit să spui că ea nu ştia ce face. Am auzit de astfel de lucruri – de influenţa nefastă – aşa-i zice, nu-i aşa? Dar nu e adevărat. Ea vroia ca mie să-mi revină banii şi am să-i am. Dacă va trebui, o să-mi iau un avocat al meu. Banii sunt ai mei. Aşa a lăsat ea scris şi aşa se va întâmpla.             Arăta urât, cu bărbia împinsă în faţă, cu ochii scânteind.             Uşa se deschise şi o femeie înaltă intră şi spuse: „Katrina!”             Fata tresări, se înroşi, murmură ceva şi ieşi pe fereastra în stil francez.             Poirot se întoarse pentru a trata cu noua venită, care soluţionase atât de eficient situaţia, pronunţând un singur cuvânt. Se simţise autoritate în vocea ei, dispreţ şi o undă de ironie pe care o găseşti la oamenii educaţi. Îşi dădu seama imediat că aceasta era proprietara casei, Mary Delafontaine.             — Domnul Poirot? V-am scris. Nu se poate să nu fi primit scrisoarea mea.             — Vai, am fost plecat din Londra.             — A, da, înţeleg. Să mă prezint! Mă numesc Delafontaine. Acesta-i soţul meu. Domnişoara Barrowby era mătuşa mea.             Domnul Delafontaine intrase atât de încet încât sosirea sa trecuse neobservată. Era un bărbat înalt, cu păr grizonat şi o purtare nehotărâtă. Avea un tic nervos de-şi ciupea bărbia. Se uita mereu la soţia sa şi era clar că aştepta ca ea să conducă conversaţia.             — Regret foarte mult că vă tulbur doliul, spuse Hercule Poirot.             — Îmi dau seama prea bine că nu e vina dumneavoastră, spuse doamna Delafontaine. Mătuşa mea a murit marţi seara. S-a întâmplat pe neaşteptate.             — Foarte neaşteptat, făcu domnul Delafontaine. O mare lovitură!             Se uita spre fereastra pe unde dispăruse fata cea străină.             — Îmi cer scuze, spuse Hercule Poirot, şi mă retrag.             Făcu un pas spre uşă.             — Doar o clipă, îl opri domnul Delafontaine. Dumneavoastră aveaţi… Aveaţi o întâlnire cu tanti Amelia, spuneţi?             — Parfaitement!             — Poate ne spuneţi despre ce era vorba, interveni soţia. Dacă putem face ceva…             — Era de natură personală, spuse Poirot. Sunt detectiv, adăugă simplu.             Domnul Delafontaine răsturnă o mică statuetă de porţelan pe care o mângâia. Soţia sa rămase perplexă.             — Un detectiv? Şi aveaţi întâlnire cu mătuşica? Dar e aproape de necrezut! Se uită fix la el. Nu puteţi să ne daţi detalii, domnule Poirot? Pare pur şi simplu fantastic.             Poirot medită o clipă. Îşi alese cuvintele cu grijă.             — E dificil pentru mine, doamnă, nu ştiu ce să fac.             — Ascultaţi, spuse domnul Delafontaine. N-a menţionat de ruşi, nu-i aşa?             — Ruşi?             — Ştiţi, bolşevici, roşii, chestii de-astea.             — Nu fi absurd, Henry, îl apostrofă nevastă-sa.             Domnul Delafontaine se înmuie.             — Pardon, pardon, mă întrebam doar.             Mary Delafontaine se uită ţintă la faţa lui Poirot. Ochii îi erau foarte albaştri – culoarea florilor de nu-mă-uita.             — Dacă ne puteţi spune ceva, domnule Poirot, m-aş bucura s-o faceţi. Vă pot asigura că am… Un motiv pentru care vă întreb.             Domnul Delafontaine privi speriat.             — Ai grijă, scumpo… Ştii că s-ar putea să nu fie nimic.             Din nou, soţia îl potoli cu o privire.             — Ei bine, domnule Poirot?             Încet, grav, Hercule Poirot clătină din cap a dezaprobare. Dădu din cap cu vizibil regret.             — Deocamdată, doamnă, mă tem că nu trebuie să spun nimic.             Se înclină, îşi luă pălăria şi se îndreptă spre uşă. Mary Delafontaine veni cu el până în hol. Pe prag, se opri şi se uită la ea:             — Cred că ţineţi la grădină, doamnă, nu?             — Eu? Da, îmi ia o mulţime de timp grădinăritul.             — Je voit fait mes compliments!             O salută încă o dată şi se îndreptă spre poartă. După ce ieşi şi o luă spre dreapta se uită înapoi şi înregistră două impresii – o faţă palidă privindu-l de la fereastra primului etaj şi un bărbat cu ţinută ţeapănă, soldăţească, patrulând în sus şi-n jos pe trotuarul de vizavi. Hercule Poirot dădu din cap ca pentru el. „Définitivement, zise, e un şoarece în gaură; ce mişcare va face acum pisica?”             Se hotărî să se ducă la primul oficiu poştal. Aici dădu nişte telefoane. Rezultatul păru satisfăcător. Îşi îndreptă apoi paşii spre postul de poliţie din Charman's Green, unde întrebă de inspectorul Sims.             Inspectorul Sims era un om înalt, corpolent, inimos.             — Domnul Poirot? Întrebă el. Mi-am închipuit. Chiar în clipa asta am primit un telefon despre dumneavoastră de la inspectorul şef. Zicea c-o să treceţi pe-aici. Poftiţi în biroul meu.             Uşa se închise, inspectorul îi arătă un scaun lui Poirot, se aşeză şi el în celălalt şi-i aruncă o privire plină de curiozitate vizitatorului său.             — Mergeţi foarte iute la ţintă, domnule Poirot. Veniţi să ne întrebaţi de cazul ăsta Rosebank, aproape înainte ca noi să ştim că e un caz. Ce v-a făcut să vă gândiţi la el?             Poirot scoase scrisoarea pe care o primise şi o înmână inspectorului. Acesta o citi cu un anume interes.             — Curios, spuse el. Problema e că ar putea însemna o mulţime de lucruri. Păcat că nu a fost puţin mai explicită. Ne-ar fi fost de folos acum.             — Sau n-ar fi fost nevoie de nici un ajutor.             — Ce vreţi să spuneţi?             — Ar mai trăi.             — Vă gândiţi aşa departe? Hm… Nu sunt sigur dacă greşiţi.             — V-aş ruga, inspectore, să-mi relataţi faptele. Nu ştiu absolut nimic.             — Asta-i simplu. Bătrânei doamne i s-a făcut rău marţi seara după cină. Era în stare foarte gravă: convulsii, spasme, de toate. Au trimis după doctor. Până a sosit, ea murise. S-a crezut c-a murit de-o criză. Totuşi, medicului nu prea i-a plăcut cum stăteau lucrurile. El s-a foit, s-a tot învârtit, s-a eschivat şi a declarat că nu putea da un certificat de înmormântare. În ce priveşte familia, cam aşa ştie că stau lucrurile. Aşteaptă rezultatul autopsiei. Noi ştim mai multe. Doctorul ne-a furnizat de îndată un indiciu: el şi cu chirurgul poliţiei au făcut împreună autopsia – şi rezultatul este, fără îndoială, edificator. Bătrâna doamnă a murit de o mare doză de stricnină.             — Aha!             — Da, o treabă foarte urâtă. Problema este cine i-a dat-o? Trebuie să-i fi fost administrată cu foarte puţin timp înainte de a muri. Prima dată am crezut că i s-a băgat în mâncarea de seară, dar, pe cinstite, pare mai degrabă diuretică. A mâncat supă de anghinare servită dintr-o supieră, plăcintă cu peşte şi tartă cu mere. Şi din aceeaşi mâncare au fost serviţi şi domnişoara Barrowby, domnul Delafontaine şi doamna Delafontaine. Domnişoara Barrowby avea un fel de cameristă – infirmieră pe jumătate rusoaică, dar ea nu lua masa cu familia. Ea mânca din ce rămânea de la cină. Mai e servitoarea, dar era liberă. Aceasta a lăsat supa pe plită şi plăcinta cu peşte în sobă, iar tarta cu mere era rece. Toţi trei au mâncat acelaşi lucru, şi, pe lângă astea, nu cred că-i poţi vârî cuiva stricnină pe gât în felul acesta. E amară ca fierea. Doctorul mi-a spus că o poţi simţi într-o soluţie dintr-o mie, sau cam aşa ceva.             — Dar cu cafea?             — Cafeaua are cam acelaşi gust, dar bătrâna doamnă nu bea niciodată cafea.             — Înţeleg. Da, pare o situaţie de nesurmontat. Ce-a băut la masă?             — Apă.             — Din ce în ce mai rău.             — Puţin cam încâlcit, nu-i aşa?             — Bătrâna doamnă avea bani?             — Cred că era înstărită. Desigur, încă nu avem detalii exacte. Soţii Delafontaine stau prost cu banii, din câte am aflat. Bătrâna doamnă contribuia la întreţinerea casei.             Poirot zâmbi. Apoi spuse:             — Deci îi suspectezi pe soţii Delafontaine. Pe care dintre ei?             — Nu pot să spun exact că-l suspectez pe vreunul dintre ei în mod deosebit. Dar asta e, ei sunt singurele rude şi moartea bătrânei le-ar aduce o sumă de bani frumuşică, fără îndoială. Cu toţii ştim cum e natura umană!             — Câteodată inumană, da, ăsta-i adevărul. Dar bătrâna doamnă n-a mai mâncat sau băut altceva?             — De fapt…             — Aşa, voilà! Simţeam că mai ţineţi ceva ascuns – cum s-ar spune – în căptuşeala pălăriei: supa, plăcinta cu peşte, tarta cu mere – prostii! Acum ajungem la miezul afacerii.             — Nu prea ştiu. Dar, de fapt, bătrânica lua de obicei o caşetă înaintea meselor. Ştiţi, nu o pastilă sau vreo tabletă; o chestie de-aia din orez cu prafuri înăuntru. Un lucru perfect inofensiv pentru digestie.             — Admirabil. Nimic mai uşor decât să umpli o caşetă cu stricnină şi s-o pui printre celelalte. Se duce pe gât odată cu apa şi nu i se simte gustul.             — Aşa-i. Problema e că fata i-a dat-o.             — Rusoaica?             — Da. Katrina Rieger. Era un fel de domnişoară de companie, cameristă – infirmieră pe lângă Amelia Barrowby. La ordinele ei tot timpul, cred. Adu-mi asta, adu-mi aia, adu-mi cealaltă, freacă-mă pe spate, toarnă-mi picăturile, du-te la farmacist – tot felul de chestii de-astea. Ştii cum se întâmplă cu bătrânele – vor să fie blânde, dar fac din tine un sclav negru!             Poirot zâmbi.             — Şi poftiţi, continuă inspectorul Sims. Lucrurile se potrivesc ca nuca-n perete. De ce ar fi otrăvit-o fata? Miss Barrowby moare şi acum fata o să fie dată afară şi nu e uşor de găsit o slujbă, iar ea nu are nici o pregătire, nimic.             — Totuşi, sugeră Poirot, dacă ar fi fost lăsată pe undeva cutia cu caşete, oricine din casă ar fi putut-o face.             — Normal că ne-am gândit şi la asta, domnule Poirot. Vreau să vă spun că facem cercetările noastre, în mod discret, dacă mă înţelegeţi. Când a fost pregătită ultima dată reţeta, unde era de obicei ţinută cutia; cu răbdare şi-o mulţime de muncă iscusită o să dăm de capăt poveştii. Şi-apoi mai este avocatul domnişoarei Barrowby. O să discut cu el mâine. Mai este şi directorul băncii. Mai sunt o mulţime de făcut.             Poirot se ridică.             — O mică favoare, inspectore Sims, o să-mi trimiteţi câte o informare despre cum merg treburile? Aş considera asta o mare favoare. Iată numărul meu de telefon.             — Da, bineînţeles, domnule Poirot. Două capete fac mai mult decât unul; şi apoi trebuie să fiţi la curent cu asta, din moment ce aveţi scrisoarea şi ştiţi atâtea.             — Sunteţi foarte amabil, inspectore.             Politicos, Poirot îi strânse mâna şi plecă.             În după-amiaza următoare a fost chemat la telefon.             — Domnul Poirot? Sunt inspectorul Sims. Lucrurile încep să se clarifice şi să arate drăguţ în afacerea pe care o ştim.             — Adevărat? Spune-mi, te rog.             — Ei bine, iată elementul numărul 1 – unul mare de tot. Domnişoara B. a lăsat o mică moştenire nepoatei sale şi tot restul lui K., luând în considerare marea bunătate şi grijă a acesteia. Aşa este formulat. Aceasta schimbă complexitatea lucrurilor.             O imagine îi apăru rapid în minte lui Poirot. O faţă posomorâtă şi-o voce plină de pasiune spunând: „Banii sunt ai mei. Ea aşa a scris şi aşa va rămâne”. Moştenirea n-ar fi fost o surpriză pentru Katrina – ea ştia despre asta dinainte.             — Elementul numărul 2, continuă vocea inspectorului Sims. Nimeni altcineva decât Katrina i-a dat caşeta.             — Puteţi fi sigur de asta?             — Fata însăşi recunoaşte. Ce vă pune pe gânduri?             — Extrem de interesant.             — Mai dorim numai un singur lucru – dovada felului în care a intrat în posesia stricninei. N-o să fie prea greu.             — Dar până acum n-aţi reuşit?             — Abia am început. Cercetarea a demarat în dimineaţa aceasta.             — Ce s-a întâmplat?             — A fost amânată cu o săptămână.             — Şi tânăra K.?             — O reţin ca suspectă. Nu vreau să-mi asum riscuri. Ar putea avea ceva prieteni nostimi prin ţară care să încerce să o scoată peste graniţă.             — Nu, spuse Poirot. Nu cred că are prieteni.             — Zău? Ce vă face să credeţi asta, domnule Poirot?             — E doar o idee de-a mea. Nu mai sunt şi alte „elemente”, cum le numeşti?             — Nimic prea relevant. Domnişoara B. pare să se fi maimuţărit puţin cu acţiunile ei în ultima vreme – trebuie să fi pierdut o sumă frumuşică. E şi asta o povestioară, după cum vrei s-o iei, dar nu văd cum afectează problema principală – cel puţin pentru prezent.             — Poate aveţi dreptate. Bine, mii de mulţumiri. Aţi fost foarte amabil că m-aţi sunat.             — N-aveţi pentru ce! Mă ţin de cuvânt. Mi-am dat seama că vă interesa. Cine ştie, poate veţi putea să-mi daţi o mână de ajutor până la urmă.             — Asta mi-ar face mare plăcere. V-ar ajuta, de exemplu, dacă aş pune mâna pe un prieten al Katrinei?             — Parcă spuneaţi că nu are prieteni? Zise surprins inspectorul Sims.             — Am greşit. Are unul, spuse Hercule Poirot.             Înainte ca inspectorul să mai poată pune vreo întrebare, Poirot a închis telefonul.             Începu să se plimbe cu o mină serioasă prin camera în care domnişoara Lemon stătea la maşina ei de scris. Ridică mâna de pe taste la apropierea patronului şi se uită la el întrebătoare.             — Aş vrea să-ţi imaginezi o mică poveste, îi zise Poirot.             Domnişoara Lemon îşi lăsă mâinile în poală, resemnată. Îi plăcea să bată la maşină, să achite note de plată, să îndosarieze hârtii şi să aranjeze întrevederi. Faptul de a i se cere să-şi imagineze situaţii ipotetice o plictisea foarte mult, dar îl acceptă ca o parte dezagreabilă a datoriei sale.             — Eşti o tânără rusoaică, începu Poirot.             — Da, zise domnişoara Lemon, luându-şi un aer cât se poate de britanic.             — Eşti singură şi fără prieteni în ţara asta. Ai motive pentru care nu doreşti să te întorci în Rusia. Eşti angajată ca un fel de accesoriu, infirmieră şi domnişoară de companie la o doamnă în vârstă. Eşti blândă, supusă şi nu te plângi niciodată.             — Da, zise domnişoara Lemon ascultătoare, fără să reuşească deloc să se vadă pe ea însăşi supusă vreunei doamne bătrâne de pe pământ.             — Îi cazi cu tronc bătrânei. Se hotărăşte să-ţi lase toţi banii ţie. Ţi-o spune.             Poirot făcu o pauză. Domnişoara Lemon spuse „da” din nou.             — Şi atunci bătrâna descoperă ceva; poate e o chestiune de bani – poate descoperă că n-ai fost cinstită cu ea. Sau ar putea fi ceva şi mai grav – un medicament care avea alt gust, un fel de mâncare ce nu-i pria. Oricum, ea începe să te suspecteze de ceva şi îi scrie unui foarte faimos detectiv – enfin, celui mai faimos detectiv – mie! Urmează s-o vizitez curând. Şi-atunci, cum spui, asta pune paie pe foc. Lucrul cel mai important este să se acţioneze rapid! Şi aşa, înaintea sosirii marelui detectiv, bătrâna moare. Şi banii îţi revin ţie… Spune-mi, ţi se pare rezonabil?             — Destul de rezonabil, aprobă domnişoara Lemon. Adică, destul de rezonabil pentru o rusoaică. Personal, nu mi-aş lua niciodată o slujbă de însoţitoare. Îmi place ca datoriile mele să fie clar definite. Şi, desigur, n-aş visa să omor pe nimeni.             Poirot oftă:             — Cât de mult îmi lipseşte prietenul meu Hastings. El are aşa o imaginaţie. O minte atât de romantică! Este adevărat că-şi imaginează întotdeauna greşit, dar şi asta e în sine un ghid.             Domnişoara Lemon tăcea. Mai auzise de căpitanul Hastings şi nu o interesa. Se uita cu ochii pierduţi la foaia de hârtie bătută la maşină din faţa ei.             — Deci, ţi se pare rezonabil, bolborosi Poirot.             — Dumneavoastră nu?             — Mă tem că da, oftă Poirot.             Telefonul sună şi domnişoara Lemon ieşi din cameră să răspundă. Se întoarse şi-l anunţă că-i tot inspectorul Sims.             Poirot se grăbi spre aparat:             — Alo, alo. Ce spui?             — Am găsit un pachet de stricnină în dormitorul fetei, ascuns sub saltea, repeta Sims, adăugând: Sergentul tocmai a venit cu ştirea. Se cam leagă, cred.             — Da, remarcă Poirot, cred că se leagă.             Vocea sa se schimbase. Deodată suna plină de încredere. După ce închise telefonul, se aşeză la biroul său şi-şi aranjă obiectele de pe el într-un mod mecanic. Murmură ca pentru el: „Era ceva în neregulă. Am simţit… Nu, nu am simţit. Trebuie să fi fost ceva ce am văzut. En avant, mici celule cenuşii, analizaţi, reflectaţi! Era totul logic şi în ordine? Fata – neliniştea ei în legătură cu banii; doamna Delafontaine, soţul ei – sugestia lui în legătură cu ruşii – imbecilă, dar el este un imbecil; camera; grădina – ah! Da, grădina”.             Se ridică foarte ţeapăn. O lumină verzuie îi strălucea în ochi. Sări de la locul lui şi intră în camera alăturată.             — Domnişoară Lemon, aveţi bunătatea să lăsaţi ce faceţi şi să cercetaţi ceva pentru mine?             — O investigaţie, domnule Poirot? Mă tem că nu prea mă pricep…             — Într-o zi ai spus că ştii totul despre negustori, o întrerupse acesta.             — Sigur că da, recunoscu domnişoara Lemon, plină de încredere.             — Atunci treaba e simplă. Te duci la Charman's Green şi cauţi un negustor de peşte.             — Un negustor de peşte? Întrebă surprinsă domnişoara Lemon.             — Exact. Negustorul care a furnizat peşte la Rosebank. După ce-l găseşti îi pui o anume întrebare. Îi întinse o bucată de hârtie.             Domnişoara Lemon o luă, îi notă conţinutul dezinteresată, apoi încuviinţă şi puse capacul la maşina de scris.             — Vom merge împreună la Charman's Green, adăugă Poirot. Dumneata te duci la negustorul de peşte, iar eu la poliţie. Ne ia doar jumătate de oră de la Baker Street.             Când a sosit la destinaţie, fu întâmpinat cu surprindere de inspectorul Sims.             — O, dar ce repede lucraţi. Am vorbit la telefon doar cu o oră în urmă.             — Aş vrea să vă rog ceva, să-mi permiteţi s-o văd pe Katrina…, cum îi mai zice?             — Katrina Rieger. Da, nu cred că există vreo obiecţie la asta.             Katrina arăta şi mai palidă şi mai posomorâtă decât înainte. Poirot îi vorbi cu multă blândeţe:             — Domnişoară, vreau să mă credeţi că nu vă sunt duşman. Vreau să-mi spuneţi adevărul.             — Am spus adevărul – ochii îi străluceau sfidător. Tuturor le-am spus adevărul! Dacă bătrâna doamnă a fost otrăvită, nu eu am fost aceea care am otrăvit-o. Totul e o greşeală. Vreţi să mă împiedicaţi să iau banii.             Vocea ei era aspră. Arăta, se gândi el, ca un amărât de şoricel încolţit.             — Vorbiţi-mi despre caşetă, domnişoară, continuă Poirot. Nimeni n-a mai pus mâna pe ea?             — Am mai spus-o, nu? Ele au fost făcute la farmacie în după-amiaza aceea. Le-am adus cu mine în geanta mea, chiar înainte de cină. Am deschis cutia şi i-am dat domnişoarei Barrowby una cu un pahar cu apă.             — Nimeni nu le-a atins în afară de tine?             — Nu.             Un şoricel încolţit, curajos, gândi Poirot.             — Şi domnişoara Barrowby a servit la cină numai ceea ce ni s-a spus? Supă, plăcintă cu peşte, tartă?             — Da.             Un „da” lipsit de speranţă, întunecat, ochi pierduţi care nu vedeau lumina nicăieri. Poirot o bătu pe umăr.             — Fii curajoasă, domnişoară. Mai poate exista libertate… Da, şi bani… O viaţă confortabilă.             Se uită la el bănuitoare.             Când ieşi, Sims îi spuse:             — Nu prea am înţeles ce-ai spus la telefon, ceva în legătură cu faptul că fata ar avea un prieten.             — Are unul. Pe mine! Spuse Hercule Poirot şi ieşi din sediul poliţiei, înainte ca inspectorul să-şi poată reveni.             La ceainăria „Green Cat”, domnişoara Lemon nu şi-a lăsat patronul s-o aştepte. Trecu direct la subiect.             — Numele omului este Rudge, de pe strada principală şi aţi avut perfectă dreptate. Exact o duzină şi jumătate. Am notat ce mi-a spus. Şi-i întinse nota.             — Arr… Era un sunet adânc, prelungit ca mârâitul unei pisici.             Hercule Poirot o luă la sănătoasa spre Rosebank. Cum stătea în grădină şi soarele apunea în spatele său, Mary Delafontaine veni spre el.             — Domnul Poirot? V-aţi întors? Vocea ei părea surprinsă.             — Da, m-am întors. Se opri şi apoi adăugă: Când am venit prima dată aici, madame, nişte rime pentru copii mi-au trecut prin cap:             Doamnă Mary, oare cum se poate, Grădina ce-ţi mai face?             Între cochilii şi capace             Fete drăguţe, toate înşirate.             Numai că nu sunt cochilii oarecare, nu-i aşa, madame? Sunt cochilii de stridii.             Mâna lui arăta spre ceva.             — Mais oui, ştiu! Servitoarea a lăsat cina pregătită. Ea ar jura şi Katrina ar jura că alea au fost tot ce aţi mâncat la masă. Numai dumneata şi soţul dumitale ştiţi că aţi mai adus o duzină şi jumătate de stridii – o mică trataţie pour la bonne tante. Ce uşor să pui stricnină într-o stridie. Se înghite – comme ça! Dar rămân cochiliile – ele nu trebuie să ajungă în găleată. Fata le-ar putea vedea. Aşa că v-aţi gândit să faceţi o margine din ele la un strat de flori. Dar nu erau suficiente, marginea nu-i completă. Efectul e prost, strică simetria unei grădini altfel încântătoare. Acele câteva cochilii de stridii fac o notă discordantă, mi-au displăcut de la prima mea vizită.             Mary Delafontaine spuse:             — Cred că aţi ghicit din scrisoare. Ştiam că vă scrisese, dar nu eram sigură cât de multe vă spusese.             Poirot răspunse evaziv:             — Ştiam cel puţin că era o chestiune de familie. Dacă ar fi fost vorba despre Katrina, n-ar fi avut rost să muşamalizeze lucrurile. Cred că dumneata sau soţul dumitale v-aţi folosit de fondurile domnişoarei Barrowby în avantajul propriu şi ea a descoperit…             Mary Delafontaine recunoscu:             — O făceam de ani de zile, puţin de aici, puţin de dincolo. Niciodată n-am crezut că e destul de deşteaptă să-şi dea seama. Şi-apoi am aflat că trimisese după un detectiv; şi am mai descoperit că-i lăsa banii Katrinei – mica aia creatură mizerabilă!             — Şi aşa stricnina a fost pusă în dormitorul Katrinei? Înţeleg. Vă salvaţi pe dumneavoastră şi pe soţul dumneavoastră de la ceea ce aş putea descoperi şi învinuiţi o copilă inocentă de crimă. N-aveţi milă, madame?             Mary Delafontaine ridică din umeri, ochii ei albaştri, de nu-mă-uita se uitau în cei ai lui Poirot. El îşi reaminti perfecţiunea cu care îşi jucase rolul în prima zi în care venise şi stângăciile soţului ei. O femeie deasupra mediei, dar inumană.             — Milă, întrebă ea, pentru mizerabila aia de şoricioaică intrigantă? Dispreţul ei răsuna răspicat.             Hercule Poirot spuse încet:             — Cred că nu v-au interesat în viaţă decât numai două lucruri. Unul este soţul dumneavoastră.             Îi văzu buzele tremurând.             — Celălalt – grădina.             Se uită roată în jur. Privirea părea să ceară iertare florilor pentru ceea ce făcuse.                                                                                                                               SFÂRŞIT

Nemesis de Agatha Christie Capitolul 1. Uvertura După-amiaza, Miss Jane Marple avea obiceiul să-şi despăturească cel de-al doilea ziar. În fiecare dimineaţă, i se livrau acasă două ziare. Pe primul, Miss Marple îl citea în timp ce-şi sorbea ceaiul de dimineaţă - asta, bineînţeles, dacă jurnalul sosea la timp. Băiatul care aducea ziarele avea un mod deosebit de ciudat de a-şi organiza timpul. Nu de puţine ori cotidienele erau livrate de un băiat nou sau de vreunul care îi ţinea temporar locul celui dintâi, şi fiecare avea propriile idei privind ruta pe care trebuia s-o ia când îşi îndeplinea slujba. Poate pentru ei acest fapt reprezenta o rupere a monotoniei. Dar clienţii obişnuiţi să-şi citească ziarul devreme, ca să se pună la curent cu diverse bârfe savuroase înainte de a pleca spre autobuz, tren sau alt mijloc de deplasare la locul de muncă, erau enervaţi dacă ziarele soseau cu întârziere, deşi doamnele de vârstă mijlocie sau cele în vârstă, care locuiau paşnic în St. Mary Mead, preferau deseori să-şi citească ziarul la micul dejun. Astăzi, Miss Marple citise cu nesaţ prima pagină şi câteva articole din cotidianul pe care îl poreclise „Coti­dianul Cu-de-toate”, aceasta fiind o aluzie uşor satirică la faptul că ziarul ei preferat, Daily Newsgiver, după ce îşi schimbase proprietarul, oferea acum - spre iritarea ei şi a altor prieteni de-ai ei - articole despre moda bărbătească, cea pentru dame, probleme de suflet de-ale femeilor, concursuri pentru copii şi scrisori cu diverse plângeri din partea unor femei, reuşind cu destul succes să scoată orice ştire cu adevărat interesantă din cuprinsul lui, cu excepţia primei pagini sau a vreunui colţ obscur, unde era practic imposibil să o vezi. Fiind de modă veche, Miss Marple prefera ca ziarele pe care le citea să fie într-adevăr ziare care să ofere ştiri. După-amiază, după ce-şi luase gustarea şi moţăise douăzeci de minute într-un fotoliu special cumpărat, cu speteaza înaltă şi dreaptă, numai bun pentru spatele ei reumatic, Miss Marple deschisese The Times, care merita o lectură mai atentă. Nu că The Times mai era ce fusese odinioară. Deosebit de enervant la The Times era faptul că nu mai puteai găsi ceea ce căutai. În loc să-l parcurgi de la prima pagină până la ultima şi să ştii unde se află orice articol, astfel încât să poţi trece lejer la articolele mai speciale despre subiectele care te interesau, acum existau tot felul de întreruperi ciudate în acest jurnal respectabil. Brusc, două pagini erau dedicate călătoriei în Capri, informaţie însoţită de ilustraţii. Sportului i se acor­da o importanţă mult mai mare decât se întâmpla în vremurile trecute. Ştirile de la tribunal şi necrologurile rămăseseră oarecum fidele tradiţiei. Naşterile, căsătoriile şi decesele, care odinioară se bucuraseră de atenţia lui Miss Marple în primul rând datorită poziţiei lor impor­tante în cadrul ziarului, migraseră spre o secţiune diferită din The Times, deşi în ultimul timp - după cum remar­case Miss Marple -, ajunseseră să fie puse aproape întot­deauna pe ultima pagină. Miss Marple îşi îndreptă atenţia mai întâi asupra ştirii principale de pe prima pagină, dar nu zăbovi mult asupra ei deoarece era aceeaşi cu ceea ce citise în acea dimineaţa, cu toate că era tratată într-o manieră parcă mai serioasă. Îşi aruncă ochii pe cuprins. Articole, comentarii, ştiinţă, sport; apoi îşi urmă obiceiul - întoarse ziarul şi străbătu cu privirea ştirile despre naşteri, căsătorii şi decese, după care îşi propuse să se ducă la pagina dedicată corespondenţei, unde întotdeauna găsea ceva amuzant; de acolo, trecu la registrul oficial publicat de curtea regală, pe aceeaşi pagină găsindu-se în acea zi şi noutăţi de la casele de licitaţii. Deseori, tot acolo era plasat şi câte un scurt articol pe teme ştiinţifice, dar Miss Marple nu-şi propuse să citească aşa ceva, căci rareori înţelegea vreun cuvânt. Frunzărind, ca de obicei, ziarul până la rubrica de naşteri, căsătorii şi decese, Miss Marple îşi zise - aşa cum o făcuse nu o dată - „Este foarte trist, ce-i drept, dar în ziua de azi lumea e interesată numai de morţi!” Copii încă se năşteau, dar era foarte puţin probabil ca numele părinţilor să îi fie cunoscute lui Miss Marple. Dacă ar fi existat o coloană în care să fie trecuţi nepoţii, poate că ar fi existat surpriza plăcută a recunoaşterii unor nume. Ar fi putut să-şi zică: „Ia te uită, Mary Pendergast are o a treia nepoată!”, deşi până şi ceva de genul acesta ar fi fost destul de improbabil. Aruncă o privire peste secţiunea Căsătorii, fără însă să acorde o atenţie prea mare, căci majoritatea fiicelor şi fiilor vechilor ei prieteni se căsătoriseră deja de mulţi ani. Ajunse la coloana Decese, asupra căreia se concentra ceva mai mult. De fapt, se concentra destul de mult încât să fie sigură că nu trece cu vederea vreun nume. Alloway, Angopastro, Arden, Barton, Bedshaw, Burgoweisser - (oh, Doamne, ce nume nemţesc, dar se pare că a decedat în Leeds). Carpenter, Camperdown, Clegg. Clegg? Oare era unul din familia Clegg pe care o cunoştea? Nu, se părea că nu. Janet Clegg. Undeva în Yorkshire. McDonald, McKenzie, Nicholson. Nicholson? Nu. Din nou, nu era un Nicholson pe care să-l cunoască. Ogg, Ormerod - „asta trebuie să fie una dintre mătuşi”, îşi zise. Da, probabil că da. Linda Ormerod. Nu, nu o cunoscuse. Quantril? O, Doamne, asta trebuie să fie Elizabeth Quantril! Optzeci şi cinci de ani. Ei bine, zău aşa! Îşi închipuise că Elizabeth Quantril murise cu câţiva ani în urmă. Ce chestie să trăias­că atât de mult! Şi întotdeauna avusese o sănătate atât de delicată! Nimeni nu se aşteptase ca ea să apuce bătrâneţile! Race, Radley, Rafiel. Rafiel? Ceva o opri. Numele acela îi era familiar. Rafiel. Belford Park, Maidstone. Belford Park, Maidstone... Nu, nu îşi amintea de adresa aceea. Nici o coroană trimisă. Jason Rafiel. Ei bine, era un nume neo­bişnuit. Miss Marple bănuia că-l auzise pe undeva. Ross-Perkins. Acesta chiar că putea să fie... nu, nu era. Ryland? Emily Ryland. Nu. Nu cunoscuse vreodată o Emily Ryland. „Cu profundă dragoste din partea soţului şi a copiilor.” Da, foarte frumos, sau foarte trist - depinde din ce unghi priveai. Miss Marple lăsă ziarul deoparte, aruncându-şi le­neşă privirea pe careul de cuvinte încrucişate, în timp ce se chinuia să-şi dea seama de ce numele Rafiel îi era atât de familiar. – O să-mi vină mie în minte, zise Miss Marple, ştiind din proprie experienţă cum funcţionează mintea bătrânilor. O să-mi amintesc, n-am nici o îndoială. Se uită pe fereastră în grădină, îşi întoarse apoi privirea şi încercă să-şi scoată gândul acela din minte. Grădina reprezentase un motiv de mare bucurie şi, de asemenea, al unei activităţi susţinute pentru Miss Marple timp de foarte mulţi ani. Iar acum, din cauza agitaţiei doctorilor, lucrul în grădină îi fusese interzis. Odată încercase să se opună acestei interdicţii, dar ajunsese la concluzia că era mai bine totuşi să facă aşa cum i se recomandase. Îşi aranjă scaunul astfel încât să-i fie incomod să privească grădina dacă nu dorea neapărat să vadă ceva anume. Oftă, îşi luă săculeţul cu lucrul de mână şi scoase din el o mică jachetă de lână pentru un copilaş, pe care aproape o terminase. Spatele şi faţa hăinuţei erau deja gata. Acum trebuia să se apuce să împletească mânecile, lucru care o plictisea întotdeauna. Două mâneci, ambele identice. Da, foarte plictisitor. Totuşi, era o culoare roz dră­guţă, lână roz. Stai puţin, asta îi aducea aminte de ceva. Da, da, de numele pe care tocmai îl citise în ziar. Lână roz. Mare albastră. Marea din Caraibe. O plajă cu nisip. Soare. Ea împletind şi - da, desigur, domnul Rafiel. Excursia aceea pe care o făcuse în Caraibe. Insula St Honore. Ca­doul făcut de nepotul ei Raymond. Şi-o aminti pe Joan, nevasta lui Raymond, spunându-i: „Vezi să nu te amesteci în vreo crimă, mătuşă Jane. Asta nu-ţi face bine”. Ei bine, nu dorise să se amestece în vreo crimă, dar aşa se întâmplase. Pur şi simplu. Doar pentru că un maior bătrâior, cu un ochi de sticlă, insistase să-i spună tot felul de poveşti lungi şi plictisitoare. Bietul maior - oare cum îl chema? Domnul Rafiel şi secretara lui, domnişoara... dom­nişoara Walters, da, Esther Walters şi valetul-maseur, Jackson. Îşi reamintea bine acum. Ia te uită! Bietul domn Rafiel! Aşadar, murise. De multă vreme era conştient că urma să moară. Chiar îi spusese asta. Se părea că rezistase mai mult decât anticipaseră medicii. Fusese un om rezistent, un om încăpăţânat - un om foarte bogat.

Misterul celor sapte cadrane de Agatha Christie                         I. Despre sculatul devreme   Jimmy Thesiger, un tânăr drăguţ şi prietenos, cobora două câte două treptele somptuoasei reşedinţe Chimneys. Era atât de precipitat, încât se ciocni cu Tredwell, maiestosul majordom, care traversa holul cu un transport de cafea fierbinte. Datorită prezenţei de spirit şi măiestrei dibăcii a celui din urmă, coliziunea nu se soldă cu nici o catastrofă. — Îmi pare rău, se scuză Jimmy. Ascultă, Tredwell, eu sunt ultimul? — Nu, domnule. Domnul Wade nu a coborât încă. — Bun, spuse Jimmy şi intră în camera micului dejun. Camera era goală, cu excepţia gazdei lui, iar privirea ei plină de reproş îi dădu lui Jimmy acelaşi sentiment pe care-l încerca ori de câte ori privirea îi cădea pe peştii ţepeni de pe taraba vreunui negustor. Chiar, de ce dracu se uită aşa femeia asta la el? Să cobori fix la nouă jumătate, când stai la ţară, e o treabă care pur şi simplu n-are sens. Pentru mai multă exactitate, acum era unsprezece şi un sfert, ceea ce depăşea cu mult limita admisă, dar chiar şi aşa… — Mă tem că am întârziat un pic, lady Coote. Poftim? — Oh, nu contează, spuse lady Coote cu un glas melancolic. De fapt, lumea care întârzia la micul dejun o supără foarte tare. Şi asta pentru că, în primii ei zece ani de căsnicie, sir Oswald Coote (pe atunci doar "simplu Coote") făcea, ca s-o spunem pe şleau, un tărăboi de scula şi iadul în picioare, dacă masa de dimineaţă îi era servită chiar şi numai cu jumătate de minut peste ora opt. Lady Coote fusese instruită să considere lipsa de punctualitate ca pe un păcat de moarte, cu totul de neiertat. Iar obişnuinţa e a doua natură. În plus, era o femeie harnică şi nu putea să se abţină să nu se întrebe ce lucru bun puteau face tinerii aceştia pe lume dacă nu se sculau devreme. După cum, atât de des, le spunea sir Oswald reporterilor şi celorlalţi: "Succesul meu se datorează întrutotul obiceiul meu de a mă scula devreme, vieţii cumpătate şi metodei". Lady Coote era o femeie masivă, frumoasă, de un gen care s-ar putea numi tragic. Avea ochii mari, îndureraţi şi un glas adânc. Orice pictor, în căutarea unui model pentru "Rachel jelindu-şi copiii"; ar fi angajat-o cu entuziasm. Ar fi făcut carieră şi în melodramă, bălăbănindu-se pe picioare prin ninsoare, în rolul de soţie adânc înşelată de un ticălos. Arată de parcă ar fi avut în viaţa ei un secret cumplit de trist, şi totuşi, dacă e să spunem adevărul, lady Coote nu avusese absolut nici o problemă în viaţa ei, cu excepţia meteoricei ascensiuni spre prosperitate a lui sir Oswald. Ca fată, fusese veselă şi năbădăioasă, foarte îndrăgostită de Oswald Coote, tânărul ambiţios din magazinul de biciclete, vecin cu cel de articole de fierărie şi menaj al tatălui ei. Trăiseră foarte fericiţi, mai întâi în două camere, apoi într-o căsuţă, apoi într-o casă mai mare, apoi într-o succesiune de case de dimensiuni în continuă creştere, dar totdeauna la o distanţă rezonabilă, în perimetrul "Uzinei", până acum când sir Oswald dobândise o asemenea prestanţă, încât el şi "Uzina" nu mai erau independenţi şi fu o plăcere pentru el să închirieze cea mai mare şi magnifică reşedinţă disponibilă din întreaga Anglie. Chimneys era un lăcaş istoric şi, închiriindu-l de la Marchizul de Caterham, pentru doi ani, sir Oswald simţea că atinsese culmea ambiţiilor sale. Lady Coote nu era chiar atât de fericită în privinţa asta. Ea era o femeie singuratică. Principala destindere a vieţii ei de tânără căsătorită fusese să stea la taclale cu "fata" şi, chiar când fata în casă fusese multiplicată de trei ori, conversaţia cu stafful ei domestic rămăsese tot principala distracţie a zilelor lady-ei Coote. Acum, cu o armată de servitoare, un majordom ca un arhiepiscop, câţiva lachei de proporţii impunătoare, un stol de slujnice pentru cărat cărbuni şi dereticat prin dependinţe, un bucătar şef străin înspăimântător, cu "temperament", şi o menajeră de proporţii imense, care scârţâia şi foşnea pe rând, când se mişca, lady Coote se simţea ca naufragiată pe o insulă pustie. Acum oftă adânc şi ieşi pe uşa deschisă, spre marea uşurare a lui Jimmy Thesinger care, imediat, se mai servi zdravăn cu rinichi şi şuncă. Lady Coote rămase, cu o tragică figură, câteva minute, pe terasă, apoi îşi făcu curaj să vorbească cu MacDonald, grădinarul şef, ce supraveghea cu ochi critic domeniul peste care domnea. Printre grădinarii şefi, MacDonald era foarte şef şi tot atât de prinţ. Îşi cunoştea locul… care era acela}de a domni. Şi domnea… despotic. Lady Coote se apropie nervoasă de el. — Bună dimineaţa, MacDonald. — Bună dimineaţa, m'lady. Vorbea cum trebuia să vorbească un grădinar şef – sobru, dar cu demnitate, ca un împărat la o înmormântare. — Mă întrebam… am putea avea, diseară, la desert, nişte struguri din aceia târzii? — Încă nu sunt gata de cules, răspunse MacDonald. Vorbea amabil, dar ferm. — Oh! rosti lady Coote, apoi îşi luă inima în dinţi. Dar ieri am fost în spatele casei şi am gustat unul şi mi s-a părut foarte bun. MacDonald se uită la ea şi ea roşi. I se dădea de înţeles că îşi luase o libertate de neiertat. Categoric, fosta Marchiză de Caterham nu comisese niciodată o asemenea greşeală ca aceea de a intra în propria-i seră şi de a se servi cu struguri. — Dacă-mi dădeaţi ordin, m'lady, s-ar fi tăiat un ciorchine şi v-ar fi fost trimis, spuse cu severitate MacDonald. — Oh, mulţumesc. Da, data viitoare, aşa am să fac. — Dar nici nu sunt cu adevărat buni de cules. — Nu, murmură lady Coote, nu, presupun că nu. Mai bine să-i lăsam. MacDonald păstră o tăcere impunătoare. Lady Coote îşi făcu încă o dată curaj. — Vroiam să-ţi vorbesc despre porţiunea de pajişte din spatele grădinii de trandafiri. Mă întrebam dacă n-ar putea fi folosită ca teren de crichet. Sir Oswald e pasionat de jocul de crichet. "Şi de ce n-ar fi?" îşi zise în gând Coote. Învăţase istoria Angliei. Oare sir Francis Drake şi nobilii săi însoţitori nu jucau o partidă de crichet când Armada fu semnalată? O ocupaţie cu adevărat de gentleman şi la care MacDonald nu putea obiecta în mod rezonabil. Însă îşi făcuse socoteala, fără să ţină cont de trăsătura predominantă a unui bun grădinar şef, aceea de a se opune la fiecare şi la toate sugestiile care i se făceau. — Mă-ndoiesc că ar putea fi folosită pentru aşa ceva, spuse MacDonald vag. Remarca lui avea o notă descurajatoare, dar adevăratul ei scop era s-o ademenească pe lady Coote spre propria-i nimicire. — Dacă ar fi curăţată şi… ăă… cosită… şi… ăă… aşa mai departe continuă ea cu speranţă. — Nţ! exclamă încetişor MacDonald. Asta nu se poate. Căci ar însemna să-l iau pe William de la graniţa de jos. — Oh! spuse lady Coote cu îndoială. Cuvintele "graniţa de jos" nu-i transmiteau absolut nimic – cu excepţia unei vagi amintiri a unui cântec scoţian – dar era clar că pentru MacDonald reprezentau un obstacol de netrecut. — Şi ar fi păcat, spuse MacDonald. — Fireşte. Ar fi. Şi se întrebă de ce-l aproba cu atâta fervoare. MacDonald o privi foarte aspru. — Desigur, spuse el, dacă îmi ordonaţi, m'lady… Şi o lăsă aşa. Însă tonul lui ameninţător fu prea mult pentru lady Coote. Capitulă pe loc. — Oh, nu, spuse ea. Înţeleg la ce te referi, MacDonald. N-nu… e mai bine ca William să rămână mai departe la graniţa de jos. — Aşa mă gândeam şi eu, m'lady. — Da. Da, sigur. — Mă gândeam că o să fiţi de acord. — Oh, desigur, repetă lady Coote. MacDonald îşi înfundă pe cap pălăria şi se îndepărtă. Lady Coote oftă nefericită şi privi în urma lui. Jimmy Thesiger, bine îndestulat cu rinichi şi şuncă, veni lângă ea pe tarasă şi oftă în cu totul alt mod. — Grozavă dimineaţă, nu? întrebă el. — Zău? răspunse absentă lady Coote. Oh, da, presupun că e. N-am observat. — Unde sunt ceilalţi? Cu barca pe lac? — Aşa cred. Vreau să spun, nu m-ar mira să fie. Lady Coote se întoarse şi intră brusc în casă. Tredwell tocmai examina ibricul cu cafea. — Vai, spuse lady Coote. Domnul… domnul… — Wade, m'lady? — Da, domnul Wade. N-a coborât încă? — Nu, m'lady. — E foarte târziu. — Da, m'lady. — Vai! Presupun că va veni cândva, nu, Tredwell? — Fără îndoială, m'lady. Ieri domnul Wade a coborât la unsprezece şi jumătate, m'lady. Lady Coote se uită la ceas. Era douăsprezece fără douăzeci. O cuprinse un sentiment uman de milă. — Grea soartă ai, Tredwell. Să strângi acum masa şi s-o pui din nou la ora unu. — Sunt obişnuit cu felul de-a fi al tinerilor domni, m'lady. Reproşul era demn, dar evident. Aşa ar fi putut admonesta un cardinal un turc sau un necredincios care, din nebăgare de seamă, ar fi comis un solecism, fără rea credinţă. Lady Coote roşi, pentru a doua oară, în dimineaţa aceea. Dar interveni o binecuvântată întrerupere. Uşa se deschise şi un tânăr serios, cu ochelari, îşi vârî capul în cameră. — Oh, aici eraţi lady Coote. Sir Oswald întreabă de dumneavoastră. — Mă duc imediat la el, domnule Bateman. Lady Coote ieşi în grabă. Rupert Bateman, care era secretarul particular al lui sir Oswald, ieşi pe cealaltă uşă pe terasă, unde Jimmy Thesiger îşi pierdea încă vremea pe deplin mulţumit. — 'Neaţa Pongo', spuse Jimmy. Cred că va trebui să mă duc să mă fac simpatic fetelor alea ale naibii. Vii? Bateman scutură din cap şi, luând-o în lungul terasei, intră grăbit pe uşa bibliotecii. În spatele lui, Jimmy rânji mulţumit. El şi Bateman fuseseră colegi de şcoală. Pe atunci, Bateman era un băiat serios, cu ochelari, poreclit Pongo, fără absolut nici un motiv. Pongo, reflectă Jimmy, rămăsese la fel de tâmpit ca şi atunci. Cuvinte ca "Viaţa e reală", "Viaţa trebuie luată în serios" păreau să fi fost scrise special pentru el. Jimmy căscă şi o porni agale în jos, către lac. Fetele erau acolo, toate trei – exact tipul obişnuit de fete, două brunete, şi una blondă, toate cu părul scurt. Cea care chicotea cel mai tare se numea (credea el) Helen, pe alta o chema Nancy, iar celei de a treia din vreun anume motiv, i se zicea Socks. Cu ele erau cei doi prieteni ai lui, Bill Eversleigh şi Ronny Devereux, care erau angajaţi în calitate pur ornamentală la Foreign Office. — Bună, spuse Nancy (sau poate Helen). E Jimmy. Unde-i… cum îl cheamă? — Să nu spui că Gerry Wade încă nu s-a sculat, exclamă Bill Eversleigh. Trebuie făcut ceva cu el! — Dacă nu are grijă, îşi va pierde complet micul dejun, într-o zi, şi, când o să coboare, o să găsească în loc prânzul sau ceaiul, rosti şi Ronny Devereux. — E o ruşine, spuse fata numită Socks. Pentru că asta o supără tare pe lady Coote. Seamănă tot mai mult cu o găină care vrea să se ouă şi nu poate. E prea din cale-afară. — Să-l dăm jos din pat, propuse Bill. Vino, Jimmy! — Oh, să fim mai subtili, spuse fata numită Socks. Subtil era un cuvânt la care ţinea foarte mult. Îl folosea mai tot timpul. — Eu nu-s subtil, spuse Jimmy. Nu ştiu cum e aia. — Să ne gândim împreună şi să stabilim ceva pentru mâine dimineaţă, propuse vag Ronny. Ştiţi, să-l trezim la şapte. Îi băgăm în sperieţi pe cei ai casei. Lui Tredwell îi cad favoriţii falşi şi scapă ceainicul. Pe lady Coote o apucă istericalele şi leşină în braţele lui Bill – Bill fiind cărăuşul de forţă. Sir Oswald spune "Ha!" şi oţelul creşte cu un punct şi cinci optimi. Pongo îşi va manifesta emoţia aruncându-şi ochelarii pe podea şi călcând pe ei. — Nu-l cunoşti pe Gerry, spuse Jimmy. Aş spune că doar apa suficient de rece ar putea să-l trezească… adică dacă-i destulă şi judicios aplicată. Dar şi aşa, se va întoarce pe partea cealaltă şi va adormi la loc. — Oh, trebuie sa ne gândim la ceva mai subtil ca apa rece, spuse Socks. — Bine, dar ce? întrebă pe faţă Ronny. Şi nimeni nu avu un răspuns pregătit. — Ar trebui să fim în stare să ne gândim la ceva spuse Bill. Cine are cât de cât cap? — Pongo, răspunse Jimmy. Şi uite-l, grăbit ca de obicei. Pongo a avut întotdeauna cap. Asta a fost nenorocirea lui încă din adolescenţă. Să-l băgăm şi pe Pongo în treaba asta. Domnul Bateman ascultă răbdător expunerea oarecum dezlânată. Atitudinea lui era a unuia care abia se reţinea să nu-şi ia zborul. Găsi soluţia fără să piardă timp. — Aş propune un ceas deşteptător, spuse el repede. Eu folosesc întotdeauna unul, de teamă că n-am să mă trezesc. Consider că ceaiul de dimineaţă, adus fără zgomot, uneori, nu reuşeşte să te deştepte. Plecă în grabă. — Un deşteptător. Ronny scutură din cap. Un deşteptător. Ar trebui o duzină ca să-l clintească pe Gerry Wade.

Floarea de Magnolie de Agatha Christie Vincent Baston aştepta sub ceasul din gara Victoria. Din când în când privea în sus la el îngrijorat, îşi spuse în sinea lui: „Câţi bărbaţi au aşteptat aici o femeie care n-a venit?”           Un gând năprasnic îi trecu. Dacă Theo n-a venit, dacă s-a răzgândit? Femeile fac astfel de lucruri. Era el sigur de ea, fusese el vreodată sigur de ea? Ştia el, oare, ceva cu adevărat despre ea? Nu-l uluise ea de la început? Părea să fi fost două femei – fiinţa frumoasă, veselă care era soţia lui Richard Darrell şi cealaltă – tăcută, misterioasă, care se plimbase lângă el în grădina de la Haymer's Close. Ca o floare de magnolie – aşa îi apărea ea în gând – poate pentru că sub o magnolie trăiseră ei fiorul primului lor sărut incredibil, incandescent. Aerul era plin de dulceaţa parfumului florilor de magnolie şi una sau două petale, precum catifeaua, aromate căzură plutind, aşternându-se cu faţa în sus care arăta atât de albă, atât de moale şi atât de tăcută ca a ei. Floarea de magnolie – exotică, parfumată, misterioasă.           Asta se întâmplase cu două săptămâni în urmă, a doua zi după ce o întâlnise. Şi-acum o aştepta să vină la el pentru totdeauna. Din nou, neîncrederea îl cuprinse. Ea n-o să vină. Cum a putut oare să creadă aşa ceva? Însemna să renunţe la atât de multe lucruri. Frumoasa doamnă Darrell nu putea să facă aşa ceva fără să se afle. Aveau să urmeze vreo nouă zile de uimire generală, de scandal cu mari implicaţii care nu va fi niciodată uitat cu desăvârşire. Existau căi mai bune, mai convenabile de a face asemenea lucruri – un divorţ discret, spre exemplu.           Dar ei nu se gândiseră nici o clipă la aşa ceva, cel puţin el nu. Dar ea? Se întrebă el. Nu ştiuse niciodată nimic despre gândurile ei. Îi ceruse să vină cu el aproape timorat, în fond, cine era el? Nimeni, în mod deosebit – unul dintr-o mie de plantatori de portocali din Transvaal. Ce viaţă să-i ofere, după strălucirea Londrei! Şi totuşi, de vreme ce o dorea cu atâta disperare, simţea nevoia să-i ceară să vină.           Ea consimţise foarte liniştită, fără ezitări sau proteste, ca şi cum era lucrul cel mai simplu din lume pe care el i-l cerea.           — Mâine? Întrebase el ameţit, aproape fără să-i vină a crede.           Şi ea promisese pe tonul acela blând, sfârşit, care se deosebea atât de mult de râsul ei zgomotos din mijlocul societăţii. Când o văzuse prima dată o comparase cu un diamant – un şuvoi de flăcări, reflectând lumina de pe o sută de faţete. Dar la acea primă atingere, la acel prim sărut, ea se schimbase în mod miraculos în liniştea înnegurată a unei perle – o perlă ca o floare de magnolie alb-roză.           Ea promisese. Şi-acum el o aştepta să-şi îndeplinească promisiunea.           Se uită din nou la ceas. Dacă nu venea repede aveau să piardă trenul.           Brusc, o strângere de inimă îl cuprinse. Ea n-o să vină. Bineînţeles, ea n-o să vină. Fusese un prost că se aşteptase vreodată la aşa ceva! Ce erau promisiunile? Va găsi o scrisoare când se va întoarce în apartamentul său, în care explica, protesta, spunea toate lucrurile, cum obişnuiesc femeile când se scuză pentru lipsa lor de curaj.           Simţea că-l cuprinde furia şi amărăciunea frustrării.           Apoi o văzu venind spre el pe peron cu un zâmbet imperceptibil. Mergea încet, fără să se grăbească, netulburată, ca cineva care avea toată eternitatea în faţă. Era în negru, toată în negru catifelat, cu o pălăriuţă neagră care-i încadra minunata paloare mătăsoasă a feţei.           Se trezi apucându-i mâna, murmurând stupid:           — Deci ai venit, ai venit, în cele din urmă!           — Desigur.           Cât de calm suna vocea ei! Cât de calm!           — Credeam că n-o să vii, spuse el, lăsându-i mâna şi respirând din greu.           Ochii ei se deschiseră mari, ochi frumoşi. Se citea uimirea în ei, uimirea simplă a unui copil.           — De ce?           El nu răspunse, în schimb, se întoarse într-o parte şi opri un hamal care trecea. Nu aveau mult timp. Următoarele câteva minute au fost doar înghesuială şi grabă. Apoi stăteau în compartimentul lor rezervat şi casele cafenii din sudul Londrei defilau prin faţa lor.           Theodora Darrell stătea în faţa lui. Deci, era cu el. Şi el ştia acum cât de neîncrezător fusese chiar până în ultimul minut. Nu îndrăznise că creadă cu adevărat. Acel aer magic, derutant al ei îl speriase. I se păruse imposibil ca ea să-i aparţină vreodată.           Acum aşteptarea trecuse. Pasul irevocabil fusese făcut. Se uită la ea. Stătea în colţ liniştită. Zâmbetul abia perceptibil zăbovea pe buzele ei, ochii îi erau aplecaţi, genele lungi, negre mângâiau pomeţii pufoşi ai obrajilor.           El medita: „Ce-i trece prin cap acum? La ce se gândeşte? La mine? La soţul ei? Dar ce crede despre el? L-a iubit vreodată? Sau nu l-a iubit niciodată? Îl urăşte sau îi este indiferent?” O idee îi trecu prin cap: „Nu ştiu. N-am să ştiu niciodată. O iubesc şi nu ştiu nimic despre ea – nici ce gândeşte, nici ce simte.”           Gândurile lui se învârteau în jurul soţului Theodorei Darrell. Cunoscuse o mulţime de femei măritate care erau imediat dispuse să vorbească despre soţii lor, despre cât de neînţelese erau, cum le ignorau sentimentele cele mai frumoase. Vincent Baston reflecta cinic că era unul dintre cele mai bine cunoscute gambit-uri*1.           Doar cu câteva excepţii, Theo nu vorbise niciodată despre Richard Darrell. Baston ştia despre el ceea ce cunoşteau toţi. Era un om de lume, frumos, cu o purtare atrăgătoare, naturală. Toţi îl plăceau pe Darrell. Soţia lui a părut să fie întotdeauna în relaţii excelente cu ei. Dar asta nu dovedea nimic, se gândea Vincent. Theo era bine crescută, ea nu şi-ar fi mărturisit amărăciunile în public.           N-au schimbat nici o vorbă. Din a doua seară după întâlnirea lor, când se plimbaseră împreună în grădină, în tăcere, umăr lângă umăr şi el simţise tremuratul slab care o cuprinse la atingerea lui, nu fusese nici un fel de explicaţie, nici un fel de definire a situaţiei lor. Ea răspunsese la săruturile sale, o fiinţă mută, vibrândă, despovărată de acea strălucire puternică ce, împreună cu frumuseţea ei alb-roză, o făcuse vestită. Niciodată nu spusese ceva despre soţul ei. Vincent fusese recunoscător pentru asta, atunci. Era bucuros că-l scutise de justificările unei femei care dorea să-şi asigure iubitul şi pe ea însăşi că aveau motive întemeiate să cedeze mrejelor dragostei lor.           Dar acum, conspiraţia tăcerii îl îngrijora. Avea din nou sentimentul acela panicard că nu ştia nimic despre fiinţa asta stranie care-şi lega de bună voie viaţa de a lui. Se temea.           Într-o încercare de a căpăta încredere, se aplecă şi puse o mână pe genunchiul îmbrăcat în negru din faţa lui. Simţi din nou acel tremur slab care o cuprindea şi îi căută mâna. Se aplecă mai mult şi o sărută prelung, fără grabă. Simţi răspunsul degetelor ei în ale sale, ridică ochii, îi întâlni pe ai ei şi fu mulţumit.           Se rezemă din nou la locul său. Pentru moment nu vroia mai mult. Erau împreună. Ea era a lui. Şi atunci spuse pe un ton uşor ironic:           — Eşti foarte tăcută.           — Da?           — Da. Aşteptă un minut, apoi spuse pe un ton mai grav: Eşti sigură că nu… Regreţi?           Ochii ei se deschiseră mari la auzul acestor vorbe.           — O, nu!           El nu se îndoia de răspuns. Era o sinceritate absolută în el.           — La ce te gândeşti? Vreau să ştiu.           În şoaptă răspunse:           — Cred că mi-e frică.           — Frică?           — De fericire.           Atunci el o luă în braţe, o strânse la pieptul lui şi o sărută pe faţă şi pe gât.           — Te iubesc, zise. Te iubesc, te iubesc, te iubesc.           Răspunsul ei era în îmbrăţişarea trupului său, în abandonul buzelor sale.           Apoi se întoarse în colţul său. Luă o revistă; şi ea la fel. Din când în când peste marginea revistelor ochii lor se întâlneau. Atunci îşi zâmbeau.           Sosiră la Dover imediat după ora cinci. Urmau să petreacă noaptea acolo şi să traverseze spre continent în ziua următoare. Theo intră în camera lor de hotel cu Vincent urmând-o îndeaproape. El ţinea câteva ziare de seară pe care le aruncă pe masă. Doi servitori au adus bagajele şi s-au retras.           Theo se întoarse de la fereastra unde stătuse uitându-se afară, în clipa următoare erau unul în braţele celuilalt.           Se auzi o bătaie uşoară în uşă şi se îndepărtară.           — Fir-ar al naibii, spuse Vincent, se pare că n-o să fim deloc singuri.           Theo zâmbi.           — Nu cred, spuse ea blând.           Aşezându-se pe sofa, apucă unul dintre ziare. Cel care bătuse se dovedi a fi un ospătar ce aduse ceaiul. Îl puse pe masă, o trase pe aceasta lângă sofa, aruncă o privire grijulie în jur, întrebă dacă mai era nevoie de ceva şi se retrase.           Vincent, care se dusese în camera alăturată, reveni în sufragerie.           — Hai să bem ceai, spuse el vesel, dar se opri deodată în mijlocul camerei. S-a întâmplat ceva? Întrebă el.           Theo stătea în capul oaselor înţepenită pe sofa. Privea înainte cu ochi cerniţi şi faţa avea o paloare cadaverică.           Vincent se repezi la ea.           — Ce e, iubito?           În loc de răspuns, ea îi întinse ziarul, arătându-i cu degetul un titlu.           Vincent apucă ziarul. Citi: „Eşec la firma Hobson, Jekyll and Lucas”. Pentru moment, numele marii firme din City nu-i spunea nimic, deşi avea convingerea supărătoare în sinea lui c-ar fi trebuit să ştie. Se uită întrebător la Theo.           — Richard este „Hobson, Jekyll and Lucas”, explică ea.           — Soţul tău?           — Da.           Vincent se uită din nou la ziar şi citi informaţia proaspătă tipărită la loc vizibil. Expresii ca: „faliment neaşteptat”, „urmează serioase revelaţii”, „alte firme afectate” îl surprinseră neplăcut.           Întrerupt de un zgomot, ridică privirea. Theo îşi aranja pălărioara ei neagră în faţa oglinzii. Ea se întoarse, auzindu-i mişcarea. Se uită ţintă în ochii lui.           — Vincent, trebuie să mă duc la Richard. El sări în sus.           — Theo, nu fi absurdă.           Ea repetă mecanic.           — Trebuie să mă duc la Richard.           — Dar, draga mea…           Arătă cu mâna spre ziarul de pe duşumea.           — Asta înseamnă ruină, faliment. Nu pot să aleg ziua aceasta dintre toate ca să-l părăsesc.           — L-ai părăsit înainte de a auzi de asta! Fii rezonabilă.           Clătină din cap cu tristeţe.           — Nu înţelegi. Trebuie să mă duc la Richard.           Nu putea s-o înduplece. Ciudat că o fiinţă atât de moale, de docilă putea să fie aşa de intransigentă. La început, nu îl contrazise, îl lăsă să spună ce avea de zis fără să-l împiedice. O luă în braţele sale încercând s-o convingă, să-i trezească sentimentele ei, dar, deşi gura ei catifelată îi răspundea la sărutări, simţea la ea ceva îndepărtat şi de neînvins care rezista rugăminţilor sale.           În cele din urmă, îi dădu drumul, sătul şi obosit de încercările zadarnice. După rugăminţi îi făcu reproşuri, cu amărăciune că nu-l iubise niciodată. Şi astea le ascultă în linişte, fără să protesteze, cu faţa mută şi îndurerată, dovedind câtă minciună era în cuvintele lui. Pe urmă furia puse stăpânire pe el; îi aruncă toate cuvintele crude care-i veneau în minte, încercând s-o rănească şi s-o jignească.           Şi puterea cuvintelor se epuizase. Nu mai era nimic de spus. Stătea cu capul în mâini, uitându-se la covorul roşu, pufos. Theodora stătea lângă uşă, o umbră neagră cu o faţă albă.           Totul se terminase. Spuse încet:           — La revedere, Vincent.           El nu răspunse.           Uşa se deschise şi se închise din nou.           Familia Darrell locuia într-o casă în Chelsea – o casă din lumea-veche, ciudată, situată în mijlocul unei mici grădini proprii, în faţa casei creştea o magnolie, pătată, murdară, jegoasă, dar, totuşi, o magnolie.           Theo se uită în sus la ea, trei ore mai târziu când se afla în prag. Un zâmbet brusc îi schimonosi gura dureros.           Se duse direct în biroul din spatele casei. Un bărbat se plimba încoace şi încolo prin cameră – un om tânăr, cu o faţă frumoasă şi o expresie neliniştită. Scoase o exclamaţie de uşurare când ea intră.           — Slavă domnului c-ai apărut, Theo. Spuneau că ţi-ai luat bagajul şi că ai plecat undeva afară din oraş.           — Am văzut ştirile şi m-am întors.           Richard Darrell o luă de după umeri şi o trase spre canapea. Se aşezară unul lângă altul. Theo se eliberă din strânsoarea braţului de o manieră care părea perfect naturală.           — Cât de rău stai, Richard? Întrebă ea liniştită.           — Cât de rău se poate. Şi asta spune totul.           — Povesteşte-mi!           El începu să se plimbe prin cameră în timp ce vorbea. Theo stătea şi-l urmărea cu privirea. El n-avea cum să ştie că, din când în când, camera se înceţoşa, vocea sa pălea, în timp ce o altă cameră dintr-un hotel din Dover i se profila clar în faţa ochilor ei.           Cu toate astea, reuşi să asculte destul de clar. El se întoarse şi se aşeză pe canapea lângă ea.           — Din fericire, încheie el, nu pot ataca actul tău de căsătorie. De asemenea, casa e a ta.           Theo aprobă din cap, gânditoare.           — O vom avea oricum, spuse ea. Deci, lucrurile nu i stau chiar aşa de rău! Înseamnă doar un nou început, asta-i tot.           — O! Exact. Da.           Dar ceva în vocea lui nu suna adevărat. Şi Theo se gândi deodată: „E altceva. El nu mi-a spus totul.”           — Nu mai e nimic, Richard? Îl întrebă ea cu blândeţe. Ceva mai rău?           El ezită doar o clipă şi-apoi:           — Mai rău? Ce să fie?           — Nu ştiu, spuse Theo.           — O să fie în regulă, declară Richard mai mult ca să se asigure pe el decât pe Theo. Sigur c-o să fie în regulă. O luă deodată de după umeri.           — Îmi pare bine că eşti aici, zise. Totul o să fie acum în ordine, din moment ce eşti aici. Orice altceva s-ar întâmpla, te am pe tine, nu-i aşa?           Ea răspunse încet:           — Da, mă ai pe mine.           Şi de data asta, ea îi lăsă braţul pe umeri. El o sărută şi-o trase la pieptul său, ca şi cum, într-un fel ciudat, mângâierea de care avea nevoie izvora din trupul ei.           — Da, te am pe tine, Theo, repetă el imediat şi ea răspunse ca înainte:           — Da, Richard.           De pe canapea el se lăsă în genunchi la picioarele ei.           — Sunt extenuat, spuse el frământat. Doamne, a fost o zi îngrozitoare! Nu ştiu ce-aş face dacă n-ai fi aici. De fapt, o soţie e o soţie, nu-i aşa?           Ea nu răspunse, doar îşi aplecă aprobator capul.           Îşi puse capul în poala ei. Oftă ca un copil obosit.           Theo se gândi din nou: „E ceva ce nu mi-a spus. Ce anume?”           În mod automat, mâna i se lăsă pe părul negru, mătăsos şi-l mângâie încet, cum numai o mamă ştie să-şi aline fiul.           Richard murmură vag:           — Totul o să fie în ordine, acum că eşti aici. N-o să mă părăseşti.           Începu să răsufle încet şi egal. Adormise. Mâna ei încă îi mai mângâia capul.           Dar ochii ei priveau pierduţi în întunericul din faţă, fără să vadă nimic.           — Richard, nu crezi c-ar fi mai bine să-mi spui totul? Întrebă Theodora.           Asta se întâmpla trei zile mai târziu. Erau în sufragerie, înainte de cină.           Richard tresări şi se înroşi.           — Nu-nţeleg ce vrei să spui, pară el.           — Chiar?           Îi aruncă scurt o privire.           — Sunt, desigur, unele detalii.           — Nu crezi c-ar trebui să ştiu totul, dacă vrei să te ajut?           O privi în mod ciudat.           — Ce te face să crezi că vreau să mă ajuţi? Era puţin uimită.           — Dragul meu Richard, sunt soţia ta.           El zâmbi deodată, cu vechiul lui zâmbet atractiv, lipsit de grijă.           — Sigur că eşti, Theo. Şi o soţie foarte frumoasă. Nu suport femeile urâte.           Începu să se plimbe prin cameră, acesta fiind obiceiul lui când ceva îl îngrijora.           — Nu neg că ai dreptate într-un fel, spuse el imediat. Mai e ceva.           Se întrerupse.           — Şi?           — E aşa al naibii de greu să explici afaceri de felul ăsta femeilor. Ele reţin aspectele negative, imaginându-şi că un lucru este aşa cum nu este de fapt.           Theo nu spuse nimic.           — Înţelegi, continuă Richard, legea e un lucru şi ceea ce este bine şi rău e cu totul altceva. Eu pot să fac o afacere care este perfect corectă şi cinstită, dar legea o interpretează altfel, în nouă cazuri din zece totul se dovedeşte în regulă şi a zecea oară, ei bine, dai în bară.

Capitolul întâi În colţul unui compartiment de clasa întâi pentru fumători, judecătorul Wargrave, de curând retras din magistratură, urmărea cu interes, pufăind dintr-o ţigară de foi, ştirile politice din ziarul „Times”. Lăsă ziarul şi privi pe fereastră. Treceau prin Somerset. Se uită la ceas – încă două ore de mers. Revăzu în minte tot ce citise în ziare despre Insula Negrului: o cumpărase mai întâi un milionar american nebun după iahting, care construise pe această insuliţă din preajma Devonului o casă modernă şi luxoasă. Cum însă cea de a treia soţie a milionarului american nu suporta marea, casa şi insula fuseseră puse în vânzare. Ziarele publicaseră o vreme ofertele cele mai avantajoase. Şi pe urmă, prima informaţie, de data asta exactă: insula a fost cumpărată de un oarecare domn Owen. Şi deodată rubricile de scandal lansară zvonurile: Insula Negrului fusese de fapt cumpărată de Miss Gabrielle Turl, steaua de cinema de la Hollywood, care dorea să stea acolo câteva luni departe de orice publicitate. Revista „Busy bee” sugerase că s-ar putea ca acolo să locuiască familia regală. „Merryweather” aflase că insula urma să găzduiască o tânără pereche în luna de miere – tânărul lord L. cedase, în sfârşit, în faţa lui Cupidon. „Jonas” ştia cu certitudine că fusese cumpărată de Amiralitate pentru efectuarea unor experienţe ultrasecrete. Categoric, Insula Negrului era un subiect de senzaţie! Judecătorul Wargrave scoase din buzunar o scrisoare cu un scris foarte greu de descifrat, în care doar unele cuvinte apăreau ici şi colo neaşteptat de clar: Dragul meu Lawrence... atâţia ani de când n-am mai auzit nimic de dumneata... trebuie sa vii pe Insula Negrului... locul cel mai încântător... atât de multe de discutat... zilele de altădată... plaja însorită... trenul de 12,40 din gara Paddington... eşti aşteptat la Qakbridge... şi corespondenta semna cu o înfloritură A dumitale, Constance Culmington. Judecătorul Wargrave încercă să-şi amintească data exactă când o văzuse pentru ultima oară pe Lady Constance Culmington. Trebuie să fi fost acum şapte – ba nu, opt ani. Lady Constance pleca atunci spre ţărmurile însorite ale Italiei să facă plajă, să fie una cu Natura şi cu contadinii[1]. Auzise pe urmă că pornise spre Siria, unde-şi propunea de asemenea să facă plajă şi să fie una cu Natura şi cu beduinii. Constance Culmington, gândi, era exact tipul de femeie care să cumpere o insulă şi să se înconjoare de mister. Mulţumit de o asemenea logică, judecătorul Wargrave începu să moţăie... Şi în curând adormi. II Într-un compartiment de clasa a treia, în care mai erau cinci călători, Vera Claythorne îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. Ce cald e în tren! O să fie frumos la mare! Într-adevăr, a fost un noroc că a găsit slujba asta. În vacanţă e mult mai greu să obţii un post de secretară – aproape totdeauna e vorba de însoţit un cârd de copii. Nici agenţia nu avea prea mari speranţe. Când deodată, sosise scrisoarea: Mi-aţi fost recomandata de Agenţia „Femeile îndemânatice”. După cate am înţeles, sunteţi cunoscută personal acolo. Sunt de acord cu salariul pe care-l cereţi şi aştept să vă luaţi postul în primire la 8 august. Trenul cel mai indicat este cel de 12,40 din Paddington; veţi fi aşteptată în gară la Oakbridge. În plic aveţi cinci lire pentru cheltuieli. Cu multa simpatie, Una Nancy Owen Iar sus, în colţ, adresa cu litere de tipar: Insula Negrului. Sticklehaven, Devon... Insula Negrului! În ultima vreme ziarele nu vorbiseră decât despre asta! Tot felul de aluzii şi zvonuri fantastice. Deşi cele mai multe erau probabil false. Dar casa fusese fără îndoială construită de un milionar şi se spune că reprezintă ultima expresie în materie de lux... Obosită după un semestru istovitor de şcoală, Vera Claythorne îşi spuse: „Nu e nici o afacere să fii profesoară de sport la o şcoală de mâna a treia... Dacă aş putea să găsesc o slujbă la o şcoală mai ca lumea.” Un fior rece îi trecu prin inimă: „La urma urmei, bine că am şi atât. Lumea nu-i vede cu ochi buni pe cei care au avut de-a face cu justiţia – chiar dacă n-am fost găsită vinovată.” Fusese chiar felicitată pentru curajul şi prezenţa ei de spirit. Dar, de fapt, la ce te puteai aştepta de la o anchetă? Doamna Hamilton însăşi se purtase mai mult decât amabil – numai Hugo – dar nu voia să se gândească la Hugo. Deodată, în ciuda căldurii din compartiment, începu să tremure: mai bine nu s-ar fi dus la mare! O imagine clară îi apăru în minte. Capul lui Cyril, săltând în sus şi în jos, plutind spre stâncă... sus – jos, sus – jos... Şi ea însăşi, înotând spre el cu mişcări uşoare, experimentate – tăindu-şi drum prin apă, dar fiind, vai, sigură că nu va mai ajunge la timp... Marea – albastrul ei cald, adânc – dimineţile pe nisip – Hugo – Hugo care i-a spus că o iubeşte... Nu trebuie să se gândească la Hugo... Deschise ochii şi privi încruntată la bărbatul care şedea în faţa ei. Înalt, cu faţa arămie, cu ochii de culoare deschisă, foarte apropiaţi, cu o gură arogantă, aproape crudă. Îşi spuse în gând: „Cred că a călătorit mult şi fac prinsoare că a văzut destule lucruri interesante.”             [1] Ţăranii (ital.)

Chemarea Aripilor de Agatha Christie I             Silas Hamer a auzit asta prima dată într-o noapte de februarie. El şi cu Dick Borrow plecaseră pe jos de la o cină oferită de Bernard Seldon, specialistul neurolog. Borrow era neobişnuit de tăcut şi Silas Hamer îl întrebă, cu o anumită curiozitate, la ce se gândeşte. Răspunsul lui Borrow a fost cu totul neaşteptat.             — Mă gândeam că, dintre toţi oamenii din seara asta, numai doi se pot considera fericiţi. Şi aceştia, destul de ciudat, sunt tu şi eu.             Cuvântul „ciudat” era potrivit pentru că nu puteau exista doi bărbaţi mai deosebiţi între ei decât Richard Borrow, preotul muncitor din cartierul de est şi Silas Hamer, omul mulţumit de sine, uns cu toate alifiile, ale cărui milioane i se scurgeau printre degete.             — E ciudat, ştii, spuse gânditor Borrow. Cred că eşti singurul milionar mulţumit pe care l-am întâlnit.             Hamer rămase tăcut o vreme. Când începu să vorbească, tonul său era altul.             — Am fost un amărât de băieţel zgribulit care vindea ziare. Atunci doream ce posed acum – confortul şi luxul pe care ţi le aduc banii, nu puterea lor. Voiam bani nu ca să-i folosesc drept o forţă, ci să-i cheltui fără nici o socoteală pentru mine! Sunt sincer în această privinţă, înţelegi. Se spune că banii nu pot cumpăra orice. Foarte adevărat. Dar cu ei cumpăr tot ce-mi place, aşa încât sunt satisfăcut. Sunt un materialist, Borrow, un materialist convins!             Strălucirea orbitoare a largii artere luminate confirma confesiunea sa de credinţă. Rotunjimile trupului lui Silas Hamer erau mărite de haina sa grea, căptuşită cu blană şi lumina albă sporea guşa sa triplă. În contrast cu el, Dick Borrow avea o faţă suptă de ascet şi ochi cu sclipiri de fanatic.             — Eu pe tine nu te înţeleg, rosti apăsat Hamer.             Borrow zâmbi:             — Eu trăiesc în mijlocul mizeriei, lipsurilor, foamei – toate rele trupeşti! Şi o Viziune fundamentală mă susţine. Nu-i uşor să înţelegi, dacă nu crezi în Viziuni, lucru de care sunt sigur.             — Nu cred, spuse Silas Hamer, în nimic ce nu pot vedea, auzi sau atinge.             — Exact. În asta constă diferenţa dintre noi. Bine, la revedere, de-acum mă înghite pământul!             Ajunseseră în dreptul unei guri luminate de metrou care-l ducea pe Borrow spre casă.             Hamer îşi continuă drumul singur. Era bucuros că-i dăduse liber şoferului în seara aceea şi preferase să meargă pe jos acasă. Aerul era aprig de rece, simţurile i se desfătau de căldura deplină a paltonului îmblănit.             Se opri pentru o clipă pe bordură, înainte de a traversa strada. Un autobuz uriaş îşi croia cu greutate drum spre el. Hamer, cu sentimentul că avea toată viaţa la dispoziţie, aştepta să treacă. Dacă ar fi traversat prin faţa lui, ar fi trebuit să se grăbească şi îi displăcea graba.             Pe lângă el, un amărât, abandonat al sorţii, dar de rasă umană, beat criţă se rostogoli de pe trotuar. Hamer auzi un strigăt, o deplasare nereuşită într-o parte a autobuzului şi apoi… Privea, fără să înţeleagă, cu o groază care punea treptat stăpânire pe el, la o grămadă de zdrenţe nemişcată, lipsită de viaţă, din mijlocul drumului.             Ca prin minune, o mulţime se adună, cu vreo doi poliţişti şi şoferul autobuzului în centru. Dar ochii lui Hamer erau pironiţi, cuprinşi de teroare, asupra grămezii informe şi inerte care fusese adineauri un om – unul ca el însuşi! Se cutremură ca de o ameninţare.             — Nu trebe să vă căiţi, înălţimea voastră, i se adresă, dintr-o parte, un individ cu o înfăţişare neîngrijită. Nu puteaţi face nimica. Oricum era un neisprăvit!             Hamer îl privi atent. Ideea că putuse cumva să fi salvat omul nu-i trecuse, ce e drept, prin cap. O respinse cu dispreţ ca pe o absurditate. Dar, dacă omul n-ar fi fost. Atât de nechibzuit el ar fi putut în clipa asta… Gândurile i se frânseră brusc şi se desprinse din mulţime. Se pomeni tremurând de o spaimă nedefinită, nedomolită. A fost obligat să recunoască în sinea sa că-i era teamă, groaznic de teamă de… Moarte – Moartea care sosea, cu o iuţeală înfricoşătoare şi o certitudine lipsită de remuşcări, la cei bogaţi şi săraci deopotrivă…             Grăbi pasul, dar noua teamă era împreună cu el, învăluindu-l în strânsoarea ei rece, de gheaţă.             Se întreba ce-l apucase, căci ştia că nu era din fire un laş. Se gândi că o asemenea frică nu l-ar fi cuprins cu cinci ani în urmă. Deoarece atunci Viaţa nu fusese aşa de dulce… Da, asta era; dragostea de Viaţă reprezintă cheia misterului. Ajunsese pe culmea plăcerii de a trăi; un singur lucru îl ameninţa – Moartea cea distrugătoare!             Artera luminată se terminase. Un pasaj îngust printre ziduri înalte i se prezenta ca o scurtătură către scuarul unde era situată reşedinţa sa, vestită pentru comorile ei de artă.             Zgomotul străzilor din spatele său se estompă şi dispăru, singurul zgomot care se auzea era sunetul liniştit al paşilor săi.             Şi atunci, din întunericul ce se aşternea în faţă, răzbătu un alt sunet. Rezemat de zid se afla un tânăr care cânta la flaut. Bineînţeles, unul din enormul trib al muzicanţilor de pe stradă, dar de ce alesese un loc atât de deosebit? Sigur, că la ora asta din noapte, poliţia… meditaţiile lui Hamer s-au întrerupt, deodată, când îşi dădu seama, cu un şoc, că omul nu avea picioare. O pereche de cârje stăteau lipite de zid, lângă el. Hamer mai văzu că nu cânta la flaut, ci la un instrument ciudat care scotea sunete mult mai înalte şi mai clare decât celălalt.             Omul continua să cânte. Nu observă că Hamer se apropiase. Stătea cu capul foarte mult aplecat pe spate ca şi cum era extaziat de propria sa muzică şi sunetele răzbăteau cu puritate şi vioiciune, înălţându-se… Tot mai sus…             O melodie stranie, mai bine zis nu era deloc o melodie, doar o simplă frază muzicală, destul de apropiată de sonorităţile bogate ale viorilor din „Rienzi”, repetată la nesfârşit, reluată dintr-o cheie în alta, dintr-o gamă armonică în alta, dar ridicându-se permanent şi atingând, de fiecare dată, cote tot mai mari de libertate neîngrădită.             Nu semăna cu nimic din ceea ce auzise Hamer vreodată. Era ceva ciudat la ea, care te cuprindea, te învăluia… Ea… Se prinse disperat cu amândouă mâinile de o protuberanţă din zidul de lângă el. Era conştient de un singur lucru – că trebuie să se menţină la pământ – cu orice preţ, trebuia să se menţină la pământ…             Şi deodată îşi dădu seama că muzica se oprise. Ologul îşi căuta cârjele. Şi Silas Hamer văzu că încercase ca un nebun să se ţină de o piatră ieşită în afară, pentru simplul motiv că avusese ideea absurdă, cât se poate de iraţională, că se ridica de la sol, mai bine zis că muzica îl înălţa…             Începu să râdă. Ce idee cu totul trăsnită! Bineînţeles că picioarele sale nu se desprinseseră nici o clipă de pământ, dar ce halucinaţie stranie. Trăncănitul rapid al lemnului pe trotuar îl făcu să-şi dea seama că infirmul plecase. Se uită după el până când silueta omului fu înghiţită de întuneric. Ce tip ciudat!             Silas îşi continuă drumul mai încet; nu-şi putea şterge din minte senzaţia curioasă, imposibilă că pământul îi fugise de sub picioare…             Şi-atunci, dintr-un impuls, se întoarse şi se îndreptă în grabă în direcţia în care o luase celălalt. Omul nu putea să fi ajuns departe, el avea să-l găsească imediat.             Strigă de îndată ce zări silueta schilodită legănându-se încet de-a lungul drumului.             — Hei! O clipă!             Omul se opri şi rămase nemişcat până când Hamer se apropie de el. Un bec ardea chiar deasupra capului său şi-i lumina toate trăsăturile. Lui Silas Hamer i se tăie respiraţia din cauza acestei surprize mari. Omul avea într-adevăr cel mai frumos cap pe care-l văzuse vreodată. Îi puteai da orice vârstă; sigur nu era un băiat, totuşi, tinereţea era caracteristica sa predominantă – tinereţe şi vigoare, o pasiune intensă!             Hamer reuşi cu foarte multă greutate să înceapă a-i vorbi.             — Ascultă, îi spuse el stingherit, aş vrea să ştiu ce cântai mai devreme?             Omul zâmbi… Cu surâsul său lumea păru deodată să sară în sus de bucurie…             — Era un cântec vechi, un cântec foarte vechi… De ani de zile, de secole. Vorbea cu o ciudată claritate pronunţând distinct, conferind o valoare egală fiecărei silabe. Se vedea clar că nu era englez, dar Hamer nu ghici naţionalitatea sa.             — Nu eşti englez. De unde eşti?             Din nou se ivi zâmbetul acela larg, voios.             — De peste mare, domnule. Am venit… cu mult timp în urmă… Cu foarte mult timp în urmă.             — Trebuie să fi avut un accident foarte grav. S-a întâmplat recent?             — Acum câtva timp, domnule.             — Ce ghinion să pierzi amândouă picioarele.             — Ba a fost bine, spuse omul foarte calm. Îşi întoarse privirea cu o stranie seriozitate spre interlocutorul său. Erau rele.             Hamer îi puse un şiling în mână şi se întoarse. Era uluit şi uşor neliniştit. „Erau rele!” Ce lucru straniu să spui asta! Evident, făcuse o operaţie din cauza unei anumite boli, dar… Ce ciudat sunase.             Hamer se duse acasă gânditor. Încercă fără succes să uite incidentul. Stând în pat, cu prima senzaţie de somnolenţă care-l cuprindea, auzi orologiul din împrejurimi bătând ora unu. O bătaie clară şi apoi linişte – linişte care fu întreruptă de un sunet slab familiar… Începu să-l recunoască treptat. Îşi simţea inima bătându-i tare. Omul din pasaj cânta, undeva, nu foarte departe…             Notele se auzeau vesele, reluarea lor înceată cu chemarea sa voioasă, aceeaşi scurtă frază muzicală obsedantă… „E ceva nefiresc, murmură Hamer. Este nefiresc. Are aripi…”             Tot mai clar, tot mai sus, fiecare val ridicându-se deasupra celuilalt şi cuprinzându-l şi pe el. De data aceasta nu se opuse; se lăsă dus… Sus-sus… Valurile de sunete îl transportau din ce în ce mai sus… Triumfătoare şi libere, ele învăluiau totul.             Din ce în ce mai sus… De acum trecuseră de limitele sunetelor umane, dar continuau încă să se ridice… Vor atinge ţelul final, întreaga perfecţiune a înălţimii?             Se ridica…             Ceva îl trăgea, îl trăgea în jos. Ceva mare şi greu şi insistent. Îl trăgea a remuşcare, îl trăgea înapoi, jos… Jos…             Stătea în pat uitându-se la fereastra alăturată. Apoi, răsuflând din greu şi dureros, îşi întinse un braţ în afara patului. Mişcarea i se păru curios de stânjenitoare. Moliciunea patului era apăsătoare; apăsătoare erau şi perdelele grele de la ferestre care împiedicau lumina şi aerul. Tavanul parcă îl apăsa. Se simţea înecat, strangulat. Se mişcă uşor sub plapumă şi greutatea trupului său deveni cea mai apăsătoare dintre toate…             II             — Vreau o consultaţie, Seldon.             Seldon îşi împinse puţin scaunul de la masă. Se tot întreba care ar fi putut fi motivul acestei cine în doi. Nu prea îl mai văzuse pe Hamer din iarnă şi în seara aceasta era conştient de o anumită schimbare, greu de definit, la prietenul său.             — Uite ce este, începu milionarul, sunt îngrijorat în privinţa mea.             Seldon se uită la el peste masă.             — Arăţi în floarea vârstei.             — Nu la asta mă refer. Hamer se opri un minut, apoi adăugă liniştit: mă tem că înnebunesc.             Neurologul ridică privirea cuprins deodată de mai mult interes. Îşi turnă un pahar de Porto cu o mişcare înceată şi apoi îl întrebă liniştit, privindu-l pătrunzător pe celălalt bărbat:             — Ce te face să crezi asta?             — Ceva ce mi se întâmplă. Ceva inexplicabil, incredibil. Nu poate fi adevărat, aşa că, pesemne, îmi pierd minţile.             — Nu te grăbi, spuse Seldon, povesteşte-mi totul.             — Nu cred în supranatural, începu Hamer. N-am crezut niciodată… Dar, mai bine ţi-aş spune toată povestea de la început. Prima dată s-a întâmplat iarna trecută, într-o seară după ce am cinat la tine.             Apoi, cât se poate de concis, îi relată evenimentele petrecute în drumul spre casă şi ciudata lor urmare.             — Acesta a fost începutul. Nu-ţi pot explica exact sentimentul, dar a fost minunat! Nu semăna cu nimic din ceea ce mai trăisem sau visasem vreodată. Ei bine, se întâmplă mereu de atunci. Nu în fiecare noapte, din când în când. Muzica, sentimentul de a fi ridicat în sus, zborul avântat… Şi apoi, teribila revenire, simţământul că sunt tras jos, pe pământ, urmat de durere, de reala durere fizică a trezirii. E ca şi cum cobor de pe un munte înalt – ştii ce dureri de urechi te apucă? Ei bine, e acelaşi lucru, dar intensificat şi cu el groaznicul simţ al greutăţii, acela de a fi claustrat, sufocat…             Se întrerupse şi urmă o pauză.             — Deja servitorii cred că sunt nebun. N-am putut suporta acoperişurile şi zidurile, aşa că mi-am aranjat în podul casei un loc deschis spre cer, fără mobilă, covoare sau alte lucruri sufocante… Dar chiar şi aşa, toate casele din jur îmi fac rău. Am nevoie de loc deschis la ţară, undeva unde să pot respira în voie… Se uită către Seldon. Ei, ce zici? Poţi să-mi explici asta?             — Hm, făcu Seldon. Sunt o mulţime de explicaţii. Ai fost hipnotizat sau te-ai hipnotizat singur. Stai prost cu nervii. Sau poate să fie doar un simplu vis.             Hamer dădu din cap descurajat.             — Niciuna din aceste explicaţii nu ţine.             — Mai sunt şi altele, continuă Seldon rar, dar ele, în general, nu sunt admise. Eşti pregătit să le admiţi?             — În ansamblu, da!             — Sunt o mulţime de lucruri pe care nu le înţelegem, care nu pot fi explicate în mod normal. Mai avem încă o groază de descoperit şi cred că e bine să avem o minte receptivă, deschisă.             — Ce mă sfătuieşti să fac? Întrebă Hamer după o vreme.             Seldon se aplecă brusc spre e!             — Unul din mai multe lucruri. Părăseşte Londra, caută-ţi „spaţiul tău deschis”. Visurile s-ar putea să înceteze.             — Nu pot face asta, spuse Hamer repede. Am ajuns că nu pot trăi fără ele. Nici nu vreau să renunţ la ele.             — Ah! Cred că am ghicit. O altă alternativă ar fi tipul ăsta, mutilatul. Îl înzestrezi acum cu tot felul de atribute supranaturale. Vorbeşte cu el. Risipeşte vraja.             Hamer dădu din nou din cap.             — De ce nu?             — Mi-e teamă, rosti Hamer simplu.             Seldon tăcu un gest de nerăbdare.             — Ei, acum nu mai crede în toate astea, aşa, orbeşte! Cântecul, mediumul care stârneşte totul, cum e?             Hamer îl murmură şi Seldon îl ascultă, încruntat şi uluit.             — Seamănă cu o bucăţică din uvertura la „Rienzi”. E ceva înălţător în ea – parcă ar avea aripi. Dar eu nu mă-nalţ de la pământ! În privinţa zborurilor astea ale tale, seamănă exact unele cu altele?             — Nu, nu, Hamer se aplecă spre el nerăbdător. Ele cresc în amplitudine. De fiecare dată văd puţin mai mult. E greu să-ţi explic. Înţelegi, întotdeauna sunt conştient că ating un anumit punct – la care mă duce muzica – nu direct, ci printr-o succesiune de valuri, fiecare ridicându-se mai sus decât cea precedentă, până în punctul cel mai înalt de!A care nu mai poţi merge mai departe. Rămân acolo până când sunt tras înapoi. Nu e un loc, e mai mult o stare. Ei bine, nu chiar de la început, ci după puţin timp, am început să înţeleg că există alte lucruri înconjurătoare care aşteaptă până când sunt în stare să le percep. Gândeşte-te la un pisoi. Are ochi, dar la început nu vede cu ei. E orb şi trebuie să înveţe să vadă. De fapt, asta mi se întâmplă mie. Ochii şi urechile omeneşti nu-mi folosesc, dar există ceva corespunzător lor care nu se dezvoltase încă – ceva ce nu ţine deloc de trup. Şi treptat s-a dezvoltat… Au fost senzaţii de lumină… Apoi de sunete… Apoi de culoare… Toate foarte vagi şi nedefinite. E mai mult decât cunoaşterea lucrurilor prin văzul şi auzul lor. Întâi a fost lumina, o lumină care a devenit mai puternică şi mai clară… Apoi nisip, mari întinderi de nisip roşiatic… Ici şi colo lungi linii drepte de apă precum canalele.             Seldon îşi ţinu brusc respiraţia.             — Canale! Asta-i interesant. Continuă!             — Dar aceste lucruri n-au contat, ele nu mai contează. Reale erau cele pe care încă nu le puteam vedea, dar le auzeam… Era un sunet ca fâlfâitul din aripi, într-un fel, nu pot să explic de ce, era măreţ! Nu seamănă cu nimic din ce-i aici. Şi apoi se arătă altceva înălţător – le-am văzut – Aripile! O, Seldon, Aripile!             — Dar ce erau ele? Oameni, îngeri, păsări?             — Nu ştiu. N-am putut să văd, nu încă. Dar culoarea lor! Culoarea aripilor – noi nu avem aşa ceva aici – este o culoare minunată.             — Culoarea aripilor? Repetă Seldon. Cum arată?             Hamer dădu din mână nerăbdător.             — Cum să-ţi povestesc? Să descriu culoarea albastră unui orb! E o culoare pe care n-ai văzut-o niciodată – culoarea Aripilor!             — Şi?             — Şi! Asta-i tot. Până aici am ajuns. Dar de fiecare dată, revenirea a fost mai dificilă, mai dureroasă. Asta nu pot înţelege. Sunt convins că trupul meu nu părăseşte niciodată patul. În locul la care mă înalţ nu mai dispun de o prezenţă fizică. Atunci, de ce mă doare atât de rău după aceea?             Seldon dădu din cap în tăcere.             — E ceva dureros, mă refer la revenire. Tragerea în jos şi-apoi durerea, durerea în fiecare membru, în fiecare nerv şi îmi simt urechile ca şi cum ar plesni. Apoi totul mă apasă atât de tare, toată greutatea, groaznicul sentiment de-a fi închis. Simt nevoie de lumină, aer, spaţiu, mai mult decât orice, de spaţiu în care să respir! Şi am nevoie de libertate.             — Şi dintre toate celelalte lucruri care însemnau atât de mult pentru tine înainte? Întrebă Seldon.             — Asta-i partea cea mai proastă. Ţin la ele la fel de mult, ba chiar mai mult decât înainte. Şi aceste lucruri, confortul, luxul, plăcerea, par să mă tragă în partea opusă a Aripilor. E o luptă continuă între ele şi nu văd cum o să se termine.             Seldon rămase tăcut. Ciudata poveste pe care o ascultase era cu adevărat destul de fantastică. Era totul amăgire, o halucinaţie neobişnuită sau există vreo posibilitate să fie adevărată? Şi dacă da, de ce Hamer, dintre toţi oamenii…? Desigur, materialistul, omul care ţinea la lucruri şi nega spiritul. Era ultimul care s-ar fi cuvenit să aibă viziunea unei alte lumi.             În faţa lui la masă, Hamer îl cerceta îngrijorat.             — Cred, fu de părere Seldon, că poţi doar să aştepţi. Aşteaptă şi vezi ce se întâmplă.             — Nu pot! Îţi spun că nu pot! Ceea ce-mi spui îmi dovedeşte că nu înţelegi. Mă sfâşie în două, această luptă groaznică, această rupere, lupta asta nesfârşită între… Între… Ezită.             — Între carne şi spirit? Îl completă Seldon. Hamer privi obosit înainte.             — S-ar putea numi aşa. Oricum, este insuportabil… Nu mă pot elibera…             Din nou, Bernard Seldon clătină din cap. Era prins în încleştarea inexplicabilului. Îi mai dădu o sugestie.             — Dacă aş fi în locul tău, aş pune mâna pe schilodul acela.             Dar când se îndreptă spre casă, murmură în sinea sa: „Canale… Ştiu eu?”             III             Silas Hamer plecă de acasă, în dimineaţa următoare, cu o nouă hotărâre. Se decise să urmeze sfatul lui Seldon şi să-l găsească pe omul fără picioare. Totuşi, convingerea sa intimă era că avea să-l caute degeaba, că acesta trebuie să fi dispărut complet, ca şi cum pământul l-ar fi înghiţit.             Clădirile întunecate de pe laturile pasajului nu permiteau să intre lumina soarelui, făcându-l întunecos şi misterios. Numai într-un singur loc, pe la jumătatea sa, se afla o spărtură în zid şi prin aceasta cădea o lumină aurie care contura binefăcătoare o siluetă ce se afla jos. O siluetă, da, era omul!             Instrumentul din fluiere stătea rezemat de zid, lângă cârjele sale şi el acoperea pietrele cu desene făcute cu cretă colorată. Două erau terminate, scene de pădure de-o minunată frumuseţe şi delicateţe, înfăţişând pomi ce se legănau şi un izvor ce clipocea, toate părând aievea.             Din nou Hamer se întrebă. Omul ăsta era doar un muzicant de pe stradă, un desenator pe trotuare? Sau era ceva mai mult…?             Deodată, milionarul se pierdu cu firea şi strigă tare şi supărat:             — Cine eşti tu? Pentru numele lui Dumnezeu, cine eşti tu?             Ochii omului îi întâlniră pe ai săi, zâmbind.             — De ce nu răspunzi? Vorbeşte, omule, vorbeşte!             Observă apoi că acesta desena cu o incredibilă repeziciune pe o bucată goală de piatră. Hamer îi urmări mişcările… Câteva trăsături şi nişte copaci uriaşi apărură. Apoi, aşezat pe un bolovan… Un bărbat… Cântând la un nai. Cu o faţă extraordinar de frumoasă şi picioare de ţap…             Mâna schilodului se mişcă iute. Bărbatul stătea încă pe stâncă, dar picioarele de ţap dispăruseră. Din nou, ochii săi îi întâlniră pe cei ai lui Hamer.             — Ele erau rele, zise acesta.             Hamer privea fascinat. Căci faţa era cea din desen, dar în mod ciudat şi incredibil înfrumuseţată… Purificată de tot, emanând o intensă, o imensă bucurie de a trăi.             Hamer se întoarse şi aproape fugi prin pasaj la lumina strălucitoare a soarelui repetându-şi la nesfârşit: „E imposibil. Imposibil… Sunt nebun, visez!” Dar faţa îl obseda – faţa lui Pan…             Intră în parc şi se aşeză pe o bancă. Era o oră când se plimba puţină lume. Câteva doici cu copii mici în umbra copacilor şi presăraţi ici şi colo, pe întinderile verzi, ca insule pe o mare, zăceau întinşi nişte bărbaţi…             Cuvintele „un vagabond nenorocit” erau pentru Hamer echivalentul mizeriei. Dar, deodată, astăzi, el îi invidia…             Ei îi apăreau lui, dintre toate fiinţele, singurii liberi. Pământ dedesubt, cer deasupra lor, o întreagă lume în care să umble… Nu erau nici claustraţi, nici înlănţuiţi.             Ca o străfulgerare îşi dădu seama că ceea ce îl lega cu atâta lipsă de remuşcare era lucrul pe care îl venera şi îl preţuise cel mai mult – bogăţia! Crezuse că ea e lucrul cel mai puternic de pe pământ şi acum, învăluit în puterea sa de aur, văzu adevărul cuvintelor sale. Banii erau cei care îl ţineau în sclavie…             Dar asta era? Asta era cu adevărat? Exista vreun adevăr mai profund şi mai edificator pe care nu-l văzuse? Banii sau propria sa dragoste pentru bani? Era legat în fiare făcute de el însuşi; nu bogăţia în sine, ci dragostea sa pentru aceasta era lanţul.             Acum ştia clar cele două forţe care trăgeau de el, puterea caldă, complexă a materialismului ce îl înconjura şi îl închidea şi, în opoziţie cu aceasta, clara, imperativa chemare pe care el o numi pentru sine Chemarea Aripilor.             Şi în timp ce una lupta şi se agăţa de el, cealaltă îi declara război şi nu se lăsa înfrântă. Ea doar chema, chema neîncetat… O auzea atât de clar că aproape se exprima în cuvinte.             — Nu poţi cădea la învoială cu Mine, părea aceasta să spună. Deoarece, eu sunt deasupra tuturor celorlalte lucruri. Dacă vei urma chemarea mea, trebuie să renunţi la toate celelalte şi să te scuturi de forţele care te ţin. Căci numai cei Liberi mă vor urma acolo unde eu îi conduc…             — Nu pot, strigă Hamer. Nu pot…             Câţiva oameni s-au întors să se uite la bărbatul cel voinic care şedea şi vorbea de unul singur.             I se cerea un asemenea sacrificiu, a ceea ce îi era cel mai drag, care făcea parte din el însuşi.             Parte din el însuşi – îşi reaminti omul fără picioare…             IV             — În numele Domnului, ce te aduce aici? Întrebă Borrow.             Într-adevăr, parohia din cartierul de Est era un mediu pe care Hamer nu-l cunoştea.             — Am ascultat multe predici bune, începu milionarul, în care se spunea ce-aţi putea face voi dacă aţi avea fonduri. Am venit să-ţi spun asta: poţi avea fondurile.             — Foarte frumos din partea ta, răspunse Borrow, oarecum surprins. O mare donaţie, da?             Hamer zâmbi trist.             — Aş spune aşa: până la ultimul penny pe care-l am.             — Ce?             Hamer îi dezvălui detaliile într-o manieră rapidă de domeniul afacerilor. Borrow simţea cum i se învârtea capul.             — Vrei să spui că cedezi întreaga ta avere pentru a fi folosită la ajutorarea celor săraci din East End, numindu-mă pe mine legător?             — Exact.             — Dar de ce, de ce?             — Nu pot să-ţi explic, zise Hamer încet. Îţi aminteşti discuţia noastră din februarie trecut despre viziuni? Ei bine, o astfel de viziune a pus stăpânire pe mine.             — E splendid!             Borrow se aplecă înainte cu ochii strălucindu-i.             — Nu-i nimic deosebit de splendid în legătură cu asta, zise Hamer întunecat. Nu-mi pasă nici negru sub unghie de sărăcia din East End. Ei nu au nevoie decât de tărie de caracter şi curaj! Eu am fost foarte sărac şi am scăpat. Dar trebuie să renunţ la bani şi aceste societăţi aşa-zise de binefacere n-o să pună mâna pe ei. Eşti un om în care pot să am încredere. Hrăneşte trupuri sau suflete cu ei. De preferat sunt primele. Eu am fost flămând, dar poţi să faci cum îţi place.             — Este un lucru fără precedent, abia bolborosi Borrow.             — Totu-i terminat şi parafat, continuă Hamer. Avocaţii au făcut actele, în sfârşit, şi eu le-am semnat pe toate. Pot să-ţi spun că am fost foarte ocupat în aceste ultime două săptămâni. E aproape la fel de greu să scapi de o avere ca şi s-o faci.             — Dar tu, ţi-ai păstrat ceva?             — Nici un penny, îi răspunse Hamer vesel. Nu e chiar aşa adevărat. Am exact doi penny în buzunar. Râse.             Îşi luă la revedere de la uluitul său prieten şi ieşi pe străzile strâmte, urât mirositoare. Cuvintele pe care tocmai le rostise atât de bucuros îi reveniră acum în minte cu sentimentul dureros al unei pierderi. „Nici un penny!” Din vasta sa avere nu păstrase nimic. Îi era teamă, tare teamă de sărăcie, de foame şi de frig. Sacrificiul nu-i adusese nici o plăcere.             Totuşi, era conştient că greutatea şi ameninţarea lucrurilor dispăruseră; nu se mai simţea apăsat şi legat. Strânsoarea lanţului cedase şi se rupsese, dar viziunea eliberării se afla în apropiere ca să-i dea puteri.             Necesităţile lui materiale puteau umbri Chemarea, dar nu s-o ucidă fiindcă el ştia că un lucru nemuritor era veşnic.             Se simţea în aer venirea toamnei şi vântul bătea rece. Simţi frigul, se cutremură şi îi mai era şi foame căci uitase să mănânce de prânz. Asta-i apropia viitorul. Era incredibil că el renunţase la tot: viaţă uşoară, confort, căldură! Trupul său striga neputincios… Şi-atunci încă o dată îl cuprinse un simţământ bucuros şi înălţător de libertate.             Hamer ezită. Era aproape de o staţie de metrou. Avea doi penny în buzunar. Îi veni ideea să-l ia până la parcul unde, cu două săptămâni în urmă, îi văzuse pe leneşii aceia întinşi. În afara acestei fantezii, n-avea nici un plan pentru viitor. Acum credea, pe cinstea lui, că era nebun, oamenii sănătoşi n-ar fi procedat ca el. Şi dacă aşa stăteau lucrurile, nebunia era un lucru minunat şi uimitor.             Da, se va duce acum în spaţiul deschis din parc şi a ajunge acolo cu metroul avea o semnificaţie specială pentru el. Căci subteranul ăsta reprezenta toate ororile vieţii închise, înmormântate… Se va ridica din închistarea vagoanelor liber către spaţiul verde şi pomii care ascundeau ameninţarea caselor apăsătoare.             Scara rulantă îl duse repede şi uniform jos. Aerul era greu şi apăsător. Stătea la capătul peronului departe de masa de oameni. În stânga sa era deschiderea tunelului din care trenul trebuia să apară dintr-o clipă într-alta ca un şarpe. Simţi în toată staţia un rău subtil. Nu se afla nimeni aproape de el cu excepţia unui tânăr ghemuit pe un scaun, cufundat, după câte se părea, într-o toropeală de om beat.             Din depărtare, se auzi slab huruitul ameninţător al trenului. Băiatul se ridică din scaun şi îşi târşi paşii nesiguri într-o parte a lui Hamer, rămânând pe marginea peronului ca să se uite în tunel.             Apoi, se întâmplă atât de repede că păru aproape incredibil, îşi pierdu echilibrul şi căzu…             O sută de gânduri îi cuprinse simultan creierul lui Hamer. Văzu o grămadă călcată de un autobuz şi auzi o voce răguşită zicând: „Nu trebe să vă căiţi, înălţimea voastră. Nu puteaţi face nimica.” Şi astfel îşi dădu seama că acea viaţă putea fi salvată numai de el însuşi. Nu era nimeni altcineva acolo şi trenul se apropia… Toate îi trecură prin minte cu rapiditatea unui fulger. Dădea dovada unei curioase şi calme lucidităţi.             Avea doar o secundă să se decidă şi ştiu, în clipa aceea, că teama lui de Moarte nu dispăruse. Îi era îngrozitor de teamă. Şi-apoi, nu era o speranţă deşartă? Pierderea inutilă a două vieţi?             Privitorilor îngroziţi de la celălalt capăt al peronului nu li se păru nici o distanţă în timp între căderea băiatului şi săritura bărbatului după el – şi apoi trenul luând rapid curba tunelului, incapabil să frâneze la timp.             Iute, Hamer îl prinse în braţe pe băiat. Nici un impuls firesc de conservare nu-l împiedică, carnea ce tremura asculta comanda spiritului străin care-i cerea sacrificiu. Cu un ultim efort îl aruncă pe băiat pe peron, el însuşi căzând…             Apoi, deodată, teama îi dispăru. Lumea materială nu-l mai ţinea jos. Nimic nu-l mai încătuşa. Pentru o clipă, i se păru că aude veselul nai al lui Pan. Apoi mai aproape şi mai tare – absorbind în sus totul, sosi bucurosul fâlfâit al nenumăratelor Aripi. Învăluindu-l ocrotitor.                                                                                                                               SFÂRŞIT