Agatha Christie

Zece negri mititei Capitolul întâi   I   În colţul unui compartiment de clasa întâi pentru fumători, judecătorul Wargrave, de curând retras din magistratură, urmărea cu interes, pufăind dintr-o ţigară de foi, ştirile politice din ziarul "Times". Lăsă ziarul şi privi pe fereastră. Treceau prin Somerset. Se uită la ceas — încă două ore de mers.   Revăzu în minte tot ce citise în ziare despre Insula Negrului: o cumpărase mai întâi un milionar american nebun după iahting, care construise pe această insuliţă din preajma Devonului o casă modernă şi luxoasă. Cum însă cea de a treia soţie a milionarului american nu suporta marea, casa şi insula fuseseră puse în vânzare. Ziarele publicaseră o vreme ofertele cele mai avantajoase. Şi pe urmă, prima informaţie, de data asta exactă: insula a fost cumpărată de un oarecare domn Owen. Şi deodată rubricile de scandal lansară zvonurile: Insula Negrului fusese de fapt cumpărată de Miss Gabrielle Turl, steaua de cinema de la Hollywood, care dorea să stea acolo câteva luni departe de orice publicitate. Revista "Busy bee" sugerase că s-ar putea ca acolo să locuiască familia regală. "Merryweather" aflase că insula urma să găzduiască o tânără pereche în luna de miere — tânărul lord L. cedase, în sfârşit, în faţa lui Cupidon. "Jonas" ştia cu certitudine că fusese cumpărată de Amiralitate pentru efectuarea unor experienţe ultrasecrete.   Categoric, Insula Negrului era un subiect de senzaţie! Judecătorul Wargrave scoase din buzunar o scrisoare cu un scris foarte greu de descifrat, în care doar unele cuvinte apăreau ici şi colo neaşteptat de clar: Dragul meu Lawrence... atâţia ani de când n-am mai auzit nimic de dumneata... trebuie să vii pe Insula Negrului... locul cel mai încântător... atât de multe de discutat... zilele de altădată... plajă însorită... trenul de 12,40 din gara Paddington... eşti aşteptat la Qakbridge... şi corespondenta semna cu o înfloritură A dumitale, Constance Culmington.   Judecătorul Wargrave încercă să-şi amintească data exactă când o văzuse pentru ultima oară pe Lady Constance Culmington. Trebuie să fi fost acum şapte — ba nu, opt ani. Lady Constance pleca atunci spre ţărmurile însorite ale Italiei să facă plajă, să fie una cu Natura şi cu contadini-i. Auzise pe urmă că pornise spre Siria, unde-şi propunea de asemenea să facă plajă şi să fie una cu Natura şi cu beduinii. Constance Culmington, gândi, era exact tipul de femeie care să cumpere o insulă şi să se înconjoare de mister. Mulţumit de o asemenea logică, judecătorul Wargrave începu să moţăie... Şi în curând adormi.   II   Într-un compartiment de clasa a treia, în care mai erau cinci călători, Vera Claythorne îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. Ce cald e în tren! O să fie frumos la mare! Într-adevăr, a fost un noroc că a găsit slujba asta. În vacanţă e mult mai greu să obţii un post de secretară — aproape totdeauna e vorba de însoţit un cârd de copii. Nici agenţia nu avea prea mari speranţe. Când deodată, sosise scrisoarea:   Mi-aţi fost recomandată de Agenţia "Femeile îndemânatice". După câte am înţeles, sunteţi cunoscută personal acolo. Sunt de acord cu salariul pe care-l cereţi şi aştept să vă luaţi postul în primire la 8 august. Trenul cel mai indicat este cel de 12,40 din Paddington; veţi fi aşteptată în gară la Oakbridge. În plic aveţi cinci lire pentru cheltuieli. Cu multă simpatie, Una Nancy Owen   Iar sus, în colţ, adresa cu litere de tipar: Insula Negrului. Sticklehaven, Devon... Insula Negrului! În ultima vreme ziarele nu vorbiseră decât despre asta! Tot felul de aluzii şi zvonuri fantastice. Deşi cele mai multe erau probabil false. Dar casa fusese fără îndoială construită de un milionar şi se spune că reprezintă ultima expresie în materie de lux... Obosită după un semestru istovitor de şcoală, Vera Claythorne îşi spuse: "Nu e nici o afacere să fii profesoară de sport la o şcoală de mâna a treia... Dacă aş putea să găsesc o slujbă la o şcoală mai ca lumea." Un fior rece îi trecu prin inimă: "La urma urmei, bine că am şi atât. Lumea nu-i vede cu ochi buni pe cei care au avut de-a face cu justiţia — chiar dacă n-am fost găsită vinovată."   Fusese chiar felicitată pentru curajul şi prezenţa ei de spirit. Dar, de fapt, la ce te puteai aştepta de la o anchetă? Doamna Hamilton însăşi se purtase mai mult decât amabil — numai Hugo — dar nu voia să se gândească la Hugo. Deodată, în ciuda căldurii din compartiment, începu să tremure: mai bine nu s-ar fi dus la mare! O imagine clară îi apăru în minte. Capul lui Cyril, săltând în sus şi în jos, plutind spre stâncă... sus — jos, sus — jos... Şi ea însăşi, înotând spre el cu mişcări uşoare, experimentate — tăindu-şi drum prin apă, dar fiind, vai, sigură că nu va mai ajunge la timp...   Marea — albastrul ei cald, adânc — dimineţile pe nisip — Hugo — Hugo care ia spus că o iubeşte... Nu trebuie să se gândească la Hugo... Deschise ochii şi privi încruntată la bărbatul care şedea în faţa ei. Înalt, cu faţa arămie, cu ochii de culoare deschisă, foarte apropiaţi, cu o gură arogantă, aproape crudă. Îşi spuse în gând: "Cred că a călătorit mult şi fac prinsoare că a văzut destule lucruri interesante."   download carte..

Agatha Christie Fata pastorului   Tuppence, care se învârtea în jurul biroului, spuse pe un ton morocănos: — Aş vrea să fim chemaţi în ajutorul unei fiice de pastor. — De ce? — Mi se pare că ai uitat, Tommy, dar eu însămi sunt fiică de pastor. Înţelegi ce înseamnă asta pentru mine. De-aici mi se trage nevoia de altruism... mila faţă de aproapele meu... aceasta... — Vad că te pregăteşti să joci rolul lui Roger Sheringham. Numai că, dacă-mi permiţi o observaţie, tu vorbeşti la fel ca el, doar că mai puţin bine. — Greşală! Cuvintele mele au o oarecare subtilitate feminină. Un „nu ştiu ce" pe care nici un bărbat nu l-ar putea atinge. Beneficiez, în plus, de calităţi necunoscute prototipului meu, cum să-ţi spun? Cuvintele sunt nişte lucruri atât de nesigure. Cel mai adesea par a limpezi o situaţie exact în momentul în care spun contrariul a ceea ce vor să exprime. — Continuă, spuse Tommy, simulând un surâs. — Potoleşte-te, e chiar ceea ce fac. Nu m-am oprit decât o clipă pentru a-mi trage sufletul. Şi pentru a-mi revenit în fire, doresc foarte mult ca astăzi să ajutăm fiica unei pastor şi vei vedea, Tommy: prima persoană care va veni să ceară ajutor „Celebrelor acţiuni detective ale lui Blunt" va fi chiar o fiică de pastor. — Pariez că nu! — De acord! Atenţie, dă-mi voie să-mi părăsesc maşina de scris pentru că, iată, a venit un client.   Biroul lui Blunt era ca un stup de albine la lucru în clipa când Albert deschise uşa şi anunţă: — Domnişoara Monica Deane. O tânără cu părul şaten, îmbrăcată foarte modest apăru în prag şi se opri. Tommy îi veni în ajutor. — Intraţi, domnişoara Deane: Aşezaţi-vă şi spuneţi-ne ce putem face pentru dumneavoastră. Permiteţi-mi să vă prezint pe secretarea mea particulară, domnişoara Sheringham. — Încântată să vă cunosc, domnişoară Deane, tatăl dumneavoastră face parte din cler, nu-i aşa? — Aşa este. Dar... cum aţi aflat? — Oh, avem metodele noastre. Nu vă speriaţi că vorbesc atâta, dar domnului Blunt îi place să mă asculte, zice că îi dau idei. Tânăra fată o privi uluită. Nu era frumoasă, ci drăgălaşă şi cu un uşor aer decepţionat. Ochii ei de un albastru şters erau foarte frumoşi, dar cearcănele care îi înconjurau mărturiseau îngrijorare şi spaimă. — Povestiţi-mi despre necazul dumneavoastră, domnişoară Deane, o sfătui Tommy.   Tânăra se întoarse spre el şi începu: — E o poveste atât de dezlânată... Tatăl meu era administrator la Little Hampsley, în Suffolk. Aici a şi murit acum trei ani, lăsându-ne pe mine şi pe mama foarte încurcate. Mi-am luat un post de învăţătoare, dar, cum mama a devenit infirmă, l-am abandonat spre a o îngriji. Eram dezolant de sărace, până într-o zi când am primit o scrisoare de la un notar care ne anunţa că o mătuşă de-a tatălui meu murise lăsându-ne nouă moştenirea. Am auzit de mai multe ori vorbindu-se despre această mătuşă care se ciorovăise ani îndelungaţi cu tatăl meu. Ştiind-o foarte bogată, mama şi cu mine crezurăm că grijile vor lua sfârşit, numai că lucrurile se prezentau altfel decât ne-am închipuit. Am moştenit, într-adevăr, casa în care locuia, dar după ce am plătit taxele de succesiune nu ne-a mai rămas nici un ban. Îmi închipui că mătuşă-mea şi-a pierdut averea în timpul războiului sau că a trăit din ea pe timpul bătrâneţii. Cu toate acestea, aveam casa şi o puteam vinde la un preţ avantajos. Dar, deşi era o prostie, am refuzat oferta. Ocupam atunci o locuinţă strâmtă, dar costisitoare şi mă gândeam că dacă ne-am muta la „Casa Roşie", mama ar avea o cameră confortabilă şi am putea lua nişte chiriaşi pentru a ne acoperi cheltuielile.   Am hotărât astfel, în ciuda unei oferte foarte avantajoase a unui domn care dorea să cumpere casa. Ne-am instalat şi eu am dat mai multe anunţuri în ziare pentru a atrage chiriaşii. Din primul moment totul merse bine şi primirăm numeroase scrisori de la persoane doritoare să-şi petreacă câteva zile la ţară. Bătrâna servitoare a mătuşii rămase cu noi şi ne împărţeam treburile. Apoi, se petrecură câteva evenimente inexplicabile. — Ce fel de evenimente? — Casa părea vrăjită. Tablourile începură să cadă, vesela să zboare prin casă, spărgându-se, iar într-o dimineaţă observarăm că mobilele îşi schimbară locurile. La început crezurăm că cineva ne juca o festă, dar imediat a trebuit să părăsim ipoteza. Odată, în timp ce eram cu toţii adunaţi la masă, se auzi o bubuitură teribilă deasupra noastră şi, urcând imediat la etaj, găsirăm un obiect spart pe podea. — Un spirit demolator! exclamă Tuppence. — Asta crede şi doctorul O'Neill. În orice caz, rezultatul fu dezastruos. Chiriaşii ne părăsiră şi cei care-i înlocuiră făcură la fel. Eram disperată. Pentru a se umple paharul, ne fu tăiată şi renta. Femeia care ne servea dispăru şi ea pe neaşteptate. — Biata mea prietenă, îngână Tuppence, dar ştiu că aţi avut necazuri! Aţi dori ca domnul Blunt să întreprindă o anchetă asupra acestei poveşti cu „fantome"? — Aşteptaţi, asta nu-i totul. Acum trei zile, am primit vizita doctorului O'Neill. Ne-a spus că face parte din Societatea de Cercetări Psihice şi că-l interesează foarte mult curioasele manifestări din casa noastră; este într-atât de interesat încât ar fi în stare să cumpere casa pentru a face câteva experienţe.   — Şi? — La început, propunerea sa mă umplu de bucurie căci era singura speranţă de a pune capăt îngrijorării noastre, dar... Poate că mă veţi considera capricioasă, şi n-aţi fi departe de adevăr, numai că... e vorba de acelaşi om! — Ce om? — Acelaşi care voise să cumpere casa la început. Sunt sigură! — Şi de ce vă nelinişteşte asta? — Nu înţelegeţi? Cei doi bărbaţi erau foarte diferiţi ca înfătişare. Primul, destul de tânăr, brunet, îngrijit, neavând mai mult de treizeci de ani. Doctorul O'Neill, pare a avea cam cincizeci de ani, poartă o barbă cenuşie, ochelari şi umblă aplecat. Totodată, în timp ce vorbea, am băgat de seamă că avea un dinte de aur într-o parte a gurii. Celălalt bărbat are un dinte de aur exact în acelaşi loc. Mai mult, urechile sale de-o formă foarte specială, aproape că nu au lob şi sunt exact la fel cu cele ale doctorului ONeill. Aceste două amănunte nu pot fi, totuşi, o simplă coincidenţă! Am meditat şi, în cele din urmă, i-am scris domnului O'Neill, anunţându-l că-i voi da un răspuns definitiv într-o săptămână. Am văzut acum câtva timp anunţul domnului Blunt într-un ziar care acoperea un sertar din bucătărie... şi am venit să vă caut. — Aţi făcut bine, aproba Tuppence cu căldură. Povestea asta trebuie studiată cu mare atenţie. — O afacere foarte interesantă, domnişoară Deane, spuse şi Tommy. Vom fi fericiţi să ne ocupăm de ea, nu-i aşa, domnişoară Sheringham? — Absolut, şi vom merge până la capăt! — Dacă am înţeles bine, doar dumneavoastră singură, mama şi o servitoare locuiţi în casă, domnişoară Deane? Ne puteţi spune câteva amănunte despre servitoare? — Se numeşte Crockett şi se află în slujba mătuşii mele de opt sau zece ani. Nu-i prea tânără, e cam acră, dar e o servitoare bună. Îşi dă aere pentru că are o soră căsătorită cu un om de condiţie bună. Crockett are un nepot care, spune ea, e un „gentleman perfect".   Tommy scoase un mormăit. Nu mai ştia cum să orienteze ancheta. Dar Tuppence, care o urmări pe tânăra fată, spuse: — Cred că cel mai potrivit ar fi ca domnişoara Deane să dejuneze cu mine. E aproape ora unu şi, la masă, voi putea nota toate detaliile suplimentare de care avem nevoie. — Excelentă idee, miss Sheringham, aprobă Tommy. În timp ce cele două femei luau masa într-un restaurant din apropiere, Tuppence se înclină spre însoţitoarea ei: — Aş dori să mă încredinţaţi, dacă aveţi cumva un motiv special, să aflaţi adevărul asupra acestei afaceri. Monica roşi. — Ştiţi, eu... — Povestiţi-mi tot! — Ei bine... doi bărbaţi vor să se căsătorească cu mine. — Eterna poveste, presupun. Unul e bogat, celălalt sărac şi cel sărac este preferatul dumneavoastră, nu-i aşa? — Nu înţeleg cum de ghiciţi totul?! — Oh, ştiţi, cazul dumneavoastră n-are nimic excepţional. Aproape toată lumea păţeşte la fel; eu însămi m-am aflat în această situaţie. — Dacă vindem casa nu vom mai avea din ce trăi. Gerald este adorabil, dar e tare sărac, în ciuda faptului că e un inginer talentat. Dacă ar avea măcar un pic de capital, firma sa l-ar lua ca asociat. Celălalt, Partridge, este un bărbat excelent şi norocos, ceea ce înseamnă că dacă mă voi mărita cu el voi pune capăt tuturor necazurilor. Dar... dar...   — De acord... Puteţi dumneavoastră să vă străduiţi a repeta cât doriţi cât e el de bun şi bogat, să-i numiţi toate calităţile... Rezultatul va fi acelaşi, celălalt e cel pe care-l doriţi. Monica înclină capul fără să spună nimic. — Va trebui să ne ducem la faţa locului spre a studia problema. Care e adresa dumneavoastră? — „Casa Roşie", Stourton-in-the-Marsh. În timp ce Tuppence nota, tânăra fată o întrebă roşindu-se: — Nu v-am întrebat în legătură cu... condiţiile... — Noi nu cerem plată decât în funcţie de rezultat. Dacă secretul de la „Casa Roşie" se va lumina, după cum încep să cred — după tenacitatea cu care vorbiţi de acel misterios gentleman — atunci vă vom cere un mic procent, dacă nu... nimic! — Mulţumesc. — Acum, uitaţi toate aceste nelinişti. Veţi vedea, dacă totul va merge bine, altădată vom dejuna vorbind despre lucruri mai interesante. Cei doi Beresford se instalară la hanul „Coroana şi ancora" din Thunly. Tommy, care privea pe fereastra camerei lor, remarcă pe un ton lugubru: — Iată-ne deci şi-n Târgul Gâştelor, ori cum s-o mai chema sătucul ăsta.   Tuppence încearcă să-i ridice moralul propunându-i: — N-ai vrea să mai revedem o dată afacerea? — Cu plăcere. Dă-mi voie întâi să-ţi spun părerea mea. Suspectez pe mama infirmă! — De ce? — Draga mea, băga-ţi în cap că povestea asta cu fantome nu e decât o istorie montată spre a o convinge pe tânăra fată să-şi vândă proprietatea. Monica   Deane ne-a spus că toată lumea se găsea adunată la masa în timp ce, la etaj, obiectele se zdrobeau de duşumea. Oricum, mama ei care este infirmă trebuie să se afle la etaj, nu-i aşa? — Dată fiind infirmitatea ei mi se pare cam greu de crezut ca ea să fi mutat mobilele din loc. — Dar e posibil ca ea să nu fie deloc infirmă. Ar putea foarte bine să simuleze neputinţa. — Cu ce scop? — Evident... Vorbeam doar de binecunoscutul principiu conform căruia vinovatul e întotdeauna persoana cea mai puţin suspectă. — Văd că dai totul pe glumă. Trebuie să existe o raţiune pentru care toţi străinii ăştia vor să cumpere casa. Iar dacă pe tine nu te interesează să le descoperi mobilul, pe mine mă interesează. Îmi place Monica; e o fată foarte simpatică! — Sunt de părerea ta, dar nu pot rezista plăcerii de a te enerva, Tuppence. Cu siguranţă, e ceva ce se ascunde în casa asta şi nu va fi prea uşor de găsit, dacă n-o fi totul o cacialma. Din moment ce ei doresc să cumpere imobilul folosindu-se de toate mijloacele, înseamnă că nu ne rămâne decât să scormonim planşeul şi, la nevoie, să dărâmăm pereţii, dacă nu cumva s-o fi găsind vreo mină de cărbuni în grădină. — Aş prefera un tezaur. Ar fi mult mai romantic! — În cazul acesta, cred că n-ar fi rău să-i fac o vizită directorului băncii locale. Îi voi spune că am venit să-mi petrec Crăciunul în sat, că am intenţia să cumpăr „Casa Roşie" şi că vreau să discut cu el posibilitatea deschiderii unui cont la banca sa. — Dar, pentru ce...? — Aşteaptă şi vei vedea.   O oră mai târziu Tommy se întoarse cu ochii strălucitori. — Progresăm, Tuppence! Întrevederea cu directorul s-a desfăşurat precum prevăzusem şi l-am întrebat, fără să am aerul, dacă i se aduce mult aur pentru depunere, după cum ştiu că se întâmplă în mod obişnuit în aceste sate, de pildă cu fermierii care l-au ascuns în timpul războiului. De aici, am ajuns să vorbim despre capriciile bătrânelor doamne şi mi-am inventat o matuşă care, când a izbucnit războiul, s-a dus în caleaşcă la magazinul „Armata şi marina", de unde a ieşit cu şaisprezece şunci. Asta i-a adus şi lui aminte de una din clientele sale care a insistat să i se restituie totul de la bancă, pe cât posibil în aur, şi care şi-a recuperat titlurile de propietate, bunurile la purtător şi alte valori căci, zicea, prefera să le păstreze la ea. Mă mirai de o asemenea imprudenţa şi atunci mi-a spus că era vorba de fosta proprietăreasă a „Casei Roşii". Pricepi, Tuppence? Şi-a recuperat toată averea şi a ascuns-o undeva. Îţi aduci aminte, fără îndoială, spusele Monicăi despre puţinătatea bunurilor lăsate ca moştenire. Acum sunt convinsă că bătrâna a dosit totul undeva şi că cineva este la curent cu asta. Aş merge până la a afirma că ştiu despre cine e vorba. — Cine? — Devotata Crockett, bineînţeles! Ea trebuie să cunoască toate excentricităţile stăpânei sale. — Şi doctorul acesta, O'Neill, cu dintele de aur...? — ...e nepotul, „gentlemanul desăvârşit". Fără nici o îndoială! Dar unde se află mangoţii? Tu, care — mai mult ca mine — ştii mai multe despre doamnele bătrâne, ai cumva idee despre locurile în care obişnuiesc ele să-şi ascundă tezaurele? — La ciorap, sub saltea. — Ai dreptate, numai că nu cred că aşa s-a întâmplat cu mătuşa Monicăi, căci până acum i-ar fi dat de urmă. Pe de altă parte, o femeie bătrână nu putea să desprindă singură scândurile duşumelei sau să sape o ascunzătoare în zid sau în grădină. Totuşi, bunurile sunt undeva în perimetrul proprietăţii! Crockett n-a pus încă mâna pe ele, dar nu e departe vremea când ea şi nepotul ei vor fi stăpânii locului şi vor putea răscoli totul. Va trebui să le-o luăm înainte. Haide... ne ducem imediat la „Casa Roşie". Îi primi Monica Deane. Pentru mamă-sa şi Crockett, cei doi erau posibili cumpărători ai proprietăţii, ceea ce explică cercetarea locurilor. Tommy a pus-o pe tânăra fată la curent cu toate concluziile la care ajunseseră, dar o şi întrebă de toate, aflând că o parte din lucrurile bătrânei fuseseră dăruite lui Crockett, o altă parte împărţite săracilor din împrejurimi. — Mătuşa dumneavoastră a lăsat ceva acte? — Dulapul e plin de ele, la fel şi un sertar din camera sa, dar nimic important. — Le-aţi aruncat cumva? — Nu. Maică-mea refuză totdeauna să arunce vechile hârtii. Mai mult, şi-a ales tot felul de reţete pe care şi-a propus să le studieze zilele acestea. Tommy îi arătă un bătrân care lucra în grădină. — Grădinarul lucrează aici de pe vremea mătuşii dumneavoastră? — Da. Venea de trei ori pe săptămână. Locuieşte în sat. Săracul bătrân, nu mai poate face mare lucru acum. Îl chem o dată pe săptămână spre a avea grijă de grădină; n-avem mijloace să-l folosim mai des. Tommy aruncă o privire spre Tuppence, voind să spună ca ea să aibă grijă de Monica, în timp ce el se apropie de bătrân, cu care schimbă câteva banalităţi despre grădinărit, după care îl întrebă: — Aţi îngropat cumva vreo ladă de-a stăpânei dumneavoastră, cândva? — Nu. N-am îngropat niciodată nimic. Pentru ce să fi dorit ea să ascundă o ladă în pământ?   Tommy clătină din cap şi reintră în casă. Dacă hârtiile bătrânei nu vor aduce nici o lumină, povestea risca să fie foarte greu de rezolvat. Casa era veche, dar nu într-atât încât n-ar fi putut ascunde un secret. În momentrul în care cei doi tocmai se retrăgeau, Monica le aduse o cutie mare de carton legată cu sfoară, spunând: — Iată toate hârtiile pe care le-am găsit. Dacă doriţi, puteţi să le luaţi cu dumneavoastră, veţi avea tot timpul să le consultaţi în voie... Dar sunt sigură că nu veţi găsi nimic care să limpezească misterioasele întâmplări ce au avut loc în casa aceasta. În clipa aceea, o violentă lovitură se produse deasupra capetelor lor. Tommy fugi la etaj şi descoperi într-una din camere o carafă şi un lighean sparte de duşumea. Nu văzu pe nimeni. — Fantoma îşi reia glumele, murmură el.   Apoi se reîntoarse la parter, visător. — Credeţi, domnişoara Deane, că aş putea vorbi câteva clipe cu servitoarea? — Desigur, o voi chema imediat. Monica se duse la bucătărie şi reveni însoţită de Crockett. Tommy o încunoştiinţă pe un ton politicos: — Ne gândim să cumpărăm casa şi soţia mea se întreba dacă, în cazul în care ajungem la o înţelegere, aţi fi de acord să rămâneţi în serviciul nostru? Faţa respectabilei Crockett nu exprima nici o tresărire. — Mulţumesc, domnule, dacă-mi permiteţi, voi reflecta la propunerea dumneavoastră. Tommy se întoarse spre Monica. — Casa îmi place mult, domnişoară Deane. Mi se pare că mai aveţi şi alţi cumpărători. Oricare ar fi suma oferită, eu vă voi da cu o sută de lire mai mult.   Monica murmură câteva cuvinte de politeţe, care nici nu-l încurajau, dar nici nu-l descurajau, şi cei doi Beresford se retraseră. — Mi se pare clar, spuse Tommy. Crockett e amestecată. Ai băgat de seamă cum răsufla? Coborâse scara de serviciu alergând, după ce făcuse pe fantoma la etaj. Sunt aproape convins că l-a introdus pe nepotu-său în secret în casă spre a o înlocui în momentul în care ea ar fi obligată să stea liniştita lângă familie. Vei vedea că doctorul O'Neill va face o nouă ofertă până la sfârşitul zilei. Şi, într-adevăr, în timp ce cei doi tocmai se instalaseră la han, li se aduse un bilet din partea Monicăi pe care scria: „Am veşti de la doctorul O'Neill.   Măreşte oferta precedentă cu încă o sută cinzeci de lire". — Nepotul trebuie să aibă resurse, constată Tommy. Mai vreau să-ţi spun ceva, draga mea: prada pe care o speră, nu-i va ajunge să-şi acopere toate cheltuielile! — Asta doar dacă nu vom pune noi mâna pe ea! — Da, deci să ne începem cercetările. Triară toate hărtiile aduse de Monica. Lucru anevoios, pe care cei doi îl întrerupeau din când în când spre a-şi cerceta notiţele. — Ce e nou, Tuppence? — Două facturi vechi, trei scrisori fără importanţă, o reţetă pentru conservarea cartofilor noi şi o alta pentru o prăjitură cu brânză şi lămâie. — La mine: o factură, un poem despre primăvară, două tăieturi din ziare despre „De ce cumpără femeile perle... un plasament sigur" şi „Bărbatul cu patru neveste... o poveste extraordinară", de asemenea, o reţetă pentru iepure în aspic. — E descurajant.   Imediat ce cutia se goli, cei doi investigatori se priviră perplecşi. Tommy luă o bucată de hărtie ce se afla înaintea lui. — Am pus asta de o parte să vad dacă n-are vreo legătură cu ceea ce căutăm. — Să o vedem. O, e vorba de una din treburile alea cuprinzând o şaradă sau o anagramă... Tuppence citi: „Prima, o puneţi pe cărbuni încinşi şi apoi sub ea, puneţi totul. A doua este de fapt prima. Celui de-al treilea, nu-i place crivăţul iernii". Tommy bodogăni: — Nu era un poet prea strălucit. — Nu văd ce te-ar putea interesa aici? Acum cinzeci de ani toată lumea colecţiona genul ăsta de şarade, ori le păstra pentru serile lungi de iarnă. — Nu făcea aluzie la versuri, ci la ceea ce scrie cu creionul dedesubt: Sfântul Luca XI, 9, citi Tuppence. E o referire la Biblie. — Înţeleg, numai că asta n-are nici o legătură cu ceea ce a scris bătrâna sub şaradă. — Da... într-adevăr. — Îmi închipui că, veritabilă fiica de pastor cum eşti, porţi tot timpul o Biblie cu tine. — Am, într-adevăr, una. Nu te aşteptai, nu-i aşa? O secundă.   Tuppence scoase o Biblie din valiză şi-i întoarse cu febrilitate paginile. — Iată: Luca, capitolul XI, versetul 9. Se aplecă şi citi: „Caută şi vei găsi". — Am găsit, exclamă Tuppence. Rezolvăm criptograma şi tezaurul e al nostru... sau al Monicăi. — Ei bine, să lucrăm la criptogramă, cum îi spui tu. „Prima, o puneţi pe cărbuni încinşi". Mă întreb ce înseamnă asta? Să vedem mai departe: „A doua este de fapt prima". E în cea mai curată păsărească. — Nu chiar, sunt sigur că e foarte simplu, trebuie doar să ne gândim puţin. Dă-mi pentru o clipă hârtia.   Tommy i-o dădu cu plăcere şi Tuppence, înfundată într-un fotoliu, începu să murmure ridicând din sprâncene. După o jumătate de oră Tommy remarcă detaşat: — Deci e simplu, nu? Jignită, Tuppence replică: — N-aparţinem unei generaţii prea fericite, asta-i tot. Sunt sigură că dacă-i voi duce hârtia asta unei bătrâne din sat, o va descifra în câteva momente. E un truc, asta-i tot. — Să mai încercăm o dată. — Nu poţi pune prea multe lucruri pe cărbuni încinşi. Apa, pentru a-i stinge, lemnul pentru a-i aţâţa, sau... ceainicul. — Cred că e vorba de un cuvânt cu o singură silabă. N-ar putea fi cuvântul lemn, din întâmplare? — Nu, căci nu se poate pune nimic în el. — Trebuie atunci să fie vorba de obiecte numite printr-un cuvânt de o singură silabă care se pun pe foc. — Saucepan. Fryingpan. Ce-ai zice de „pot" sau „pan"? astea sunt vase de bucătărie. — Oală? S-ar putea. Ea se pune într-adevăr pe foc. — Dar restul? Vai de noi!   Fură întrerupţi de servitoare care veni să-i anunţe că prânzul va fi servit într-o jumătate de oră. — Doamna Lumley ar vrea să ştie dacă preferaţi cartofii fierţi sau prăjiţi. Are amândouă felurile. — Fierţi, răspunse cu vioiciune Tuppence. Ador cartofii... Se opri şi Tommy o privi stupefiat. — Ce ai, Tuppence, ai văzut o fantomă? — Tommy! N-ai priceput? Asta era! Vreau să spun, cuvântul „potatoes". Iată: „Prima, o puneţi pe cărbuni încinşi" — prima fiind „pot", adică „oală". „A doua este de fapt prima". Adică A, prima literă a alfabetului. „Celei de-a treia nu-i place crivăţul iernii", asta e „toes" (degetele mari de la picioare), desigur, „pot-a-toes".   — Ai dreptate, Tuppence, eşti foarte răutăcioasă. Numai că mi-e teamă că am pierdut destul timp degeaba. „Cartofii" nu prea au nimic de-a face cu banii. Aşteaptă puţin... despre ce citeai înainte? Parcă ceva în legătură cu cartofii noi, mi se pare. Mă întreb dacă nu cumva asta ne va lămuri. Răscoli printre hărtiile învechite şi scoase una îngălbenită. — Iată: „Pentru conservarea cartofilor noi puneţi-i într-o ladă de fier şi îngropaţi-i în grădină. Chiar şi în timpul iernii îşi vor păstra acelaşi gust de parcă atunci i-aţi fi scos din pământ". — Iată cheia enigmei! strigă Tuppence. Comoara e îngropată într-o cutie de fier. — Şi, totuşi, l-am întrebat pe grădinar şi mi-a spus că nu a îngropat nimic. — Ştiu, numai că oamenii nu răspund întotdeauna la ceea ce-i întrebi. Răspund doar la ceea ce gândesc ei că ai putea să-i întrebi. El ştia că n-a pus nimic special sub pământ. Dar mâine îl vom întreba dacă nu cumva a îngropat cartofi.   Peste două zile era ajunul Crăciunului. Întrebând pe trecători, Tommy şi Tuppence găsiră locuinţa bătrânului grădinar şi după câteva minute de conversaţie, Tuppence abordă subiectul ce o interesa. — Tare aş fi bucuroasă dacă am găsi ceva cartofi noi pentru ocazia asta. Ar merge foarte bine cu friptură de gâscă. Nu cumva sunt pe aici oameni care au obiceiul de-ai păstra în grădină, îngropaţi în lăzi de fier? Am auzit că asta ar fi un mijloc de a-i menţine proaspeţi. — E adevărat, răspunse bătrânul, domnişoara Deane, fosta proprietară a „Casei Roşii" mă punea în fiecare vara să îngrop câte trei cutii în gradină şi cel mai adesea uita să le scoată. — Aproape de fundaţie, în spatele casei? — Nu, lângă zidul de împrejmuire, nu departe de brad.   Înarmaţi cu cele aflate, cei doi îl părăsiră pe bătrân, nu înainte de a-i lăsa cinci şilingi drept răsplată. — Şi acum spre Monica! — Oh, Tommy! N-ai nici un fel de simţ al dramaticului. Lasă-mă, am un plan minunat. Crezi că am putea împrumuta sau fura un hârleţ de undeva? În cele din urmă, hârleţul fu găsit şi târziu, seara, un trecător fu surprins să zărească două siluete strecurându-se în gradina domeniului „Casei Roşii".   Locul indicat de grădinar fu descoperit fără greutate şi Tommy se apucă imediat de lucru. Hârleţul dădu nu peste mult timp de un obiect metalic care, scos din pământ, avea forma unei mari cuti de biscuiţi. Era pecetluit cu un fel de plasture, dar graţie briceagului lui Tommy îl deschiseră fără greutate. Tânăra femeie scoase un suspin constatând că ea nu conţine nimic altceva decât cartofi. — Să continuăm să săpăm, Tommy. Nu le trebuiră mult timp spre a descoperi a doua cutie care, la fel ca prima, era plină de cartofi. — Totdeauna, a treia oară se arată dreptatea, spuse Tuppence drept consolare. — Tare mi-e teamă că toată povestea asta nu e decât o simplă... poveste. A treia cutie fu scoasă în sfârşit şi, cuprinsă de febră, Tuppence îi desfăcu cercul. — Din nou car... Oh, Tommy... Nu-s cartofi decât deasupra. Priveşte! Trase un sac de catifea, cum se făceau pe vremuri. — Să ne întoarcem repede la hotel, că am îngheţat, zise Tommy. Trebuie să ascund uneltele. Ia sacul, dar nu-l deschide înainte de-a ajunge eu... Tuppence nu trebui să aştepte prea mult, căci Tommy sosi răsuflând greu şi fără a mai pierde vremea, schimbându-şi hainele, strigă: — În sfârşit! Detectivii particulari vor prospera. Arată-mi prada, doamnă Beresford!   Sacul conţinea un pachet învelit într-o ţesătură impermeabilă şi o geantă din piele foarte groasă, de capră. O controlă întâi pe aceasta din urmă găsind-o plină cu monede de aur. Tommy le socoti. — Două sute de lire de aur. Îmi închipui că asta e tot ceea ce a acceptat banca să-i dea. Deschide pachetul, Tuppence. Tânăra femeie scoase o enormă legătură de bilete de bancă pe care le numărară împreuna. Erau douăzeci şi cinci de mii de lire. Tommy şuieră ascuţit. — Dumnezeule! Oare nu-i un adevărat noroc pentru Monica că noi suntem bogaţi şi cinstiţi? Dar ce-i în punga asta de mătase? Tupence o deschise şi scoase din ea un magnific colier de perle. — Nu sunt expert în bijuterii, remarcă Tommy, dar sunt aproape sigur că perlele acestea valorează pe puţin 5 mii de lire, judecând după mărime. Acum înţeleg de ce bătrâna păstra tăietura din ziar în care era vorba de perle ca o bună investiţie. Ea şi-a lichidat întreaga avere schimbând-o în argintarii şi perle.   — Nu e minunat? Scumpa de Monica... Se va putea mărita cu Gerald al ei şi va putea trăi fericită, ca şi mine. — E foarte drăguţ din partea ta ce-mi spui, Tuppence. Aşadar şi tu eşti fericită? — Da, Tommy, deşi n-am vrut să ţi-o spun. Mi-a scăpat... Starea de excitaţie... seara de Crăciun şi... — Dacă mă iubeşti cu adevărat, răspunde-mi la o întrebare. — Detest soiul asta de curse... dar, în sfârşit, de acord! — Cum ai ghicit că Monica e fiică de pastor? — Oh... am trişat. Am deschis scrisoarea prin care ne cerea o întâlnire şi mi-am amintit că un domn Deane a fost vicarul tatălui meu cândva şi că avea o fată cu cinci ani mai mică decât mine. Şi de aici am tras concluziile. — Eşti o fiinţă fără ruşine. Poftim, miezul nopţii! Sărbători fericite, Tuppence! — Sărbători fericite, Tommy. Monica va avea şi ea un Crăciun fericit şi asta datorită NOUĂ. Sunt fericită pentru ea, căci biata fată n-a avut o viaţă prea dulce până acum. Am o strângere de inimă gândindu-mă la asta. — Draga mea Tuppence. — Tommy, dragule... Iată-ne şi sentimentali!   Tommy ridică un deget şi spuse sentenţios: — Crăciunul nu e decât o dată pe an. Asta spuneau bunicile noastre şi trebuie să admitem că aveau perfectă dreptate.   Sfârşit   descarcare directă: 

AGATHA  CHRISTIE CUŢITUL ÎN CEAFĂ I O seară la teatru Lumea uită uşor: indignarea intervenită cu ocazia asasinatului lui George Alfred Saint-Vincent Marsh, baronul Edgware, s-a spulberat deja pentru a lăsa loc noilor evenimente. În timpul procesului, numele prietenului meu Hercule Poirot n-a fost citat niciodată, îndeplinindu-i-se astfel propria dorinţă de a rămîne în umbră. El era mulţumit dacă laurii puteau fi decernaţi altora. Poirot considera această afacere ca un eşec şi, de altfel, repeta oricui vroia să-l asculte, că orice reflecţie cu totul întîmplătoare a vreunui trecător de pe stradă l-ar fi îndrumat pe pista cea bună. În acelaşi timp, pentru a descoperi întregul adevăr în această dramă, era nevoie de geniul lui Hercule Poirot, căci fără el, această crimă ar fi rămas probabil nepedepsită. Apreciez momentul cînd a venit la mine dezvăluindu-mi toate detaliile acestei întîmplări tenebroase şi sînt sigur că astfel voi satisface din plin dorinţele unei persoane încîntătoare care a fost implicată. Îmi amintesc de seara cînd, aşezat în micul, cochetul şi atît de ordonatul salon al lui Poirot, ascultam relatările acestuia cu privire la moartea lordului Edgware. Precum celebrul detectiv belgian, voi începe şi eu cu reprezentaţia ce a avut loc în luna iunie a anului trecut, într-un teatru londonez, unde vedeta americană - Carlotta Adams - atrăgea mulţimea. Cu un an în urmă, Carlotta Adams dăduse două matinee care aveau să obţină un succes triumfal. În momentul în care-mi încep istorisirea, ea îşi ducea la bun sfîrşit un angajament pe trei săptămîni ce avea să se încheie a doua zi. Carlotta excela în sketchuri în care juca singură, fără schimbări de costume sau de decoruri. Părea a fi capabilă de a se exprima în orice limbă cu aceeaşi uşurinţă. Una dintre scenetele sale se petrecea seara, într-un hotel cosmopolit, ea interpretînd pe rînd rolurile cele mai variate: turişti americani sau germani, diferiţi membri ai unei familii engleze aflate în călătorie, nobili ruşi ruinaţi, servitori stilaţi... Toate aceste personaje se încarnau în ea, succesiv, cu o uluitoare veridicitate, sub ochii fascinaţi ai publicului. În seara cu pricina, termina cu un număr intitulat: "Cîteva imitaţii". Aici, de asemenea, era incomparabilă. Trăsăturile sale, lipsite de orice machiaj, se ştergeau brusc pentru ca să formeze imediat caricatura unui om politic, a vreunei mondene celebre sau a unui star de renume. În cîteva fraze zugrăvea trăsăturile sau maniile personalităţii alese ca model. Una dintre ultimele sale imitaţii fuse cea a lui Jane Wilkinson, o actriţă new-yorkeză foarte frumoasă şi de mare talent, apreciată în mod deosebit la Londra. Carlotta a reprodus-o de-o manieră uimitoare, cel puţin pentru mine, admirator frecvent al comedienei americane. În această seară, ascultînd-o pe Carlotta, regăseam cu emoţie această voce caldă cu un timbru puţin grav... acest gest lent al mîinii care se deschidea şi se închidea... acea bruscă mişcare a capului aruncînd părul pe spate la sfîrşitul triadelor dramatice. Ştiam că în urmă cu trei ani, Jane Wilkinson se căsătorise cu lordul Edgware, bărbat foarte bogat, dar mai ales original. Zvonul zburase că ea l-ar fi părăsit după numai cîteva luni. Se mai zicea că, la un an şi jumătate după căsătorie, ea turnase un film în America şi că de-a lungul ultimului sezon teatral cunoscuse un viu succes la Londra. Urmărind imitaţiile foarte reuşite, dar poate un pic caustice ale Carlottei Adams, mă întrebam ce puteau gîndi personalităţile "puse pe tavă". Se bucurau de această publicitate gratuită? Sau erau înmărmurite de această etalare a defectelor lor? I-am atras atenţia lui Poirot, fiindcă un cuplu tocmai se aşezase foarte aproape de noi. Văzusem deja chipul femeii, dar nu reuşeam să-i atribui vreun nume. Deodată o identificai pe CarIotta Adams. Purta o rochie neagră foarte discretă şi fizionomia nu oferea nimic care să-ţi atragă în mod deosebit atenţia. Trăsăturile sale mobile şi sensibile se pretau foarte bine artei de a mima: fiind lipsite de un caracter personal, luau uşor expresia unui alt chip. Îl făcui părtaş al reflecţiilor mele pe Poirot. El mă asculta cu capul plecat, înclinat uşor înspre mine, dar în acelaşi timp ochiul său observa alternativ cele două mese în discuţie. A! E lady Edgware! Am văzut-o adesea jucînd. O femeie frumoasă! Şi nu mai puţin o actriţă perfectă. Posibil! Nu pari prea convins. Totul depinde de rolul care îi este rezervat. Dacă este centrul piesei, dacă totul se raportează la ea, atunci devine inegalabilă. Dar mă îndoiesc că ar face faţă convenabil unui rol secundar sau unei "Utilităţi" - cum se obişnuieşte să se spună. Mi se pare că face parte dintre acele femei pentru care nimic nu există în afară de ele însele... Aceste femei se expun la grave pericole, adăugă el după o pauză. Ce pericole? îl întrebai, surprins. Deci nu vrei să rişti o părere despre Carlotta Adams? E o actriţă. Ce-aş adăuga în plus? După tine, viaţa ei nu prea e presărată cu pericole ca cea a lady-ei Edgware? Noi toţi ne strecurăm printre piedici, observă Poirot cu o voce gravă. Pe drumul nostru, răul se tine adesea în ambuscadă. Dar în ceea ce o priveşte pe doamna Adams, ea va triumfa, graţie a două motive: nu-i lipseşte prezenţa de spirit, şi, fără îndoială ai remarcat deja, e evreică. Acest detaliu, mărturisesc, mi-a scăpat. Sesizam acum pe faţa sa urme de origine semită. Prevăd acolo mari şanse de succes, continuă Poirot, numai dacă va fi atentă: un obstacol o poate face să clacheze. -Care? Dragostea exagerată pentru bani. Fiecare dintre noi poate da în această boală. Sînt de acord. în acelaşi timp, noi doi cîntărim pentru" şi "contra" înainte de a acţiona şi nu ne-am lăsa ghidaţi de simpla dorinţă de a îngrămădi bani. Tonul serios al lui Poirot mă făcu să zîmbesc. Fără a se emoţiona, micul detectiv belgian reluă: Criminologia implică studiul psihologiei. Detectivul nu se apleacă numai asupra actului asasinului, el încearcă să descopere mobilul care a dus la acest act. Mă asculţi, Hastings? L-am asigurat de atenţia mea completă. Poirot, făcînd un vădit efort pentru a părea indiferent. -  Cred mai degrabă că e vrăjită de eleganţa mustăţii tale. Cu un gest discret, Poirot îşi mîngîie acest oi na-ment al chipului său. Nu cunosc alta mai frumoasă. "Peria voasti ă de dinţi" pe care aţi adoptat-o mi se pare o crimă împotriva bunei şi generoasei Naturi. Lasă-ţi deci să crească mustăţile în întregime, Hastings. Priveşte! l-am întrerupt. Doamna se ridică şi se îndreaptă înspre masa noastră! Poirot se ridică şi salută. Eu, la fel. Domnul Hercule POIROT, nu-i aşa? zice vocea melodioasă a lui Jane Wilkinson. El însuşi, pentru a vă servi, doamnă. Aş vrea să vă vorbesc, domnule Poirot. - Vă ascult, doamnă. Luaţi loc, vă rog. Nu, nu aici. Putem urca în apartamentul meu, dacă sînteţi amabil. Bryan Martin o urmări şi zise deodată: Jane, aşteaptă cel puţin pînă la sfirşitul mesei. Noi nu sîntem decît la început... Domnul Poirot, de asemenea. Jane Wilkinson nu se lăsă prea uşor îndepărtată de la ţelul său: Ce importanţă are, Bryan? Ne vom muta cu toţii la mine. Fii bun şi dă-i ordinele şefului de hotel... Aşteaptă, Bryan! 13 în momentul în care acesta se îndepărta, e grăbi în urma lui Bryan, şi cu o sprinceana inci tată, îşi întoarse capul. Tînăra femeie îi vorbi pe u ton decisiv, iar el cedă ridicînd din umeri. O dată sau de două ori în timpul acestei discuţii > fulger, Jane îşi întoarse privirea înspre _ Cari o Ua Adams; cuvintele sale cuprindeau oare şi aceasta faţă a lui Jane? Jane reveni la noi. - Să urcăm repede, zise. . Şi, fără să se sinchisească dacă invitaţia ne convenea sau nu, ne îndrumă spre lift. Domnule Poirot, reluă ea, şansa mă favorizează pentru că v-a scos în calea mea în seara asta. Nu ştiu cărui sfînt să-i mulţumesc că v-am observat la masa vecină... (Aici s-a întrerupt pentru a-i spune liftierului:) AI doilea etaj! Dacă vă pot fi de folos cu ceva... începu Poiiol. Sînt sigură. Mi s-a spus că sînteţi un om fantastic. La etajul al doilea, Jane Wilkinson ne-a însoţit de-a lungul culoarului şi ne-a introdus într-unui din J apartamentele cele mai luxoase ale hotelului Savoy. Aruncîndu-şi capa de blană albă pe un scaun şi poşeta ornată cu pietre preţioase pe masă, actiiţa se afundă într-un fotoliu şi declară: - Domnule Poirot, trebuie să scap de soţul meu!   descarcare carte:........

Agatha Christie Crima din Mews 1. — Îmi daţi un ban, domnule? Un băieţaş cu o faţă murdară, rânjea fără rost. — Nu-ţi dau! spuse inspectorul-şef Japp. Şi ascultă-mă băiete... Urmă o scurtă altercaţie. Băietanul uluit o şterse, strigând scurt tinerilor săi prieteni: — Să fiu al dracului dacă nu e poliţai! Grupul o luă din loc cântând de zor: „Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi La cinci noiembrie Trădarea cu praf de puşcă şi intriga; Nu vedem nici un motiv Pentru care trădarea cu praf de puşcă Să fie vreodată uitata". Însoţitorul inspectorului-şef, un omuleţ între două vârste, cu un cap rotund şi mustăţi mari, cazone, zâmbi în sinea sa: — Très bien, Japp, observă el. Îţi spui întotdeauna rugăciunea. Te felicit. — Ce scuză pentru cerşit, aşa-i în ziua de Guy Fawkes, spuse Japp. — Ce supravieţuire interesantă, zise îngândurat Hercule Poirot. Artificiile se ridică — poc-poc — mult timp după ce omul pe care-l sărbătoresc şi faptele sale au fost uitate. Omul de la Scotland Yard fu de acord. — Să nu vă închipuiţi că mulţi din puştii ăştia ştiu cu adevărat cine a fost Guy Fawkes. — Şi, fără îndoială, se va crea confuzie. Este în onoarea sa, ori în semn de condamnare a zilei de 5 noiembrie, ca s-au tras „feu d'artifice"? A face să explodeze parlamentul englez este un păcat sau o faptă nobilă? Japp chicoti. — Unii oameni ar spune, fără îndoială, că e a doua. Abătându-se de la drumul principal, cei doi oameni intrară în partea relativ liniştită de la Mews. Cinaseră împreună şi o luaseră pe o scurtătură spre apartamentul lui Hercule Poirot. Cum mergeau, sunetul petardelor se mai auzea din când în când. Un mănunchi de steluţe aurii lumina când şi când cerul. — E o noapte bună pentru o crimă, remarcă Japp cu interes profesional. Nimeni nu ar auzi o împuşcătură, de exemplu, într-o noapte ca asta. — Întotdeauna mi s-a părut ciudat că nu se folosesc de acest prilej mai mulţi criminali, spuse Hercule Poirot. — Ştii, Poirot, aş vrea, câteodată, ca să comiţi şi tu o crimă. — Mon cher! — Da. Aş vrea să vad cum ai face-o. — Dragul meu Japp, dacă aş comite o crimă tu nu ai avea nici cea mai mică şansă de a vedea cum aş face-o. Probabil, nici nu ţi-ai da seama că o crimă a fost comisă. Japp râse bine dispus şi afectuos. — Ce pezevenghi al naibii eşti! zise el indulgent. A doua zi dimineaţa, la zece şi jumătate, telefonul lui Hercule Poirot sună. — Alo? Alo? — Buna, tu eşti, Poirot? — Oui, c'est moi! — Japp la telefon. Îţi aduci aminte ne-am întors acasă, aseară, prin Bardsley Gardens Mews? — Şi? — Şi că am vorbit despre ce uşor ar fi să împuşti o persoană în timp ce se trag toate petardele şi artificiile alea? — Desigur. — Ei bine, cineva s-a sinucis la Mews, la numărul 14. O văduvă tânără — doamna Allen. Mă duc pe acolo acum. Vrei să vii? — Scuză-mă, dragă prietene, dar cineva de valoarea ta e trimis, de obicei, la o sinucidere? — Isteţ tip. Nu, nu e trimis. De fapt, doctorul nostru crede, se pare, că e ceva în neregulă. Vii? Am sentimentul că ar trebui să te implici. — Sigur că vin. Numărul 14, ai spus? — Exact. Poirot sosi la Bardsley Gardens Mews, numărul 14, aproape în aceeaşi clipă în care trase şi maşina cu Japp şi alţi trei oameni. Numărul 14 era clar marcat ca centrul de interes. Un cordon mare de oameni: şoferi, soţiile lor, comisionari, pierde-vară, trecători bine îmbrăcaţi şi nenumăraţi copii se adunaseră, toţi uitându-se la numărul 14 cu gura căscată şi priviri fascinate. Un ofiţer de poliţie în uniformă stătea pe o treaptă şi-şi dădea silinţa să-i respingă pe curioşi. Tineri nerăbdători cu aparate de fotografiat îşi făceau treaba şi se împingeau în faţă, când Japp se aprinse. — Nu-i nimic pentru voi, acum, spuse Japp, împingându-i într-o parte. Îl salută pe Poirot. Ai venit. Hai, să intrăm. Intrară repede, uşa se închise după ei şi se treziră înghesuiţi lângă o scară. Un om se arătă la capătul de sus al scărilor, îl recunoscu pe Japp şi spuse: — Aici sus, domnule! Japp şi Poirot urcară. Omul de la capătul scării deschise o uşă de pe partea stângă şi intrară într-un dormitor mic. — Cred că vreţi să vă expun punctele principale, domnule. — Chiar aşa, Jameson, zise Japp. Ce s-a întâmplat? Subinspectorul Jameson relată cele întâmplate. — Moarta este doamna Allen, domnule. A locuit aici cu o prietenă — o domnişoară Plenderleith. Domnişoara Plenderleith a fost plecată la ţară şi s-a întors azi dimineaţă. A intrat cu cheia ei, a fost surprinsă că n-a găsit pe nimeni. O femeie vine de obicei la ora nouă să le facă menajul. Urcă, întâi, în camera prietenei sale. Uşa era închisă pe dinăuntru. Apăsă pe clanţă. Bătu şi strigă, dar nimeni nu răspunse. În cele din urmă, cuprinsă de panică, a sunat la poliţie. Era 10,45. Am venit imediat şi am forţat uşa. Doamna Allen zăcea grămadă jos, împuşcată în cap. Avea o armă automată în mână — un Webley 25 — şi părea un caz clar de sinucidere. — Unde este domnişoara Plenderleith acum? — E jos în salon, domnule. O tânără foarte rece, eficientă, aş zise. Cu cap. — O să vorbesc cu ea imediat. Mai bine îl văd pe Brett, acum. Însoţit de Poirot, el traversă palierul şi intră în camera de vis-a-vis. Un om înalt, între două vârste, îşi ridică privirea şi dădu din cap. — Bună, Japp, îmi pare bine că ai venit. Nostimă treabă. Japp se duse la el. Hercule Poirot aruncă o privire scrutătoare prin cameră. Era mult mai mare decât camera din care tocmai plecaseră. Avea o fereastră ieşită în afară şi, pe când cealaltă cameră fusese dormitor pur şi simplu, aceasta era un dormitor deghizat intenţionat într-un salon. Pereţii erau argintii şi tavanul de un verde de smarald. Perdelele erau moderne, argintii cu verde. Era şi un divan acoperit cu un pled de mătase de un verde smarald strălucitor şi o mulţime de perne aurii şi argintii. Mai era un birou înalt de nuc vechi şi mai multe scaune moderne din crom lucitor. Pe o masă joasă de sticlă se găsea o scrumieră mare, plină cu mucuri de ţigară. Delicat, Hercule Poirot mirosi aerul. Apoi se duse după Japp care stătea uitânduse jos, la cadavru. Grămadă pe duşumea, zăcând aşa cum căzuse dintr-unul din scaunele cromate, se afla trupul unei femei tinere de vreo 27 de ani. Avea părul blond şi trăsături delicate. Era foarte puţin machiată. Avea o faţă drăguţă, spirituală, poate uşor naivă. Pe partea stângă a capului se găsea o masă de sânge închegat. Degetele de la mâna dreaptă erau încleştate pe un pistol mic. Femeia purta o rochie simplă, verde, închisă până la gât. — Ei bine, Brett, ce s-a întâmplat? Şi Japp se uită jos la silueta chircită. — Poziţia este în regulă, spuse doctorul. Dacă s-a împuşcat, trebuie să fi alunecat din scaun exact în poziţia asta. Uşa şi fereastra au fost închise pe dinăuntru. — Spui că e-n regulă. Atunci ce nu merge? — Uitaţi-vă la pistol. N-am pus mâna pe el — în aşteptarea oamenilor care iau amprente. Dar puteţi vedea destul de bine ce vreau să zic. Poirot şi Japp îngenunchiară amândoi şi examinară, îndeaproape, pistolul. — Înţeleg ce vrei să zici, spuse Japp, ridicându-se. E în căuşul mâinii. Pare că şi acum l-ar ţine — dar, de fapt, ea nu-l ţine. Altceva? — O mulţime. Ţine pistolul în mâna ei dreaptă. Priviţi rana. Pistolul a fost ţinut lipit de cap, chiar deasupra urechii stângi — urechea stângă, observaţi. — Hm, făcu Japp. Asta pare o înscenare. Ea nu putea ţine un pistol şi să tragă cu el în poziţia aia cu mâna dreaptă. — Absolut imposibil, aş zice. Îţi poţi răsuci braţul, dar mă îndoiesc că ai putea trage aşa. — Este, deci, destul de clar. Altcineva a împuşcat-o şi a încercat să însceneze o sinucidere. Totuşi, ce-i cu uşa şi fereastra închise? Inspectorul Jameson răspunse la asta. — Fereastra era închisă şi blocată, domnule, dar, deşi uşa a fost închisă, noi nam putut găsi cheia. Japp dădu din cap. — Da, a fost o idee proastă. Cine a închis uşa când a plecat, a sperat că absenţa cheii nu va fi observată? Poirot murmură: — C'est bête, ça! Oh, haide Poirot, bătrâne, nu trebuie să-i judeci pe ceilalţi după inteligenţa ta   sclipitoare! De fapt, este tipul de mic detaliu care se trece cu vederea. Uşa-i închisă. Oamenii o sparg. Găsesc femeia moartă — cu-n pistol în mână — caz clar de sinucidere — s-a închis ca s-o facă. Ei nu se apucă să caute chei. De fapt, chemarea poliţiei de către domnişoara Plenderleith a fost un noroc. Ea ar fi putut pune unu-doi şoferi să spargă uşa şi atunci problema cheii ar fi fost trecută, cu totul, cu vederea. — Da, cred că este adevărat, spuse Hercule Poirot. Ar fi reacţia naturală a multor oameni. Poliţiştii sunt ultima speranţă, nu? El se mai uita jos la cadavru. — Te izbeşte ceva? întrebă Japp. Întrebarea era pusă pe un ton lejer, dar ochii săi erau scrutători şi atenţi. Hercule Poirot dădu încet din cap. — Mă uitam la ceasul ei de mână. Se aplecă şi-l atinse doar cu vârful degetului. Era ca o bijuterie fină pe o bandă neagră lucioasă la încheietura mâinii care ţinea pistolul. — Destul de frumoasă piesa asta, observă Japp. Trebuie să fi costat ceva bani! Îşi ridică ochii întrebător spre Poirot. Poate e ceva cu asta? — Se poate, da. Poirot se îndreptă spre biroul de scris. Era un model cu partea din faţă rabatabilă. Aceasta era destinată să se potrivească cu ambianţa generală de culori. Era ceva asemenea unei călimări masive din argint, în centru şi în faţa ei o frumoasă mapă de lac verde. La stânga mapei, se afla un recipient de sticlă ca smaraldul pentru ţinut creioane, care conţinea un toc de argint — un băţ de ceară verde pentru închis scrisori, un creion şi două timbre. De partea dreaptă a mapei se afla un calendar reglabil care indica ziua săptămânii, data şi luna. Mai era un mic vas din sticlă şi în el patrona un minunat toc verde. Poirot păru interesat de peniţă. O scoase şi se uită la ea, dar observă că nu avea cerneală. Era clar decorativă — nimic mai mult. Tocul de argint, cu vârful înmuiat în cerneală, era singurul folosit. Ochii i se opriră la calendar. — Marti, 5 noiembrie, spuse Japp. Ieri. E corect. Se întoarse spre Brett. — De când e moartă? — A fost omorâtă la 11,33, ieri seară, spuse Brett, prompt. Apoi, rânji, când văzu faţa surprinsă a lui Japp. — Îmi pare rău, bătrâne, zise el. Ai de-a face cu superdoctorul din romane! De fapt, ora 11 este cea mai aproape de adevăr — cu o marjă de o oră mai devreme sau mai târziu. — Oh! Am crezut că ceasul de la mâna s-ar fi putut opri sau cam aşa ceva. — S-a oprit într-adevăr, dar s-a oprit la 4,15. — Şi presupun că ea nu ar fi putut fi omorâtă la 4,15? — Poţi să-ţi scoţi asta din cap. Poirot întorsese mapa. — Bună idee, zise Japp. Dar nimic. Mapa conţinea o foaie albă de hârtie. Poirot întoarse şi celelalte foi care se aflau pe birou, dar erau la fel. Dădu apoi atenţie coşului pentru hârtii. Acesta conţinea două sau trei scrisori şi pliante. Erau rupte doar în două şi se puteau uşor reconstitui. O cerere de bani de la o anume Societate pentru ajutorarea şomerilor, o invitaţie la un cocteil pentru 3 noiembrie, o întâlnire cu o croitoreasă. Pliantele erau un anunţ pentru o vânzare de blănuri şi un catalog de la un magazin universal. Nu-i nimic acolo, zise Japp. — Nu, e ciudat..., zise Poirot. — Vrei să spui că cei ce se sinucid lasă o scrisoare? — Exact. — De fapt, încă o dovadă că nu este sinucidere! Plecă. — Trebuie să-mi pun oamenii la treabă, acum. Mai bine am merge jos şi am ancheta-o pe domnişoara Plenderleith. Vii, Poirot? Poirot părea încă fascinat de biroul de scris şi de obiectele de pe el. El părăsi camera, dar la uşă ochii săi se întoarseră încă o dată spre tocul verde ca smaraldul.   descarcare carte: ..............

4.50 din Paddington de Agatha Christie Capitolul I 1.   Doamna McGillicuddy gâfâia în urma hamalului care îi ducea geamantanul. Era mică de statură şi cam corpolentă, hamalul înalt şi mergea cu paşi mari. În afară de asta, doamna McGillicuddy era încărcată cu numeroase pachete – rezultatul cumpărăturilor din ziua aceea pentru Crăciun. De aceea formau o pereche care nu păşea în acelaşi ritm şi, când omul dădu colţul la începutul peronului, doamna McGillicuddy rămăsese în spate răsuflând din greu. Peronul numărul 1 nu era în clipa aceasta prea aglomerat, deoarece tocmai plecase un tren, dar în ţara nimănui din faţa peroanelor se mişca o masă gălăgioasă, în acelaşi timp, în diferite direcţii, încoace şi încolo. Doamna McGillicuddy ajunse, în cele din urmă, la intrarea pe peronul numărul 3. – Trenul de pe linia trei, anunţă o voce, pleacă la 4:50 în direcţia Brackhampton, Milchester, Waverton, Carvil Junction, Roxeter şi Chadmouth. Compartimentele pentru călătorii spre Brackhampton şi Milchester se află în ultimele vagoane. Călătorii spre Vanequay sunt rugaţi să coboare la Roxeter. Vocea se întrerupse brusc. Doamna McGillicuddy îşi găsi biletul de călătorie în geantă şi îl arătă. Funcţionarul murmură: La dreapta, ultimul vagon. Doamna McGillicuddy străbătu peronul şi-l descoperi pe grăbitul ei hamal uitându-se în gol, în faţa uşii unui vagon de clasa a treia. – Aici, doamnă. – Merg cu clasa întâi, îl corectă doamna McGillicuddy. – Aşa trebuia să-mi spuneţi, mormăi hamalul. Privi dispreţuitor rochia ei modestă, cenuşie, scoase geamantanul din vagon şi îl duse la vagonul corespunzător, unde doamna McGillicuddy se instală într-un compartiment gol de clasa întâi. Trenul de 4:50 nu era căutat de călătorii de clasa întâi. Ei preferau expresul de dimineaţă mai rapid de 6:40 care avea şi vagon-restaurant. Doamna McGillicuddy îi dădu un bacşiş hamalului, care îl luă cu o expresie uimită, deoarece, după părerea lui, era o călătoare mai degrabă de clasa a treia decât de-a întâi. Doamna McGillicuddy se afundă pe perna de pluş, oftă uşurată şi începu să răsfoiască o revistă. Cinci minute mai târziu, se auzi un fluierat prelung şi trenul se puse în mişcare. Revista îi alunecă din mână, capul îi căzu într-o parte şi, peste alte trei minute, adormi. După treizeci şi cinci de minute se trezi înviorată. Se apropie de fereastră şi se uită afară. Un alt tren trecu uruind în direcţia opusă, şuieră puternic încât se înfioră speriată. Acum trenul ei încetini printr-o gară. Apoi, începu deodată să gonească din nou, vitejeşte şi trase un ţignal. Un alt tren, ca şi cel de mai înainte, se îndrepta tot spre Londra, lunecă mai domol prin faţa ferestrei. Propriul ei tren îşi continuă cursa înainte. În timpul acesta un altul, plecat fără îndoială din Londra îi ajunsese din urmă şi părea mai grăbit. O vreme, cele două trenuri merseră alături: când unul o lua înainte, când celălalt. Doamna McGillicuddy privi de la locul său, prin fereastră, spre vagonul paralel. În majoritatea compartimentelor, rulourile erau trase jos, totuşi se puteau zări călători. Celălalt tren nu părea foarte aglomerat. Multe compartimente se perindau goale. Preţ de o clipă, avu impresia că cele două trenuri stăteau pe loc, timp în care un rulou se ridică brusc. Doamna McGillicuddy îşi aţinti privirea în compartimentul luminat de clasa întâi, care se afla cam la o distanţă de un metru de al său. Atunci făcu ochii mari şi dădu să se ridice. La fereastra celuilalt compartiment, întors cu spatele la ea, stătea în picioare un bărbat. Îşi încleştă mâinile în jurul gâtului femeii din faţa sa, strângând-o încet, fără milă. Ochii îi ieşiră din orbite, faţa i se umplu de sânge. În timp ce doamna McGillicuddy observa încremenită ce se petrecea in celălalt tren, interveni deznodământul: corpul se înmuie şi se prăbuşi sub mâinile bărbatului. Atunci, trenul doamnei McGillicuddy îşi încetini viteza, în timp ce celălalt luă avans. În clipa următoare, compartimentul cel luminat dispăruse din câmpul ei vizual. Aproape automat, doamna McGillicuddy îşi ridică mâna să tragă de semnalul de alarmă. Dar rămase nehotărâtă. În fond, ce rost avea să tragă semnalul de alarmă din trenul în care stătea ea? Fapta îngrozitoare pe care o văzuse de la o distanţă atât de mică şi împrejurările neobişnuite o ţintuiră locului. Trebuia să facă imediat ceva. Dar ce? Uşa compartimentului se deschise şi un conductor apăru: – Biletul, vă rog! Doamna McGillicuddy i se adresă violent. – O femeie a fost strangulată. În trenul care tocmai ne-a luat-o înainte. Am văzut eu. Conductorul o privi de parcă nu auzise bine. – Poftim? Ce spuneţi? – Un bărbat a strangulat o femeie! Într-un tren! Am văzut când mă uitam pe fereastră. Conductorul repetă neîncrezător: – Strangulată? întrebă el, mirat. – Da, a strangulat-o! Vă spun că am văzut-o cu ochii mei. Trebuie să faceţi imediat ceva! Conductorul tuşi ca să schimbe vorba. – Nu credeţi cumva, stimată doamnă, că aţi aţipit puţin şi... Se opri plin de tact. – Am tras un pui de somn până adineaori, dar dacă credeţi că a fost un vis, atunci vă înşelaţi amarnic. Am văzut, înţelegeţi? Am văzut! M-am uitat la fereastra trenului de lângă al nostru, unde un bărbat strangula o femeie. Vă întreb: Ce aveţi de gând să faceţi în această situaţie? – Eu... ptiu... – Dar, totuşi, ceva veţi face, nu? Conductorul se încruntă şi se uită la ceasul său. – În circa şapte minute ajungem la Brackhampton. Am să comunic ceea ce mi-aţi povestit. În ce direcţie se deplasa trenul de care vorbiţi? – Normal, în aceeaşi direcţie ca şi noi. Deci nu prea credeţi că aş fi putut vedea totul, dacă trenul ar fi mers în direcţia opusă? Conductorul făcu o grimasă, ca şi cum o credea în stare pe doamna McGillicuddy să asiste la orice era cu putinţă şi îi trecea prin minte, dar se comportă politicos. – Lăsaţi totul în seama mea, stimată doamnă, o linişti el. O să comunic ceea ce m-aţi informat. Poate aţi putea să-mi daţi numele şi adresa dumneavoastră pentru cazul în care... Doamna McGillicuddy îi dădu adresa prietenei la care urma să locuiască în următoarele zile şi pe cea stabilă din Scoţia. Le notă pe amândouă şi dispăru cu mina unui om care îşi făcuse datoria. Doamna McGillicuddy se încruntă. Nu era pe deplin mulţumită. Oare conductorul va transmite cu adevărat ceea ce ea îi împărtăşise sau dorise doar s-o liniştească? Trenul mergea acum încet şi în faţa ferestrei luceau luminile unui oraş mai mare. Doamna McGillicuddy îşi deschise geanta, luă – căci nu găsi altceva mai bun – un bon de plată, scrise repede cu pixul câteva cuvinte pe partea cealaltă a hârtiei, o băgă într-un plic pe care-l avea din întâmplare la ea, îl închise şi mai adăugă ceva deasupra. Trenul trase încet lângă un peron plin de oameni. Doamna McGillicuddy îşi aruncă nervoasă privirea pe peron. Atât de mulţi călători şi atât de puţini hamali! Uite acolo era unul. Îl chemă pe dată. – Hamal! Te rog, du scrisoarea asta imediat la conducerea gării! Îi întinse plicul şi un şiling. Cu un oftat se aşeză la loc. Ceea ce ar fi putut face, făcuse. Pentru o clipă se gândi cu regret trecător la şiling. O jumătate ar fi fost, desigur, suficient... Gândurile i se reîntoarseră la scena la care asistase, îngrozitor! Teribil de cumplit! Se înfioră. Ce lucru rar, ce fantastic! Şi trebuia să i se întâmple tocmai ei, Elspeth McGillicuddy! Dacă ruloul compartimentului n-ar fi fost, din întâmplare, repede ridicat... Dar asta fusese, desigur, o măsură de precauţie. Se auzeau călători şi cei care îi conduseseră strigându-şi diverse lucruri, apoi fluieratul ascuţit şi uşile se trântiră. Trenul părăsea alene, la 5:38, gara Brackhampton. O oră şi cinci minute mai târziu se opri la Milchester. Doamna McGillicuddy îşi apucă pachetele şi coborî. Se uită de-a lungul peronului până când, în cele din urmă, dădu cu ochii de un hamal. În faţa gării, se apropie un şofer de taxi, care-i urmărea pe cei ce ieşeau. – Doamna McGillicuddy? întrebă el. Sunteţi aşteptată in St. Mary Mead? Doamna McGillicuddy încuviinţă. Cât dură drumul de cinci kilometri, doamna McGillicuddy stătu ţeapănă, nerăbdătoare să împărtăşească cuiva prin ce trecuse. În sfârşit, taxiul opri în faţa casei în care era aşteptată. Coborî şi o luă pe drumul pietruit spre uşa pe care o femeie mai în vârstă i-o deschise. Doamna McGillicuddy străbătu holul unde gazda sa, o doamnă în etate, cu o înfăţişare cam fragilă, o întâmpină în uşa sufrageriei. Se sărutară şi fără introducere sau alte amănunte, doamna McGillicuddy i-o trânti brusc: – O, Jane! închipuieşte-ţi! Am asistat la o crimă!     2.   Credincioasă poveţelor pe care mama şi bunica ei i le dăduseră, potrivit cărora o adevărată doamnă nu trebuie să fie nici indignată, nici surprinsă, Miss Marple se cutremură la auzul celor spuse, îşi ridică sprâncenele şi scutură din cap: – Ce îngrozitor pentru tine, Elspeth şi, bineînţeles, cât se poate de neobişnuit! Cred că cel mai bine ar fi să-mi povesteşti imediat, cum s-a petrecut totul. Era exact precum îşi dorise doamna McGillicuddy. Se lăsă condusă de gazda sa spre şemineu, se aşeză şi începu înflăcărată să povestească. Miss Marple o asculta cu mare atenţie. Când doamna McGillicuddy făcu, în cele din urmă, o pauză căci i se întretăiase respiraţia, Miss Marple zise cu hotărâre: – Draga mea, cred că trebuie să te duci acum sus, să-ţi scoţi pălăria şi să te speli. Apoi ne aşezăm la cină. Cât timp mâncăm, nu mai vorbim deloc despre întâmplare. După aceea am putea discuta problema sub toate aspectele. Doamna McGillicuddy fu de acord cu această propunere. Cele două doamne au luat cina şi au trecut în revistă noutăţile din St. Mary Mead. Miss Marple îşi exprimă părerea cu privire la nemulţumirea generală faţă de noii organişti, o puse în temă despre recentul scandal, în care rolul principal îl deţinea soţia farmacistului, a menţionat neînţelegerea dintre directoarea şcolii şi oamenii din sat. Se întoarseră în faţa şemineului şi Miss Marple scoase dintr-un dulap o sticlă şi două pahare vechi, Waterford. – Nici un fel de cafea în seara asta, Elspeth! zise ea. Eşti deja din cale afară de surescitată. Îţi recomand un pahar de vin de ciuboţica-cucului şi poate, mai târziu, o ceaşcă de ceai de muşeţel. Doamna McGillicuddy nu avea nimic împotrivă. Miss Marple turnă aşadar vinul în pahare. – Jane, zise doamna McGillicuddy, în timp ce luă o sorbitură şi dădu din cap apreciativ, Jane, spune-mi sincer: mă crezi că mi-aş fi imaginat, pur şi simplu, întreaga întâmplare? – Câtuşi de puţin! îi răspunse Miss Marple cu energie. Doamna McGillicuddy oftă uşurată. – Conductorul aşa credea. A fost foarte politicos, dar... – Elspeth, mi se pare că, în acele circumstanţe, era cât se poate de natural. Suna ca o poveste din cale afară de incredibilă. Aşa trebuie să fi fost. Şi apoi tu îi erai o persoană complet străină. Nu, n-am nici cea mai mică îndoială că tu ai văzut, cu adevărat, ceea ce susţii că ai văzut. Zici că bărbatul se întorsese cu spatele la tine? Atunci nu i-ai zărit faţa? – Nu. – Şi femeia? Poţi s-o descrii? Tânără? Bătrână? – Tânără! Cred că avea între treizeci şi treizeci şi cinci de ani. Dar exact n-aş putea spune. – Arăta bine? – Nici asta n-aş putea spune. Ştii, faţa îi era complet distrusă şi... Miss Marple o întrerupse repede: – Da, da, înţeleg prea bine. Cum era îmbrăcată? – Purta o haină de blană de culoare deschisă. Fără pălărie. Părul îi era blond. – Şi la bărbat n-ai remarcat nimic? Nu-ţi poţi aminti nimic deosebit? Doamna McGillicuddy lăsă să se scurgă ceva timp. În cele din urmă, răspunse: – Era destul de înalt... şi cred că avea părul negru. Purta un palton gros, aşa că nu mi-am putut face o imagine clară. Încheie pe un ton coborât: Din astea nu-i prea mult de priceput! – Este totuşi ceva aici, fu de părere Miss Marple. Medită o clipă, înainte de a continua: Eşti, aşadar, pe deplin convinsă că femeia a fost ucisă? – Ea a murit. Sunt absolut sigură. Limba îi atârna afară şi... mai bine n-aş mai vorbi despre asta! – Desigur, o linişti repede Miss Marple. Îmi închipui că mâine dimineaţă vom afla mai multe. – Cum adică, mâine dimineaţă? – Mă refeream la faptul că va apare ceva în ziarul de dimineaţă. După ce bărbatul şi-a ucis victima, şi-a pus întrebarea ce ar putea face cu moarta. Probabil, a coborât repede din tren la prima gară. Apropo, îţi aminteşti, cumva, dacă era un vagon cu coridor? – Nu, nu era. – Asta indică un tren care nu mergea departe. Pesemne s-a oprit în Brackhampton. Să presupunem deci, că ucigaşul a părăsit trenul la Brackhampton. Poate că a aşezat moarta într-un colţ şi i-a acoperit faţa cu blana ca să împiedice găsirea ei imediată. Da, sunt cât se poate de sigură că aşa a procedat. Dar, normal, o asemenea crimă se descoperă într-un timp relativ scurt şi de aceea, după toate probabilităţile, se va putea citi ceva despre ea în ziarele de dimineaţă. O să vedem!   Capitolul II   Dar nu se afla nimic despre crimă în ziarele de dimineaţă. După ce Miss Marple şi doamna McGillicuddy s-au convins de asta, şi-au terminat, în tăcere, micul dejun. Amândouă se gândeau, fiecare în sinea ei. – Cred, începu Miss Marple, că trebuie să ne ducem la poliţie şi să vorbim cu sergentul Cornish. E inteligent şi răbdător, îl cunosc foarte bine şi el mă cunoaşte. În mod sigur, va asculta şi va transmite ceea ce o să-i povestim acolo unde se cuvine. Frank Cornish, un bărbat serios între treizeci şi patruzeci de ani, o primi pe Miss Marple cu amabilitate şi respect. – Ce pot face pentru dumneavoastră, Miss Marple? – V-aş ruga să ascultaţi povestea pe care o va relata prietena mea, doamna McGillicuddy. Şi sergentul Cornish o ascultă cu atenţie. Când termină, rămase puţin pe gânduri. Apoi observă: – Este o poveste cu totul ieşită din comun. Ochii săi o scrutaseră, în secret, pe doamna McGillicuddy, cât timp aceasta povesti. Îşi făcuse, în general, e impresie favorabilă. O femeie rezonabilă care îi povestise clar întâmplarea. O femeie, care, după câte îşi putea da seama, nu era nici isterică, nici o închipuită. În afară de aceasta, Miss Marple părea să creadă în veridicitatea poveştii prietenei sale şi el o cunoştea foarte bine pe Miss Marple. Toată lumea din St. Mary Mead o cunoştea pe Miss Marple. Lăsa impresia unei persoane modeste şi insignifiante, în realitate, avea mintea ascuţită şi o experienţă de viaţă de invidiat. El se adună şi zise: – Desigur, s-ar fi putut să vă fi înşelat... se înţelege: nu spun că v-aţi înşelat... dar s-ar fi putut să vă fi înşelat. S-ar fi făcut mare zarvă. Probabil nu s-a produs ceva chiar atât de serios, nici atât de periculos, după cum vi s-a părut. – Ştiu ceea ce am văzut, răspunse liniştită doamna McGillicuddy. – Aţi transmis ceea ce aţi observat personalului de la căile ferate şi acum aţi venit să mă informaţi pe mine. Aţi procedat cât se poate de corect şi puteţi fi încredinţată că voi dispune începerea unor cercetări. Cornish făcu o pauză. Miss Marple dădu din cap mulţumită. Doamna McGillicuddy nu era câtuşi de puţin satisfăcută, dar nu se exprimă cu glas tare. Sergentul Cornish se adresă domnişoarei Marple, nu atât că ar fi vrut să ştie ce gândea ea despre afacere, ci deoarece îl interesa să audă răspunsul la întrebarea pe care dorea să i-o pună. – Să presupunem că aşa stau lucrurile după cum mi le-aţi împărtăşit. După părerea dumneavoastră, ce s-a întâmplat cu cadavrul? – Se pare că există doar două posibilităţi, răspunse Miss Marple fără să se supere. Cel mai probabil este, fireşte, ca el să fi rămas în tren, dar aceasta ar fi însemnat ca, la un moment dat, noaptea, să fi fost găsit de un alt călător sau de cineva din personalul căilor ferate. Frank Cornish dădu din cap afirmativ. – Cealaltă posibilitate este ca ucigaşul să fi aruncat moarta undeva, afară din tren, pe fereastră. După câte mi se pare, ea trebuie să mai zacă încă pe-undeva pe lângă linia ferată şi să nu fi fost descoperită. Din câte îmi dau seama, nu există nici o altă posibilitate: ucigaşul ori a lăsat-o în tren, ori a aruncat-o afară. – Dar am citit despre cadavre ascunse în cufere, interveni doamna McGillicuddy. Dar cine mai călătoreşte astăzi cu geamantane mari? Fiecare are unul de mână şi în aşa ceva nu poţi băga un mort. – Da, spuse sergentul. Sunt de acord cu dumneavoastră amândouă. Cadavrul (dacă există vreunul) ar fi trebuit să fie descoperit până acum, sau va fi în curând. O să vă ţin la curent cu orice descoperire în legătură cu acest caz, de îndată ce aflu. Dar cred că veţi citi şi în ziare. Desigur, mai există posibilitatea ca femeia să fi fost violată, dar nu ucisă. De asemenea, ar fi putut coborî pe propriile-i picioare din tren. – Greu, fără vreun ajutor, ripostă Miss Marple. Şi dacă cineva ar fi ajutat-o, s-ar fi observat. Un bărbat, ce sprijină o femeie, care este bolnavă cum pretinde el, bate la ochi. – Da, ar fi atras atenţia, spuse Cornish. Însă, dacă a fost găsită în tren o femeie leşinată sau bolnavă, trebuie să fi fost dusă într-un spital şi chiar acest lucru ar fi apărut în ziare. Poate nu e încă prea târziu. În orice caz, fiţi sigure că, în scurt timp, se va auzi ceva. Dar ziua aceea trecu ca şi următoarea. Abia seara, Miss Marple primi o notă de la sergentul Cornish.   „În legătură cu întâmplarea pe care mi-aţi adus-o la cunoştinţă, aş dori să vă înştiinţez că au fost întreprinse cercetări, dar ele nu au condus la nici un rezultat. N-a fost găsit cadavrul nici unei femei. În nici un spital nu s-a internat vreo femeie aşa cum aţi descris-o dumneavoastră. Totodată n-a fost observată nici o femeie, care să fi suferit vreun şoc, sau care să fie bolnavă, sau sprijinită de un bărbat să fi părăsit gara. Trebuie să fiţi convinse că cercetările au fost făcute cu toată seriozitatea. Sunt de părere că prietena dumneavoastră a observat scena descrisă, care a fost, sigur, mai puţin serioasă decât i s-a părut.”