Agatha Christie

Hai, povesteste-mi cum traiesti de Agatha Christie O şedere pe Tell (cu scuze faţă de Lewis Carroll)   Îţi voi povesti tot ce pot Dacă mă vei asculta bine: Am întâlnit un tânăr erudit  Care şedea pe un Tell „Cine eşti domnule?” l-am întrebat, „După ce te uiţi?” Răspunsul lui mi-a picurat în cap  Ca stropii de sânge într-o carte.   Mi-a spus: „Mă uit după oale vechi Din vremuri preistorice, Iar apoi le evaluez în multe, Multe feluri diferite. Şi apoi (ca şi tine) încep să scriu, Cuvintele mele sunt de două ori mai lungi Ca ale tale, şi mult mai erudite. Ele dovedesc că ai mei colegi se înşeală!”   Dar eu mă gândeam la un plan De a omorî un milionar Şi a-i ascunde cadavrul într-o dubă Sau vreun fel de frigider mare. Aşa că, neavând să-i dau nici un răspuns, Şi simţindu-mă destul de timidă, Am strigat: „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti! Şi când, şi unde, şi de ce?”   Vorbele lui blajine erau pline de înţelepciune: „Perioada de acum cinci mii de ani Este într-adevăr, când mă gândesc la asta, Cea mai aleasă epocă pe care o cunosc. Şi o dată ce înveţi să dispreţuieşti A.D. Şi capeţi priceperea, Atunci ai putea veni cu mine să sapi Şi să nu mai rătăceşti înapoi.   Dar eu mă gândeam cum să strecor Nişte arsenic în ceai, Şi n-am putut deloc să-mi potrivesc pe dată Mintea tocmai până I.C. M-am uitat la el şi am oftat uşor, Faţa lui era şi ea plăcută... „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti!”, am strigat, „Şi ce e ceea ce faci?”   El a spus: „Vânez obiecte făcute de oameni Pe unde cutreieră ei, Le fotografiez şi le cataloghez.  Şi le împachetez şi le trimit acasă. Lucrurile astea nu le vindem pe aur (Nici chiar pe cupru!), Ci le punem pe rafturile din muzeu, Aşa cum e drept şi se cuvine.   Uneori scot la iveală amulete Şi figurine extrem de vulgare, Căci în acele zile preistorice Erau cât se poate de neciopliţi! Şi în felul ăsta ne amuzăm, Nu e un fel al bogăţiei. Dar arheologii trăiesc mult Şi au cea mai robustă sănătate.”   Îl aud atunci, căci tocmai Terminasem un plan De a păstra un cadavru fără praf Fierbându-l în apă de mare. I-am mulţumit că mi-a povestit Cu atâta erudiţie, Şi i-am spus că am să merg cu el Într-o expediţie.   Şi acum, dacă din întâmplare îmi cufund Degetele în acid Sau sparg vreodată (din greşeală!) Pentru că nu sunt calmă, Sau dacă văd cursul unui râu Şi aud un strigăt îndepărtat, Oftez, căci asta îmi aminteşte atât de mult De acel tânăr pe care am învăţat să-l cunosc –   A cărui privire era blajină, a cărui vorbă era domoală Ale cărui gânduri erau în trecut îndepărtat, Ale cărui buzunare atârnau de cioburi de oale, Care ţinea prelegeri cu glas învăţat şi jos, Care folosea, cuvinte lungi pe care nu le ştiam, Ai cărui ochi, plini de fervoare şi strălucire, Măturau cu privirea pământul, Care căuta convingător să dovedească Că existau lucruri pe care se cuvenea să le cunosc Şi că se cuvenea să merg cu el Să săpăm pe un Tell!   Introducere     Există cărţi pe care le citeşti cu un zâmbet interior persistent care din când în când devine vizibil şi uneori auzibil. „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti” este una din ele, iar citirea ei este o adevărată plăcere. O întâmplare fericită a făcut ca în 1930 tânărul arheolog Max Mallowan s-o cunoască pe Agatha Christie, pe atunci deja o bine cunoscută scriitoare. Vizitând Bagdadul, ea îi întâlnise pe Leonard şi Katharine Woolley şi acceptase invitaţia lor de a sta cu ei la Ur, unde făceau săpături de mai mult timp. Max, asistentul lor, primise sarcina s-o escorteze pe Agatha spre casă, arătându-i pe drum împrejurimile. Atraşi unul de celălalt, ei aveau să se căsătorească până să se fi sfârşit anul, începându-şi astfel lunga şi extraordinar de creatoare viaţă împreună. Agatha n-a înţeles ca faima ei să fie în calea muncii soţului ei. Dintr-un bun început a luat parte activă la toate excavaţiile efectuate de Max în Siria si Irak, îndurând disconforturi şi găsind motive de amuzament în toate privaţiunile la care este supus un arheolog. Inevitabil, cunoscuţii ei, care nu ştiau nimic despre misterele ce însoţeau săpăturile în ţinuturi străine, o întrebau cum era această viaţă ciudată... iar ea s-a decis să le răspundă la întrebări într-o carte. Agatha a început „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti” înainte de război şi, deşi scrierea cărţii s-a întins pe durata a patru ani, atât spiritul cât şi conţinutul ei aparţin anilor '30. Burgheză echilibrată şi bien élevée cum era, ea im considera că tragediile existenţei umane erau mm semnificative decât aspectele amuzante şi deliciile ei. Nici că la acea vreme arheologia în Orientul Mijlociu era covârşi tu de ştiinţă şi tehnică laborioasă. Era o lume în care te suiai în Pullman la gara Victoria, „un tren mare, grăbit, pufăitor şi prietenos, cu locomotiva lui mare trimiţând spre cer nori de aburi”, erai condus de o mulţime de rude, la Calais luai Orient Express până la Istanbul, şi aşa ajungeai în cele din urmă în Siria unde ordinea, mâncarea bună şi generoasele permise pentru săpături erau furnizate de francezi. Mai mult, era o lume în care Agatha se putea amuza pe seama arabilor, kurzilor, armenilor, turcilor şi yezidişilor, veneratori ai diavolului, care lucrau la excavaţii, la fel de liber cum se putea amuza pe seama cărturarilor de la Oxford, a soţului ei şi a ei însăşi. Autoarea îşi numeşte cartea „o mică bere... plină de fapte şi întâmplări cotidiene” şi „o cronică dezlânată”. În realitate, este extrem de închegată, formând o ţesătură fără cusătură din cinci sezoane diferite petrecute acolo. Acestea încep spre sfârşitul anului 1934 cu o trecere în revistă a movilelor cetăţilor antice, sau tell-uri, studiind malurile Haburului din nordul Siriei – scopul fiind selectarea celor mai promiţătoare în vedea excavaţiilor. Max şi-a dovedit judecata sănătoasă alegând Chagar Bazar şi Tell Brak din cincizeci de tell-uri examinate, căci ambele, după ce au fost excavate pe parcursul următoarelor patru sezoane, au îmbogăţit mult cunoştinţele noastre despre vechea Mesopotamie. Dinspre partea ei, Agatha a dat dovadă de disciplină, abţinându-se să prezinte în cartea ei toate particularităţile arheologice, păstrându-i astfel lejeritatea şi consistenţa. În condiţiile primitive şi de cultură discordantă ale vremii şi locului „întâmplările şi faptele cotidiene” au fost suficient de extraordinare pentru a-l captiva pe cititor: oamenii şi maşinile erau la fel de predispuşi de a crea probleme, şi tot aşa şoarecii, liliecii, păianjenii, puricii şi purtătorii secreţi a ceea ce se numea pe atunci un pântec îndărătnic. Nu doar că episod după episod este povestit extrem de amuzant, dar din relatări reies nişte caracterizări excelente. Dacă despre autoarea de romane poliţiste Agatha Christie se poate spune că îşi scoate personajele din pălărie, aici, în câteva pagini, ea dovedeşte cu câtă pricepere poate da viaţă indivizilor. Un subiect interesant pe care autoarea, în modestia ei, nu l-a accentuat suficient este însuşi rolul considerabil pe care l-a avut ea în munca practicată a expediţiei. Ea pomeneşte în treacăt de eforturile ei de a face fotografii fără o cameră întunecată şi despre lipirea etichetelor pe obiectele găsite, dar asta n-a fost totul. Când, mai târziu, am avut norocul să petrec o săptămână cu familia Mallowan la Nimrud, în apropiere de Mosul, am fost surprinsă să aflu câte a făcut pe lângă asigurarea ordinii casnice şi a hranei bune. La începutul fiecărui sezon se retrăgea în cămăruţa ei să scrie, dar de îndată ce presiunea muncii la săpături creştea închidea uşa profesiei ei şi se dedica antichităţii. Se scula devreme şi făcea ronduri cu Max, cataloga şi eticheta, şi din când în când se ocupa de curăţarea preliminară ale fildeşurilor preţioase care proveneau de la Fort Shalmaneser. Totuşi, am convingerea că, deşi a afectat arheologiei atâta vreme din timpul ei, Agatha Christie a rămas pe dinăuntru detaşată de arheologie. A savurat viaţa arheologică dintr-o ţară îndepărtată şi a folosit experienţele acestei vieţi în propriile ei cărţi. A avut cunoştinţe bune despre arheologie, totuşi a rămas în afara ei, un privitor din afară fericit amuzat. Din paginile cărţii „Hai, povesteşte-mi cum trăieşti”, reiese clar că Agatha a cunoscut bucuria în peisajul sălbatic mesopotamian şi printre oamenii lui. Iată, ca un singur exemplu, relatarea picnicului când ea şi Max şedeau printre flori pe buza unui mic vulcan: „Pacea deplină e minunată. Mă cuprinde un val de fericire, şi îmi dau seama cât de mult iubesc această ţară şi cât de completă şi mulţumitoare e viaţa asta...” La fel, în scurtul ei Epilog, privind înapoi peste anii războiului pentru a reînvia cele mai frumoase amintiri despre Habur, declară: „Scrierea acestei cărți nu a fost o sarcină, ci o muncă făcută din dragoste”. Acest lucru este evident adevărat, căci o anume strălucire caldă luminează toate acele întâmplări cotidiene, indiferent de cât de absurde sau dureroase au fost. Este o calitate care explică de ce, cum spuneam la început, este o plăcere să citeşti această carte. JACQUETTA HAWES   Cuvânt înainte     Această carte este un răspuns. Este un răspuns la o întrebare care mi s-a pus foarte des. — Aşadar participi la săpături în Siria, nu-i aşa? Povesteşte-mi totul. Cum trăieşti? În cort? Etc., etc. Majoritatea oamenilor, probabil, nu vrea să ştie. Este doar o mică schimbare de conversaţie. Dar există, când şi când şi câţiva oameni pe care îi interesează cu adevărat. Mai există şi întrebarea pe care arheologii o pun trecutului – Hai, povesteşte-mi cum ai trăit? Şi cu lopeţi şi cazmale şi coşuri găsim răspunsul. „Acestea erau oalele noastre de gătit.” „În acest siloz mare ne păstram grânele.“ „Cu aceste ace din os ne coseam îmbrăcămintea.“ „Acestea erau casele noastre, aceasta baia, aici instalaţiile sanitare!” „Uite, în această ulcică sunt cerceii de aur din zestrea fiicei mele.“ „Uite, în acest borcănel este fardul meu.“ „Toate aceste oale de gătit din lut sunt de un tip foarte obişnuit. Le vei întâlni cu sutele. Le luăm de la olarul din colţ. Woolworth's, spuneai? Aşa îi spuneţi voi în vremurile voastre?” Pe alocuri există un palat regal, uneori un templu, mult mai rar un mormânt regal. Lucrurile acestea sunt spectaculoase. Ele apar în titluri din ziare, se citeşte despre ele, sunt arătate pe ecrane, toată lumea aude de ele! Totuşi, eu cred că pentru cineva implicat în săpături adevăratul interes îl reprezintă viaţa de zi cu zi – viaţa olarului, a ţăranului, a făcătorului de unelte, a specialistului în meşteşugirea peceţilor şi amuletelor – de fapt, a măcelarului, a brutarului, a lumânărarului. O ultimă atenţionare, astfel încât să nu existe nici o dezamăgire. Cartea de faţă nu este o carte profundă; ea nu vă va oferi nici o părere colaterală interesantă despre arheologie, nu veţi găsi în ea minunate descrieri de decor, nu va trata probleme economice, nu va conţine reflecţii rasiale, nu vă va vorbi despre istorie. Este, pot spune, o cărţulie de fapte şi întâmplări cotidiene... o mică bere.   I. Partant pour la Syrie     În câteva săptămâni pornim spre Siria! Cumpărăturile pentru o climă fierbinte toamna sau iarna reprezintă anumite dificultăţi. Hainele din vară, despre care ai spera în mod optimist că vor „ţine”, nu „ţin” acum când timpul a sosit. În primul rând, par să fie (precum deprimantele adnotări din listele celor care ridică mobila) „Julite, Zgâriate şi Pătate.” (Şi în plus Micşorate, Decolorate şi Ciudate!). În al doilea rând – vai, ce păcat că trebuie să spui asta! – te strâng peste tot. Aşa că – spre prăvălii şi magazine şi: — Desigur, doamnă, genul ăsta de lucruri nu ni se cere acum! Avem aici nişte costumaşe foarte încântătoare – O.S.[1] in culori mai închise. Oh, urăsc O.S.! Ce uimitor să fii O.S.! Şi cât de şi mai uimitor să fii recunoscut pe loc ca O.S.! (Deşi există şi zile mai bune când, îmbrăcată într-un palton lung, negru, cu un guler mare de blană, vânzătoarea spune voioasă: Dar, de bună seamă, doamna este doar plină. Mă uit la costumaşe, cu spârcurile lor de blană surprinzătoare şi fustele plisate. Explic cu tristeţe că ceea ce vreau eu este o mătase uşoară sau bumbac. — Doamna ar putea încerca la „raionul nostru de Croazieră”. Doamna încearcă la „raionul nostru de Croazieră” – dar fără speranţe exagerate. Croaziera aparţine, totuşi, tărâmului fanteziei romantice. Are o tuşă arcadiană. Fetele sunt cele care pleacă în croazieră – fete care sunt tinere şi zvelte şi poartă pantaloni de pânză neşifonabilă, imens de largi în jurul labelor picioarelor şi lipsiţi de şolduri. Fetele sunt cele care fac sport în mod încântător în costume sport. Fetele sunt cele pentru care sunt expuse optsprezece varietăţi diferite de şorturi. Fermecătoarea făptură de la „raionul nostru de Croazieră” este pur şi simplu compătimitoare. — Oh, nu doamnă, nu ţinem măsuri mari. (Uşoară oroare! Măsuri mari şi Croazieră? Unde e romantismul aici?) Adăugă: — Nu prea ar fi potrivit, nu-i aşa? Aprob cu tristeţe că n-ar fi potrivit. — Mai există, totuşi, o speranţă. Există „raionul nostru Tropical”. „Raionul nostru Tropical” constă în principal din pălării – pălării maro, pălării albe; pălării patent special. Puţin într-o formă, ca fiind uşor frivole, se află double terrai-urile, debordând de roz şi albastru şi galben ca inflorescenţele unor ciudate flori tropicale. Tot aici se află şi un imens cal de lemn. Dar – da – există şi alte lucruri. Iată un veşmânt potrivit pentru nevestele „făuritorilor de imperii”. Şantung! Jachete şi fuste din şantung croite simplu – fără vreo aiureală de fetişcană – în care încape atât matahala cât şi sfrijitura! Dispar într-o cabină cu diferite stiluri şi mărimi. Câteva minute mai târziu m-am transformat într-o memsahib[2] Am anumite reţineri... dar mi le înăbuş. În definitiv, veşmântul e răcoros şi practic şi încap în el. Îmi îndrept atenţia spre alegerea tipului potrivit de pălărie. Tipul potrivit de pălărie ne mai existând în ziua de azi, trebuie să mi-l fac pe comandă. Treaba asta nu este chiar atât de simplă pe cât sună. Ceea ce vreau eu, şi am de gând să am, şi aproape sigur n-am să obţin, este o pălărie de fetru de proporţii rezonabile, care să mi se potrivească pe cap. Este genul de pălărie care se purta acum vreo douăzeci de ani când ieşeai cu câinele la plimbare sau jucai o partidă de golf. Acum, vai, există doar chestiile pe care ţi le ataşezi la cap – peste un ochi, o ureche, pe ceafă – după cum o cere moda de moment – sau double terrai-urile, măsurând cel puţin un metru dintr-o parte în alta. Explic că vreau o pălărie cu calota unei double terrai şi cu un bor cam pe sfert. — Dar ele sunt făcute largi tocmai ca să apere total de soare, doamnă. — Da, dar acolo unde plec este aproape întotdeauna un vânt teribil, şi o pălărie cu bor nu-mi va rămâne pe cap nici un minut. — Putem să-i punem doamnei un elastic. — Vreau o pălărie cu un bor nu mai mare decât al acesteia pe care o port acum. — Desigur, doamnă, cu o calotă umflată asta ar arăta foarte bine. — Nu o calotă umflată! Pălăria trebuie să rămână pe cap! Victorie! Alegem culoarea – una din acele nuanţe noi cu nume drăguţe: murdar, ruginiu, asfalt, pământiu etc. Câteva cumpărături minore – cumpărături care, ştiu din experienţă, vor fi fie inutile, fie îmi vor da de lucru. O geantă de voiaj cu fermoar, de exemplu. Viaţa din zilele noastre este dominată şi complicată de nemiloasele fermoare. Bluze care se închid cu fermoar în sus, fuste care se închid cu fermoar în jos, costume de schi cu fermoare pretutindeni. Rochiţe cu bucăţele de fermoare total inutile pe ele, pur şi simplu pentru amuzament. Vai! Nimic nu e mai cumplit ca un fermoar care se supără pe tine şi devine scârbos! Te pune într-o situaţie cu mult mai dificilă decât orice nasture obişnuit, capsă, cataramă sau moş şi babă. În zilele de început ale fermoarelor, mama mea, entuziasmată de această delicioasă noutate, şi-a comandat un corset care se închidea cu fermoar în faţă. Rezultatul a fost nefericit cât încape! Nu doar că închiderea iniţială a fost un adevărat chin, dar apoi corsetul a refuzat cu încăpăţânare să se lase deschis! Scoaterea lui a fost practic o operaţie chirurgicală. Şi datorită fermecătoarei decenţe victoriene a mamei mele, un timp a părut posibil ca tot restul vieţii să şi-l petreacă în acel corset – un gen de femeie modernă în armură de fier! De aceea, întotdeauna am privit fermoarele cu un ochi circumspect. Dar se pare că toate gentile de voiaj au fermoare. — Închizătorile de modă veche au fost total înlocuite, doamnă, îmi spune vânzătorul cu o privire plină de milă. Acesta, vedeţi, e atât de simplu! adăugă el făcându-mi o demonstraţie. N-am nici un dubiu cu privire la simplitatea lui... dar să nu uităm că geanta e goală, îmi spun în gând. — Mă rog, spun oftând, trebuie să fiu în pas cu vremea. Cu unele reţineri, cumpăr geanta. Iată-mă dar mândra posesoare a unei genţi de voiaj cu fermoar, fustă şi jachetă de nevastă de „clăditor de imperiu”, şi o pălărie posibil satisfăcătoare. Mai sunt totuşi multe de făcut. Trec la „raionul de Papetărie”. Cumpăr mai multe pixuri şi stilouri, ştiind din experienţă că, deşi în Anglia un stilou se comportă de-o manieră exemplară, în clipa în care se vede în deşert interpretează faptul ca pe-o libertate de a intra în grevă şi se comportă ca atare, fie împroşcându-mă nediscriminatoriu cu cerneală pe haine sau pătându-mi caietul de însemnări şi orice altceva care se află la îndemână, fie refuzând cu încăpăţânare să facă altceva decât să zgârie invizibil suprafaţa hârtiei. Mai cumpăr şi două creioane modeste. Din fericire, creioanele nu sunt temperamentale şi, deşi au tendinţa de a dispărea pe nesimţite, am întotdeauna la îndemână o sursă. În definitiv, la ce îţi serveşte un arhitect dacă nu să împrumuţi creioane de la el? Următoarea achiziţie sunt patru ceasuri de mână. Deşertul nu e amabil cu ceasurile. După câteva săptămâni acolo, ceasul renunţă în mod ferm la acurateţea lui zilnică. Timpul, se spune, este doar un mod de gândire. Aşa se face că îşi ia libertatea fie de a se opri de opt sau nouă ori pe zi pentru o perioadă de douăzeci de minute, fie de a o lua înainte de capul lui. Uneori alternează copios între cele două variante şi sfârşeşte prin a se opri de tot. Atunci treci la ceasul nr. 2, şi aşa mai departe. Mai cumpăr şi două ceasuri cu cadranele împărţite în patru şi şase ca să le am gata pentru clipa când soţul meu îmi va spune: „Vrei, te rog, să-mi împrumuţi un ceas ca să-l dau şefului de echipă?” Şefii noştri de echipă arabi, oricât ar fi ei de grozavi, au ceea ce poate fi descris ca mână grea la orice gen de obiect care arată timpul. Citirea orei, oricum, necesită un mare efort mental din parte lor. Îi poţi vedea ţinând un ceas mare, cu cadranul ca o lună plină, cu susu-n jos şi uitându-se la el cu o concentrare dureroasă în timp ce obţin răspunsul greşit! Întorc cu atâta energie şi până la refuz aceste comori, încât puţine arcuri le-ar rezista! Aşa se face că până la sfârşitul sezonului de săpături ceasurile personalului expediţiei sunt sacrificate unul câte unul. Cele două ceasuri ale mele sunt un mijloc de a evita ziua cea rea.   *   Împachetarea! Există mai multe şcoli de gândire privitor la împachetare. Sunt oameni care încep să împacheteze cu o săptămână sau două înainte de plecare. Există oameni care aruncă de-a valma câteva lucruri cu o jumătate de ură înainte să plece. Există oameni care împachetează cu grijă şi cărora nu le ajunge foiţa de împachetat! Există oameni care dispreţuiesc foiţa şi aruncă pur şi simplu lucrurile în geamantane şi... salutare şi să auzim de bine! Există oameni care lasă în urmă practic tot ce le trebuie. Şi există şi din aceia care cară cu ei cantităţi uriaşe de lucruri ce nu le vor trebui niciodată! Un lucru poate fi spus cu certitudine despre împachetatul arheologilor. Acesta constă în principal din cărţi. Ce cărţi să ia, ce cărţi pot fi luate, pentru ce cărţi există loc, ce cărţi pot fi (ce chin!) lăsate acasă. Sunt ferm convinsă că toţi arheologii împachetează în felul următor: Se hotărăsc asupra numărului maxim de geamantane pe care o lung încercată companie de vagoane de dormit le va permite să-l ia. Apoi umplu până la refuz aceste geamantane cu cărţi. După aceea, cu inima strânsă, scot câteva cărţi şi umplu spaţiul gol astfel obţinut cu cămăşi, pijamale, şosete etc. Uitându-mă în camera lui Max am impresia că întregul spaţiu cubic este plin cu cărţi! Printr-o breşă în stivele cu cărţi zăresc faţa îngrijorată a lui Max. — Crezi că o să am loc pentru toate astea? mă întrebă el. Răspunsul e atât de evident negativ încât pare o adevărată cruzime să i-l spun. La patru şi jumătate PM intră în camera mea şi mă întreabă plin de speranţă: — Ai ceva loc în geamantanele tale? Îndelungata experienţă ar fi trebuit să mă înveţe să răspund cu fermitate „Nu”, dar ezit, şi imediat năpasta se abate asupra mea. — Dacă ai putea scoate unul sau două lucruri... — Nu cărţi? Max arată uşor surprins şi spuse: — Cărţi, fireşte, ce altceva? Înaintând, îndeasă două volume uriaşe peste costumul de nevastă de „făuritor de imperiu” care zăcea încântat de el însuşi deasupra lucrurilor din geamantan. Scot un strigăt de protest, dar prea târziu. — Prostii, spune Max, e loc berechet. Şi forţează capacul care refuză cu încăpăţânare să se închidă. — Nici chiar acum nu e plin de tot, spune cu optimism Max. Din fericire, în clipa asta privirea îi este atrasă de o rochie cu imprimeuri care zace împăturită în alt geamantan. — Ce e asta?   [1] O.S. = outsize = măsură mare (din lb. engleză) [2] memsahib = doamnă europeană, stăpână, în India

Crima materna de Agatha Christie Era o noapte urâtă. Afară, vântul urla năpraznic şi ploaia bătea în geamuri cu rafale mari.           Poirot şi cu mine stăteam cu faţa la cămin, cu picioarele întinse spre focul cu flăcările vioaie. Între noi era o măsuţă. De partea mea se afla un „toddy”1 fierbinte pregătit cu grijă; de partea lui Poirot era o ceaşcă plină cu ciocolată groasă din care n-aş fi băut nici pentru o sută de lire.           Poirot sorbea compoziţia aceea cafenie din ceaşca de porţelan roşie şi ofta a mulţumire.           — Quelle belle vie! Murmură el.           — Da, este bună lumea de altă dată, am completat eu. Uite, eu am o slujbă pe cinste! Şi uită-te şi pe tine, celebru…           — O, mon ami! Protestă Poirot.           — Ba eşti. Chiar aşa! Când mă gândesc la numărul tău mare de succese sunt pur şi simplu uimit. Nu cred să cunoşti ce înseamnă eşecul!           — Numai un tip al naibii de simpatic ar putea spune asta!           — Nu, serios, ai dat vreodată greş?           — De nenumărate ori, prietene. Ce vrei? La bonne chance nu poate fi întotdeauna de partea ta. Am fost chemat adesea prea târziu. De foarte multe ori, un altul, urmărind acelaşi ţel, a ajuns acolo primul. De două ori am căzut bolnav când eram pe punctul de a reuşi. Trebuie luate în considerare succesele şi insuccesele, prietene.           — De fapt, nu m-am referit la asta, am zis. Am vrut să spun, s-a întâmplat vreodată să greşeşti cu totul într-un caz numai şi numai din cauza ta?           — Aha, înţeleg! Mă întrebi dacă am rămas vreodată „Popa'prostu”, cum se spune? O dată, prietene… Un zâmbet blând, meditativ îi flutură pe faţă. Da, o dată m-am făcut de râs.           Se îndreptă brusc în scaun.           — Uite ce e, prietene, ştiu că ţii un jurnal al micilor mele succese. Să adaugi încă o poveste la colecţie, povestea unui eşec!           Se întinse şi puse un buştean pe foc. Apoi, după ce-şi şterse cu grijă mâinile cu o mică cârpă de praf care atârna de un cui lângă cămin, se aşeză la loc şi-şi începu povestea.           — Ceea ce am să-ţi povestesc (spuse domnul Poirot) s-a întâmplat în Belgia cu mulţi ani în urmă. Era pe vremea teribilei lupte din Franţa dintre biserică şi stat. Domnul Paul Déroulard era un ministru adjunct francez cunoscut. Un secret ştiut era că-l aştepta portofoliul de ministru. Era dintre cei mai înverşunaţi din partida anticatolică şi mai mult ca sigur că odată ajuns la putere avea să înfrunte o adversitate profundă. În multe privinţe, era un om deosebit. Deşi nici nu bea, nici nu fuma, nu era totuşi prea scrupulos în alte privinţe. Înţelegi, Hastings, c'était des femmes – toujours des femmes!           Se căsătorise cu câţiva ani mai înainte cu o tânără din Bruxelles care-i adusese o dotă substanţială. Fără îndoială, că banii i-au folosit în carieră, întrucât familia sa nu era bogată, deşi, pe de altă parte, ar fi fost îndreptăţit să-şi spună monsieur le baron dacă vroia. N-a avut copii din această căsătorie şi soţia i-a murit după doi ani ca urmare a unei căzături pe scară. Printre proprietăţile pe care le-a moştenit de la ea era o casă pe Avenue Louise în Bruxelles.           În această casă s-a produs decesul său brusc, evenimentul coincizând cu demisia ministerului al cărui portofoliu urma să-l preia. Toate ziarele au tipărit lungi articole despre cariera sa. Cauza morţii, care a survenit chiar imediat după cină, a fost atribuită unei crize cardiace.           Pe acea vreme, mon ami, eram, după câte ştii, membru al Forţei de detectivi belgiene. Moartea domnului Paul Déroulard nu mă interesa în mod deosebit. Aşa cum ştii, sunt un bon catholique şi dispariţia lui mi s-a părut bine venită.           După vreo trei zile, când tocmai îmi începusem concediul, am primit acasă o vizitatoare – o doamnă plină de voaluri, dar evident tânără şi mi-am dat seama imediat că era o fată absolut cinstită.           — Sunteţi domnul Hercule Poirot? Mă întrebă cu o voce slabă şi blândă.           Am dat din cap că da.           — De la Serviciul de detectivi?           Am confirmat din nou.           — Vă rog să luaţi loc domnişoară, am spus.           A acceptat scaunul şi şi-a dat la o parte vălul. Avea o faţă încântătoare, deşi se vedea că plânsese şi purta semnele unei nelinişti profunde.           — Monsieur, spuse ea, ştiu că sunteţi acum în vacanţă. De aceea, sunteţi liber să preluaţi un caz particular. Înţelegeţi că nu vreau să mă adresez poliţiei.           Dădui din cap a refuz.           — Mă tem că ceea ce-mi cereţi este imposibil, mademoiselle. Chiar dacă sunt în vacanţă, lucrez totuşi la poliţie.           Se aplecă spre mine.           — Ecoutez, monsieur. Tot ceea ce vă cer este să investigaţi. Aveţi perfectă libertate să raportaţi poliţiei rezultatul cercetărilor dumneavoastră. Dacă se adevereşte ceea ce cred eu, vom avea nevoie de tot mecanismul judiciar.           Asta arunca o cu totul altă lumină asupra problemei, aşa că m-am pus la dispoziţia ei fără prea multă discuţie.           O uşoară roşeaţă îi apăru în obraji.           — Vă mulţumesc, monsieur. Vă cer să investigaţi moartea domnului Déroulard.           — Comment? Am exclamat surprins.           — Monsieur, n-am nici o dovadă, nimic decât instinctul meu de femeie, dar sunt convinsă – convinsă, când vă spun că domnul Déroulard n-a murit de moarte bună!           — Dar cum, doctorii…           — Doctorii pot greşi. Era atât de robust, atât de puternic. Ah, domnule Poirot vă implor să mă ajutaţi…           Biata fată se pierduse cu firea. Era să îngenuncheze în faţa mea. Am calmat-o cât m-am priceput mai bine.           — Am să vă ajut, mademoiselle. Sunt aproape sigur că temerile dumitale sunt nefondate, dar vom vedea. Întâi, vă rog să-mi descrieţi pe cei din casă.           — Bineînţeles servitorii – Jannette, Félice şi Denise, bucătăreasa, care e acolo de mulţi ani; celelalte sunt simple fete de la ţară. Mai e şi François, dar şi el este un servitor vechi. Apoi e mama domnului Déroulard şi cu mine. Mă numesc Virginie Mesnard. Sunt o verişoară săracă a fostei doamne Déroulard, soţia domnului Paul şi stau cu ei în casă de peste trei ani. V-am vorbit despre cei din casă. Mai erau doi musafiri.           — Şi aceştia erau…?           — Domnul de Saint Alard, un vecin de-al domnului Déroulard, din Franţa. Şi-un prieten englez, domnul Wilson.           — Mai locuiesc la dumneavoastră?           — Doar domnul Wilson, domnul de Saint Alard a plecat ieri.           — Şi la ce plan v-aţi gândit mademoiselle Mesnard?           — Dacă veniţi acasă peste jumătate de oră o să inventez o poveste în legătură cu prezenţa dumneavoastră. Mai bine v-aş prezenta că aţi avea într-un fel legătură cu presa. Am să spun că veniţi de la Paris şi că aţi adus o carte de vizită din partea domnului Saint Alard. Madame Déroulard are o sănătate foarte şubredă şi nu va acorda atenţie amănuntelor.           Sub pretextului ingenios al domnişoarei am fost primit în casă şi, după o scurtă întrevedere cu mama adjunctului de ministru decedat, o doamnă cu o minunată ţinută impozantă şi aristocratică, deşi evident suferindă, m-am instalat în clădire.           Mă întreb, prietene, (continuă Poirot) dacă îţi poţi imagina cumva dificultăţile sarcinilor mele? Deci era vorba de un om care murise cu trei zile mai înainte. Dacă fusese vreun complot, se întrevedea o singură posibilitate – otrava! Şi eu n-am avut ocazia să văd corpul, nu puteam examina sau analiza nici un mijloc prin care otrava i-ar fi putut fi administrată. Nu era nici un indiciu fals sau de alt fel pe care să-l iau în considerare. Fusese omul otrăvit? Dispăruse în urma unei morţi naturale? Eu, Hercule Poirot, trebuia să hotărăsc, fără ca să am ceva care să mă ajute.           Întâi i-am descusut pe servitori şi cu ajutorul lor am recapitulat ce se întâmplase în seara aceea. Am acordat o atenţie specială mâncării de la cină şi modului în care a fost prezentată. Supa fusese servită de domnul Déroulard însuşi dintr-o supieră. Au urmat cotletele şi apoi pui. În cele din urmă un compot de fructe. Şi toate puse pe masă şi servite de domnul însuşi. Cafeaua a fost adusă într-o cafetieră mare şi aşezată pe masă. Nu era nimic în toate astea mon ami – imposibil să otrăveşti o singură persoană, fără a le otrăvi pe toate!           După cină, madame Déroulard se retrăsese în camerele ei şi mademoiselle Virginie o însoţise. Cei trei bărbaţi se mutaseră în biroul domnului Déroulard. Aici discutaseră amical câtăva vreme, când deodată, pe neaşteptate, ministrul se prăvălise pe podea. Domnul de Saint Alard se repezise afară să-i spună lui François să aducă doctorul imediat. A spus că era fără îndoială, o apoplexie, explică majordomul. Dar, când doctorul sosi, nu-i mai putu fi de nici un ajutor pacientului.           Domnul John Wilson, căruia i-am fost prezentat de mademoiselle Virginie, arăta a ceea ce se numea pe atunci, John Bull, un englez obişnuit între două vârste şi voinic. Relatarea sa, pe care ne-o făcu într-o franceză britanică, era în linii mari aceeaşi.           Déroulard s-a făcut roşu la faţă şi a căzut jos.           Nu mai era nimic altceva de găsit acolo. Apoi, m-am dus la scena tragediei, biroul şi, la cererea mea, am fost lăsat singur. Până acum nimic nu venea în sprijinul teoriei domnişoarei Mesnard. Nu puteam crede decât că era vorba de o părere din partea ei. Evident, simţise o pasiune romantică pentru cel mort, ceea ce nu-i permitea să aibă o viziune normală asupra cazului. Cu toate acestea, am cercetat biroul cu o grijă meticuloasă. Era prea posibil ca un ac hipodermic să fi fost introdus în scaunul celui decedat în aşa fel încât să-i producă o injecţie fatală. Înţepătura minusculă pe care o cauza ar fi putut rămâne neobservată. Dar n-am descoperit nici o urmă pe care să-mi sprijin această teorie. M-am aruncat eu însumi în scaun într-un exces de disperare.           — Enfin, renunţ! Am spus cu glas tare. Nu există nici un indiciu nicăieri! Totul este perfect normal.           Cum rosteam cuvintele astea, ochii îmi căzură pe o mare cutie de ciocolată ce se afla pe o masă de alături şi inima îmi tresări. Putea să nu fie un indiciu în privinţa morţii domnului Déroulard, dar iată cel puţin ceva ce nu era normal. Am ridicat capacul. Cutia era plină, neatinsă; nu lipsea nici o ciocolată, dar ea avea o particularitate care îmi sări în ochi ca stridentă. Pentru că, vezi tu Hastings, în timp ce cutia era roşie, capacul era albastru. Desigur, poţi vedea adesea o fundă albastră pe o cutie roşie şi invers. Dar o cutie de o culoare şi un capac de alta – nu, în mod hotărât – ça ne se voit jamais!           Deşi nu vedeam cum acest mic incident îmi putea fi de vreun folos, totuşi m-am hotărât să-l cercetez ca fiind neobişnuit. Am sunat clopoţelul după François şi l-am întrebat dacă fostului său stăpân îi plăceau dulciurile. Un zâmbet slab, melancolic îi înflori pe buze.           — Îi plăceau enorm, monsieur. Avea întotdeauna o cutie cu ciocolată în casă. Ştiţi, nu bea vin de nici un fel.           — Totuşi cutia asta este neatinsă? Am ridicat capacul ca să-i arăt.           — Pardon, monsieur, dar o cutie nouă a fost cumpărată în ziua morţii sale, cealaltă fiind aproape pe sfârşite.           — Atunci cealaltă cutie s-a terminat în ziua morţii sale, am spus încet.           — Da, monsieur, am găsit-o goală dimineaţa şi am aruncat-o.           — Domnul Déroulard mânca dulciuri la orice oră din zi?           — De obicei după cină.           Am început să văd mai clar.           — François, i-am zis, poţi să fii discret?           — Dacă trebuie, monsieur.           — Bon! Să ştii atunci că sunt de la poliţie. Poţi să-mi găseşti cealaltă cutie?           — Bineînţeles, monsieur. Trebuie să fie în lada de gunoi!           Plecă şi se întoarse după câteva minute cu un obiect prăfuit. Era duplicatul cutiei pe care o ţineam, cu deosebirea că de data aceasta cutia era albastră şi capacul roşu. I-am mulţumit lui François, i-am cerut încă o dată să fie discret şi am părăsit casa din Avenue Louise fără altă discuţie.           Apoi l-am vizitat pe doctorul care îl văzuse pe domnul Déroulard. Cu el m-am descurcat greu. S-a strecurat frumuşel în spatele unui zid de frazeologie de specialitate, dar mi-a trecut prin cap că nu era chiar atât de sigur în legătură cu cazul după cum pretindea.           — Au fost multe întâmplări curioase de tipul ăsta, recunoscu el, după ce am reuşit să-l dezarmez cât de cât. O criză bruscă de furie, o emoţie violentă după o cină consistentă, c'est entendu, deci, după un acces de furie, sângele se ridică la cap şi pac! Gata cu tine!           — Dar domnul Déroulard nu a avut nici o emoţie violentă.           — Nu? Am aflat că avea o altercaţie furtunoasă cu domnul de Saint Alard.           — De ce să aibă?           — C'est évident! Doctorul ridică din umeri. Nu era domnul de Saint Alard un catolic dintre cei mai fanatici? Prietenia lor era pe punctul de a se strica din cauza acestei probleme a bisericii şi statului. Nu trecea nici o zi fără discuţii. Pentru domnul de Saint Alard, Déroulard părea aproape un Anticrist.           Nu mă aşteptam la asta, fapt care mi-a dat de gândit.           — Încă o întrebare, doctore: ar fi posibil să se introducă o doză fatală de otravă într-o ciocolată?           — Cred că s-ar putea, spuse doctorul încet. Acidul prusic ar putea avea o astfel de consecinţă dacă nu are pe unde să se evaporeze şi o globulă micuţă de orice ar putea fi înghiţită fără să fie observată – dar nu pare deloc să fie cazul de aşa ceva. O ciocolată plină cu morfină sau stricnină… Făcu o grimasă. Înţelegeţi, domnule Poirot, o îmbucătură ar fi suficientă! Victima n-ar avea nici o şansă de scăpare.           — Vă mulţumesc, doctore.           Am plecat. Apoi am întrebat pe la farmacişti, în special pe la cei din apropiere de Avenue Louise. E bine să fii de la poliţie. Am primit informaţiile pe care le doream fără prea multe discuţii. Numai într-un caz am auzit de o otravă care a fost furnizată casei respective. Erau nişte picături de sulfat de atropină pentru madame Déroulard. Atropina este o otravă puternică şi pentru moment m-am entuziasmat, dar simptomele de otrăvire cu atropină seamănă foarte mult cu cele ale ptomainei, nu cu cele pe care le studiam. Apoi, reţeta era veche. Madame Déroulard suferea de cataractă la amândoi ochii de foarte mulţi ani.           Eram pe punctul de a pleca descurajat când farmacistul mă cheamă înapoi.           — Un moment, monsieur Poirot. Îmi amintesc că fata care a adus reţeta a spus ceva în legătură cu faptul că trebuie să se ducă la farmacistul englez. Aţi putea încerca acolo.           Aşa am procedat. Făcând încă odată uz de statutul meu oficial am primit informaţiile de care aveam nevoie. Cu o zi înainte de moartea domnului Déroulard, pregătiseră o reţetă pentru domnul John Wilson. Nu era vorba de preparat. Erau simple tablete mici de trinitrină. L-am întrebat dacă aş putea vedea câteva. Mi le-a arătat şi inima a început să-mi bată mai tare deoarece micuţele tablete erau de ciocolată.           — Este o otravă? L-am întrebat.           — Nu, monsieur.           — Puteţi să-mi descrieţi efectele lor?           — Micşorează tensiunea. Se recomandă în anumite forme de tulburări cardiace – angină pectorală, de exemplu. Reduce tensiunea arterială. În arterioscleroză…           L-am întrerupt.           — Pe cinstea mea! Această însuşire nu-mi spune nimic. Te face să te înroşeşti la faţă?           — Sigur că da.           — Şi dacă aş lua 10-20 din tabletele astea mici, ce mi s-ar întâmpla?           — Nu v-aş sfătui să încercaţi, mi-a răspuns sec.           — Şi totuşi, spuneţi că nu-i otravă.           — Multe lucruri care nu sunt numite otravă pot omorî un om, răspunse el pe acelaşi ton.           Am plecat din farmacie încântat. În sfârşit, lucrurile începeau să meargă!           Acum ştiam că John Wilson a avut mijloacele de a comite crima, dar care să fi fost motivul? Venise în Belgia cu treburi şi-l rugase pe domnul Déroulard, pe care abia îl cunoscuse, să-l spijine. Aparent, moartea lui Déroulard n-ar fi putut să-i aducă în nici un fel vreun beneficiu. Mai mult, am descoperit, după cercetări în Anglia, că suferea de câţiva ani de forma aceea dureroasă a bolii de inimă cunoscută ca angină. Aşadar, avea un drept legitim să ţină la el tabletele acelea. Şi totuşi, eram convins că cineva se dusese la cutia de ciocolată, deschizând-o întâi, din greşeală, pe cea plină şi că scosese conţinutul din ultima ciocolată, înghesuind în locul acestuia atât de multe tablete mici de trinitrină câte puteau intra. Ciocolatele erau mari. Eram sigur că între 20 şi 30 de tablete ar fi putut fi băgate înăuntru. Dar cine făcuse asta?           Erau doi musafiri în casă. John Wilson a avut mijloacele. Saint Alard a avut motivul. Aminteşte-ţi că era un fanatic şi nu există vreunul care să se compare cu un fanatic religios. Ar fi putut el, într-un fel, să pună mâna pe trinitrina lui John Wilson?           O altă mică idee îmi veni. Ah, ştiu că zâmbeşti de micile mele idei! De ce rămăsese Wilson fără trinitrină? Sigur, şi-ar fi adus rezerve suficiente din Anglia. M-am dus încă o dată la casa din Avenue Louise. Wilson era plecat, dar am văzut-o pe fata care-i deretica prin cameră, Félicie. Am întrebat-o imediat dacă nu-i adevărat că domnul Wilson pierduse o sticlă de pe etajera lui cu puţin timp în urmă. Fata răspunse de-ndată. Chiar aşa era. Fusese învinuită pentru asta chiar ea, Félice. Evident, domnul englez crezuse că ea o spărsese şi nu vroia să spună. Pe când ea n-o atinsese niciodată. Fără îndoială că de vină era Jannette, care întotdeauna îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala…           I-am întrerupt şirul de cuvinte şi am plecat. Acum ştiam tot ce vroiam. Îmi rămânea s-o dovedesc. Lucru care simţeam nu avea să fie uşor. Trebuia să mă asigur că Saint Alard luase flaconul cu trinitrină de pe etajera lui John Wilson, dar ca să-i conving pe alţii, trebuia să aduc probe. Şi n-aveam niciuna la îndemână!           Nu-i nimic. Eu ştiam – asta conta cel mai mult. Ţii minte dificultatea noastră în cazul Styles2, Hastings? Şi-acolo ştiam – dar mi-a luat mult timp până să găsesc ultima legătură care să-mi completeze lanţul de dovezi împotriva ucigaşului.           Am cerut s-o văd pe mademoiselle Mesnard. Veni imediat. I-am cerut adresa domnului de Saint Alard. O umbră de îngrijorare i se strecură pe chip.           — De ce-aveţi nevoie de ea, monsieur.           — E necesar, mademoiselle.           Ea părea că se îndoieşte… Că e tulburată.           — Nu vă poate spune nimic. E un om cu gândurile duse aiurea. Abia îşi dă seama de ce se întâmplă în jurul lui.           — Se poate, mademoiselle. Totuşi, a fost un prieten vechi al domnului Déroulard. S-ar putea să-mi spună anumite lucruri – lucruri din trecut – vechi invidii – vechi aventuri de dragoste.           Fata se înroşi şi-şi muşcă buza.           — Cum doriţi… Dar… Dar sunt sigură acum că am greşit. A fost drăguţ din partea dumneavoastră că aţi răspuns la cererea mea, dar atunci eram necăjită, aproape nebună. Acum îmi dau seama că nu-i nici un mister de rezolvat. Lăsaţi-l, domnule, vă rog foarte mult.           Am privit-o cu atenţie.           — Mademoiselle, am spus, câteodată e dificil pentru un câine să găsească mirosul, dar din moment ce i-a dat de urmă, nimic pe lumea asta nu-l mai opreşte. Asta dacă-i un câine bun! Şi eu, mademoiselle, eu, Hercule Poirot, sunt un câine bun.           Plecă fără un cuvânt. Câteva minute mai târziu se întoarse cu adresa scrisă pe o bucată de hârtie. Am părăsit casa. François mă aştepta afară. Se uită la mine nerăbdător.           — Nu e nici o veste, monsieur?           — Niciuna deocamdată, prietene.           — Ah! Pauvre monsieur Déroulard! Oftă el. Şi eu eram de părerea lui. Nu-mi pasă de preoţi. Asta n-o spuneam în casă. Toate femeile sunt credincioase, ceea ce, poate, e bine. Madame est très pieuse… et mademoiselle Virginie aussi.           Mademoiselle Virginie? Era ea très pieuse? M-am mirat, gândindu-mă la fata pasionată, plânsă, pe care o văzusem în prima zi.           După ce am obţinut adresa domnului de Saint Alard m-am pus pe lucru. Am sosit în apropierea palatului său din Ardeni, dar abia după câteva zile am putut găsi un pretext pentru a intra în casă. În cele din urmă am reuşit – cum crezi?           — Ca instalator, mon ami! Era o treabă de-o clipă să aranjezi o mică scurgere de gaz în dormitorul lui. Am plecat după unelte şi am avut grijă să mă întorc cu ele la o oră când ştiam că am să fiu absolut singur. Nu prea ştiam ce căutam. Singurul lucru de care aveam nevoie, eram sigur că n-o să-l găsesc. Nu şi-ar fi asumat riscul să-l păstreze.           Totuşi, când am găsit dulăpiorul închis de deasupra etajerei, n-am putut rezista tentaţiei de a vedea ce-i înăuntru. Încuietoarea era simplu de desfăcut. Uşa se deschise. Era plin de sticle vechi. Am scos una câte una cu mâna tremurândă. Deodată îmi scăpă o exclamaţie. Închipuieşte-ţi prietene, ţineam în mână un mic flacon cu eticheta unui farmacist englez, pe care erau cuvintele: „Tablete de trinitrină. Se ia câte una când este nevoie. Dl. John Wilson”.           Mi-am stăpânit emoţia, am închis dulăpiorul, am pus sticluţa în buzunar şi am continuat să repar conducta! Trebuie să fii metodic. Apoi, am părăsit palatul şi am luat trenul spre ţara mea imediat. Am sosit la Bruxelles mai târziu în seara aceea. Redactam un raport către prefect a doua zi dimineaţă, când mi-a fost adus un bileţel. Era din partea bătrânei doamne Déroulard şi mă invita la casa din Avenue Louise fără întârziere.           François mi-a deschis uşa.           — Madame la baronne vă aşteaptă.           M-a condus spre camerele ei. Stătea într-un fotoliu mare. Mademoiselle Virginie nu era prin preajmă.           — Domnule Poirot, spuse bătrâna doamnă, tocmai am aflat că nu sunteţi ceea ce pretindeţi. Sunteţi ofiţer de poliţie.           — Aşa e, doamnă.           — Aţi venit aici să cercetaţi circumstanţele morţii fiului meu?           Am răspuns din nou:           — Aşa e, doamnă.           — M-aş bucura dacă mi-aţi spune ce descoperire aţi făcut.           Am ezitat.           — Mai întâi aş vrea să ştiu cum de-aţi aflat despre toate astea de la cineva care nu mai este în lumea noastră.           Cuvintele ei şi felul gânditor în care le pronunţase îmi îngheţară inima. Eram incapabil să vorbesc.           — De aceea, monsieur, vă rog foarte mult să-mi spuneţi exact ce-aţi descoperit în timpul investigaţiei dumneavoastră.           — Investigaţia mea s-a terminat.           — Fiul meu?           — A fost omorât în mod deliberat.           — Ştiţi de către cine?           — Da, doamnă.           — De cine?           — Domnul de Saint Alard.           — Greşiţi. Domnul de Saint Alard este incapabil să comită o asemenea crimă.           — Dovezile sunt la mine.           — Vă rog încă odată să-mi povestiţi totul.           De data aceasta m-am conformat, parcurgând fiecare etapă care mă condusese la descoperirea adevărului. A ascultat cu atenţie. La sfârşit dădu din cap aprobator.           — Da, da, totul este aşa cum spuneţi, în afară de un lucru. Nu domnul Saint Alard mi-a omorât fiul. Ci eu, mama lui.           M-am holbat la ea. Continua să dea încet din cap că aşa era.           — E bine c-am trimis după dumneavoastră. Providenţa bunului Dumnezeu a făcut-o pe Virginie să-mi spună ce făcuse înainte de a pleca la mânăstire. Ascultaţi, domnule Poirot! Fiul meu era un om rău. Persecuta biserica. A dus o viaţă de păcate şi crime. Târa celelalte suflete după el. Dar s-a întâmplat ceva şi mai rău. Într-o dimineaţă, când ieşeam din camera mea, mi-am văzut nora stând în capul scărilor. Citea o scrisoare. L-am zărit pe fiul meu furişându-se în spatele ei. O îmbrâncitură bruscă şi ea a căzut spărgându-şi capul pe treptele de marmoră. Când au ridicat-o, era moartă. Fiul meu era un ucigaş şi numai eu, mama lui, ştiam asta.           Îşi închise ochii pentru o clipă.           — Nu puteţi să vă imaginaţi, monsieur disperarea, agonia mea! Ce trebuia să fac? Să-l denunţ la poliţie? Nu puteam să mă pretez la aşa ceva. Era de datoria mea, dar eram o fire slabă. Ş-apoi, m-ar fi crezut? De câtva timp vederea îmi slăbise… Ar fi putut spune că mă înşelasem. Am păstrat tăcerea. Dar conştiinţa nu-mi dădea pace. Tăcând, eram şi eu o ucigaşă. Fiul meu a moştenit averea soţiei sale. A prosperat ca un laur. Ş-acum urma să ia portofoliul de ministru. Ar fi persecutat îndoit biserica. Şi mai era şi Virginie. Biata fată, frumoasă, credincioasă din fire, era fascinată de el. Avea o putere ciudată şi extraordinară asupra femeilor. Îmi dădeam seama ce-o să se-ntâmple. Eram incapabil s-o împiedic. El n-avea nici o intenţie să se căsătorească cu ea. Sosi momentul când ea era gata să-i cedeze totul.           Atunci am văzut totul clar. Era fiul meu. Eu îi dădusem viaţă. Eram responsabilă pentru el. Ucisese trupul unei femei, acum avea să omoare sufletul alteia! M-am dus în camera domnului Wilson şi-am luat sticla cu tablete. Spusese odată râzând că erau suficiente înăuntru să omoare un om! M-am dus în birou şi-am deschis cutia mare de ciocolată care stătea întotdeauna pe măsuţă. Din greşeală am deschis o cutie nouă. Şi cealaltă era pe masă. Rămăsese doar o ciocolată în ea. Asta simplifica lucrurile. Nimeni nu mânca ciocolate în afară de fiul meu şi Virginie. Am ţinut-o la mine în seara aceea. Totul a decurs precum plănuisem…           Se opri, închizându-şi ochii pentru o clipă, apoi îi deschise din nou.           — Domnule Poirot, sunt la dispoziţia dumitale. Mi s-a spus că nu mai am multe zile de trăit. Vreau să răspund pentru fapta mea în faţa bunului Dumnezeu. Trebuie să răspund pentru ea şi pe Pământ?           Am ezitat.           — Dar sticluţa goală, madame, am întrebat eu ca să câştig timp. Cum a ajuns în posesia domnului de Saint Alard?           — Când a venit să-şi ia la revedere de la mine, i-am strecurat-o în buzunar. Nu ştiam cum să scap de ea. Sunt atât de neajutorată, încât nu mă prea pot mişca fără ajutor şi dacă ar fi fost găsită goală în camerele mele, ar fi creat suspiciune. Mă înţelegeţi, monsieur.           — Se îndreptă în fotoliu – n-am avut nici o intenţie să arunc vreo bănuială asupra domnului de Saint Alard! Nici nu mi-am închipuit vreodată aşa ceva. M-am gândit că valetul său va găsi sticla goală şi-o va arunca fără să întrebe.           Am aprobat-o:           — Vă înţeleg, doamnă, am spus.           — Ce-aţi hotărât, monsieur?           Vocea îi era fermă şi sigură şi-şi ţinea capul semeţ. M-am ridicat în picioare.           — Madame, i-am zis, am onoarea de a vă dori toate cele bune. Mi-am făcut investigaţiile şi am eşuat! Afacerea este închisă.           Tăcu pentru o clipă, apoi spuse liniştit:           — După o săptămână ea a murit. Mademoiselle Virginie şi-a trecut noviciatul şi, firesc, a rămas la mânăstire. Prietene, asta este povestea. Trebuie să recunosc că nu prea am fost la înălţime.           — Dar ăsta nu se poate numi eşec, mi-am pus eu verdictul. În acele împrejurări ce altceva ai fi putut crede?           — Ah, sacré, mon ami, strigă Poirot, înflăcărându-se deodată. Oare nu vezi? Pot să spun că am fost de 36 de ori un idiot! Celulele mele cenuşii n-au funcţionat deloc. Tot timpul am avut indiciul în mâinile mele.           — Ce indiciu?           — Cutia de ciocolată! Nu-ţi dai seama? Oricare ar fi văzut-o ar fi făcut o asemenea greşeală? Ştiam că doamna Déroulard avea cataractă – aflasem după picăturile de atropină. Era o singură persoană în toată casa a cărei vedere era atât de slabă încât ar fi putut s-o împiedice să pună corect capacul la loc. Cutia de ciocolată m-a pus pe urme şi, totuşi, până la sfârşit nu am reuşit deloc să-i observ adevărata ei importanţă!           Şi psihologia mea a dat greş. Dacă domnul de Saint Alard ar fi fost criminalul, n-ar fi păstrat niciodată o sticluţă care îl încrimina. Faptul că am găsit-o, dovedea nevinovăţia sa. Şi aflasem de la domnişoara Virginie că era un tip distrat. Ce să mai zic, a fost o afacere mizerabilă pe care ţi-am povestit-o! Dar numai ţie ţi-am spus-o. Mă înţelegi, sunt într-o postură proastă! O bătrână comite o crimă într-un chip atât de simplu şi inteligent şi mă păcăleşte complet pe mine, Hercule Poirot. Sapristi! Nu suport să mă gândesc la ea! Hai s-o uităm! Ba nu, ţine-o minte, şi dacă crezi vreodată că sunt prea îngâmfat – ceea ce e puţin probabil, dar s-ar putea întâmpla…           Mi-am ascuns un zâmbet.           — Eh bien, prietene, să-mi spui „Cutia de ciocolată”. Ne-am înţeles?           — Ne-am înţeles!           — În fond, spuse Poirot pe gânduri, a fost o experienţă! Eu, care, fără îndoială, am cel mai bun creier din Europa în prezent, pot să-mi permit să fiu mărinimos!           — Cutia de ciocolată, am murmurat eu încet.           — Pardon, mon ami.           M-am uitat la faţa liniştită a lui Poirot când se aplecă spre mine întrebător şi nu mă lăsă inima. Şi eu suferisem adesea din cauza lui, dar, deşi nu posedam cel mai grozav creier din Europa, îmi puteam permite să fiu mărinimos!           — Nimic, am minţit, şi mi-am aprins o altă pipă, zâmbind în sinea mea.                                                                           SFÂRŞIT               1 Băutură îndulcită din alcool şi apă fiartă.           2 Este vorba de acţiunea din romanul Misterioasa afacere de la Styles.  

Cu un efort serios, James Bond îşi îndreptă încă o dată atenţia asupra cărţuliei galbene din mâna sa. Pe copertă era imprimată o întrebare simplă şi plăcută: „Vreţi să vă crească salariul cu 300 de lire pe an?” Preţul broşurii era de un şiling. James tocmai terminase de citit două pagini cu paragrafe inspirate care-l instruiau cum să-şi privească şeful în faţă, să-şi cultive o personalitate dinamică şi să radieze o atmosferă de om eficient. Ajunsese acum la treburi mai subtile: „Există un moment pentru sinceritate, un altul pentru discreţie”, îl informa cărticica galbenă. „Un bărbat puternic nu divulgă fără să vrea tot ce ştie”. James închise cartea şi, ridicând capul, aruncă o privire spre întinderea oceanului. Începu să-l bântuie groaznica îndoială că nu era un tip puternic. Dacă el era aşa cum scria, cu siguranţă ar fi fost stăpân pe situaţie, nu o victimă a ci. Pentru a şasea oară în dimineaţa aceea, James îşi repeta slăbiciunile.           Asta era vacanţa sa. Vacanţă! Ha, ha! Un râs sarcastic. Cine-l convinsese să vină în staţiunea asta modernă, la mare, Kimpton-on-Sea? Grace. Cine-l îndemnase să cheltuiască mai mult decât îşi putea permite? Grace. Fusese de acord cu totul de bună voie. Ea îl adusese aici şi cu ce rezultat? În timp ce el stătea într-un cămin, cam la o milă şi jumătate de malul mării, Grace, care ar fi trebuit să se afle într-o casă asemănătoare (nu aceeaşi – proprietăţile cercului lui James erau cât se poate de rezervate), îl părăsise, în mod flagrant, şi locuia, nici mai mult nici mai puţin, la hotelul „Esplanade” de pe plajă.           Se părea că ea avea prieteni acolo. Prieteni! Din nou, James râse sarcastic. I se perindară prin minte ultimii trei ani de când îi făcea curte lui Grace. Fusese extrem de încântată când începuse s-o bage în seamă. Asta se întâmplase înainte ca ea să ajungă pe culmile gloriei în saloanele de modă ale domnilor Bartles din High Street. Pe atunci, James îşi dădea aere; acum, poftim, era pe dos! Grace era, ceea ce tehnic se spune, „plătită bine”. Asta o făcuse o încrezută. Da, exact, o înfumurată. Un fragment încâlcit dintr-o carte cu poezii îi trecu prin minte, ceva despre „Recunoştinţă Cerului pentru iubirea unui bărbat bun”. Dar nimic de genul acesta nu se putea observa la Grace. Înfuleca un mic dejun bun la hotelul „Esplanade” şi ignora în întregime dragostea bărbatului cel bun. În schimb, accepta atenţiile unui idiot inveterat pe nume Claud Sopworth, un om – credea cu convingere James – lipsit de orice calităţi morale.           James făcu o gaură cu călcâiul în pământ şi privi ameninţător şi negru de supărare spre orizont. Kimpton-on-Sea. Ce-l apucase să vină aici? Era, în primul rând, o staţiune pentru cei bogaţi şi în atenţia publicului, avea două hoteluri mari şi bungalouri pitoreşti ce se întindeau pe câteva mile, aparţinând actriţelor la modă, negustorilor bogaţi şi acelor membrii ai aristocraţiei engleze care se căsătoriseră cu moştenitoare înstărite. Chiria pentru cel mai mic bungalou mobilat era de 25 de guinee pe săptămână. Ezită să-şi imagineze la cât se ridica chiria pentru cele mari. Unul dintre aceste palate se afla imediat în spatele scaunului lui James. Aparţinea faimosului sportiv lord Edward Campion şi, în prezent, era ocupat de suita unor musafiri de seamă, printre care rajahul1 Maraputnei, a cărui avere era fabuloasă. James citise totul despre el în săptămânalul local, chiar în dimineaţa aceea: mărimea proprietăţilor sale din India, palatele, minunata sa colecţie de bijuterii, cu o menţiune specială pentru un celebru smarald în privinţa căruia, în articol se sublinia, cu admiraţie, că era de dimensiunea unui ou de porumbel. James, crescut la oraş, nu avea o idee prea clară asupra unui ou de porumbel, dar, oricum, rămase plăcut impresionat.           — Dacă aş avea un smarald ca ăla, spuse James, privind din nou furios spre orizont, i-aş arăta eu lui Grace.           Avu sentimentul vag că acea simplă afirmaţie îl făcu să se simtă mai bine. Glasuri vesele îl strigau şi, când se întoarse brusc, dădu cu ochii de Grace. Cu ea se afla Clara Sopworth, Alice Sopworth, Dorothy Sopworth şi, bineînţeles, Claud Sopworth. Fetele se ţineau de braţ şi chicoteau.           — Parcă ai fi străin, îi strigă, plină de ea, Grace.           — Da, zise James.           Ar fi putut, îşi dădu seama, să-i azvârle un alt răspuns. Nu poţi lăsa impresia că ai o personalitate dinamică, folosind doar un singur cuvânt – „da”. Se uită cu profundă aversiune la Claud Sopworth. Acesta era la fel de frumos îmbrăcat precum eroul unei comedii muzicale. James îşi dori, pentru o clipă, din toată inima, ca un câine săltăreţ de pe plajă să-şi aşeze labele din faţă ude, pline de nisip pe pantalonii mulaţi pe corp, de un alb imaculat ai lui Claud. Şi el purta o pereche, flanelaţi, de un cenuşiu închis, care cunoscuseră vremuri mai bune.           — Nu e un aer minunat? Întrebă Clara, inspirând încântată. Te bine dispune, nu-i aşa?           Ea râse.           — E ozonul, zise Alice Sopworth. Ştii că e la fel de bun ca un tonic.           Şi râse şi ea.           James se gândi: „Le-aş bate cap în cap, proastele! Ce rost are să se hlizească tot timpul? Nu spun nimic nostim”.           Claud cel imaculat murmură languros:           — Facem o baie sau e prea obositor?           Ideea unei băi a fost primită cu ţipete de satisfacţie. James li se alătură. Reuşi chiar, cu anumită dibăcie, s-o reţină puţin pe Grace, în urma celorlalţi.           — Ia ascultă! Se văietă el. Nu te văd mai deloc.           — Acum suntem cu toţii împreună, asta-i sigur, zise Grace, cel puţin poţi veni să iei prânzul cu noi la hotel…           Se uită dezaprobator la pantalonii lui James.           — Ce e, întrebă el furios, nu-s destul de eleganţi pentru tine, te pomeneşti!           — Chiar mă gândeam, dragă, că ar trebui să-ţi dai mai multă osteneală. Toţi sunt teribil de eleganţi pe-aici. Uită-te la Claud Sopworth!           — M-am uitat şi n-am văzut niciodată un bărbat care să arate ca un măgar mai mare decât el.           Grace se încrâncenă.           — Nu trebuie să-mi critici prietenii, James, nu-i frumos. E îmbrăcat la fel ca orice alt bărbat de la hotel.           — Zău? Ştii ce am citit în „Society Snippets”? Cum că ducele de… Ducele de, nu-mi amintesc, dar, oricum, un duce e cel mai prost îmbrăcat bărbat din Anglia, poftim!           — Mă rog, dar, vezi, el e duce, spuse Grace.           — Ei şi? Întrebă James. Ce-ai zice să ajung şi eu într-o zi duce? Poate nu chiar un duce, dar cel puţin, un nobil.           Bătu cu palma cărticica galbenă din buzunarul său şi îi enumeră o lungă listă de aristocraţi care îşi începuseră existenţa într-un mediu mult mai modest decât James Bond. Grace doar chicoti.           — Nu fii aşa naiv, James, zise ea. Cum ţi-ar sta conte de Kimpton-on-Sea?           James o privi cu un amestec de furie şi disperare. Aerul de la Kimpton-on-Sea, cu siguranţă, i se ridicase lui Grace la cap.           Plaja de la Kimpton este o fâşie lungă, dreaptă de nisip. Un rând de cabine de baie se înşiră de-a lungul ei pe aproape o milă şi jumătate. Grupul tocmai se oprise în faţa unui număr de şase cabine de schimb pe care scria cu o literă de o şchioapă: „Numai pentru clienţii hotelului Esplanade”.           — Astea-s ale noastre, spuse mândră Grace, dar mă tem că nu poţi să intri cu noi, James; va trebui să te duci până la corturile publice de acolo; ne întâlnim în apă. Pe curând!           — Pe curând! Şi se îndreptă spre locul indicat.           Douăsprezece corturi dărăpănate stăteau în mod solemn cu faţa la ocean. Un marinar în vârstă le păzea cu un sul de hârtie albastră în mână. Acceptă o monedă britanică de la James, îi tăie un bilet din sul, îi aruncă un prosop şi-i făcu un semn cu degetul peste umăr.           — Treceţi la rând! Spuse el răguşit.           Abia atunci, James îşi dădu seama că se afla în faţa unui fel de competiţii. Şi altora, în afară de el, le venise ideea să intre în apă. Nu numai că toate corturile erau ocupate, dar înaintea lor se afla o mulţime de oameni cu priviri hotărâte, studiindu-se unii pe alţii. James se aşeză la coada cea mai mică şi aşteptă. Cortul se deschise şi o tânără frumoasă, foarte sumar îmbrăcată, ieşi, aşezându-şi casca de baie, cu aerul uneia care avea întreaga dimineaţă la dispoziţie. Merse până la marginea apei şi acolo se aşeză visătoare pe nisip.           James îşi spuse: „aici nu merge” şi se ataşă mai în faţă, la o altă coadă.           După ce aşteptă vreo cinci minute, al doilea cort dădu semne de activitate. Tot ridicând şi trăgând, cortul se deschise, lăsând să iasă patru copii cu tatăl şi mama lor. Cortul fiind atât de mic, scena păru o scamatorie. Pe dată, două femei se repeziră în faţă, fiecare apucând de câte o poală a cortului.           — Scuzaţi-mă, spuse prima tânără, legănându-se puţin.           — Dumneata să mă scuzi, îi răspunse cealaltă, privind-o cu reproş.           — Cred că ştiţi că am fost aici cu zece minute înaintea dumneavoastră, spuse rapid prima tânără.

Agatha Christie Casa Idolului Astartei                   — Ei acum, doctore Pender, ce o să ne povesteşti?             Bătrânul preot zâmbi cu blândeţe.             — Mi-am petrecut viaţa în locuri liniştite, spuse el. Mi s-au întâmplat foarte puţine evenimente. Totuşi, odată când eram tânăr, am trecut printr-o experienţă foarte stranie şi tragică.             — Chiar? Exclamă Joyce Lemprière în mod încurajator.             — N-am uitat-o niciodată, continuă preotul. Atunci m-a impresionat profund şi, chiar şi astăzi, dacă fac un uşor efort să-mi reamintesc, îmi revine simţământul acela de groază şi oroare pe care l-am trăit în momentul ăla îngrozitor, când am văzut un om murind, fără vreun motiv aparent.             — Mă faci să mă înfior, Pender, se plânse sir Henry.             — Şi eu mă-nfior, cum zici, îi răspunse celălalt. De atunci nu am mai râs de oamenii care folosesc cuvântul atmosferă. Există aşa ceva. Există anumite locuri imprimate şi saturate cu influenţe bune sau rele, care-şi pot face simţită puterea.             — Casa aceea, „The Larches”, aduce multă nefericire, remarcă Miss Marple. Bătrânul domn Smithers şi-a pierdut toţi banii şi a trebuit s-o părăsească, apoi s-a mutat familia Carlslake şi Johnny Carlslake a căzut pe scări, şi-a rupt piciorul aşa că doamna Carlslake a fost nevoită să plece în sudul Franţei să-şi îngrijească sănătatea, iar în ceea ce priveşte familia Burden, care locuieşte acum acolo, am auzit că bietul domn Burden urmează să fie operat foarte curând.             — Cred că sunt prea multe superstiţii în legătură cu treburile astea, opină domnul Petherick. Foarte multe proprietăţi au de suferit de pe urma unor zvonuri puse în circulaţie fără temei sau din prostie.             — Am cunoscut una sau două „fantome” care aveau o personalitate foarte robustă, remarcă sir Henry chicotind.             — Cred, interveni Raymond, că ar trebui să-i permitem domnului Pender să-şi continue povestirea.             Joyce se ridică şi stinse cele două lămpi, lăsând camera să fie luminată numai de focul jucăuş din şemineu.             — Atmosferă, zise ea. Acum putem continua.             Dr. Pender îi zâmbi, se rezemă de speteaza scaunului şi, după ce-şi scoase pince-nez-ul, începu să povestească pe un ton blând, evocator.             — Nu ştiu dacă vreunul dintre dumneavoastră cunoaşteţi Dartmoor-ul. Localitatea de care vă vorbesc este situată pe malurile apei Dartmoor. Era o casă foarte frumoasă şi, deşi fusese de vânzare de mai mulţi ani, nu-şi găsise cumpărători. Probabil, situaţia era mai neplăcută iarna, dar priveliştea era măreaţă şi clădirea însăşi avea unele trăsături curioase şi originale. A fost cumpărată de un om pe nume Haydon – sir Richard Haydon. Îl cunoscusem în timpul facultăţii şi, deşi, nu-l mai văzusem câţiva ani, păstrând vechile legături de prietenie, am acceptat cu plăcere invitaţia sa de a mă duce la Silent Grove, cum se numea noua sa proprietate.             Cei din casă nu erau prea numeroşi. Acolo locuiau Richard Haydon însuşi şi vărul său, Elliot Haydon. Se mai aflau o lady Mannering cu o fiică palidă, cam ştearsă, pe nume Violet. Era un căpitan Roger cu soţia, mari amatori de călărie, cu feţele bătute de vânt, care trăiau numai pentru cai şi vânătoare. Lor li se alăturau un tânăr dr. Symonds şi o domnişoară Diana Ashley. Ştiam ceva despre cea din urmă. Fotografia ei apărea des în ziarele despre înalta societate şi se număra printre frumuseţile celebre ale vremii. Înfăţişarea era cu totul izbitoare. Brunetă, înaltă, cu tenul frumos, de un alb palid, pe când ochii ei negri, pe jumătate închişi, uşor oblici îi dădeau un curios aer picant oriental. Avea de asemenea, o voce minunată, profundă, dar ca un clopoţel.             Am observat imediat că prietenul meu, Richard Haydon era foarte mult atras de ea şi am bănuit că întreaga adunare fusese chemată ca să creeze un cadru pentru ea. Cât priveşte sentimentul ei, nu eram atât de sigur. Era capricioasă în etalarea favorurilor sale. Într-o zi vorbea numai cu Richard şi nu mai acorda nimănui altcuiva atenţie, în ziua următoare îl prefera pe vărul acestuia, Elliot şi părea că nu are habar de existenţa unei persoane pe nume Richard, ca, în continuare, să-i dedice zâmbetele cele mai fermecătoare liniştitului şi retrasului dr. Symonds.             În dimineaţa de după sosirea mea, gazda noastră ne-a arătat proprietatea. Casa în sine nu avea nimic remarcabil – o clădire solidă, bine construită din granit de Devonshire. Ridicată să reziste timpului şi intemperiilor. Nu era romantică, dar foarte confortabilă. De la ferestre se puteau vedea panorama regiunii necultivate şi terenurile rezervate pentru vânătoare, vaste dealuri rotunjite, încoronate cu Tor-uri*1 bătute de vreme.             Pe pantele celui mai apropiat Tor se găseau diferite cercuri de colibe, relicve din străvechile zile ale epocii de piatră. Pe un alt deal, fusese recent excavată… O movilă în care se găsiseră anumite obiecte din bronz. Haydon începuse să manifeste interes pentru lucrurile legate de antichitate şi ne vorbi cu multă înflăcărare şi entuziasm. Chiar acest loc, ne explica el, era deosebit de bogat în mărturii despre trecut.             Locuitori din neolitic, druizi, romani şi chiar urme ale primilor fenicieni puteau fi găsite.             — Dar locul acesta este cel mai interesant dintre toate, a spus el. I-aţi reţinut numele – Silent Grove*2. Ei bine, e destul de uşor să-ţi dai seama de unde i se trage denumirea.             Ne indică ceva anume cu mâna. Deşi partea aceea era necultivată, numai stânci, buruieni şi un soi de ferigă sălbatică, la vreo sută de iarzi de casă se ridica un crâng cu copaci îndesiţi unul în altul.             — O relicvă din cele mai vechi timpuri, spuse Haydon. Copacii au murit şi alţii au fost plantaţi în loc, dar, în general, s-a păstrat foarte mult cum era odinioară – poate pe vremea locuitorilor fenicieni. Veniţi să vă uitaţi!             L-am urmat cu toţii. Când am intrat în crâng, o curioasă tensiune mă cuprinse. Cred că de vină era liniştea. Nici o pasăre nu părea să-şi fi făcut cuibul în copacii aceştia. Domnea un simţământ de dezolare şi oroare. L-am văzut pe Haydon privindu-mă cu un zâmbet curios.             — Simţi ceva în legătură cu locul ăsta, Pender? Mă întrebă el. Antagonism cumva? Sau nelinişte?             — Nu-mi place, i-am răspuns neliniştit.             — Eşti în drepturi depline. Aceasta a fost fortăreaţa unuia dintre cei mai vechi duşmani ai credinţei tale. Acesta este Crângul lui Astarte*3.             — Astarte?             — Astarte sau Ishtar sau Ashtoreth sau oricum vrei să-i zici. Eu prefer numele fenician de Astarte. Cred că există, în ţară, un Crâng al Astartei cunoscut – la nord de Wall. N-am nici o dovadă, dar îmi place să cred că deţinem aici un adevărat, un autentic Crâng al Astartei. Uite, în acest cerc dens de copaci, s-au desfăşurat ritualuri sacre.             — Ritualuri sacre, murmură Diana Ashley. Ochii ei visători priveau undeva departe. Mă întreb cum se desfăşurau?             — Nu prea onorabile, în orice caz, râse tare, fără rost, căpitanul Roger. Şi persoane destul de abile, îmi închipui.             Haydon nu-i acordă atenţie.             — În mijlocul Crângului trebuia să fi fost un templu, spuse el. Nu pot să vă arăt urma vreunuia, dar mi-am pus şi eu puţin imaginaţia la contribuţie.             În momentul acela păşeam într-un mic luminiş din mijlocul copacilor. În centru, se afla ceva asemănător unei case de vară construită din piatră. Diana Ashley se uită întrebătoare spre Haydon.             — O numesc Casa Idolului, spuse acesta. Este Casa Idolului lui Astarte.             Se îndreptă spre ea. Înăuntru, pe un stâlp simplu de abanos stătea o mică figurină ciudată reprezentând o femeie cu coarne, călare pe un leu.             — Astarte a fenicienilor, spuse Haydon, Zeiţa Lunii.             — Zeiţa Lunii, strigă Diana. O, hai să facem o petrecere pe cinste la noapte. Cu haine de carnaval. Şi să venim aici, la lumina lunii, să sărbătorim ritualurile Astartei.             Am făcut un gest brusc şi Elliot Haydon, vărul lui Richard, se întoarse repede spre mine.             — Nu vă plac toate astea, Padre, nu-i aşa?             — Nu, nu-mi plac, am recunoscut pe un ton grav.             Se uită la mine în mod curios.             — Dar nu-i decât o prostie. Dick n-are cum să ştie dacă acesta este un crâng cu adevărat sacru. E doar o fantezie de-a lui; îi place să se joace cu ideea asta. Şi oricum, dacă ar fi fost…             — Dacă ar fi fost?             — Ei bine… Râse el stingherit. Doar nu crezi în chestii de-astea, nu-i aşa? Dumneata, un pastor!             — Nu sunt sigur că eu ca pastor n-ar trebui să cred în asta.             — Dar treburile acestea s-au terminat şi au dispărut de mult.             — Nu sunt chiar aşa de sigur, i-am răspuns, contemplând cele din jurul meu. Ştiu doar un lucru: în general, nu sunt un om sensibil la atmosferă, dar, de când am intrat în acest crâng de copaci, am o curioasă impresie că simt răul şi ameninţarea în jurul meu.             Privi, din nou stânjenit, peste umăr.             — Da, spuse, este… Este oarecum straniu. Ştiu ce vrei să spui, dar bănuiesc că numai imaginaţia noastră ne face să ne simţim aşa. Ce părere ai, Symonds?             Doctorul tăcu un minut, două, înainte de a răspunde. Apoi spuse liniştit:             — Nu-mi place. Nu pot să vă spun de ce. Dar, într-un fel sau altul, nu-mi place.             În momentul acela, Violet Mannering veni spre mine.             — Îmi repugnă locul ăsta, ţipă ea. Îmi repugnă. Să ieşim de-aici!             Ne-am îndepărtat şi ceilalţi ne-au urmat. Numai Diana Ashley întârzia. Am întors capul, m-am uitat peste umăr şi am văzut-o stând în faţa casei idolului, privind cu intensitate la imaginea dinăuntru.             Ziua era neobişnuit de frumoasă şi călduroasă aşa că propunerea Dianei Ashley de a organiza o petrecere costumată în seara aceea a fost bine primită. Obişnuitele râsete, şoapte şi cusutul disperat în secret – am avut parte de toate – şi, când ne-am făcut apariţia pentru cină, au izbucnit ca de obicei strigăte de veselie.             Rogers şi soţia sa erau „îmbrăcaţi” ca locuitori ai colibelor din neolitic, ceea ce explica brusca dispariţie a preşurilor din faţa căminelor. Richard Haydon şi-a imaginat că e un marinar fenician, iar vărul său – şeful unei bande de hoţi; doctorul Symonds făcea pe bucătarul şef, lady Mannering pe o soră de spital şi fata ei pe o sclavă cercheză. Eu m-am travestit, cam străveziu, într-un călugăr. Diana Ashley a coborât ultima, dezamăgindu-ne pe toţi, fiindcă era înfăşurată într-un domino*4 negru inform.             — Necunoscuta, declară ea plină de aere. Asta sunt. Acum, pentru Dumnezeu, hai să mergem la masă.             După cină am ieşit din casă. Era o noapte frumoasă, caldă, blândă şi luna se ridica. Am cutreierat, am pălăvrăgit şi timpul a trecut destul de repede. Trebuie să fi trecut o oră când ne-am dat seama că Diana Ashley nu mai era cu noi.             — Sunt sigur că nu s-a dus la culcare, spuse Richard Haydon.             Violet Mannering clătină din cap:             — O, nu, interveni ea. Am văzut-o îndreptându-se în direcţia aceea, acum vreun sfert de oră.             În timp ce vorbea indica crângul de copaci care se profila negru şi plin de umbre în lumina lunii.             — Mă întreb ce pune la cale, se repezi Richard Haydon, jur că vreo drăcovenie. Să mergem să vedem!             Ne-am îndreptat cu toţii într-acolo, oarecum plini de curiozitate de ce putea pune la cale domnişoara Ashley. Totuşi, în ceea ce mă priveşte, simţeam o anumită reţinere de a intra în cercul de copaci întunecat, prevestitor de rele. Ceva mai puternic decât mine părea să mă reţină şi să mă îndemne să nu păşesc înăuntru. Eram mai convins decât oricând de răul esenţial al locului. Cred că unii dintre ceilalţi simţeau aceleaşi senzaţii ca şi mine, deşi n-ar fi fost dispuşi s-o recunoască. Copacii erau atât de apropiaţi unii de alţii, încât lumina lunii nu putea pătrunde. Se auzeau mai multe sunete în jurul nostru – şoapte şi oftaturi. Aveam sentimentul a ceva extrem de straniu, aşa că din spirit de conservare, am rămas cu toţii grupaţi.             Deodată, am dat de poiana din mijlocul crângului şi am rămas încremeniţi de uimire, întrucât în pragul Casei Idolului, se profila o siluetă, învăluită toată în tifon diafan, purtând două coarne proeminente care se ridicau din masa neagră a părului ei.             — Doamne Sfinte, exclamă Richard Haydon şi fruntea i se umplu de sudoare.             Dar Violet Mannering era mai perspicace.             — E Diana, exclamă ea. Cum s-a transformat? O, arată oarecum altfel!             Silueta din prag îşi ridică mâinile. Înaintă un pas şi cântă pe un ton înalt, plăcut.             — Sunt Preoteasa Astartei, fredonă ea. Aveţi grijă cum vă apropiaţi de mine, căci moarte ţin în mâna mea.             — Nu fă asta, dragă, protestă lady Mannering. Ne trec toţi fiorii, să ştii!             Haydon sări spre ea.             — Doamne, Diana, strigă el. Eşti minunată!             Ochii mei se obişnuiseră de-acum cu lumina lunii şi puteam vedea mai clar. Aşa cum spusese Violet, ea arăta schimbată. Faţa era mult mai oriental conturată, ochii – nişte deschizături oblice – degajau o oarecare cruzime în strălucirea lor şi ciudatul zâmbet ce i se citea pe buze nu-l mai văzusem niciodată.             — Ai grijă, strigă ea prevenind pe oricine. Nu vă apropiaţi de zeiţă. Dacă cineva pune mâna pe mine, moare.             — Eşti minunată, Diana, strigă şi Haydon, dar termină! Nu ştiu cum, dar… Nu-mi prea place!             El se îndrepta spre ea prin iarbă şi ea întinse o mână.             — Opreşte-te, strigă ea. Încă un pas şi te voi lovi cu magia Astartei.             Richard Haydon râse şi grăbi pasul, când, deodată, un lucru curios se întâmplă. Ezită o clipă, apoi păru că se împiedică şi căzu lat.             Nu se ridică, ci rămase unde căzuse cu faţa la pământ.             Deodată, Diana începu să râdă ca o isterică. Era un hohot straniu, oribil, care tulbura liniştea poienii.             Cu o înjurătură, Elliot se repezi în faţă.             — Nu suport asta, ţipă el, ridică-te Dick, ridică-te, omule!             Şi totuşi, Richard Haydon zăcea unde căzuse. Elliot Haydon se apropie, îngenunche lângă el şi-l întoarse încet cu faţa-n sus. Se aplecă peste el, uitându-se la faţa acestuia.             Apoi se ridică brusc şi rămase clătinându-se puţin.             — Doctore, zise, doctore, pe crucea mea, vino! Cred… Cred că e mort.             Symonds se repezi într-acolo, pe când Elliot se întoarse încet spre noi. Se uita în jos la mâinile sale într-un fel pe care nu l-am înţeles.             În clipa aceea o auzirăm pe Diana ţipând sălbatic:             — L-am omorât! O, pe Dumnezeul meu, n-am vrut, dar l-am omorât!             Şi leşină, căzând pe o grămadă de iarbă călcată în picioare.             Doamna Rogers urlă ca scoasă din minţi:             — O, să plecăm din locul ăsta îngrozitor, ni se poate întâmpla orice aicea. Vai, e înfiorător!             Elliot mă apucă de umăr.             — Nu se poate, domnule, murmură el, îţi spun că nu se poate! Un om nu poate fi ucis aşa. E…e împotriva Naturii.             Am încercat să-l liniştesc.             — Există vreo explicaţie, am zis eu. Vărul tău trebuie să fi suferit de pe urma unei slăbiciuni neaşteptate a inimii. Şocul şi excitarea…             El mă întrerupse:             — Nu înţelegi. Îşi ridică mâinile să le văd şi am observat pete roşii pe ele. Dick nu a murit de pe urma şocului, a fost lovit… Lovit în inimă şi nu există nici o armă.             L-am privit neîncrezător. În momentul acela, Symonds se ridicase după ce examinase trupul şi se îndrepta spre noi. Era palid şi tremura tot.             — Am înnebunit cu toţii? Spuse el. Ce-i cu locul ăsta, încât lucruri de acest gen se pot întâmpla aici?             — Deci e adevărat? Am întrebat eu.             Dădu din cap că da.             — Rana seamănă cu una făcută de un stilet lung, subţire, dar… Nu-i nici un stilet acolo.             Ne-am uitat cu toţii unii la alţii.             — Dar trebuie să fie acolo, strigă Elliot Haydon. Trebuie să fi căzut din rană. Trebuie să fie, undeva, pe jos. Să cercetăm!             Ne-am uitat degeaba în jur. Violet Mannering spuse deodată:             — Diana avea ceva în mâna ei. Un fel de stilet. L-am văzut. L-am zărit strălucind când îl ameninţa.             Elliot Haydon clătină din cap:             — Nu s-a apropiat la mai mult de trei iarzi de ea, obiectă el.             Lady Mannering se aplecase peste fata care leşinase.             — N-are nimic în mână acum, ne informă ea, şi nu văd nimic pe pământ. Eşti sigură că l-ai văzut, Violet? Eu nu l-am văzut.             Doctorul Symonds se apropie de fată.             — Trebuie s-o ducem în casă, spuse el. Rogers, vrei să mă ajuţi?             Am cărat fata leşinată în casă. Apoi ne-am întors şi-am luat cadavrul lui sir Richard.             Dr. Pender se opri şi, parcă cerându-şi scuze, ne privi pe toţi pe rând.             — Astăzi, se cunosc unele lucruri mai bine, datorită influenţei romanelor detective. Orice băiat de pe stradă ştie că un cadavru trebuie să fie lăsat unde se găseşte. Dar, pe timpul acela, nu aveam asemenea cunoştinţe, aşa că am dus trupul lui Richard Haydon în dormitorul său din casa pătrată de granit, iar majordomul a fost trimis pe bicicletă să aducă poliţia, de la vreo 12 mile depărtare.             Atunci, Elliot Haydon mă trase de o parte.             — Uite ce e, spuse el, mă întorc la crâng. Arma aceea trebuie găsită.             — Dacă a fost vreo armă, am răspuns eu sceptic.             Mă apucă de braţ şi mă trase cu furie.             — Ţi-a intrat superstiţia aia în cap. Crezi că moartea lui a fost supranaturală; bine, eu mă întorc în crâng să aflu.             Eram, în mod curios, împotrivă ca el să procedeze aşa. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să-l împiedic. Simpla idee a cercului acela des de copaci mă îngrozea şi aveam presentimentul unei noi nenorociri. Dar Elliot era pornit de-a binelea. Cred că şi el era speriat, dar nu vroia s-o recunoască. S-a dus ferm hotărât să dezlege tot misterul.             A fost o noapte foarte înfricoşătoare; niciunul dintre noi nu putea să doarmă sau să încerce măcar. Când au sosit, poliţiştii nu prea au crezut nimic din toată povestea. Ei şi-au exprimat dorinţa puternică de a o ancheta îndeaproape pe domnişoara Ashley, dar apoi s-au izbit de doctorul Symonds, care s-a opus, în mod vehement, ideii. Domnişoara Ashley îşi revenise din leşin sau din transă şi el îi administrase un somnifer puternic. Sub nici un motiv, ea nu trebuia tulburată până a doua zi.             Nimeni nu s-a gândit până pe la şapte dimineaţa la Elliot Haydon şi atunci Symonds a întrebat, deodată, unde e. I-am explicat ce făcuse Elliot şi faţa gravă a lui Symonds căpătă un aer şi mai grav.             — Aş vrea să nu se fi dus. E… e o prostie, spuse el.             — Doar nu crezi că i s-ar fi putut întâmpla ceva rău?             — Sper că nu. Padre, cred că dumneata şi cu mine am face mai bine să ne ducem să vedem.             Ştiam că are dreptate, dar a trebuit să-mi adun tot curajul de care eram în stare ca să mă înham la treaba asta. Am pornit împreună şi am intrat din nou în crângul acela blestemat de copaci. L-am strigat de două ori şi nu am primit nici un răspuns. Într-un minut, două, am dat de poiana care părea palidă şi fantomatică în lumina dimineţii care abia mijea. Symonds mă apucă de braţ şi eu am scos o exclamaţie înăbuşită. Noaptea trecută, văzusem la lumina lunii trupul unui bărbat zăcând cu faţa în jos, în iarbă. Acum, în zorii dimineţii, aceeaşi privelişte se înfăţişa ochilor noştri. Elliot Haydon zăcea în exact acelaşi loc în care fusese vărul său.             — Doamne Sfinte! Spuse Symonds. L-a răpus şi pe el!             Am alergat amândoi spre el. Elliot Haydon era inconştient, dar respira încet; de data aceasta nu mai era nici o îndoială în privinţa cauzei tragediei: o armă lungă şi subţire din bronz rămăsese în rană.

Oglinda mortului de Agatha Christie 1.   Apartamentul era modern. Şi toate cele din cameră erau şi ele moder­ne. Fotoliile erau pătrate, scaunele dreptunghiulare. Un birou modern era aşezat chiar sub fereastră, paralel cu ea şi la el stătea un om în vârstă, scund. Capul lui era, practic, singurul obiect din cameră care nu era pă­trat. Era în formă de ou. Dl. Hercule Poirot tocmai citea o scrisoare:   Station: Whimperley. Telegrams: Harborough St. John   Hamborough Close, Hamborough St. Mary, Westshire   24 septembrie, 1936   Domnului Hercule Poirot   Stimate domnule, S‑a ivit o situaţie care trebuie rezolvată cu deosebit tact şi discreţie. Am primit referinţe bune despre dv., de aceea m‑am hotărât să vă încredinţez a­cest caz. Am temeri serioase că am devenit victima unei şarlatanii, dar, din motive familiale, nu doresc să anunţ poliţia. Acord, de aceea, o atenţie apar­te acestei chestiuni, dv. trebuind să fiţi pregătit să răspundeţi imediat la pri­mirea unei telegrame. V‑aş fi foarte obligat dacă nu veţi răspunde la această scrisoare.   Al dumneavoastră, Gervase Chevenix‑Gore   Sprâncenele d‑lui Hercule Poirot se ridicară încet peste frunte că a­proape îi dispărură sub păr. „Cine‑o mai fi şi acest Gervase Chevenix‑Gore?", se întrebă. Se duse în bibliotecă de unde luă un tom gros, de format mare. Nu trebui să caute prea mult:   „Chevenix‑Gore, sir Gervase Francis Xavier, al 10‑lea baronet; cr. 1694; fost căpitan în reg. 17; n. la 18 mai 1878; fiul cel mai mare al lui sir Guy Chevenix‑Gore, al 9‑lea baronet şi lady Claudia Bretherton, a doua fiică a celui de‑al 8‑lea viconte de Wallingford. I‑a succedat tatălui în 1911; Căs. 1912 cu Vanda Elisabeth, fiica cea mai mare a col. Frederick Arbuth­not; educ. Eton. A servit în războiul european 1914‑1918. Pasiuni: călăto­rii şi vânat mare. Adresa: Hamborough Close, Hamborough St. Mary, West­shire şi Lowndes Square 218, S.W. 1, London. Cluburi: echitaţie şi al călătorilor".     Poirot dădu neliniştit din cap. Rămase pentru o clipă cufundat în gân­durile sale, apoi se apropie de birou, trase un sertar şi începu să caute prin­tr‑un teanc de cărţi de vizită. Chipul i se lumină. — À la bonne heure! Asta‑i! Sigur o să fie acolo!     Ducesa îl întâmpină pe domnul Hercule Poirot cu un glas în care se desluşea şi linguşire: — Aţi venit totuşi, domnule Poirot... Asta‑i minunat! — Plăcerea este de partea mea, madame, murmură Poirot făcând o plecăciune. După aceea se strecură printre nadele câtorva personalităţi de marcă — un diplomat ilustru, o artistă la fel de cunoscută, un nu mai puţin vestit pair al sportului — şi, în sfârşit, îl găsi pe omul pentru care venise, unul dintre cei trecuţi la „au mai participat...", un anume domn Satterthwaite. Domnul Satterthwaite ciripi amabil: — Ducesa e delicioasă... Seratele ei mă cuceresc întotdeauna... O per­sonalitate, ce mai... Dacă mă înţelegeţi... În urmă cu câţiva ani mă întâl­neam adesa cu ea în Corsica... De regulă, explicaţiile domnului Satterthwaite erau supraîncărcate, până la disperare, cu date despre cunoştinţele lui de viţă nobilă. E posibil ca el să fi putut să găsească câteodată plăceri în compania doamnelor Jo­nes, Brown sau Robinson, dar nu menţiona acest lucru. Dar, cu toate a­cestea, n‑ar fi fost nimic mai neadevărat decât a‑l caracteriza pe domnul Satterthwaite drept snob. Era un observator fin al firilor omeneşti, iar afir­maţia potrivit căreia se pricepea cel mai bine la fete se baza pe faptul că domnul Satterthwaite cunoştea o mulţime dintre acestea. — Ştii, dragul meu, a trecut o veşnicie de când nu ne‑am văzut. Mă simt onorat şi astăzi că am putut să vă urmăresc la lucru, în cazul de la „Cuibul ciorii". De atunci mă consider a fi sfinţit într‑un fel. Am întâlnit‑o pe Lady Mary chiar săptămâna trecută, cu totul din întâmplare. O apariţie fermecătoare, minunată fiinţă — potpourri şi parfum de lavandă! De câte ori povestea despre unul sau două scandaluri, aflate tocmai pe tapet — de pildă indiscreţiile fiicei vreunui conte sau comportarea scan­daloasă a nu ştiu cărui viconte — Poirot abia reuşea să strecoare şi nume­le lui Gervase Chevenix‑ Gore. Domnul Satterthwaite reacţionă rapid. — O, dar este realmente o personalitate. Ultimul baronet, aşa i se spu­ne. — Pardon, nu vă înţeleg prea bine... Domnul Satterthwaite se aplecă cu indulgenţă în faţa lipsei de înţe­legere a străinului. — A fost o glumă, ştiţi... O glumă. Natural, el nu este ultimul baronet din Anglia, dar este un fel de reprezentant tipic al unei epoci. E pe jumăta­te erou, pe jumătate nebun, un ins din categoria acelora cărora scriitorii secolului trecut le făceau cu plăcere loc în romanele lor, unul din aceia ce pun pariuri imposibile pe care le şi câştigă în cele din urmă. El explică cu lux de amănunte ce anume avea în vedere. Tânăr fiind, Gervase Chevenix‑Gore a înconjurat lumea cu o barcă cu pânze, a partici­pat la expediţii la Poli, a provocat la duel pe un pair. A făcut prinsoare că va ieşi pe scările palatului ducal călare pe iapa sa preferată şi, bineînţeles, a câştigat. Odată a sărit din loja teatrului direct pe scenă, de unde a răpi­t‑o pe o artistă celebră tocmai când aceasta se găsea la mijlocul monologu­lui. Dar despre el existau o sumedenie de anecdote. — E un neam vechi, continuă domnul Satterthwaite. Sir Guy Cheve­nix‑Gore a luat parte la prima cruciadă. Acum, din păcate, se pare că bă­trânul Gervase „încheie plutonul" — e ultimul Chevenix‑Gore. — Averea s‑a mai subţiat? — Da de unde, Gervase e fabulos de bogat. Este proprietarul unor bu­nuri imobiliare de valoare, are mine de cărbune şi, în plus de asta, în tine­reţe a pus să fie înregistrată anexarea unei mine din Peru sau prin altă parte din America de Sud, care i‑a adus o avere teribilă. Un om admirabil. A avut noroc în tot ce a făcut. — Acum însă are nişte anişori... — Da, sărmanul bătrânel, zise domnul Satterthwaite oftând şi dând din cap. Majoritatea oamenilor v‑ar spune despre el că este tocmai copt pentru balamuc. În felul lor, au dreptate. Pe bune, el e nebun — dar nu în sensul că ar avea acte în regulă sau că ar vorbi singur pe drum, ci nebun în sensul că pur şi simplu nu este normal. El a fost totdeauna un original. — Numai că, originalitatea, cu timpul, se transformă în excentricitate, nu? remarcă Poirot. — Aveţi dreptate. Asta i se potriveşte de minune lui Gervase, sărma­nul bătrânel. — Trebuie că are o părere destul de bună despre el, nu‑i aşa? — Asta da. Ştiţi, după el lumea s‑a împărţit totdeauna în două jumă­tăţi — familia Chevenix‑Gore şi restul. — Mania nobleţei. — Aşa ceva. Toţi Chevenix‑Gore au fost nişte îngâmfaţi — ei înşişi îşi sunt legea. Gervase, care e ultimul dintre ei, cel mai mult. El este, pe cin­stea mea, dacă l‑aţi auzi vorbind, aţi putea crede că este... Eh, dumnezeu­le! Poirot dădu încet şi gânditor din cap. — Da, aşa mi‑am imaginat situaţia. Ştiţi, am primit o scrisoare de la el. O scrisoare foarte neobişnuită, în care nu mă roagă nimic. M‑a chemat la el, atât. — Un decret regal, zâmbi pe furiş domnul Satterthwaite. — Exact. Lui sir Gervase nu i‑a trecut desigur prin cap că eu, Hercule Poirot, sunt şi eu un cineva, un om care am şi eu o sumedenie de treburi! Şi că este foarte greu de presupus că aş lăsa baltă totul şi m‑aş comporta asemenea unui câine ascultător — ca o nulitate recunoscătoare că i s‑a az­vârlit şi ei ceva! Domnul Satterthwaite strânse din buze pentru a‑şi înăbuşi un zâm­bet. Tocmai îi trecuse prin cap că în materie de propria importanţă, între Hercule Poirot şi Chevenix‑Gore nu era o diferenţă prea mare. Se mulţumi să bombăne: — Dacă motivul chemării reclamă urgenţă... Agatha Christie teatru radiofonic.............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie