Jules Verne scriitor francez și un precursor al literaturii științifico-fantastice

PARTEA ÎNTÂI.           I.           LA BORDUL STEAMBOAT-ULUI SHANNON.           Anexată în 1819 marii federaţii americane, Florida va fi proclamată stat câţiva ani mai târziu. În urma acestei anexări, teritoriul Republicii se măreşte cu şaizeci şi şapte de mii de mile pătrate. Dar lumina răspândită de steaua ce reprezintă statul Florida pe drapelul cu treizeci şi şapte de stele al Statelor Unite este lipsită de strălucire.           De fapt, Florida nu este mai mult decât o limbă de pământ, îngustă şi joasă. De aceea, cu excepţia fluviului Saint-John, apele ce o scaldă nu sunt deloc importante. Relieful plat face ca albia râurilor să nu dispună de acele denivelări care să le permită să curgă cu repeziciune. Nici urmă de munţi pe suprafaţa ei. Doar câteva şiruri de bluffs, coline, atât de frecvente în regiunea centrală şi septentrională a Uniunii. Cât priveşte forma, poate fi comparată cu coada unui castor, întinsă între Atlantic la est şi Golful Mexicului la vest.           În consecinţă, Florida nu are vecini, dacă nu punem la socoteală Georgia a cărei frontieră se învecinează, la nord, cu a sa. Această frontieră formează istmul ce leagă peninsula de continent.           În fond, Florida se prezintă ca un ţinut deosebit, ciudat chiar, cu locuitorii săi pe jumătate spanioli, jumătate americani, cu indienii săi seminoli, cu totul diferiţi de congenerii lor din Far-West. Dacă soliil este arid, nisipos, mărginit aproape peste tot de dune formate din aluviunile succesive aduse de apele Atlanticului pe ţărmul sudic, în nord, dimpotrivă, suprafaţa câmpiilor este miraculos de fertilă. în acele locuri, numele său se justifică pe deplin. Flora este superbă, viguroasă, de o varietate exuberantă. Şi asta, fără îndoială, din pricină că acea parte a teritoriului este udata de Saint-John. Fluviul acesta curge pe o suprafaţă întinsă, de la nord la sud, pe o lungime de două sute cincizeci de mile, dintre care b sută şapte perfect navigabile, până la lacul George. Lungimea aceasta, neobişnuită pentru un râu transversal, nu îl stânjeneşte defel, şi asta datorită direcţiei în care este orientat. O mulţime de pârâiaşe îl îmbogăţesc cu apele lor, revărsându-se în numeroasele golfuri de pe cele două maluri. Saint-John este, aşadar, principala artera a Floridei, pe care o menţine în viaţa scăldând-o cu apele sale – sângele ce circulă în vinele terestre.           Pe data de 7 februarie 1862, steamboat-ul Shannon cobora pe Saint-John. La orele patru dup-amiaza, urma să facă escală în târguşorul Picolata, după ce avea să oprească în staţiile din partea superioară a fluviului, ca şi în forturile din districtele Saint-John şi Putnam. Câteva mile mai jos, intra deja în districtul Duval care se întinde până în districtul Nassau, delimitat de râul de la care îşi trage numele.           Prin ea însăşi, Picolata este o localitate lipsită de importanţă; împrejurimile sale sunt însă acoperite de plantaţii de indigo, de orezarii, de plantaţii de bumbac, de trestie de zahăr şi de uriaşe păduri de chiparoşi. Aşa că ţinutul nu duce lipsă de locuitori, şi încă pe o rază destul de mare. De altfel, poziţia sa îi oferă toate avantajele ce decurg dintr-un flux destul de intens de mărfuri şi călători. Picolata este punctul de îmbarcare al unuia dintre principalele oraşe din Florida Orientală, Saint-Augustine, situat la cam douăsprezece mile distanţă, în acea zonă a litoralului oceanic ce adăposteşte insula Anastasia. Un drum aproape drept leagă târguşorul de oraş.           În ziua cu pricina, se puteau zări mai mulţi călători decât de obicei, grăbiţi să se îmbarce pe Shannon. Câteva trăsuri iuţi, cunoscute prin partea locului sub numele de stages, un soi de vehicule cu opt locuri, trase de patru sau şase măgari, îi aduseseră din Saint-Augustine galopând nebuneşte pe acest drum, de-a lungul terenului mlăştinos. Era absolut necesar să nu pierzi vaporul, dacă nu voiai să ajungi cu o întârziere de cel puţin patruzeci şi opt de ore în oraşele, târgurile, forturile sau satele ridicate în josul râului. Steamboat-ul nu circula zilnic şi, în vremea aceea, era singurul mijloc de transport. Aşa că, mort-copt, trebuia să te afli la Picolata în momentul escalei. Drept urmare, trăsurile transportaseră pe ţărm contingentul de pasageri cu o oră mai devreme.           În clipa aceea, pe ponton se aflau cam cincizeci de călători. Aşteptau, nu fără să discute cu o oarecare însufleţire. Se putea observa că erau împărţiţi în două grupuri, prea puţin dispuse să se apropie unul de celălalt. Să fi fost oare vorba de o chestiune gravă şi de mare importanţă, de cine ştie ce rivalitate politică ce îi făcuse să se deplaseze la Saint-John? În orice caz, se putea afirma că nu ajunseseră la nici o înţelegere. Veniţi ca duşmani, se întorceau la fel. Şi asta se vedea cât se poate de limpede din privirile mânioase pe care şi le aruncau, din distanţa menţinută între cele două grupuri, din cele câteva cuvinte al căror sens provocator părea să nu scape nimănui.           În vremea asta, nişte şuierături prelungi începură să se facă auzite, străpungând liniştea în amonte. Curând, Shannon se ivi la cotitura malului drept, cu o jumătate de milă mai sus de Picolata. Rotocoalele groase de fum ce se revărsau năvalnic din cele două coşuri ale sale acopereau copacii înalţi, pe care briza oceanului îi făcea să se clatine pe ţărmul opus. Silueta sa mişcătoare se mărea rapid. Mareea tocmai îşi schimba direcţia. Curenţii care îi întârziaseră coborârea vreme de trei, patru ceasuri i-o uşurau acum, împingând apele lui Saint-John spre gurile lui.           Se auzi, în sfârşit, clopotul. Zbaturile, bătând în sens invers suprafaţa râului, făcură ca Shannon să se oprească, lipindu-se cuminte de debarcaderul de care fu de îndată legat cu parâme.           Îmbarcarea se făcu imediat, cu oarecare grabă. Unul dintre grupuri urcă primul la bord, iar celălalt nu încercă să i-o ia înainte. Şi asta, fără îndoială, din pricină că membrii săi aşteptau unul sau mai mulţi pasageri aflaţi în întârziere, care riscau să piardă vaporul, căci doi sau trei bărbaţi se desprinseră din grup întorcându-se pe chei, până la marginea drumului dinspre Saint-Augustine. Din acel punct îşi îndreptară privirile spre est, vizibil îngrijoraţi.           Şi nu fără motiv, căci căpitanul de pe Shannon, postat pe puntea de comandă, striga:

CUVÂNT ÎNAINTE.           Pină acum câţiva ani, se credea că ideea romanului cu care se deschide volumul de faţă se datorează croazierei autorului în Marea Nordului şi Marea Baltică. Legenda a fost lansată de Marguerite Allotte de la Fuye, în Jutes Verne, viaţa şi opera lui (l928): „Dar deodată, pătrunzând în rada portului Kiel, ei întrezăresc arsenalele tinerei Prusii. Nici un străin nu le poate vizita, nici chiar Jules Verne (…) dar o privire i-a fost de ajuns; prin zidurile înalte şi dincolo de ele, scriitorul a văzut şi a presimţit totul: maşinile de război, Essen, Krupp, Gotha, Bertha, Zeppelinele. La întoarcerea din croazieră, el denunţă primejdia viitoare în Cele cinci sute de milioane ale Begumei”.           Această explicaţie seducătoare s-a spulberat însă odată cu publicarea corespondenţei dintre Jules Verne şi editorul său, Jules Hetzel. Ştim astăzi că prima formă a romanului a fost concepută de Pascal Grousset, cunoscut mai târziu ca autor pentru copii şi tineret sub numele Andre Laurie. Jurnalist de orientare republicană şi progresistă, Grousset participase activ la instaurarea Comunei, făcând parte din Comitetul ei Central, ca delegat cu relaţiile externe. Deportat de guvernul reacţionar al lui Thiers în Noua Caledonie, el reuşise să evadeze în l874, ajungând în cele din urmă la Londra. De acolo, îi trimisese unui amic parizian manuscrisul „cu subiect ştiinţific şi patriotic”, intitulat Moştenirea lui Langevol. Amicul se adresase lui Hetzel, iar acesta îi propusese lui Jules Verne să lucreze asupra textului, pentru a-l face publicabil. În sfârşit, Grousset acceptase să-şi cedeze toate drepturile în schimbul sumei de l 500 de franci (procedeu folosit mai târziu şi în cazul primei forme a romanului Steaua Sudului).           Întrucât obiectul acestei tranzacţii nu s-a păstrat, e greu de spus cât anume din el a rămas în versiunea finală apărută în l879. Ne referim, desigur, la subiect şi personaje, construcţia şi stilul fiind cele inimitabile ale autorului Călătoriilor extraordinare. Cunoscând biografia şi opiniile lui Grousset, putem presupune că unele detalii şi idei îi aparţin. Nu e o întâmplare, de pildă, că Marcel Bruckmann şi Octave Sarrasin se angajează într-un batalion de vânători, pentru a apăra Parisul asediat de armatele prusace: Pascal Grousset făcuse exact acelaşi lucru. Iar experienţa amară a deportării pare să fi inspirat un pasaj din discursul doctorului Sarrasin: „Nu vă veţi mira că mă gândesc şi la acele familii pe care cucerirea străină le-a obligat să accepte cruda necesitate a exilului; ele ar găsi la noi un loc de desfăşurare a activităţii şi de folosire a inteligenţei lor…”. Cucerire străină nu numai pentru că generalii prusieni patronaseră reprimarea sângeroasă a Comunei, dar şi pentru că trupele lui Thiers trecuseră Parisul răsculat prin foc şi sabie, ca şi cum s-ar fi aflat într-o ţară vrăjmaşă. Ne întrebăm dacă paternitatea literară a fostului comunard nu poate fi detectată şi în capitolele care ni-i înfăţişează pe locuitorii oraşului-model pregătindu-se să respingă atacul lui Herr Schultze. Însufleţirea lor o aminteşte pe aceea a parizienilor asediaţi. Şi asemenea Parisului, France-Ville se bizuie pe acest eroism colectiv: „Armata noastră e alcătuită din toţi cetăţenii şi toţi, atunci când va fi nevoie, vor fi soldaţi căliţi şi disciplinaţi”. E adevărat că poporul înarmat, chemat să lupte pentru o cauză dreaptă, apare şi în utopiile mai vechi sau mai noi. Prin această filieră, ideea putea să-i aparţină şi lui Jules Verne, ştiut fiind că ecourile socialismului utopic fertilizează câteva dintre cele mai remarcabile Călătorii extraordinare, în romanul de care ne ocupăm, ele îşi fac simţită prezenţa în primele capitole. Până şi importanţa acordată îmbunătăţirii igienei, credinţa doctorului Sarrasin că astfel e posibilă o regenerare a societăţii, constituia un element comun mai tuturor programelor utopice. Dar cum nu ne propunem o analiză atotcuprinzătoare, ne vom opri doar asupra rolului atribuit muncii şi învăţăturii.           În Insula misterioasă (l875), Jules Verne înălţa un imn muncii creatoare, eliberate de constrângere, capabilă să transforme şi să „umanizeze” natura. Era cu atât mai firesc să facă acest lucru, cu cât a muncii el însuşi cu pasiune, până în ultima clipă, mărturisind undeva: „Munca este funcţia mea vitală: când nu lucrez nu simt viaţă în mine”. Nu e de mirare că articolul din Unsere Centurie precizează: „Pentru a obţine dreptul de reşedinţă în France-Ville, e destul să ai referinţe temeinice că eşti apt să exerciţi o profesiune oarecare, manuală sau intelectuală, în industrie, ştiinţă sau artă şi să te angajezi să respecţi legile oraşului. Existenţa parazitară nu este îngăduită”.           În acelaşi spirit înaintat este abordată şi problema învăţământului. Abandonând metodele învechite, scolastice, doctorul Sarrasin este adeptul unui sistem întemeiat pe principii neaşteptat de actuale: „Profesorii se străduiau să dezvolte spiritul copilului, supunându-l unei gimnastici intelectuale calculate, astfel încât să urmeze evoluţia naturală a facultăţilor sale. Elevii erau învăţaţi să iubească o anumită ştiinţă înainte de a fi îndopaţi cu ea, evitându-se astfel acel gen de cunoştinţe care, cum spune Montaigne,plutesc la suprafaţa creierului”, nu ajung la înţelegerea copilului, nu-l fac nici mai înţelept, nici mai bun. Mai târziu, o inteligenţă bine pregătită va şti ea singură să-şi aleagă drumul şi să-l urmeze în chip rodnic”.

I.           La concursul de la Sigmaringen.           În acea zi de sâmbătă 5 august 1876, o mulţime numeroasă şi zgomotoasă umplea cârciuma Hanul Pescarilor. Cântece, strigăte, clinchete de pahare, aplauze, exclamaţii alcătuiau un vacarm dominat, la intervale aproape regulate, de acea interjecţie hoch1 prin care bucuria germană ajunsă la paroxism obişnuieşte să se exprime.           Ferestrele cârciumii dădeau direct spre Dunăre, la marginea fermecătorului orăşel Sigmaringen, capitala enclavei princiare Hohenzollern, situată aproape la izvoarele acestui măreţ fluviu din Europa centrală. Răspunzând invitaţiei de pe firma pictată cu frumoase litere gotice, se adunaseră aici, membrii Ligii Dunărene, societate internaţională de pescari, aparţinând diferitelor naţionalităţi riverane. Şi cum nu există adunare veselă fără băutură, se bea berea de München şi vin bun unguresc, cu halbele şi paharele pline. Se şi fuma mult deoarece sala cea mare era complet întunecată de fumul mirositor care ieşea neîncetat din lungile pipe. Dacă membrii Societăţii nu se mai vedeau între ei, în schimb se puteau încă auzi, dacă nu surziseră de-a binelea. Calmi şi tăcuţi în exerciţiul meseriei lor, pescarii cu undiţa sunt, în adevăr, oamenii cei mai zgomotoşi din lume atunci când şi-au lăsat uneltele de pescuit. Ei sunt tot atât de pricepuţi în povestirea întâmplărilor lor ca şi vânătorii – ceea ce, se ştie, nu-i puţin lucru.           Erau la sfârşitul unui prânz dintre cele mai copioase, care adunase vreo sută de meseni, toţi pescari pătimaşi de apă, fanatici ai undiţei. Judecând după numărul sticlelor goale care zăceau pe mese şi în jur, pescuitul de dimineaţă le uscase bine gâtlejul. Acum venise rândul lichiorurilor pe care oamenii le-au inventat ca să urmeze cafelei.           Sunase ora trei, când mesenii, din ce în ce mai stacojii la faţă, părăsiră masa. Ca să fim drepţi, unii se clătinau şi le-ar fi fost greu să se dispenseze de sprijinul vecinilor. Dar marea majoritate aveau picioarele bine înfipte în pământ ca nişte bravi şi solizi bărbaţi ce erau obişnuiţi cu astfel de şedinţe vesele ce se organizau de câteva ori pe an în legătură cu concursurile Ligii Danubiene.           Aceste concursuri, foarte urmărite şi sărbătorite de lume, aveau o bună reputaţie pe întreg cursul vestitului fluviu galben şi nu albastru cum îl cântă faimosul vals al lui Strauss. Concurenţii veneau din ducatul Baden, din Wurtenburg. Bavaria, Austria, Ungaria, România şi Serbia, ba chiar şi din Bulgaria. Societatea număra de-acum cinci ani de existenţă. Foarte bine condusă de preşedintele ei, Miclescu, ea prospera. Resursele ei mereu crescânde îi permiteau să ofere premii importante la concursuri, iar drapelul său strălucea de glorioasele medalii câştigate în lupte strânse cu reprezentanţii asociaţiilor rivale. La curent cu legislaţia privind pescuitul fluvial, comitetul său de conducere îşi susţinea aderenţii, atât împotriva Statului cât şi a particularilor, apărându-le drepturile şi privilegiile cu acea tenacitate, ba chiar încăpăţânare profesională, specifică bipezilor pe care instinctul de pescar cu undiţa îi face demni de a fi clasaţi într-o categorie aparte a umanităţii.           Concursul ce avusese loc de curând era al doilea din acest an 1876. Încă de la ora cinci dimineaţa, concurenţii părăsiseră oraşul spre a ajunge pe malul stâng al Dunării, puţin mai sus de Sigmaringen. Toţi purtau uniforma Societăţii: cămaşă scurtă, lăsând libertate în mişcări, pantaloni băgaţi în cizme cu talpă groasă, şapcă albă cu cozoroc lat. Se înţelege de la sine că toţi aveau colecţia completă a diferitelor unelte enumerate în Manualul Pescarului: undiţe, prăjini, mincioguri, undiţe împachetate în piele de căprioară, plute, sonde, plumb de undiţă de diferite mărimi, musculiţe artificiale, ibrişin, păr de cal. Pescuitul era liber în sensul că orice peşte prins era bun şi fiecare putea să-şi aleagă locul cum credea.           La ora 6 fix, cei nouăzeci şi şapte de concurenţi se aflau pe locurile lor, cu undiţa ridicată în mână, gata să arunce momeala.           O goarnă dădu semnalul şi cele nouăzeci şi şapte de undiţe se aplecară pe apă dintr-o singură mişcare.           Concursul era dotat cu mai multe premii, dintre care primele, de o valoare de o sută de florini fiecare, urmau să fie atribuite pescarilor ce aveau să prindă cel mai mare număr de peşti, precum şi celui ce reuşea să-l captureze pe cel mai mare.           Până la ora unsprezece fără cinci, când goarna anunţă închiderea concursului, nu se ivi nici un incident. Fiecare captură fu supusă, pe rând, comisiei formată din Preşedintele Miclescu şi din patru membri ai Ligii Dunărene.           Deşi printre pescari existau, în general, multe capete înfierbântate, nimeni nu punea la îndoială, nici măcar o clipă, imparţialitatea acestor înalte şi puternice personaje, aşa încât nici o reclamaţie nu era posibilă. Totuşi, ei fură nevoiţi să se înarmeze cu multă răbdare până la cunoaşterea rezultatelor; căci atribuirea diferitelor premii privind greutatea sau privind numărul peştilor prinşi, trebuia să rămână secretă până la distribuirea recompenselor; festivitatea de premiere avea să fie precedată de un ospăţ care trebuia să-i adune frăţeşte pe toţi concurenţii.           Ora aceasta sosise. Pescarii, fără a mai vorbi despre curioşii veniţi din Sigmaringen, aşteptau, aşezaţi confortabil în faţa estradei pe care se aflau Preşedintele şi ceilalţi membrii ai comisiei.           Şi în adevăr, dacă scaunele, băncile şi taburetele nu lipseau de acolo, nu lipseau nici mesele, iar de pe ele halbele de bere, sticlele cu băuturi variate şi nici paharele mari şi mici.           După ce fiecare luă loc iar pipele fumegau tot mai tare, Preşedintele se sculă.           — Ascultaţi… ascultaţi! Se striga din toate părţile.      Domnul Miclescu îşi goli mai întâi ţapul de bere, a cărei spumă îi albi vârful mustăţilor: „Dragi colegi, spuse el în germană, limbă înţeleasă de toţi membrii Ligii Dunărene în ciuda diversităţii naţionalităţilor; să nu vă aşteptaţi la un discurs organizat, cu introducere, dezvoltare şi concluzii.

I ÎN CARE PERSONAJUL PRINCIPAL AL ACESTEI POVESTIRI NU ESTE PREZENTAT CITITORULUI.           Când coborâră amândoi în gara Cette, din trenul de Paris – Marea Mediterană, Marcel Lornans zise adresându-se lui Jean Taconnat:           — Spune-mi, te rog, ce-o să facem în aşteptarea plecării pachebotului? …           — Nimic, răspunse Jean Taconnat.           — Totuşi, dacă te iei după Ghidul călătorului, Cette este un oraş care-ţi trezeşte curiozitatea, cu toate că nu are o vechime prea mare, deoarece a luat fiinţă după crearea portului său, situat la capătul canalului din Languedoc şi datorat lui Ludovic al XIV-lea…           — Şi poate că-i lucrul cel mai folositor pe care l-a făcut Ludovic al XIV-lea de-a lungul întregii sale domnii! îi explică Jean Taconnat. Nu încape îndoială, marele rege prevedea că noi o să venim să ne îmbarcăm aici, azi, 27 aprilie l885…           — Fii şi tu măcar o dată serios, Jean, şi nu uita că Sudul are urechi şi te poate auzi… Şi-apoi, de vreme ce ne aflăm la Cette, mi se pare cuminte din partea noastră să vizităm Cette, adică bazinele, canalele, gara maritimă, cei doisprezece kilometri de cheiuri, promenada udată de apele limpezi ale unui apeduct…           — Ai isprăvit, Marcel, să-mi tot reciţi din Joanne? …           — Un oraş, continuă Marcel Lornans, care ar fi putut să fie o Veneţie…           — Şi care s-a mulţumit să fie o mică Marsilie! ripostă Jean Taconnat.           — Precum spui, dragă Jean, rivala superbului oraş provensal, primul porto-franco al Mediteranei, după el, şi care exportă vinuri, sare, rachiu, uleiuri, produse chimice…           — Şi care importă pisălogi ca tine… îi replică Jean Taconnat, întorcând capul.           — Şi de asemenea piei neargăsite, lână din La Plata, făină, fructe, cod, lemn pentru doage, metale…           — Destul… destul! strigă tânărul, dornic să scape de această cascadă de informaţii ce se rostogolea de pe buzele prietenului său.           — Două sute şaptezeci şi trei de tone intrări şi două sute treizeci şi cinci de mii ieşiri, reluă necruţătorul Marcel Lornans, fără să mai vorbim de halele lui de sărare pentru anşoa şi pentru sardele, de salinele lui care produc anual între douăsprezece şi patrusprezece mii de tone, de producţia de doage atât de însemnată, încât foloseşte două mii de muncitori şi fabrică două sute de mii de butoaie de vin…           — În care aş vrea să fii închis de două sute de mii de ori, prieten limbut ce eşti! Dar, la drept vorbind, Marcel, întrucât ar putea toată această superioritate industrială şi comercială să-i intereseze pe doi băieţi de treabă care se îndreaptă spre Oran, cu intenţia de a se înrola în regimentul 7 vânători din Africa? …           — Când călătoresc, totul este interesant, chiar şi ceea ce nu este… afirmă Marcel Lornans.           — Dar oare există destulă vată la Cette ca să-ţi poţi astupa urechile?           — O să întrebăm şi asta când ne vom plimba.           — Argčlčs pleacă peste două ore, ţinu să observe Jean Taconnat, şi, după părerea mea, lucrul cel mai bun este să mergem direct pe puntea vasului!           Şi poate că avea dreptate. În două ceasuri, era oare cu putinţă să vizitezi acest oraş mereu în creştere – cel puţin cu un profit oarecare? Ar fi trebuit să poţi să mergi la heleşteul de la Thau, aproape de canalul la izvorul căruia este construit oraşul, să te urci pe muntele calcaros Pilier de Saint-Clair, izolat între heleşteu şi mare, în coasta căruia oraşul se desfăşoară în amfiteatru, şi pe care plantaţiile de pini îl vor reîmpăduri într-un viitor apropiat. Oare această capitală maritimă sud-occidentală, care comunică cu Oceanul prin canalul Sudului, iar cu interiorul prin canalul Beaucaire şi pe care două linii de drum de fier, una prin Bordeaux, cealaltă prin centru, o unesc cu inima Franţei, nu merită ea să reţină turistul vreme de câteva zile?           Marcel Lornans nu mai insistă totuşi, şi-l urmă docil pe Jean Taconnat, precedat de un hamal ce împingea căruţul cu bagaje. După un drum destul de scurt, au ajuns la vechiul bazin. Călătorii din tren, având aceeaşi destinaţie cu a celor doi tineri, se şi aflau adunaţi acolo. O mulţime de curioşi pe care îi atrage întotdeauna plecarea unui vas aştepta pe chei, şi n-ar fi fost exagerat apreciind cifra lor cam la o sută pentru o populaţie numărând treizeci şi şase de mii de locuitori.           Cette posedă un serviciu regulat de pacheboturi spre Alger, Oran, Marsilia, Nisa, Genova, Barcelona. Pasagerii care dau preferinţă unei traversări ce-şi alege adăpostul coastei Spaniei şi al arhipelagului Balearelor, în vestul Mediteranei, ni se par mai avizaţi. În ziua aceea, vreo cincizeci de oameni aveau să se îmbarce pe Argčlčs, vas de dimensiuni modeste – între opt sute ţi nouă sute de tone – care oferea toate garanţiile dorite, sub comanda căpitanului Bugarach.           După ce îşi aprinsese primele focuri, scoţând pe coş un nor de fum negricios, Argčlčs fusese amarat în interiorul vechiului bazin, de-a lungul estacadei de la Frontignan, la est. Spre nord se desenează, în forma lui triunghiulară, noul bazin la care ajunge canalul maritim. În partea opusă se află instalată bateria circulară care apără portul şi digul Saint-Louis. Între acest dig şi capătul larg al estacadei de la Frontignan, un şenal, destul de uşor de străbătut, duce la vechiul bazin.           În vreme ce pasagerii se îmbarcau pc Argčlčs venind pe dig, căpitanul Bugarach supraveghea personal, arimarea bagajelor sub prelatele punţii. Cala, ticsită, nu mai dispunea de nici un locşor liber, încărcată fiind cu huilă, doage, uleiuri, carne sărată şi vinuri cupajate, pe care Cette le fabrică în antrepozitele ei, sursă a unui export considerabil.           Câţiva marinari bătrâni – feţe dintr-acelea arse de vânturi, cu ochi strălucitori sub sprâncenele groase şi răzvrătite, cu urechile roşii, legănându-se pe picioare, clătinaţi parcă de un ruliu continuu – stăteau de vorbă prin perdeaua de fum a pipelor lor. Ceea ce-şi spuneau era de bună seamă pc placul acelor pasageri, pe care o traversare de treizeci-treizeci şi şase de ore nu poate să nu-i emoţioneze dinainte.           — Timp frumos, spunea unul.           — Bate briza dinspre nord-est care, după cât se vede, o să ţină, adăuga altul.           — Trebuie să fie tare răcoare în preajma Balearelor, conchidea un al treilea, scuturând, prin lovituri în vârful unghiei, scrumul pipei stinse.

DUPĂ O LUNGĂ ETAPĂ           — Şi Congo nu vine încă la rând? întrebă Max Huber.           — La ce bun, dragul meu Max? răspunse John Cort. Oare ne lipsesc spaţiile vaste în Statele Unite? Câte ţinuturi noi şi pustii nu sunt de cercetat între Alaska şi Texas?… înainte de a ne duce să explorăm în afară, mai bine să explorăm în interior, nu?           — Ei, dragul meu John, europenii or să o ia înainte, dacă lucrurile merg tot aşa – şi Africa are o suprafaţă de vreo trei miliarde de hectare! Americanii or să le dea în întregime pe mâna englezilor, nemţilor, olandezilor, portughezilor, francezilor, italienilor, spaniolilor, belgienilor!           — Nimeni n-are ce face cu ele, îi răspunse John Cort, şi cauza e aceeaşi.           — Care?           — De ce să-ţi rupi picioarele când n-ai nevoie decât să întinzi braţul…           — Ba eu cred, dragul meu John, că guvernul nu va renunţa la expediţiile în Africa, mai ales după ce timp de trei luni am străbătut atâta amar de drum.           — Doar ca nişte călători plini de curiozitate, Max, nu ca exploratori.           — Deosebirea nu-i prea mare, demn cetăţean al Statelor Unite,- declară Max Huber. Repet, această parte a Africii prezintă un interes considerabil… Se găsesc teritorii fertile, care aşteaptă doar să li se folosească rodnicia cu ajutorul unei bogate irigaţii, pe care natura ţi-o pune la îndemână pe propria-i socoteală. Posedă o reţea lichidă care nu seacă niciodată.           — Nici chiar pe arşiţa asta îngrozitoare, remarcă John Cort ştergându-şi fruntea tăbăcită de soarele tropical.           — Lasă! Nu mai ţine seama de căldură! reluă Max Huber. Ne-am aclimatizat, aş zice chiar negrificat, dacă n-ai nimic împotrivă, dragă prietene? Suntem de-abia în martie; ce să mai vorbim de temperaturile din iulie, august, când razele soarelui îţi străpung pielea ca nişte sfredele de foc!           — N-are a face, Max, ne-ar fi fost totuşi greu să ajungem Pahuini sau Zanzibariţi, cu epiderma noastră subţire de francezi sau americani. Recunosc că încheiem o campanie frumoasă şi interesantă în care ne-a ajutat şi norocul… Dar abia aştept să mă întorc la Libreville, să regăsesc în factoriile noastre ceva din liniştea, din odihna bine meritate de nişte drumeţi după trei luni de călătorie în asemenea condiţii.           — Sunt de acord, John dragă, că această expediţie aventuroasă a prezentat oarecare interes. însă, aş vrea să-ţi mărturisesc, nu mi-a oferit ceea ce aşteptam.           — Cum, Max, mai multe sute de mile, printr-un ţinut necunoscut, destule primejdii înfruntate în mijlocul unor triburi prea puţin primitoare, vânători pe care leul numid şi pantera libiana nu s-au sfiit să le onoreze cu prezenţa lor, hecatombe de elefanţi făcute pentru şeful nostru Urdax, o recoltă de fildeş de prima calitate, îndestulătoare să furnizeze clape pentru pianele din lumea întreagă!…Şi nu te declari mulţumit?           — Da şi nu, John. Toate astea sunt tainul obişnuit al exploratorilor din Africa centrală. Cititorul le întâlneşte în povestirile lui Barth, Burton, Speke, Grant, Chaillu, Livingstone, Stanley, Serpa Pinto, Anderson, Cameron, Mage, Brazza, Gallieni, Dibowsky, Lejean, Massari, Wissemann, Buonfanti, Maistre…           Hurducătura datorată trecerii căruţei peste un bolovan uriaş întrerupse şirul de nume al cuceritorilor Africii, depănat de Max Huber. John Cort profită ca să-i spună:           — Deci socoteai că vei găsi altceva în timpul călătoriei noastre?           — Da, dragul meu John.           — Ceva neprevăzut?           — Mai mult decât neprevăzutul, care de altfel nu ne-a lipsit.           — Ceva extraordinar?           — Ăsta-i cuvântul, dragul meu, şi niciodată, nici măcar o singură dată n-am avut prilejul să-i dau vechii Libii enorma caracterizare de potentora Africa datorată glumeţilor clasici ai antichităţii.           — Haide, Max, văd că un suflet francez e mai greu de mulţumit…           — Decât unul american… recunosc. John, dacă amintirile ce le iei cu tine din campania noastră îţi ajung.           — Pe deplin, Max.           — Şi dacă te întorci mulţumit…           — Mulţumit… mai ales că mă întorc.           — Şi crezi că oamenii care vor citi povestirea acestei călătorii vor exclama: Vai, ce întâmplări neobişnuite!           — Ar fi foarte pretenţioşi dacă n-ar rosti asemenea cuvinte.           — După părerea mea, n-ar fi destul de pretenţioşi.           — Fără îndoială că, după tine, ar fi, ripostă John Cort, dacă ne-am fi încheiat expediţia în pântecele unui leu sau al unui canibal din Oubangui.           — Nu, John, nu, şi fără a ajunge la acest soi de deznodământ care, de altminteri, nu-i lipsit de un oarecare interes pentru cititori şi chiar şi pentru cititoare, ai îndrăzni să juri cu mâna pe conştiinţă că am descoperit şi cercetat ceva în plus faţă de ceea ce descoperiseră şi cercetaseră înaintaşii noştri în Africa centrală?           — Nu, într-adevăr nu, Max.           — Ei bine, eu speram să fiu mai norocos.           — Eşti lacom, şi pretinzi să faci din lăcomie un merit! grăi John Cort. în ce mă priveşte, declar că am avut de toate pe săturate şi nu aşteptam de la campania noastră mai mult decât mi-a dat.           — Adică nimic, John.           — De altfel, Max, călătoria încă nu s-a sfârşit şi în timpul celor cinci sau şase săptămâni cât va fi nevoie pentru a ajunge la Libreville…           — Să fim serioşi! exclamă Max Huber, un simplu drum de caravană… mersul obişnuit cu etapele lui, o plimbare cu diligenta ca-n vremurile bune.           — Cine ştie? zise John Cort.           De astă dată căruţa se opri pentru halta de seară la poalele unei movile cu cinci sau şase arbori falnici pe culme, singurii ce puteau fi văzuţi pe întinsul câmpiei uriaşe, luminată atunci de razele amurgului. Era şapte seara. Datorită crepusculului scurt, la această latitudine de nouă grade nord, noaptea avea să se lase în curând. întunericul va fi fără-ndoială adânc, deoarece nori groşi aveau să acopere scăpărarea stelelor, iar cornul lunii pierise la orizontul de vest.