Recent Posts
Posts
13 la cina de Agatha Christie Capitolul 1. O serată artistică   Memoria publicului este scurtă. Puternicul interes şi agitaţia produse de moartea lui George Alfred St Vincent Marsh, al patrulea baron Edgware, au fost uitate şi noi evenimente de senzaţie le‑au luat locul. Numele prietenului meu, Hercule Poirot, nu a fost niciodată menţionat deschis în legătură cu acest caz. Şi acest lucru, aş putea spune, a fost în întregime conform dorinţei sale de a rămâne în umbră. Soluţionarea cazului a fost asumată de altcineva - şi chiar aşa şi‑a dorit să se întâmple. Mai mult, din punctul lui de vedere, Poirot considera că acest caz a fost unul dintre eşecurile sale. Susţine întruna că doar remarca întâmplătoare a unui trecător de pe stradă l‑a făcut să revadă situaţia dintr‑un nou unghi. Oricum ar fi, numai datorită geniului său întreaga afacere a ieşit la iveală. Dacă nu era Hercule Poirot, mă îndoiesc că ar fi fost dezvăluit vreodată adevăratul vinovat de această crimă. Şi cred că a venit timpul să pun pe hârtie tot ceea ce ştiu despre această poveste, până la cel mai mic amănunt, şi sunt sigur că astfel voi satisface din plin dorinţele unei doamne încântătoare care a fost implicată. Îmi amintesc deseori ziua în care, prezenţi în micul, cochetul şi atât de ordonatul salon al lui Poirot, dragul meu prieten, plimbându‑se cu paşi mari de‑a lungul unei linii invizibile a covorului, ne‑a dezvăluit pe scurt, cu o măiestrie surprinzătoare, întregul caz. Şi pentru că mi se pare cel mai potrivit, îmi voi începe şi eu istorisirea în acelaşi loc unde s‑a întâmplat - într‑un teatru londonez, anul trecut, în iunie. Carlotta Adams era senzaţia Londrei la acel moment. Cu un an în urmă, susţinuse două matinee ce obţinuseră un succes răsunător. În anul în care are loc povestea noastră, ea îşi ducea la bun sfârşit un angajament pe trei săptămâni ce avea să se încheie a doua zi. Această tânără americană dotată cu un talent sur­prinzător excela în scheciuri de una singură fără a apela la schimbări de decoruri sau de machiaj. De asemenea, părea capabilă să se exprime în orice limbă cu foarte mare uşurinţă. Sceneta sa ilustrând o seară într‑un hotel cosmopolit încântase pe toată lumea. Pe rând, ea incar­nase cu uşurinţă turişti americani şi germani, membri ai unei familii engleze de pătură mijlocie, doamne cu reputaţie îndoielnică, aristocraţi ruşi ruinaţi şi ospătari discreţi şi plictisiţi. Scheciurile sale variau de la tristeţe la veselie şi vice­versa. Interpretarea unei femei cehoslovace muribunde într‑un spital ne pusese un nod în gât ca, un minut mai târziu, să fie înlocuit de hohote de râs de povestea unui dentist care, în timp ce‑şi exercita meseria, sporovăia amical cu pacienţii săi. Programul său se termina cu un număr intitulat „Câteva imitaţii”. Şi de această dată, fu incomparabilă. Fără ajutorul vreunui machiaj, trăsăturile sale dispărură brusc pentru a se transforma imediat în imaginea unui politician, a unei actriţe renumite sau a unei mondene faimoase. În ipostaza fiecărui personaj, ea susţinu un scurt discurs, zugrăvind cu măiestrie prin doar câteva fraze defectele modelului ales. Printre ultimele personaje întruchipate, fu cu adevărat remarcabil cel al lui Jane Wilkinson, o tânără şi talentată actriţă americană, foarte cunoscută la Londra. Am privit fascinaţi cum vocea caldă şi puţin răguşită transforma fără voia noastră banalităţile rostite pe un ton plin de semni­ficaţii emoţionale în cuvinte cu înţeles puternic şi funda­mental. Reproducerea gesturilor sale reţinute, a uşoarei legănări a corpului şi chiar impresia puternică de frumuseţe fizică necontenstabilă au fost fenomenale. Admirator înfocat al frumoasei Jane Wilkinson, am fost mereu mişcat de interpretările ei emoţionante şi i‑am înfruntat întotdeauna pe cei care îi recunoşteau frumuseţea, dar afirmau că îi lipseşte talentul actoricesc şi că nu era o actriţă în adevăratul sens al cuvântului. Şi m‑am simţit puţin cam straniu auzind această voce un pic răguşită şi atât de cunoscută, care mă impresionase de atâtea ori, şi privind acel gest lent al mâinii care se deschidea şi se închidea şi acea mişcare bruscă a capului aruncând părul pe spate, caracteristică actriţei la finalul scenelor sale dramatice. Jane Wilkinson era una dintre acele actriţe care pără­siseră scena după căsătorie numai pentru a se reîntoarce câţiva ani mai târziu. Cu trei ani în urmă, ea se căsătorise cu lordul Edgware, un bărbat bogat şi excentric. Se zvonise că l‑ar fi părăsit la puţin timp după aceea şi, la un an şi jumătate după căsă­torie, turnase un film în America şi, în timpul ultimului sezon teatral, cunoscuse un viu succes la Londra. Urmărind imitaţiile reuşite, dar poate puţin caustice ale Carlottei Adams, mă întrebam ce puteau gândi persona­lităţile interpretate. Oare se bucurau de această publicitate gratuită? Sau îi deranja această etalare deliberată a secre­telor meseriei lor? Nu întruchipa oare Carlotta Adams prestidigitatorul rival care replică: „Ah, acesta este un truc vechi şi foarte simplu! Îţi arăt eu cum se face!” Dacă eu aş fi fost în locul persoanelor vizate m‑aş fi simţit foarte neplăcut dar, bineînţeles, mi‑aş fi ascuns iritarea. Trebuie să posezi un spirit foarte tolerant şi un simţ al umorului deosebit pentru a aprecia o astfel de inter­pretare nemiloasă. Tocmai ajunsesem la aceste concluzii când, din spatele meu, se auzi un râset fermecător şi puţin răguşit, asemă­nător cu cel de pe scenă. M-am întors brusc şi am văzut pe scaunul din spate, aplecată un pic înainte, cu buzele întredeschise, tocmai persoana imitată în acel moment - Lady Edgware, cunos­cută mai bine sub numele de Jane Wilkinson. Am realizat imediat că mă înşelasem în deducţiile mele. Întreaga ei atitudine şi expresia ei de încântare şi amuzament susţineau contrariul. La finalul imitaţiei, ea aplaudă zgomotos, râzând alături de partenerul ei din acea seară, un bărbat înalt şi extrem de arătos, asemănător zeilor greci din Antichitate, pe care l‑am recunoscut imediat ca fiind Bryan Martin, un star de cinema foarte popular la acel moment. Ei interpretaseră împreună mai multe roluri în producţii ale marelui ecran. – Este minunată, nu‑i aşa? îi spuse Lady Edgware însoţitorului ei. – Jane, se pare că te‑a emoţionat profund, îi răspunse acesta râzând. – Ei bine, este într‑adevăr fermecătoare! Chiar mai talentată decât aş fi crezut. Carlotta Adams începu o nouă imitaţie şi n‑am apucat să aud comentariul lui Bryan Martin. Însă, ceea se întâmplă mai târziu în acea seară fu o coincidenţă mai mult decât stranie. După reprezentaţie, eu şi Poirot am mers să cinăm la Savoy. La masa de alături, se aflau Lady Edgware, Bryan Martin şi alte două persoane pe care nu le cunoşteam. În timp ce‑i atrăgeam atenţia lui Poirot asupra acestui lucru, un alt cuplu se aşeză în apropierea noastră. Chipul femeii îmi păru familiar, însă, pentru moment, nu am reuşit să‑i atribui vreun nume. Mi‑am dat brusc seama că femeia pe care o priveam cu stăruinţă era Carlotta Adams. Nu‑l cunoşteam pe cel care o însoţea, un bărbat îngrijit, cu trăsături plăcute şi cumva distrate, dar cu siguranţă nu genul care să‑mi provoace admiraţia. Carlotta Adams purta o rochie neagră foarte discretă. Fizionomia sa nu oferea nimic care să‑ţi atragă atenţia în mod deosebit, mobilitatea şi sensibilitatea trăsăturilor pretându‑se foarte bine artei de a mima: fiind lipsite de un caracter personal, luau uşor expresia unui alt chip. I-am împărtăşit reflecţiile mele lui Poirot şi el mă ascultă cu capul plecat, înclinat uşor înspre mine, în acelaşi timp aruncând o privire atentă către persoanele de la cele două mese în discuţie. – A! Deci ea este Lady Edgware! Am văzut‑o adesea jucând. Este o belle femme! – Şi, în plus, o actriţă excelentă. – Posibil. – Nu pari prea convins. – Totul depinde de rolul care îi este rezervat, dragul meu prieten. Dacă este în centrul piesei, dacă totul se raportează la ea, atunci devine o actriţă perfectă. Dar mă îndoiesc că ar face faţă onorabil unui rol secundar sau unui rol de compoziţie. Piesa trebuie scrisă despre ea şi pentru ea. Mi se pare că face parte dintre acele femei pentru care nu există nimic în afară de ele însele. Aceste femei se expun la grave pericole, adăugă el după o scurtă pauză. – Ce pericole? L-am întrebat, surprins. – Acest cuvânt te miră, mon ami. Îl menţin pentru că, vezi tu, o astfel de femeie nu vede decât un singur lucru - pe ea însăşi. Femeile de acest gen nu observă nimic din pericolele şi riscurile ce le înconjoară, multitudinea de interese conflictuale şi relaţiile dintre oameni. Nimic din toate acestea, ci doar propriul drum în viaţă. Şi astfel, mai devreme sau mai târziu, le iese în cale inevitabilul. Am devenit brusc interesat de idee pentru că, trebuie să recunosc, nu m‑aş fi gândit niciodată la aşa ceva. – Şi despre cealaltă ce ai putea spune? – Despre domnişoara Adams? replică el aruncând o privire rapidă spre masa ei şi zâmbind. Ce ai dori să‑ţi spun despre ea? – Doar primul lucru care‑ţi vine în minte. – Mon cher, cred că mă confunzi cu acei ghicitori în palmă care‑ţi spun cine eşti cu adevărat. – Ei bine, cred că te‑ai descurca mai bine decât mulţi dintre ei, am continuat eu jocul început de Poirot. – Văd că ai foarte multă încredere în judecata mea, Hastings. Sunt impresionat. Nu ştiai că fiecare dintre noi este un mister greu de pătruns, un labirint de pasiuni, dorinţe şi atitudini, în permanent conflict unele cu altele? Mais oui, c'est vrai. Oricare dintre noi poate exprima o părere, dar, de cele mai multe ori, din zece încercări doar una este adevărată. – Nu şi în cazul lui Hercule Poirot, am replicat zâmbind. – În special în cazul lui Hercule Poirot! O, sunt per­fect conştient de faptul că m‑ai considerat întotdeauna puţin vanitos, însă te asigur că în realitate sunt o persoană foarte modestă. Răspunsul lui Poirot îmi provocă râsul. – Tu? Modest? – Chiar aşa. Mărturisesc însă că sunt mândru de mustaţa mea mai mult decât ar trebui, pentru că n‑am văzut nicăieri în Londra una care să fie demnă de comparaţie. – Eşti în perfectă siguranţă, pentru că nici nu există vreuna, i‑am răspuns scurt. Să înţeleg că nu doreşti să rişti o părere despre Carlotta Adams? – Elle est artiste! Nu cred că aş putea adăuga ceva în plus. – Şi după tine, viaţa ei nu este presărată cu pericole ca acea a lui Lady Edgware? – Cu toţii ne strecurăm printre obstacole, rosti Poirot cu o voce gravă. Primejdiile ne vor aştepta întotdeauna la orice cotitură. Însă, ca să‑ţi răspund la întrebare, cred că domnişoara Adams va reuşi în viaţă. Nu‑i lipseşte prezenţa de spirit şi, fără îndoială ai remarcat deja, e evreică. Mărturisesc că îmi scăpase acest detaliu şi, acum, uitându‑mă cu atenţie, sesizam pe faţa sa urme de origine semită. Poirot încuviinţă din cap şi continuă: – Iată motivele pentru care va triumfa, cu toate că există totuşi un obstacol la care va trebui să fie atentă. – Care? – Dragostea pentru bani. O astfel de pasiune ar putea‑o îndepărta de calea precaută pe care a ales‑o. – E o primejdie pentru oricare dintre noi. – Sunt de acord, însă în acelaşi timp, tu sau eu am sesiza pericolul, am cântări argumentele pro şi contra. Când dragostea pentru bani este atât de profundă, nu mai vezi decât banii şi orice altceva trece pe un plan secundar. Tonul lui serios mă făcu să zâmbesc. – Se pare că Esmeralda, regina ţiganilor, este în mare formă în această seară, l‑am tachinat pe Poirot. Fără a se emoţiona, micul detectiv belgian reluă: – Psihologia este un domeniu interesant. Şi, un criminolog devotat nu poate exclude studiul psihologiei, pentru că nu actul în sine este important, ci motivul care a dus la acest act. Mă asculţi, Hastings? L-am asigurat de atenţia mea completă. – Dragul meu Hastings, am observat că de fiecare dată când lucrăm împreună la un caz mă îndemni să măsor urme de paşi, să analizez scrumiere sau să mă întind pe podea pentru a examina cine ştie ce detaliu. Te‑ai gândit oare vreodată că aşezat comod într‑un fotoliu, cu ochii închişi, poţi găsi mai uşor soluţia unei probleme, pentru că atunci vezi lucrurile cu ochii minţii? – Nu este şi cazul meu. Mie mi se întâmplă doar un singur lucru când stau aşezat într‑un fotoliu cu ochii închişi. – Am observat, continuă Poirot. Şi mi se pare surprin­zător. În astfel de momente, creierul ar trebui să lucreze cu mai multă înverşunare şi nu să se scufunde într‑un somn liniştit. Activitatea mentală este atât de interesantă, atât de stimulantă! Folosirea celulelor cenuşii este o plăcere mentală. Doar ele sunt singurele în care putem să ne încredem pentru a ajunge la adevăr... Recunosc că l‑am auzit pe Poirot de atâtea ori men­ţionând celulele lui cenuşii, încât mi‑am creat un obicei de a‑mi îndrepta atenţia spre altceva când vine vorba despre ele. Şi de această dată, mi‑am ocupat timpul observând cele patru persoane de la masa alăturată. Când monologul lui se apropie de sfârşit, i‑am atras atenţia chicotind: – Poirot, ai dat lovitura. Frumoasa Lady Edgware nu‑şi mai poate lua ochii de la tine. – Fără îndoială, a fost informată asupra identităţii mele, replică Poirot, făcând un vădit efort pentru a părea indiferent. – Cred mai degrabă că e vrăjită de eleganţa mustă­ţii tale. – Tocmai pentru că este unică, recunoscu Poirot, mângâindu‑şi podoaba discret. „Peria de dinţi” pe care voi aţi adoptat‑o mi se pare o oroare, o atrocitate, o crimă împotriva generozităţii Naturii. Aşa că te implor, bunul meu prieten, să‑ţi laşi mustaţa să crească. – Măi să fie! L-am întrerupt, ignorându‑i rugă­mintea. Doamna se ridică şi se îndreaptă înspre masa noastră. Bryan Martin încearcă să o oprească, dar ea este de neînduplecat. Jane Wilkinson se apropie hotărâtă de masa noastră. Poirot se ridică şi salută. Eu, la fel. – Domnul Hercule Poirot, nu‑i aşa? zise vocea melo­dioasă şi gravă a lui Jane Wilkinson. – El însuşi, la dispoziţia dumneavoastră, doamnă. – Aş vrea să vă vorbesc, domnule Poirot. Trebuie să vă vorbesc neapărat. – Vă ascult, madame. Luaţi loc, vă rog. – Nu, nu aici. Ci în particular. Vom urca de îndată în apartamentul meu. Bryan Martin o ajunse din urmă şi i se adresă dezaprobator: – Jane, aşteaptă cel puţin până la sfârşitul mesei. Nu am terminat de mâncat şi nici domnul Poirot. Însă Jane Wilkinson nu se lăsă prea uşor convinsă: – Ce importanţă are, Bryan? Vom cina cu toţii în apar­tament. Fii bun şi dă ordinele necesare. Şi, Bryan...! Se grăbi în urma lui Bryan, în timp ce acesta se înde­părta, şi păru să‑i şoptească la ureche ceva cu un ton hotărât. Scuturând din cap şi ridicând din sprâncene, el se împotrivi la început, însă tonul decisiv cu care ea îi vorbi din nou îl făcu să cedeze, ridicând din umeri. O dată sau de două ori în timpul acestei scurte dis­cuţii, Jane îşi întoarse privirea înspre Carlotta Adams şi m‑am întrebat dacă ceea ce îi sugera avea vreo legătură cu tânăra americană. Mulţumită de rezultatul discuţiei, Jane reveni la noi. – Să urcăm repede, zise, aruncându‑mi un zâmbet strălucitor. Şi, fără să se sinchisească dacă invitaţia ne convenea sau nu, ne îndrumă spre lift. – Domnule Poirot, reluă ea, doar norocul v‑a scos în calea mea în această seară şi nu‑mi vine să cred cum totul pare să fie în favoarea mea. De ceva vreme, mă frământ şi mă întreb ce să fac, şi când v‑am văzut la masa alăturată, mi‑am zis: „Domnul Poirot îmi va spune ce să fac”. Se opri pentru un moment pentru a‑i spune liftierului: La etajul doi! – Dacă vă pot fi de folos cu ceva..., începu Poirot. – Sunt sigură. Mi s‑a spus că sunteţi un om extraor­dinar. Şi dacă există cineva care mă poate ajuta să ies din necazul în care mă aflu, dumneavoastră sunteţi cel mai potrivit. La etajul doi, Jane Wilkinson ne însoţi de‑a lungul culoarului şi, oprindu‑se în dreptul unei uşi, ne conduse într‑unul dintre apartamentele cele mai luxoase ale hote­lului Savoy. Aruncându‑şi capa de blană albă pe un scaun şi poşeta ornată cu pietre preţioase pe masă, actriţa se afundă într‑un fotoliu şi declară: – Domnule Poirot, într‑un fel sau altul, trebuie să scap de soţul meu! Capitolul 2. O întâlnire la cină – Madame, răspunse Poirot, încercând să‑şi revină după un prim moment de surpriză, a despărţi o femeie de bărbatul ei nu face parte din atribuţiile mele. – Bineînţeles că ştiu acest lucru. – Aveţi nevoie mai degrabă de un avocat. – Tocmai aici vă înşelaţi. Sunt sătulă de avocaţi, fie ei cinstiţi sau oneroşi, şi nici unul dintre cei pe care i‑am consultat până acum nu a fost capabil să mă ajute. Sunt experţi în ale legii, însă, în afară de asta, nu au pic de simţ al vieţii. – Şi credeţi că eu am? Ea zâmbi. – Am auzit că nu vă scapă nimic, domnule Poirot. – Comment? Mă tem că nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. – Ei bine, mi s‑a spus că sunteţi cel mai inteligent om. – Doamnă, fie că sunt inteligent sau nu... realitatea face că sunt inteligent... de ce‑aş nega‑o? Însă în ceea ce priveşte afacerea dumneavoastră, nu cred că este genul meu. – Şi de ce nu? E vorba despre o problemă! – O problemă? – O problemă complicată care trebuie rezolvată, continuă Jane Wilkinson. Şi n‑am auzit să fiţi omul care să dea înapoi în faţa unei dificultăţi. – Permiteţi‑mi să vă felicit pentru perspicacitate, madame. Însă, vă repet, nu mă ocup de anchete pentru obţinerea unui divorţ. Nu consider prea plăcută... ce métier‑là. – Dar dragul meu domn, nu vă cer să‑mi spionaţi soţul. Nu m‑ar ajuta cu nimic. Doresc numai să scap de el şi sunt sigură că mă puteţi sfătui cum să fac asta. Poirot se gândi pentru un moment şi, când vorbi, tona­litatea vocii sale se schimbă. – Mai întâi, madame, spuneţi‑mi vă rog de ce sunteţi atât de nerăbdătoare să scăpaţi de lordul Edgware? – Vreau să mă recăsătoresc. Ce alt motiv aş putea avea? răspunse ea, fără nici un fel de ezitare, privindu‑l cu un aer inocent, cu ochii săi mari şi albaştri. – Păi atunci cu siguranţă aţi putea obţine divorţul fără prea mare dificultate. – Nu‑mi cunoaşteţi soţul, domnule Poirot. Este... este... nu ştiu cum să mă exprim. Este un bărbat bizar... nu se aseamănă cu nici un alt bărbat. Tremurând uşor, făcu o pauză şi continuă: – Cred că un astfel de om n‑ar trebui să se însoare cu nimeni. Spun adevărul doar că nu ştiu cum să vă explic. Este un bărbat... ciudat. Prima sa nevastă l‑a părăsit fugind din domiciliul conjugal şi abandonându‑şi copilul de trei luni. El n‑a consimţit niciodată să divorţeze şi ea a murit după o vreme în mizerie, undeva în străinătate. Apoi el s‑a căsătorit cu mine. Şi eu, ei bine, n‑am putut rezista. Îmi inspira teamă. L-am părăsit şi am plecat în Statele Unite. Nu am nici un motiv întemeiat pentru a‑i cere divorţul şi, în schimb, i‑am dat lui o grămada de motive, însă nu vrea să‑l intenteze. E într‑un fel... fanatic, cred. – În anumite state ale Americii, vi s‑ar acorda cu uşurinţă divorţul, madame. – Da, dar n‑ar avea nici o valoare, pentru că intenţionez să locuiesc în Anglia. – În Anglia? – Da. – Şi, dacă‑mi permiteţi, cine e viitorul soţ? – Tocmai în asta constă dificultatea. Ducele de Merton. Am rămas stupefiat. Ducele de Merton era disperarea mamelor cu fete de măritat. Tânăr cu tendinţe monahale, catolic anglican convins, se spunea că era în întregime sub papucul mamei sale, o redutabilă ducesă bogată. Ducea o viaţă ascetică, colecţiona porţelanuri chinezeşti şi trecea drept un om cu gusturi artistice. Se mai spunea şi că este un misogin convins. – Sunt nebună după el! declară Jane pe un ton sentimental. N-am mai întâlnit nici un om ca el, iar castelul Merton este o minunăţie. Întreaga poveste este cel mai romantic lucru care s‑a întâmplat vreodată. În plus, el este atât de fermecător! Odată căsătorită voi renunţa la scenă. Oricum nu mă mai atrage deloc, reluă ea după o scurtă pauză. – Între timp, remarcă Poirot cu o voce seacă, lordul Edgware stă în calea tuturor acestor proiecte romantice. – Exact! Şi numai gândul la asta mă înnebuneşte. Dacă ne‑am fi aflat în Chicago, continuă ea gânditoare, l‑aş fi putut face să dispară fără probleme, dar din câte ştiu, în ţara asta nu se recurge la asasini plătiţi, nu‑i aşa? – În această ţară, madame, replică Poirot zâmbind, credem că orice fiinţă umană are dreptul să trăiască. – Ei bine, nu ştiu cum e mai bine. Dar dacă ar fi după mine, cred că v‑ar fi mai bine fără unii dintre politicieni şi, dacă l‑aţi cunoaşte pe lordul Edgware la fel de bine ca mine, moartea sa nu ar constitui o pierdere, ci mai degrabă contrariul. Se auzi o bătaie în uşă şi un ospătar intră cu câteva platouri. Jane Wilkinson continuă nestingherită, fără a se sinchisi de prezenţa acestuia: – Însă, domnule Poirot, nu vă cer să‑l ucideţi de dra­gul meu. – Mulţumesc, madame. – M-am gândit doar că l‑aţi putea determina să divorţeze, prezentându‑i câteva argumente isteţe. Convingeţi‑l să accepte ideea unui divorţ. Sunt sigură că aţi putea face acest lucru. – Madame, cred că îmi supraestimaţi puterea de convingere. – Nici pe departe! Domnule Poirot, sunt sigură că veţi găsi un motiv oarecare. Îşi fixă ochii ei mari, albaştri, asupra prietenului meu şi încheie cu o voce dulce, seducă­toare: Vreţi să mă vedeţi fericită, nu‑i aşa? – Vreau ca toată lumea să fie fericită! o asigură Poirot cu prudenţă. – Bineînţeles, dar nu mă gândeam la toată lumea aici, ci doar la mine. – Aş putea spune, madame, că asta faceţi întotdeauna. – Credeţi că sunt egoistă? – Nu am afirmat acest lucru, madame! – Eu, în schimb, recunosc asta. Însă e doar pentru că nu suport ideea că într‑o zi aş putea fi nefericită. Gândul acesta îmi afectează până şi abilitatea de a juca pe scenă. Şi, cu siguranţă, voi fi condamnată la o viaţă mizerabilă dacă nu consimte să divorţeze sau... dacă nu moare. Şi, dacă ma gândesc mai bine, aş prefera să‑l ştiu mort. Astfel, m‑aş simţi eliberată de el pentru totdeauna. Îl privi pe Poirot, aşteptând ca acesta să o înţeleagă. Se ridică, îşi luă capa de blană albă şi se uită insistent la acesta. Prin uşa întredeschisă, am auzit voci pe culoar. – Mă veţi ajuta, domnule Poirot, nu‑i aşa? Dacă nu... – Dacă nu, madame? – Iau un taxi şi îi fac felul chiar eu! declară zâmbind. Dispăru în camera vecină tocmai în momentul când îşi făceau apariţia Bryan Martin, perechea care mai devreme lua cina cu el şi Jane Wilkinson, precum şi Carlotta Adams şi însoţitorul ei. Perechea îmi fu prezentată ca domnul şi doamna Widburn. – Bună seara. Unde e Jane? Voiam să o anunţ că am reuşit să‑i îndeplinesc dorinţele, zise Bryan. Jane apăru în cadrul uşii cu un ruj în mână. – Iată‑vă! exclamă ea. Minunat! Domnişoară Adams, am fost atât de impresionată de reprezentaţia dumnea­voastră, încât am simţit că trebuie să vă cunosc neapărat. Haideţi cu mine să discutăm în timp ce îmi împrospătez puţin machiajul. Sunt de părere că arăt îngrozitor. Carlotta Adams îi acceptă invitaţia, iar Bryan Martin se instală comod într‑un fotoliu. – Deci, domnule Poirot, iată‑vă prins! A reuşit oare draga noastră Jane să vă convingă să‑i ţineţi partea? Credeţi‑mă pe cuvânt că ar fi mai bine să‑i cedaţi. Nu ştie ce înseamnă cuvântul „nu”. – Probabil pentru că nu i s‑a spus niciodată. Bryan Martin îşi aprinse o ţigară şi, lăsat pe spate, trimitea spre tavan rotocoale de fum. – Jane e o femeie cu un caracter uimitor. Nu respectă pe nimeni şi nimic. Nu are pic de simţ moral. N-aş spune că este imorală, pentru că n‑ar fi adevărat. Aş numi‑o mai degrabă amorală, pentru că este interesată de un singur lucru: propria plăcere. Cred că ar ucide fără remuşcări pe oricine i‑ar sta în cale, continuă zâmbind, şi s‑ar simţi jignită dacă, prinsă în flagrant delict, ar fi condamnată pentru asta. Problema este că ar fi prinsă cu siguranţă. Nu are pic de minte. Părerea ei în ceea ce priveşte crima este de a se urca într‑un taxi, de a nu‑şi ascunde iden­titatea şi de a trage. – Şi ce anume vă face să afirmaţi acest lucru? murmură Poirot. – Poftim? – O cunoaşteţi bine, mosieur? – Aş spune mai degrabă că o cunoşteam, răspunse Bryan, râzând mai degrabă ironic. Nu sunteţi de aceeaşi părere cu mine? ceru el părerea celorlalţi. – Jane este o egoistă, fu de acord doamna Widburn. Dar aşa trebuie să fie o actriţă dacă doreşte să‑şi exprime întreaga personalitate. Poirot rămase tăcut, privindu‑l insistent pe Bryan Martin cu o curiozitate care‑mi păru atunci de neînţeles. În acel moment, Jane sosi din cealaltă cameră, urmată de Carlotta Adams. Fără îndoială că Jane îşi refăcuse machiajul, spre întreaga ei satisfacţie. Pentru mine era exact ca şi înainte, neputând deveni mai frumoasă decât era în realitate. Cina ce urmă fu foarte veselă, cu toate că, uneori, am avut impresia că pluteau în atmosferă câţiva curenţi subtili, ai căror sens exact îmi scăpa. Departe de mine gândul că Jane Wilkinson putea fi responsabilă de asta. Era evident că această tânără era capabilă să se concentreze numai asupra unei singure idei deodată, iar pentru moment, satisfăcută că‑şi îndeplinise dorinţa de a‑l întâlni pe Poirot, se arăta în cea mai bună dispoziţie. M-am convins ca o invitase pe Carlotta Adams din pur capriciu şi din simplul motiv că imitaţia atât de veridică a propriei persoane realizată de aceasta o amu­zase nespus. Nu, cu siguranţă, Jane Wilkinson nu avea nici o legătură cu senzaţia ciudată pe care o resimţeam. Şi‑atunci cui i‑aş fi putut‑o imputa? Pe rând, mi‑am studiat atent convivii. Bryan Martin? Purtarea sa nu părea deloc naturală, dar am pus‑o pe seama calităţilor sale de vedetă a ecranului. Acest bărbat vanitos şi plin de preţiozitate continua să‑şi joace rolul şi în viaţa de toate zilele, căci te lepezi mai greu de obiceiul devenit o a doua piele. Comportamentul Carlottei Adams era, fără îndoială, destul de natural. Acum, când puteam să o studiez îndea­proape, descopeream în ea o tânără liniştită, cu o voce armonioasă şi gravă. Poseda un farmec discret, mai degra­bă comun, care consta parcă din absenţa oricărei note discordante sau stridente. Întreaga ei fiinţă îmi sugera o supunere blândă. Părul negru, ochii de un albastru pal, tenul mat şi gura mobilă şi sensibilă îmi întregeau senzaţia negativă de comun. Un chip plăcut, dar greu de recunoscut, întâlnind‑o îmbrăcată cu alte veşminte. Acceptase cu o plăcere evidentă complimentele şi cuvintele lui Jane. Orice tânără în poziţia ei ar fi făcut la fel, însă tocmai atunci se întâmplă ceva ce‑mi schimbă complet percepţia legată de ea. O privi pe Jane care îşi întorsese capul pentru a‑i vorbi lui Poirot şi am desluşit cu surprindere în ochii tinerei femei o curiozitate atentă la orice detaliu şi, în acelaşi timp, o ostilitate evidentă. Să fi fost vanitate feminină sau, probabil, invidie profesională? Jane era o actriţă aflată în culmea succesului, pe când Carlotta de‑abia acum se făcea remarcată. Mi‑am îndreptat atenţia asupra celorlalţi trei invitaţi. În ceea ce‑i priveşte pe domnul şi doamna Widburn, el era înalt şi cadaveric, iar ea durdulie, blondă şi plină de efuziune. Întruchipau imaginea oamenilor înstăriţi, pasio­naţi de orice e legat de universul scenei şi, de fapt, era singurul subiect pe care erau dispuşi să‑l discute. Având în vedere recenta mea absenţă din Londra, nu eram la curent cu noutăţile din lumea teatrală şi, în cele din urmă, doamna Widburn îşi întoarse ostentativ spatele şi mă ignoră pentru tot restul serii. În sfârşit, ultimul dintre comeseni era însoţitorul Carlottei Adams, un tânăr brunet, cu faţa rotundă şi veselă. Am bănuit de la bun început că era puţin mai ameţit decât s‑ar fi cuvenit şi, pe măsură ce cantitatea de şampanie îngurgitată crescu, acest lucru deveni şi mai evident. În prima parte a mesei, stătu tăcut şi bosumflat, părând că suferă de o ofensă primită recent. Apoi, spre sfârşit, începu să mi se destăinuie ca unui vechi prieten: – Ceea ce vreau să spun... nu este..., îşi începu discursul presărat de bâlbâieli, mă înţelegi, nu‑i aşa, bătrâne? Adică, spune‑mi tu... Dacă o femeie îţi face neîncetat reproşuri şi îţi dă toate planurile peste cap, fără ca vreodată să‑i fi spus vreun cuvânt nepotrivit... Nu te‑ai aştepta la asta. Ştii tu: familie puritană, americani sută la sută... În fine, o fată bună! Ce vreau să spun este... Aşa, unde rămăsesem? – Spuneai că nu eşti de‑al lor, i‑am răspuns pe un ton liniştitor. – Ei bine, nu are importanţă. Uite, a trebuit să mă‑mprumut de la croitorul meu pentru această seară, un tip foarte săritor. Îi datorez bani de ani de zile... este o legătură între noi şi nimic nu se compară cu o legătură între doi oameni... Tu şi cu mine... Tu şi cu mine... Dar cine dracu' eşti tu, bătrâne? – Mă numesc Hastings. – Nu mai spune! Puteam să jur că vorbesc cu vechiul meu prieten Spencer Jones! Bătrânul Spencer Jones! Ultima dată când l‑am întâlnit la Eton şi Harrow l‑am tapat de cinci lire. Părerea mea e că oamenii se aseamănă al dracului între ei. Bine că nu suntem chinezi, că nu ne‑am mai fi deosebit unul de altul. Scutură din cap trist, apoi se înveseli brusc şi mai înghiţi o gură de şampanie. – Orice s‑ar întâmpla, măcar nu sunt un negru nenorocit! Se pare că această remarcă îi dădu o vie satisfacţie, căci continuă cu câteva observaţii pline de speranţă. – Ia întotdeauna din viaţă ce are ea mai bun, băiete. Adică, uită‑te la partea bună a lucrurilor. Într‑una din aceste zile, când voi fi ajuns, să zicem, pe la şaptezeci şi cinci sau optzeci de ani, voi fi un om bogat. Atunci, un­chiul meu va fi mort şi eu îmi voi putea plăti croitorul. Zâmbi fericit la acest gând. Părea beat, dar simpatic. Avea un chip rotund şi o mustaţă neagră, incredibil de mică, care îţi dădea impresia că este izolată undeva în mijlocul unui deşert. Am observat că atenţia Carlottei Adams era îndrep­tată asupra lui şi, după o privire scurtă, aceasta se ridică de la masă. – A fost frumos din partea dumneavoastră că aţi acceptat să urcaţi în apartamentul meu, îi spuse Jane. Ador aceste reuniuni improvizate. Dumneavoastră? – Eu nu, răspunse sec domnişoara Adams. Eu mă gân­desc întotdeauna înainte să întreprind ceva. Acest lucru mă scuteşte de eventuale neplăceri. – Oricum ar fi, rezultatele vă îndreptăţesc, îi spuse Jane zâmbind. Niciodată nu m‑am simţit atât de bine ca la reprezentaţia din seara aceasta. Trăsăturile Carlottei se destinseră şi îi răspunse lui Jane pe un ton cald: – Cât de amabilă sunteţi! Vă mulţumesc pentru apre­cieri. Ca toate debutantele, am nevoie de încurajări. – Carlotta, o întrerupse însoţitorul său, dă bună seara la toată lumea, mulţumeşte‑i mătuşii Jane pentru această cină şi să plecăm. Reuşi printr‑un miracol să nimerească uşa din prima şi Carlotta îl urmă cu paşi repezi.
CAPITOLUL I   Hercule Poirot servea micul dejun. În mâna dreaptă avea o ceaşcă cu ciocolată aburindă. Totdeauna era mare amator de dulciuri. Ciocolata o însoţea cu o brioşă. Aceasta se potrivea cu ciocolata. El încuviinţă cu capul. Brioşa era de la al patrulea magazin la care încercase. De fapt, era o patiserie daneză, însă infinit superioară celei aşa-numite fran-ceză de alături, care nu reprezenta nimic altceva decât o înşelătorie. Era mulţumit de arta culinară. Îşi împăcase stomacul. Şi sufletul îi era împăcat, poate într-o măsură prea mare. Tocmai îşi terminase magnum opus, o analiză a marilor scriitori de ficţiune poliţistă, îndrăznise să vorbească caustic despre Edgar Allan Poe, îşi exprimase nemulţumirea faţă de lipsa de metodă sau ordine în eufuziunea romantică a lui Wilkie Collins ridicase în slava cerului doi autori americani, care erau practic necunoscuţi, cinstise cum se cuvine, în  diferite alte  feluri, ceea  ce era  de apreciat şi s-a abţinut serios acolo unde a considerat că nu e cazul. A văzut volumul tipărit, a privit rezultatele şi, afară de un număr într-adevăr incredibil de greşeli de tipar, a hotărât că este bun. S-a bucurat de această izbîndă literară, a avut la dispoziţie o vastă bibliografie pe care a trebuit s-o citească, fiind straşnic de nemulţumit în timp ce zvârlea câte o carte pe podea (deşi, totdeauna îşi amintea s-o ridice, s-o culeagă de pe jos şi s-o pună cu grijă în coşul de hârtii) şi dând din cap aprobator în rarele ocazii când astfel de preţuire era justificată. Şi acum? Trebuia să aibă un răgaz plăcut de destindere, foarte necesar, după munca sa intelectuală. Dar cineva nu se poate odihni pe veci, are să treacă mai departe, la următorul lucru. Din nefericire, nu avea idee care ar putea fi acesta. Vreo nouă realizare literară? Se gândi că nu. Să faci un lucru bine, apoi să-l părăseşti. Acesta era principiul său. Ca să spunem adevărul, era plictisit. Toată activitatea spirituală pe care şi-a îngăduit-o fusese prea mult. Îl deprinsese cu obiceiuri proaste, îl făcuse agitat. Supărător! Îşi scutură capul şi mai luă o înghiţitură de ciocolată. Uşa se deschise şi servitorul său experimentat, George, intră. Avea o atitudine respectuoasă şi părea că-şi cere scuze. Tuşi şi murmură: – A venit - făcu o pauză - o... o tânără lady. Poirot îl privi cu surprindere şi uşor dezgust. – La această oră nu doresc să văd pe nimeni, spuse el cu reproş. – Nu, sir! a fost repede de acord George. Stăpânul şi servitorul se uitară unul la altul. Uneori, legătura dintre ei se stabilea foarte greu. Din  in-flexiune sau aluzie, ori dintr-o anumită alegere de cuvinte, George putea să-şi dea seama că exista ceva ce ar trebui să fie scos la iveală, dacă se punea întrebarea potrivită. Poirot socoti că, în acest caz întrebarea nimerită ar putea fi: – Este frumoasă această tânără lady? Accentua întrebarea cu grijă. – După mine - nu, sir, dar gusturile nu se discută. Poirot luă în considerare acest răpuns. Îşi aminti mica pauză, pe care a făcut-o George înainte de expresia - tânără lady. George era un delicat registrator social. El nu fusese sigur de starea socială a vizitatoarei, dar îi dăduse ei privilegiul îndoielii. – Crezi că este, mai degrabă, o tânără lady, decât, să spunem, o tânără persoană? – Aşa, cred, sir, deşi... nu este întotdeauna uşor să realizezi diferenţa în ziua de azi, vorbi George, cu un sincer regret. – Avea un motiv de a dori să mă vadă? – A zis - George pronunţă cu o oarecare lipsă de tragere de inimă, cerându-şi scuze pentru ea înainte, chipurile - că ar vrea să vă consulte în legătură cu o crimă, pe care poate a săvârşit-o ea! Hercule Poirot făcu ochii mari. Sprâncenele i se ridicară. – Poate a săvârşit-o? Nu ştie? – Asta e ceea ce a spus, sir. – Nesatisfăcător, dar posibil interesant, zise Poirot. – Poate a fost o glumă, sir, rosti George, şovăielnic. – Orice este posibil, presupun - încuviinţă Poirot - dar cineva cu greu ar crede. Îşi ridică ceaşca. Pofteşte-o înăuntru peste cinci minute. – Da, sir. George se retrase. Poirot termină ultima înghiţitură de ciocolată. Dădu la o parte ceaşca şi se ridică în picioare. Merse până la sobă şi-şi aranjă mustaţa, cu grijă, în faţa oglinzii de deasupra şemineului. Mulţumit, se întoarse la fotoliul său şi aşteptă sosirea vizitatoarei. Nu ştia exact la ce să se aştepte... Trăgea nădejde la ceva mai aproape de propria sa apreciere referitoare la atracţia feminină. Îi veni în minte expresia învechită „frumuseţea în mizerie”! De aceea, fu dezamăgit când se întoarse George, însoţind pe musafiră. Făcu un semn cu capul să intre şi oftă. Nici vorbă de frumuseţe - şi nici de mizerie vizibilă. Trăsătura distinctivă părea să fie mai degrabă o blândă nedumerire. „Da de unde! se gândi Poirot cu dezgust.” Fetele astea! Ce nu încearcă să facă pentru ele însele? Bine machiată, îmbrăcată cu gust, părul aranjat de un coafor maestru, atunci, da, ea ar putea să întâlnească pe cineva. Dar acum!” Vizitatoarea sa era o tânără de vreo douăzeci şi ceva de ani. Un păr lung, ciufulit, de o culoare nedefinită, i se revărsa în voie pe umeri. Ochii ei, mari, de o culoare albastru-verzui, aveau o expresie absentă. Purta ceea ce se presupunea a fi îmbrăcămin-tea deosebită a generaţiei sale: cizme din piele neagră cu carâmb înalt, ciorapi de lână cu ajur alb de o curăţenie îndoielnică, o fustă scurtă şi un pulover de lână groasă, lung şi neîngrijit. Oricine de vârsta şi din generaţia lui Poirot ar fi avut o singură dorinţă - să arunce fata într-o baie, îndată ce e posibil. Adesea a simţit o asemenea reacţie, plimbîndu-se pe străzi. Erau sute de fete cu exact aceeaşi înfăţişare. Toate arătau murdare. Şi, totuşi - o contradicţie în termeni - aceasta avea înfăţişarea de parcă de curând a fost scufundată şi scoasă dintr-un râu. „Astfel de fete, cugetă el, poate că nu sunt cu adevărat murdare. Ele, pur şi simplu, au o mare grijă şi se străduiesc să arate aşa.” Se ridică afişând politeţea-i obişnuită, îi strânse mâna şi trase un scaun spre ea. – Aţi cerut să mă vedeţi, mademoiselle? Luaţi loc, vă rog. – Oh, suspină fata cu o voce stinsă. Se uita fix la el. – Ei, bien? întrebă Poirot. Ea ezită. – Cred că aş prefera să stau în picioare. Ochii mari continuau să privească ţintă, cu un aer de îndoială. – Cum doriţi! Poirot îşi reluă locul şi o cercetă. Aştepta. Fata îşi târşâi picioarele. Se uită în jos la ele, apoi, din nou, la Poirot. – Dumneavoastră... dumneavoastră sunteţi Hercule Poirot? – Desigur! În ce fel vă pot fi de folos? – Oh, păi, este destul de greu. Aşa cred Poirot simţi că fata s-ar putea să aibă nevoie de un mic sprijin. Spuse, cu dorinţa de a o ajuta: – Servitorul mi-a spus că vreţi să mă consultaţi, deoarece credeţi că... „poate aţi săvârşit o crimă”. E corect? Fata înclină din cap, aprobator. – Aşa e! – Fireşte că asta nu este o chestiune care să admită vreun dubiu. Dumneavoastră, singură, trebuie să ştiţi dacă aţi comis vreo crimă. – Ei bine, nu prea ştiu cum să vă spun. Aşa cred! – Haide, acum, o îndemnă Poirot cu blândeţe. Aşează-te. Relaxează-ţi muşchii. Povesteşte-mi totul cum s-a întâmplat. – Nu cred... oh, vai, nu ştiu cum. Vedeţi, totul este atât de greu. Eu m-am... eu, m-am răzgândit! Nu vreau să fiu prost crescută... dar, cred că ar fi mai bine să plec. – Ei, hai. Curaj. – Nu, nu pot. M-am gândit că trebuie să vin şi... şi să vă rog, ce ar trebui să fac?! Dar, nu pot, înţelegeţi! Totul e aşa de diferit, de... – De ce? – Îmi pare extrem de rău şi, într-adevăr, nu vreau să fiu prost crescută, dar... Ea scoase un suspin adânc, se uită la Poirot, îşi întoarse privirea şi, subit, izbucni: – Sunteţi prea în vârstă! Nimeni nu mi-a spus că sunteţi atât de bătrân! Cu adevărat, nu vreau să fiu prost crescută, dar asta e. Dumneavoastră sunteţi prea bătrân. Îmi pare foarte rău, fireşte. Se întoarse brusc şi ieşi, încurcată, din cameră, mai degrabă ca un fluture în lumina lămpii. Poirot, cu gura căscată, auzi clopoţelul uşii de la intrare. Exclamă: – Nom d'un nom d'un nom... CAPITOLUL II Sună telefonul. Hercule Poirot nu-şi dădu, pe deplin, seama de acest fapt. Telefonul zbârnâi, iarăşi, strident şi insistent. George intră în cameră şi păşi spre el, întorcând o privire întrebătoare către Poirot. Poirot gesticula cu mâna. – Lasă-l! - spuse el. George se supuse, părăsind camera. Telefonul continuă să sune. Zgomotul strident şi iritant persistă. Brusc, se opri. După un minut sau două, însă, telefonul începu să sune iarăşi. – Ah, Doamne! Asta trebuie să fie o femeie - sigur e o femeie! Oftă, se ridică în picioare şi veni la aparat. Ridică receptorul. – Alo, zise el. – Dumneata eşti... eşti Monsieur Poirot? – Eu în persoană! – Sunt Mrs. Oliver. Vocea ta sună altfel. Nu te-am recunoscut la început. – Bonjour, madame. - Te simţi bine, sper!? – O, da, foarte bine! Vocea Ariadnei Oliver se auzea cu accentele ei vesele, obişnuite. Renumita scriitoare de romane poliţiste şi Hercule Poirot erau în relaţii prieteneşti. – Este, poate, prea devreme să te sun, dar vreau să te rog să-mi faci un serviciu. – Da? – E vorba de dineul anual al Clubului autorilor noştri poliţişti... Mă întreb dacă ai vrea să participi şi să fii anul acesta preşedintele nostru de onoare?! – Când are loc? – Luna viitoare - pe douăzeci şi trei. În telefon se auzi un oftat adânc. – Vai! Sunt prea bătrân. – Prea bătrân? Ce Dumnezeu vrei să zici? Nu eşti deloc bătrân. – Crezi că nu sunt? – Fireşte că nu. Vei fi minunat. Poţi să ne povesteşti o mulţime de istorii drăguţe despre crime adevărate. – Şi cine mă va asculta? – Toată lumea! Ei - Monsieur Poirot, este vreo problemă? S-a întâmplat ceva? Pari tulburat... – Da, sunt tulburat. Starea mea de spirit - ei, bine, n-are importanţă. – Dar, povesteşte-mi... – De ce aş face caz? – De ce nu?! Mai bine, ai veni şi mi-ai povesti totul. Când poţi veni? În după-amiaza asta? Vino să bem un ceai. – După-amiaza nu beau ceai. – Atunci, poate, o cafea. – După-amiaza nu beau, de obicei, cafea. – Ciocolată?! Cu frişcă deasupra!? Sau o tizană. Îmi place să sorb o tizană pe îndelete. Sau limonadă. Sau oranjadă. Sau ţi-ar plăcea cafea decofeinizată, dacă pot s-o procur... – Ah, ça, non, par exemple! E nesuferită. – Unul din acele siropuri care îţi place atât de mult. Ştii, mai am jumătate dintr-o sticlă de Ribena în bufet. – Ce-i Ribena? – Sirop de coacăze negre. – Bineînţeles că l-a adus cineva! Dumneata, fireşte că-l încerci cu mine, madame! Sunt mişcat de grija ce mi-o porţi! Voi accepta, cu plăcere, să beau o ceaşcă de ciocolată în această după-amiază. – Bine. Şi atunci îmi vei povesti totul despre ce te-a tulburat. Şi închise telefonul.   * *       *   Poirot chibzui o clipă. Apoi, formă un număr. Curând după aceea, întrebă: – Domnul Goby? Sunt Hercule Poirot. Sunteţi cumva prea ocupat în acest moment? – Aşa şi aşa, răspunse vocea domnului Goby. Ca să fiu cinstit, potrivit. Dar, spre a vă face plăcere, monsieur Poirot, dacă sunteţi grăbit, ca de obicei, - ei bine, n-aş zice că tinerii mei, de cele mai multe ori, nu reuşesc în ceea ce întreprind în prezent. Desigur, nu sunt băieţi buni, aşa, cât ai bate din palme, cum am dori noi să fie. În zilele noastre se gândesc prea mult la ei înşişi. Ei cred că ştiu totul dinainte să înceapă să înveţe. Dar, ajunge! Nu te poţi aştepta la capete mature pe umeri tineri! Aş fi încântat să mă pun la dispoziţia dumneavoastră, monsieur Poirot. Poate că sunt în stare să pun la treabă unul sau doi din cei mai buni flăcăi. Presupun că este ceva, ca de obicei - culegere de informaţii!? Domnul Goby dădea din cap aprobator şi asculta, în timp ce Poirot intra în detaliile a ceea ce tocmai dorea să facă. Odată terminată convorbirea cu domnul Goby, Poirot telefonă la Scotland Yard, unde, tocmai la momentul potrivit, dădu de un prieten al său. După ce acesta ascultă dorinţele lui Poirot, îi răspunse: – Nu vrei prea mult, da? O oarecare crimă, undeva!? Timp, loc, victimă-necunoscute. Sună un pic a urmărire zadarnică, dacă mă întrebi, bătrâne! După o scurtă pauză adăugă pe un ton dezaprobator: – Se pare că nu ştii, de fapt, nimic!!   * *       *   La patru şi un sfert, în aceeaşi după-amiază, Poirot stătea în sufrageria doamnei Oliver, sorbind, cu un aer cunoscător, dintr-o ceaşcă mare, plină cu ciocolată, având deasupra frişcă proaspătă, ceaşcă pe care gazda sa tocmai o pusese pe o măsuţă, lângă el şi la care adăugase o farfurioară plină cu fursecuri langue de chats. – Chère madame, ce bunătate! Privi peste ceaşcă puţin surprins, la coafura doamnei Oliver şi, de asemenea, la noul tapet al salonului. Ultima dată când o vizitase pe doamna Oliver, aceasta avea părul neted, sever pieptănat. Acum era invadată de bucle şi zulufi, presărate în forme complicate pe tot capul. Abundenţa luxoasă, bănui el, era în mare măsură artificială. Chibzui cât de multe şuviţe de păr ar putea să cadă pe neaşteptate, dacă doamna Oliver s-ar fi agitat brusc, după cum avea obiceiul. – Aceste vişine sunt noi? El agită linguriţa, circular, spre tapetul încăperii. Era, simţi, mai curând, ca şi cum s-ar fi aflat într-o livadă cu vişini. – Sunt prea multe, nu crezi? întrebă doamna Oliver. E atât de greu să anticipezi succesul plastic al unui nou tapet. Crezi că cel vechi era mai bun? Poirot se gândi, în fel şi chip, la ceea ce părea a-şi aminti drept o mulţime de păsări tropicale, viu colorate, într-o pădure. Se simţea înclinat să remarce: „Plus ça change, plus c'est la même chose, dar se abţinu. – Şi acum, zise Mrs. Oliver - în timp ce oaspetele ei repunea ceaşca pe farfurioară şi se reaşeza, cu un oftat de satisfacţie, ştergând res-turile de frişcă de pe mustaţă - despre ce este vorba? – Ce-o să-ţi povestesc, este foarte simplu. Azi dimineaţă, a venit să mă vadă o fată. Vreau să spun că ar fi putut să fie o întâlnire... Una intimă, mă înţelegi! Ea a trimis vorbă că vrea să mă vadă imediat, deoarece credea că a comis o crimă. – Ce lucru ciudat a putut să spună! Nu ştia?! – Întocmai! C'est innoui. Aşa că, l-am însărcinat pe George s-o poftească înăuntru. A rămas în picioare. A refuzat să se aşeze. Stătea acolo şi mă privea fix. Părea complet săracă cu duhul. Am încercat s-o încurajez. Apoi, dintr-o dată, mi-a zis că s-a răzgândit. A spus că nu vrea să fie prost crescută, dar că - ce crezi? - că sunt prea bătrân... Mrs. Oliver se grăbi să pronunţe cuvinte liniştitoare. – Oh, ei, aşa-s fetele! Oricine are peste treizeci şi cinci de ani, este cu un picior în groapă. N-au bun simţ, fetele, trebuie să-ţi dai seama de asta. – M-a jignit, zise Hercule Poirot. – Ei bine, dacă aş fi în locul tău, nu mi-aş face griji. Fireşte, a fost foarte prost crescută să spună aşa ceva. – N-are importanţă. Dar, nu este vorba numai de starea mea de spirit. Sunt îngrijorat! Da, sunt îngrijorat. – Ei, dacă aş fi în locul tău, aş uita totul, îl sfătui, iar, Mrs. Oliver, consolator. – Dumneata, nu înţelegi?! Fata asta m-a îngrijorat. Ea a venit la mine să-mi ceară ajutor. Apoi, a hotărât că sunt prea bătrân. Prea bătrân, ca să-i fiu de vreun folos. A greşit, desigur, că a venit fără să spună ce a adus-o la mine, şi, apoi, a fugit brusc. Dar, îţi zic că fata are nevoie de ajutor. – Nu presupun că are, cu adevărat, nevoie de ajutor, răspunse Mrs. Oliver, liniştitor. Fetele se agită fără rost. – Nu! Greşeşti! Ea are nevoie de ajutor. – Doar nu crezi că a săvârşit, cu adevărat, o crimă? – De ce nu? A zis că a comis-o! – Da, dar... Mrs. Oliver se opri. Ea a spus că poate a săvârşit o crimă, rosti ea încet. Dar, la ce s-a referit oare, prin asta? – Exact! N-are nici un sens. – Pe cine a omorât sau a crezut că a omorât? Poirot ridică din umeri. Mrs. Oliver începu să se învioreze, în timp ce-şi punea imaginaţia bogată la treabă: – Poate că a călcat pe cineva cu maşina şi n-a oprit! Poate că a fost acostată de un individ pe o stîncă şi s-a luptat cu el şi a reuşit să-l arunce în prăpastie! Poate că a dat cuiva, din greşeală, un medicament nepotrivit! Poate că s-a dus la una din petrecerile deşănţate şi s-a luptat cu cineva! Poate că a venit acasă şi a găsit pe cineva pe care l-a înjunghiat! Poate... – Assez, madame, assez! Dar Mrs. Oliver continuă: – Poate că a fost soră într-o sală de operaţie şi a administrat un anestezic nepotrivit sau... Se întrerupse, brusc neliniştită că nu posedă amănunte mai clare. Ce înfăţişare avea? Poirot medită o clipă. – O Ofelie lipsită de atracţie fizică. – Ei, poftim! păru surprinsă Mrs. Oliver. Aproape că mi-o şi imaginez. Ce ciudat. – Nu e ea capabilă de... spuse Poirot. Iată cum o văd eu. Fata nu este una care poate învinge greutăţile. Nu este una din acelea care pot vedea cu anticipaţie pericolele ce le paşte. Ea e una după care se uită alţii şi zic cam aşa: „Vrem o victimă! Asta va fi!” Dar Mrs. Oliver nu mai asculta demult. Îşi apucase cu amândouă mâinile zulufii bogaţi, într-un gest cu care Poirot era familiar. – Aşteaptă! strigă ea, de parcă era în agonie. Aşteaptă! Poirot aşteptă, sprâncenele i se ridicară a mirare. – Nu mi-ai spus numele ei, zise Mrs. Oliver. – Nu şi l-a dat! Din nefericire, sunt de acord cu dumneata. – Aşteaptă, imploră Mrs. Oliver, din nou cuprinsă de aceeaşi suferinţă vizibilă. Slăbi strânsoarea mâinii pe cap şi scoase un oftat adânc. Părul se eliberă din agrafe şi i se revărsă pe umeri. O buclă imperială se desprinse complet din meşă şi căzu pe podea. Poirot o ridică şi o puse discret pe masă. – Ascultă, spuse Mrs. Oliver, revenind, deodată, calmă. Îşi prinse în păr câteva agrafe şi clătină din cap, dusă pe gânduri. După o pauză: – Cine ţi-a povestit despre fata asta, Monsieur Poirot? – Nimeni, după câte ştiu. Fireşte, ea aflase despre mine, nu e nici o îndoială. Mrs. Oliver crezu că „fireşte” nu este deloc cuvântul potrivit. Ce era firesc, era faptul că Poirot însuşi era sigur că toată lumea auzise de el. În realitate, un număr mare de oameni s-ar uita doar cu indiferenţă la el, dacă s-ar pomeni numele lui Hercule Poirot, îndeosebi generaţia mai tânără. „Dar, cum să-i zic asta?”, reflectă Mrs. Oliver, „în aşa fel, încât, să nu-i rănesc orgoliul?” – Cred că greşeşti, spuse ea. Fetele - ei bine, şi băieţii de azi - nu ştiu prea multe despre detectivi şi lucruri ca astea. N-ai aflat despre ele aproape nimic. – Oricine trebuie să fi auzit despre Hercule Poirot, replică Poirot împăunîndu-se. Apăruse, de altfel, şi un articol convingător despre Hercule Poirot. – Dar ei, toţi sunt aşa de prost instruiţi în ziua de azi, zise Mrs. Oliver. Într-adevăr, singurii oameni al căror nume îl ştiu sunt cântăreţii pop sau disc jockey - sau aşa ceva. Dacă ai nevoie special de cineva, vreau să spun de un doctor, ori de un detectiv sau un dentist - ei bine, atunci, vreau să spun că dacă ai întreba pe un oarecare - dacă ai întreba care este persoana potrivită la care să te duci, atunci celălalt ţi-ar răspunde: Dragul meu, trebuie să mergi la omul acela absolut minunat din Queen Anns Street, care îţi răsuceşte de trei ori picioarele în jurul capului şi eşti vindecat, sau: Mi s-au furat toate diamantele şi Henry ar fi furios, totuşi, nu aş putea să mă duc la poliţie, dar există un detectiv pur şi simplu straniu, foarte discret, care mi le-ar aduce, iar Henry n-ar ştii niciodată despre asta. Iată felul în care se întâmplă mereu. Cineva a trimis acea fată la dumneata!! – Mă îndoiesc foarte mult.... – N-ai de unde şti, până nu ţi s-ar spune. Şi e timpul să ţi se spună acum. De aceea ai venit la mine. Eu am trimis acea fată la dumneata. Poirot o privi uimit. – Dumneata? Dar, de ce n-ai spuse imediat? – Pentru că acum mi-am amintit - când vorbeai despre Ofelia - păr lung, ud şi mai degrabă, neted. Părea descrierea cuiva pe care, de fapt, o văzusem. Nu de mult. Şi, atunci, mi-am amintit cine este. – Sinceră să fiu, nu-i ştiu numele, dar pot să i-l aflu uşor. Am discutat despre detectivi particulari şi urmăriri discrete - şi am vorbit despre dumneata şi câteva din lucrurile uimitoare pe care le-ai făcut. – Şi, i-ai dat adresa mea? – Nu, sigur că nu. N-aveam idee că ea vrea un detectiv sau aşa ceva. Cred că noi două doar discutam. Dar, ţi-am pomenit numele de câteva ori şi, desigur, ar fi fost uşor să cauţi într-o carte de telefon şi să afli adresa. – Aţi discutat despre crimă? – Nu pot să-mi amintesc. Nici măcar nu ştiu cum am ajuns să discutăm despre detectivi - numai dacă, da, poate că ea a fost cea care a început subiectul... – Spune-mi, atunci, spune-mi tot ce poţi - chiar dacă nu-i ştii numele, spune-mi tot ce ştii despre ea. – Ei bine, asta s-a întâmplat săptămâna trecută. Eram cu familia Lorrimer. Ei nu fac un pas fără să mă ia şi pe mine la nişte prieteni de-ai lor, la un pahar de vorbă. Erau câţiva acolo - şi eu nu prea m-am distrat mult, pentru că, aşa cum ştii, pur şi simplu, nu-mi place să beau, şi, astfel gazdele au fost nevoite să găsească o băutură uşoară pentru mine, ceea ce, pentru ei este mai de grabă o treabă plicticoasă. Şi, atunci, oamenii îmi zic lucruri - ştii de care - cât de mult le plac cărţile mele şi cât au dorit să mă cunoască - şi toate astea mă irită şi mă deranjează sau, mai exact, mă fac să mă simt prost. Dar, eu reuşesc, oarecum, să le fac faţă. Iar ei spun cât de mult le place teribilul meu detectiv Sven Hjerson. Dacă ar ştii ei cât îl urăsc eu. Dar editorul meu mereu îmi aminteşte că nu trebuie să zic aşa. Oricum, cred că discuţia despre detectivi cu viaţă reală i-a captat pe toţi, sigur eu am vorbit puţin şi despre dumneata, iar această fată stătea pe aproape şi asculta. Când ai spus: o Ofelie neatractivă, ai nimerit, oarecum. M-am gândit. „Oare de cine îmi reaminteşte?” Şi... atunci, mi-am adus aminte: „Desigur. Fata de la petrecerea din acea zi!” Cred că despre ea e vorba, nu se poate să o confund cu altă tânără. Poirot oftă. Cu Mrs. Oliver, oricine ar avea nevoie de multă răbdare. – Cine sunt acei oameni cu care a trebuit să bei? – Trefusis, cred, numai dacă n-a fost Treherne. Un astfel de nume e un mare magnat al finanţelor. Bogat. Ceva în City, dar cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în Africa de Sud. – Are soţie? – Da. O femeie foarte atrăgătoare. Mult mai tânără decât el. Cu păr blond, auriu, bogat. A doua soţie. Fata era de la prima nevastă. Mai era un unchi incredibil de antic. Aproape surd. El e teribil de vestit - poveşti de necrezut sub formă de scrisori, după numele său. Un amiral sau un mareşal de aviaţie, ori aşa ceva. Cred că el este şi astronom. Oricum, are un fel de telescop mare, care se scoate prin acoperiş. Deşi, presupun că ar putea să fie doar un hobby. Mai era acolo o tânără străină, dintre acelea care aleargă cu gura căscată după bărbaţi tomnatici. Se duce cu el la Londra, cred, şi vede dacă nu dă bir cu fugiţii. Altfel, era drăguţă. Poirot selectă informaţiile pe care i le-a furnizat Mrs. Oliver, simţindu-se mai degrabă ca un calculator uman. – Domnul şi doamna Trefusis locuiesc în acea casă?... – Nu Trefusis! Acum îmi amintesc - Restarick! – Asta nu este deloc acelaşi tip de nume. – Da, aşa este! E un nume din regiunea Cornwall, nu-i aşa? – Atunci, domnul şi doamna Restarick locuiesc acolo, ca şi distinsul şi mai bătrânul unchi. Numele lui este tot Restarick? – Sir Roderick sau aşa ceva. – Există şi fata au pair sau ce este şi ea, şi o fiică - mai sunt şi alţi copii? – Nu cred - dar, de fapt, nu ştiu. Apropo, fiica nu locuieşte acasă. Ea sosise numai pentru sfârşitul de săptămână. Presupun că nu se înţelege cu mama vitregă. A obţinut o slujbă la Londra şi a făcut cunoştinţă cu un tânăr, de care lor - aşa bănuiesc eu - nu le place prea mult. – Se pare că dumneata cunoşti destul de multe despre această familie. – Oh, păi se pot culege unele lucruri. Lorrimerii sunt vorbăreţi. Întotdeauna trăncănesc vrute şi nevrute despre unul sau altul. Oriunde se pot asculta multe bârfe despre cine vrei şi cine nu vrei. Uneori, totuşi, le amestecă. Probabil şi eu. Aş vrea să-mi amintesc numele de botez al acelei fete. Ceva legat de un cântec... Thora? Vorbeşte-mi Thora. Thora, Thora. Ceva asemănător, sau Myra? Myra, oh, Myra, iubirea mea-i toată pentru tine. Am visat că trăiesc în palate de marmură. Norma? Sau vreau să zic Maritana? Norma - Norma Restarick! Ästa-i corect, sunt sigură. Ea adăugă, cu inconsecvenţă: Este o a treia fată. – Am înţeles, zici că o consideri doar un copil. – Aşa şi este - sau cred că-i aşa! – Atunci, ce vrei să înţelegi spunînd că este o a treia fată? – Doamne sfinte, nu ştii ce este o a treia fată? Nu citeşti The Times? – Eu citesc naşterile, decesele şi căsătoriile. Şi unele articole pe care le găsesc interesante. – Nu, mă refer la publicitatea de pe prima pagină. Numai că acum nu mai este pe prima pagină. Aşa mă gândeam, luând un alt ziar. Dar, îţi voi arăta. Se duse spre o masă şi luă repede The Times, întoarse paginile şi i-l aduse. – Iată, priveşte: „A TREIA FATĂ pentru aparta-ment confortabil la etajul al doilea, cameră separată, încălzire centrală. Earl's Court.” „Caut a treia fată pentru a împărţi apartament. 5 guinee pe săptămână, cameră separată.” „Caut a patra fată. Regent's Park. Cameră separată.” Este modul în care locuiesc fetele acum. Mai bine decât la cămin. Fata principală închiriază un apartament mobilat şi apoi subînchiriază. A doua fată este, de obicei o prietenă. Apoi, ele găsesc o a treia fată, prin mica publicitate, dacă nu cunosc pe vreuna. Şi, aşa cum vezi, deseori, ele reuşesc să înghesuie în apartament o a patra. Prima fată ia cea mai bună cameră, a doua fată plăteşte întrucâtva mai puţin, a treia încă şi mai puţin şi este băgată într-o chichineaţă. Stabilesc între ele însele care să aibă întregul apartament pentru o noapte pe săptămână - sau aşa ceva. Asta funcţionează destul de rezonabil. – Şi unde locuieşte în Londra această fată, al cărei nume ar putea fi Norma? – Aşa cum ţi-am povestit, realmente nu cunosc nimic despre ea. – Dar ai putea afla? – O, da, presupun că ar fi destul de uşor. – Eşti sigură că n-a existat nici o discuţie, nici o menţiune despre o moarte neaşteptată. – Te referi la o moarte în Londra sau în casa Restarick? – Şi una şi la cealaltă. – Nu înţeleg aşa. Am să văd ce pot să scor-monesc. Ochii doamnei Oliver străluciră de emoţie. De acum, intra în miezul problemei. – Asta ar fi drăguţ din partea ta. – Voi telefona familiei Lorrimer. De fapt, acum ar fi momentul potrivit. Se duse la telefon. – Trebuie să mă gândesc la motive sau lucruri - poate lucruri inventate? Privi spre Poirot mai degrabă cu îndoială. – Dar, fireşte! Se înţelege! Eşti o femeie cu imaginaţie - nu vei întâmpina nici o greutate. Dar - nu prea fantastică, Pricepi? Moderaţie... Mrs. Oliver îi aruncă o privire înţelegătoare. Chemă centrala şi rugă să i se spună numărul ce-l dorea, întorcându-şi capul, şopti: – Ai un creion şi hârtie - sau un carneţel - ceva, să scrii numele sau adresele, ori locurile? Poirot deja îşi aranjase carneţelul pe genunchi şi dădu din cap aprobator, s-o liniştească. Mrs. Oliver se reîntoarse spre receptorul ce-l ţinea şi se lansă în discuţie. Poirot ascultă cu atenţie o parte a conver-saţiei telefonice. – Alo! Pot să vorbesc cu - Oh, tu eşti, Naomi? Aici e Ariadne Oliver. Oh, da, bine, a fost, mai curând, o mulţime... Oh, vrei să spui bătrânul? Nu, ştii că eu nu... Practic orb?... Am crezut că pleacă la Londra cu fetiţa străină... Da, uneori trebuie să-ţi faci griji pentru ei - dar ea pare să se descurce cu el destul de bine... Unul din lucrurile pentru care te-am sunat este să te întreb adresa fetei. Nu, fata lui Restarick, vreau să zic undeva în South Ken, nu? Sau era Knightsridge? Ei, i-am promis o carte şi am scris pe o fiţuică adresa, dar desigur, am pierdut-o, ca de obicei. Nici măcar nu pot să-mi amintesc numele ei. Este Thora sau Norma?... Da, am crezut că este Norma... Aşteaptă o clipă, să iau un creion... Da, sunt gata... Şaizeci şi şapte, Borodene Mansions... Ştiu, blocul acela mare care seamănă mai degrabă cu închisoarea Wormwood Scrubs... Da, cred că apar-tamentele sunt foarte confortabile, cu încălzire centrală şi tot... Cine sunt celelalte două fete cu care locuieşte ea?... Prietene de-ale ei?... sau de la mica publicitate?... Claudia Reece - Holland... nu e tatăl ei membru al Parlamentului? Cine este cealaltă?.. Nu, presupun că nu o cunoşti - e chiar drăguţă, bănuiesc... Cu ce se ocupă fetele? Par să fie secretare, nu?... Oh, cealaltă fată este decorator de interioare - crezi - sau se ocupă cu o galerie de artă? Nu, Naomi, desigur că nu vreau să ştiu, fireşte - doar mă întreb - ce fac toate fetele din zilele noastre? Ei bine, pentru mine este folositor să aflu, din cauza cărţilor mele - vreau să fiu la curent... Ce mi-ai povestit despre prietenul... Da, dar e unul atât de neajutorat, nu-i aşa?... Vreau să zic că fetele fac exact ceea ce le place... El arată atât de groaznic? E unul din aceiea, nebărbieriţi, murdari? Oh, ce tipi... Veste din brocart, şi păr cârlionţat - care-i atârna până la umeri - da, e atât de greu să spui dacă sunt fete sau băieţi, nu-i aşa? Da, arată uneori ca picturile lui Van Dyck, dacă sunt chipeşi... Ce-ai spus? Că Andrew Restarick pur şi simplu îl urăşte?... Da, de obicei bărbaţii fac... Mary Restarick?... Ei bine, presupun că ai avea certuri dese cu o mamă vitregă. Socotesc că ea a fost destul de mulţumită când fata şi-a găsit o slujbă la Londra. Ce crezi despre oamenii care spun astfel de lucruri?... De ce, nu puteau să afle ce se întâmplă cu ea? Cine a zis?... Da, dar ce au muşamalizat?... Oh, o doică? – A vorbit cu menajera familiei Jenners? Vrei să spui cu soţul ei? Oh, înţeleg! Doctorii n-au putut afla... Nu, dar oamenii sunt atât de răutăcioşi. Sunt de acord cu tine. Lucrurile astea sunt, de obicei, neadevărate... Gastric, da? Dar, cât de ridicol! Vrei să spui că oamenii au zis, care era numele lui - Andrew? Vrei să spui că era mai uşor cu toate acele ierburi otrăvitoare despre?.. Da, dar de ce? Vreau să zic, nu e cazul unei femei pe care el a urât-o de ani de zile – ea este cea de-a doua soţie - şi mult mai tânără decât el, şi atrăgătoare. Da, presupun că ar fi - dar, pe de altă parte, de ce să fi vrut fată străină?... Crezi că ar fi supărat-o lucrurile pe care i le-a spus Mrs. Restarick... Ea nu-i o fiinţă atractivă - Presupun că Andrew i-ar fi făcut curte - nimic serios, desigur - dat asta ar fi deranjat-o pe Mary, şi atunci ea ar fi tăbărât asupra fetei şi.... Din colţul ochiului, Mrs. Oliver băgă de seamă că Poirot îi făcea semne, desperat. – O clipă, dragă, zise Mrs. Oliver în telefon. Este brutarul. Poirot se arătă jignit: – Închide telefonul. Ea lăsă receptorul, se grăbi să traverseze camera şi-l împinse pe Poirot într-un colţişor pentru servit micul dejun. – Da? îl interpelă ea cu sufletul la gură. – Brutar?! spuse Poirot, cu dispreţ. Eu! – Ei, a trebuit să mă gândesc repede la ceva. În legătură cu ce îmi făceai semne? Ai înţeles cine era? Poirot i-o tăie scurt: – Îmi vei povesti tu imediat. Ştiu suficient. Ceea ce vreau să faci este, cu toate improvizaţiile rapide, să-mi aranjezi un pretext plauzibil ca să vizitez familia Restarick. Un vechi prieten de-al tău, care în curând va fi în vecinătatea lor. Dacă nu cumva ai putea spune... – Las' pe mine. Mă voi gândi la ceva. Să-ţi dau un nume fals? – Categoric, nu. Să încercăm, cel puţin, să con-tinuăm simplu. Mrs. Oliver dădu din cap aprobator şi se grăbi înapoi la telefonul abandonat. – Naomi? Nu pot să-mi amintesc ce discutam. De ce intervine, mereu, ceva să întrerupă tocmai când cineva s-a aşezat la o bârfă nostimă? Nici măcar nu-mi amintesc pentru ce ţi-am telefonat, ca să încep cu... Of, da, adresa acelui copil Thora - Norma, vreau să zic, şi tu mi-ai dat-o. Dar era şi altceva ce vroiam să - oh, mi-aduc aminte. Un vechi prieten de-al meu. Cel mai fascinant omuleţ. De fapt, discutam despre el, atunci, la tine. Numele lui este Hercule Poirot. El urmează să locuiască destul de aproape de Restarick şi este teribil de nerăbdător să îl cunosc pe bătrânul Sir Roderick. Ştie o mulţime de lucruri despre el şi îl admiră grozav, şi pentru o descoperire minunată de-a sa în timpul războiului - sau un lucru ştiinţific pe care l-a făcut - oricum, este foarte nerăbdător să „treacă pe la dânsul, să-i prezinte omagiile sale”, astea-s vorbele lui. Ce crezi, se aranjează? Îi vei anunţa tu? Da, el o să apară ca din senin. Spune-le să-l facă să le povestească unele istorii de spionaj minunate... El - ce? Oh! Cos-tisitoarele voastre... Da, fireşte, trebuie să pleci. La revedere. Ea aşeză înapoi receptorul în furcă şi se cufundă într-un fotoliu. – Doamne sfinte, ce obositor e. A fost totul bine? – N-a fost rău, spuse Poirot. – M-am gândit eu că ar fi mai bine să descos totul despre bătrânul nostru. Apoi, ai timp să vezi cât doreşte de mult, ceea ce presupun că şi vrei. Şi poţi să fii confuz cu privire la subiectele ştiinţifice, dacă e vorba de o femeie, iar tu poţi să-ţi imaginezi ceva mai precis decât poate, probabil, să verifice până când soseşte. Acum, vrei să afli ce-mi povestea ea? – Bârfă, bănuiesc. Despre sănătatea doamnei Restarick? – Exact. Se pare că ar avea un fel de boală misterioasă - de natură gastrică -, iar doctorii sunt în încurcătură. Ei au internat-o în spital şi i-a mers destul de bine, încât nu părea că există vreo cauză reală care să explice boala. Şi ea a venit acasă, iar boala a reînceput, şi din nou doctorii au fost în încurcătură. Atunci, oamenii au catadixit să vorbească. Totul a început de la o soră medicală iresponsabilă, şi sora acesteia a spus unui vecin, iar vecinul, care pleca zilnic la lucru, a povestit altcuiva şi, aşa, a apărut suspiciunea! Astfel, au început să zică despre bărbatul ei, că ar fi încercat s-o otrăvească. Lucruri de felul acesta oamenii spun mereu - dar, în acest caz, se părea că n-au sens. Şi apoi, Naomi şi eu ne-am întrebat despre fata au pair - nici măcar nu este exact o fată au pair, e un fel de secretară de companie pentru bătrânul..! aşa că, de fapt, nu există nici un fel de motiv pentru care să administreze buruieni otrăvitoare lui Mrs. Restarick. – Am auzit cum sugerai câte ceva. – Păi, există, de obicei, posibilitatea... – Unei morţi dorite!..., spuse Poirot, pe gânduri - dar nu comise încă!
Agatha Christie Accident     — ASCULTĂ LA MINE, e aceeaşi femeie... nu încape nici o îndoială! Căpitanul Haydock ridică ochii spre faţa crispată a prietenului său şi oftă. Ar fi dorit să-l vadă pe Evans mai puţin categoric şi triumfător. Lungile-i călătorii pe mare îl învăţaseră pe bătrînul căpitan să nu se amestece în treburile altora, care nu-l priveau pe el. Prietenul său Evans, fost inspector la Departamentul de Investigaţii Criminologice al Scotland Yard-ului, avea o filosofie de viaţă total diferită: „Să acţionezi potrivit informaţiilor primite” – aceasta fusese deviza lui la început, pe care şi-o perfecţionase, încît ajunsese să-şi găsească propriile sale informaţii. O aplicase în toate anchetele la care luase parte. Inspectorul Evans fusese un ofiţer inteligent, cu mintea limpede şi-şi meritase pe deplin avansarea. Chiar şi acum, la pensie, retras la ţară în căsuţa visurilor sale, nu-şi pierduse instinctul său profesional. — Nu uit niciodată o faţă întîlnită, repetă el cu încăpăţînare. Este doamna Anthony. Cînd mi-a vorbit de doamna Merrowdene, am ştiut imediat despre cine este vorba. Căpitanul Haydock nu se simţea în largul său. Merrowdene-ii erau vecinii săi cei mai apropiaţi după Evans. Ar fi uluitor ca tînără femeie să fie una şi-aceeaşi cu eroina unei „cause célèbre”. A trecut mult timp de-atunci. Nu se poate! — E o poveste veche, îngăimă el. — De-acum nouă ani, completă Evans cu promptitudine. De nouă ani şi trei luni. Îţi aminteşti cazul? — Foarte vag. — Anthony obişnuia să se trateze cu arsenic, aşa că femeia a fost achitată. — Şi de ce să n-o fi achitat? — Nu învinuiesc pe nimeni. Au dat un verdict absolut corect, pe baza probelor. — Atunci? Nu înţeleg ce te frămîntă. — Pe cine? Pe mine? — Mi s-a părut că ai ceva pe suflet. — Deloc. — E-o istorie veche, insistă căpitanul conciliator. Dacă vreodată, din nefericire, doamna Merrowdene a trebuit să fie judecată pentru crimă şi apoi achitată... — Achitarea rareori e considerată o nefericire, i-o întoarse Evans. — Ştii foarte bine ce vreau să zic. Şi căpitanul continuă iritat: Dacă biata femeie a fost eroina unei experienţe atît de neplăcute nu înseamnă că noi trebuie să răscolim totul din nou, nu-i aşa? Evans nu răspunse.. — Ei, haide, haide, Evans, femeia a fost nevinovată. Tu însuţi ai spus-o. — Eu? Eu n-am spus c-a fost nevinovată. Am spus doar că au achitat-o. — E-acelaşi lucru. — Nu întotdeauna. Căpitanul Haydock, care începuse să-şi golească pipa lovind-o de piciorul scaunului, întrerupse această operaţie şi se ridică în picioare cu o faţă uluită. — Aha! Deci asta-i părerea ta. Tu nu crezi că este nevinovată! — N-am spus asta. Nu prea ştiu nici eu... Anthony obişnuia să se trateze cu picături de arsenic. Soţia lui era cea care i le administra, într-o zi, din greşeală, a luat o doză prea mare. Dar din a cui greşeală? A lui sau a ei? Nimeni n-a putut spune, aşa că a fost achitată din lipsă de dovezi. Corect. Dar, totuşi... mi-ar plăcea să ştiu... Căpitanul Haydock se concentră din nou asupra pipei sale. — În orice caz, spuse el cu hotărîre, toate acestea nu ne privesc pe noi. — N-aş fi atît de sigur. — Dar, bine... — O clipă. Îţi aminteşti? Aseară am fost in laboratorul lui Merrowdene?  — Da. Ne-a vorbit de testul Marsh[1] cu privire la arsenic. Spunea că tu ar trebui să ştii tot despre asta... că e domeniul tău... chiar a şi chicotit. Niciodată n-ar fi spus acestea dacă s-ar fi gîndit un moment. Evans îl întrerupse. — Crezi că ar fi tăcut dac-ar fi ştiut? Sînt căsătoriţi de şase ani, parcă aşa ai spus. Fac prinsoare că habar nu are că soţia lui este celebra doamnă Anthony. — Şi poţi fi sigur că nu eu voi fi acela de la care o va afla, spuse căpitanul Haydock înţepat. Evans nu-i dădu nici o atenţie. — Dar continuă. După testul Marsh, Merrowdene a încălzit o substanţă într-o eprubetă. Reziduurile metalice obţinute le-a dizolvat în apă şi le-a precipitat adăugind nitrat de argint. Este testul specific cloraţilor. O experienţă simplă dar, întîmplător, am reuşit să citesc următoarele cuvinte dintr-o carte aflată deschisă pe masă. „H2SO4 descompune cloraţii producînd Cl2O4. Provoacă o explozie violentă prin încălzire şi de aceea trebuie păstrată la temperaturi joase şi folosită în cantitate mică”. Haydock îşi privi prietenul cu uimire. — Şi ce-i cu asta? — Uite! În meseria noastră folosim şi noi teste pentru crime, în felul nostru. Adunăm fapte, le gîndim, analizăm ce a rămas după ce am îndepărtat erorile de judecată sau mărturiile false. Dar există şi un alt fel de test, sigur şi destul de... periculos. Un criminal rareori se opreşte la o singură crimă. Dă-i timp, cîmp liber de acţiune şi va comite o nouă crimă. Arestezi un bărbat. Şi-a omorît sau nu şi-a omorît soţia? Probele lipsesc, îi cercetăm trecutul. Dacă a fost căsătorit de mai multe ori şi de fiecare dată şi-a pierdut soţia într-un mod... mai puţin obişnuit, atunci... Înţelegi! E o certitudine morală. Din acel moment poţi să începi să cauţi probe. — Bine. Şi? — Ajung la subiect. E foarte bine dacă suspectul are un trecut pe care să-l cercetezi. Dar să presupunem că îl prinzi pe ucigaş la prima lui crimă. Testul nostru nu mai e valabil. Să admitem că suspectul achitat îşi reface viaţa sub un alt nume. Va repeta el oare crima sau nu? — Dar asta e o idee groaznică. — Şi-atunci continui să crezi că lucrurile acestea nu ne privesc? — Da. N-ai nici un motiv să pui la îndoială inocenţa doamnei Merrowdene. Fostul inspector tăcu un moment, apoi continuă rar: — Ţi-am mai spus că n-am găsit nimic suspect în trecutul ei. Nu este întru totul adevărat. A avut un tată vitreg. La optsprezece ani s-a îndrăgostit. Tatăl vitreg s-a folosit de autoritatea sa ca să împiedice o eventuală căsătorie cu acest tînăr. În cursul unei plimbări cu amintitul tată vitreg, acesta s-a apropiat cam mult de marginea unei faleze abrupte. Terenul i-a cedat sub picioare... a căzut şi a murit. — Doar nu te gîndeşti că... — A fost un accident. Otrăvirea lui Anthony a fost şi ea un accident. Nu s-ar fi ajuns niciodată la judecată în acest caz dacă n-ar fi ieşit la iveală că exista un alt bărbat care a dispărut, în paranteză fie spus, nemulţumit, pare-se de verdictul juriului. Ascultă-mă pe mine, Haydock, unde apare femeia asta, mă tem de un alt... accident. Bătrînul căpitan ridică din umeri. — Mă-ntreb cum l-ai putea împiedica. — Şi eu mă-ntreb, spuse Evans fără entuziasm. — În locul tău aş lăsa-o baltă, zise căpitanul Haydock. Nu iese nimic bun cînd te amesteci în treburile altora. Sfatul îi displăcu ex-inspectorului care avea o fire răbdătoare, dar tenace. Îşi luă rămas bun de la prietenul său şi se reîntoarse în sat, gîndindu-se la o acţiune încununată de succes. Intrînd la oficiul poştal să cumpere nişte timbre, se izbi, din greşeală, tocmai de subiectul preocupărilor sale, George Merrowdene. Fostul profesor de chimie era un omuleţ cu un aer visător, amabil şi blînd, dar complet distrat. Îl recunoscu pe Evans, îl salută cu căldură şi se aplecă să adune scrisorile pe care le scăpase din mînă. Evans fu mai rapid, le adună şi i le dădu cerîndu-şi scuze. O privire fugară pe antetul unuia din plicuri fu suficientă să-i reînvie îndoielile. Era de la o binecunoscută firmă de asigurări. Se hotărî pe loc. Amabilul George Merrowdene se trezi mergînd pe stradă în compania poliţistului, vorbindu-i despre asigurarea pe viaţă pe care tocmai a contractat-o în favoarea soţiei sale. Care era părerea lui Evans despre această companie de asigurări? — Am făcut cîteva amplasamente nu prea reuşite, mărturisi profesorul, şi am avut cîteva pierderi destul de grele, iar dacă mi s-ar întîmplă o nenorocire, soţia mea s-ar trezi într-o situaţie dificilă. Această asigurare, însă, rezolvă problema. — Ea nu s-a împotrivit acestei idei? întrebă Evans cu un ton neutru. Unele femei au scrupule, un fel de teamă superstiţioasă. — Oo! Margaret e foarte practică, surise Merrowdene. Nu-i deloc o femeie superstiţioasă. Şi, de fapt, a fost ideea ei, dacă-mi aduc bine aminte. Nu-i place să mă vadă îngrijorat. Evans aflase ce dorea. Se despărţi de celălalt şi buzele sale schiţară un zîmbet nemulţumit. Ce coincidenţă: domnul Anthony contractase şi el o asigurare de viaţă în favoarea soţiei cu cîteva săptămîni înainte de a muri. Obişnuit să creadă în instinctele sale, era sigur că nici de astă-dată nu se înşela. Dar ce să facă? Nu rîvnea să prindă un criminal după ce săvîrşise fapta. Voia doar să prevină crima. Ceea ce era un lucru diferit şi mult mai dificil. Rămase gînditor în tot restul zilei. În parcul castelului se desfăşura sărbătoarea Ligii Primrose. Evans se îndreptă într-acolo. Se amuză, cheltuind cîteva monede, să ghicească greutatea unui porc, să tragă la ţintă, dar faţa lui continuă să păstreze o expresie absentă şi concentrată. Îşi permise chiar să sacrifice o jumătate de coroană la Zara, ghicitoarea în globul de cristal. Nu putu să nu surîdă amintindu-şi cît îi dăduseră de lucru, odinioară, aceste ghicitori. Nu prea dădu atenţie la ceea ce-i spunea Zara pînă ce nu-l frapă un cu vînt. — Foarte, foarte curînd, te vei angaja într-o chestiune de viaţă sau de moarte... de viaţă sau de moarte pentru o persoană. — Cum? Ce? întrebă el brusc. — Aveţi de luat o hotărîre. Fiţi prudent, foarte prudent... Cea mai mică greşeală..., cel mai mic pas greşit... — Şi? Şi? Ghicitoarea se cutremură. Şi asta făcea parte din scenariu. Evans o ştia, dar totuşi fu impresionat. — Aveţi grijă. Să nu faceţi vreo greşeală. Altminteri, văd o urmare clară: moartea! Straniu! Al dracului de straniu! — Dacă greşesc, cineva o să moară? Asta vrei să spui? — Da, domnule. — În cazul acesta, zise Evans ridicîndu-se şi dîndu-i jumătatea de coroană, nu trebuie să fac nici o greşeală, nu-i aşa? Se îndreptă spre ieşirea din cort. Uşor de spus, mai greu de făcut. O viaţă depindea de el. Să caute ajutor? La cine? Inutil să conteze pe prietenul său Haydock, căruia-i putea zări silueta puţin mai departe. „Asta nu ne priveşte”, era deviza lui Haydock şi asta nu-l ajuta la nimic. Haydock stătea de vorbă cu o femeie. Recunoscu, în femeia care tocmai îşi lua rămas bun de la bătrînul marinar, pe doamna Merrowdene. Fostul poliţist se îndreptă spre ea. Era o femeie drăguţă, avea o frunte înaltă, ochi frumoşi căprui şi. o expresie liniştită. Avea o coafură ce-i accentua aerul de madonă. Vocea îi era gravă, puţin adormită. Îi surîse lui Evans cu amabilitate. — Mi s-a părut că v-am recunoscut, doamnă Anthony, adică doamnă Merrowdene, zise el spionînd-o. El se prefăcu intenţionat că-i greşi numele. Ea făcu ochii mari, iar respiraţia i se acceleră puţin, dar continuă să-l privească cu fermitate şi mîndrie. — Îmi caut soţul, îi spuse. L-aţi văzut cumva? — Da, acum un moment. A luat-o într-acolo. Porniră să-l caute, sporovăind liniştit şi plăcut. Inspectorul fu cuprins de admiraţie. Ce femeie! Cîtă siguranţă! Cîtă stăpînire de sine! Remarcabilă, dar periculoasă – de asta era sigur. Era mulţumit de felul în care abordase subiectul, dar nu se simţea în largul său. Îi dăduse să înţeleagă că o recunoscuse. Aceasta o punea deja în gardă. Nu va încerca să acţioneze în grabă. Mai rămînea Merrowdene. Cum să-l prevină? Îl găsiră contemplînd cu un aer visător o păpuşă de porţelan pe care tocmai o cîştigase la tombolă. Soţia lui îi propuse să se întoarcă acasă. Acceptă imediat. — N-aţi vrea să serviţi cu noi o ceaşcă de ceai? se adresă lui Evans tînără femeie. Sesiză o nuanţă de provocare în vocea ei. — Cu cea mai mare plăcere. Porniră împreună discutînd despre lucruri mărunte. Soarele strălucea, sufla o briză uşoară, totul era atît de plăcut, atît de firesc. — Servitoarea a rămas la serbare, anunţă doamna Merrowdene în timp ce intra în casă. Se duse în camera ei, îşi scoase pălăria, se aranjă puţin şi reveni ca să pregătească ceaiul. Aprinse o mică lampă de argint sub ceainic, apoi luă trei mici boluri şi tot atîtea farfurioare de pe o etajeră. — Avem un ceai chinezesc veritabil. Noi îl bem întotdeauna după moda chinezească, din boluri şi nu din ceşti. Se opri să examineze fundul unuia din boluri şi scoase o exclamaţie de îngrijorare: — George! Să-ţi fie ruşine! Iar ai folosit bolurile astea. — Sînt dezolat, draga mea, răspunse profesorul cu un aer vinovat. Sînt atît de practice. Cele pe care le-am comandat pentru mine încă n-au sosit. — Într-o bună zi ne vei otrăvi pe toţi, îi replică soţia sa cu un rîs sec. Mary le găseşte în laborator şi le pune la loc pe etajeră fără să se mai obosească să le spele. Mai zilele trecute ai folosit unul pentru cianură de potasiu. Zău, George, nu crezi că exagerezi? E înspăimîntător de periculos. Merrowdene o privi puţin iritat. — Am mai spus că Mary nu are ce să caute în laboratorul meu. I-am interzis să se atingă de cel mai mic obiect. — Dar uneori ne luăm ceaiul şi acolo. De unde să ştie biata Mary care sînt bolurile din care am băut? Profesorul ieşi din cameră bombănind. Surîzătoare, soţia lui turnă apa clocotită peste frunzele de ceai şi stinse lampa. Stupefiat, Evans crezu că ghiceşte planul. Doamna Merrowdene pregătea un nou accident? Îşi aranja un nou alibi? Voia să-l pună pe el în situaţia de a depune mărturie în favoarea ei dacă s-ar întîmplă ceva? Stupid din partea ei, mai ales că... Brusc îşi reţinu respiraţia. Turnase ceai în cele trei boluri. Puse unul în faţa lui, un altul înaintea ei şi un al treilea pe o măsuţă, alături de fotoliul favorit al soţului. Avea un surîs straniu pe buze. Acum ştia. Era o femeie remarcabilă, dar periculoasă. Aşa pe neaşteptate, fără nici o pregătire prealabilă, totul se va intimpla în această după-amiază. Iar el va fi martor. Atîta îndrăzneală din partea ei îi tăiase respiraţia. Era de o abilitate diabolică, în gînd şi acţiune. El n-ar putea dovedi nimic. Totul se întîmplă atît de rapid. Respiră adînc şi se aplecă înainte peste măsuţă. — Doamnă, eu sînt un om capricios. Îmi acordaţi o favoare? Îl privi cu un aer intrigat, dar fără suspiciune. El se ridică, luă bolul din faţa ei şi-l schimbă cu cel al soţului. — Vreau să beţi de-aici. Privirile li se încrucişară. Nu clipi din ochi, dar păli. Întinse mîna şi ridică bolul. El îşi ţinu respiraţia. Comisese oare o greşeală? Ea duse bolul la gură, dar în ultimul moment tresări, se aplecă şi goli recipientul într-un vas unde creştea o ferigă. Se îndreptă si-l privi sfidător. Evans suspină uşurat. — Ei, bine, îi spuse ea cu o voce uşor batjocoritoare. El i se adresă sobru şi calm: — Sînteţi foarte inteligentă, doamnă. Cred că m-aţi înţeles. Nu trebuie să se mai întîmple. Înţelegeţi la ce mă refer, nu? — Da, răspunse ea cu un ton neutru. Evans dădu din cap satisfăcut. Era destul de isteaţă şi nu voia să ajungă la spînzurătoare. — Atunci vă doresc o viaţă lungă amîndurora. Duse bolul la buze, bău şi brusc faţa i se schimonosi într-un mod groaznic. Încercă să se ridice, să strige. Trupul i se înţepeni, faţa îi deveni stacojie. Se prăbuşi în scaun contorsionat de durere. Doamna Merrowdene se aplecă spre el cu un mic surîs în colţul gurii: — Aţi comis o greşeală, spuse cu gingăşie. Aţi crezut că vreau să-l omor pe George. Ce tîmpenie! Rămase o vreme cu privirea aţintită asupra mortului. Era a treia persoană care încercase s-o despartă de omul pe care-l iubea. Faţa i se însenină. Semăna mai mult ca niciodată cu o madonă. Apoi începu să strige: — George, George, vino repede! Un accident groaznic. Sărmanul domn Evans...     [1] Este un test delicat cu arsenic, folosit în investigaţiile asupra crimelor.    
Prolog Era ora 2 în după‑amiaza de 7 mai 1915. „Lusitania” fusese izbită de două torpile succesive şi începuse să se scufunde repede, în timp ce bărcile erau lansate la apă cu cea mai mare viteză. Femeile şi copiii, aliniaţi, aşteptau să le vină rândul. Unele se mai agăţau cu disperare de soţii sau de taţii lor; altele îşi ţineau copiii strâns la piept. O fată stătea singură, uşor retrasă faţă de ceilalţi. Era foarte tânără, nu avea mai mult de optsprezece ani. Nu părea speriată, iar ochii ei gravi, neclintiţi, priveau drept înainte. – Scuză‑mă, te rog. Glasul bărbătesc de lângă ea o făcu să tresară şi să se întoarcă. Îl văzuse nu o dată pe cel ce i se adresase printre pasagerii de la clasa întâi. Valul de mister care îl înconjura îi aprinsese imaginaţia. Nu vorbea cu nimeni. Dacă cineva i se adresa, îi tăia imediat intenţia unei conversaţii. În plus, avea un fel nervos de a privi peste umăr, o privire iute, bănuitoare. Observă că acum era foarte agitat. Pe frunte îi străluceau broboane de sudoare. Era clar că se afla sub imperiul unei spaime puternice. Şi cu toate astea, fetei nu i se păru deloc că era genul de om care să se teamă de moarte! – Da? Ochii ei serioşi se opriră întrebători asupra lui. Bărbatul o privea cu un soi de ezitare disperată. – Trebuie! îşi şopti el sieşi. Da... e singura cale. Apoi, tare, rosti brusc: Eşti americană? – Da. – Patrioată? Fata se înroşi. – N-ai dreptul să mă‑ntrebi aşa ceva! Bine‑nţeles că sunt! – Nu te supăra. N-ai face‑o dacă ai cunoaşte care este miza. Dar trebuie să am încredere în cineva... iar acel cineva trebuie să fie o femeie. – De ce? – Din cauza acestui „mai întâi femeile şi copiii”. Privi în jur şi coborî glasul. Am la mine nişte hârtii, documente de‑o importanţă vitală. Ele pot schimba complet situaţia pentru aliaţi, în acest război. Aceste hârtii trebuie salvate! Dumneata ai mai multe şanse decât mine. Vrei să le iei? Fata întinse mâna. – Aşteaptă... trebuie să te previn. Poate fi riscant... dacă am fost urmărit. Personal, nu cred că am fost, dar nu poţi şti niciodată. Dacă am fost, va fi primejdios. Te ţin nervii ca să treci prin aşa ceva? Fata zâmbi. – Am să mă descurc foarte bine. Şi sunt cu adevărat mândră că am fost eu cea aleasă! Ce trebuie să fac după aceea cu ele? – Urmăreşte ziarele! Am să dau un anunţ în „Times”, care să înceapă cu: „Tovarăş de echipaj...” Dacă după trei zile nu apare nimic... ei bine, vei şti că am dispărut. Atunci vei duce pachetul la Ambasada americană şi i‑l vei înmâna personal ambasadorului. E limpede? – Foarte limpede. – Atunci, fi gata... Îţi voi spune la revedere. Îi luă mâna. La revedere. Succes, spuse cu glas tare. Mâna fetei se strânse pe pachetul impermeabil ce stătuse ascuns în palma lui. „Lusitania” se înclină şi mai tare la tribord. Ca răspuns la o comandă rapidă, fata înaintă şi îşi ocupă locul în barcă.   Capitolul I. „Tinerii Aventurieri Ltd.” – Tommy, bătrâne! – Tuppence, băbuţo! Cei doi tineri se salutară cu căldură, blocând pe moment ieşirea staţiei de metrou Dover Street. Adjectivul „bătrân” era lipsit de semnificaţie. Vârstele lor, adunate, cu siguranţă n‑ar fi depăşit patruzeci şi cinci de ani. – Nu te‑am văzut de secole, continuă băiatul. Unde ai dispărut? Hai să‑nfulecăm un corn. Aici cam incomodăm... blocând calea, aşa cum am făcut‑o. Să ieşim. Fata acceptă şi o porniră pe Dover Street, în jos, către Piccadilly. – Şi‑acum, unde mergem? întrebă Tommy. Abia simţita nelinişte din glasul lui nu scăpă auzului fin al domnişoarei Prudence Cowley, numită în cercul intim al prietenilor, din motive necunoscute, „Tuppence”. Fata ţinti în plin. – Eşti lefter, Tommy! – Da, de unde! răspunse Tommy, neconvingător. Mă joc cu banii. – De când te ştiu ai fost un mincinos dezgustător, spuse Tuppence cu severitate. Aşa ai convins‑o pe sora Greenbank că medicul ţi‑a prescris să bei bere ca tonic, însă a uitat să o scrie în fişă. Îţi aminteşti? Tommy chicoti. – Ba bine că nu! Ce s‑a mai înfuriat mâţa bătrână când a aflat! De fapt, nu era chiar rea, mama Greenbank! Dragul spital... presupun că‑i la pământ, ca de altfel totul, nu? Te‑au demobilizat? Tuppence oftă. – Da. Şi pe tine? Tommy confirmă. – Acum două luni. – Economii? tatonă Tuppence. – S-au topit. – Oh, Tommy! – Nu, băbuţo, nu i‑am risipit pe plăceri. N-am avut eu norocul ăsta! Costul vieţii... în ziua de azi o duci târâş‑grăpiş, ţi‑o spun eu dacă nu ştii... – Dragul meu copil, îl întrerupse Tuppence, nu există nimic legat de costul vieţii, pe care să nu‑l ştiu. Uite, am ajuns la „Lyons”, vom plăti nemţeşte, fiecare partea lui. Asta e! Şi Tuppence începu să urce scările. Localul era plin, iar ei căutau din ochi o masă liberă, în timp ce prindeau din zbor frânturi de conversaţii. – ”Şi, să ştii, ea a început să plângă, când i‑am spus că nu‑i rămânea nici apartamentul...” "A fost pur şi simplu un chilipir, dragul meu. Exact ca aceea adusă de Mabel Lewis de la Paris...” – Ciudate chestii poţi auzi, şopti Tommy. Azi am trecut pe lângă doi tipi care vorbeau despre o oarecare Jane Finn. Îţi spune ceva numele ăsta? Dar chiar în acel moment, două doamne în vârstă se ridicară şi îşi luară pachetele, iar Tuppence se strecură cu abilitate într‑unul din scaunele rămase libere. Tommy comandă ceai şi cornuri, Tuppence ceai şi pâine cu unt. – Şi ai grijă ca ceaiul să fie adus în ceşti separate, adăugă ea, severă. Tommy stătea în faţa ei. Capul lui aproape pleşuv înfăţişa privirii un smoc de păr roşu şi lucios, pieptănat cu măiestrie spre spate. Chipul său era încântător de urât... nu se putea descrie, totuşi, era fără nici o îndoială chipul unui gentleman şi al unui sportiv. Costumul său maro era bine croit, dar uzat în ultimul grad. Aşa cum stăteau, formau un cuplu extrem de modern. Tuppence nu era nicidecum o frumuseţe, dar existau o anume distincţie şi un anumit farmec pe faţa sa spiritualizată, cu bărbia hotărâtă şi lată, cu ochii cenuşii, mult depărtaţi, care priveau vag de sub sprâncenele negre şi drepte. Purta o mică tocă de un verde deschis peste părul negru, tuns scurt, iar fusta ei extrem de scurtă pentru acele timpuri, şi destul de ponosită, lăsa să se vadă nişte glezne de‑o fineţe ieşită din comun. Încerca din răsputeri să pară elegantă. Într‑un târziu sosi şi ceaiul şi Tuppence, revenindu‑şi dintr‑o scurtă meditaţie, îl turnă în ceşti. – Şi‑acum să ne întoarcem la ale noastre, zise Tommy rupând o bucată mare de corn. Dacă‑ţi aduci aminte, nu ne‑am mai văzut de atunci, din spital, în 1916. – Foarte corect. Tuppence se servi generos cu pâine şi unt. Biografia prescurtată a domnişoarei Prudence Cowley, a cincea fiică a arhidiaconului Cowley din Little Missendell, Suffolk. Domnişoara Cowley a renunţat la deliciile (şi sclavia) din casa părintească şi, pe la începutul războiului, a venit la Londra, unde s‑a angajat la un spital militar. Prima lună: Spălat zilnic şase sute patruzeci şi opt de farfurii. Luna a doua: Promovată la ştersul farfuriilor sus amintite. Luna a treia: Promovată la curăţatul cartofilor. Luna a patra: Promovată la tăierea pâinii şi a untului. Luna a cincea: Promovată un etaj mai sus, ca femeie de serviciu cu şomoiog şi găleată. Luna a şasea: Promovată să servească la masă. Luna a şaptea: Aspectul plăcut şi bunele maniere erau atât de izbitoare încât a fost promovată să servească la masa sorelor medicale. Luna a opta: Un mic hop în carieră. Sora Bond a mâncat oul sorei Westhaven! Scandal mare! Principala vinovată: femeia care servea. Neatenţia într‑o problemă atât de importantă nu putea trece nepedepsită. Înapoi la şomoiog şi găleată! Ce retrogradare! Lunar a noua: Promovată la mătură, în secţie, unde îl descoperă în persoana locotenentului Thomas Beresford (salut, Tommy!) pe un prieten din copilărie pe care nu‑l mai văzuse de cinci ani bătuţi pe muchie. Întâlnirea a fost mişcătoare! Luna a zecea: Admonestată de sora şefă de a fi la cinema în compania unuia dintre pacienţi, mai sus menţionatul locotenent Thomas Beresford! Lunile a unsprezecea şi a douăsprezecea: îndatoririle de servitoare îndeplinite cu deplin succes. La sfârşitul anului părăseşte spitalul în culmea gloriei. Mai departe, domnişoara Cowley a condus pe rând o dubă, un camion, şi un general. Ultimul a fost cel mai plăcut. Era un general destul de tânăr! – Şi ce vezi rău în asta? întrebă Tommy. Ai cărat în modul cel mai plicticos cu putinţă o caschetă alămită de la Ministerul de război la Savoy şi de la Savoy la Ministerul de război! – Am uitat cum îl chema, recunoscu Tuppence. Pe scurt, ăsta a fost, într‑un fel, apogeul carierei mele. După aceea am intrat la un birou guvernamental. Am luat parte la câteva recepţii foarte drăguţe. Intenţionasem să mă fac ţărancă, poştăriţă sau şofer pe autobuz, pentru a‑mi întregi cariera... dar a intervenit armistiţiul! M-am agăţat de biroul acela cu toate puterile câteva luni bune, dar, până la urmă, tot m‑au pus pe liber. De atunci tot caut o slujbă. Şi acum... e rândul tău. – În ce mă priveşte, n‑am progresat atât de mult, rosti cu regret Tommy, şi nici atât de divers. După cum ştii, am plecat din nou în Franţa. Apoi m‑au trimis în Mesopotamia, unde am fost rănit a doua oară şi am ajuns într‑un spital de pe acolo. Pe urmă, m‑am priponit în Egipt, până s‑a declarat armistiţiul. Mi-am mai pocnit călcâiele o vreme pe‑acolo, iar pe urmă, după cum ţi‑am spus, am fost demobilizat. De zece luni lungi şi amărâte vânez o slujbă. Nu există slujbe! Şi chiar de‑ar exista, nu mi le‑ar da ei mie. Sunt eu bun la ceva? Ce ştiu eu despre afaceri? Nimic. Tuppence dădu din cap cu tristeţe. – Dar în colonii? întrebă ea. Tommy scutură din cap. – Nu mi‑ar plăcea în colonii... sunt absolut convins că nici lor de mine! – Rude bogate? Tommy scutură iar din cap. – Oh, Tommy, nici măcar vreo soră înstărită de‑a bunicii? – Am un unchi bătrân care‑i cât de cât pricopsit, dar ăsta nu merge. – De ce? – Pentru că a vrut să mă adopte cândva. Am refuzat. – Parcă am auzit ceva despre asta, rosti încet Tuppence. L-ai refuzat din cauza mamei tale. Tommy se înroşi. – Da, ar fi fost o chestie groaznică. Cum ştii, eu eram totul pentru ea. Individul o ura... vroia să mă ia de lângă ea. Numai aşa, de‑al dracului. – Mama ta a murit, nu? întrebă Tuppence cu blândeţe. Tommy confirmă. Ochii mari ai lui Tuppence păreau înceţoşaţi. – Eşti un tip de treabă, Tommy. Am ştiut‑o dintotdeauna. – Aiurea! rosti repezit tânărul. În fine, asta e situaţia mea. Sunt în pragul disperării. – Şi eu la fel. Am făcut tot ce mi‑a stat în puteri. Am întrebat în stânga şi‑n dreapta. Am răspuns la anunţuri. Am încercat orice metodă aducătoare de noroc. M-am restrâns, şi am economisit, şi m‑am zgârcit. Dar, nu‑i bine. O să trebuiască să mă întorc acasă! – Şi nu vrei? – Bine‑nţeles că nu vreau! La ce bun să fii sentimental? Tata e un scump... ţin foarte mult la el... dar, n‑ai idee cât îl supăr! El are concepţiile vechii şi fermecătoarei epoci victoriene pentru care fustele scurte şi fumatul sunt imorale. Îţi imaginezi ce pacoste reprezint eu pentru el. Abia a oftat uşurat că războiul m‑a luat de acolo. Vezi tu, suntem şapte acasă. E groaznic! Toată munca din gospodărie, plus reuniunile mamei. Întotdeauna mi‑a plăcut schimbarea. Nu vreau să mă întorc acasă, dar... oh, Tommy, ce altceva îmi rămâne de făcut? Tommy dădu cu tristeţe din cap. Urmă o lungă tăcere, apoi, Tuppence izbucni: – Bani, bani, bani! Mă gândesc la bani dimineaţa, la prânz şi seara! Pot spune, că am ajuns o obsedată, dar asta e! – Mersi la fel, aprobă din toată inima Tommy. – M-am gândit la toate metodele posibile de a‑i obţine, continuă Tuppence. Sunt doar trei. Să‑ţi fie lăsaţi, să te măriţi cu ei, sau să‑i faci. Prima cade. N-am nici o rudă bătrână bogată. Cele câteva pe care le am se află în aziluri pentru aristocraţi scăpătaţi. Mereu am ajutat doamne bătrâne să treacă strada, domnilor în vârstă le‑am ridicat pachetele, în speranţa că doar s‑o dovedi vreunul un milionar excentric. Însă nici unul nu m‑a întrebat măcar cum mă cheamă... iar cei mai mulţi n‑au spus nici „mulţumesc”. Urmă o pauză. – Desigur că măritişul ar fi cea mai bună şansă pentru mine, reluă Tuppence. De mică mi‑am pus în gând să mă mărit cu banii. Orice fată cu cap ar face‑o! Nu sunt o sentimentală, ştii doar. Se opri. Ei, hai, nu poţi spune că‑s sentimentală, adăugă ea tăios. – Categoric, nu, admise rapid Tommy. Tu şi sentimentalismul n‑aveţi nimic în comun. – Nu sună prea politicos, replică Tuppence. În fine, asta e! Sunt pregătită şi dispusă... numai că n‑am întâlnit încă un om bogat! Toţi băieţii pe care‑i cunosc sunt aproape tot atât de pârliţi ca şi mine. – Dar generalul? – Din câte ştiu, pe timp de pace ţine un magazin de biciclete, explică Tuppence. Nu, asta nu! Tu, însă, te‑ai putea însura cu o fată bogată. – Sunt şi eu la fel ea tine. Nu cunosc nici una. – Asta nu‑i o problemă. Oricând ai putea cunoaşte una. Pe când eu, dacă văd un bărbat în palton de blană ieşind de la Ritz, nu pot să tabăr asupra lui şi să‑i spun: „Ascultă, eşti bogat. Aş vrea să te cunosc.” – Vrei să spui că eu aş putea face asta cu o doamnă îmbrăcată la fel? – Nu fi prost. O calci pe picior, sau îi ridici batista, sau ceva de genul ăsta. Dacă îşi va da seama că vrei s‑o cunoşti, va fi flatată şi o va duce ea cumva la capăt în locul tău. – Îmi supraestimezi farmecul masculin, murmură Tommy. – Pe de altă parte, continuă Tuppence, milionarul meu va duce, probabil, o viaţă riscantă. Nu, căsătoria e plină de neprevăzut. Rămâne... să faci bani! – Am încercat şi‑am dat chix, îi reaminti Tommy. – Da, am încercat toate metodele ortodoxe. Să presupunem că le încercăm şi pe cele neortodoxe. Tommy, hai să fim aventurieri! – Hai! răspunse vesel Tommy. Cu ce începem? – Aici e greutatea. Dacă ne‑am putea face cunoscuţi, oamenii ne-ar angaja să comitem crime pentru ei. – Spendid! Mai ales că vine din partea unei fiice de preot! – Vinovaţii morali ar fi ei, preciză Tuppence. Trebuie să recunoşti că‑i o diferenţă între a fura din proprie iniţiativă un colier de diamante şi a fi plătit s‑o faci. – Dacă te prind, nu mai e nici o diferenţă. – Poate că nu. Dar n‑au să mă prindă. Sunt prea deşteaptă. – Modestia a fost dintotdeauna punctul tău forte, remarcă Tommy. – Lasă ironia. Ascultă, Tommy, vrei să fim parteneri de afaceri, să formăm o asociaţie? – O asociaţie de furat coliere de diamante? – A fost doar un exemplu. Hai să întemeiem... cum îi spune în registru? – Nu ştiu. N-am avut niciodată. – Eu am, însă mereu le încurc, trec creditele la rubrica debitelor şi invers, încât m‑au concediat. Oh, ştiu... „joint venture”. Îmi sună atât de romantic, parcă ar veni de pe vremuri. Denumirea asta are ceva elisabetan în ea... te face să te gândeşti la... galioane şi dubloni. Un joint venture! – Sub titlul de „Tinerii Aventurieri Ltd.”? Asta‑i ideea ta, Tuppence? – N-ai decât să râzi, dar eu simt că poate ieşi ceva de aici. – Şi cum propui să intrăm în legătură cu prezumptivii noştri solicitanţi? – Prin anunţuri, replică prompt Tuppence. Ai o bucăţică de hârtie şi un creion? De regulă, bărbaţii au aşa ceva, cum avem noi agrafe şi pudrieră. Tommy îi întinse un carnet de notiţe verde, cam ponosit, şi Tuppence începu să scrie cu râvnă. – Să începem: „Tânăr ofiţer, rănit de două ori în război...” – Asta categoric, nu! – Of, bine, băiete dragă. Însă eu te asigur că asemenea lucruri ar merge la inima unei fete bătrâne şi te‑ar putea adopta şi nu va mai fi nevoie să fii un tânăr aventurier. – Nu vreau să fiu adoptat. – Am uitat că ai o prejudecată în privinţa asta. N-am făcut decât să te înfurii! Însă ziarele sunt pline ochi cu chestii de genul ăsta. Ia, ascultă... cum îţi sună asta: „Doi tineri aventurieri îşi oferă serviciile. Dispuşi să facă orice, să meargă oriunde. Plata trebuie să fie bună.” (Trebuie să lămurim lucrul ăsta de la început.) Mai putem adăuga: „Nu refuzăm nici o ofertă rezonabilă”... precum locuinţele, sau mobila. – Aş zice că orice ofertă am primi ca răspuns la anunţul ăsta ar trebui să fie una nerezonabilă! – Tommy! Eşti un geniu! Asta chiar că‑i nemaipomenită! „Nu refuzăm nici o ofertă nerezonabilă... dacă se plăteşte bine.” Cum ţi se pare? – N-aş menţiona din nou plata. Prea sună a interes. – Nici nu sună pe cât e! Dar, poate că ai dreptate. Uite, scriem aşa: „Doi tineri aventurieri îşi oferă serviciile. Dispuşi să facă orice, să meargă oriunde. Plata trebuie să fie bună. Nu refuzăm nici o ofertă nerezonabilă.” Ce impresie ţi‑ar face dacă ai citi anunţul ăsta? – Mi‑aş zice, fie că e o păcăleală, fie că e scrisă de un lunatic. – Nu e nici pe jumătate demenţial ca ceva pe care l‑am citit azi‑dimineaţă şi care începea cu „Petunie” şi iscălea „Cel mai bun băiat”. Rupse foaia şi i‑o întinse lui Tommy. Uite‑o. Cred că în „Times”. Răspuns la cutia poştală etc. Bănuiesc că o să coste cam cinci şilingi. Uite o jumătate de coroană, partea mea. Tommy împături gânditor hârtia. Faţa sa devenea tot mai roşie. – Chiar să încercăm asta? spuse, în cele din urmă. S-o facem, Tuppence. Doar ca să ne distrăm? – Tommy, eşti un tip grozav! Ştiam eu că ai să fii! Hai să bem pentru succes. Turnă câteva picături de ceai rece în ceşti. „Pentru asociaţia noastră şi pentru prosperitatea ei!” – Pentru „Tinerii Aventurieri Ltd.”, răspunse Tommy. Puseră ceştile pe masă şi râseră cam neconvingător. Tuppence se ridică. – Trebuie să mă întorc în apartamentul meu imperial de la hotel. – Poate că e timpul să mă îndrept şi eu spre Ritz, aprobă Tommy cu un zâmbet şugubăţ. Când ne întâlnim? Şi unde? – Mâine la douăsprezece. Staţia de metrou Piccadilly. Îţi convine? – Dispun cum vreau de timpul meu, deci sunt liber, rosti domnul Beresford cu măreţie. – Deci, pe mâine. – La revedere, băbuţo. Cei doi tineri o luară în direcţii opuse. Hotelul lui Tuppence era situat în ceea ce, cu bunăvoinţă, se numea Southern Belgravia. Din motive de economie nu luă un taxi. Traversase jumătate din St. Jame's Park, când o voce bărbătească din spate o făcu să tresară. – Scuză‑mă, spuse bărbatul. Aş putea să‑ţi răpesc un minut? Capitolul II. Oferta domnului Whittington Tuppence se întoarse cu repeziciune, dar cuvintele care‑i stăteau pe limbă rămaseră nerostite, căci înfăţişarea bărbatului, ca şi manierele lui nu aveau nimic comun cu ceea ce gândise ea în primul moment. Ca şi cum ar fi ghicit, îi zise repede: – Te asigur că nu intenţionez să fiu lipsit de respect. Tuppence îl crezu. Deşi instinctiv omul îi stârni antipatie şi neîncredere, era înclinată să‑l absolve de bănuiala de a fi vrut s‑o acosteze pur şi simplu. Era un bărbat solid, proaspăt ras, cu maxilarul puternic. Avea ochii mici şi vicleni, care nu îi susţinură fără să clipească privirea dreaptă. – Ei bine, ce e? întrebă ea. Bărbatul zâmbi. – Am auzit din întâmplare discuţia dumitale cu tânărul domn, la localul Lyons. – Şi ce‑i cu asta? – Nimic... afară de faptul că ţi‑aş putea fi de folos. Un alt gând îi trecu prin minte lui Tuppence. – M-aţi urmărit până aici? – Mi‑am luat libertatea asta. – Şi în ce fel credeţi că mi‑aţi putea fi de folos? Bărbatul scoase o carte de vizită din buzunar şi i‑o înmână cu o plecăciune. Tuppence o luă şi o cercetă cu mare atenţie. Pe ea era scris: „Dl. Edward Whittington”. Dedesubtul numelui scria: „Esthonia Glassware Co.” şi adresa biroului. Domnul Whittington vorbi din nou: – Dacă îmi faci o vizită mâine dimineaţă, la unsprezece, am să‑ţi ofer toate detaliile propunerii mele. – La unsprezece. Tuppence se hotărî. – Foarte bine. Voi veni. – Mulţumesc. Bună seara. Îşi ridică pălăria cu un gest larg şi se îndepărtă. Tuppence rămase privind în urma lui câteva clipe. Apoi făcu o mişcare ciudată din umeri, asemănătoare cu cea a unui terrier care se scutură. „Aventurile au început, murmură pentru sine. Mă întreb, ce vrea de la mine? E ceva cu tine, domnule Whittington, ceva ce nu‑mi place deloc. Dar, pe de altă parte, nu mi‑e frică nici atâtica de tine. Şi, cum am spus mai înainte, fără îndoială am s‑o mai spun, micuţa Tuppence poate să‑şi poarte şi singură de grijă, bine‑mersi!” Şi, cu o înclinare scurtă şi apăsată a capului, o porni hotărâtă înainte. Totuşi, ca urmare a unei scurte meditaţii, se abătu din drum şi trecu pe la un oficiu poştal. Aici, cu un formular de telegramă în mână, cumpăni câteva clipe. Gândul că cei cinci şilingi puteau fi cheltuiţi de pomană o cataliză şi se hotărî să‑şi asume riscul cheltuirii a nouă pence. Dispreţuind peniţa ţepoasă şi melasa neagră şi groasă puse la dispoziţie prin bunăvoinţa guvernului, Tuppence scoase creionul lui Tommy, ce rămăsese la ea, şi scrise cu repeziciune: „Nu da anunţul. Explicaţii, mâine.” Trecu adresa clubului lui Tommy, pe care cel mult într‑o lună, acesta va fi nevoit să‑l părăsească, afară doar dacă nu i‑ar pica din cer o avere care să‑i permită să‑şi achite taxa. – Asta i‑ar putea parveni, murmură ea. Oricum, merită încercat. După ce depuse formularul la ghişeu o porni grăbită spre casă, oprindu‑se la o brutărie pentru a‑şi cumpăra de trei pence cornuri. Mai târziu, în cămăruţa ei de la mansardă, mesteca încet cornurile şi se gândea la viitor. Ce era „Esthonia Glassware Co.” şi de ce, Dumnezeu, ar fi avut nevoie de serviciile ei? Tuppence simţi cum o furnică un fior de plăcere. În orice caz, casa parohială de la ţară dispărea iar din planurile ei. Ziua de mâine oferea posibilităţi. Trecu mult timp până ce Tuppence să adoarmă în acea seară, iar când în cele din urmă o făcu, visă că domnul Whittington o pusese să spele un morman de sticlărie de Estonia, care semăna uluitor cu farfuriile de la spital! Era unsprezece fără cinci când Tuppence ajunse la cvartalul de blocuri ce adăpostea birourile firmei „Esthonia Glassware Co.” Să se prezinte înainte de ora fixată ar fi părut un exces de zel, drept care, Tuppence se hotărî să meargă până la capătul străzii şi apoi să se întoarcă. Aşa şi făcu. Când bătu de unsprezece, Tuppence pătrunse în clădire. „Esthonia Glassware Co.” era la ultimul etaj. Exista un lift, însă Tuppence preferă s‑o ia pe jos. Cu respiraţia uşor întretăiată, se opri în faţa unei uşi pe al cărei geam era scris cu litere mari „Esthonia Glassware Co.” Tuppence ciocăni. Ca răspuns la un glas din interior, Tuppence apăsă pe clanţă şi intră într‑un birou de primire, mic şi cam murdar. Un funcţionar de vârstă mijlocie coborî de pe un scaun înalt de la biroul de lângă fereastră şi se apropie de ea întrebător. – Am întâlnire cu domnul Whittington, spuse Tuppence. – Vă rog să poftiţi pe aici. Bărbatul se îndreptă spre un glasvand pe care stătea scris „Intrarea oprită”, bătu, apoi deschise uşa şi‑i făcu loc să treacă. Domnul Whittington stătea la un birou mare, acoperit de hârtii. Lui Tuppence i se păru că presimţirea i se confirma. Ceva era în neregulă cu domnul Whittington. Combinaţia dintre prosperitatea lui lucitoare şi ochii săi vicleni nu era atrăgătoare. – Deci, te‑ai hotărât? Asta‑i bine. Vrei să iei loc? Tuppence se aşeză pe un scaun, în faţa lui. Părea deosebit de mică şi de cuminte în dimineaţa asta. Şedea acolo moale, cu ochii plecaţi, în timp ce domnul Whittington sorta şi răsfoia hârtiile. În cele din urmă le împinse într‑o parte şi se aplecă peste birou. – Acum, dragă tânără doamnă, să ne ocupăm de afaceri. Faţa sa mare se lăţi într‑un zâmbet. Vrei să munceşti? Bine, pot să‑ţi ofer de lucru. Ce‑ai spune de 100 de lire pe loc şi toate cheltuielile plătite? Domnul Whittington se lăsă pe spate în scaun şi‑şi vârî degetele mari în răscroiala de sub braţ a vestei. Tuppence îl privi cu prudenţă. – Şi care e natura muncii? întrebă ea. – Simbolică... pur simbolică. O excursie plăcută, atâta tot. – Încotro? Domnul Whittington zâmbi din nou. – Paris. – Oh! exclamă Tuppence îngândurată. În sinea ei îşi spuse: „Sunt sigură că dacă tata ar auzi asta ar face un atac. Însă, oricum, nu‑l văd pe domnul Whittington în rol de impostor”. – Da, continuă Whittington. Ce poate fi mai plăcut? Să dai timpul înapoi cu câţiva ani... foarte puţini, sunt convins, şi să intri din nou în unul din acele fermecătoare pensionnants des jeunes filles de care abundă Parisul.... Tuppence îl întrerupse. – Un pension? – Exact. Cel al doamnei Colombier din Avenue de Neuilly. Tuppence cunoştea foarte bine numele. Nimic nu putea fi mai select. Avusese câteva prietene americane acolo. Era mai mult decât uimită. – Vreţi să intru la pensionul doamnei Colombier? Pentru cât timp? – Depinde. Posibil pentru trei luni. – Şi asta e tot? Nu mai sunt şi alte condiţii? – Absolut nici una. Bine‑nţeles, vei merge acolo în calitate de pupilă a mea şi n‑o să comunici în nici un fel cu prietenii dumitale. Va trebui să‑ţi pretind o discreţie absolută asupra perioadei ce va urma. Apropo, eşti englezoaică, nu‑i aşa? – Da. – Şi totuşi ai un uşor accent american. – Cea mai bună prietenă a mea din spital era o micuţă americană. Cred că m‑am molipsit de la ea. Pot să scap foarte uşor de el. – Dimpotrivă, ţi‑ar fi mult mai simplu să treci drept americană. Detaliile trecutului dumitale din Anglia ar putea fi mai dificil de susţinut. Da, cred că va fi categoric mai bine. Apoi... – Un moment, domnule Whittington! Am impresia că luaţi drept sigur consimţămânul meu. Whittington păru surprins. – Cred că nu te gândeşti să refuzi? Te asigur că aşezământul doamnei Colombier este o instituţie de prima mână şi absolut ortodoxă. Iar condiţiile sunt dintre cele mai generoase. – Exact, spuse Tuppence. Tocmai asta e. Condiţiile sunt aproape prea generoase, domnule Whittington. Nu văd nicicum de ce merit să vă cheltuiţi banii pe mine. – Nu? rosti încetişor Whittington. Bine, am să‑ţi spun. Nu încape îndoială că aş putea găsi pe altcineva pentru o sumă mult mai mică. Tot ceea ce îmi trebuie şi sunt dispus să plătesc, este o doamnă tânără, suficient de inteligentă şi cu prezenţă de spirit ca să‑şi joace bine rolul, şi, în plus, să fie destul de discretă ca să nu pună multe întrebări. Tuppence zâmbi uşor. Înţelese că Whittington punctase. – Mai e ceva. Până acum n‑aţi spus nimic despre domnul Beresford. Rolul lui care e? – Domnul Beresford? – Partenerul meu, explică Tuppence, cu demnitate. Ne‑aţi văzut ieri împreună. – Ah, da. Mă tem, însă, că nu vom avea nevoie de serviciile lui. – În cazul ăsta, s‑a terminat. Tuppence se ridică. Ori amândoi, ori nici unul. Îmi pare rău... dar aşa stă treaba. Bună ziua, domnule Whittington. – Aşteaptă o clipă. Să vedem dacă putem face ceva. Ia loc din nou, domnişoară... Se opri, întrebător. Prin conştiinţa lui Tuppence trecu un junghi când îşi reaminti de arhidiacon. Se aruncă în grabă asupra primului nume care îi veni în minte. – Jane Finn, spuse ea repede, apoi se opri cu gura căscată în faţa efectului pe care îl produseseră aceste două cuvinte. Toată amabilitatea de pe chipul lui Whittington dispăru ca prin farmec. Era roşu de mânie, şi pe frunte venele i se umflaseră gata să crape. Iar în spatele tuturor acestora stătea la pândă un soi de spaimă neîncrezătoare. Se aplecă în faţa şi sâsâi cu răutate: – Aşadar, ăsta‑i micul dumitale joc, nu‑i aşa? Tuppence, deşi total debusolată, îşi păstră capul. Nu avea nici cea mai mică idee despre ce vroia el să spună, însă, cum de fel era iute la minte, înţelese că era imperios necesar s‑o ţină pe‑a ei. Whittington continuă: – Te‑ai jucat tot timpul cu mine de‑a şoarecele şi pisica, nu‑i aşa? Ai ştiut tot timpul ce vroiam de la dumneata, dar ai continuat comedia. Aşa‑i? Se calmase. Din obraji îi dispăruse roşeaţa. O privi scrutător. Cine a pălăvrăgit? Rita? Tuppence scutură din cap. Nu ştia cât mai putea să‑şi susţină minciuna, însă îşi dădea seama că era important să n‑o amestece pe acea necunoscută Rita în povestea asta. – Nu, răspunse ea, cinstit. Rita nu ştie nimic despre mine. Ochii lui scormoneau într‑ai ei ca nişte sfredele. – Cât de multe ştii? strigă el. – În realitate, foarte puţin, răspunse Tuppence, şi fu mulţumită să constate că neliniştea lui Whittington în loc să scadă, spori. Gândul că ştia mai multe decât era dispusă să recunoască, părea să‑l frământe. – Oricum, ai ştiut destule ca să vii aici să trânteşti numele asta. – Ar putea fi chiar numele meu, plusă Tuppence. – E de conceput, nu‑i aşa, că ar exista două fete cu un nume ca ăsta? – Sau s‑ar putea să‑l fi nimerit din întâmplare, continuă Tuppence ameţită de succesul sincerităţii. Domnul Whittington bătu cu pumnii în masă. – Lasă prostiile! Ce ştii? Şi cât vrei? Ultimele trei cuvinte aprinseră puternic imaginaţia lui Tuppence, mai ales după un mic dejun sărăcăcios şi o cină cu cornuri din seara precedentă. Prezentul ei rol era mai degrabă de ordinul riscului decât al aventurii, dar nu dădu înapoi. Se ridică şi zâmbi cu aerul cuiva ce se ştie stăpân pe situaţie. – Dragul meu domn Whittington, spuse, să jucăm cu cărţile pe faţă... vă rog nu mai fiţi atât de supărat. M-aţi auzit ieri spunând că mi‑am propus să trăiesc din expediente. Am impresia că acum v‑am dovedit că am câteva expediente din care să trăiesc. Admit că am avut cunoştinţe de un anumit nume, dar poate că aici se sfârşeşte această cunoştinţă. – Da... dar poate că nu, mârâi Whittington. – Insistaţi în a mă judeca greşit, spuse Tuppence şi oftă încetişor. – Cum ţi‑am spus şi mai înainte, lasă prostiile şi revino la subiect. Nu poţi să te joci de‑a inocenta cu mine. Cunoşti mult mai mult decât eşti dispusă să recunoşti. Tuppence tăcu o clipă, pierdută în admiraţia propriei ingenuităţi, apoi rosti moale: – N-aş vrea să vă contrazic, domnule Whittington. – Am ajuns, deci, la veşnica problemă: cât? Tuppence era în dilemă. Până acum îl prostise cu succes pe Whittington, dar ca să indice o sumă concretă, imposibilă, putea trezi suspiciuni. Creierul îi fu fulgerat de‑o idee. – Să presupunem că cerem ceva mai puţin pe loc, şi discutăm mai pe larg problema mai târziu? Whittington îi aruncă o privire urâtă. – Şantaj, ai? Tuppence zâmbi dulce. – Nu, nu! Să‑i spunem... plata în avans a serviciilor? Whittington mârâi. – Ştiţi, explică Tuppence la fel de dulce. Sunt topită după bani. – Eşti culmea culmilor, asta eşti! mormăi Whittington, cu un soi de admiraţie involuntară. M-ai dus perfect de nas. Credeam că eşti doar o puştoaică bleguţă cu atâta minte cât îmi trebuie pentru scopul meu. – Viaţa e plină de surprize, filosofă Tuppence. – Oricum, continuă Whittington, cineva trebuie să fi vorbit. Dumneata spui că nu Rita. Să fi fost...? Da, intră! Funcţionarul intră discret în încăpere şi depuse o hârtie la vederea patronului său. – Chiar acum a sosit un mesaj telefonic pentru dumneavoastră, domnule. Whittington îl smulse şi îl citi. Fruntea i se încruntă. – Se face, Brown. Poţi să pleci. Funcţionarul se retrase, închizând uşa în urma lui. Whittington se întoarse spre Tuppence. – Vino mâine la aceeaşi oră. Acum sunt ocupat. Pentru început, uite cincizeci. Numără rapid câteva bancnote şi le împinse pe masă spre Tuppence, apoi se ridică, evident nerăbdător s‑o vadă plecată. Fata numără banii cu aerul unui om de afaceri, îi băgă în geantă şi se ridică. – Bună ziua, domnule Whittington, spuse politicoasă. Sau mai degrabă, au revoir. – Exact. Au revoir! Whittington arăta din nou aproape simpatic, schimbare care‑i trezi lui Tuppence o uşoară presimţire. Au revoir, isteaţa şi încântătoarea mea tânără doamnă. Tuppence coborî sprintenă scările. Era stăpânită de‑un elan sălbatic. Ceasul din împrejurimi arăta că mai erau cinci minute până la douăsprezece. – Să‑i facem lui Tommy o surpriză! şopti Tuppence şi opri un taxi. Taxiul opri în faţa staţiei de metrou. Tommy tocmai ieşea pe uşa staţiei. Cu ochii căscaţi atât cât se putea, alergă spre Tuppence şi o ajută să coboare. Fata îi zâmbi cu afecţiune şi rosti pe un ton uşor afectat. – Vrei să plăteşti tu, bătrâne? N-am mai mărunt de cinci lire!
Numai pura întâmplare l-a făcut pe prietenul meu, Hercule Poirot, fost şef al forţei belgiene, să fie implicat în cazul familiei Styles. Succesul i-a adus notorietate şi s-a decis să se consacre soluţionării problemelor de criminalistică. După ce am fost rănit pe Somme şi trecut în rezervă, în cele din urmă, ne-am fixat împreună sediul la Londra. Din moment ce am cunoscut direct majoritatea cazurilor sale, mi s-a sugerat să aleg unele dintre cele mai interesante şi să le consemnez. Apucându-mă de această treabă cred că cel mai bine ar fi să încep cu acea încurcătură stranie care a stârnit, la vremea respectivă, un foarte larg interes public. Mă refer la afacerea de la Balul Victoria.             Deşi nu este atât de edificatoare pentru metodele deosebite ale lui Poirot, ca alte cazuri mai obscure, mai încâlcite, trăsăturile ei senzaţionale, oamenii celebri amestecaţi şi imensa publicitate ce i s-a făcut în presă, o determină să rămână cause célèbre şi am simţit întotdeauna că numai datorită implicării lui Poirot a fost posibilă găsirea soluţiei şi făcută publică.             Într-o frumoasă dimineaţă de primăvară, stăteam în apartamentul lui Poirot. Micul meu prieten, elegant şi dichisit ca întotdeauna, cu capul său în formă de ou, aplecat uşor pe o parte, punea cu delicateţe o nouă pomădă pe mustaţa lui. O anumită vanitate inofensivă era o caracteristică a lui Poirot şi eu m-am adaptat dragostei sale generale pentru ordine şi metodă. The Daily News Monger, din care citisem, alunecase pe jos şi eu mă afundasem în gânduri şi era cât pe-aici să aţipesc când vocea lui Poirot mă făcu să-mi revin.             — La ce te gândeşti atât de adânc, mon ami?             — Ca să-ţi spun adevărat, mă gândeam cu uimire la afacerea formidabilă de la Balul Victoria, i-am răspuns eu. Toate ziarele sunt pline cu asta. Am bătut cu degetul pe ziar în timp ce vorbeam.             — Da?             — Cu cât citeşti mai mult, cu atât ţi se pare toată treaba învăluită în mai mult mister! M-am aprins eu în legătură cu subiectul. Cine l-a ucis pe lordul Cronshaw? Moartea lui Coco Courtenay în aceeaşi noapte a fost o simplă coincidenţă? A fost un accident? Sau în mod deliberat ea a luat o supradoză de cocaină? M-am oprit şi apoi am adăugat în mod dramatic: la chestiile astea mă gândeam.             Oarecum spre dezamăgirea mea, Poirot nu dădea atenţie întâmplărilor. Se uita în oglindă şi doar a murmurat: serios, această nouă pomăda este o minune pentru mustăţi! Totuşi, văzându-mi expresia, adăugă iute: chiar aşa – şi cum răspunzi la întrebările tale?             Dar, înainte de a putea răspunde, uşa s-a deschis şi proprietăreasa noastră l-a anunţat pe inspectorul Japp.             Omul de la Scotland Yard era un vechi prieten de-al nostru şi l-am întâmpinat cu căldură.             — Ah, bunul meu Japp, exclamă Poirot, oare ce te aduce în vizită la noi?             — Ei bine, domnule Poirot, spuse Japp, aşezându-se şi dând din cap către mine a salut, mi s-a încredinţat un caz care, Sunt convins, că ţi se potriveşte ţie şi am venit să te întreb dacă vrei să te bagi în ciorba asta?             Poirot avea o bună opinie despre calităţile lui Japp, deşi deplângea lipsa lamentabilă de metodă a acestuia; dar eu, în ce mă priveşte, consideram că cel mai mare talent al acestui detectiv rezida în gentileţea cu care căuta ajutor sub forma deghizată de a-l acorda el însuşi!             — E vorba despre acest Bal Victoria, spuse Japp convingător. Haide, recunoaşte că ţi-ar plăcea să te amesteci în treaba asta.             Poirot îmi zâmbi.             — În orice caz, prietenului meu Hastings i-ar plăcea. El tocmai dezbătea subiectul, n’est ce pas, mon ami?             — Desigur, domnule, şi dumneavoastră veţi fi implicat, spuse Japp condescendent. Vă spun că e o pană la pălărie să cunoşti toate amănuntele unui caz ca acesta. Gata, la treabă! Cred că ştiţi elementele principale, domnule Poirot?             — Numai din ziare. Şi imaginaţia ziaristului este câteodată înşelătoare. Povestiţi-mi întreaga afacere.             Japp se aşeză confortabil, picior peste picior, şi începu.             — După cum ştie toată lumea, marţea trecută a fost organizat marele Bal Victoria. Toţi nepricopsiţii, care-şi spun că sunt cineva în zilele noastre, dar asta e realitatea, s-au adunat la Colossus Hall şi toată Londra era acolo, inclusiv tânărul lord Cronshaw şi prietenii săi.             — Dosarul lui? Îl întrerupse Poirot. Vreau să spun bioscopia, nu, cum i se zice, biografia?             — Vicontele Cronshaw era al cincilea viconte; 25 de ani, bogat, necăsătorit şi îndrăgea foarte mult lumea teatrului. Mergeau zvonurile că se logodise cu domnişoara Courtenay, de la Teatrul Albany, căreia prietenii îi spuneau Coco şi care era, din toate punctele de vedere, o tânără extrem de fascinantă.             — Bine. Continuez!             — Anturajul lordului Cronshaw consta din unchiul său, onorabilul Eustace Beltane, o drăguţă văduvă americană, doamna Mallaby, un tânăr actor Chris Davidson, soţia acestuia şi, în sfârşit, domnişoara Coco Courtenay. După cum ştiţi, a fost, de fapt, un carnaval şi grupul Cronshaw reprezenta personaje din vechea comedie italiană – care or fi alea!             — Commedia dell’Arte, murmură Poirot, ştiu.             — Oricum, costumele reprezentau copii după un set de figurine de porţelan din colecţia domnului Eustace Beltane. Lordul Cronshaw era Arlechinul, Beltane era Punchinello, doamna Mallaby era perechea lui Pulcinella, Davidsonii erau Pierrot şi Pierrette iar domnişoara Courtenay era, bineînţeles, Colombina. Chiar de la începutul serii, ceva părea să nu fie în ordine. Lordul Cronshaw era abătut şi se purta ciudat. Când cei şase s-au adunat pentru supeu într-o cămăruţă separată, pusă la dispoziţie de gazdă, toţi au observat că el şi domnişoara Courtenay nu-şi mai vorbeau. Evident, ea plânsese şi părea în pragul unei crize de nervi. Masa n-a fost prea plăcută şi, când au plecat cu toţii din cameră, ea s-a întors spre Chris Davidson şi i-a cerut, ca să fie auzită, s-o ducă acasă căci „i se făcuse lehamite de bal”. Tânărul actor a ezitat, uitându-se la lordul Cronshaw şi, în cele din urmă, i-a tras pe amândoi înapoi în camera unde avusese loc supeul. Dar toate eforturile sale pentru a-i împăca n-au dat rezultat şi-atunci a luat un taxi şi a condus-o pe domnişoara Courtenay – care acum plângea – la apartamentul ei. Deşi, evident, extrem de supărată, nu i-a mărturisit nimic, repetând doar tot timpul că „îl va face pe bătrânul Cronch să-i pară rău pentru asta!” Acesta este singurul indiciu pe care-l avem că moartea ei s-ar fi putut să nu fie accidentală şi e prea puţin lucru pe care să te bazezi. Până când Davidson a liniştit-o cumva, era prea târziu să se reîntoarcă la Colossus Hall, aşa că s-a dus direct acasă, la apartamentul său din Chelsea, unde soţia sa sosi puţin după aceea cu vestea teribilei tragedii, care se întâmplase după plecarea sa. Lordul Cronshaw, se pare, devenea tot mai abătut cu cât balul se desfăşura. S-a îndepărtat de grupul său şi aproape că nu l-au mai văzut în restul serii. Cam pe la ora unu şi treizeci de minute, chiar înainte de marele dans „cotillion”, când toţi îşi scot măştile, căpitanul Digby, un ofiţer care-i cunoştea costumul, l-a observat stând într-o lojă şi uitându-se pe scenă.             — Hello, Cronch! Îl strigă el. Vino jos şi fii sociabil! Ce-ai înţepenit acolo ca o bufniţă împăiată! Haide, începe un dans vechi, frumos.             — Bine! Îi răspunse Cronshaw. Aşteaptă-mă, căci altfel n-am să te mai găsesc în mulţime.             Se întoarse şi plecă din lojă, cum spusese. Căpitanul Digby, care era cu doamna Davidson, aşteptă. Minutele treceau, dar lordul Cronshaw nu apărea. În cele din urmă, Digby deveni nerăbdător.             — Băiatul ăsta crede că o să-l aşteptăm toată noaptea! Exclamă el.             În acel moment, doamna Mallaby veni spre ei şi i se explică situaţia.             — N-aţi văzut că e ca un urs cu capul bolnav în seara asta? Strigă drăguţa văduvă plină de vioiciune. Haideţi să ne ducem noi şi să-l recuperăm.             Începură să-l caute, dar fără succes, până când doamna Mallaby spuse că ar putea fi găsit în camera unde mâncaseră cu o oră în urmă. Şi-au croit drum până acolo. Dar ce le-a fost dat să vadă! Acolo era, într-adevăr, Arlechinul, dar întins pe jos cu un cuţit de masă înfipt în inimă!             Japp se opri. Poirot dădu afirmativ din cap şi spuse cu aerul unui specialist:             — Une belle affaire! Şi nu e nici un clu în privinţa făptuitorului crimei? Dar cum ar putea fi!             — Ei bine, continuă inspectorul, ştiţi restul… Tragedia a fost dublă, în ziua următoare erau titluri în toate ziarele şi un anunţ scurt că domnişoara Courtenay, populara actriţă, fusese descoperită moartă în patul ei şi că decesul se datora unei supradoze de cocaină. Era accident sau sinucidere? Servitoarea ei, care a fost chemată să depună mărturie, a recunoscut că domnişoara Courtenay lua de obicei acest drog şi verdictul de „moarte accidentală” a fost admis. Totuşi, nu putem exclude posibilitatea sinuciderii. Moartea ei este deosebit de nefericită, mai ales că ne lipseşte de orice clu privitor la cauza cerţii din noaptea precedentă. Apropo, o cutioară emailată a fost găsită pe cadavru. Pe ea era scris cu diamante „Coco” şi era pe jumătate plină cu cocaină. Camerista domnişoarei Courtenay a identificat-o ca aparţinând stăpânei sale, ce-o purta întotdeauna la ea, din moment ce conţinea rezerva de drog, căreia îi devenea tot mai mult sclavă.             — Şi lordul Cronshaw lua droguri?             — Dimpotrivă. El era un adversar înverşunat al drogurilor.             Poirot dădu din cap meditativ.             — Dar, din moment ce cutia era la el înseamnă că ştia că domnişoara Courtenay le folosea. Sugestiv, nu, bunul meu Japp?             — Ah! Spuse Japp destul de vag. Am zâmbit.             — Ei bine, spuse Japp, ăsta-i cazul. Ce credeţi despre el?             — N-ai mai găsit nici un clu de vreun fel care n-a fost raportat?             — Ba da, uite asta. Japp scoase un mic obiect din buzunar şi i-l înmână lui Poirot. Era un mic pompon din mătase verde ca smaraldul, cu nişte fire rupte atârnând de el, ca şi cum fusese smuls cu violenţă.             — L-am găsit în mâna mortului care era strâns încleştată, explică inspectorul.             Poirot i-l dădu înapoi, fără nici un comentariu şi întrebă:             — Avea lordul Cronshaw duşmani?             — Pe nimeni de care să ştie cineva. Părea un tânăr popular.             — Cine beneficiază de pe urma morţii sale?             — Unchiul său, onorabilul Eustace Beltane primeşte titlul şi moşiile. Sunt vreo două elemente de suspiciune împotriva sa. Mai mulţi oameni declară că au auzit o ceartă violentă în cămăruţa pentru supeu şi că Eustace Beltane a fost unul dintre participanţi. Vedeţi, cuţitul apucat de pe masă concordă cu ideea comiterii crimei în timpul unei dispute.             — Ce spune domnul Beltane despre asta?             — Declară că unul dintre ospătari îl ajuta să se schimbe. De asemenea, că era aproape unu şi jumătate. Ştiţi, mărturia căpitanului Digby fixează momentul cu multă acurateţe. Numai circa zece minute au trecut între discuţia sa cu Cronshaw şi găsirea cadavrului.             — Şi, în orice caz, presupun că domnul Beltane, ca Punchinello, purta o cocoaşă şi un guler?             — Nu ştiu exact detaliile costumelor, spuse Japp, uitându-se curios la Poirot. Şi, oricum, nu prea văd ce are de-a face cu asta?             — Nu? Era o nuanţă de batjocură în zâmbetul lui Poirot. El continuă liniştit, ochii săi strălucind de lumina verde pe care mă învăţasem s-o recunosc prea bine: era o draperie în cămăruţa supeului, nu-i aşa?             — Da, dar…             — Cu un spaţiu în spatele ei suficient să ascundă un bărbat?             — Da, de fapt, e o mică nişă, dar cum de-ai ştiut de ea – n-ai fost acolo, nu-i aşa, domnule Poirot?             — Nu, bunul meu Japp, am adăugat draperia din mintea mea. Fără ea, drama n-are sens. Şi întotdeauna, ceva trebuie să aibă sens. Dar, spune-mi, n-au trimis după doctor?             — Imediat, bineînţeles. Dar nu mai era nimic de făcut. Trebuie să fi murit pe loc.             Poirot dădu din cap cu nerăbdare.             — Da, da, înţeleg. Doctorul a depus mărturie la anchetă?             — Da.             — N-a spus nimic despre vreun simptom neobişnuit; nu era nimic în înfăţişarea cadavrului care să-l fi izbit a fi anormal?             Japp se uită aspru la omuleţul din faţa lui.             — Da, domnule Poirot. Nu ştiu la ce te referi, dar el a menţionat că era o tensiune şi o înţepeneală a membrelor pe care nu şi le putea explica deloc.             — Aha! Făcu Poirot. Aha! Mon Dieu! Japp, asta te pune pe gânduri, nu-i aşa?             Mi-am dat seama că asta nu-l pusese deloc pe gânduri pe Japp.             — Dacă vă gândiţi la otravă, domnule, cine naiba ar otrăvi mai întâi un om şi apoi i-ar înfige un cuţit în piept?             — Adevărat, ar fi ridicol, acceptă Poirot placid.             — Doriţi să vedeţi ceva, domnule? Vreţi să examinaţi camera unde a fost găsit corpul…             Poirot dădu din mână.             — Câtuşi de puţin. Mi-aţi spus singurul lucru care mă interesează – părerea lordului Cronshaw despre droguri             — Atunci, nu vreji să vedeţi nimic?             — Numai un singur lucru.             — Ce anume?             — Setul de figurine din porţelan care a inspirat costumele.             Japp îl privi uimit.             — Ei, ştii că eşti nostim?!             — Poţi să-mi aranjezi asta?             — Vino cu mine în Berkeley Square, acum, dacă vrei. Domnul Beltane – sau lordul – cum ar trebui să-i spun acum – n-o să se opună.             Ne-am aruncat îndată într-un taxi. Noul lord Cronshaw nu era acasă, dar la cererea lui Japp am fost conduşi în „camera chinezească”, unde erau păstrate piesele cele mai preţioase ale colecţiei. Japp se uită în jurul său cam neajutorat             — Nu prea îmi dau seama cum o să le găseşti vreodată pe cele pe care le vrei, domnule.             Dar, Poirot trăsese deja un scaun în faţa şemineului şi sărea pe el ca un prihor sprinten. Deasupra oglinzii, pe o mică etajeră, numai pentru ele, se aflau şase figurine de porţelan. Poirot le examina cu minuţiozitate, făcând, între timp, câteva observaţii către noi.             — Les voila! Vechea comedie italiană. Trei perechi! Arlechin şi Colombina, Pierrot şi Pierrette, foarte eleganţi în alb şi verde – şi Punchinello şi Pulcinella în mov şi galben. Foarte elaborat costumul lui Punchinello – gulere şi dantele la mâneci, o cocoaşă, o pălărie înaltă. Da, aşa cum mi-am închipuit Foarte elaborat!             Puse figurinele la loc cu grijă şi sări jos.             Japp se uita nesatisfăcut, dar cum era clar că Poirot nu avea intenţia să explice nimic, detectivul se consolă cum putu în privinţa asta. Tocmai când ne pregăteam să plecăm, intră stăpânul casei şi Japp făcu prezentările necesare.             Al şaselea viconte Cronshaw era un om de circa 50 de ani, cu maniere delicate, cu o faţă frumoasă, consumată. Evident, un stricat bătrân, cu maniera languroasă a unui prefăcut. Mi-a displăcut pe loc. Ne-a salutat destul de graţios, declarând că auzise multe povestiri despre talentul lui Poirot şi se puse la dispoziţia noastră în orice fel.             — Poliţia face tot ce poate, ştiu, spuse Poirot.             — Dar, tare mă tem că misterul morţii nepotului meu nu va fi niciodată elucidat. Totul pare extrem de misterios.             Poirot îl privea, scrutător:             — Nepotul dumneavoastră nu avea duşmani de care să ştiţi?             — Absolut niciunul. Sunt sigur de asta. Făcu o pauză şi apoi continuă: dacă vreţi să îmi mai puneţi întrebări…             — Numai una. Vocea lui Poirot era serioasă. Costumele – au fost reproduse exact după figurinele dumneavoastră?             — Până în cel mai mic detaliu.             — Mulţumesc, milord. Aceasta este tot de care vroiam să fiu sigur. Bună ziua.             — Şi acum ce facem? Întrebă Japp, în vreme ce mergeam grăbiţi pe stradă. Trebuie să raportez la Yard, ştiţi…             — Bien! Nu te mai reţin. Mai am încă o mică treabă s-o lămuresc şi apoi…             — Şi apoi?             — Cazul va fi clar.             — Ce? Doar nu vorbeşti serios! Ştii cine l-a omorât pe lordul Cronshaw?             — Parfaitement.             — Cine? Eustace Beltane?             — Ah, mon ami, îmi ştii mica mea slăbiciune! Întotdeauna simt dorinţa să ţin frânele în propriile mele mâini până în ultima clipă. Dar nu te teme, am să dezvălui totul când va veni vremea. Nu vreau nici un credit – afacerea va fi a ta, cu condiţia să-mi permiţi să organizez dénouement-ul în felul meu.             — Aşa e şi cinstit, spuse Japp. Dacă vreun sfârşit se va ivi vreodată! Dar îţi spun, eşti o scoică, nu-i aşa?             Poirot zâmbi.             — Pe curând! Mă duc la Yard.             O luă înainte pe stradă şi Poirot opri un taxi.             — Unde mergem acum? Am întrebat plin de curiozitate.             — În Chelsea, să-i vedem pe Davidsoni.             Îi dădu adresa şoferului.             — Ce crezi de noul lord Cronshaw? L-am întrebat.             — Ce spune bunul meu prieten Hastings?             — N-am încredere în el din instinct.             — Crezi că el este „unchiul cel rău” din poveşti, nu?             — Tu nu crezi?             — Eu, eu cred că a fost extrem de amabil cu noi, spuse Poirot pe un ton neutru.             — Pentru că avea motivele sale! Poirot mă privi, dădu din cap cu tristeţe şi murmură ceva care suna cam aşa: „Fără metodă”.             Familia Davidson locuia la etajul al III-lea al unui bloc cu apartamente gen vilă. Ni s-a spus că domnul Davidson e plecat, dar doamna Davidson era acasă. Am fost conduşi într-o cameră lungă, joasă, cu obiecte orientale care atârnau bătând la ochi. Se simţea un aer închis, tensionat şi era un parfum pătrunzător de beţe de santal. Doamna Davidson veni aproape imediat; era o fiinţă micuţă, blondă, a cărei fragilitate ar fi părut exagerată şi ţi-ar fi inspirat compasiune, dacă n-ar fi fost privirea vicleană şi calculată din ochii ei de un albastru deschis.             Poirot îi explică ce legătură aveam noi cu ancheta şi ea dădu din cap cu tristeţe.             — Bietul Cronch… ca şi biata Coco! Amândoi ţineam atât de mult la ea şi moartea ei ne face să suferim teribil. Ce doriţi să mă întrebaţi? Trebuie iar să evoc seara aceea îngrozitoare?             — O, doamnă, credeţi-mă, nu aş vrea să vă zgudui sentimentele în mod inutil. De fapt, inspectorul Japp mi-a spus tot ce era necesar. Vreau numai să văd costumul pe care l-aţi purtat la bal în seara aceea.             Doamna se arătă puţin surprinsă şi Poirot continuă cu blândeţe:             — Înţelegeţi, doamnă, că eu lucrez după sistemul ţării mele. Acolo, noi întotdeauna „reconstituim” crima. E posibil ca să pot avea o adevărată reprezentaţie şi, în acest caz, mă înţelegeţi, costumele sunt foarte importante.             Doamna Davidson se uita cu o umbră de îndoială.             — Am auzit, bineînţeles, de reconstituirea unei crime, spuse ea. Dar n-am ştiut că Sunteţi atât de interesaţi în legătură cu detaliile. Am să aduc rochia acum.             Ieşi din cameră şi se întoarse aproape imediat cu o rochie elegantă din şaten alb şi verde. Poirot o luă, o examina şi i-o dădu înapoi înclinându-se.             — Merci, madame! Văd că aţi avut ghinionul de a pierde unul din pompoanele dumneavoastră verzi, cel de pe umărul de aici.             — Da, s-a rupt la bal. L-am luat de jos şi i l-am dat bietului lord Cronshaw să mi-l păstreze.             — Asta a fost după supeu?             — Da.             — Nu cu prea mult timp înainte de tragedie?             O uşoară umbră de alarmă trecu prin ochii doamnei Davidson, dar răspunse repede:             — O, nu, cu mult înainte de asta. De fapt, chiar imediat după supeu.             — Înţeleg. Asta-i tot. N-am să vă mai deranjez. Bonjour, madame.             — Ei, bine, am intervenit, în timp ce ieşeam din clădire, aceasta explică misterul pomponului verde.             — Mira-m-aş.             — De ce, ce vrei să spui?             — M-ai văzut examinând rochia, Hastings?             — Şi?             — Eh bien, pomponul care lipsea nu fusese smuls, cum a spus doamna. Dimpotrivă, fusese tăiat, prietene, tăiat cu foarfecă. Firele erau toate aproape egale.             — Vai de mine! Am exclamat. Se complică din ce în ce mai rău.             — Dimpotrivă, răspunse Poirot indiferent, devine din ce în ce mai simplu.             — Poirot, am strigat, într-o zi am să te omor! Obiceiul tău de a găsi totul extraordinar de simplu se agravează în mod groaznic!             — Dar când explic, mon ami, nu e întotdeauna perfect de simplu?             — Da, asta e partea supărătoare! Atunci simt că aş fi putut-o face şi eu.             — Şi ai putea, Hastings, ai putea. Dacă ţi-ai da măcar osteneală să-ţi aranjezi ideile! Fără metodă…             — Da, da, am spus eu imediat, pentru că îi ştiam prea bine logoreea lui Poirot când începea să vorbească pe tema lui favorită. Spune-mi, ce facem acum? Ai cu adevărat de gând să reconstitui crima?             — Câtuşi de puţin. Să spunem că drama s-a terminat, dar că eu propun să-i adăugăm o „arlechinadă”.             Marţea următoare a fost fixată de Poirot ca zi pentru acest misterios spectacol. Pregătirile m-au intrigat în mare măsură. Un ecran alb a fost ridicat într-o parte a camerei, flancat de draperii grele în ambele părţi. Un om cu un fel de aparat de luminat apăru apoi şi, în cele din urmă, un grup de artişti dispăru în dormitorul lui Poirot, care fusese transformat într-o temporară cameră de schimbat costume. Cu puţin timp înainte de ora opt, Japp sosi, într-o dispoziţie câtuşi de puţin veselă. Am înţeles că detectivul oficial nu prea era de acord cu planul lui Poirot.             — Puţin melodramatic, ca toate ideile lui. Dar, nu poate face nici un rău şi, aşa cum spune el, ne-ar putea scuti de o mulţime de necazuri. A fost foarte inteligent în privinţa cazului. Şi eu miroseam acelaşi lucru, desigur… Simţeam instinctiv că Japp cam „storcea” adevărul… Dar, continuă Japp, i-am promis să-l las să joace sfârşitul cum vrea el. Ah! Lată-i că sosesc.             Lordul veni primul împreună cu doamna Mallaby, pe care încă n-o văzusem. Era o femeie drăguţă, brunetă şi părea cam nervoasă. Urmară Davidsonii. Şi pe Chris Davidson îl vedeam prima dată. Era destul de frumos într-un stil cam epatant, înalt şi brunet, cu aerul degajat al unui actor.             Poirot aranjase scaunele cu faţa spre ecran. Acesta era foarte puternic luminat. Poirot stinse celelalte lumini, aşa încât camera rămase în întuneric, cu excepţia ecranului. Se auzi vocea sa din întuneric.             — Doamnelor, domnilor, o scurtă explicaţie. Şase siluete vor trece pe rând pe ecran. Le cunoaşteţi. Pierrot şi Pierrette, Punchinello, bufonul şi eleganta Pulcinella, frumoasa Colombina, dansând uşor, Arlechinul, spiritul, invizibil omului!             După aceste cuvinte introductive spectacolul începu. Pe rând, fiecare siluetă pe care o menţionase Poirot s-a aşezat în faţa ecranului, a rămas acolo pentru o clipă nemişcată şi apoi a dispărut. Luminile se aprinseră şi toţi răsuflară uşuraţi. Toţi fuseseră nervoşi temându-se de ceva ce nu ştiau. Mi s-a părut că ceea ce avusese loc până atunci, n-avea câtuşi de puţin sens. Dacă criminalul se găsea printre noi – şi Poirot se aştepta ca lui să-i cedeze nervii doar la vederea chipului familiar – înscenarea eşuase în mod sigur, aşa cum era de aşteptat. Totuşi, Poirot nu păru câtuşi de puţin descurajat. El înainta, strălucind de bucurie.             — Acum, doamnelor şi domnilor, Sunteţi atât de buni să-mi spuneţi, pe rând, ceea ce tocmai am văzut? Vreţi să începeţi, milord?             Domnul arăta cam uluit.             — Mă tem că nu prea înţeleg.             — Spuneţi-mi numai ceea ce am văzut.             — Ei… Ei… Bine, aş zice că am văzut şase figuri trecând prin faţa unui ecran, îmbrăcate pentru a reprezenta personajele din vechea comedie italiană, sau. pe noi noaptea trecută.             — Nu contează noaptea trecută, milord, interveni Poirot. Prima parte a spuselor dumneavoastră m-a interesat. Doamnă, sunteţi de acord cu lordul Cronshaw?             În timp ce vorbea se întorsese spre doamna Mallaby.             — Eu… Da… Desigur.             — Sunteţi de acord că aţi văzut şase figuri reprezentând comedia italiană?             — Da, desigur.             — Domnule Davidson? Şi dumneavoastră?             — Da.             — Doamnă?             — Da.             — Hastings? Japp? Da? Sunteţi cu toţii de acord? Se uită de jur împrejur la noi; faţa i se făcuse palidă. Şi ochii îi erau verzi, ca ai unei pisici.             — Şi totuşi greşiţi cu toţii! Ochii v-au înşelat, aşa cum v-au înşelat şi în noaptea de ia Balul Victoria. „Să vezi lucrurile cu proprii tăi ochi”, cum se spune, nu înseamnă să vezi întotdeauna adevărul. Cineva trebuie să vadă cu ochii minţii; trebuie să-ţi foloseşti micile celule cenuşii! Să ştiţi, atunci, că în seara asta ca şi în noaptea de la Balul Victoria, n-aţi văzut şase figuri, ci numai cinci! Uitaţi-vă!             Luminile se stinseră din nou. O figură se aşeză în faţa ecranului – Pierrot!             — Cine-i acesta? Nu-i aşa că e Pierrot? Întrebă Poirot.             — Da, strigarăm cu toţii.             — Uitaţi-vă din nou!             Cu o mişcare rapidă, omul îşi lepădă veşmântul larg al lui Pierrot. Acolo, în lumina puternică, stătea strălucind Arlechinul! În aceeaşi clipă se auzi un ţipăt şi un scaun răsturnat.             — Să fii blestemat, se auzi vocea lui Davidson. Să fii blestemat! Cum ai ghicit?             Apoi se auzi sunetul cătuşelor şi vocea calmă, oficială a lui Japp:             — Te arestez, Cristopher Davidson pentru uciderea vicontelui Cronshaw; tot ce spui va fi folosit ca dovadă împotriva ta.             Un sfert de oră mai târziu. Apăruse un mic supeu ales şi Poirot, cu faţa strălucind de satisfacţie, îşi etala ospitalitatea şi răspundea la întrebările noastre nerăbdătoare.             — Totul a fost foarte simplu, împrejurările în care pomponul cel verde a fost găsit sugerau pe dată că fusese smuls din costumul ucigaşului. Am eliminat-o din minte pe Pierrette (din moment ce-ţi trebuie multă forţă să înfigi un cuţit de masă) şi m-am gândit că Pierrot ar fi criminalul. Dar Pierrot plecase de la bal cu aproape două ore înaintea comiterii crimei. Deci, el trebuie să se fi reîntors la bal mai târziu să-l omoare pe lord Cronshaw, sau, eh bien, trebuia să-l fi ucis înainte de a fi plecat! Era asta imposibil? Cine-l văzuse pe lordul Cronshaw după supeu în seara aceea? Numai doamna Davidson, a cărei declaraţie, am bănuit, era o invenţie deliberată, spusă cu scopul de a explica lipsa pomponului, pe care, bineînţeles, ea îl tăiase de la rochia sa pentru a-l pune în locul celui care lipsea de la costumul soţului ei. Dar, atunci, Arlechinul care a fost văzut în lojă la ora unu şi jumătate trebuie să fi fost o substituire. O clipă mai înainte, luasem în considerare posibilitatea ca domnul Beltane să fie vinovatul. Dar cu elaboratul său costum era clar imposibil ca el să fi jucat dublu rol – cel al lui Punchinello şi cel al Arlechinului. Pe de altă parte, pentru Davidson, un tânăr cam de aceeaşi înălţime cu victima şi, în plus, actor de profesie, lucrul era extrem de simplu. Doar un amănunt mă neliniştea. Sigur că unui doctor nu-i putea scăpa diferenţa dintre un om, care era mort de două ore şi unul mort de zece minute! Eh bien, doctorului nu i-a scăpat! Dar el nu a fost dus la cadavru şi întrebat „de cât timp e mort omul acesta?” Dimpotrivă, lui i s-a spus că omul fusese văzut în viaţă cu zece minute mai înainte, aşa încât el doar a comentat, la anchetă, înţepenirea anormală a membrelor pe care nu putea să şi-o explice! Acum, totul se închega în jurul teoriei mele. Davidson îl omorâse pe lordul Cronshaw imediat după supeu, când, vă amintiţi, a fost văzut trăgându-l înapoi în cameră. Apoi a plecat cu domnişoara Courtenay, a lăsat-o la uşa apartamentului ei (în loc de a intra şi a încerca s-o liniştească, după cum a afirmat) şi s-a întors în grabă la Colossus, dar ca Arlechin, nu ca Pierrot – o simplă transformare efectuată prin îndepărtarea costumului de deasupra.             Unchiul victimei se aplecă în faţă cu o expresie perplexă.             — Dar dacă e aşa, el trebuie să fi venit la bal pregătit să îşi omoare victima. Oare ce motiv ar fi putut avea? Motivul, pe ăsta nu-l înţeleg.             — Ah!             — Acum ajungem la a doua tragedie – cea a domnişoarei Courtenay. A existat un element pe care toată lumea l-a trecut cu vederea. Domnişoara Courtenay a murit de cocaină, dar drogul era în cutia emailată găsită pe cadavrul lordului Cronshaw. De unde a luat ea atunci doza care i-a fost fatală? Numai o singură persoană i-ar fi putut-o da. Davidson. Şi asta explică totul. Inclusiv prietenia ei cu familia Davidson şi cererea ei ca Davidson s-o conducă acasă. Lordul Cronshaw, care era un oponent aproape fanatic al folosirii drogurilor, a descoperit că ea întrebuinţa cocaină şi a bănuit că Davidson i-o furniza. Fără îndoială, că acesta a negat, dar lordul Cronshaw a reuşit să afle adevărul de la domnişoara Courtenay, la bal. El putea s-o ierte pe biata fată, dar nu avea, desigur, nici o îndurare pentru omul care trăia din traficul de droguri. Davidson era confruntat cu aflarea secretului său şi cu ruina. S-a dus la bal hotărât să-l facă pe Cronshaw să tacă cu orice preţ.             — Atunci moartea lui Coco a fost un accident?             — Bănuiesc că a fost un accident, pus la cale cu dibăcie de Davidson. Ea era foarte furioasă pe Cronshaw, mai întâi pentru reproşurile lui şi, în al doilea rând, pentru că îi luase cocaina. Davidson i-a dat de la el mai multă şi, probabil, i-a sugerat să mărească doza în semn de sfidare faţă de „bătrânul Cronch”!             — Încă un lucru, am zis eu. Nişa şi draperia? De unde ai ştiut de ele?             — Dar asta era cel mai simplu dintre toate, mon ami. Ospătarii intraseră şi ieşiseră din cămăruţă, deci, evident, cadavrul nu putea să fi zăcut pe duşumea, unde a fost găsit. Trebuia să fie un loc în cameră unde acesta putea fi ascuns. M-am gândit la o draperie şi la o nişă în spatele acesteia. Davidson a târât cadavrul acolo şi, mai târziu, după ce a atras atenţia asupra lui în lojă, l-a scos din acel loc, înainte de a părăsi definitiv balul. A fost una dintre cele mai reuşite acţiuni ale sale. Este un tip inteligent!             Dar în ochii verzi ai lui Poirot am citit, fără să greşesc, remarca nerostită: „Dar nu atât de inteligent precum Hercule Poirot!”                                                                                                                               SFÂRŞIT