Eugen Barbu

PARTEA ÎNTÎI                                                                                 CIUMA   Într-o sfîntă Duminică, în timpul slujbei celei mari în biserica de-i zicea Caimata, intră un fel de cerşitor, înalt, lat, dugos, numai zdrenţe, strigînd: ― Scăpaţi-mă, oameni buni! Necunoscutul se prăbuşi în faţa porţilor împărăteşti şi îşi arătă subsiorile. O fîntînea purulentă lăsa să curgă de-a lungul braţelor o scursură albicioasă. ― Ciuma! strigă careva şi numele blestematei goli într-o clipă lăcaşul de rugăciuni. Vestea fugi pe uliţe şi sărbătoarea zilei a şaptea fu tulburată. Oa- menii se închiseră în case aşteptînd ceva, cu spaimă. O tăcere de moarte se înstăpîni asupra Bucurescilor. Seara se ivi luna îmbră- cată în sînge şi în jur era un senin sticlă. Pe la miezul nopţii se ară- tară vîrcolacii cătînd capul lui Iuda şi locul lui Cain. Cîinii lui Dumnezeu muşcau cu sete din lumină şi oglinzile ce se ştie că sînt răuvoitoare la boleşniţă fură acoperite cu marame albe. Se întune- caseră şi ele şi femeile spuneau mai tîrziu că le pieriseră apele, înce- nuşîndu-se şi arătînd semnul morţii. Nevestele îşi scoaseră înspăi- mântate inelele cu pietre preţioase şi le ascunseră. Argintul şi talgerele fură îngropate în sipete, podoabele despuiară pe rînd chipurile frumoase şi îngrijorate. Tăcerea creştea nemiloasă şi noaptea asta parcă rece nu se mai sfîrşea. La casele boereşti de pe podul Mogoşoaiei se trăgeau grelele perdele şi se aprindeau lumînările de Paşti. Porţile se închideau cu lanţuri şi dacă ai fi ascultat bine se auzeau cheile ruginite mişcînd în broaştele de fier. Vîrcolacii pieriseră, lumina rea a lunii pierise, acum totul scînteia ca fundul unui lac. Era o noapte înspăimîntătoare cînd în frumosul nopţii furnicile lucrează mai mult şi creşte sarea în mări. Oamenii simţeau cum le sporeşte sîngele în vine ca să se apere de groaza ameninţării care venea de undeva din văzduh. Încă nu făcea nimeni nimic, toţi se uitau spre palatul Princepelui de la Curtea Nouă. În toate ferestrele ardeau lumini mari, împără- teşti, ca la sărbători. Poate era numai un zvon, poate nimic nu era adevărat, poate se speriaseră popii de la biserica de-i zicea Caimata, cine mai ştia ce să creadă, dar cînd totul părea că se linişteşte şi lumea se pregătea să adoarmă, deasupra oraşului se auzi un zgomot îndepărtat. Despre Balta Icoanei, numită şi lacul Bulindroaiei, venea un nor ciudat, ca soda în acea stranie lumină. Să fie liliecii de la mî- năstirea Mărcuţa? Să fie gîştele Mitropoliei? Nu erau. Ceva ame- ninţător se apropia cu o egală bătaie de aripi. Aerul era stătut, nu mişca nici un vînt, praful sta neclintit în uliţe. Un miros greu, rîn- ced, acoperea acel nor încet, sticlos, ca o lînă, acum albă, nu murdară. O nuntire de fluturi, parcă neclintiţi, duşi de o secretă mişcare spre fîntînile Princepelui umbri lumina lunii. Întîi veniră cei cu ari- pile ca pucioasa, galbeni şi uşori, iradiind în noapte, tăind aerul în miliarde de felii, erau fluturi amiral, fluturi-lămîiţă, albiliţă, fluturii cerului şi fluturii de sidef, vestind zorii ce nu mai se arătau.Păreau frumoşi, mulţi cum erau şi plutind uşor deasupra caselor „apoi învăluiră pomii şi coroanele lor odată se prăbuşiră într-o devorare lacomă şi rămaseră pustii şi iar înfloriră în strălucirea lor mirată cînd norul cel galben se ridică deasupra palatului. Aripile galbene erau străvezii, ai fi putut vedea înţepătura albastră a stelelor prin ele, dar în această frumuseţe totul se duse, la fel de încet, cu aceeaşi tainică mişcare, cum ai muta vag lumina. Dinspre jitniţa domnească se auzi atunci un fel de chiţăit de şoarece, unanim, mult, stins, ame- ninţător. Soseau strigile, fluturii cu cap de mort, aduşi de molimă. Erau mulţi, roşii ca amurgul, arătîndu-şi găvanele negre. Nunteau şi ei tăcut, gros, umplînd aerul de o duhoare grea. Abia mişcau aripile ca şi cînd ar fi fost înecaţi în apă. Nu se grăbeau, acoperiseră cerul cu un văl negru. Nălbarii şi fluturii cu coadă de rîndunică, fluturi de zi cine ştie cum treziţi şi porniţi în această ciudată migraţie, lăsa- seră un polen galben, uşor, în văzduh. Prin acest perete subţire şi translucid treceau ceilalţi, greoi, amorfi, greţoşi, voluptuoşi, cătînd parcă un punct cardinal. Stătură un ceas în aer, lipiţi sub lună, as- cunzînd-o, oamenii îi văzură bine, buha ciumei dăduse semn fără milă oraşului. Din cloaca de la Curtea Arsă se auzi strigătul lui Malamos Bozagiul: ― Fraţilor, a sosit! Cerşitorii, şandaliii, orbii şi şontorogii se iviră de sub bolniţe şi priviră fluturii. Îi primiră cu strigăte de bucurie şi de sub cărămizile prăbuşite se iviră oale de vin şi rachiu din care se bău cu sete pe nerăsuflate. ― A sosit ciuma, fraţilor, mai spuse Malamos şi se arătă deasu- pra fostelor grajduri ale seimenilor. Ni i-a trimes Sfinţii Părinţi, Tănase şi Haralambie. Era înalt, ţeapăn ca un prooroc şi le vesti răsucindu-se în gluga lui de călugăr, legată pe mijloc cu funia unui spînzurat: ― Al nostru o să fie oraşul! Ridică braţul drept şi cerşitorii îi văzură inelele făcute din cuie de cosciug, vindecătoarele cu care le lua durerile de cap şi-i lecuia de spînz. ― Să trăiască împăratul nostru! strigară milogii, care din căru- cioare, care de pe grămezile de gunoaie în care mişunau şobolanii cît viţeii de lapte. Duhoarea pimniţelor fu răscolită de acea mişcare. ― Aud cîinele pămîntului! vesti Bozagiul, a trimis fluturii să aducă apă copiilor morţi! Un fior străbătu fiinţele acelea fără frică. Pe urmă tăcu şi el şi se aşeză aşteptînd să treacă norul nefast. Strigile stăteau nemişcate asupra oraşului, ca şi cînd l-ar fi pîndit. Aerul devenise năbuşitor. În case copiii ţipau de spaimă şi muierile cărau găleţi cu apă că boleşniţa venea cu sete mare şi arşiţă. Călugărul nebun de la fîntînile necontenit cîntătoare ale Princepelui opri duruitoarele şi în bazine încetară artezienele. Fu şi mai tăcere, ca la începutul lumii. Fluturii nu se mişcau, torceau parcă aerul cu aripele lor leneşe. Totul era bolnav în această cumplită noapte a începutului ciumii. Şi-atunci bătu primul clopot vestit de o toacă dementă şi după ea se luară altele şi oamenii scoaseră afară frigăruile de carne şi luară talăngile de la capetele vitelor şi începură să le lovească cu disperare. Copiii izbeau aerul cu ciomege şi prăjini şi se iscă un vaer de fier şi de strigăte împotriva molimii. Fluturii cap de mort ascultară dangătele triste de la Mărcuţa şi de la biserica Stavropoleos, încrucişîndu-se deasupra acoperişurilor, dar nu se clintiră. Veneau zorile şi arătau şi mai ameninţător, chiţăind ca şoarecii în aerul zăcut. La mitropolie se scoteau moaştele şi icoanele cele mari. Şapte preoţi în odăjdii slujeau cu glasuri mari în altare. Lumea căzu în genunchi prin curţi şi se rugă spre cerul în care stăteau cei mai buni vînători ai vieţii. După ce speriară văzduhul, podarii din capul Bucurescioarei se aruncară asupra cîinilor, să-i schilodească, nu alta. Animalele urlau gonite prin curţi să sperie ciuma. Venea moartea cu tot tacîmul său: cu coasa, cu gresia şi ciocanul, întîi te atingea la cap sau la rărunchi şi te bolnăvea, pe urmă îţi lua viaţa în cumplite chinuri. Soldaţii albanezi ai Princepelui alergau spre bariere să le închidă şi să le vegheze. Puţurile fură acoperite cu scînduri şi în porţi se scriseră cruci de smoală. Se astupau de zor găurile pe unde erau, să nu încapă molima şi se arunca pelin pe drumuri. Lumea mînca usturoi şi căta oţetul pren rafturi. Porţile fuseseră date cu catran şi în curţi se aprinseră focurile. Pe loggia palatului de la Curtea Nouă prima rază de soare făcu să sclipească marmura:   Sol non occidat scria acolo cu litere săpate în piatră. Ce pustie zi urmă! Unde erau gătitele ploi să stingă setea neaşteptată ce se ivise în gîtlejuri? Unde erau sclipirile fîntînilor artiziceşti? În şanţuri se şi ridicaseră garduri de nuiele să se oprească ce apă se mai scurgea, plină de lintiţă cum era. Oamenii agiei strîngeau cu sacalele provi- antul pentru trebuinţele spitaliceşti. La ceasurile şase de dimineaţă bătură a doua oară clopotele cu disperare şi după ele toate fiarele sunară. Fluturii nice atuncea nu se mişcară deasupra oraşului. Urcaseră mai sus şi întunecau lumina năduşită a zilei. Arnăuţii domneşti traseră cu puscile şi-i împrăştiară şi cînd totul se lumină simţiră o nemiloasă căldură. Pînă seara şi a doua zi nu se întîmplă nimic. Boerii îşi chemaseră doftorii să-i păzească şi pe uliţe nu se ivi nici un echipaj după ani de zile de plimbări. În grădina lui Scuffa năvăliră nebunii de la mînăstirea Mărcuţă ce nu mai puteau fi ţinuţi din pricina clopotelor ce îi asurzise şi mai rău îi stricase la cap. Ceasurile treceau greu. Parcă toţi ar fi vrut să mai audă ceva, să ştie, că dacă moartea îşi făcuse sălaş undeva măcar dintr-acolo să se ferească, pe cînd aşa? Nu avea nimeni somn, nimeni linişte. Geaba slujbele popilor ce nu se mai odihneau, numai la marea icoană a Maicii Domnului mai era speranţă, pentru că Isus pe nice unul de ciumă nu vindecase. La prînz o scoaseră într-adevăr şi-o duseră pînă la Dîmboviţa cu mare pohfală. Treizeci de copii îmbrăcaţi în alb o purtau şi în urmă veneau sute de părinţi ai bisericii neînfricaţi, călcînd în praful uliţei de pe podul Mogoşoaiei. Icoana era împodobită cu flori grele, încinse giur-împregiur cu o coroană. Mîini dibace ascunseseră în această frumoasă arătare a podoabelor naturii şi urzici şi bucăţi de usturoi. Soarele sclipea nemilos în aurăria nimbului Născătoarei. Muierile bătrîne se închinau şi îşi ascundeau ochii. Nu era bine să chemi boleşniţa cu astfel de podoabe ce trebuiau iute ascunse, să nu le vadă lumina. Dar cine mai ţinea seama de asta? Tot văzduhul cînta de vocile groase ale sfinţilor părinţi ce aruncau cu fum de tămîie în dreapta şi-n stînga, să schimbe aerul. După icoană fură plimbate moaştele sfîntului Pantelimon, lăsate descoperite să vadă lumea de unde o să vie minunea şi izbăvirea. Erau cîteva oase galbene, învăluite în borangic şi mereu stropite cu aghiasmă, ca să nu miroasă, la care cu toţii priveau, făcînd cele cruci mari. După ce şi aceste sfinte daruri ale bisericii fură întoarse la locul lor, Vodă trimise sacalele sale să stropească uliţele cu apă parfumată ca la marile sărbători. Era o risipă dar şi o dovadă de frică. Pînă într-a patra zi nu mai muri nimeni. În casele boereşti ardeau noapte şi zi lumînări mari de ceară de Smirna şi mirodeniile şi cam- forul îmbălsămau aerul. Fuseseră întinse mese de care nu se atingea nimeni pentru îmbunarea morţilor după obicei. Printre tacîmurile acoperite cu şerveţele de Olanda, ca nimic să nu lucească, aşteptau farfurii cu pastrama şi icre tescuite, erau cîrnaţi de zalhana şi ghiu- dem cu mirodenii, nisetrul zăcea în porcelan cu ochi sticloşi, alături de cegă şi păstrugă. În casa marelui ban Radu Golescu lofarii de mare şi scrumbiţa împuţeau aerul de două zile, dar morţilor nu le cereai să se grăbească. Sfinţiseră preuţii masa şi aşteptau semn mîntuitor el cu ai lui, să nu le putrezească piersicele şi prunele ţinute în talaş de anul trecut şi oferite răposaţilor de dincolo. Vel logofătul Manolachi Grădişteanu nu se mai ridica de la icoane, dînd spate îmbelşugatului prînz aşternut pe un damasc albastru ca marea unde zăceau alături: brînzeturi, poligale amare, trandafiri, păstrăvi, ţipari, luchii şi ştiuci, precum şi minunea merelor Fürstenapfel, mere dungate, mere Paradis, merele sunătoare de la moşia sa de la Dunga, pergamute de Isember, tamîioase şi moi, după care-i lăsa gura apă chiar în rugăciunile sale înflăcărate. Tot ce era mai bun pe lume se aruncase morţii pe mesele întinse şi ochi osteniţi vegheau la putrezirea fructelor pentru că moartea şi morţii ei nu veneau la praznicul cel silnic şi pustiu. Piersicile galbene la început se învineţeau sau se făceau roşii ca bubele, anghinarele împietreau. Boer Belivacă, pînă să guste morţii, mai gusta din cantaridele ţinute într-un sipet numai pentru sufletul său să-l întărească. Pepenii godini scoşi din borcane se descompuneau în căldura necruţătoare, strugurii stafidiţi păreau a patra zi o coptură galbenă pe mesele cele strălucite. Smochinele nu mai arătau ca de la început şi miroseau greu, putrezind. Casele se umpleau de un aer gros de la lumînări, se ardeau măturile cu care se mătura ca nu cumva cine ştie de unde să aducă ele boala, în văzduh băteau fără întrerupere clopotele şi toaca de la Sfîntul Dumitru Nou, cu sunetul ei anume de lemn de cireş, umplea bogatele urechi de o chemare a credinţei ce nu se mai isprăvea. Toţi ochii erau pe palat. Cîtă vreme Princepele nu părăsea Bucurescii ei nu puteau să fugă pe la moşii, pentru că atîta le-ar fi trebuit. Vodă şedea neturburat în încăperile sale şi citea din Cărţile de învăţătură într-o smerită resemnare. Seara, prin ferestrele deschise, seimenii de pază îi auzeau glasul monoton slovenind cu voce tare: ― Spune-mi acum, ticăloase suflete, unde este Domnia noastră? Unde este muma noastră? Unde sînt feciorii şi fetele noastre? Unde sînt băile cele calde şi umplerea voii trupului nostru? Unde sînt grădinile noastre cele frumoase, cu mesele cele întinse şi cu cărnuri cu miros bun şi frumos? Unde este vinul care totdeauna înveselea inimile noastre? Unde sînt vioarele, şi tobele şi surlele? Unde sînt caii noştri cei frumoşi şi podobiţi cu rafturi poleite şi cu şale fere- cate? Unde inelele noastre cele cu pietre scumpe? Unde diaman- tele cele împărăteşti împodobite cu mărgăritar şi cu pietre de mult preţ? Unde podoabele hainelor împărăteşti? Unde este aurul şi argintul dintr-această lume, ticăloase suflete? Că pentru lăcomia aurului şi argintului tău şi a altora care nu iubesc pe Dumnezeu, tu te-ai despărţit de faţa cea dulce a Dumnezeului tău… Princepele sta îngenunchiat în faţa altarului de taină şi se ruga pentru sufletele cele păcătoase ale supuşilor săi şi lumea cea nemernicească ştiindu-l acolo, cu ruga pe buze, dulce spera în mîntuire. Numai într-aceasta la Curtea Veche, năimiţii şi scurşii, blesteml lumii şi nefericiţii, pîndeau în petrecere prăpădul celorlalţi. Asta aşteptau ei, ca acei vii şi bogaţi să fugă dinaintea morţii şi să iasă din vizuinile lor şi să tîlhărească. Acuş se fereau de puscile albanezilor şi de grelele pedepse ce le-ar fi căpătat dacă nu şi-ar fi ţinut firea pentru că Domnul nu glumea. Stăteau în gunoaiele lor, roşi de şobolani şi de podagră, mîndrindu-se cu bubele lor de care pînă şi ciuma avea să se sperie. Mai avea să mai treacă ce mai avea şi pe ei îi vor chema să le îngroape morţii de care nimeni nu se va mai atinge. Răbdători, cu ochii mijiţi de pohte multe, aşteptau chefuind, dînd strigăte de sfidare şi oamenii de pe uliţe şi de prin curţi ştiau ce-i aşteaptă. Focuri, cutremure şi războaie făcuseră din vechile grădini şi palate cu scări de mermer, cloaca pierzaniei, locul tîrîturilor şi al certărilor cu legea. Unde se scăldau Domnitorii în băi de Ţarigrad, pardosite cu piatră de Preconezia, acum se pişau caii pribegi şi creştea bozul. Unde fuseseră iatacurile beizadelelor şi a cuconilor, şi sălile hipastile prin care trecuseră minuni de fete cu părul ca grîul copt acum se uşurau Malamos Bozagiul cu ai lui, lasînd în urmă-le baligi întregi, spurcate şi împuţite. Zidurile trebuiesc a ştire să îmbătrînească, nu să se ruineze, zicea Vitruviu cel bătrîn, dar cine mai ţinea minte aceste vorbe într-un loc unde totul se clădea pe nisip, mic şi în grabă, fără măreţia altor lăcaşuri. Calicii îşi scormoneau plăgile cu unghii negre şi se căutau de purici acolo unde se înălţaseră cîntări nemaiauzite şi spaima domnise cu tot cortegiul ei sumbru. Aici lucise aurul cel ce cursese ca un rîu printre mîinile lacome, aici în băşcile seimenilor se luaseră vieţi, dar ce le spuneau acestor năimiţi ruina şi prăbuşirea? Dacă ai fi scormonit mai bine gunoiul, ai mai fi scos de sub resturi vreun capitel corintic sau delicate frunze de acant din marmură. Sub putrezi ciucuri luceau la vreo lumină neaşteptată vrejurile de caulicoli, cîte opt, cîte opt. Pe toate acestea treceau cu nepăsare tălpile desculţe ale uitaţilor de Dumnezeu, cei fără noroc, cioclii acestui oraş ce sta sub semnul morţii. Din multul istov, cum se întîmplă oriunde, femeile se deşteptară primele. Întîi îşi puseră cîte una, cîte una, podoabele: lănţugurile şi cerceii, salbele şi inelele de matostat, sculele ascunse cu grije în sipete secrete. Nu mai puteau răbda să stea cu degetele neîmpodobite, nesulemenite şi fără să stîrnească pohtă bărbaţilor. Numai briliantele cu duhul lor înflăcărat nu fură aşezate pentru că prea chemau moartea. Doamna Neacşa Prîşcoveanca, nevasta Marelui Vornic, începu a umbla prin iatace punîndu-şi rochiile cele roşii, că, spunea, ele speriau boala. Îşi căuta sarvanele de canavăţ ghiulghiuli, cu blană de samur şi guler cu ciaprazuri, felegelele de canavăţ, turungii cu pîntece de rîs, conteşele de postav, cu limie de samur, pacealele şi iile cu lese de mărgăritar, cu şireturi de fir, mătăsăriile, dulamele de lastră şi pe toate le potrivi în faţa oglinzilor despuiate de pînzele doliului celui alb al ciumii. Iar sclipeau oglinzile veneţiane cu apele lor albastre, clare, şi aurul îi făcu, cu ochiul nebunei. Îşi pusese pe rînd rochiile de terţanel cu flori de fir, în ghiordii, zăbunelele de sandal, în zăvase cu şapte foi, de lastră, căptuşite cu tafta leşească şi îşi mai potrivise nasturii cu jilalţ, cu lefţi şi leftişori în chip de gripsor, şirurile de mărgăritare, sălbile de zloţi şi paftalele. Pînă şi pervazurile de argint ale oglinzilor o arătau minunată, cum era. Şi după ea se luară şi celelalte, din plictis, din neavînd ce face, stolniceasa Haretia, Sofica a hatmanului Costachi Caragea, Catrina Greceanu, Sanda Done, ca să nu mai vorbim despre Păuniţa Cantacuzen care uitînd de boleşniţă îşi chemase croitoresele şi le jughinea în legea ei că se apropiau Paştile şi zicea că nu mai avea ce îmbrăca. Şi dacă femeile îndrăzniseră de ce să nu se apuce şi cinstiţii bărbaţi de rele? Încet, încet, se iviră şi feţele de masă pentru cei vii, că pe cei morţi îi săturaseră, chit că ei nu veniseră şi unde se aşezară peşchirele şi mărămile de mîini şi fură poftiţi oaspeţii şi deschise ferestrele. Locul clopotelor de spaimă îl luară lăutarii, lihniţi de atîta odihnă, şi laviţele fură iar acoperite cu covoare şi pe mese luciră lingurile şi cuţitele de argint. În casele lui Ianachi Moruzi petrecură den a patra zi pînă-ntr-a şaptea. Erau mulţi, prieteni şi neprieteni, înfrăţiţi, gustînd cu mare osteneală testemelurile făcute la mînăstirea Mărcuţa, strafidele negre, chiuţuzise, strafide roşii şi razachii, măslinele negre triglenes, măslinele verzi şi cîte altele. În timpul ospăţului musafirii aruncau sub masă bucăţi mari de carne de vită şi din cupe scurseră vinul cel dogoritor pentru morţi. Printre picioare amuşinau cîinii de casă, mare zaveră făcînd. Se intonară şi cîntece eclesiastice, dar mai mult de lume ziseră ţiganii înveseliţi den frică. În uliţe se văzură şi trăsurile elciilor şi se spunea că Vodă luase o gustare uşoară cu mitropolitul, dar nimeni nu putea pune mîna în foc pentru asta. Şi cînd se auzea că se vor deschide şi apele cu glasul lor adormitor den fîntîni, căzu vestea ca un trăsnet că în mahalaua Scaunelor mu- riseră trei pe neaşteptate, ascunşi, se vede, de rude. Li se arseră hainele în piaţă şi cîinii ce se atinseseră de rufe fură împuşcaţi. Iar bătură clopotele a ameninţare, un stol de clopote cu mereu alte glasuri, apăsate, dulci, rugătoare, triste, melancolice, vesele, săltăreţe, groase în glas ca doaga, piuind parcă, subţiri şi înălţătoare, mîngîind sufletele, ori speriindu-le şi mai rău pentru că vorbeau despre apropiata moarte. Pieţele se închiseră şi fiarele strălucitoare din prăvălii fură îngropate: sape, lanţuri, lampele de noapte ale lui Karoll Knape fură coborîte într-o pivniţă, güghiu- nurile vînzătorilor de bragă ascunse pren magazii şi iar fură purtate moaştele sfîntului Pantelimon pînă la Dîmboviţa. De pretutindeni se auzeau ciocanele bătînd uşile în cuie şi Mala- mos Bozagiul strigă celor din oraş că l-a auzit pe cîinele Cerber cerînd cap de om. Vocea lui răzbătu în nouă hotare, pînă în bariere, parcă mai departe decît clopotele izbăvirii. În porţile unse cu catran fură înfipte capete de cal, să sperie ciuma. Nopţile erau şi mai albe, că era lună plină şi varul din ziduri făcea şi mai mare setea celor atinşi de fierbinţeală. Nu mai era unul, nu mai erau trei, ciuma se aşezase pe oraş cu temeinicie. Mirosul de oţet nu reuşea să acopere duhoarea cadavrelor lăsate în faţa porţilor. În fiecare fereastră ar- deau lumînări. Flăcările şovăitoare aprindeau noaptea cu mii de lumini. Se iviră cioclii de la Curtea Veche cu căngi şi cu strachina de oţet la brîu, cu basmale roşii şi cu dinţii de mort la gît. Aveau pe cap glugi negre ca acei faimoşi beccamorti de la Napoli şi erau la fel de nelegiuiţi. Băteau în porţi după ce furau banii puşi pe ochii răposaţilor şi cereau ce li se cuvenea cu glas mare: ― Aruncaţi colacii de pomană şi otcuţele cu vin aşezaţi-le în praguri! Mîini şovăitoare se arătau pe după uşi şi ei, tîrîndu-şi picioarele rupte, luau prinosul şi-l dădeau pe gît. Se îmbătau repede nemîncaţi cum erau cu lunile, şi cînd aveau treabă mai multă, aruncau în fur- goanele lor şi vreo doi, trei vii, abia picniţi de boală. Aceia strigau de sub cadavrele ţepene ale altora, dar lor nu le păsa, păşeau măreţ pe lîngă caii răpănoşi loviţi de bice cu plumbi şi cîntau „Veşnica pomenire”, rîzîndu-şi de victime. Dincolo de rîul Colentina şi el secat acum de arşiţă era o groapă în care stinseseră var. Acolo îi aruncau, presărînd ţărînă deasupra şi privind cum mai mişcă vre- unul sub stratul uşor, scoţînd cîte o mînă şi pe urmă prăbuşindu-se de vii în arsura ce clocotea încet devorîndu-le trupul. Princepele îşi amintea Parentalia romană şi se întreba cînd vor năvăli morţii pe uliţe urlînd, nemaiîncăpînd în gropile comune. Frica adusese în oraş munţi de flori, cine ştie de unde culese, zăceau mormane, mormane, pe treptele bisericilor şi în faţa porţilor. Căldura le istovea iute şi putrezeau şi ele nemaireuşind să acopere greaua duhoare a morţilor. În pomi nimfele fluturilor lăsate în urmă cu o săptămînă se deşteptau la căldura focurilor nepotolite şi cerul iar se umplu de polenul aripelor proaspete ca de o pucioasă strălucitoare. Se auzeau de pretutindeni strigăte: ― Apă! Apă! Dar nimeni n-ar fi adus vreun urcior pentru buzele însetate. Se părăsea frate pe frate şi şoţ pe nevastă, toţi îşi căutau locuri singu- ratice, sperînd să nu se ia de la celălalt boala. Din odăile puturoase ale puşcăriei izbucneau strigăte disperate. Paznicii nu le mai dădeau de mîncare nenorociţilor şi noaptea cei înnebuniţi se loveau cu capetele de pereţi, de parcă ar fi spart cineva nucile cu sacul. Se spunea că la hanul Toptangiilor, Malamos nu vrea să primească pe negustorii din mahalaua Scaunelor care-l implorau să le ridice morţii. Mai marele Bozagiilor zicea că n-are vreme pentru că era în petrecere cu nişte căzături de kiramele adunate de prin şanţuri, bolnave, pe moarte, dar încă bune pentru asemenea fiinţe ce nu mai cunoscuseră femeia de luni de zile. Erau lucruri şi mai grozave. În porţi începuseră să apară leşuri fără cap. Rudele retezau căpăţînile răposaţilor cu toporul ca să sperie ciuma şi le aşezau tivgele între picioare. Pe dîrele de sînge scurs se adunau roiri de muşte şi ele bîntuind aerul ca apucatele. Noaptea, hoţii de la Curtea Veche le tăiau dreapta ca s-o afume şi s-adoarmă pe cei ce aveau de gînd să-i jefuiască. Cu braţele retezate, sau numai cu degetul mic, alergau beţi şi besmetici pe sub garduri, nu înainte de a vîrî în gura morţilor cîte un bolovan rotund pentru ca aceia, la vămile văzduhului, să nu mai apuce să spună cine făcuse ticăloşia. Aşa că dacă ai fi trecut pe la miezul nopţii, ai fi zărit în porţi nişte ciungi rînjind la lună, cu lumînări în stînga ce mai rău îi lumina şi-i făcea şi mai înspăimîntători. Muierile spuneau că din lipsă de carne, la Zalhana se vindeau halci de copil şi nu mai mîncau decît ştevie. Oraşul se pustia, dar boerii nu se mişcau de dincolo de perdelele lor grele, pîndindu-l pe Princepe. Acesta tot între cărţile sfinte şedea, rugîndu-se. Era tare de suflet şi asta dacă mai ţinea, pe toţi avea să-i prăpădească. Răsunau glasuri de preoţi jelind morţii printre fumurile verzi: Mergi la mama ta, pâmîntul, moale ca lîna pentru cel drept! Des- chide-te, pămînt, să nu-l apeşi! Acoperă-l cu haina ta! Şi nu mai ploua, nici măcar puţină rouă pe pămînt nu se lăsa. Bolnavii mureau de sete după ce aveau deliruri sticloase în care vi- sau că se scaldă în mare sau în rîuri clocotitoare, apoi parcă beau din apa morţilor, roşie ca jăratecul. Le ardeau pîntecele şi din bube le curgea o zeamă albă, greu mirositoare. Îi durea capul şi usturoiul de la gît şi oţetul nu le mai folosea la nimic. În nebunia lor văpseau pereţii cu catran să nu mai vadă izbitura lunii în varul cel alb care le sporea setea cumplit. Locul bîntuit nu era scormonit de sapele milo- gilor, nici ziua, nici noaptea, pentru că plînge, spuneau ei, şi trebuia să-l lase să se odihnească, aşa că pe care-i apucau înainte de asfinţit, îi aruncau în biserici, unul peste altul, pînă ce şi aceste lăcaşuri se umplură de cadavre şi de mirosul lor nu te mai puteai apropia. Luă foc Sfîntul Gheorghe Nou şi arse pînă în temelii, peste două zile se aprinse şi în mahalaua Tabacilor o biserică. Se mistuiau ca rugurile îndopate cu morţi. Aerul se făcea atunci dulce şi deasupra Bucurescilor iar se iviră fluturii cap de mort, fîlfîind leneş din aripele lor negre. Îi atrăgea moartea şi se aprindeau din scîntei, prefăcîndu-se în ceva miraculos, de aur, în fionguri metalice incandescente. Ceilalţi chiţăiau ca şoarecii în văzduh şi cădeau la rîndul lor în flăcări. Lumea căta în Zodiac, în Pravila Semnelor, dar cărţile de noroc nu spuneau cînd se va potoli urgia. Fură îngropate clopotele şi, cînd icoanele făcătoare de minuni se dovediră neputincioase ca şi moaştele sfîntului Pantelimon, răufăcători şi speriaţi se duseră şi le batjocoriră de groază. Puţeau şi umblătoarele de-ţi muta nările pentru că se opriseră fîntînile şi lumea murmura că nu mai are apă decît cea den Dîmboviţa în care zăceau cu zgaibaracele în sus caii cioclilor, dărîmaţi de nemîncare. O agonie lungă stăpînea oraşul. Se îmbolnăviseră şi cîteva cu- coane, cu toate doftoriile luate. Vel boer Rudăreanu o plîngea pe-a lui şi-o înmormîntă într-o luni. Cămăraşul Ioanichie Costandachi se duse şi el după nevastă la o săptămînă numai. Pocise lumea ciuma asta. Cei ce scăpaseră încă se apucaseră de petreceri ca să uite ame- ninţarea. Femeile îşi pierduseră pudoarea şi deveniseră căţele. Băr- baţii lor nu le mai ajungeau. Erau bete toată ziua şi cîntau a spaimă, înghesuiau slugile mai tinere pe sub scări şi făceau toate ticăloşiile ştiute. Lăutarii nu mai plecau din odăile lor, vinul curgea gîrlă, ora- şul trăia din miile lui de lumînări, din sîngele celor cu gîtul retezat şi din ţipetele muierilor răsturnate sub bărbaţi. Atunci şi-au pierdut fecioria multe copile neîncercate şi nu le-a părut rău. Voiau să guste înainte de moarte din plăcerile neştiute ale trupului şi amarnici copii au născut după aceea, fără taţi ştiuţi într-atîta înghesuială. Umbra unui neam ticălos spurcase totul. Şi pentru că nu era semn de mîntuire, nişte ţigani de lînga fîntîna Boului dezgropară cu mare haraiman căluşul şi, învăluindu-l în pe- lin, îl jeliră şi-l descîntară pînă ce ieşiră cu el în uliţă. Avea cap de berbece şi însămînţa pămîntul de cîte ori îl vîrau în ţărînă. Phalusul de lemn fu plimbat păgîneşte pe toate uliţele şi scoaseră la urmă şi neşte paparude, goale, numai cu răchite verzi în jurul pîntecelor, puindu-le să joace. Oamenii le udară cu apă stătută, şi aia cine ştie unde găsită, şi le huiduiră. Spre podul Beilicului sună pînă seara berbecele prin ostreţele gardului, ca să alunge molima, dar nu plouă. Şi-ntr-această lungă veghe împotriva morţii se zvoni că a murit Malamos şi că l-au îngropat la Curtea Arsă cu mare pompă, minciună sfruntată pentru că din pimniţe, ochii milogilor, şandaliilor, ciungilor şi deşuchiaţilor ardeau cu nerăbdarea de a jefui toate aceste case în care bogaţii pîndeau fuga Princepelui spre Mogoşoaia, fugă ce nu se mai întîmpla. „Moartea e o necesitate, trebuie s-o privim în faţă!” scriau slo- vele, rugăciunile nu mai ajutau, poate mîntuirea venea din altă parte. Rîul morţii, Cocytos, umflat de lacrimile răposaţilor, se revărsa în jurul Infernului. În toate ferestrele Bucurescilor ardeau lumînări mici, bătu apoi un vînt în miez de noapte şi mută miazma mai la Sud, dar nimeni nu o ştia. Decapitaţii fără dreapta ce le slujise să mănînce şi să mîngîie, priveau cu ochi orbi noaptea plină de fan- tasme, în care se întorceau strigile în cohorte leneşe, parcă nemişcînd, spurcînd aerul cu strania lor frumuseţe…

Eugen Barbu CAIETELE PRINCEPELUI Jurnalul unor romane volumul 4             — Cartea Morţilor, numită de egipteni „cartea ieşirii la lumina silei? E compusă mai ales din rugăciuni şi descrieri de practici care să împiedice putrezirea corpului, umeaeala, putrezirea uscată şi ferirea de viermi. Partea cea mai veche a fost scrisă ou 3.500 de ani î. ecn.       — Vechii locuitori ai Egiptului dezmembrau corpurile morţilor, apoi le ardeau; mai târziu le îngropau. Perioada îngropării coincide cu invazia unui trib de sumerieni care i-au învăţat pe autohtoni folosirea metalelor şi scriitura.       — Judecata morţilor avea loc, după credinţele egiptenilor, în Hala       Ivi Osiris; păcătoşii erau mâncaţide Mâncătorul de morţi, ceilalţi introduşi în regiunile divine erau numiţi Măă Khoru. Lumea subterană Sehnet – Hetep (dmpul păcii, câmpiUe elisee egiptene) se deschidea celui case avea cuvântui de trecere.       — Misterele lui Isis se celebrau pe lacul templului din Sais; în scena principală a misterelor, Isis apărea în haine de doliu, căutând rămăşiţele soţului defunct. Iată cum descrie mitul Plutarchos: „Rhea avünd legături cu Cronos, Ra a blestemat-o să nu poată naşte nici în cursul lunii nici în cursul anului. Hermes, alt iubit el zeiţei, jucă zaruri cu lună şi-i câştiga dte o şaizeci doime din fiecare zi de lumină; cu otştdgul făcu draci zile în plus; Osiris se născu în prima zi, a doua zi se născu Aruerls, numit de unii Horus cel Bătrln, a treia zfl se născu Typhon, nu pe calea obişnuită, d spătgând „peretele” mamei sale, a patra zi se născu Isis, în a cincea zi se născu Teleute, zisă şi Nephthys sau Aphrodite şi încă vreo câteva Victorii, zeiţe mai mici. Osiris şi Arueris aveau ca tată pe Cronos. Typhon se căsători cu Nephthys, iar Isis, fiică a lui Hermes, se uni cu Osiris înainte chiar de a se fi născut, în sânul mamei lor. Osiris le făcu cunoscut egiptenilor fructele pământului, apoi plecă în lumea întreagă pentru a o civiliza. La întoarcere, Typhon îi întinse o cursă cu un coşciug splendid construit pe măsura lui Osiris. Când Osiris intră în coşciug să-1 încerce, Typhon îl zăvorî şi îl aruncă în mare. După o serie de aventuri, Isis descoperi coşciugul, dar Typhon îl prinse din nou şi-1 sfâşie în 14 bucăţi îngropând separat fiecare bucată. Isis descoperi toate părţile îngropate în afară de membrul viril care fusese mâncat de animalele marine numite lepidot, negru şi oxirincus. Isis făcu o imitaţie care fu venerată mai târziu. Osiris luă în primire regatul subteran şi îl combătu pe Typhon.       — Multe scene din mitul lui Osiris relatat de Plutarchos au fost prelucrate de Misterele din Eleusis. (Vezi Istoria plagiatului).       — Preoţii lui Isis se rădeau pe tot corpul şi nu se îmbrăcau decât în bumbac. Simbolul lui Osiris era un ochi şi un sceptru. (E interesant de remarcat că şi creştinii au simbolul ochiului prin care îl reprezintă pe Dumnezeu.)       — Pisica simboliza luna, din cauza varietăţii părului, a activităţii sale din timpul nopţii.       — De citit Metamorfozele lui Apuleius – care a fost iniţiat în misterele lui Isis şi le descrie întrucâtva. Apuleius a fost primit în rândul Pastoforilor, preoţi de elită ai lui Osiris, a făcut jurământ de castitate şi a purtat tonsură, semn al noii sale demnităţi. (Castitatea şi tonsura au fost preluate mai târziu de preoţii catolici – N.)       — Misterele din Eleusis închinate lui Demeter-Kore, sunt nişte alterări ale legendei egiptene a lui IsisOsiris, în timp ce aceasta era o adaptare a unor mituri orientale.       — Perioada istorică a Misterelor din Eleusis nu începe decât cu secolul VI î.e.n. Ele deveniră religia oficială a Greciei.       — Cultul lui Demeter era comun tuturor helenilor, dar el se contopise cu cultul zeiţei autohtone Gea, formă primitivă a zeiţei-pământ. Misterele fură suprimate definitiv sub împăratul Teodosie, pe la 395 e.n.       — Cel care trăda misterele era pedepsit cu moartea şi confiscarea bunurilor; Eschyl, acuzat de trădare a secretelor, a scăpat numai fiindcă a dovedit că nu era iniţiat; Aristoteles a fost exilat pentru acelaşi motiv.       — Administrarea misterelor din Eleusis era în mâimle a două familii: Eumolpizii şi Kerycii; prima familie era originară chiar din Eleusis, deşi religia devenise religie de stat la Athena. Principalul hierophant era ales dintre Eumolpizi şi numit pe viaţă; dadukhos sau purtătorul de torţă era ales dintre Keryci, tot pe viaţă; mai era hierokeryxul sau heraldul sacru; apoi preoteasa lui Demeter aleasă din familia Phileizilor care locuia chiar în incinta templului şi numeroşi alţii.       — Aphrodite, născută din spuma valurilor, sau fiica lui Cyprus, prietena lui Cinyras, despre care poetul spune că ea (Aphrodite) iubeşte acel lucru din care ea însăşi a ieşit, făcându-se aluzie la mutilarea lui Uranus şi la acea putere care, chiar separată de corp, a putut să fecundeze valurile.       — Demeter sau Deo (acest nume la dativ ar părea că Demeter era un atribut al divinităţii, o calitate a acesteia – N.)       — Corybanţii erau trei fraţi; unul din ei fu omorât de ceilalţi doi. Aceştia, după ce înveliră capul mortului într-o stofă de purpură, îl transportară pe un scut de bronz pentru a-1 înmarmânta la picioarele Olympulul după ce l-au încoronat.       — Cabirii, de asemenea, au ucis pe fratele lor, dar nu capul ci phallusul lui l-au pus într-o urnă, îl duseră în Tyrenia şi acolo îi învăţară pe tyrenieni să adore un phallus într-un coş. (Această fabulă arată cât de asemenea era Dionysos lui Atys.)       — Dionysos mai era numdt şi Bassareus – de aflat înţelesul acestui cuvânt.       — În misterele din Eleusis se arăta epopţilor cel mai perfect obiect al contemplaţiei mistice (epopticon) – un spic de grâu secerat în linişte. Evidentă aluzie la Demeter care a dăruit oamenilor griul.       — Thesmophore = legislatoare.       — Katodos = aşa era numită partea din ritual care arăta coborârea Korei în infern.       — Bărbaţii erau excluşi de la sărbătorile Thesmophoriilor ceea ce e un indiciu pentru origina matriarhală a serbărilor.       — La sfârşitul misterelor din Eleusis, adunarea era concediată cu cuvintele Kogx om pax!       — Cuvinte inexplicabile; apoi s-a descoperit că brahmanii le folosesc până în zilele noastre. În limba sanscrită' sună astfel: Canscha om pacsha! Primul cuvânt înseamnă: obiectul celor mai arzătoare dorinţe ale noastre, al doilea e un fel de amin, al treilea are sens de curgere, fază, serviciu, şi e folosit în general după o libaţiune cu apă lustrală. (S-ar părea – şi aceasta este părerea lui N. – că Amin vine de la Amon; om, după unii vine de la horn în persană, care vine de la soma în sanscrită şi ar fi fost băutura sfântă a zeuor.)       — În misterele din Samothrake era obiceiul de a se face mărturisiri asupra greşelilor săvârşite.       — În misterele Cabirilor, adoraţia phallusului era un moment esenţiaL       — Cabirii sunt fiii lud Hephadstos.       — Cybele era considerată mama zeilor în Phrigia (frigienii sunt de neam thracic, lucru stabilit ştiinţificeşte, şi cumulând aceste informaţii poate se conturează mai clar o geografie spirituală a înaintaşilor noştri – N.). Strabon spune că preoţii cultului Cabirilor poartă nume obişnuite în riturile thrace, de unde au ieşit şi misterele orphice.       — Cultul lui Mithra este foarte vechi şi cunoscut încă de pe vremea când perşii şi hinduşii alcătuiau o singură naţiune, sau mai bine zis o familie încă nediferenţiată. Zoroastru este fondatorul prezumtiv al acestei religii, dar despre el nu se ştie mai nimic. Religia se bazează pe principiul binelui şi al răului – pe Ormuzd şi Ahriman (Ahura Mâzdă – legătură cu mezdeismul, iar Ahriman – legătură cu Arimi, Armeni, Ra, Rama etc.       — Adică se pot resuscita o serie întreagă de inferenţe ezoterice, unele expuse de Nicolae Densuşianu – N.).       — Trei legiuni de îngeri sunt în serviciul lui Ormuzd: Amshaspanda, Izeds (genii ale celor patru elemente) şi Feruerii sau Fravashii – arhetipurile sau ideile tuturor lucrurilor; ele descind temporar pe pământ pentru a se reîncarna şi după terminarea misiunii se înalţă don nou la ceruri. (Aici poate fi stabilită şi o sursă de inspiraţie a fUosofiei lui Platon).       — Iniţial, Mithra era unul din Izeds – el urcă deci până la izvoarele cele mai îndepărtate ale religiei.       — Din Assyria, cultul lui Mithra a trecut în Phrigia, unde a împrumutat chipul lud Atys, sub care îl vedem şi pe Mithra reprezentat de aici înainte. Mithra fu persan ca origină, chaldeean ca forme şi oa simbolism astronomic, frigian prin costum şi roman prin disciplina impusă credincioşilor săi. Era o divinitate esenţial ariană.       — După legendă, Mithra se născuse din piatră, simboMzând apariţia focului din izbirea silexului. Primul său adversar fu soarele şi el ieşi învingător şi făcu din soare aliatul său. La sfârşitul carierei sale e identificat cu soarele. Cea mai mare luptă a dat-o cu un taur stârnit de Jupiter Oromazdes (Ormuzd); taurul lna luat în coarne, dar până la urmă Mithra reuşeşte să-1 captureze şi să-1 ducă în spinare într-o grotă. Sensul ezoteric e că toată lumea trebue să-şi ducă în spinare povara pasiunilor, a datoriilor şi a grijilor şi că îţi trebue curaj pentru a învinge. Taurul scapă, dar soarele îi trimite vorbă printr-un corb unde este şi-1 sfătuieşte să-1 înjunghie. Mithra îl urmăreşte însoţit de dinele său, simbol al ascultării şi al fidelităţii, şi îl înjunghie, aşa cum fusese sfătuit.       — Din sângele laurului ucis se născură toate [dantele şi ierburile necesare oamenilor. Spiritul răului       Trimise emisarii săi: furnicile, scorpionii şi şarpele, pentru a distruge această sursă de viaţă, dar în zadar. Sămânţa taurului fu trimisă în sferele lunii unde germina şi dădu roade.       — La sfârşitul secolului I e.n., religia lui Mithra era în fruntea tuturor religiilor. Aceasta fiindcă nu era oprit aooesul la misterele ei nid unei rase sau limbi. Primii sectatori se recrutau ca şi la creştini dintre cei umili. Primii apostoli ai religiei lui Mithra au fost soldaţii. Nero a fost iniţiat în misterele lui Mithra; suitul a fost încurajat de Traian; Hadrian a interzis-o din cauza încercărilor crude la care erau supuşi neofiţii; în timpul lui Aurelian atinse apogeul popularităţii d. Mithra era deu$ invictus, neînvins, adică Soarele. Constantin a ezitat mult între mithradsni şi creştinism, neştiind ce să aleagă. După moartea lui Iulian, cceştinâsmiul nu mai tolera nici o religie în stat. Cultul fu discreditat, statuile mutilate, subteranele astupate, templele transformate în biserici, preoţii masacraţi. Sunt puţine scrieri sau referinţe despre acest cult, deoarece creştinii le-au distrus, considerându-1 cel mai primejdios pentru religia creştină. Cultul lui Mithra a fost considerat ca un fel de francmasonerie a antichităţii.       — Se observă că acest cult se desfăşura într-o grotă naturală sau artificială. Sectatorii erau obligaţi să ducă o viaţă morală, o viaţă exemplară.       — O statuie curioasă a lui Mithra este aşa-numita Ecooul Mithra sau Zeul Timpului. După formă, origina ei e din Assyria; e un om cu cap de leu, în jurul căruia se înfăşoară un şarpe: în cutele statuii sunt semnele zodiacului; se evocă cele patru elemente; alte semne mithriace găsite într-un templu: crucea prefigurând o planetă sau o constelaţie. Statuile îl înfăţişează pe zeu cu boneta frigiană în cap (oare de fapt pare a fi un fel de căciulă absolut asemănătoare cu cea pe care o purtau dacii – N.).       — Credincioşii se salutau cu cuvântul frate – toţi iniţiaţii consideiindu-se fraţi (ca şi creştinii mai târziu).       — Multe din riturile creştine au fost împrumutate de la cultul zeului Mithra: abhiţiunile, cinele sau mesele rituale şi altele.;       — Gradele în acest cult (după Cumont şi Goblet d'Alviella): 1. Corb; 2. Ocult; 3. Soldat; 4. Leu; 5. Pers; 6. Curier al soarelui; 7. Părinte (pater) – r. de aici vine obiceiul de a numi pe preot părinte, pater, fiindcă erau mai multe. Grade de pater.       — Cei care erau admişi la iniţiere pronunţau fraze ca: „am mâncat din tambur (tobă) şiam băut din ţimbal şi am învăţat secretul religiei” (frază asemănătoare întrucâtva cu cea a misterelor din Eleusis: am băut dyeon etc…       — N.).       — Zalatorii hâi Mithra, se recunoşteau şi după vorbele: „Dumnezeu este născut din piatră!” Ei primeau cuvinte de trecere, parole, pentru toate ode şapte sfere pe care trebuiau să le parcurgă după moarte pentru a ajunge la Ormuzd.       — Despre gnostici: Toate sectele gnostice erau dualiste, credeau în principiul binelui şi al răului. După creştinii ortodocşi, fondatorul acestor secte a fost Simon Magicianul. Fundamentul doctrinelor era ideea: creaţia vizibilă nu era opera divinităţii supreme d a unui demiurg, simplă emanaţie, depărtată de divinitate cu câteva grade. Printipalele ramificaţii erau: a lui Saturnin din Antiochia şi a Ophiţilor; în Ocddent erau sectele gnostice ale Basâlidienilor şi Valentinienilor. Basilides a fondat mai întâi secta lui în 105, la Alexandria; egiptean prin naştere, îmbrăţişase creştinismul. El susţinea că Christos nu a murit pe cruce fiindcă Simon Cyrenianul î^a luat locul şi a suferit în locul lui.       — Gnosticii făceau magie şi aveau amulete dintre oare una, numită abraxas, reprezenta fiinţa supremă cu cele cinci emanaţiuni ale sale: dintr-un oorp de formă umană se ridicau doi şerpi figurând nous şi logos (înţelepciunea şi cuvântul) – simboluri ale sensului intern şi al înţelegerii active; capul era al unui cocoş, simbol al lui phronezis sophia şi dynamis – scutul simbol al înţelepciunei şi biciu al forţei. Abraxas era numele pe care gnosticii îl dădeau Prea Puternicului, fiindcă literele ce formau cuvântul, în numărătoarea greacă, dădeau numărul 365, adică numele zilelor unei revoluţii solare.       — Şarpele care îşi muşca coada simboliza eternitatea.       — Cartea sacră a gnosticilor se numea: pistis sophia.       — Există şi azi o sectă gnostică: Mandeenii în văile Tigrului şi Eufratului; religia lor comportă elemente creştine din sursă marciooită şi manicheanâ.       — Despre Druizi: rangul de druid scutea de serviciul militar; învăţământul druizilor dura adesea douăzeci de ani şi era oral, deşi cunoşteau scrisul. Învăţăturile şi le transmiteau în versuri (ca şi la agatârşi – dar ne întrebăm: versul era doar un vehicul, folosit fiindcă se constatase că aşa se învăţa mai uşor, sau era o haină sacerdotală?       — Întrebare gen N.).       — Cea mai veche referinţă despre druizi urcă spre anul 200, când Sotion din Alexandria îi aminteşte într-o lucrare, astăzi pierdută. (Prea multe lucrări pierdute!       — Ar spune pe bună dreptate fratele Charroux!).       — Doctrina lor vorbea despre nemurirea sufletului. Cultul se practica în pădurile de stejar. (Vezi Frazer).       — Templierii: Ordinul cavaleresc al templierilor a fost fondat în anul 1117 pentru protecţia pelerinilor în Ţara Sfântă. Regele Baudouin al II-lea le dădu ca sediu la Ierusalim o parte din palatul construit pe locul unde fusese templul lui Solomon; regulile ordinului fură stabilite de Sfântul Bernard de Clairvaux; o viaţă de austeritate, castitate, sărăcie şi ascultare. De la Ierusalim se mută la Sfântul loan de Acră în 1187 eând creştinii au fost expulzaţi din Ierusalim; goniţi din Palestina în 1291, se mutară în Cypru care fu ultima lor reşedinţă. Ordinul devenind popular şi foarte bogat, Filip cel Frumos al Franţei împreună cu papa Clement al V-lea îi invită pe capii ordinului să vină în Franţa cu tezaurul. Marele maestru Jacques de Molay căzu în cursă şi a fost ars de viu; tezaurul era încărcat pe trei sute de catâri. Regele aresta pe toţi copiii templierilor din Franţa în 1307; în 1308 din ordinul papei Clement li se făcu proces în toate ţările creştine. În 1312 prin bulă papală se ordonă dizolvarea ordinului; rămăşiţele care scăpară neîmpărţite între cei doi asociaţi fură predate ordinului Hospitalierilor; în 1314 marele maestru şi mulţi alţi templieri au fost arşi pe rug la Paris; Spania nu a luat nici o măsură împotriva lor.       — Erau acuzaţi de magie, erezie; printre altele se spunea că sunt influenţaţi de erezia gnostică a ophiţilor, lucru neadevărat, deoarece această sectă fusese extirpată din Syria şi din tot restul lumii cu opt sute de ani înainte de înfiinţarea ordinului.       — Secta asasinilor: Ismailiţii sunt eretici mahomedani care apărură pe la anul 863; ei credeau că Ismail, fiul lui Djafer, era cel de al şaptelea imam, ceea ce îi dădea jurisdicţia supremă asupra Islamului. Din această sectă se născu pe la sfârşitul secolului al XI-lea secta numită Ismailienii de est (de istoricii Hassan-benSabhah, coleg de studii şi prieten cu Omar Khayam şi cu Nizam-ul Muhik, oare deveni mai târziu mare vizir). Zelatorii acestei secte foloseau asasinatul şi acţionau sub influenţa haşişului. În 1257 au fost desfiinţaţi în Persia şi în 1272 sultanul Egiptului le distruse ultimele fortăreţe.       — În Syria au fost vecini cu templierii care posedau aici multe castele-f ortăreţe; dar se combăteau reciproc cu violenţă.       — După ce în gradele inferioare neofitul era învăţat să creadă orbeşte în preceptele religiei, în ultimul grad era iniţiat să privească cu indiferenţă violările legii religiei sau moralei; trebuia să se îndoiască de tot şi să aibă ca principiu că nimic nu era oprit.       — În Syria, ismailiţii, descendenţi din secta asasinilor, au decăzut la o religie a promiscuităţii. Ei pretindeau că adoră pudendum muliebre, zicfiod: de aici am ieşit, aici o să ne întoarcem… De aici nu se poate deduce o supravieţuire a culturii naturist sirian al Marei mame, Cybele – dea mater.       — Sfânta Vehmă: tribunal improvizat în Westfalia prin secolul al XIII-lea ca o măsură a locuitorilor de a se ajuta singuri împotriva răufăcătorilor şi jefuitorilor.       — Sensul cuvântului e obscur. Vehm sau fehm pare a deriva de la fama – lege întemeiată pe opinia comună (common law); fehm înseamnă de asemenea lucru pus de-o parte – deci tovărăşie, comunitate.       — Afiliaţii posedau un limbaj secret, cum ar fi iniţialele SSSGG – Stock, Stein, Strik, Gras, Grein – baston, piatră, coardă, iarbă, ceartă.       — Pedeapsa ce se aplică în cele mai multe cazuri de către tribunalul Sfintei Vehme era spânzurătoarea, pedeapsă ce se dădea în Evul Mediu pentru furt, fiind un indiciu asupra delictelor pe care le combătea Sfânta Vehme. Unele categorii de cetăţeni nu intrau în competenţa Sfintei Vehme: femeile, copiii, evreii, paginii, marii nobili.       — În 1371, împăratul Carol al IV-lea dădu un cod de justiţie Westfaliei, în care însă recunoştea competenţa Sfintei Vehme şi îi predă pe criminali. În umbră activitatea ei se menţinu până în 1811, când francezii ocupanţi aboliră ultima curte liberă a Vehmei din Gemen în Münster.       — O altă societate secretă: Steinmetzen = tăietorii de piatră ger-” mani, la început o asociaţie de meserie, apoi devine puternică în Evul Mediu. Unii comentatori consideră că Steinmetzienii sunt strămoşii francmasonilor. Loja din Strassbourg era forul suprem, după cum reiese dintr-un regulament din 1459, şi încasa un tribut anual de la celelalte loje.       — Când îşi alegea un supraveghetor, un maestru, îl punea să depună jurământ pe sfântul echer şi compas că va feri clădirea de orice rău.       — Erau două categorii: Wortmaurer – zidar de cuvânt şi Schriftmaurer = zidar de scris; deci maurer înseamnă acelaşi lucru cu francezul. Maçon.       — Obiectivele acestei asociaţii erau de a furniza de lucru, de a acorda ajutor şi de a se impune un fel de monopol în această meserie.       — Companionajul francez: o tovărăşie de meseriaşi, o întovărăşire. Avea trei grade: ucenic, tovarăş (compagnon) şi meşter.       — Companionajul era format din patru meserii – tăietor de piatră, lăcătuş, tâmplar, dulgher. Ei au întemeiat organizaţia numită Turul Franţei, datorită căreia un membru putea să găsească de lucru În toată Franţa folosind cuvintele de ordine diate de asociaţie.       — Companionaful îşi recunoaşte trei întemeietori: regele Solomon, meşterul Iacob (Jacques) şi meşterul sau moş Subise, toţi trei întâlniţi la construcţia templului din Ierusalim. Asociaţii se împărţeau în trei mari diviziuni, fiecare patronată de unul din cei trei corifei ai ordinului. Exista un ritual scris arătând obligaţiile pe care oompanionii le aveau unul faţă de altui       — Legendele privitoare la cei trei părinţi ai companionajului sunt cele vehiculate şi de francmasonerie.       — Se subliniază asemănarea dintre destinul maistrului Jacques, aşa cum e arătat în legendele asociaţiei, şi ritualul patimilor mântuitorului; riturile de. Iniţiere seamănă cu scenariul patimilor lui Iisus; aceeaşi observaţie se poate face şi în cazul riturilor de iniţiere la carbonari şi la alte societăţi secrete. (Vezi Istoria plagiatului).       — Companionaful s-a stins din cauza apariţiei diumuluinde-fier. Ei a obişnuit Franţa cu societăţile secrete. El e o supravieţuire a unor obiceiuri medievale în societatea modernă.       — Societatea Despicătorilor (Ies Fendeurs) pare a fi o reeditare a ritului secret al Cărbunarilor (Ies Charboniers).       — Societatea Charbonierilor a fost întemeiată la Paris în 1747 de cavalerul de Beauchene, francmason cunoscut şi maestrul unei loji pariziene. Membrii se numeau între ei: bon cousin, Les Fendeurs admiteau în rândurile lor şi femeile.       — Rose-Croix – nu sunt dovezi sigure că a existat; în caz afirmativ ea închide lanţul societăţilor ezoterice dintre Evul Mediu şi timpurile moderne.       — La începutul secolului al XVIIlea un manuscris anonim care trecea din mâna în mină în Austria şi Germania de Sud prezenta istoria unui anume Cristian Hosenkreuz, fondatorul unei aşa-zise confrerii secrete. Manuscrisul a fost tipărit, în 1614, la Cassel sub titlul: Allgemeine und General – Reformations der ganzen unten Welt… Fama fraternitatis des lölichen Ordens der (RosaeCrucis).       — Cartea raportează următoarea istorie: Christian Rosenkreuz, născut într-o familie nobilă din Germania, a crescut într-o mânăstire, şi a călătorit în locurile sfinte, Egipt, Fez, Damasc. Apoi se întoarse în Tyrol şi scrise o carte. El îşi luă ajutori din vechii lui colegi de mânăstire. După cinci ani adepţii porniră în lume cu scopul să vindece bolnavii fără plată. Rosenkreuz a murit în vârstă de 106 ani. El prescrise o tăcere de 100 de ani dar tăcerea fu întreruptă cu ocazia descoperirii mormântului fondatorului R+C. O altă lucrare R+C apăru, sub titlul de Confesio CR. ad eruditos Europae. Ultima publicare a Confesiunilor şi a Famei apăru la Frankfurt pe Main în 1617. Unii autori au atribuit paternitatea Famei lui Martin Luther – după majoritatea, însă, ar aparţine theologului wurtemburghez Johann Valentin Andreae (1586 – 1654). După autor, societatea nu fu niciodată decât un vis eterat; e greu de spus cine inventă acest mit.       — Fama dezavua orice practică interesată; a fost calomniată de forurile bisericeşti, dar e clar că a avut scopuri nobile, filantropice.       — Societatea Rozicruciană din Anglia cere de la candidaţi un titlu masonic, ceea ce înseamnă că exclude femeile. Ea practică un rât ezoteric şi e condusă de un mare Mag. în Franţa un titlu de grad masonic este ol de rozkarucian; nufmeroase alte grade R+C sunt împrumutate de masoni de la rozicrueieni.       — Societatea Iluminaţilor. În 1776, un profesor de drept canonic de la universitatea bavareză din Ingolstadt, Adam Weishaupt, în vârstă de 28 de ani, a înfiinţat Ordinul Perfectibiliştilor, cu soop de a lumina umanitatea în domeniul politic şi religios; se cerea ca membrii să renunţe la orice dogmă religioasă, să se declare republicani şi să dea ascultare consiliului suprem al ordinului. TiCul fu schimbat curând în aceia al Iluminaţilor.       — Sistemul de organizare era asemănător cu al francmasonilor. Iisus era invocat ca mare maestru al Ordinului. Weishaupt se năimea Spartacus; printre membri se pare că a fost şi Ducele de Orléans, numit mai târziu Philippe Egalité, apoi Goethe şi Herder. Cu primirea baronului Knige se produc disensiuni; curând ei se declară făţiş contra oricărei ierarhii, pentru confiscarea proprietăţii private, proscriţiunea cultelor etc.       — Fiâadelfienii sau Olimpienii – constituită în scopul de a mina regimul napoleonian – întemeiat de generalul Mallet şi prietenul său colonelul Oudet, mai întâi fără pretenţii politice. Societatea nu a avut nici un rol în încercarea de răsturnare a lui Napoleon.       — Carbonarii – a fost înfiinţată ia Geneva în 1809, de diverse personalităţi, printre care regina Carolina a Neapolelui. Figura centrală este ministrul de poliţie din Neapole, Maghela, sub Joseph Bonaparte. Idealul lui Maghela era o Italie independentă sub un guvernământ constituţional; pentru asta a luptat să-1 despartă pe Murat de Napoleon. Francmasonii erau admişi cu prioritate. Societarii se numeau între ei: bon cousin. Carbonarii au avut o răspândire mare, au tratat direct cu regele Ferdinand al Palermo-ului, au militat pentru o constituţie pe care Ferdinand de Bourbon a promis-o, dar Ha presiunea împăratului Austriei nu şi-a mai ţinut promisiunea. Carbonarii au încercat să organizeze o ambuscadă, dar complotul a fost deoonspirat, societatea a fost sfâşiată de schisme, au început în Napole acte de brigandaj care au fost puse pe socoteala Carbonarilor. Carbonarii se unesc cu societăţile similare, Federaţi şi Adelphi; în 1820, în Piemont, prinţul Carignano era în fruntea mişcării carbonare, dar a comis indiscreţii faţă de ambasadorul Rusiei şi Austria a masat trupe la frontiera regatului Palermo; în 1821 armata se răsculă în favoarea Constituţiei şi Carignano care nu rămăsese între Carbonari decât pentru a-i trăda fu proclamat regent. Apoi lăsă să intre armatele austriece care retotronară absolutismul. Numele societăţii vine de la o legendă după care nişte revoluţionari s-ar fi retras în păduri şi sub masca unor cărbunari ar fi dus agitaţia mai departe prin oraşe, iar regele Francise I le-a promis protecţia. Legenda nu e verosimilă, dar societatea a funcţionat şi a avut mare popularitate.       — Societăţi criminale în Evul Mediu – cerşetorii uniţi în le Grand Coesre sau Regatul Thunes; în Anglia tühaxü se oonstituiseră în Upright men.       — Camorra: o societate născută la Napole prin 1820, din foşti condamnaţi, avea de scop să încaseze anumite sume de la cei închişi, iar în schimb să le acorde protecţie împotriva altor arestaţi oare se uneau pentru a-i jefui pe ceilalţi.       — Mafia: societate secretă siciliana; a luat fiinţă în secolul al XIXlea cSnd curtea Napolelui, gonită din Italia de armatele lui Napoleon, a căutat refugiu în Sicilia unde a obţinut protecţia flotei lui Nelson. Insulă era plină de briganzi şi regele, pentru a avea o pârghie contra lor, angaja pe unii din ei să facă poliţia insulei. Ulterior, aceştia au devenit atotputernici. Era condusă de un cod particular numit Omerta – un cod al răzbunării împotriva trădătorilor; nici un membru nu avea voie să depună mărturie în justiţie împotriva tovarăşilor săi.       — Societăţi secrete în Irlanda: Whiteboy servi multă vreme pentru a desemna pe orice răufăcător agrarian. În realitate, Whiteboy era o societate protestantă cu scopuri revoluţionare oare a fost înfiinţată în comitatul Tipperrary pe la 1761.       — Apărătorii – înfiinţată de catolici pentru a se apăra de violenţele protestanţilor.       — Irlandezii Uniţi (1791) – scopuri: reforma sistemului parlamentar, emanciparea catolică, separaţia bisericii şi statului Irlandez etc.       — Ribonmen = oamenii cu panglică sau cu cordon; descinde din Apărători.       — Societatea Oranjistă: fondată de catolici pentru a se apăra de persecuţiile şi violenţele protestanţilor – ritualul era împrumutat de la francmasoni; la început epäu două grade: Orange şi Markman.       — FenianU sau Fraternitatea Republicană Irlandeză – înfiinţată la Poris şi New York de doi emigranţi Irlandezi: John O'Mahony şi James Stephens. Numele de Fenian i-a fost dat ulterior. Se oonstituiră cercuri în armată, în străinătate; adepţii mişcării erau în majoritate muncitori, şi ţărani; făceau şi exerciţii militare.       — Ku-Klux-Klan – numele sugerează zgomotul pe căire îl face o puşcă atunci când se armează (o puşcă cu cocoş). Societatea a fost întemeiată la Nashville-Tennessee, de un grup de sudişti, pentru a combate reacţia sclavilor eliberaţi, în 1867. În 1916, societatea fu reînviată de un vechi pastor metodist, William J. Simmons. Se apărau principiile sacre ale cavaleriei. Dezvoltarea caracterului, apărarea femeilor, protecţia căminului, patriotismul, menţinerea supremaţiei rasei albe. Soldaţii negri demobilizaţi din primul război mondial nu suportară această campanie în care ei erau victime sigure. Un alt scop era că evreii să nu mai controleze comerţul ţării şi că educaţia naţională să nu mai fie sub controlul catolicilor; se opune de asemenea gangsterilor; urmăreşte preponderenţa protestantă.       — Thugii numiţi şi Panseghars – crimele lor erau comise în scopuri religioase pentru a se aduce jertfele cuvenite zeiţei Kali, zeiţa distrugerii. E interesant că în rândul Thugüor activau şi bărbaţi de religie musulmană. Cerşetorii erau apăraţi.       — Drvzi = populaţie de trei sute de mii de oameni în sud-estul Damascului. Druzii au fost la începuturi ieşiţi din aceeaşi sursă ca şi Ismailienii sau Asasinii, dar urmărea scopuri mai nobile. În 1029 un persan, Hamza, edita Scripturile Druzilor – Kitab-el-Hikmet – Cartea înţelepciunii; filosofia lor e următoarea: Dumnezeu e unul, iar cel denal şaselea calif fatimit e ultima lui ipostază omenească, el a dispărut, dar va reveni să judece pe cei drepţi şi pe nedrepţi.       — Sectanţii treceau prin diferite grade de iniţiere.       — Secta numită a Ansariehüor sau Nosairüor, o sectă arabă din munţi. Ca şi druzii, descind din secta eretică a Ismailiţilor. Ismailiţii au fost fondaţi în 863 în Syria de Abdalah, fiul lui Maimun, care fugise în Persia neputând impune credinţa sa cu ajutorul armelor. Articolul esenţial al doctrinei Ismailiţilor era că Ismail, fiul lui Djafer” al şaptelea Imam, închide seria Imamilor, în timp ce perşii ortodocşi aminteau că al optulea Imam pe Moosa, fratele lui Ismail. După Ansarieni, Mohamed se află încă pe pământ; există un singur Dumnezeu, manifestat în trei persoane: Mâna, Ism şi Bab. Mână este substanţa, esenţa tuturor lucrurilor; Primul Ism a fost Adam, apoi Noe, Iacob, Moise, Solomon, Iisus, Mahomed; primul Bab a fost Gabriel, apoi îngerii. Bab e poarta prin care se ajunge la cunoaştere. Trinitatea e figurată prin iniţialele celor trei ipostaze divine: AMS – (Ansarienii?)       — Sub spadă, sub frânghie, sub tortură, muriţi surâzând, voi sunteţi fericiţitt – spune o formulă din ritualul lor.       — Ei acceptă metempsihoză, au o liturghie împrumutată de la creştini, folosesc precepte din Coran, cred că divinitatea se ascunde în lumină, practică reguli de caritate – o religie eclectică.       Cauza ideii de libertate: eliberarea de pământ. (Spengler).       Jurnal de la Poiană       Primesc rar vizite şi numai prieteni verificaţi. Câteodată pică şi câte un neavenit pe care-1 expediez repede. Toţi se uită de pe terasă la munţi, fac un panoramic al locului plin de pomi şi se entuziasmează de păuni. Mai rar se comentează statuile lui Apostu, de unde se vede că predomină utilitarul. Sunt întrebat mai ourând de preţul vilei, al livezii şi al celorlalte decât despre necesitatea femeilor de piatră. Vine la mine doctorul, cu care sunt amic de multă vreme. Un om muncitor, splendid, onest. Cariera lui merge greu şi nu din vina să. A fost în Anglia, în Franţa, e reputat în România, dar, pe măsură ce-i sporesc clienţii, profesorul său îl budează şi-d face toruri în spitalul pe care-1 conduce. Vine sâmbătă şi duminică aici cu soţia. Este excedat. Ar vrea un spital mic, de provincie, în oare să fie singurul care decide.       Lirica este o artă anahoretă. (G. Benn).       Harta muzicală a lui Janus: harfa cu căderile ei de ape sau evocări de talazuri.       Pentru Săptămâna Nebunilor: Curtea Domnească, care era situată în actualul patrulater: strada 30 Decembrie, Smârdan, Piaţa de Flori şi Şelari, fusese construită de Mircea Ciobanul. Aici Ştefan cel Mare petrecuse trei zile după ce-1 învinsese pe Radu cel Frumos, luându-i soţia şi fiica Voichiţa. Reparată de Matei Basarab, când a fost văzută de Paul de Alep era, minunată ca eleganţă şi îndntătoare la privire„. Antonie Vodă din Popeşti ducea aici o viaţă sărăcăcioasă, mâncând în zi de dulce carne fiartă cu apă şi sare, iar În zi de post fasole şi mazăre fiartă; vin avea cât căra fiul său din târg pe bani”. „Grlgore Ghica începe un palat nou punând pe giupânesele de au fost cărând var şi piatră împreună cu ţiganii cei de dârvală.” Gheorghe Ducă Vodă a avut pe marele logofăt Şerban Oantacuzino ca ispravnic la ridicarea Caselor Domneşti ce au înnădit pe cele făcute de Matei Basarab, reuşind să facă „Palat Regal destul de strălucit44. Constantin Brâncoveanfu face şi el o casă domnească pe sülpi die piatră cu trei canefasuri „şi alte oase ale coconilor domniei mele„. Turnul Puşcăriei fiind lovit de trăsnet, Brâncoveanu a zidit o nouă clopotniţă cu ceasornic, cum n-a mai fost înainte de alţi domni. „Scara maestră de marmură nu este de mediocră mărime”, spune un italian în drum spre Bucureşti. Grădina, destul de frumoasă, desenată după bunul gust italienesc, având la mijloc una belâa loggia pentru că domnul să mănânce acolo şi să se odihnească în timpul verii în mijlocul a diferite flori, orânduite în spaüer, împrejur. Baia de manmură era adusă de la Ţarigrad şi îngrijită de doi meşteri armeni. Ştefan Oantacuzino a făcut şi el un palazzino di otto stantze. Focul din 1718, cutremurul din 1738, războiul ruso-turc din 1769 – 74, au lăsat în ruină Curtea Domnească. Alexandru Ipsilante zideşte Curtea Nouă de pe Dealul Mihai Vodă, mai mult o cazarmă turcească. Este însă distrusă şi aceasta de incendiu, luând denumirea de Curtea Axsă. Curtea Veche rămâne adăpostul tuturor calicilor de pe podul alăturat care avea acelaşi nume (Calea Rahovei de azi), care îşi găseau refugiul în beciurile de jos, în fostele bolniţe şi băşti ale Visteriei, în vechile odăi ale Seimenilor şi în adăile de sus unde fuseseră sălile Divanului, Spătăria mică eu stele, odăile pentru musafiri ca şi casele dinspre Doamna. Caii arnăuţeşti fac putoare şi udătură prin beciuri şi prin bolţi. Rămâne numai casa de cremenalion (tribunalul şi puşcăria pentru condamnaţi). Orbii, ciungii, şontorogii, sandalul, oamenii fără mâini şi fără picioare, care mergeau în cărucioare, îşi făcuseră din Curtea-Veche, un sălaş ca la Curtea Miracolelor a lui Hugo din Nôtre Dame de Paris. Când Vodă Mihai Şuţu fugi la Braşov (în mai 1802), fugiră şi boierii, negustorii, şi o parte din orăşeni, Buourescii rămaseră în seama vagabonzilor cutezători, acei Crai de Curtea-Veche, după locul unde se oploşiseră. Nu se vedea un om pe drum şi zidurile înseşi păreau sălbatice şi înfriooşătoare pentru privitori. Doar dinii se arătau, şi aceia speriaţi, căci zi şi noapte urlând, turburau pe fiecare. Curtea fu prădată, ca şi semnele domniei (de la Curtea Nouă, din Dealul Minai Vodă) ca în răscoalele vechiului Bizanţ. Se purtau în batjocură pe străzi, pângărindu-se tuiuri şi steaguri. În iunie 1807, Alexandru Ipsilante fugi şi el din Bucureşti, oraşul căzând iar pe mâna Crailor sub un nazir, împărţitor de dreptate fiind vătaful lui Filipescu (N. Iorga). În guvernul provizoriu se afla şi câte un aventurier străin, ca medicul Bogiiaco, al cărui fiu fu revoluţionarul şi poetul, ziaristul Cezar Bolliac.       Deasupra versurilor lui Gongora stăruie lumina rece a Romei. (Hugo Friedrich).       Oraşul e un spectacol văzut prin fereastra bucătăriei. (Spengler).       Sonate da ballo de Corelli, că hartă muzicală în Janus.       Cuvintele: sminteala jupâniţei (ca titlu de nuvelă); înţiglat ca aga Iordache Balş; stă la lafuri cu cumnatul său; libovnic; cu pohfală; scoase dintr-un scrinel; Sinaxar (Cartea Vieţii Sfinţilor); un om smârd (murdar); după şart o peţi; nu era orice fel de boer tănănău; Cântec: Tu eşti puişor canar…; un miel rupt în ţiglă; endruşaimi şi lămu (în Ghica); să fie de paradigmă (pildă); fumară din ciubuc de antep (vişin mirositor); băutură arămească; (vin chihlimbariu); dată un auşel (găinuşe); tartalac (pasăre mică şi galbenă); babură (ploua); haină cu baigafir (aurită); vitele băuneau; un budugan {arbore scorburos); buginiră după masă (leneviră); haiduci de curte; cabulipsi (catadixi); boemi să răspundă; Iordache Balş dădu o cambie; bă, carcaleţilor!; un zaraf cealău (înşelător); o dabilă de cal; o cocie de trăsură (hodorogită); un câmp de colilie (părul zânelor); un coroi (pasăre răpitoare) se învârtea deasupra ududuioului; se cotârşeau pisicile pe acoperişuri; de sărac ce era îi cânta cucul în pungă; mânca sfinţi şi scuipă draci (făţarnic); servitori robi stinseră ultimele făvaluri (felinare); o şamgea (şamalagea) de Damasc; i-a trimis nişte stigleţi şi floreni; un géar de Indea; avea gheliruri (câştiguri neaşteptate); fata se ghilosea (se spăla mult); jucau ghiordum (stos) ori panţarolă; un cumnat gubav (sifilitic); pândeau la gotcani (cocoşi sălbateci); îşi făcuse adiata (testamentul); îi cântase de bine pasărea Alcion; dase amărăluţă (iarbă) în pădure; deschise anatef terul în canţilerie să-i arate dăjdiile şi situaţia; schelele de la Balş; luna lui Cărindar (ianuarie); o livadă de pruni în chiamăt (belşug); la Cristovul viilor (când începea culesul); boer dugos (posac).       Les jolies moralisées (spectacole cu morală) – premiul întâi: un crin de argint; al patrulea: o pereche de claponi. Cum zice Huizinga (Amurgul Evului Mediu): viaţa era aprigă, aşa încât suporta mirosul de trandafiri şi de sânge. Bisericile miroseau comme s'il fust lavé d'eau rose (ca şi cum ar fi fost date cu apă de trandafiri); preoţii chiar apăreau în altar cu cununi de trandafiri roşii.       JOCURI RĂUTĂCIOASE         (Istoria plagiatului):       Aristotel (Etica nicomachică): Ceea ce este ochiul pentru corp, este pentru suflet inteligenţa.       Torna d'Aquino: Aşa cum omul are de la naştere văzul exterior, prin care judecă culorile, tot astfel de la naştere are o predispoziţie bună a văzului interior, prin care judecă culorile, tot astfel de la naştere are o predispoziţie bună a văzului interior prin care să judece şi să dorească ceea ce este bun, potrivit adevărului.       Dante: Aşa cum partea simţitoare a cugetului îşi are ochii ei cu care află deosebirile dintre lucruri, după cum sunt colorate pe dinafară, tot astfel partea raţională îşi are ochiul ei.       Simbolul apostolic – cea mai veche mărturie de credinţă creştină. Denumirea de simbol vine de la grecescul indiciu, semn, semnul adevăratei credinţe, symbolon, care mai poate însemna şi o lucrare comună. Simbolul de credinţă era un rezumat al învăţăturii creştine, pe care credincioşii îl rostesc pe dinafară cu ocazia botezului. Învăţatul norvegian Caspari credea că acest simbol a luat naştere nu la Roma, ci în Asia Mică, în cercul Sfântului Ioan, de unde a venit la Roma la începutul epocii postapostolice. Kattenbusch susţine că simbolul a apărut la Roma în jurul anilor 100 – 120. Simbolul de credinţă oriental are o istorie mei obscură. Simbolurile de credinţă orientale prenioeene se caracterizează prin adaosuri antieretice, iar faţă de vechiul simbol roman prin trăsături mai mult sau mai puţin dogmatice şi subiective (pentru discuţiile de la Academia grecească. Patrologia).       Cuvântul trebue cerut de idee, să devină de nesuprimat. (Gâde).       Mihaaai, pentru Janus (bonomul meu amic), cu limbajul lui aproape argou: mă, ascultă la mine, nu am katharsis, mă înţelegi? Nu fi mai catolic decât Papa; Mare scofală; lucrez la Odaia de Comerţ, unde sunt vârfuleţ administrativ, T. are conversaţie; hobby-vl inginerului iondu (taie cu mâna aerul, se şterge pe mustăţi); te-am scos în lume, mamă dragă; ce, ai nas de ceară?; Sunt coconos componist! Tizu cu Ninoşka în flirt; nu am comerciu cu ei; din greşală, mă stimează toverăşu; Maurice Oxford, mă rog (maşină); vă stau la dispoziţie, rezoluţia ajungându-mi; să-ţi fac mic reportaj de la mare; în fiecare om doarme o canalie, dar într-însul bestia are insomnie; mama lui de peşte; bref! Tot stând pe scaun s-a lăţit într-o parte a locului; Manolache, beat, spărgea burlanele cu capul, era el de o cuitură îndoielnică, tuns; ai împuţit-o, Popescule, mi-am spus; Eu, spre deosebire de tine, mai stau de vorbă cu mine însumi; sărise din baie; ce md-am spus: de eotulică!; Finesse! Zău, tu? I-am spus; cu totul accidental mă duceam la piaţă să iau nişte mere să le duc cuiva la spital şi, ca să fiu hiperbolic, îi spun: aici e un câine mort, îngropat, n-o să-1 dezgrop eu! Asta, alât monument: impiegat la serviciul Abonamente radio; ascultă guguştiuc! Din ce mi se trage? Mi se trage din cauză că gândesc. O zbârcisem; Ca beneficiari ai unui naufragiu social; ăştia făceau fascism şi comunism la modul oriental (Paul Eluard). Ce sminteală e în lumea asta! Aplauda ca un Înotător. Cine stă şi pândea la pod?       Pentru personajul C.: Epigramă – de un poet cumsecade (pentru Săptămâna Nebunilor):       Ea pe sub şefi de cabinet H vin cadouri berechet Şi-i curg attt de fin ciorapii Că printre ei fnouţă crapii…       Tot ea, caracterizată de acelaşi: se ciocneau carâtele pe drumul Snagovului (ca să vorbim în limbaj cronicăresc) ca să fie găsită de curtezani (din cauza tatălui care era mare la curte), era grăbită la ciocnire, arunca cu p… în cine voia şi nu voia;       Aruncătoare, domnule J avea o andrea în locul ştiut şi o mânca; unul din soţi oare-i ducea mătuşile la Domniţa Bălaşa la biserică îngenunche în stradă ca s-o hotărască să nu iasă cu o pălărie ridicolă, violetă.       Nume: Nina Vespasian.       Stricte sic dictus (spus ouvint cu cuvânt).       Fascinantă Genealogia Cantacuzinilor de Iorga (posibil model pentru Princepele).       — Banul din 1787 purta cu mândrie vulturul bizantin pe armele sale şi pecetluia cu acelaşi însemn actele sale, scrisorile, zapisele. Citiseră învăţate cărţi latineşti, alături de lucrările lui Duoange (asupra Bizanţului), citiseră basme despre Luchie Cusin Craiul catilor, despre Cusinos Catioos din oare veneau neapărat Cantacuzinii, despre descendenţa lor candinavă (scandinavă). Vechii Cantacuzini se luptau cu norodul Chimbrilor. Feloponezul fusese moşie Cantaouzină după vechi acte, închinători ai lui Zeus la Olimpia.       Mihai Banul respinge aceste începuturi fabuloase. Nu era ceva nou: Cornarii veneţicni visau că au sângele Comeliilor Romei sau ai Cervilor din Ragusa. Iată o genealogie: loan Gheorgfoe Heracleu Despot, purtase în veacul al XVI-lea titlul: Angel, Flaviu, Comnen, moştenitor al împărăţiei de Răsărit, duce al Terii Româneşti, Moldaviei şi. Basarabiei, despot al Beloponezului. Principe al Thesaliei, Macedoniei, Conte de Epidaur, Corinth şi de Ungaria, Marchis de Ilfov (Hyephov), Romanaţi, Teleorman, Suceava, Galaţi, lalomiţau Prahova şi Dâmboviţa, domn al Oltului şi Mehedinţilor, gospodar de Hotin şi Giurgiu, precum şi al Ocnelor de la Telega, baron de Mohilău, Zănoagă, Afumaţi, amândoi Filipeştii şi altor posesiuni cantacuzineşti prin Ucraina şi Ardeal…         (Asta ar merge pentru un urmaş ridicol al acestei familii care ar arbora asemenea titluri. De gândit pentru Săptămâna Nebunilor).       Totdeauna muzica a fost suspectată, mai ales de cei care o iubeau mai mult (Vezi Nietzsche). (Thomas Mann).       Neftiotache, latron al fiului curvei şi birjarului din Săptămâna Nebunilor.       Supernovele – stele strălucitoare oare apar şi dispar brusc.       Giraudoux: Orice operă este un plagiat după o altă operă, prima rămânând necunoscută (Istoria plagiatului).       Istoria plagiatului în muzică: Beggar's Opera (Opera cerşetorilor) reluată de Britten.       Ştiri din univers: în 1680 s-a dus vestea în Roma că o găină virgină a iăcut un ou, având pe coajă desenul cometei din acel an.       La Eleusis, la marile mistere, în orgiile sacre, în subteranele Persefonei, se dădea probabil mac, LSD-ul de astăzi. Visau capete de câine sau şerpi, nimfe devenite lilieci. Pe jăratic se aruncau parfumuri narcotice.       Jurnal de la Poiană       Metrica şi orariul oamenilor de la ţară. E bine să te odihneşti, să stai, adică să nu gândeşti (ceea ce mi se pare monstruos). Pauza pe care şi-o ia omul, care e de fapt îndobitocirea (starea de anulare totală). Asta       Ar prelungi viaţa, după unii, prin ritmul sacral, după răsăritul soarelui, cântecul cocoşilor şi alte argumente. Faptul mi-a fost explicat de un învăţător. Dar, crede el, că nici la vacă, nici la copil nu se gândeşte ţăranul? M-a asigurat că nu. La nimic! De unde ştie? I-a întrebat       Puterea lui Dumnezeu a umbrit Fizica lui Aristotel, (Mc. Colley).       Le Sabbat de Dr. Cahanes.       După un demonograf, Jean Wier, la orice Sabbat existau (participau) 72 de duci, conţi, marchizi şi 7 milioane patru sute cinci mii nouă sute douăzeci şi opt de drăcuşori (diabloiins).       Lebedev, comentatorul Apocalipsei în Posedaţii:” în secolul nostru al viciilor şi al căilor ferate*…       Un inchizitor din Lorena: justiţia mea e atât de bună încât cei 16 de sus (spânzuraţi), arestaţii de ieri, nu au mai aşteptat şi s-au spânzurat…       Istoria plagiatului: Şalul cel negru al lui Puşkin e un vechi cântec moldovenesc auzit de poet.       Ah, Dostoievski!       Ce tehnică previzibilă: răul cu orice preţ, făcut în mod imprevizibil; Stavroghin (Posedaţii) se duce şi-1 ia cu două degete de nas, în plin salon, pe Gaganov şi-1 duce aşa ca pe-un căţel până la uşă. Pare o ştrengărie, dar declanşează o catastrofă psihică. Bine, o dată ar merge, să zicem, o bizarerie, dar ce urmează? Acelaşi Nicolai Vsevolodovici (Stavroghin) îi muşcă urechea bătrânului Ivan Osipovici, tot în salon, în timp ce-i şopteşte ceva Stepan Trofimovici scapă o sacoşă pe trotuar în faţa povestitorului ca să-1 umilească, voind să-1 silească pe acesta să o ridice de pe trotuar, lucru pe care nu-1 face. Stepan Trofimovici ridică sacoşa şi se scuză. Stavroghin care e foarte violent se lasă pălmuit de Şatov, o căzătură, căruia îi luase şi soţia şi-1 plătise. Stavroghin nu reacţionează, dimpotrivă, are accente de umilinţă. În Crimă şi pedeapsă o bătrână după ce e ajutată de Rascolnicov e jefuită de un ceasornic, dacă ţin bine minte. Şi aşa mai departe. Rămân la părerea că Dostoievski era un foiletonist de geniu ca Dumas, Hugo şi Feval, ceva mai ceţos şi mai paradoxal, de unde ideea că era genial, lucru pe care eu nu-1 cred, oricât ar fi de scandalos lucrul acesta.       Iată scene şi vorbe (ce se pot reţine din D.):       — Eu sunt singur, eu sunt toţi. Dărâmă-se lumea, eu să-mi pot bea ceaiul! (Asta e a^uduitor).       — Trăi liniştit, moarte solemnă!       — Omul ucide, schingiuieşte, urăşte tocmai în calitatea lui de personalitate.       — E timpul ciomagului, nu al lui Voltaire, zice Ivan Ivanovici.       Dar e suficient?       Jurnal de la Poiană       CroitoriQ de la colţul străzii (intrarea în Poiana) m-a intrigat totdeauna. E un bătrân cu părul alb care trăieşte într-o singură cameră. Acolo mănâncă, acolo doarme, coase pe bani puţini pentru lumea săracă a Poianei. Este un croitor pentru săraci, cum spunea Trompy. L-am crezut modest şi împăcat, cu o existenţă cenuşie, dar iată cezarismul din fiecare cum răsare. M. află că strânge bani şi că i^a adunat pentru ca să-şi ia o maşină J La vârsta lui va mai conduce? Mă întreb. Asta îmi aminteşte de omul care ne aşeza perdelele în casă de două ori pe an: Om, plinea lui Dumnezeu, trăit în case mari (Arghezi şi alţii). Avea bani căcălău, foarte cinstit şi cu frica lui Dumnezeu. Apar maşinile pe piaţă. Îşi ia una, face trei drumuri La al patrulea îşi omoară soacra, sau cumnată, fărâma maşina şi intră la puşcărie pe un an şi jumătate, cu toate pilele noastre. „Ce-i trebuia asta?” se căinează soţia. Stupid, ghinion, ce vreţi, dar stupid…  

  „...Vin turcii, turcii sunt aici, suntem împresuraţi de Karamanit, de pustiitorul lumii, de cel ce risipeşte popoarele, de învingătorul Asiei. Şi acriţii sunt bătaia de joc a histrionilor. Sunt ruginite lăncile argintate, caii de luptă înşăuaţi cu aur sunt roşi de păduchi... şi Nichiforii singuri, stăpânitori şi impetuoşii Tzimisces şi centaurii Bulgaroctoni nu mai sunt decât fum, nour şi cenuşă, marele Dighenis Acritas a fost sorbit de Caron în adâncimi şi în întunecimi; a pierit inima elenismului"... (Palamas: „Moartea Bizanţului") Venezia rămăsese de mult în urmă. Prin cristalul verde aburit al carozzei nu se zăreau decât palele ploii, biciuind pomii fără frunze din marginea drumului. Fanalele trăsurii aruncau o lumină tremurătoare în noroiul alunecos. La câte o cotitură, Hrisant Hrisoscelu zărea trupurile umede ale cailor, patru armăsari ungureşti, bine hrăniţi, biciuiţi cu sârg de către surugiu.   Alături, silueta secretarului său livonian, trăit în Bucuresci şi la Peterzbuc multă vreme, pe urmă în cancelariile contelui Capodistria, fiul natural al contelui Goncearov, cum minţea cu seninătate, făcut cu o curvană regală de la curţile împărăteşti, pe nume Militrisa, moartă de ani vreo doisprezece, în mizerie la Paris, de unde îl culesese Christo, nici el nu mai ştia cum, pentru că astfel de persoane suspecte, plutind în mocirla viciilor unui oraş cum era Luteţia, mai curând te vânează ei pe tine decât tu pe ei. Ei sunt trimişi de cine ştie cine şi nu afli nici până la moarte ce anume urmăresc.   Semăna mai mult a grec decât a livonian, era un bărbat şters, îmbrăcat corect, răbdând orice observaţie, fără nici o tresărire, ascultând şi memorând totul cu precizie, neuitând nimic, ştiind că orice greşeală se poate termina cu o concediere în asemenea vremi de nepace. Purta fracul voltairienilor, joben de mătase, mănuşi albe, pantofi fără fluturi, baston, iar la asemenea vreme îşi arunca peste vestmintele scumpe de postav veneţian, o pelerină neagră, uşoară. Îl poftise să ia loc lângă el pe bancheta trăsurii, acela nu-l refuzase, primise greu pentru a-i arăta că încă îl respectă ca pe un stăpân deşi nu ştia dacă avea să mai capete vreun taler de la un om ca el, încăput la mari datorii. Vremile ospeţelor săvârşite între pahare şi sănătăţi lăsau loc răbdării.   Nu vor mai fi desfătări cu lăutari, nu se vor mai juca cărţile, neprietenii se vor arăta nemiloşi şi-l vor părăsi pentru că în casa lui din Bucuresci către care se îndrepta cu o inimă posacă nu se vor mai omorî asupra mesii la feluri şi bucate plătite de el şi juruinţele de dragoste ale femeilor se terminaseră. Nu era nici bătrân măcar, la asta se gândea Hrisant Hrisoscelu. Fusese bogat, cereştii lui patroni îl părăsiseră, trebuia să invente ceva, să-l mintă întâi pe acest secretar care va duce iute vorba în târgul Bukurli că urmaşul bogatului Hrisoscelu, bătrânul, se ruinase pe unde fusese. Cu o noapte înainte dormise la Pesta, în casa baronului Burckhardt. Nu fusese o primire rece, dimpotrivă, masa îmbelşugată, tutunul bun şi conversaţia agreabilă îi dăduseră până la un punct speranţe, dar când adusese vorba de un credit mai mare, gazda se prefăcuse a nu înţelege, lăsându-l să creadă că nu ştie nimic din ce i se întâmplase şi că-l tratează cum îl tratase până atunci: ca pe un om care nu are nevoie de nimic. Îi schimbase caii, dăruindu-i aceşti armăsari focoşi şi rugându-l să-şi păstreze carozza în care călătorea de două zile, o trăsură, lucrată cu grijă la Viana, numai atlazuri moi şi oglinzi în care nisipul timpului încă nu intrase, trăsură ce cu siguranţă că-l va scoate din sărite pe Princepe când va ieşi cu ea la plimbare până la Heleşteu, la Băneasa, unde se plimbau elciii şi boernaşii Bucurescilor.   În curtea palatului său cu pietrişul bine greblat, udat din belşug de ploaia interminabilă a acelui noemvrie, baronul Burckhardt îl îmbrăţişase şi-l bătuse pe umeri, urându-i sănătate şi invitându-l ca la viitoarea călătorie la Paris sau la Venezia să-i facă cinstea de a înnopta tot la el... Vorbe, totul se terminase, îl aştepta coltucul lui Babic, Cutia milelor, azilul şi tot restul de umilinţe, avea să termine la troaca lui Moruzi, să primească pomană ca boer Dudescu, dacă nu şi-o face cumva seama într-o astfel de noapte, cum era aceasta în care intra în Bucuresci după atâta risipă şi nebunie, ca să-şi ia locul între boerii ruginiţi ce pândeau la cahvenelele de lângă Curtea Veche svonurile din Divan sau în grădina Mavrului unde se mai plimbau încă urmaşii sărăciţi de tot ai mazililor ce muriseră în închisoarea Bostangi, sau aşteptaseră câte o jumătate de secol în mahalaua de la Ceşme-Bosfor, bâzîiţi de muştele ce erau zeiţele acelor locuri şi care desfătaseră pe filosofii greci...   Pentru el, ca şi pentru pegra aristocratică, umplând Pera ca nişte păduchi, uşile Altarului Puterii se închiseseră de mult şi pentru totdeauna. Ar fi fost mai bine să i se întâmple moarte decât să mai ajungă acolo unde îl ducea luxosul echipaj dăruit de baron. Un an ar fi reuşit să mintă pe cei din jur, mai avea câte ceva de vândut, caii lui vestiţi de la Herăstrău, câteva pâlcuri de păduri, balta de la Chiselet, niscaiva scule uitate pe cine ştie unde, tocmai pentru astfel de împrejurări, cum învăţase, ca orice fiu de neam mare, vreo două mine de sare, cam stoarse şi braniştele de vânătoare la care toţi râvneau, dar când începi să vinzi toată lumea ştie că scapeţi şi atunci nimeni nu te mai bagă în seamă. Trebuia să se prefacă, cum o putea, cheltuind nebuneşte, ca şi când averea lui ar fi sporit în lipsă şi pe acolo, pe unde fusese îi mersese numai bine.   Era cunoscut ca risipitor, se gândise în săptămâna dinaintea plecării de la Venezia să cumpere pe câteva mii de taleri nişte pietre false de la un bijutier maran care locuia în vechiul ghetto, coliere şi inele cu ametiste de răşini lustruite şi brăţări, atât de bine imitate că numai un bun cunoscător l-ar fi dibăcit, şi asta după multe cercetări, că marfa lui bine încuiată într-o ladă de lemn scump nu făcea prea mult. Acum îi părea rău că înnoptase la baronul Burckhardt, pentru că acesta, oricum, în afară că nu era un om care nu bârfea, totuşi va spune cuiva că urmaşul Hrisoscelului scăpătase.   Preţul era bun: o trăsură de 20 000 de taleri pe puţin care va orbi Bucurescii, dar o casă mare se ţine cu sume nebuneşti şi el trebuia să risipească, să dea serbări, să cheme lumea acasă, să tragă artifiţii de Sfântul Gheorghe, când se trimiteau caii în Ceair, să îmbrace de Paşti o icoană făcătoare de minuni în argint, să dea de pomană în fiecare sâmbătă, să înalţe slujbe la Mitropolie şi să trimită cucoanelor pietre cum nu se vedeau pe aici. Avea să scrie prietenilor lui, contelui Lagarde, verişoarei sale, Elenco ce sta la Smirna şi clocea pe parale bune rămase după bărbatul mort, contelui Luca de Gasperi Belleval şi marchizului de Saint Aulaire pe care-i ţinuse pe moşiile lui; mai erau, alde Meitani, şi el baron, cu titlul cumpărat la Viana, cavaler de Malta, alde Polizu Cendo, negustorii ca Hagi Moscu, Iancu Scuffa şi chiar Manuk Bey dacă s-ar mai întoarce de pe la misterioasele lui treburi atât de amestecate. Mai erau zarafii care dădeau cu dobânzi grele sume mari, o să mai scrie lui Gianachi Dimitrie Caribolu ce nu era nici el un fitecine, cu care familia lui făcuse afaceri din timpurile cele mai îndepărtate... Nu oprim, jupâne? se auzi de pe capra trăsurii glasul umezit de frig al servitorului său pe care-l ştia la spatele carozzei, ca să-i păzească cuferele grele, legate cu curele. Ajungem într-o jumătate de ceas, de ce să mai oprim? se mirase vizitiul care vorbea româneşte. Caii au mâncat la Sibii. Nouă o să ne dea boer Hrisoscelu ceva rachiu să ne încălzim şi la noapte să te ţii...   Se auziră câteva glume grosolane pe seama unor celetnice cunoscute de ei doi pe podul Beilicului unde aşteptau în crâşme sordide curvele podărese ce nu făceau nazuri. Livonianul nu spunea nimic, nu scotea un cuvânt. Rafalele de apă tot mai loveau pieziş în lanternele de cristal ale trăsurii şi în zare nu se desluşea nici o lumină, de parcă Bucurescii ar fi fost înghiţiţi de noaptea profundă de noemvrie. Vine bălana, zisese cu glas mare servitorul Iusufache ce-l aşteptase la Sibii, gură bogată abia aşteptând să ajungă acasă unde-i plăcea atât de mult.   Hrisant Hrisoscelu ura oraşul pe care l-ar fi părăsit pentru totdeauna dacă ar fi putut, iar să te întorci acolo pe o asemenea vreme era ca şi când te-ar fi aruncat cineva într-o latrină de mavrofori. La vremea asta pe uliţe se stingeau fanalele şi umblau ucigaşii, noroiul avea să îngroape roţile trăsurii pe care numai caii bine hrăniţi ai baronului Burckhardt erau în stare s-o mai scoată la drum bun. Se zăreau, ici şi colo, mici luminiţe, opaiţe de seu care tremurau dincolo de pieile de porc ce ţineau loc de geam deasupra uşilor închizând bordeiele ca nişte morminte. Grădinarii din marginea oraşului intrau în iarnă cu familiile lor şi nu aveau să mai iasă până la primăvară, stând claie peste grămadă cu muieri şi copii, mai rău ca animalele. O sărăcie cumplită îi adunase laolaltă pe lângă nişte cărămidarii de unde un strămoş de-al său scosese averea pe care stătuse el cu cei dinainte până în acel păgubos an al întoarcerii la Bucuresci. Ca să uite de toată mizeria îşi aminti de Rhodosul cel cu mori de vânt, de apa lui verde ca un smaragd în care rarile furtuni ale Asiei aruncau pescăruşi ucişi de oboseală, ori rândunicile venite de cine ştie unde. Ce loc de pace! Dar chioşcul de la Therapia cu florile lui violete de bouganvilleea, căzând ca nişte cascade, ori insulele Prinkipo-Haliki, anticamera domnitorilor fanarioţi ce uitau cum sfârşeşte fericirea vieţii lor în aşteptarea firmanelor cumpărate cu sute de pungi de aur, toată acea lume orientală, amestecată, plină de intrigi, cu micile ei tabieturi şi pe urmă cu jalea veştilor sosite de departe şi cu înmormântările descăpăţânaţilor şi cu slujbele preoţilor. U topos! Nu există un asemenea loc, zisese careva. Ba exista, el trăise acolo ani buni, văzuse mărirea şi decăderea Vizanţului prin amintirile altora, prin cele cetite şi mai ales privind alaiurile fericiţilor ce se duceau spre bucuria încoronărilor între steagurile lor putrede de sângele altora, în aplausurile mulţimii căreia i se aruncau bani la răspântii pentru a meni noroc şi cum nu semănau aceste plecări fericite cu întoarcerile lipsite de semeţie, cu ceremoniile deşuchiate ale luării puterii la care atât visase, şi el, şi-ai lui, şi la care n-ajunsese, la ziua luminoasă când un cal arăbesc cu tacâm de aur trebuia să-l ducă până la locul petrecerilor fastuoase unde Serenissimul ar fi trebuit să-i dea buzduganul cel bătut cu briliante. Ai lui ţinuseră numai poalele caftanului domnesc al altora, în urechile lor nu sunaseră niciodată miraculoasele cuvinte: Mugibengè amel oluna, cuvintele învestiturii, mereu alţii urcau în scările cailor domneşti, urmaţi de hage-ghianii de la Divan, şi ei călări, umbrind zidurile Hàs Farunului de o umblătoare coloană fericită în soarele Marmaralei ce mirosea vara a hoit şi scotea pe decapitaţi la maluri printre cipreşi, devoraţi pe jumătate, nişte biete trupuri lepădate, ceea ce mai rămăsese din strălucirea lumii. O, cum se înfiorau erodiile de stârc alb în primăverile Stambulului, spre seară când mulţimea beată de slava Sultanilor ieşea în priveală să mai vadă un viitor mort, dus cu alai spre curţile cele mari. Cai, sudoare, cerşitori, şandalii bătânduse pentru un galbin în praf şi pe urmă coroane plutind pe apa mării, putrezite şi ele de atâta vânturat şi ciudatele sunete ale rugăciunilor muftiului şi teroarea aceea năduşită din acest oraş al morţii şi al spectacolelor încoronărilor, fericirea şi sfârşitul crunt, laolaltă, la distanţe mici de timp. Ritualul Amedenului, privegheat de curioşi, bogate vestminte, porţile Saraiului, pline de umbra verde a chiparoşilor funebri ce vesteau cumplite sfârşituri, tarafurile cântând în alaiuri şi strigăte dulci de femeie, ceauşii cu turbane uriaşe, roşii, paicii în haine de ceremonie, cabaniţe de jder proaspăt în care mai trăia parcă sângele animalelor jertfite, mereu moartea şi viaţa, amestecându-se ca într-un perete pictat de o mână nebună ce vedea cu un ochi metafizic învălmăşala fără raţiune, gândită strâmb, ironic, viaţa dând naştere morţii în chiar clipa ieşirii la lumină. Steaguri şi dumbarale, tuiuri şi vestminte în culori otrăvite, postavuri şi leneşe mătăsării, strimfi şi văluri de gaz sub care zăceau ochi orbi, fără dragoste sau invidiind cu ură aceste ceremonii nemeritate. Pe acele uliţe trăise, sărac ca un şoarece Nicolo Mavrocordat care vindea stambă până s-ajungă domn, după ce se prostituase luând-o pe Ruxandra cea ciupită de vărsat, văduva lui Alexandru Coconul şi care avea să-l nască mai târziu pe Alexandru Exaporitul Mavrocordat; pe aceleaşi uliţe trecuse cu vise turbate în cap, Alois Gritti, bogatul aventurier lombard ce râvnea la tronul Ardealului şi aproape îl şi dobândise, dar sfârşise la galere ca şi doctorul Rossi, cel ce trăgea spre tronul Munteniei. Dar Rudolf Cantacuzen, ce vânduse Ordinul Sfântul Gheorghe, moştenit de la Stolnicul Constantin Cantacuzen unui evreu şi i se luase un regiment pentru desonoare, fiind spânzurat tot aici, nu copilărise pe aceleaşi uliţe blestemate? Mavrocordaţii nu vânduseră întâi cărbuni şi oi în Fenal? Dar fostul domnitor Alexandru Callimachi nu cerşise cu femeia lui bătrână, mulţumit că a scăpat cu viaţă la poarta Iccapu şi la chioşcul Bagdad, în locul numit Haz-Ordaua pe unde altă dată trecuse Călare, dar purtat spre glorii, în fruntea unui strălucit cortegiu? Unde erau briliantele şi blăniţele de vulpi negre din visele lui copilăreşti şi mantia roşie ca sângele a Marelui Vizir, unde Miralemul, îmbrăcăminţile ienicerilor şi hanilor de Crimeia pe care-i văzuse, stând în şeile cailor sălbatici ce mergeau rotindu-se ca saltimbancii la circ? Unde dispăruseră parfumurile de demult, harnaşamentele şi pintenii de aur pierduţi cu intenţie în praful curţilor de către domnitorii făloşi, unde mai stăteau ca într-o strană, hazinelii împărăteşti, chilarlâi cu tingirile lor ce orbeau mulţimea în soarele mereu primăveratic de la Vosfor înaintea acestui pierde-vară de la Răsărit, cum îi spunea în nopţile lor de nebunie amoroasă de la palatul Caragua de lângă arcadele Loggettei, Herula Lucrezia Vimercatti, verişoara acelui straniu Hrisoverghi, omul care-l sărăcise şi-l făcuse să-şi piardă onoarea, împingându-l diabolic spre un mormânt mic şi fără glorie... Venezia, oraşul ce dispăruse undeva în memoria lui ce trebuia să şteargă dragostea pentru femeia venită de cine ştie unde, din bordelurile cairote, ori de la Levantul puturos, spioană, ori o neruşinată femeie de lume ce-şi râsese de el ca de un copil, în luxura Cetăţii Dogilor, rănindu-i sufletul pentru totdeauna.   Suferise ca un câine umblând pe uliţele aurarilor, ori pe la Arsenal, căutând-o, aşteptând să găsească vreun bilet sub uşă când se întorcea în palatul închiriat pe o sumă colosală numai pentru ei amândoi şi parcă pentru o veşnicie, deşi ştia că nu o să reziste, că într-o zi tot ce mai avea în ţară trebuia să fie vândut şi scos la mezat în Cochivechi, puţin păsându-i, pentru că o iubea ca un nebun şi nu mai ştia ce să-i mai cumpere, cărând trandafiri galbeni de Isfahan cu gondola din piaţa San Marco, atunci aduşi pe ape din ţinutul celor opt raiuri, trandafiri proaspeţi, cu rouă încă pe ei, anume ţinuţi la întuneric, în cale, pe tăvi de argint sub, care se punea ghiaţă şi stropiţi de mâini dibace să nu se treacă, să mai păstreze aromele persieneşti, şi-atunci înaltele odăi ale palatului Caragua răsunau de strigăte mici de durere şi trandafirii striviţi sub trupul ei mare şi pietros expiau într-un nemaipomenit parfum şi femeii i se făcea frică şi se ridica şi se privea nebună în oglinzile leproase, coclite şi plângea, şi i se părea că aude pe scări paşii contelui Attilio Vimercatti venind să-i ucidă pe amândoi; dar nu sosea nimeni, dinspre lagună se strecura numai un miros putred de mare ce descompunea sarea şi-o lepăda pe sub zidurile vechi ale Veneziei, şi la şase seara, când mai aveau un ceas până când ea trebuia să fugă, dusă de o gondolă neagră pe sub ziduri, asta numai spre iarnă, ca acum, răsunau clopotele celor 60 de biserici ale oraşului, un oraş orgolios, tainic, al otrăvitelor întâlniri între îndrăgostiţii bogaţi, gata să se lase ucişi numai pentru a se găsi câte două ceasuri pe zi.   Câte seri disperate când asculta pustiu, golit, ploaia pe lagună şi desluşea sub streşinile palatelor rumoarea porumbeilor ce îşi căutau culcuşurile, şi pe sub balcoane treceau alte gondole cu alţi îndrăgostiţi, la fel de nesăbuiţi ca şi ei, şi o ştia pe Herula Lucrezia în braţele acelui bărbat brutal ce nu mai termina cu jocurile lui de cărţi şi o teroriza cu gelozia lui nebună! A doua zi sosea muşcată, cu răni rotunde pe spate şi pe el îl apucau furiile, promitea că o să-l caute şi-o să-l omoare fără îndoială pentru că astfel nu se mai putea, şi ea, târfa, râdea cu gura-i sălbatică, muşcată de un alt amant, nu de soţ, minţindu-l cu neruşinare, şi inventa o mie de chinuri pe care le răbdase.    Venezia, la amurg, când nu venea la întâlnirile promise, spunând după ce îi trimetea medalioane lobate, cumpărate de la bijutierii de lângă podul Rialto la preţuri fabuloase, ori amulete cu Hoaţa Norocului, sarazine sau lădiţe arăbeşti aduse din Spania, cercei de Orient, cu câte o lacrimă de briliant ce-ţi lua privirile la luminile luminărilor, damascuri străvezii prin care Herula Lucrezia privea luna când contele Attilio Vimercatti pleca în Toscana, la moşie, să vâneze şi ea spunea că nu-l urmează pentru că suferă de stenahorie şi cerea să fie lăsată cu câteva prietene care jurau s-o distreze cât va lipsi el şi s-o apere de curtea bărbaţilor; dar taftalele de Persia şi China, maramuturile de Famagusta şi voalurile alexandrine, aduse din spurcatul oraş unde fetele erau disvirginate la şase ani, câte antrepozite golise cu banii lui, pe câţi îi îmbogăţise acest nabab venit de la Orient cine ştie pentru ce încurcate trebi, că încurcate erau cu adevărat şi nimeni nu le dădea de capăt.   Odată, de gelozie, văzându-i un umăr muşcat şi abia acoperit cu pudră şi cu dresuri era să-i dea foc rochiei de argint de Murcia în care era îmbrăcată, atunci adusă pe lagună. În altă seară, când se certaseră pentru că voise să plece mai devreme aruncase pe fereastră după ea cu tot ce-i venise la îndemână, de la covoarele maure, până la sfeşnicele aurite lucrate cu dăltiţa. Atunci se pierduse şi o Psaltire regală din secolul al XIII-lea, trimisă după înşelătoarea ce se îndepărta pe sub ferestrele deschise ale palatului Caragua.   Venezia bizantină; Venezia dragostelor fără noroc, Venezia plină de cupole de aramă peste care ploua cu sunete de bronz la fiecare oră, din campanile pentru ca oamenii să ia aminte că timpul e iute trecător; Venezia piazzetelor răsunând de copite de cai; Venezia cu loggiile ei strălucind cu toate chipurile palide ale femeilor şi bărbaţilor căzuţi parcă din afrescuri sub lumina faclelor...   Unde erau acele săli pline de hermeline, de perdele, de tapiserii şterse de vreme, mâncate de rugina timpului, gemând de rumoarea şoptită a curtezanelor între care el nu o vedea decât pe una, pe această Herula Lucrezia Vimercatti, sosită din ostrovul de la Păros, rătăcind în acest oraş al fildeşului şi jaspului; în Venezia plină de intrigi ca de o râie spirituală fără moarte; Venezia onixului şi a vaselor grele din care sburau păunite coapte în uleiuri, scoţând flăcări din pliscuri la marile banchete din palatul baronului Philibert de Noailles, marele Maestru al Johaniţilor, rudă cu un Noailles ce luptase la Nicopole; Venezia ambasadorilor plini de intrigi ca împăraţii chinezi de ceasornice; Venezia ce dădea cu o mână plină de mir şi lua cu două, pline de sânge; Venezia tratatelor de voluptate, a desfrânărilor afrodite trăite dincolo de zidurile garanza din care seara, la amurg cădeau bucăţi de tencuială într-o descompunere care cine ştie când trebuia să ia sfârşit; Venezia ducilor roşi de păduchi sub zale; Venezia vanitoasă a arhiducilor, senzualul oraş în care se murea de sfârşeală când începea să bată vântul de iarnă, Bora, care lua locul leşiosului scirocco, vântul dinspre Sahara ce golea urbea de lume, vara, alungând-o cine ştie unde; dar ce oraş părăsit, frumos, lăsat de capul lui să pută, să adăpostească pe cei ce fugeau de adevăr; Venezia aventurierilor, a femeilor ruinătoare; Venezia steagurilor bisericeşti pictate de cei mai mari artişti ai lumii, şi ei sfârşindu-se de lihtis în această puşcărie rău mirositoare, împodobită cu guri de tun, desenate de Cellini sau Michelangiolo, locul unde se parfumau banii şi hamurile cailor, oraşul debordând de rugi, cortegii şi lepră. Surâsuri şi evantalii, cupe lucrate de bijutieri geniali în care spumega otrava subtilă cu gust de vin, oarbe oglinzi ce-l mistuiseră şi pe el îmbrăţişat, strivit în braţele acelei femei cu nume straniu: Herula Lucrezia. Jumalţuri şi broderii, cearşafuri din care puteai să nu te mai ridici şi chipurile strivite de fum la partidele de tarocchi, oraşul ochilor divini, al mărgăritarelor jertfite mării, al baldachinelor păzite de halebardieri plătiţi cu ora, sărmani actori de pantomimă ce locuiau undeva lângă leii de piatră ai Arsenalului, arătând ca nişte câini. Unde mergea el acum? Spre ce întunecat oraş apăsat de prima ninsoare, de bătaia acelor fulgi rătăciţi de vânt în câmpia Sciţiei minor ce se prefăceau iute în lacrimi şi se striveau de cristalul verde al carozzei. Câteva flăcărui palide abia pâlpâiau în zare, ocrotite de lămpile neamţului ce se ocupa de iluminatul Bucurescilor. Unde erau brocarturile bogate şi caii de paradă cu prapuri grei pe şoldurile bine hrănite, unde larma mulţimii sau lumina reflectată de pieile de Cordova, sau acele cuori d'oro, piatra de culoarea lămâii a palatelor la amurg pe care jucau umbrele subtile ale grădinilor, ori convoaiele Bucintorelui, convoaiele de balestieri cu penaje şi livrelele albe ale valeţilor de taină, bufonii de la Sevilla, nobilimea vorace, îmbrăcată în camora de damasc roşu şi sberniile gulerelor scumpe? Toţi mureau undeva în amintirea lui, şi gicolierii veseli, aruncând cu cercuri de metal în văzduh şi înghiţind flăcări, şi servitorii plini de cuvinte, şi zilele mari ale Carnavalului, la falsele mascherate când dincolo de veselia măştilor, ochii unor femei plângeau; oraşul fusese mistuit undeva în lacomul timp, numit trecut.   descarcati cartea integral de aici...