Jules Verne scriitor francez și un precursor al literaturii științifico-fantastice

PARTEA I-a           1.1. INSULELE KERGUELEN.           Fără îndoială că se vor găsi mulţi care nu vor da crezare acestei povestiri, intitulată „Sfinxul Gheţarilor”, dar acest lucru n-are importanţă; eu cred că nu strică să fie cunoscută de public. Şi apoi, fiecare este liber să creadă ce vrea.           Ar fi greu, pentru începutul acestor minunate, şi în acelaşi timp extraordinare aventuri, să se găsească un loc mai potrivit decât „Insulele Dezolării”, denumire care le-a fost dată în 1779 decăpitanul Cook. Ei bine, după cele ce-am văzut în răstimpul celor câteva săptămâni petrecute acolo, vă asigur că nu există nume mai potrivit ca cel ce le-a fost datde celebrul navigator englez. Zici „Insulele Dezolării” şi cu asta ai spus totul. Ştiu că în nomenclatura geografică sunt cunoscute sub denumirea de arhipelagul Kerguelen, denumire adoptată în general pentru acest grup deinsule situat la 49 de grade şi 54 de minute latitudine sudică şi 69 de grade şi 6 minute longitudine estică.           Denumirea de Kerguelen le-a fost dată în anul 1772 după numele baronului francez Kerguelen, care a semnalat primul existenţa acestor insule, în partea meridională a Oceanului Indian. În timpul unei călătorii prin aceste locuri, şeful de escadră crezu că a descoperit un nou continent la limita mărilor antarctice, dar, după cea de-a doua expediţie îşi dădu seama că se înşelase. Pretinsul continent nu era decât un arhipelag. După mine, „Insulele Dezolării” este singurul nume potrivit pentru acest grup de trei sute de insule sau insuliţe, pierdute în imensele singurătăţi ale oceanului, ale cărui ape sunt tulburate aproape fără încetare de marile furtuni australe.           Cu toate acestea, arhipelagul este locuit, iar de două luni, mai exact de la 2 august 1839, de când mă aflu la Christmas-Harbour, numărul celor câţiva europeni şi americani, care formează marea majoritate a populaţiei de pe insulele Kerguelen, a mai crescut cu unul.           E drept că eu nu aşteptam decât prilejul să plec, fiindcă terminasem studiile geologice şi mineralogice pe care le făcusem în timpul acestei călătorii.           Portul Christmas-Harbour se află pe cea mai importantă insulă a arhipelagului, care are o supra faţă de 4500 km2, ca jumătate din suprafaţa Corsicei. Este un port accesibil, în care vasele pot pătrunde fără mari greutăţi şi pot ancora foarte aproape de coastă. Ocolind pe la nord capul Francois, pe care piscul Table-Mount îl domină cu înălţimea sa de o mie două sute de picioare, poţi privi nestingherit prin scobitura unei arcade de bazalt. Vei zări un golf îngust, adăpostit de insuliţe, care îl apără de furia vânturilor dinspre est şi vest. În fund, apare Christmas-Harbour. Vasul dumneavoastră să ia această direcţie la tribord. Ajuns în rada portului de escală, va putea, ancora cu uşurinţă, folosind o singură ancoră, în cazul când golful nu va fi prins de gheţuri.           De altfel, insulele Kerguelen au sute de asemenea fiorduri. Coastele lor sunt crestate, zdrenţuite, ca poalele fustei unei cerşetoare, mai ales în partea cuprinsă între nord şi sud-est. În această parte, insulele şi ostroavele se îndesesc.           Relieful lor, deorigine vulcanică, se compune din cuarţ amestecat cu o piatră albăstruie. În timpul verii, solul se acoperă cu un muşchi verzui, cu pete de lichen ce nuşiu şi diferite plante fanerogame, în special saxífraga sau laptele stâncii, cum i se mai spune. Un singur arbust creşte acolo un soi de varză cu gust foarte acru, pe care zadarnic ai căuta-o în alte ţări.           Acestea sunt locurile preferate îndeosebi de pinguinii regali şi de alte specii, care populează în cârduri mari regiunea. Gătiţi în alb şi galben, cu capul dat pe spate, cu aripile întinse în lături, asemenea mânecilor unei rochii, aceste stupide zburătoare seamănă din depărtare cu o adunare de călugări, care merg în procesiune de-a lungul plajei.           Mai trebuie adăugat că insulele Kerguelen oferă multe posibilităţi de refugiu viţeilor de mare cu blană, focilor cu trompă şi elefanţilor de mare. Vânătoarea bogată şi pescuitul abundent al acestor amfibii au dus la dezvoltarea unui comerţ, care atrăgea încoace numeroase corăbii. Într-una din zile, mă plimbam prin port, când hangiul meu mă opri şi-mi spuse:           — Dacă nu mă-nşel, timpul a început să vi se pară cam lung, domnule Jeorling?           Era un american înalt şi voinic, instalat la Christ-mas-Harbour de vreo douăzeci de ani, unde ţinea unicul han din port.           — Într-adevăr, lung, ţi-aş răspunde, jupâne Atkins, în cazul când răspunsul meu nu te-ar supăra.           — Nicidecum, răspunse acest om de treabă. Vă închipuiţi că sunt obişnuit cu astfel de răspunsuri ca stâncile capului Francois cu furia valurilor oceanului.           — Ii rezişti ca şi ele.           — Fără îndoială! Din ziua în care aţi debarcat la Christmas-Harbour şi aţi tras la firma Cormoranul Verde a lui Fenimore Atkins, mi-am zis: în cel mult cincisprezece zile, sau poate chiar peste opt, oaspetele meu va fi sătul până în gât şi va regreta că a debarcat în insulele Kerguelen.           — Nu, jupân Atkins, niciodată nu regret nimic din ceea ce fac.           — Bun obicei, domnule.           — De altfel, cutreierând acest grup de insule, am avut prilejul să observ multe lucruri interesante. Am străbătut câmpii întinse, îmbrăcate într-un muşchi tare, întrerupt pe alocuri de zăcăminte de turbă şi duc cu mine ciudate mostre mineralogice şi geologice. Am luat parte la vânătoarea viţeilor de mare şi a focilor. Arn vizitat ţărmurile stâncoase, unde pinguinii şi albatroşii trăiesc în cea mai deplină armonie, şi asta mi s-a părut demn de a fi reţinut. Din când în când mi-ai servit petrel-balthazard preparat de mâna dumitale, mâncare destul de gustoasă când foamea e mare. La Cormoranul Verde am fost foarte bine primit şi îţi sunt foarte recunoscător. Dar dacă ştiu să număr bine, iată, au trecut două luni de când corabia ciliană cu trei catarge, Penas, m-a lăsat în plină iarnă, la Christmas-Harbour.           — Şi aţi vrea, zise hangiul să vă întoarceţi în patria dumneavoastră, care este şi a mea, domnule Jeorling, să ajungeţi din nou în Connecticut, să revedeţi Hartford-ul, capitala noastră dragă.           — Ai ghicit, jupân Atkins, căci iată, sunt aproape trei ani de când cutreier lumea. Într-o bună zi tot va trebui să mă opresc, să prind rădăcini undeva.

I           …Şi vino cât poţi de repede, scumpul meu Henri. Te aştept cu nerăbdare. Dealtminteri, ţara este minunată şi această regiune a Ungariei de Jos este de natură să intereseze pe un inginer ca tine. De n-ar fi decât din acest punct de vedere, şi n-ai să regreţi această călătorie.           Al tău cu toată dragostea, MARC VIDAL”           Astfel se sfârşea scrisoarea pe care am primit-o de la fratele meu, la 4 aprilie l757.           Nici un semn prevestitor nu mi-a arătat sosirea acestei scrisori, care mi-a parvenit ca de obicei, adică prin mijlocirea succesivă a poştaşului, a portarului şi a valetului care, fără să bănuiască importanţa gestului său, mi-a întins-o pe o tavă cu liniştea lui obişnuită.           Şi tot aşa de liniştit am fost şi eu, în vreme ce deschideam plicul şi citeam scrisoarea până la capăt, până la ultimele rânduri care conţineau totuşi în germene evenimentele extraordinare în care aveam să fiu amestecat.           Aşa-i orbirea oamenilor! În felul acesta se ţese neîncetat, fără ca ei s-o ştie, urzeala misterioasă a destinului lor!           Fratele meu spunea adevărul. Nu regret această călătorie. Dar am motiv s-o povestesc? Nu face ea parte din acele lucruri pe care e mai bine să le treci sub tăcere? Cine o să dea crezare unei istorii atât de ciudate, pe care până şi cei mai îndrăzneţi poeţi nu s-ar fi încumetat vreodată, fără îndoială, s-o scrie?           Ei bine, fie! Voi înfrunta riscul. De voi fi sau nu crezut, cedez unei nevoi irezistibile de a retrăi acest şir de întâmplări extraordinare, al căror prolog îl constituie, întrucâtva, scrisoarea fratelui meu.           Fratele meu Marc, pe atunci în vârstă de douăzeci şi opt de ani, obţinuse deja succese remarcabile ca pictor de portrete. Cea mai delicată şi mai adâncă afecţiune ne lega pe unul de altul. Din partea mea era puţin şi-o dragoste paternă, căci eram cu opt ani mai mare decât el. Noi rămăsesem, încă de foarte tineri, orfani de ambii părinţi, şi eu, ca frate mai mare, a trebuit să-i fac educaţia lui Marc. Întrucât el dovedea aptitudini deosebite pentru pictură, îl îndemnasem spre această carieră în care avea să cunoască, pe bună dreptate, succese atât de răsunătoare.           Acum iată că Marc era în ajunul căsătoriei sale.           De mai multă vreme el locuia la Ragz, un important oraş din Ungaria meridională. După mai multe săptămâni petrecute în capitală, la Budapesta, unde pictase un anumit număr de portrete foarte izbutite, foarte bine plătite, el putuse să-şi dea seama de primirea de care se bucură artiştii în Ungaria. Apoi, după terminarea şederii la Budapesta, coborâse de aici, pe Dunăre, până la Ragz.           Printre cele mai de vază familii din acest oraş se număra şi cea a doctorului Roderich, unul din cei mai renumiţi medici din întreaga Ungarie. Unui patrimoniu considerabil, el îi mai adăuga o avere importantă dobândită prin practicarea artei sale. În timpul vacanţelor pe care şi le acorda în fiecare an şi pe care le petrecea în călătorii împinse uneori până în Franţa, în Italia sau în Germania, bolnavii bogaţi îi regretau mult absenţa. Şi săracii tot aşa, căci el nu le refuza niciodată îngrijirile şi, în marea lui bunătate, nu-i neglija până şi pe cei mai umili, ceea ce-i atrăgea stima tuturor.           Familia Roderich se compunea din doctor, din soţie, din fiu, căpitanul Haralan, şi din fiică, Myra. Marc nu putuse frecventa această casă ospitalieră fără să fie cucerit de graţia şi de frumuseţea tinerei fete, ceea ce-i prelungise din cale afară de mult şederea la Ragz. Dar dacă Myra Roderich îi plăcuse, nu greşim deloc spunând că şi el îi plăcuse tot atât de mult Myrei Roderich. Dealtfel o şi merita pe deplin, căci Marc era – şi este încă, slavă domnului! – un băiat admirabil, fermecător, de statură înaltă, cu ochii albaştri foarte vii, cu părul castaniu, cu fruntea unui poet, cu fizionomia fericită a omului căruia viaţa i se oferă sub cele mai surâzătoare aspecte, cu un caracter suplu, cu temperamentul unui artist îndrăgostit fanatic de tot ce e frumos.           Cât despre Myra Roderich, n-o cunoşteam decât din scrisorile înflăcărate ale lui Marc şi ardeam de dorinţa s-o văd. Fratele meu dorea şi mai mult încă să mi-o prezinte. El mă ruga să vin la Ragz ca şef al familiei, şi nu admitea ca şederea mea acolo să dureze mai puţin de o lună. Logodnica sa – cum nu înceta să mi-o repete – mă aştepta cu nerăbdare. Îndată după sosirea mea, se va stabili data căsătoriei: Dar, mai înainte, Myra voia să-l vadă, cu ochii ei, pe viitorul ei cumnat, despre care i se vorbea atât de bine în toate privinţele – într-adevăr, aşa se exprimase ea, după cât se pare!… Chiar şi după acest mic amănunt îi poţi judeca pe membrii unei familii în care vei intra. Desigur, ca nu va rosti hotărâtorul „da” decât după ce Henri îi va fi prezentat de către Marc…           Toate astea, fratele meu mi le povestea în nenumăratele lui scrisori, cu multă bucurie, şi eu îl simţeam îndrăgostit nebuneşte de Myra Roderich.           Am spus că n-o cunoşteam decât din frazele entuziaste ale lui Marc. Şi totuşi, deoarece fratele meu era pictor, desigur că i-ar fi fost uşor s-o ia ca model şi s-o transpună pe pânză, sau cel puţin pe hârtie, într-o atitudine graţioasă, îmbrăcată în cea mai frumoasă rochie a ei. Aş fi putut s-o admir de visu, ca să spun aşa. Myra nu voise însă acest lucru. Ea voia să-mi apară în persoană înaintea ochilor mei înmărmuriţi, susţinea Marc care, gândesc eu, nu voise nici el să insiste ca s-o facă să-şi schimbe hotărârea. Căci amândoi voiau să obţină ca inginerul Henri Vidal să-şi lase deoparte ocupaţiile şi să vină să se prezinte în saloanele casei Roderich în calitate de invitat de onoare.           Era nevoie de atâtea motive spre a mă convinge? Nu, desigur, şi nici eu nu l-aş fi lăsat pe fratele meu să se căsătorească fără să fiu prezent la căsătoria lui. Într-un răstimp destul de scurt, voi apărea deci în faţa Myrei Roderich, mai înainte ca ea să fi devenit cumnata mea.

Capitolul I.           IN CARE CITITORUL, DACA DOREŞTE, VA AVEA OCAZIA SA CUMPERE O INSULA IN OCEANUL PACIFIC           — Insulă de vânzare cu bani peşin, în afară de cheltuieli, celui care oferă mai mult! repeta întruna, fără să-şi dea timp nici să respire, Dean Felporg, agentul preţuitor al licitaţiei în care se discutau condiţiile acestei ciudate vânzări.           — Insulă de vânzare! Insulă de vânzare! repeta cu o voce din ce în ce mai puternică crainicul Gingrass care se ducea încolo şi încoace în mijlocul unei mulţimi vădit foarte agitată. O mulţime care se înghesuia, în adevăratul înţeles al cuvântului, în imensa sală a clădirii în care. se operau vânzările, la numărul 10 din strada Sacramento. Erau acolo nu numai un anumit număr de americani din California, Oregon, Utah, dar şi câţiva din francezi, care alcătuiesc pe puţin o şesime a populaţiei, mexicani înfăşuraţi în sarape, chinezi în tunicile lor cu mâneci largi, cu pantofii lor ascuţiţi şi bonetele conice, melanesieni din Oceania, chiar şi câţiva dintre „picioare-negre", „pântece-mari", „capete-turtite",1 veniţi de pe malurile râului Trinité.           Să nu uităm să adăugăm că această scenă se petrecea în capitala statului California, la San Francisco, dar nu între anii 1849 – 1852, epocă în care exploatarea unor noi bancuri de nisip îi atrăgea pe căutătorii de aur din cele două lumi.           San Francisco nu mai era ceea ce fusese la început, un caravanserai, un debarcader, un han unde dormeau o noapte zeloşii căutători care se grăbeau către terenurile aurifere de pe versantul occidental al munţilor Sierra Nevada.           Nu, de vreo douăzeci de ani, vechea şi neînsemnata YerbaBuena făcuse loc unui oraş unic în felul său, cu 100 000 de locuitori, clădit pe coastele a două coline, nemaiavând loc pe plaja litoralului, dar gata să se întindă până la ultimele înălţimi din de-           1 Numele unor triburi de piei-roşii.           părtare – în sfârşit, un oraş care a detronat Lima, Santiago, Valparaiso, pe toate rivalele sale din vest, oraş din care americanii au făcut regina Pacificului, „gloria coastei occidentale!" în acea zi – 15 mai – era încă frig. în această ţară, aflată în calea curenţilor polari, primele săptămâni ale lunii mai amintesc mai degrabă ultimele săptămâni ale lunii martie din Europa de mijloc. Dar de toate acestea, nu-ţi puteai da seama în fundul sălii de licitaţie publică. Clopotul cu neîncetata lui chemare adusese o mare mulţime de oameni şi o atmosferă estivală făcea să apară pe fruntea fiecăruia broboane de sudoare pe care frigul de afară repede le-ar fi îngheţat.           Să nu vă gândiţi că toţi aceşti oameni grăbiţi veniseră în sala de licitaţii cu intenţia să cumpere. Mai mult chiar, aş spune că acolo nu se aflau decât curioşi. Cine ar fi fost atât de nebun – dacă ar fi fost atât de bogat – încât să cumpere o insulă din Pacific, pe care guvernul avea ciudata idee de a o pune în vânzare?           Se vorbea deci că suma la care fusese preţuită nu va fi oferită de nimeni, că nici un amator nu se va lăsa târât în vârtejul licitaţiei. Şi asta nu din vina crainicului, care încerca să-i însufleţească pe cumpărătorii obişnuiţi prin exclamaţii, gesturi şi debitul vorbirii sale înzorzonată cu cele mai seducătoare metafore.           Oamenii râdeau, dar nu se înghesuiau.           — O insulă! De vânzare o insulă! repeta Gingrass.           — Dar nu de cumpărat, răspunse un irlandez, al cărui buzunar nu ar fi putut furniza plata nici unei singure pietre de pe malul mării.           — O insulă care, dacă ţinem seama de preţul la care este pusă în vânzare, nu ar reveni decât la şase dolari acrul,1 strigă agentul licitaţiei, Dean Felporg.           — Şi care nu va aduce venit nici o jumătate de sfert de cent, replică un fermier mătăhălos, bun cunoscător în ale agriculturii.           — O insulă care nu măsoară mai puţin de şaizeci şi patru de mile de jur împrejur şi cu o suprafaţă de două sute douăzeci şi cinci de mii de acri.           — Este cel puţin solidă pe temelia ei? întrebă un mexican, vechi client al cârciumilor şi al cărui echilibru părea în acest moment foarte îndoielnic.           — O insulă cu păduri încă virgine, repetă crainicul, cu câmpii, coline, cursuri de ape.           1 Acru – măsură de suprafaţă, egală cu 0,40 ha.           — Garantate? strigă un francez care părea puţin dispus să se lase prins în cursă.           — Da! Garantate! răspunse agentul Felporg, prea bătrân în meserie ca să se mai lase impresionat de glumele publicului.           — Doi ani?           — Până la sfârşitul lumii.           — Şi chiar pe lumea cealaltă?           — O insulă în proprietate exclusivă! repetă crainicul. O insulă fără un singur animal sălbatic – nici fiare, nici reptile!           — Nici păsări? adăugă un şugubăţ.           — Nici insecte? strigă un altul.           — O insulă celui care dă mai mult! reluă din ce în ce mai tare Dean Felporg. Haideţi, cetăţeni! Mai mult curaj la pungă! Cine doreşte o insulă în bună stare, care aproape că nu a fost folosită, o insulă din Pacific, acest ocean al oceanelor! Evaluarea ei este la o nimica toată! Unsprezece sute de mii de dolari! La unsprezece sute de mii de dolari, există un amator? Cine? Dumneavoastră, domnule? Sau dumneavoastră, de colo. Dumneavoastră care vă legănaţi capul ca un mandarin de porţelan. Am o insulă! Iată o insulă! Cine doreşte o insulă?           — Să vedem obiectul! spuse cu glas, ca şi când ar fi fost vorba de un tablou sau de un vas de porţelan chinezesc.           Şi toată sala izbucni în râs, dar fără ca preţul la care fusese evaluată insula să fi fost acoperit măcar cu o jumătate de dolar.           Totuşi, dacă obiectul despre care era vorba nu putea fi trecut din mână în mână, planul insulei fusese pus la dispoziţia publicului. Amatorii trebuiau să ştie totul despre această bucată de glob scoasă la licitaţie. Nu aveau a se teme de nici o surpriză, de nici un neajuns. Situarea, orientarea, amplasarea terenurilor, relieful solului, reţeaua apelor, climatul, căile de acces, totul era uşor de verificat dinainte. Nu se cumpăra mâţa în sac, şi aş vrea să fiu crezut dacă afirm că nu putea fi vorba de nici o înşelătorie în ceea ce priveşte calitatea mărfii ce se vindea. De altfel, nenumăratele ziare din Statele Unite ca şi multe altele din California, cotidiene, bi-săptămânale, săptămânale, bi-lunare sau lunare, cât şi reviste, magazine, buletine etc. nu încetau, de câteva luni, să atragă atenţia publică asupra acestei insule, a cărei scoatere la licitaţie fusese autorizată printr-un vot al Congresului.           Această insulă era insula Spencer, care se află situată la vestsud-vest de micul golf San Francisco, la aproximativ patruzecişasezeci mile de litoralul californian, la 32° latitudine nord şi 142°18' longitudine la vest de meridianul Greenwich.

DUPĂ O LUNGĂ ETAPĂ           — Şi Congo nu vine încă la rând? întrebă Max Huber.           — La ce bun, dragul meu Max? răspunse John Cort. Oare ne lipsesc spaţiile vaste în Statele Unite? Câte ţinuturi noi şi pustii nu sunt de cercetat între Alaska şi Texas?… înainte de a ne duce să explorăm în afară, mai bine să explorăm în interior, nu?           — Ei, dragul meu John, europenii or să o ia înainte, dacă lucrurile merg tot aşa – şi Africa are o suprafaţă de vreo trei miliarde de hectare! Americanii or să le dea în întregime pe mâna englezilor, nemţilor, olandezilor, portughezilor, francezilor, italienilor, spaniolilor, belgienilor!           — Nimeni n-are ce face cu ele, îi răspunse John Cort, şi cauza e aceeaşi.           — Care?           — De ce să-ţi rupi picioarele când n-ai nevoie decât să întinzi braţul…           — Ba eu cred, dragul meu John, că guvernul nu va renunţa la expediţiile în Africa, mai ales după ce timp de trei luni am străbătut atâta amar de drum.           — Doar ca nişte călători plini de curiozitate, Max, nu ca exploratori.           — Deosebirea nu-i prea mare, demn cetăţean al Statelor Unite,- declară Max Huber. Repet, această parte a Africii prezintă un interes considerabil… Se găsesc teritorii fertile, care aşteaptă doar să li se folosească rodnicia cu ajutorul unei bogate irigaţii, pe care natura ţi-o pune la îndemână pe propria-i socoteală. Posedă o reţea lichidă care nu seacă niciodată.           — Nici chiar pe arşiţa asta îngrozitoare, remarcă John Cort ştergându-şi fruntea tăbăcită de soarele tropical.           — Lasă! Nu mai ţine seama de căldură! reluă Max Huber. Ne-am aclimatizat, aş zice chiar negrificat, dacă n-ai nimic împotrivă, dragă prietene? Suntem de-abia în martie; ce să mai vorbim de temperaturile din iulie, august, când razele soarelui îţi străpung pielea ca nişte sfredele de foc!           — N-are a face, Max, ne-ar fi fost totuşi greu să ajungem Pahuini sau Zanzibariţi, cu epiderma noastră subţire de francezi sau americani. Recunosc că încheiem o campanie frumoasă şi interesantă în care ne-a ajutat şi norocul… Dar abia aştept să mă întorc la Libreville, să regăsesc în factoriile noastre ceva din liniştea, din odihna bine meritate de nişte drumeţi după trei luni de călătorie în asemenea condiţii.           — Sunt de acord, John dragă, că această expediţie aventuroasă a prezentat oarecare interes. însă, aş vrea să-ţi mărturisesc, nu mi-a oferit ceea ce aşteptam.           — Cum, Max, mai multe sute de mile, printr-un ţinut necunoscut, destule primejdii înfruntate în mijlocul unor triburi prea puţin primitoare, vânători pe care leul numid şi pantera libiana nu s-au sfiit să le onoreze cu prezenţa lor, hecatombe de elefanţi făcute pentru şeful nostru Urdax, o recoltă de fildeş de prima calitate, îndestulătoare să furnizeze clape pentru pianele din lumea întreagă!…Şi nu te declari mulţumit?           — Da şi nu, John. Toate astea sunt tainul obişnuit al exploratorilor din Africa centrală. Cititorul le întâlneşte în povestirile lui Barth, Burton, Speke, Grant, Chaillu, Livingstone, Stanley, Serpa Pinto, Anderson, Cameron, Mage, Brazza, Gallieni, Dibowsky, Lejean, Massari, Wissemann, Buonfanti, Maistre…           Hurducătura datorată trecerii căruţei peste un bolovan uriaş întrerupse şirul de nume al cuceritorilor Africii, depănat de Max Huber. John Cort profită ca să-i spună:           — Deci socoteai că vei găsi altceva în timpul călătoriei noastre?           — Da, dragul meu John.           — Ceva neprevăzut?           — Mai mult decât neprevăzutul, care de altfel nu ne-a lipsit.           — Ceva extraordinar?           — Ăsta-i cuvântul, dragul meu, şi niciodată, nici măcar o singură dată n-am avut prilejul să-i dau vechii Libii enorma caracterizare de potentora Africa datorată glumeţilor clasici ai antichităţii.           — Haide, Max, văd că un suflet francez e mai greu de mulţumit…           — Decât unul american… recunosc. John, dacă amintirile ce le iei cu tine din campania noastră îţi ajung.           — Pe deplin, Max.           — Şi dacă te întorci mulţumit…           — Mulţumit… mai ales că mă întorc.           — Şi crezi că oamenii care vor citi povestirea acestei călătorii vor exclama: Vai, ce întâmplări neobişnuite!           — Ar fi foarte pretenţioşi dacă n-ar rosti asemenea cuvinte.           — După părerea mea, n-ar fi destul de pretenţioşi.           — Fără îndoială că, după tine, ar fi, ripostă John Cort, dacă ne-am fi încheiat expediţia în pântecele unui leu sau al unui canibal din Oubangui.           — Nu, John, nu, şi fără a ajunge la acest soi de deznodământ care, de altminteri, nu-i lipsit de un oarecare interes pentru cititori şi chiar şi pentru cititoare, ai îndrăzni să juri cu mâna pe conştiinţă că am descoperit şi cercetat ceva în plus faţă de ceea ce descoperiseră şi cercetaseră înaintaşii noştri în Africa centrală?           — Nu, într-adevăr nu, Max.           — Ei bine, eu speram să fiu mai norocos.           — Eşti lacom, şi pretinzi să faci din lăcomie un merit! grăi John Cort. în ce mă priveşte, declar că am avut de toate pe săturate şi nu aşteptam de la campania noastră mai mult decât mi-a dat.           — Adică nimic, John.           — De altfel, Max, călătoria încă nu s-a sfârşit şi în timpul celor cinci sau şase săptămâni cât va fi nevoie pentru a ajunge la Libreville…           — Să fim serioşi! exclamă Max Huber, un simplu drum de caravană… mersul obişnuit cu etapele lui, o plimbare cu diligenta ca-n vremurile bune.           — Cine ştie? zise John Cort.           De astă dată căruţa se opri pentru halta de seară la poalele unei movile cu cinci sau şase arbori falnici pe culme, singurii ce puteau fi văzuţi pe întinsul câmpiei uriaşe, luminată atunci de razele amurgului. Era şapte seara. Datorită crepusculului scurt, la această latitudine de nouă grade nord, noaptea avea să se lase în curând. întunericul va fi fără-ndoială adânc, deoarece nori groşi aveau să acopere scăpărarea stelelor, iar cornul lunii pierise la orizontul de vest.

Capitolul I.           FRATELE SAM ŞI FRATELE SIB           — Bet!           — Beth!           — Bess!           — Betsey!           — Betty!           Acestea fură numele care răsunară, unul după altul, în măreţul hol din Helensburgh – o manie a fratelui Sam şi a fratelui Sib de a-şi striga femeia de serviciu din vila de la ţară.           Dar, de data aceasta, aceste diminutive familiare ale numelui de Elisabeth nu avură darul să o facă pe această minunată doamnă să apară mai repede decât dacă ar fi strigat-o pe numele ei întreg.           Intendentul Partridge, în persoană, fu cel care, ţinându-şi boneta în mână, se arătă în faţa holului. Partridge, adresându-se celor două persoane cu înfăţişare plăcută care stăteau în arcada unei ferestre, ale cărei trei părţi cu geamurile în formă de romb ieşeau în relief pe faţada locuinţei, spuse:           — Domnii au strigat-o pe doamna Bess; dar doamna Bess nu este în casă.           — Dar unde este, Partridge?           — O însoţeşte pe domnişoara Campbell, care se plimbă prin parc.           Şi grav, la un semn făcut de cele două persoane, Partridge se retrase.           Fraţii Sam şi Sib – pe adevăratul lor nume de botez Samuel şi Sebastian – erau unchii domnişoarei Campbell.           Scoţieni de viţă veche, scoţieni dintr-un străvechi clan din Ţinuturile de Sus, ei doi împreună numărau ca vârstă o sută douăzeci de ani, cu o diferenţă doar de cincisprezece luni între Sam, cel mare, şi Sib, cel mai mic. Pentru a schiţa numai în câteva trăsături, aceste prototipuri de bunătate, devotament, onoare, este de ajuns să amintim că întreaga lor existenţă şi-o închinaseră nepoatei lor. Erau fraţii mamei ei, care, văduvă la un an după căsătorie, muri curând, secerată de o boală fulgerătoare. Sam şi Sib Melvill rămaseră deci pe lumea aceasta singurii păzitori ai micei orfane. Uniţi în aceeaşi dragoste, nu trăiau, nu gândeau şi nu visau decât pentru ea.           Pentru ea rămăseseră burlaci, fără păreri de rău de altfel, fiind din acele fiinţe minunate care nu au de jucat alt rol aici, pe pământ, decât pe acela de tutori. Şi încă cu asta nu am spus tot: cel mai mare devenise tatăl, cel mai mic devenise mama copilului. Astfel că uneori se întâmpla ca domnişoara Campbell să-i salute cu un foarte firesc:           — Bună ziua, tată Sam! Ce mai faci, mamă Sib?           Cu cine am putea să-i comparăm mai potrivit pe aceşti doi unchi – minus aptitudinile lor în afaceri – dacă nu cu fraţii Cheeryble, cu cei doi caritabili negustori, atât de buni, atât de uniţi, atât de afectuoşi, din cartierul negustoresc al Londrei, fiinţele cele mai perfecte care au ieşit din imaginaţia lui Dickens. Ar fi cu neputinţă să se găsească o mai potrivită asemănare şi chiar dacă autorul acestei povestiri ar trebui să fie acuzat de a fi împrumutat portretul lor din capodopera Nicolas Nickleby, nimănui nu ar avea de ce să-i pară rău.           Sam şi Sib Melvill, înrudiţi, prin căsătoria surorii lor, cu o ramură mai îndepărtată a vechii familii Campbell, nu s-au despărţit niciodată. Aceeaşi educaţie îi făcuse să semene şi din punct de vedere moral. Primiseră împreună aceeaşi învăţătură în acelaşi colegiu şi în aceeaşi clasă. Cum în general emiteau aceleaşi păreri asupra tuturor lucrurilor, în termeni identici, unul putea totdeauna să încheie fraza celuilalt cu aceleaşi expresii, subliniate cu aceleaşi gesturi. De fapt, aceste două fiinţe nu formau decât una singură, cu toate că în constituţia lor fizică existau unele diferenţe, în adevăr, Sam era puţin mai înalt decât Sib, Sib puţin mai gras decât Sam; dar ar fi putut să schimbe între ei părul lor cărunt fără ca să ştirbească ceva din expresia onestă a chipurilor lor, pe care era întipărită toată nobleţea descendenţilor clanului Melvill.           Mai trebui să adăugăm că, în croiala hainelor lor – simple şi de modă veche – în alegerea stofelor, – postav bun, englezesc – aveau de asemenea gusturi înrudite, în afară de faptul că – şi cine ar putea explica această uşoară deosebire?           — Sam părea să prefere albastrul închis şi Sib maronul întunecat. În adevăr, cine nu ar fi vrut să trăiască în intimitatea acestor demni gentlemeni? Obişnuiţi să meargă cu acelaşi pas în viaţă, ei se vor opri, fără îndoială, la mică distanţă unul de celălalt, când va veni ceasul opririi definitive. în orice caz, aceşti doi din urmă stâlpi ai casei Melvill erau solizi. Mai aveau să susţină încă multă vreme bătrânul edificiu al neamului lor, care data din secolul al patrusprezecelea – timpurile epice ale lui Robert Bruce1 şi Wallace2, epocă eroică în timpul căreia Scoţia lupta cu englezii pentru independenţă.           Dar dacă Sam şi Sib Melvill nu mai avuseseră prilejul să lupte pentru binele ţării, dacă viaţa lor mai puţin agitată se depanase în liniştea şi belşugul dat de avere, nu trebuie să le facem vreo vină, nici să credem că ar fi degenerat. Ei continuaseră, săvârşind binele, tradiţiile strămoşilor.           Astfel că, amândoi sănătoşi, neavând a-şi reproşa nici o singură abatere în existenţa lor, erau sortiţi să îmbătrânească fără ca vreodată să devină bătrâni la trup sau la minte.           Poate că aveau totuşi un defect – cine se poate lăuda că este perfect? Acela de a-şi împodobi conversaţia cu imagini şi citate împrumutate de la celebrul castelan Abbotsford şi mai ales din poemele epice ale lui Ossian3, după care se înnebuneau. Dar cine ar putea să le facă din asta o vină în ţara lui Fingal şi a lui Walter Scott?      Pentru a le completa portretul cu o ultimă trăsătură, trebuie să amintim că erau mari amatori de a priza tutun. Or, toată lumea ştie că, în Regatul Unit, firma negustorilor de tutun reprezintă de cele mai multe ori un scoţian voinic cu tabachera în mână, împăunându-se în costumul său tradiţional. Ei, bine, fraţii Melvill ar fi putut foarte bine figura pe una din acele firme mâzgălite, de tablă, care scârţâie la streaşină debitelor. Prizau tot atât, ba chiar mai mult decât oricine de dincoace ca şi de dincolo de Tweed4. Dar, un amănunt caracteristic, nu aveau decât o singură tabacheră, într-adevăr uriaşă. Acest obiect mobil trecea pe rând din buzunarul unuia în buzunarul celuilalt.