Eugen Barbu

Soseaua nordului de Eugen Barbu ÎN PRIMĂVARĂ anului 1938 Mareş fusese eliberat din închisoare. Era o zi de mai, înăbuşitoare, cu un cer plin de nori, cu furtună undeva în straturile înalte ale aerului. Bătea un vînt fierbinte, uscînd frunzele proaspete ale copacilor şi se trezi dincolo de poarta puşcăriei pe o şosea albă, plină de praf, pustie, pierdută sub orizontul întunecat. Nu ştia ce să facă. Într-unul din buzunarele pantalonilor rămaşi prea scurţi, găsise cîteva hîrtii mototolite şi vreo cîţiva lei cu care trebuia să-şi plătească drumul pînă în oraş. Ca orice om care stă închis vreme îndelungată, rămase năucit de lumina de afară, trăgînd aer în piept ca după un înec, privind drumul şi neştiind încotro s-o apuce. Gardienii îi spuseseră că dacă ar mai fi avut răbdare ar fi putut să se folosească de un autocamion al închisorii ce l-ar fi dus pînă în Bucureşti, pentru că Jilava nu era prea departe de capitală. Dar cine mai are răbdare cînd e vorba de cîştigat cîteva minute de libertate? Privise chipurile asudate ale paznicilor şi le spusese că vrea să meargă pe jos. Şi poate ar fi mers pe jos pînă la Bucureşti, deşi trebuiau străbătuţi mai bine de 15 kilometri, dacă nu ar fi simţit numaidecît o sfîrşeală a trupului ce-l făcuse să se aşeze în marginea şoselei, unde rămăsese cîtva timp, ameţit. Era slăbit. Lumina difuză a zilei de mai îi dădea dureri intense de cap. Sta să plouă, dar nu-i păsa. Chiar ar fi dorit să-l ude un potop de apă, să-l trezească puţin din amorţeala dureroasă în care intrase. Nu plouase însă. Aerul devenise şi mai fierbinte, în depărtare se auziseră tunete ameninţătoare. Orizontul se aprinsese ca şi cînd cineva ar fi mînuit un şalter uriaş, pe urmă totul se stinsese, şi zgomote şi lumină. Nu rămase decît un vînt călduţ care mătura praful de pe drum. Mareş se ridicase şi pornise încet, cu paşi mici, privind năucit verdele proaspăt al cîmpului din jur. Pe la 4 după amiază îl ajunse un autocamion şi un şofer cu faţa tuciurie îi strigase din cabina lui: Unde mergi, măi frate de eşti aşa de prăpădit? Hai urcă! Se săltase pe deasupra oblonului de lemn şi căzuse peste o grămadă de pietriş. Era cald, praf. Cerul deasupra, albastru, adînc, cu păsări care lopătau leneş sub nori albi, pufoşi. Tot mai dorea ploaia aceea pentru că în închisoare, 5 ani de zile, nu simţise niciodată biciuirea ei rece pe obraz, o auzise numai în nopţile de toamnă, curgînd la nesfîrşit, pe acoperişul de pămînt al reduitului, ca o tobă surdă, bătînd înfundat clipele timpului. În piaţa Sfîntul Gheorghe coborîse, vîrînd mîna în buzunarele strîmte ale hainei ca să plătească şoferului. Acesta îi spusese, scuipînd pe caldarîm:  Ce, eşti nebun? De ce? Păi vrei să-mi plăteşti după ce abia ai ieşit de la mititică? Du-te mai bine de bea o ţuică! De unde ştii că am ieşit acum? Şoferul rîse din toată inima: Ia te uită la dumneata! Îţi miros hainele a aţifelnic de la o poştă! Ţi-au intrat la apă de nu te mai ajung şi o mai faci şi pe contele! Cîte închisori crezi că sînt pe şoseaua asta? Zece? Una e şi mare: Jilava. Hai să trăieşti. Politic? Politic. Griviţean? Griviţean. Şoferul scoase o ţigară şi i-o întinse: Fumezi? Acum, nu. V-a scos sufletul, nu le-ar mai muri mulţi înainte. Sănătate, măi frate! Cîtva timp rătăcise prin mulţime, simţind cum oboseşte. Se uitase în vitrinele magazinelor, aşa cum ar fi făcut un orb, care şi-ar fi recăpătat lumina ochilor pe neaşteptate, asurzit de strigătele vînzătorilor de mărunţişuri. Nu se urcase în tramvai, deşi era sfîrşit. Spre seară ajunsese în Griviţa, abia tîrîndu-şi paşii. Strada lui cea mare, cu minunea mulţimii îngrămădite şi gălăgioase, cu magazinele încărcate cu stofe prăfuite, cu fetele lui madam Ana, şi strigătele vînzătorilor de ziare care anunţau ultimele veşti din lumea largă, îl ameţise. Galea negustorilor era neschimbată. Aceeaşi înghesuială de la ora 7 cînd ieşeau ceferiştii din schimb, năvălind în dughenele strîmte să cumpere americă şi poplin, zăngănind din sufertaşele goale, lîngă neveste şi lîngă copii, aceeaşi mulţime a hamalilor şi a provincialilor în faţa clasei a III-a, tot vechiul fotograf, cu calul lui de carton şi zgomotele grataragiilor. Îl cuprinsese o descurajare uşoară şi nu mai simţi atît de mult bucuria eliberării. Nu-l mai cunoştea nimeni desigur. Cu toată oboseala, nu se duse întîi acasă. O luă încet de-a lungul Griviţei. Trecu dincolo de Podul Grant. Deasupra Atelierelor plutea fumul jos, apăsător şi negru, aburul umed al locomotivelor şi pe zidurile Depoului de revizie, ceaţa obişnuită a staţiei de triaj era aceeaşi parcă. Se auzeau vagoanele în manevră şi sirene gîtuite. Garniturile plecau spre Gara de Nord, cu zgomot de osii, un scîrţîit ce te îndemna la călătorie. Urcase pasarela de fier, privise lăzile de gunoi de sub ea, unde se aruncau resturile trenurilor internaţionale, mari grămezi de carton, pachete cu ambalaje colorate şi sticle ciocnite, de bere de Pilzen, staniol sclipind uşor în lumina amurgului de primăvară şi trăsese în nări mirosul ciudat de cărbune răcit cu apă, de piele ieftină de vagon de clasa a III-a şi de unsoare de roţi, un miros plăcut şi vechi, cunoscut. Sub el trecu un tren de seară, golit de călători. Prin geamurile luminate se vedeau chelnerii de la vagonul restaurant care strîngeau şerveţelele albe, uitate pe masă. Alunecară pe şine frumoasele compartimente de pluş ale clasei I, cu o lumină moartă înăuntru ca într-un sarcofag scump. Geamurile deschise pentru aerisire lăsau să se vadă sclipătul mînerelor de aluminiu şi lucirea mată a linoleumului de pe coridoare. La sfîrşit trecu locomotiva abia aruncînd zdrenţe cenuşii de fum care se încolăceau sub podul înalt. În cabina mecanicului, un om cu faţa neagră, trasă, cu o bască lustruită de cărbune pe cap, ca un ceaun, fuma visător, privind trenurile garate alături, pe linii moarte. Se lăsa seara, la orizont; împletiturile de metal ale pasarelei de la Basarab, abia mai sclipeau. Şinele păreau dîre de var şi terasamentele negre, umede, luceau uşor. Dintre bulumacii unşi cu catran se ridicau aburi. Toată staţia de triaj fumega într-o lumină verde şi aurie, apoi cenuşie şi violetă şi contururile cantoanelor erau în întuneric. Se aprindeau semafoarele deasupra liniilor: ochi verzi şi roşii, plutind în fum, pierind şi reapărînd, cum pier şi reapar stelele în cer, toamna. Acarii stăteau pe macazele pline de ulei şi fumau. Jos, sub el, la ferestrele unui tren care trebuia să plece mai tîrziu, femeile de serviciu spălau cu cîrpe murdare geamurile afumate. Vorbeau tare. Mareş le auzea glasurile. Una fluiera în silă, ostenită, abia aruncînd cîrpele în căldarea cu zoaie de alături. La poartă, sub acoperişul de tablă al intrării, se zăreau contramărcile lucind uşor în lumina becului. Portarul se certa cu cineva. Dincolo, în curte, sticleau bălţile de unsoare. Printr-o fereastră se vedea clasa unde învăţase aproape doi ani. Şi mai departe, geamul dispensarului, unde lucra Ina. Oare n-au dat-o afară? Ar fi căutat-o, dar nu voia să dea cu ochii de cineva. Era mai bine să nu se ştie deocamdată că e liber. O să aibă şi aşa destul de furcă cu poliţia. Trebuie să treacă din 15 în 15 zile pe la circumscripţia de cartier. Aici nu-l vor mai primi niciodată. Îşi aduse aminte de drumul făcut cu Ina pe locomotivă, de haltele vechi, de gările ninse, de caii cu spinările umede la răscruci, de pompele de apă pentru aprovizionare, ca nişte girafe şi de rîurile îngheţate de dedesubt. „Dacă o să cădem acum?“ „Nu cădem...“ Jos erau maluri de pămînt îngheţat şi pomi rari, încremeniţi sub cerul vînăt. Cale liberă... Semnale verzi în noapte. Flăcările roşii ale cazanului luminau chipul fetei cu ochi neosteniţi. „Mai mergi cu mine?“ „Mai merg, dar nu e voie... Ce fel de tren aveţi? Opreşte la toate cîrciumile...” Noaptea de mai, mirosind încă a resturi scumpe de la trenurile internaţionale, a fum şi a cărbune răcit cu apă, se înstăpînise bine. Jos, la atelierele de tîmplărie, cîţiva bărbaţi chituiau geamurile sparte şi înlocuite la ramele vagoanelor de clasa a III-a. Pe tejghele rămăsese un rumeguş trandafiriu şi în colţurile atelierului cunoscut pîlpîia flacăra de acetilenă a lămpilor. Oamenii de la Revizie băteau osiile cu ciocane lungi de fier. Mecanicii aprindeau becurile de control şi intrau sub locomotive. Cineva întreba unde îl găseşte pe şeful de atelier. Coborî de pe pasarelă şi apucă pe ulicioara îngustă a Depoului. Aceleaşi afişe ca altă dată: Mare Bal, mare. 2 lei intrarea. Sîmbata la sala Locomotiva. Dacă ar întreba pe cineva de aici, pe portar, despre Ina? Probabil că au schimbat şi portarul. Mîine o să meargă la nenea Dobre, nunţi-botezuri şi o să afle ce-i cu ea. Ieşi în Griviţa. Cartierul nu se schimbase. Aceleaşi case cu acoperişurile lăsate peste ferestre, aceleaşi maidane pustii. Înfloriseră salcîmii bătrîni şi mirosul de cărbune se simţea mai puţin aici. De la Ateliere se auzeau ciocanele pneumatice din sala montajelor şi sub sticlele verzi ale acoperişului sclipeau flăcări albastre şi verzui. Privi lespezile curţii luminate cu două becuri chioare. Dincolo de drugii de fier vopsiţi nu de mult, foşneau nişte plopi tineri, abia înfrunziţi. Siluiete negre de oameni treceau încoace şi-ncolo. Nu, sîngele de pe pietrele astea nu-l putea şterge nimeni. Pereţii ciuruiţi ai oţelăriei fuseseră spoiţi din nou, dar rănile lor nu puteau fi astupate cu var. Fiecare muncitor care trecea prin curtea Atelierelor şi vedea zidurile acestea nu se putea să nu-şi aducă aminte de anul 1933, de zilele lui februarie. Aşteptaţi numai, domnilor, o să vie ziua... Se întoarse spre gară, cu paşi înceţi. Sub coroanele salcîmilor străluceau felinarele Griviţei, cu geamuri sparte şi pline de praf. În grădini se trecuse liliacul. Peste şipcile gardurilor albite de vreme spînzurau cotoare carbonizate ca nişte buchete de nuntă, ofilite la căldură. Pe aici oamenii n-aveau timp să le culeagă. gasiti aici teatru radiofonic Soseaua Nordului............https://latimp.eu/soseaua-nordului-de-eugen-barbu-teatru-radiofonic-drama-la-microfon-1969/

Cazul Incognito de Eugen Barbu Şirul acuzaţiilor de plagiat în literatura română se completează, în 1979, cu „cazul Incognito”. Un roman de Eugen Barbu, ajuns la al treilea volum în 1978, este pus sub acuzaţia de plagiat: O sumară discuţie de presă este urmată de o discuţie cu uşile închise la Uniunea Scriitorilor, care publică, în „România literară” din 23 februarie 1979, ' o ştire prin care cititorul era invitat să afle că organismul ales ai acestei organizaţii profesionale a dezavuat „procedeul plagiatului” folosit în Incognito, III. După cum vedem aici, lucrurile stau întru cât va diferit de acuzaţia de plagiat adusă, să zicem, lui Coşbuc. Acesta a fost atacat de N. Lâzu şi apărat de D. EvolceanU. Chestiunea î-a desfăşurat în public. Nici un sinedriu nu s-a întrunit pentru a decide dacă G. Coşbuc va fi sau nu dezavuat. Şi, astfel, G. Coşbuc intră în memoria posterităţii fără etichete instituţionale. Acuzaţia adusă lui Caragiale a fost chemată în faţa justiţiei de marele comediograf. Dar procesul n-a slujit la nimic. Acuzatorii lui Caragiale au scăpat cu faţa curată. Noutatea în „cazul Incognito” nu stă în faptul că s-a adus o acuzaţie de plagiat, care nu e nici prima, nici ultima în literatura română, ci modul în care s-a urmărit etichetarea autorului Iui Incognito. Recapitularea acestui caz de istorie literară, care a pasionat pe amatorii de literatură şi pe unii literaţi, este necesară, ceratât mai mult, cu cât până acum n-au fost adunate la un loc toate faptele legate de acest caz, iar atunci când s-a încercat o reconstituire, ea a avut în vedere numai anume elemente, lăsând, după cum vom vedea, altele pe dinafară, formulând în plus afirmaţii fără acoperire. Prima dintre ele este şi cea mal puţin justificată. „La sfârşitul anului 1978 şi începutul anului 1979, opinia publică scriitoricească (şi nu numai ea) a fost confruntată cu un caz fără precedent în întreaga noastră istorie literară: cazul romanului „Incognito„ voi, III”, de Eugen Barbu. Aşa începe articolul „Un manechin numit „Incognito„* din volumul „Lancea lui Achile„ de Mircea Zaciu. Acuzaţiile de plagiat nu-s o raritate în literatura română şi este inexplicabil cum un istoric literar atât de avizat ca Mircea Zaciu, să considere acuzaţia de plagiat în 1979 lipsită de precedente. Aceste precedente sunt de o evidenţă agresivă în istoria noastră literară. Reconstituirea lui Mircea Zaciu începe cu un articol din „Ramuri„, 1978, al iui Marin Sorescu, şi continuă cu un interviu pe care Eugen Barbu îl dă, tot în '78, revisteh „Flacăra”. Dar Eugen Barbu a mai fost supus o data acuzaţiei de plagiat.             Princepele (din 1969) se deschide cu următorul Avertisment„: „în dorinţa autorului de a reda cât mai fidel epoca fanariotă, el anunţă pe cititor că a folosit fragmente din texte vechi bisericeşti, cronici ale timpului, precum şi documente autentice, începând^ de la scrieri particulare şi până la acte oficiale. În această privinţă nu are nici o pretenţie de originalitate, după cum nu a dorit să facă o reconstituire istorică fidelă a vreunei domnii. Romanul acesta este o sinteză, un basm şi o operă lirică în acelaşi timp, cine vrea s-o ia în alt fel, nu o face decât pe răspundere proprie”.             Între personajele cărţii, câteva sunt evident cu cheie (Cuful, Spandone, Buhuş etc.), revanşa în scris a prozatorului asupra colegilor care l-au scos dela revista „Luceafărul” în 1968. La scurt timp după apariţia cărţii, yprin pana lui Fănuş Neagu, „România literară” a denunţat Princepele ca operă plagiată. Cum acuzaţiile de plagiat priveau mai ales descrierea unor bijuterii de epocă împrumutate după Odobescu, chestiunea s-a resorbit de Ha sine:             Cu alte cuvinte, istoria „cazului Incognito” are o… preistorie. Princepele a fost acceptat de cititori şi critică cu aprecieri superlative şi a intrat în manuale. Ejugen Barbu şi-a văzut, astfel, confirmată maniera de lucru pe care o va aplica apoi şi în Incognito.             Eugen Barbu n-a râm as însă indiferent la campania deschisă împotriva lui în paginile „României literare”. Din 1971 a început să publice Caietele Princepelui,. Jurnal de lectură şi de mărturii de scriitor„, care au ajuns la opt volume şi au, între alte teme, şi pe aceea a Istoriei plagiatului. Caietele Princepelui, 3, din 1973 se ocupă, de exemplu, pe larg de „colajele„ sau „plagiatele„ din literatura antică, spre exemplu, ori de colaborarea plină de peripeţii dintre Al. Dumas şi „negrii” săi. Intenţia scriitorului este de a se deschide o perspectivă istorică adecvată asupra problemei.             Cazul Incognito începe deci mai înainte decât se afirmă în singura lui recapitulare de până acum şi firesc pentru oricine se ocupă de el este să citeze avertismentul din„capul primului volum al romanului: „Ca material documentar; autorul a folosit diverse texte din diverse publicaţii, cărţi: apă* rute^ la noi sau în alte ţări, de autori mai mult sau mai* puţin cunoscuţi, din dorinţa de a da autenticitate faptelor descrise. Cititorul poate recunoaşte cu uşurinţă acele scurte fragmente”.             Scriitorul îşi previne cititorul, fie el amator, fie el critic, asupra caracterului compozit al scrierii sale, pe care o subintitulează semnificativ „cine-roman”. Iar tprevenirea a fost dublă: o dată prin Princepele, a doua oară prin Incognito. Despre primul şi al doilea volum din Incognito critica a scris normal, fără a discuta metoda şi a contesta cartea şi autorul. Mai mult, în „Luceafărul”, într-un eseu despre Pandrea, Eugen Barbu atrage din nou atenţia asupra modului cum a scris toate paginile din Incognito care-l privesc pe Paul Candrea, alias Petre Pandrea: prin metoda „colajului” („Luceafărul”, 29 iulie 1978). Dar critica nu s-a sesizat nici atunci, după cum n-a acordat atenţie nici încercărilor de clarificare teoretică şi istorică întreprinse de Eugen Barbu în toate Caietele Princepelui.             Bilanţul exact al acestui prolog al cazului este următorul: ca redactor-şef ai „Luceafărului”, Eugen Barbu intră în conflict cu o parte a scriitorimii bucureştene şi, în cele din urmă, e obligat să părăsească revista. In a doua etapă, Eugen Barbu publică romanul Princepele, urmat de Caietele Princepelui, pentru care este atacat în presă, rezultatul rămânând de această dată incert. Eugen Barbu continuă să scrie pamflete şi să publice cărţi, între care Incognito. Intre timp, în 1970, el devine redactor-şef la revista „Săptămâna”.             „Cazul Incognito UI” începe, într-adevăr, sub semnătura lui Marin Sorescu (lansat şi format, de altfel, în „Luceafărul” de Eugen Barbu), în revista „Ramuri” (15 decembrie 1978), care ia în deriziune întreaga carieră literară a lui Eugen Barbu, sub pretextul unei cronici literare la Incognito III. Romanul, considerat „hibrid şi mozaica!”, e văzut ca o „senzaţie a anului 1978”. Acuzaţia de plagiat nu se formulează făţiş, ci se insinuează: „Eugen Barbu, ori a primit moştenire o mare bibliotecă, ori cineva i-a împrumutat un important transport de cărţi şi i le cere înapoi”, scrie Marin Sorescu, pentru a caracteriza ceea ce i se pare a fi folosirea netopită în incognito III a şcestui transport de cărţi.             Textul lui Marin Sorescu nu are caracterul unei ^cronici literare, ci al unui foileton. Cauza acestui „pamflet deghizat în „cronică literară„ se divulga însă în chiar cuprinsul lui: „Eugen Barbu declanşează campanii după campanii împotriva mai tuturor scriitorilor importanţi ai momentului”. Nu Incognito era deci cauza. _             Urmează, la puţină vreme, un interviu pe care Eugen Barbu îl oferă revistei „Flacăra” (28 dec. 1978) şi în care vorbeşte, aşa cum o făcuse şi în Caietele Princepelui, despre „istoria plagiatului”. Nimic nou aici faţă de aceste Caiete, în afara „sintezei” pe care Eugen Barbu o face preventiv în faţa cititorilor asupra chestiunii. Istoricul literar Mircea Zaciu declară o „legitimă uimire” în faţa acestui interviu: „Eugen Barbu se apără de plagiat, înainte de a-l fi acuzat cineva în presa noastră”. Pentru un istoric literar, uimirea este ilegitimă: Eugen Barbu a mai fost atacat în presa noastră pentru plagiat. „Legitima uimire” îşi are rostul de a justifica, în expunerea sa, o cronică literară a lui Nicolae Mariolescu. („România literară”, 11 ian. 1979), în care se face afirmaţia că Eugen Barbu „urmează îndeaproape pe Paustovski. Geea ce Eugen Barbu pune de la sine – zice N. M. – e neînsemnat în raportul cu ce se găseşte de-a gata în „Vremuri de demult„. Din loc în loc frazele memorialistului trec aidoma în „Irţcognito„. Criticul nu aduce probe fn această direcţie, dar conchide: „Caracterul ilegitim al procedeului mi se pare în afara oricărui dubiu„. Aceste afirmaţii duc la o polemică între „Săptămâna„ şi „România literară„. Reproducem integral Post-scriptumul lui Eugen Barbu din „Săptămâna” (12 ian. 1979):             P. S.1. „România literară” de ieri îmi face cinstea de a-mi aminti că sunt un plagiator. N: Manolescu stabileşte, într-o pagină întreagă, pă mi-am -însuşit din PÂaustovski nişte plopi piramidali care miroseau a tămâie şi nişte fluturi care intrau pe geamul unui tramvai. Este adevărat, vai mie, numai că regula jocului – cum zice d-sa – nu e respectată. Se sugerează că am împrumutat fraze întregi, ceea ce nu este exact. Asta şi' explică de ce N. M. dă numărul paginilor din Paustovski, şi pe cele din Incognito le uită. Dacă m-ar fi întrebat pe mine, eu 7-aş fi dat şi mai multe exemple cu care putea să-şi ilustreze frumosul atac.             2. În aceeaşi revistă, Geo Bogza deplânge pe scriitorii care nu ştiu să roşească. Să-i aduc eu aminte d-sale cine traducea în ziarele franţuzeşti reportajele de pe fronturile din Spania de pe timpul războiului civil şi el le semna fără ruşine? Să-i amintesc eu cine a fost rechemat în ţară tocmai pentru că ar fi trebuit să roşească în calitatea de înaintaş în materie de împrumuturi literare?”.             P. S.-ul lui Eugen Barbu este o simplă ripostă fără eficacitate, deoarece „armele” nu sunt depuse. Geo Bogza răspunde aluziv într-o tableta din „România literară11 (25 ian. 1979), iar „Săptămâna„ replică prin Eugen Barbu: Oare Socrate şi-a pus cenuşă-n cap? Şi prin Dan Zamfirescu; care scrie articolul „Turnesolul„. Dan Zamfirescu consideră acţiunea Incognito unul din „reînnoitele atentate la valorile culturii noastre„, „o urzeală de ultimă oră„ (ceea ce am văzut că nu e) etc. Se răspunde aici lui Marin Sorescu şi Nicolae Manolescu pe ideea că acest caz Incognito a devenit „hârtia de turnesol” a mişcării culturale şi literare româneşti:             Discuţia se ramifică: Nicolae Manolescu răspunde, într-un P. S., lui Dan Zamfirescu („România literară”, 1 feb. 1979), iar acesta din urmă, în „Săptămâna” (2 feb. 1979), printr-o-lămurire preliminară. Aspectul teoretic este absent, deşi un început în acest sens făcuse Dan Zamfirescu.             Ceea ce declanşase atât de tare condeiele era însă apariţia unei echipe de „textieri improvizaţi”, pomenită de Dan Zamfirescu, care primiseră misiunea unei anchete literare decisive asupra cazului Incognito. Mircea Zaciu omite episodul, mărginindu-se la bătălia de presă care* singur recu* noaste mai târziu, n-a fost decisivă, într-o şedinţă de Birou a Uniunii Scriitorilor (17 ianuarie 1979), preşedintele George Macovescu a citit scrisoarea deschisă pe care Geo Bogza o adresa conducerii Uniunii şi în care cerea punerea în discuţie a lui Eugen Barbu pentru plagiat. Marin Preda s-a ridicat şi a propus, pentru clarificarea situaţiei, discuţia din presă nefii nd edificatoare, convingătoare, constituirea unui colectiv care să cerceteze dacă Incognito III cuprinde texte din autorii citaţi de Eugen Barbu sau nu. S-a supus la vot, s-au făcut propuneri: Dan Hiulică, Ov. S. Crohmălnh ceanu, Eugen Simion, Radu Boureanu (toţi propuşi de Geo BogzaJ şi Al. Piru (propus de Ov. S. Crohmălniceanu) au fost desemnaţi să facă acest examen. Comisia de expertiză a oferit, după mai multe4 Întruniri, un dosar prefaţat de un, proces-verbal” conducerii Uniunii.             Şedinţa de Birou nu s-a desfăşurat fără întâmplări. Scriitorul Teodor Balş, preşedintele comisiei de cenzori, a întrebat de ce pentru Eugen Barbu se creează o procedură specială şi se cer/sancţiuni, mai ales că totul este încă în discuţie, când, în cazuri sigure de plagiat, conducerea Uniunii n-a luat nici o atitudine şi n-a propus nici o măsură? Dacă Uniunea intenţionează un gest de asanare -morală* ea trebu ie sa privească toate semnalările de plagiat ale momentului, ca şi pe cele mai vechi, Corneliu Ştefanache, Marcel Păruş, Chirii Ţricolici, în mod egal, şi să le supună aceleiaşi comisii de lucru. Propunerea lui Teodor Balş a fost însă respinsă.             Disputa n-a rămas fără ecou la publicul larg. Eugen Barbu, un scriitor care se studia în şcoală, era acuzat de ceva incompatibil cu situaţia de clasic, iar Geo Bogza, alt clasic „şcolar”, era denunţat ca fals autor al propriilor scrieri. Efectul iî. I – ¦ * * – ' – negativ la public şt la elevi al unei „guerile, în care sunt acuzaţi vehement şi fără argumente scriitori care se studiază în şcoală, determină pe un profesor bucureştean să scrie o scrisoare „Luceafărului„ pe care revista o publică la rubrica Dialog cu cititorul (20 ian. 1979). „Mi-ar plăcea să cred, scria profesorul Mircea Roşoga, despre acuzaţiile lui Eugen Barbu şi Geo Bogza, că aceste acuze nu se întemeiază pe probe evidente şi că sunt efectul unor răbufniri subiective cum au mai fost şi altele„. Cât despre asemenea dezvăluiri apropiate mai ales de cercurile intime ale scriitorimii, el scria: „Revistele literare, să nu uităm, nu se adresează numai scriitorilor„. Acest semnai de alarmă n-a avut însă urmări” Disputa a continuat vehement, în rolurile principale fiind „România literară” şi „Săptămâna”.             Dar ce este cu învinuirile pe care Eugen Barbu le aruncă lui Geo Bogza? Ciudat, nimeni n-a răspuns acestor învinuiri, lăsând în jurul lor o tăcere suspectă. A fost Geo Bogza pe fronturile războiului civil spaniol? Îi aparţin textele privitoare la „Tragedia bască”? Într-un volum intitulat Spania în inima şi conştiinţa mea (Editura politică, 1981), Geo Bogza nu avansează nicăieri afirmaţia că ar fi fost de faţă la atrocităţile despre care scrie. „Un an mai târziu, mi-a fost dat să văd în cele mai sudice porturi atlantice ale Franţei, revărsându-se puhoiul de oameni scăpaţi din infernul de la Bilbao, şi să ascult îngrozitele lor mărturii, ca şi pe cele ale unora dintre cei ce se aflau la Guernica şi Durango, când aceste oraşe au fost rase de pe faţa pământului”. Atât. Deci, este vorba doar de victimele pe care reporterul le întâlnea în porturile atlantice din sudul Franţei. Această paranteză este necesară, deoarece istoricul literar Mircea Zaciu vorbeşte şi despre „insinuările calomnioase vizând scriitori români, de la Eminescu la Geo Bogza”. Dâcă se referă la PS-GI lui Eugen Barbu, acesta, după chiar textele lui Geo Bogza, nu se înscrie aici.             Numărul din 1 feb. 1979 al „României literare” face din eseul Incognito capul de afiş al vieţii literare. Nicolae Manolescu îi răspunde, într-un P. S., lui Dan Zamfirescu; Marian Popa scrie despre „Tipuri deimitaţii”, iar Mircea lorgutescu vorbeşte despre „Condiţia originalităţii”. Fiecare din aceste intervenţii se caracterizează prin ea însăşi. Pe 3 febr. 1979 se înscrie în discuţie, dar cu obiective teoretice, şi revista „Luceafărul”: „Pentru a oferi posibilitatea de a se exprima şi alte opinii referitoare fa renanul Incognito, publicăm în acest număr prima parte a articolului propus redacţiei de scriitorul Victor Bârlădeanu: COLAJ SAU PLAGIAT? O PROBLEMĂ LITERARĂ Şl NU NUMAI ATÂT”. Este unul din cele mai calme şi lucide texte care s-au scris asupra chestiunii şi e regretabil că el s-a oprit doar la prima parte. Victor Bârlădeanu pune problema în context cultural european. El se autorizează de la Louis Aragon şi de la cartea Les collages (Colajele) a acestuia, pentru a defini termenul şi aplicabilitatea lui literară. Louis Aragon, care distinge între citat şi colaj, nu exclude dintre operele literare autonome numeroase scrieri de colaj. Mai sunt pitaţi şi folosiţi suprarealiştii, care au teoretizat şi folosit larg colajul în poezie. Dos Passos cu Paralela 42, o carte exemplară pentru fecunditatea „metodei colajului”, i se pare lui Victor Bârlădeanu a fi Relatare despre regele David de Ştefan Heym, apărută în 1979 în izbutita tălmăcire românească a lui Mlhai Izbăşescu, sub egida prestigioasei colecţii „Globus” a Editurii Univers. Ştefan Heym* foloseşte pe larg în acest roman textul biblic. Exemplele aduse de Victor Bârlădeanu, pentru a proba legitimitatea în literatura europeană a acestui procedeu, nu pot fi ignorate. Simultan cazului Incognito piaţa cărţii româneşti oferea chiar celebrul roman al lui Ştefan Heym alcătuit prin „colaj”. Din păcate, articolul „Colaj sau plagiat?” a rămas doar la partea întâi. Când scrie: „Dreptul afirmării opiniei adverse (adverse lui Barbu, ZarrcJirescu etc. – n.n.) a fost mult restrâns”. Zaciu face o afirmaţie contrarie adevărului. Practic, restricţiunile au privit numai încercarea de a replica acuzaţiei de plagiat.             Ca să fim sinceri, Mircea Zaciu era cel mai puţin indicat să se pronunţe asupra chestiunii. Cu puţin timp înainte de declanşarea scandalului, „Dicţionarul Scriitorilor Români” (îngrijit chiar de ei) elogia… Modemul procedeu de colaj folosit de Eugen Barbu în romanul „Incognito”! Interesant, nu vi se pare?             După ce a arătat răspândirea procedeului în literatura europeană, deci legitimitatea lui, după ce produce exemplu, cu atât mai edificator al romanului lui Ştefan Heym, Relatare despre regele David, Victor Bârlădeanu îşi formulează nedumeririle sale faţă de această acuzaţie de plagiat, într-o acoladă finală: „Bine – se vor găsi unii să spună – dar aici e vorba de Biblie, operă fundamentală intrată de milenii în patrimoniul cultural al umanităţii, pe câhd, în Incognito Eugen Barbu a utilizat lucrări ale unor autori moderni (în covârşitoarea lor majoritate, trebuie să precizăm pentru a ne menţine în limitele adevărului, lucrări de memo- – rialistică – uneori deghizate într-o formă romanescă). Nu vedem însă, ori cât ne-am strădui, în ce ar consta deosebirea principială: de ce din Biblie sau din texte homerice, ori ale cronicarilor noştri, cum au făcut alţii, se pot utiliza frânturi pentru colaje, iar din textele memorialistice ale contemporanilor, nu? De ce, într-un caz, e vorba de folosirea unui procedeu artistic, iar în altul de plagiat?” Pe acuzatorii lui Eugen B^fbu, nu-i interesa însă în acest moment Europa. Comisia de expertiză a Consiliului Uniunii Scriitorilor şi-a văzut mai departe de treabă. < In momentul în care articolul lui Victor Bârlădeanu era întrerupt, deşi el nu făcea decât să clarifice o problemă de teoria şi practica literaturii la obiect în cazul Incognito, colectivul celor cinci sfârşea activitatea lui detectivistă şi depunea la Uniune un dosar al rezultatelor obţinute. Textul xeroxat al dosarului a fost ţinut la dispoziţia exclusivă a membrilor Consiliului Uniunii Scriitorilor, circa 90, deşi numărul de membri ai Uniunii era de cel puţin 10 ori mai mare. Dosarul număra 80 de pagini şi era precedat de un proces-verbal semnat de toţi membrii colectivului. Procesul-verbal, de o pagină, spunea ceea ce arătase şi Eugen Barbu în interviul său. Piesele ilustrative alcătuiau 80 de pagini pe două coloane. Practic, deci cam 40 de pagini din Incognito n-ar fi aparţinut autorului. Coloana din stânga, de obicei, compactă, conţinea textul de sursă. Coloana din dreapta conţinea textul clin Incognito, dar acolo unde, în dreapta, se dădeau fraze întregi, paragrafe masive, în stânga erau abia câteva cuvinte sau propoziţii. Cifra acestor pagini de împrumut coboară practic sub 30 şi nu sunt, cu mici excepţii, compacte. De multe ori sunt numai fraze răzleţe.             Dacă ţinem seamă că Incognito are 415 pagini şi scădem cele 30 ale dosarului, rămânem cu 385 de pagini, care nu pot fi puse sub nici o acuzaţie. Dosarul a avut un circuit de uz intern şi a rărrias şi astăzi sub cheie:             La 20 februarie 1979, Eugen Barbu împlinea 55 de ani, 20 februarie a fost zitia aleasă de conducerea Uniunii pentru discutarea chestiunii Incognito. Ea a fost mutată, în ultimul moment, cu o zi mai târziu, pe 21 februarie. La asemenea zile, opera scriitorului Eugen Barbu şi personalitatea lui făceau obiectul unor articole de presă elogioase. Vâlva cazului Incognito a paralizat iniţiativele şi revistele, editate de Uniune„ au fost absente,; cu o singură excepţie, de la această aniversare. Revista „Luceafărul„ (17 feb.) a făcut omagiul marelui scriitor Eugen Barbu la cei 55 de ani împliniţi, prin semnăturile acad. Al. Rosetti, pictorului C. Piliuţă şi criticului Mihai Ungheanu. Şedinţa ţinută miercuri a dat publicităţii următorul comunicat: „Miercuri, 21 feb. A.c., a avui loc plenara Consiliului Uniunii Scriitorilor. In cadrul plenarei, George Macovescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, a înfăţişat sarcinile şi răspunderile care revin scriitorilor pe anul 1979„. Apoi, după prezentarea mai largă a acestora: „La punctul 2 al ordinii de zi, George Macovescu a informat Consiliul despre constatările colectivului de scriitori desemnat de Biroul Uniunii Scriitorilor în şedinţa din 17 ian, a.c. pentru a analiza situaţia creată de romanul Incognito, volumul III, de Eugen Barbu. Consiliul aluat în discuţie aceste constatări şi a hotărât să dezavueze procedeul plagiatului folosit de Eugen Barbu îri voi. III. Ăl romanului Incognito, procedeu contrar normelor profesionale şi morale, incompatibil cu principiile eticii şi echităţii scriitoriceşti. /             La discuţii au luat cuvântul: loan Alexandru. Paul Anghel, Vasile Băran, Geo Bogza, Radu Boureanu, Constantin Chiriţă, Şerban Cioculescu, Dan Cristea, Dan Deşliu, Ga briei Dimisianu, Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Dragoş, Geo Dumitrescu, Fodor Sandor, Laurenţiu Fulga, Romulus Guga, -'Dan Hăulică, Mircea Radu lacoban. Ion lanoşi, Eugen Jebeleanu, Corneliu Leu, Nicolae Manolescu, Fănuş Neagu, Alexandru Oprea, Alexandru Piru, Sânziana Pop, Marin Preda, Catinca Ralea, Aurel Rău, Mircea. Sântimbreanu, Mircea Horia Simionescu, Szasz lan os, Dorin Tudoran, Laurenţiu Ulici, Petru Vintilă, Mircea Zaciu”. >             Concluzia firească a oricărui cititor ar fi fost ca toţi cei 36 de vorbitori s-au ocupat de cazul Incognito. Nimic adevărat. Ordinea de zi a cuprins aproape 20 de puncte, în majoritatea lor covârşitoare vorbitorii s-au înscris la cuvânt la celelalte. Chestiunea Incognito a fost discutată de patru persoane, între care Al. Piru, membru al colectivului de cercetare, a pledat cauza lui Eugen Barbu: Mircea Zaciu t-a acuzat pe Eugen Barbu. S-a trecut la vot, despre care nu s-a vorbit în comunicatul Uniunii Scriitorilor, pentru motivul bine întemeiat că, în sală, nu se afla numărul de scriitori necesar pentru a oferi consistenţă statutară, /acestei acţiuni.             Textul neobişnuitei informări s-a stabilit să apară în toate cele 11 reviste editate de Uniunea Scriitorilor. Revista „România literară” a tras un tiraj deosebit pentru Capitală cu această. Ştire. Conducerea celuilalt săptămânal central al Uniunii Scriitorilor, „Luceafărul”, nu a publicat ştirea, la fel ca şi alte reviste editate de Uniunea Scriitorilor (Convorbiri literare, Steaua etc.).             „Contemporanul” din 9 martie 1979 a tipărit o scrisoare a lui Eugen Barbu de răspuns la acţiunea îndreptată împotriva tui.             „Către Consiliul Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România.             Tovarăşe preşedinte.             Am luat cunoştinţă de informaţia publicată de „România literară” din 22 februarie a.c. în care se formulează o apreciere asupra volumului III din romanul meu Incognito. În legătură cu aceasta aş ¦dor/să aduc la cunoştinţă opiniei publice că încă de ia volumul I am avizat cititorul asupra procedeului în care am conceput acest roman/aviz pe care îl reproduc alăturat în facsimil.             Am anunţat, astfel^că voi folosi texte din autori cunoscuţi şi chiar necunoscuţi, în dorinţa de a da autenticitate reconstituirii epocii istorice pe care o cuprinde romanul Incognito. Consider că acest lucru este suficient pentru a dovedi buna mea credinţă şi lipsa de intenţie de a-l induce în eroare pe cititor şi de a-mi însuşi ceea ce nu-mi aparţine. De altfel, doresc să informez cititorii că la sfârşitul volumului IV voi prezenta o listă bibliografică a cărţilor consultate în vederea construirii acestei cărţi.             Lată de ce calificativul care i s-a dat volumului III din Incognito m-a mâhnit şi nu mi s-a părut obiectiv, fo ce mă priveşte, mi se pare anormal ca, faţă de cele publicate de „România literară să nu se ţină seamă de orientarea, calitatea întregii mele opere şi de aprecierea cu care a fost întâmpinată de către critică şi opiniS publică. Pe de altă parte, acest comunicat al Consiliului Uniunii Scriitorilor mi-a dat de gândit. Voi încerca la ediţia a ll-a a volumului UI să pun şi mai clar în evidenţă japortul meu original la edificarea acestei cărţi. În acest sens voi găsi şi soluţii prin care vor fi puse mai bine în lumină unele aspecte pe care le-am eludat (de pildă, capitolul privitor la războiul din Spania). E de reflectat, de asemenea, asupra metodologiei în care vor fi scrise viitoarele mele cărţi.             Acestea fiind zise, mulţumesc colegilor care s-au străduit să ajute cu buna lor credinţă în aceste împrejurări.             Al dv., EUGEN BARBU”             Răspunsul lui Eugen Barbu consideră neobiectivă acţiunea Uniunii Scriitorilor, deoarece nu ţine seamă de Avertismentul din capul primului volum. Totodată, el sesizează intenţia de a i se nega întreaga activitate şi întreaga operă. Mulţumirile se adresează, evident, colegilor de bună-credinţă.             Să mai reţinem că această scrisoare n-a apărut acolo unde trebuia să apară, în „România literară”, organul de presă care publicase ştirea privitoare la Incognito. Dreptul lui Eugen Barbu prin Legea presei era de a tipări în organul care-l vizase, în chiar locul cu pricina. Faptul nu s-a produs. -             Ediţia a doua a volumului III din Incognito n-a mai apărut. A apărut, în 1980, volumul al IV-iea al romanului, însoţit de o Bibliografie, în care sunt citate peste două sute de titluri. Cartea anunţă din acelaşi ciclu: O cronică românească a secolului XX; vor urma: O lume de câştigat, Janus, Frica, Critica literară a primit normal' cartea, iar Consiliul Uniunii n-a mai dezavuat nimic, deşi metoda era aceeaşi.             Iot în 1980 a apărut şi volumul Lancea lui Achile de Mircea Zaciu, în care sub titlul „Un manechin numit Incognito” se încearcă o reconstituire a cazului Incognito. Este vorba de o reconstituire parţială, în care faptele nu pot vorbi de la sine pentru că multe din ele lipsesc sau sunt amintite în treacăt Lipsesc, de pildă, obiecţiile aduse în biroul Uniunii Scriitorilor, de Teodor Balş, lipseşte precizarea micului număr de vorbitori din şedinţa de Consiliu, la care Mircea Zaciu a fost prezent în calitate de acuzator. Lipseşte caracterul nestatutar al adunării, după cum şi o descriere exactă a Dosarului cu pricina. Lipsesc, în comparaţie cu această relatare, şi alte elemente. Reccmstituirea sa este practic mai mult o acuzaţie în care Mircea Zaciu mânureşte decrete şi paragrafe de legi., Crteva inconsecvenţe răzbesc însă rapid la suprafaţă, după analiza cazului Incognito. Declanşată sub deviza eradicării morale, acţiunea Incognito s-a oprit doar ia un singur caz, deşi suspecte de plagiat erau şi aite titluri. În plus, înainte de Incognito şi chiar în timpul desfăşurării acestui caz au apărut cărţi scrise şi concepute după metoda dezavuată în căzui Incognito, iată câteva: Reabilitarea unui haiduc, Pantelâmon, de Mihai Stoian, Romanul lui Eminescu de Petru Vintilă, Plângerea lui Dracula, de Corneliu Leu, O iubire ia Hollywood, de Vasile Rebreanu, Toamna pătimirii noastre, de Vartan Arachetian.             Dacă luăm în considerare atitudinea Consiliului Uniunii Scriitorilor în cazul Incognito şi aceste cărţi ar fi trebuit dezavuate, fapt care nu s-a produs. Ceea ce e legitim la ceilalţi scriitori nu era legitim la Eugen Barbu. Atitudinea a fost limpede discriminatorie. Presa a propus confruntarea optioii lui Eugen Barbu cu optica mai multor scriitori contemporani de prestigiu în Europa, confruntare avantajoasă pentru Eugen Barbu. Nu s-a ţinut seamă de acest criteriu. Dacă acceptăm, după definiţia iui Maiorescu, că ceea ce este bun în Europa este bun şi la noi, trebuie să conchidem că în cazul Incognito s-a întors spatele acestui criteriu maiorescian. Principala acuzaţie a fost de inducere în eroare a opiniei publice. Este şi aici o inconsecvenţă: opinia publică era informată asupra caracterului acestui roman, prin Avertismentul de la primul volum.             Scrisoarea de răspuns dată de Eugen Barbu în „Contemporanul” din 9 martie 1979 anulează dezavuarea din textul publicat de conducerea Uniunii Scriitorilor în „România literară” din 22 februarie. Iar faptul că revista care a găzduit atât campania incognito, cât şi comunicatul a încălcat normele presei, refuzând celui atacat dreptul de a răspunde, conform Legii presei, în publicaţia care l-a vizat, pe locul atacului, aruncă o lumină în plus asupra acestui caz.             EPILOG.             Dar cazul lncognito a avut şi un epilog, neaşteptat. Atunci când ecourile nu se stinseseră, „România literară”, publică, sub semnătura lui Nicolae Manoiescu, o cronică literară extrem de elogioasă la un volum de debutaFaruri, vitrine, fotografii, de Mircea Cărtărescu, cronică axată pe prezentarea laudativă a poemului „Căderea”, din care nu lipsesc aprecieri ca „mare poet”, „debit verbal colosal” etc. „Săptămâna” nu scapă prilejul de a puncta şi publica la rubrica^Pe scuif, următoarea notă: „Răsfoind cartea lui Lawrence Steme, „Viaţa şi opinâuniie lui Tristram Shandy, gentelman”, Buc. 1962, Editura pentru Literatură Universală, ce credeţi că aflăm la pag. 194? Nişte versuri „atribuite” şi lăudate de N. Manolescu ca aparţintnd lui Mircea Cărtărescu. Cităm minunatele versuri: „Afurisit fie el pre dinăuntru şi pre din afară, /afurisit fie el întru părul din capul său, /intru creierii săi, întru creştetul său, /intru tâmplele Mie, întru fruntea sa, intru urechile sale, /Intru sprfncenele sale, intru obrajii săi, intru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale, buzele sale, gftul său, umerii săi, încheieturile/mâinilor sale, mâinile sale…” (.). Oare criticul N. M. laudă versurile plagiate? Sau î „uitat” că aceste versuri ale lui M. Cărtărescu sunt, de fapt, proză? Sau, poate, cine ştie, i-a scăpat lectura acestei cărţii? Toate variantele fiind posibile, credem că i-ar folosi mult o reflectare acestui apărător acerb al „originalităţii” (vezi „România literară*1, din 5 ianuarie 1981 şi volumul debutantului: FARURI, VITRINE, FOTOGRAFII). Şi când te g îndes ti că aceiaşi critic împreună cu Ov. S. Crohmălniceanu propuneau cartea cu pricina pentru -Premiile U. T. C.”.             Singurele răspunsuri posibile fiind: 1. Că textul e un plagiat, deci un gest scriitoricesc „ilegitim” conform teoriei mai vechi; 2 că textul nu e un plagiat, şi atunci toată poziţia lui N. M. din cazul Incognito se surpă, Nicolae* Manolescu, vizat cu îndreptăţire, nu răspunde. El nu-şi confirmă, deci, poziţia veche, dar nici nu afirmă una nouă. Confruntării, N. M. ii preferă tăcerea. Dar „România literară” publică, pe 12 februarie 1981, la aproape un an de când cazul Incognito era în toi, o precizare: „Primim următoarea PRECIZARE.             Poemul „Căderea” cu care începe volumul meu de debut, Faruri, vitrine, fotografii (Ed. Cartea Românească, 1980), cuprinde în substanţa sa câteva texte cu caracter de citat cultural, într-o tradiţie care include autori pa Ezra Pound, T. S. El iot etc. Valoarea ' acestor citate nu este una literară, ci uqa de aluzie culturală. De aceea am fi considerat ca inadecvată interpretării poemului (care are, în treacăt fie spus, 35 de pagini) marcarea prin ghilimele sau caractere diferite a pasajelor respective, preferind mărci de alt gen. Astfel, o parte din aceste citate sunt date în limba de origine (latina, greaca, engleza sau româna veche cu grafia specifică), altele sunt marcate evident stilistic (cum este cazul unui act de excomunicare original catolic, pe care îl citează în latineşte şi englezeşte şi Lawrence Ster ne în romanul său Tristram Shandy), în fine, altele prin însuşi conţinutul lor (pasajele cu referinţe demonologice, ştiinţifice etc.). Aluziile culturale indirecte sunt şi ele uşor de recunoscut. În contextul poemului ca întreg, aceste fragmente îşi modifică profund sensul iniţial, intenţia poemului fiind de a ordona, în spirit eliotian şi joycean, „heap of brocken irnages”, după nişte linii de forţă care dau sens acestui amalgam. Citatele propriu-zise au, de altfel, o pondere cantitativă foarte mică în masa poemului, mult inferioară citatelor de acelaşi fel din „Ţararpustie”. Un cititor de bună-credinţă şi cât de cât familiarizat cu poezia modernă va înţelege, de la prim a* lectură, că nu intră în intenţiile mele însuşirea paternităţii fragmentelor, respective, ci că este vorba de un simplu şi foarte cunoscut procedeu artistic. Îmi asum riscurile pe care le comportă folosirea, aproape în premieră în poezia română, a acestor mijloace stilistice cu convingerea că nu este posibilă crearea nici unui obiect artistic valabil fără un mare coeficient de risc estetic, în rest, sper că volumul se va apăra singur în faţa unor eventuale obiecţii de acest fel.             MIRCEA CĂRTĂRESCU.             Să observăm întâi că revista care a refuzat să publice scrisoarea de răspuns a lui Eugen Barbu, deşi era datoare prin lege s-o facă, publică imediat scrisoarea de dezvinovăţire a debutantului acuzat de plagiat. În al doilea rând, revista care s-a diştins prin tenacitatea cu care l-a urmărit pe Eugen Barbu în două rânduri cu acuza de plagiat, aceeaşi „România literară” face şi din volumul Faruri, vitrine, fotografii un caz. Caz cu atât mai elocvent cu cât justificările nu sunt publicate în fruntea volumului, aşa cum a procedat Eugen Barbu, ci vin după ce mistificaţia a fost descoperită de alţii. În logica revistei „România literară” era să considere textul în discuţie un plagiat şi să caracterizeze procedeul de ilegitim. „România literară” n-a făcut niciuna, nici alta. Prin publicarea acestui text ea face un gest involuntar de „mea culpa”. Lipsa reacţiei faţă de folosirea tex- – tului lui Lawrence Sterne ne arată că „Romârfâa Jiterară” este de acord cu procedeul lui Eugen Barbu şi cu teoretizarea lui cu condiţia să nu fie făcute de Eugen Barbu. Scrisoarea de dezvinovăţire a lui Mircea Cărtărescu conţine toate elementele cazului Incognito şi pledează, totodată, cauza acestuia. Şi M. Cărtărescu recunoaşte a fi folosit texte străine. Şi el invocă nume mari în literatura europeană, care au folosit procedeul, „un simplu şi foarte cunoscut procedeu artistic”. Desigur, Mircea Cărtărescu bravează, după cum bravează şi când îşi asigură condiţia de pionier al gestului. Cezar Ivănescu şi Dan Laurenţiu în poezie l-au folosit mai demult cu măsura adevărată, iar cazul Incognito, la care nu se referă, îi răpeşte dreptul la premieră în literatura română. Cât despre riscuri, ele au fost suportate doar de Eugen Barbu.             Întrebarea este, pentru simplul cititor, de ce poemul debutantului este un „obiect artistic valabil” şi de ce Incognito nu este un obiect artistic valabil? La această întrebare nu s-a răspuns.             MIHAI ARDELEANU ¦             P. S.: C îţi va din actorii cazului Incognito, în penurie de reprezentaţii agresive, au transmis Europei Libere o scrisoare în care ion Gheorghe era acuzat de plagiat. Istoria se repeta în cadru sărăcăcios.             POST-SCRIPTUM LA O VERSIUNE INTERZISĂ în 1982 se putea reconstitui numai aspectul exterior al acuzaţiei de plagiat adusă lui Eugen Barbu. Dar rădăcinile acestei acuzaţii sunt mai – vechi. Ele vm din două direcţii principale: 1. Din spaţiul vieţii literare; 2. Din spaţiul vieţii politice, în spaţiul vieţii literare, Eugen Barbu, urmând exemple anterioare (Arghezi, Călinescu, Petru Dumitriu), s-a purtat ca un cuceritor, cu trufia omului de mare talent, care ştie, ca Aretino, că are un condei ce face cât o săbie. A avut succes literar scriind cărţi de valoare, a avut succes so* cial datorită vânzării acestor cărţi, a devenit, datorită succesului literar, conducătorul unei reviste literare de mare audienţă, „Luceafărul”, a condus un cenaclu literar, „Nicolae Labiş”, care a făcut epocă.             Eugen Barbu s-a încrezut foarte mult în virtuţile lui de polemist, intrând în conflict cu toată4umea. Şi-a întrebuinţat condeiul nu' numai împotriva simplilor impostori, ci şi a edecurilor literaturii proletcultiste, contribuind la înmormântarea unei epoci literare. Eugen Barbu a fost unul dintre cioclii „realismului socialist” în literatura română. Dar şi-a făcut duşmani de moarte din figurile ilustre ale acestei literaturi postbelice, oficioase şi fără durată. Cum aceste figuri se aflau întronate de către oficialitatea comunistă în conducerea Uniunii Scriitorilor, Eugen Barbu a intrat într-un conflict cu această conducere, care avea să-i aducă mari dureri de cap. în spaţiul vieţii politice, Eugen Barbu a intrat destul de tlrziu. După ce şi-a dat demisia de la „Luceafărul”, constrâns de grupurile de presiune din viaţa literară, Eugen Barbu a fost ales membru supleant al C. C. al P. C. R. Nu există multe documente ale participării lui Eugen Barbu la viaţa politică a ţării, dacă exceptăm câteva cuvântări de caracter naţional pe care le-a ţinut la unele festivităţi. Sigur, a fost un incomod în sinul acestui organ politic, care se vedea profanat de spirite fără legătura cu comunismul. Eugen Barbu a fost o persoană nedorită în C. C. al P. C. R., mai ales de nucleul vechilor activişti comunişti, al ilegaliştilor, kominterniştilor, membrilor Brigăzilor civile din Spania. Oricum, prin atitudinea lui faţă de literatura importată din U. R. S. S., faţă de reţeta „realismului socialist”, ca şi faţă de impostura literară care ss folosea de această reţetă, Eugen Barbu îşi făcuse duşmani siguri şi in' acest mediu. Este de presupus că Leonte Răutu, Walter Roman, Ştefan Voicu, ^âogu Rădulescu, Mihai Florescu, Nicolae Moraru, Alexandru Siperco, George Macovescu nu aveau cum să admită între ei un astfel de scriitor. Un persiflant printre dogmatici este o victima sigură.             Pentru aceste figuri politice de tristă amintire tot ceea ce făcea Eugen Barbu în „Săptămâna”, tot ceea ce făcuse mai înainte în „Luceafărul” era o profanare de spaţii „sacre”. Eugen Barbu combătuse şi combătea tot ceea ce preţuiau aceste personaje politice comuniste cosmopolite şi moscovite. Era natural ca, la un moment dat, cei pe care Eugen Barbu ii opărise rău de tot în viaţa literară, alde Geo Bogza, alde Eugen Jebşleanu, alde Dan Deşliu, alde George Macovescu, alde Radu Popescu şi alţii ca ei să cadă la înţelegere cu cei care erau iritaţi până la paroxism de evoluţia politică a lui Eugen Barbu, care le profanase pină şi spaţiul inviolabil al sălilor exclusive de şedinţe politice. Puţini oameni într-o viaţă de om şi într-o epocă ajung la performanţa de a irita, opări, înfuria neputincios atâta lume, şi la fel de puţini sunt aceia care, producând asemenea efecte, să fie atât de indiferenţi la acestea. Efectele s-au văzut în 1979. Strigătul sus şi tare al adversarilor literari ai lui Eugen Barbu este că scriitorul a plagiat şi că este un plagiator. Acuzatorii lui îi sunt toţi inferiori ca scriitori şi ca valori literare. Aparatul politic, care a fost complice la această combinaţie, a închis ochii, facindii-se că stă deoparte: ar fi fost vorba doar de o chestiune profesională! Dar lucrurile au stat altfel. Ca membru supleant al C. C., Eugen Barbu nu putea fi judecat decât de Colegiul de partid. Pentru ca Eugen Barbu să fie lăsat pe mina unei expertize a unei comisii obşteşti, trebuia ca aparatul de partid superior s-o permită şi s-o şi încurajeze. Nu sra văzut membru al C. C. supus judecăţii unui altfel de colegiu decât cel de partid. În cazul lui Eugen Barbu cineva a închis ochii, cineva a îndemnat la acţiune pe cei din conducerea Uniunii Scriitorilor, altcineva a dat publicităţii un comunicat infamant, mai mult pentru scriitorimea română decât pentru Eugen Barbu. Acuzaţia de plagiat contra lui Eugen Barbu s-a făcut cu consimţământul şi încurajarea P. C. R. Cei care fac pe eroii în numele conducerii Uniunii Scriitorilor au acţionat, cu voie de la poliţie, fiind doar simple instrumente politice ale aparatului comunist.             Cine erau aceştia? Ar trebui să zicem: cine sunt aceştia! Faptul că astăzi aceştia slnt dizidenţi, spune totul, mai ales într-o etapă când balonul dizidenţei s-a dezumflat ca o rufă căzută de pe gard. 'Aceşti dizidenţi au fost băieţii de casă ai nomenklaturii, au fost aristocraţia uniunilor de creaţie, profitorii lor. Atacul la îugen Barbu nu are drept motiv cinstea profesională, ci menţinerea posturilor lor de impostori. Eugen Barbu a fost o persoană independentă, un om care a trăit în afara Uniunii Scriitorilor. A încerca să pedepseşti, printr-o uniune de creaţie, un om care nu e dependent de ea, constituie ceva tragicomic. Această tragicomedie s-a produs şi ea poartă ştampila comuniştilor ilegalişti şi a fârtaţilor lor din conducerea Uniunii Şcriitorilor. Cazul „Incognito Iii” e mai mult decât un caz literar, este cu precădere un caz politic. Acuzaţia împotriva lui Eugen Barbu aduce aminte de acuzaţia împotriva iui A. C. Cuza. Pentru că nu putea fi atacat făţiş, politic, A. C. Cuza a fost atacat în profesia lui şi acuzat de plagiat. Situaţia s-a repetat în condiţii noi.

Unsprezece de Eugen Barbu I se spusese că de la gară pînă în centrul oraşului sînt trei kilometri care pot fi străbătuţi într-o jumătate de ceas cu o trăsură dusă de cai buni, dacă nu cumva n-a plouat înainte. Legătura dintre capriciile cerului şi drumurile tîrgului acestuia omul încă n-o pricepea. Deocamdată privea peronul îngust, faţada roşie de cărămidă a sălii de aşteptare năpădită de iederă, geamurile pline de praf ale biroului Mişcării, dinlăuntrul căruia se auzea ţăcănitul telegrafului. Nu mai coborîse nimeni. Un impiegat dăduse semnalul de plecare şi trenul dispăruse în cîteva clipe, mistuindu-se în depărtarea sură a zilei de toamnă. Era duminică, aproape de ora două şi nu-i rămînea decît să găsească birja cu doi cai buni să-l ducă direct la stadion. Îi fu o clipă teama că dincolo de gardul pitic al gării nu va găsi pe nimeni. Străbătu linia ce-l despărţea de uşile peronului, privind traversarea zgomotoasă în sens invers a unui cîrd de găini şi, odată ieşit în piaţa pavată cu piatră cubică, se lămuri. Şi să fi vrut să aleagă, n-ar fi putut, deoarece pe caldarîmul mîncat de vreme nu se afla decît o trăsură aducînd mai degrabă cu obiectele bizare uitate prin expoziţii pentru a aminti oamenilor istoria mijloacelor de transport. Nu ştiu de ce să se teamă mai întîi: de primejdia pe care o prezenta însăşi urcarea sa în spatele bătrînului de pe capră, ce moţăia cu capul în piept, absent cu totul de la cele ce se petreceau împrejur, sau de perspectiva unui drum care numai o jumătate de oră n-ar fi durat, oricum ai fi plecat: pe jos ori dus de singurul cal, absent şi el şi jigărit ca şi stăpînul său. Îşi lăsă pe caldarîm micul geamantan ca să se poată hotărî. Împrejur nu era nimeni. O căruţă i-ar fi dat poate mai mult curaj, dar cum ea nu se ivea, după o scurtă ezitare, omul se apropie: — Hei! strigă celui de pe capră. Roaba asta se mişcă? Se poate ajunge cu ea undeva? Aerul glumeţ al necunoscutului îmbrăcat în pantaloni cadrilaţi de stofă groasă şi pulover gri, închis pe gît, nu-l tulbură pe birjar. Fără să răspundă, coborî de la locul său. — Dumneavoastră vreţi să mergeţi în centru? întrebă cu o voce strangulată. — Da, şi dacă se poate să ajungem pînă deseară... — Ia te uită! se miră bătrînul. Era îmbrăcat în clasica haină a tuturor birjarilor din lume: un fel de halat albastru mîncat pe la coate, cu nasturi de tablă ce vor fi strălucit la vremea lor, ceea ce îi împrumuta o înfăţişare de arhiepiscop, dacă impresia n-ar fi fost ştearsă de şapca lustruită, cu cozoroc spart, purtată cam şui, pe o sprînceană, lucru neobişnuit la oamenii în vîrstă. Convorbirea se înfiripă firesc: — Vrasăzică eşti străin şi vrei să mergi în centru..? — Da. Şi dacă se poate, cum spusei, să ajung pînă deseară... Omul de pe capră se scărpină cu degetele răşchirate după ceafă, bătu după aceea calul pe crupă şi se miră oarecum: — Adică, dumneata crezi că noi sîntem aici ca să ne ia oricine peste picior? Uite, să ne înţelegem de la început: te costă treizeci de lei, nici un ban mai puţin. Îţi place, bine. Nu, iar bine. Drumul dumitale, trăsura mea. Pentru un străin, contactul cu acest oraş era cît se poate de pitoresc. — Dacă ajungem într-o jumătate de oră, ce zic eu, în trei sferturi de ceas, pînă la stadion, îţi dau patruzeci de lei... Bătrînul îl privi neîncrezător pe călător. Tînărul nu avea în mînă decît un mic geamantan de piele şi o canadiană verzuie. Pentru un birjar de provincie, totul părea curios. În tîrguri ca acesta se vine cu geamantane mari, legate eu sfori sau curele, lucru ce dă o impresie imediată de bunăstare materială şi linişteşte pe birjarii bănuitori. — Ar trebui să primesc douăzeci de lei înainte, se învoi în cele din urmă. Tînărul scoase suma cerută şi i-o întinse, speriat puţin la gîndul că celuilalt i-ar veni ideea năstruşnică să cumpere fîn pentru calul său. Lucrul nu se întîmplă şi, după graba cu care birjarul ascunse hîrtia într-un buzunar aflat undeva sub larga-i haină albastră, înţelese că operaţia scurtă ce avusese loc nu se repeta prea des. — Acum urcaţi-vă! Numele meu e Miahălă. Singurul birjar al oraşului, aşa ca să ştiţi. Adică a mai fost unul. Pînă anul trecut, cînd a dat în primire... — Ce-a făcut? se miră străinul abia îndrăznind să se lase pe pernele cîrpite ale trăsurii. — A dat în primire, s-a aşezat între cei drepţi, Dumnezeu să-l ierte, deşi mi-a fost duşmanul cel mai înverşunat. Calul tresărise speriat, surprins se pare de animaţia din spatele său. — Şi ce-avea cu dumneata? — Păi ce să aibă? Parcă e greu de înţeles? Eram doi proprietari de trăsuri în oraş şi cum lumea nu prea se îndeasă, se ivise, ca să zic aşa, un fel de concurenţă... Echipajul se pusese în mişcare. Bătrînul vorbea încă peste umăr: — Am scăpat de el! Eu am tariful meu cinstit: treizeci de lei, dacă mergeţi pînă la „Roşioru”... Nu iau un ban mai mult... — Şi „Roşioru” ăsta ce este? — Nu ştii dumneata ce este „Roşioru”? Dar de unde vii? Celălalt nu avu timp să-i răspundă. — Adică aşa-i zicea pînă acum un an. La Roşioru vesel, „aperitive, bodegă şi coloniale”, proprietar domnul Vizante, ăl de avea şi o fabrică de ciment şi cinematograful, şi... în sfîrşit, acum Restaurantul de Stat nr. 1. Străinul întrebă din nou: — Bine, bine, dar unde este Roşioru ăsta? — Păi să vezi, trecem vreasăzică de monument, o luăm pe la Picioare multe... — Picioare multe? — Da, Cafeneaua. — Aha. — Apoi, pe la „Metropol”, „hotel de lux, clasa I-a, preţuri moderate”. Are o bucătăreasă, îţi lasă gura apă numai cînd miroşi ciorbele pe care le face... — Tot nu mi-ai spus: e dincoace sau dincolo de Roşioru vesel? Birjarul se întoarse înciudat: — Ce să mai vorbim? Dumneata tot mi-ai promis patruzeci de lei! — Numai dacă ajungem la timp. Trăsura străbătuse piaţeta plină de coji de pepene galben din care ciuguleau nişte raţe şi apucase pe o şosea plină de praf, umbrită de salcîmi. Dincolo de Dunăre, deasupra cîmpiei cenuşii, se înghesuiau norii cu zgomote surde. Senzaţia de cădere în gol, încercată încă de la început de călător, nu dispăruse. El pipăia cu grijă telurile trăsurii, asculta înspăimîntat scîrţîitul sinistru al scheletului umblător şi se întreba dacă va ajunge la timp, deşi pasul egal al calului ce promitea mai mult decît ai fi crezut nu-şi schimba ritmul. Pe bătrîn îl mînca o mare curiozitate:    — Şi de ce mergeţi direct la stadion? — E un meci care mă interesează. Începe la trei. Vreau să fiu acolo. — Nu vă temeţi, o sa aveţi timp să şi ciuguliţi ceva la Roşioru pînă începe. Au umplut ăştia oraşul cu afişe: „Meci, mare meci”. Toată lumea e în păr. Au înnebunit, doamne iartă-mă, c-oi fi şi dumneata din ăia care aleargă după minge! Ce era altădată! Duminica şedea tot omul acasă, cu nevasta, cu copiii, bea, mînca. Acum, nici n-ai apucat să pui capul jos după prînz, şi, gata! Hai la panoramă! Nişte zăltaţi! Barim tineretu' ăsta! Strigă, urlă. Adică ce tot spun eu, tineretul! Parcă domnul Pantelimon mai e tînăr, parcă domnul Vizante mai stă în mintea copiilor? Da' de unde! Oameni serioşi. Şi să-i auzi, domnule! Să-i vezi cum îşi smulg părul din cap! Acum sînt fierţi. Ce zic eu: prăpădiţi. Nu mai au somn, nu mai au linişte. „S-a isprăvit! face domnul Vizante. S-a isprăvit!” Şi după ce mai răsuflă: „Cădem!” „De unde să cădeţi?” întreb eu ca prostul. „Cădem din Divizie”, ce-o mai fi şi aia? „Ei, şi?” Mă face apoi ca pe-o albie de porci: că sînt prost, că nu ştiu ce-i aia folbalt. Că mie de folbalt îmi arde! Mie-mi arde că or să puie ăştia otobuz, maşină, vezi dumneata, să-i aducă pe muncitori la fabrica de ciment. Şi atunci ce mă fac? Că aşa o mai încropeam eu. Mai pica unul ca dumneata, rupeam doi poli. La două zile, la trei, se numea că o scoteam la cap. Dar dacă bagă otobuz, îţi mai vine dumitale să te urci în amărîta asta de droaşcă? Nu! Păi vezi? Ehe, cît o crezi aşa de vai de ea, dar a făcut banii!... Am cumpărat-o-n '33. Optsprezece mii m-a costat. Parale, nu jucărie! Tot oraşul ăsta l-am cărat de la gară pînă acasă. Se ducea domnul Pleşa la Costanţa, cine-l lua de la Picioare multe? Eu! „Cînd te întorci, domnu' Pleşa?” „Păi miercuri”, zicea el. „Bine, miercuri!” Aici, la noi, două trenuri trec, mari şi late: unul dimineaţa, unul seara. Cu unul te duci, cu altul te întorci! Îţi faci treburile dimineaţa, seara poţi să stai cu nevasta la masă. Da' eu ţi-oi fi împuiat capul dumitale... Călătorul nu răspunse. Privea salcîmii prăfuiţi şi cîmpia deasupra căreia se adunau norii. Cerul avea o amorţeală răcoroasă care se simţea pe faţă şi pe mîini. „Peste un ceas plouă...” gîndi. Într-o parte se desluşeau acoperişurile roşcate de ţigla, zidurile cenuşii ale caselor şi turlele de tablă ale unei biserici înconjurate de copaci. Apa fluviului, albicioasă din pricina reflexelor malurilor scunde şi calcaroase, părea nemişcată. — Ai rude aci la noi? întrebă curios birjarul, mîngîind din cînd în cînd cu biciul spatele slab al calului. — Nu. Străinului îi pierise cheful de vorbă. — În cît timp ajungem? — Într-un sfert de ceas sîntem la monument. — Bun. Uite, am să-ţi dau de-acum polul celălalt. Bătrînul ascunse banii fără să-i privească. După asta, oarecum liniştit, se apucă iar să trăncănească: — Şi de ce-oi merge întîi la stadion? Oi fi vreunul d-ăştia de are şapte suflete. Ţi-o place şi dumitale. Eu tot mă întreb: se cîştigă ceva cu treaba asta? — Se cîştigă. — Ce-i şi cu dumneavoastră! Acum, ştiu, da, da. Păi pe la noi au trecut o mulţime! Ehe, să fi văzut dumneata pe vremea lui Pleşa. Ăsta avea fabrica de ciment împreună cu Vizante. Tot ce cîştigă, gîndesc că în burta golanilor intra. Ce petreceri, ce scandaluri! Încă doi mai joacă şi acuma, adică cei doi, mai mulţi, ai să auzi dumneata de ei... Moşa Mariancovici spune că, dacă n-ar fi fost beţivi, ar fi speriat Europa! „Adică cum să sperie Europa?” întreb şi eu ca prostul. „Uite, aşa bine!” se fuduleşte sîrbul „Au mîncat folbalt cu pîine!” Cum o veni asta, nu mai ştiu. Nebun şi el, mort. Nu vede altceva înaintea ochilor decît folbalt. Să te ferească sfîntul să te bărbierească sîmbăta, că s-a isprăvit! Parcă nu era să taie gîtul lu' domnu Pantelimon? Dar lu' domnu Vizante nu i-a făcut obrazul zob? Curgea sîngele ca la abator... Asta s-a întîmplat cînd avea sîrbul prăvălie închiriată pe centru ; acum a intrat şi el la siloz, de-i tunde pe hamali... Drumul se schimbase. Călătorul auzi zgomotul caldarîmului izbit de copitele calului. Văzu primele case. Pe un pervaz dormeau cîteva pisici cenuşii. Totul i se păru străinului prea alb, prea încărcat de praf, apăsător. Oraşul era un amestec de ziduri vechi de piatră, acoperite cu iederă, garduri scunde mîncate de ploi şi acoperişuri roşii de ţiglă. La o fereastră deschisă zări o femeie între două vîrste şi avu o clipă senzaţia dureroasă a omului care intră pentru prima oară într-un loc necunoscut. Birjarul tot nu isprăvise: — Îi vezi? Toţi sînt la stadion. Cu căţel, cu purcel... De la două stau şi bat din picioare. S-a smintit lumea, doamne, iartă-mă!! Ei, ce spui? Iată-ne şi la monument... Trăsura trecu în goană prin centru. Acesta nu era altceva decît un cerc asfaltat, adăpostind într-un ţarc de iarbă un monument ca toate monumentele oraşelor de provincie, format dintr-un soclu de piatră neşlefuită şi o siluetă ce înfăţişa un soldat cu cască. Străinul citi în fugă cîteva firme: Restaurantul de stat La trecerea Dunării, Moara Comercială, Cafeneaua La picioare multe, văzu Primăria din al cărei turn lipsea cadranul ceasului şi în cele din urmă zări un oblon de fier pe care era scris cu litere mari, albe: La Roşioru vesel, coloniale, delicatese, bodegă, restaurant. Era tot ce se mai putea zări pe vechea faţadă. O firmă nouă de sticlă înştiinţa pe trecător că în realitate se afla în faţa unui restaurant de stat. — Ajunserăm cum am spus! zise birjarul oprind cu mîndrie calul. Stadionul e colea, la doi paşi; eu tot zic să intri şi matale să bei o ţuică şi să mănînci ceva. Pînă începe, mai ai timp ; aici, la noi, nu-i mare înghesuială... Tînărul îşi privi ceasul de la mînă. Timp mai era... Cu un gest simplu îl chemă şi pe bătrîn înăuntru: — Poftim, fac cinste ; îmi pare rău că nu pot să-i dai, ceva şi calului...  

Pranzul de duminica de Eugen Barbu Într-o duminică mă aflam într-un tren arhaic, călătorind spre Cîmpu-Lung. Era în vara anului secetei, într-o zi strălucită de iulie, cu cerul atît de albastru, încît mă întrebam cum pot oamenii să suporte atîta frumuseţe cu atîta trufie. Locomotiva gîfîia urcînd, şi numai aburul ei punea un văl tulbure peste acea graţie fără seamăn a peisajului. Natura, într-o binecuvîntată uitare de sine, ştersese rănile pămîntului pîrjolit, şi iunie, trecut de-acum, lăsase în iarbă şi în pomi un strigăt intens vegetal, dureros în verdele violent. Treceam de halte micuţe de lemn, năpădite de o vegetaţie neobişnuită după un asemenea dezastru, şi mă bucuram că voi vedea defileul Dîmbovicioarei, atît de drag sufletului meu. Călător, numai cu o raniţă în plasa ţeapănă de fier, nepăsător la ce o să fie mîine, fără gîndul de a găsi un adăpost, mă bucuram pentru zilele furate ocupaţiilor sterile din vremea aceea. Eram singur şi puţin trist, pentru că totdeauna călătoriile trebuie făcute cu cineva, căruia să-i poţi strînge mîna cînd vezi ceva frumos, cum spune atît de bine o prietenă de-a mea. Mersul de melc al trenului cu cîteva vagoane de clasa a III-a, cam murdare şi mirositoare, mă obosise. Mai aveam cîteva ore şi ajungeam, şi parcă-mi părea rău, parcă nu… Era înainte de ora prînzului, cam la unsprezece şi jumătate, dacă nu mai mult. Pe băncile de lemn nu stăteam prea mulţi călători. O femeie sănătoasă, cu pieptul mare, într-o cămaşă albă, ţărănească, un preot tînăr cam neîngrijit, cu o barbă dezordonată, de culoarea castanei mature, cu un potcap turtit lăsat pe fruntea fără gînduri (deşi ochii aveau o melancolie intensă, de ecleziast obişnuit cu meditaţia) şi cam atît. Asta o vreme, pentru că după o oprire într-o staţie oarecare, la fel de prăpădită ca celelalte, am zărit prin geam o ceată de necunoscuţi năvălind pe scările vagonului în care mă aflam. Se auzeau ţipete de fete tinere, acele glasuri turburătoare care te fac să ciuleşti urechea chiar cînd eşti trecut de patruzeci de ani, pentru că au în ele o impudoare şi o sănătate fermecătoare. Uşa de lemn s-a dat de perete, şi în vagonul liniştit şi aproape pustiu au pătruns mai mulţi adolescenţi. Erau patru sau cinci; dacă mă gîndesc bine erau cinci: două fete şi trei băieţi. N-aveau la un loc o sută de ani. Băieţii erau îmbrăcaţi in cămăşi cadrilate şi vorbeau tare. Unul dintre ei fuma, înecîndu-se cu grozăvie, spre ironia fetelor, nu mai puţin agitate, aruncînd rucsacurile în plasele rigide de sîrmă. Am ştiut de la început că n-o să le placă vagonul şi n-am fost surprins cînd am auzit-o pe una dintre cele două fete (graţioasă, cu mişcări de femeie tînără, conştientă de tinereţea ei) spunînd că ar fi trebuit să caute alt loc, pentru că aici prea mirosea a vagon nemăturat şi a sudoare omenească. ― Peste tot e la fel, a replicat unul dintre necunoscuţi, coborînd un geam murdar. Am văzut spaima în ochii preotului şi m-am bucurat puţin, nu ştiu de ce. Noii-sosiţi vorbeau tare, se invectivau cu amiciţie exagerată. Păreau nişte domnişori, dacă îmi aduc bine aminte cîte unul o rupea pe franţuzeşte din cînd în cînd, ca să sperie mitocanii din vagon. Veselia este o stare imediată şi nu are durată. Cînd ţine, cade în superficialitate. Dintr-o dată mi s-a părut că nu mai suport mica încăpere pe roate şi că ar trebui să mă mut în alt loc. Mă intriga însă privirea lacomă a celui mai tînăr dintre ei, un adolescent palid, cu ochi mari, cu o gură vînătă de tuberculos, mai potolit, mai aşezat, căutînd tot timpul la peisajul ud de afară, strălucind în lumina soarelui de iulie. Atîta flămîndă curiozitate pentru natură nu o putea avea decît un artist, şi-mi plăcea să-l cred artist, pentru că trăda că se află în afara falsei fericiri exterioare a celorlalţi. La Furnicoşi – mi-a plăcut numele şi l-am reţinut – uşa vagonului s-a dat iar de perete, şi în tăcere – se făcuse deodată linişte, cum se întîmplă cîteodată să se facă linişte pe neaşteptate şi poţi auzi sufletul lucrurilor –, în tăcere, spun, în vagonul nostru au intrat trei ţărani, trei cosaşi negri de soare, slabi, osoşi, cu ochi crunţi, cu acea istovire a privirii pe care o recunoşti la cei ce muncesc greu sub pămînt, sau pe pămînt, neiubindu-şi munca, în sfîrşit, cu silnicia celor săraci din tată în fiu, moştenind, o dată cu blestemul trudei, şi ura faţă de tot ce-i înconjoară, o ură fără revoltă, o ură mocnind în ei ca un foc de lumînare, o ură fără glas, fără mînie, dar cu mînie adunată multă vreme şi cine ştie cînd izbucnită pe neaşteptate. Aveau în mîini coasele lor, strînse, cu limbile metalice sticlind în soarele ce intra pe fereastră, şi le-au aşezat lîngă ei, cu gesturi cuminţi, cum ai aşeza o fiinţă vie. Erau desculţi, cu picioare negre, mari şi noduroase, cu nişte zdrenţe umezite de sudoare, abia acoperindu-i, abia învăluindu-le piepturile slabe. S-au aşezat în tăcere pe banca tare din faţa mea şi cam un sfert de ceas n-au spus nimic. I-am privit pe rînd. Unul avea mai mult de treizeci şi cinci de ani şi bănuiesc că era cel mai tînăr. În jurul gurii adunase atîta muţenie în obişnuinţa de a şi-o strînge, încît am fost mirat să-l aud mai tîrziu întrebînd ceva, cu o voce spartă, depărtată, parcă a altuia. Cel de-al doilea, un bătrîn încins cu un chimir de piele neagră, în care ţinea tutunul şi cremenea, şi un briceag vechi cu limba ştirbă şi alte mici nimicuri ce trebuiesc totdeauna bărbaţilor, cu ochi vicleni, dar de tot trişti, obosiţi ca şi cînd n-ar mai fi văzut nimic, umbla absent cu degetele uscate în taşca lui cu mahorcă, dînd să adune cîteva fire de tutun pe o bucăţică de jurnal fărîmată între degetele dibace, cu răbdare multă. Al treilea îşi aruncase pălăria neagră pe ceafă şi se rezemase de scîndurile spătarului. Avea un gît lung şi subţire, neverosimil, şi o gură mică, frumoasă, ciudată la un om în vîrstă. Nu spunea nici el nimic sau, mai bine zis, n-a spus nimic multă vreme. Se uita pe fereastră, şi toată podoaba locurilor pe lîngă care trecea trenul se scurgea prin privirile lui indiferente, spălîndu-le, cum face apa de munte cu pietrele rîurilor. M-a durut nepăsarea lor şi m-am gîndit cu tristeţe cîte avem de făcut pentru a scăpa omul de această indiferenţă care ţine undeva de animalitate. Pe urmă, cosaşii au început să vorbească. Era o convorbire de nereprodus, o convorbire în care intrau multe tăceri şi pauze ciudate, făcînd-o de nepriceput. ― Cîtă coasă? întrebase la început cel mai tînăr, fără să privească la ceilalţi. Am auzit după aceea legănatul trenului şi glasurile tinerilor zgomotoşi. Vagonul s-a umplut de un miros bun de coniac franţuzesc. Preotul din capătul celălalt al vagonului începuse să clipească mai des, şi privirile i se umeziseră cu totul. Cineva destupase o sticlă lunguiaţă, şi strigătele deveniră mai ascuţite, aproape neruşinate. Cîteva pahare de aluminiu fură purtate din mînă în mînă şi se auzi gîlgîitul vesel al băuturii căzînd în fundul de metal. ― Un hectar şi jumătate… răspunse după multă vreme omul cu pălăria neagră, fără să se mişte, făcînd să vibreze numai puţin pielea arsă de soare a gîtului prea lung şi prea subţire. ― Şi cu două hectare jumate la Malul-cu-Flori, poimîine… Era o socoteală de lucrători agricoli, pe care n-o înţelegeam prea bine, socoteală făcută cu glas moale, aproape indiferent, tărăgănat, fără plăcere. Pe urmă se întrebară unde or să doarmă, şi cineva dintre ei spuse că era o şură în apropiere, la proprietarul locului, şi după asta îşi amintiră de un lucru înspăimîntător. ― Alaltăieri, spuse cel cu chimir negru, aprinzîndu-şi abia acum ţigara fumegoasă, i-a trăsnit pe trei, sus, sub pădure… ― Cînd cu ploaia aia mare? întrebă cel mai tînăr, fără curiozitate, apatic, scărpinîndu-se după ureche şi privindu-şi unghiile mari, negre. ― Atunci… Se făcu tăcere, şi iar auzit legănarea de osii a trenului şi rîsetele nepăsătoare ale tinerilor. I-am privit fără nici un sentiment, deşi undeva nepăsarea lor devenise dureroasă pentru mine. Cel ce mi se păruse un artist se însufleţise, probabil pentru că băuse o picătură de coniac. Avea acum o privire fanatică şi o devora cu ochi intenşi pe una dintre fete, ţinînd-o de mînă cu o fermitate posesivă, cu o dorinţă a degetelor asudate ce nu putea să nu fie observată. ― Fulgerul a tras la coasă, adăugă cel cu povestea. Ei dăduseră să fugă să s-ascundă în pădure… ― Şi au murit? întrebă mahmur cosaşul cu gîtul lung şi subţire. ― Încă nu, le-au săpat o groapă şi i-au băgat jumătate în pămînt. Stau acolo şi le aduce lumea de mîncare, sînt ţepeni şi galbeni… Se făcu tăcere şi văzui chipul femeii aşezate în faţa preotului, care privea spre cei cinci tineri. Foşneau nişte hîrtii foarte subţiri, şi în curînd vagonul se umplu de mirosul atît de cunoscut al şuncii de Praga. O fată tăia o pîine albă, bine coaptă, şi unul dintre băieţi desfăcea cu un cuţit bine ascuţit capacul unei cutii de conserve. Cum se întîmplă în astfel de ocazii, mi se făcu deodată foame. Preotul cu barba neîngrijită privea pe fereastră, dar îi simţeam lăcrimarea gurii. Trenul se opri într-o haltă. Soarele intra acum pe fereastră, luminîndu-ne feţele. Era ora amiezii. Călătoria mă obosise puţin şi simţeam că o să mi se facă somn. De tinerii aceia zgomotoşi mă plictisisem, şi ţăranii nu mai vorbiră cîtăva vreme. Pe urmă, după un timp, cînd mă simţii singur şi puţin trist, cum eşti singur şi puţin trist cînd călătoreşti fără prieteni, se întîmplă un lucru pe care o să vi-l povestesc. Ajunsesem aproape de Cîmpu-Lung, poate la trei sau patru staţii de oraşul acesta. Trenul gîfîia printre pomii uzi şi strălucitori în soare. Începuseră să se zărească munţii. Sub noi, traversînd un pod, văzui un rîu spumegînd, şi pietrele albiei aruncau ecourile căderii apelor. Era una dintre acele zile pe care n-o uiţi toată viaţa, o zi de care n-aş vrea să-mi amintesc atunci cînd am să simt că mor, pentru că prea era frumoasă. Ţăranii mei s-au adunat mai aproape, au mişcat coasele cu aceeaşi blîndeţe, cum ai muta o fiinţă, nu nişte lemne neînsufleţite, şi cel bătrîn a căutat într-o desagă de in, cenuşie ca sarea grunjoasă, şi a scos o bucată de mămăligă rece. Era o bucată tare, galbenă, cu găuri, ca un fagure, cu o coajă zgrunţuroasă, o bucată mai mică dintr-o mare mămăligă, din care se mîncase de mai multe ori, şi înainte de a o aşeza pe banca tare de lemn, sub ea şi-a aşternut batista, o cîrpă mototolită, tot de culoarea sării grunjoase, netezind-o cu blîndeţe, ştergînd-o cu muchia palmei. Ceilalţi doi s-au aplecat între picioarele desculţe, şi în tăcere au scos din desagi alte două bucăţi de mămăligă, la fel de vechi, de zgrunţuroase şi de galbene. În vagon mirosea încă a şuncă de Praga şi a coniac franţuzesc; tînărul care mi se păruse un artist melancolic înfuleca un peşte frumos, albastru, ca plumbul, şi am zărit sclipătul cărnii, semănînd cu un fulger al undelor de adînc. Dinţii sănătoşi ai fetelor cu breton, aducînd atît de mult una cu alta, ronţăiau bucăţile de franzelă, şi chipul femeii de lîngă popa cel tînăr era atît de lacom că m-am cutremurat. Părintele, cu barba neîngrijită, închisese ochii, şi mie nu îmi mai fu foame. Ţăranul cel slab scoase din traistă în cele din urmă o ceapă mare, rotundă, un fruct frumos, poate tot atît de frumos ca o lampă de noapte, pe care-l sfărîmă cu o simplă apăsare a palmei, şi tot mirosul de şuncă de Praga pieri. Cosaşul cu chimir negru de piele căută în brîul său cu ţinte vechi şi roase şi scoase o legătură, tot vînătă, tot umedă, de culoarea sării grunjoase, şi o desnodă cu răbdare, ca pe un pachet cu perle, atent să nu piardă ceva, o legătură în care se afla puţină sare. După aceea, cei trei ţărani îşi luară prînzul de duminică, în tăcere, fără să privească munţii umeziţi strălucind în soarele de iulie, atît de vesel şi de darnic, înfrumuseţând totul în jur.

Facerea lumii de Eugen Barbu De cîte ori urca scările acelea abrupte, de ciment cenuşiu, acoperite acum de un covor roşu, directorul se gîndea la prima lui zi de după naţionalizare. O noapte întreagă recapitulase întâmplările la care luase parte: discuţia cu Bazilescu, fostul patron, semnarea procesului-verbal, şi-acum ţinea minte mîna lui asudată, o mînă subţire, cu unghii albe, moarte ca scoicile, tremurînd pe lanţul de chei, cu care deschisese casa de bani. Uşa grea de metal fusese smulsă cu greutate, şi ceilalţi, el, Pîntea, Anghel, Cocorea, numai cu un ceas în urmă muncitorii salariaţi ai domnului Bazilescu, priviseră cu o curiozitate de nestăpînit seiful întunecat, plin de hîrtii de bancă, de acte şi chiar de medicamente americane, cu nume necunoscute. Deasupra se auzeau uruitul maşinilor de tipărit, pocnetul rar al unui val greoi căzînd peste ceva dur şi zumzetul muncii de fiecare zi, atît de familiar. Mai ţinea minte apelurile repetate ale telefonului şi glasul secretarei care repeta contrariată, dar fără vreo altă inflexiune a vocii, o frază neschimbată: Nu, domnul Bazilescu nu mai este directorul tipografiei noastre! Şi pe urmă clanc! sunetul furcii de ebonită, apoi iar ţîrrrr! ţîrrrr! ţîîîîrrr! exasperant şi vocea femeii agasate secret: Da, noi… Nu, domnul Bazilescu nu mai este directorul tipografiei noastre… Maşinile scoteau acelaşi zgomot egal, deşi Filipache bănuia ce se petrece: la plane, la zeţărie, la legătorie, putea să-şi închipuie cu uşurinţă şoaptele fetelor de sus, de la etajul II: Avem un nou director! Am scăpat de Bazilescu… Şi iar telefonul: ţîîîrrr! ţîîîîrrr! ţîîîrrr! Da, noi. Nu, domnul Bazilescu nu mai este directorul nostru. Ce simte un om în situaţia asta? Atunci era greu să te fixezi la ceva. O mie de gînduri îi treceau prin cap într-o învălmăşeală cumplită. Va să zică, Bazilescu pleacă pînă deseară. I-am trimis camion? I-am trimis. Ciudat, n-a spus nimic! Ce era să spună? Mai are şapte apartamente numai în Bucureşti. Şi lucrurile? Are lucruri scumpe. Afară plouase puţin. Îl apucase grija să nu i se umezească mobila fostului patron. Ce gînduri stupide! Parcă el se gîndise la mobila lucrătorilor daţi afară de proprietari pentru că n-aveau cu ce să-şi plătească chiria? Şi luase prima hotărîre. Nu apăsase pe butonul soneriei pentru că nici nu se aşezase la biroul acoperit cu un cristal albăstrui, deschisese pur şi simplu uşa şi o chemase pe secretara lui Bazilescu: „Domnişoară, cheamă-l pe tovarăşul Anghel la mine!” Era stingherit, vocea lui o făcuse să surîdă discret pe secretară. „O s-o dau afară!” gîndise imediat, cu o grabă pricinuită de amintiri mai vechi. „Pe domnul Anghel?”, accentuase cucoana aceea de 33 de ani, cu părul platinat şi unghiile lăcuite, îmbrăcată într-o rochie gălbuie ca paiul. „Pe tovarăşul Anghel”, se încăpăţînase şi iar îşi zisese în gînd: „Te satur eu de domnie! Mîine chem o lucrătoare de sus de la Legătorie, una care suferă de reumatism, să stea ea aici pe scaun şi să primească telefoanele… Dacă o fi nevoie…”. Adică fără secretară nu se poate? Ce mare lucru? Sună, ridici şi întrebi: „Alo, cine e? Pe cine căutaţi?” Or să spună: „Pe director”… „Da, eu sînt!” Şi pe urmă cu siguranţă va urma o lungă bîllbîială: „Parcă nu e vocea domnului Bazilescu”. „Sigur că nu. Mă numesc Filipache… Eu sînt noul director…” „Cum e viaţa asta! Pînă ieri am păzit o maşină, şi-acum, tranc! telefon pe masă, s-a dus liniştea ta, Filipache.” Privise în jur. Perdele de mătase, uşă capitonată, cristal ca la bar, verzui, geam de acvariu, nu alta, sonerie, un fotoliu florentin (atîta lucru ştia şi el), bătut în ţinte de metal, piele să-ţi faci patru perechi de pantofi din ea, covor moale şi o glastră goală, în care strălucea lumina de afară, o glastră suplă, lunguiaţă, plină pe jumătate cu apă trezită în care bulele de aer mai sforăiau uşor… Anghel, preşedintele sindicatului, sosise după cîteva minute: „Ce e, Filipache?” „Domne”, zisese, supărat puţin pe el însuşi. „Vezi că după-masă se mută patronul, îşi ia calabalîcul de la noi. Caută o prelată, să-i învelim lucrurile, că are mobilă scumpă şi o să i-o strice ploaia… Preşedintele sindicatului căscase gura la el: „Ia te uită!" „Nu te mira. M-am gîndit şi eu, pe noi nu ne cruţa nimeni, dar nu se poate altfel. Oricum, îşi părăseşte casa, nu-i vine uşor…" „Ăsta merită să stea în puşcărie, şi tu îi dai prelată ca să-şi acopere mobila?" Filipache simţise însă că nu se poate altfel. „Fă cum îţi spun!" îi poruncise, şi celălalt înţelesese din glasul lui că nu i-ar fi plăcut să discute mai departe. „Cum vrea tovarăşul director", zisese ironic, şi ieşise afară. Filipache se învîrtise iar în jurul biroului şi nu se hotărîse să se aşeze. Dincolo, în încăperea secretarei, suna telefonul la nesfîrşit: ţîîîrrrr! ţîîîr! ţîîîrrrr! Da, noi. Nu, domnul Bazilescu nu mai este director… „Ce să fac cu putoarea asta? A trăit cu Bazilescu, nevasta lui ştia, dar tot nu i-a zis niciodată nimic… De priceput, e pricepută foc. Ea face toate treburile mărunte: comenzile la Letea, formate de hîrtii, intervenţii la minister, nu-i de joacă. Trebuie mai întîi să vedem cu cine s-o înlocuim, avem nevoie de un cap luminat. Nici eu nu ştiu cîte ştia Bazilescu, şi o s-o feştelesc şi-or să mă ia tovarăşii şi-or să dea de pămînt cu mine, de n-o să mă mai văd! „De ce te-am pus, tovarăşe Filipache, acolo? Ca să tai frunze la cîini? Producţia nu merge, aia, aia…" Cum să mai dormi noaptea? Nevastă-sa îl simţise: „Ce se întîmplă cu tine?" „Nimic." Apoi, după o pauză: „E greu al dracului. M-au numit directorul tipografiei…" „Şi nu mi-ai spus un cuvînt pînă acum?" În seara aceea mîncaseră, făcuseră împreună şi o scurtă plimbare, dar nu amintise un cuvînt despre toate astea… Pe urmă venise dimineaţa. Se sculase devreme de tot. Noroc că se lumina de la 4. Treceau tramvaie, sunînd din clopotele lor vesele, în faţa magazinelor era aglomeraţie şi vînzătorii de ziare anunţau naţionalizarea. Cazarma roşie a domnului Bazilescu se vedea de departe, dincolo de Dîmboviţa, cu turlele ei înalte şi cu geamurile afumate de plumbul de la topitorie. Nu luase nici un tramvai, nici nu stătea prea departe, îi plăcea să meargă pe jos, şi dimineaţa strălucitoare de după scurta ploaie de vară arăta poleită, cu cerul ei curat, cu soarele aburind ferestrele abia deschise după răcoarea nopţii trecute. Camionagiii se strigau spre chei şi vînzătorii de zarzavat alergau, cu picioarele desculţe spre mahalalele Bucureştiului. Uitase să-i lase bani nevestei, pentru că leafa nu prea îi ajunsese luna aceasta, şi deodată simţise cum îi roşeşte obrazul cînd se trezi întrebîndu-se: „Oare unui director de tipografie cît dracu o să-i dea statul pe lună?” Portarul dormita în cabina lui. Era devreme de tot. La 6 şi jumătate începea schimbul de zi, şi acum era 6 fără cinci. Vru să treacă neobservat, dar bătrînelul cu urechile ciulite îl auzise deschizînd poarta grea de fier. Cu o zi înainte îl salutase cum îi saluta pe toţi salariaţii: „Bună dimineaţa, bună dimineaţa, gata, gata?” Acum se precipitase pe uşa cabinei lui şi spusese un „să trăiţi!” grăbit şi puţin slugarnic. „Am să-i zic să nu-l mai aud cu «să trăiţi-ul» ăsta, că nu sîntem la militărie.” Birourile erau pustii. Uzina, cum îi spuneau cu toţii tipografiei, dormita. Se auzea vag, de sus, o maşină de tăiat, su- ghiţînd parcă, opintindu-se în maldărul de hîrtie. „Dacă merge bine, în trei luni fac trei schimburi”, îşi zisese Filipache. „Oamenii cîştigă puţin, poate cu orele suplimentare s-o mai scoată la capăt… Dar de-acum, altfel vor fi salarizaţi, o să vorbim, o să le mărim cîştigul…” Pe stradă trecea un camion cu sifoane. Filipache tot nu se aşezase pe fotoliul de piele. Cu o zi înainte dorea ca plecarea lui Bazilescu să se petreacă mai repede. Acum privea curtea pustie de la ferestrele monotasterelor. Fostul patron aşteptase să vină noaptea. Împacheta greu şi cu meticulozitate. Îl ajutau nişte rude şi chemase cîţiva hamali să-i transporte cu grijă pe scări scaunele şi scrinurile. „Numai să nu fi luat şi candelabrele”, se chinuise noul director la gîndul că odăile în care intenţiona să facă clubul şi căminul de copii vor fi astfel urîţite. Ploaia încetase de mult, aşa că prelata trimisă se dovedise inutilă. Pe la 9, cînd întunericul se înstăpînise bine, camioanele sosiseră deodată, şi, în mai puţin de o jumătate de oră, curtea se pustiise. Rămăsese numai pavajul plin de hîrtii pe care un bec zgîlţîit de vînt îşi arunca lumina puternică. „Gata”, spusese cineva din spate cu o uşurare bucuroasă. „De-acum uzina e-a noastră.” Ea era de mult a lor, dar pînă în clipa aceea n-o crezuseră. Noul director aştepta să audă primele glasuri ale celor din schimbul de dimineaţă trecînd pe sub ferestrele cancelariei reci şi pustii. Îl durea puţin capul de oboseală şi nu mai putu să rabde atîta tăcere. Străbătu coridoarele pustii şi urcă în goană scările pînă în pod. Aerul era muced, şi vechea răsuflătoare din acoperiş părea astupată de un strat gros de praf. Vechiul dormitor al ucenicilor fusese părăsit de cîţiva ani. În locul paturilor de fier strînse într-un colţ, grămadă, ruginite toate, zăceau în dezordine cartoane nefolosite şi chiar o maşină, cu piesele desfăcute. Aici trebuia curăţat totul şi măturat, pentru că hîrtia uscată putea lua foc la cea mai mică neglijenţă. Coborî încet treptele vechi, mîncate de cerneluri şi de tuşul cărat de saboţii lucrătorilor. Era mînios şi nu înţelegea ce-l apucase pe neaşteptate, dar cînd ajunse la un nivel mai jos îşi aminti că în spatele uşii zărise scîndurile vechilor carceri în care Bazilescu ţinuse închişi în timpul războiului cîţiva tovarăşi mai îndărătnici, ca să fie celorlalţi de exemplu. „Mama lui, cum uită omul! Eu i-am trimis prelata şi el ne băga la mititica…” Sala cartonajelor era goală. Se făcea multă risipă de hîrtie (o racilă mai veche a acestui serviciu), cărucioarele de transport arătau ca vai de lume, trebuiau date la reparat. Şi spaţiul trebuia altfel împărţit, aici puteau fi angajate mai multe fete, dar stai să vedem mai întîi cum e cu producţia… Trecuse primul sfert de ceas. Jos, în gang, se desluşeau vocile bărbaţilor veniţi la muncă. Cînd ajunse la etajul al II-lea inspectă latrinele. Erau urîte, miroseau îngrozitor a urină, şi zidurile, pe care curgea apa şiroaie, fuseseră unse cu catran. „Ne trebuie faianţă! hotărî. „Şi bani de unde? S-or găsi ei… E drept ca unii dintr-ai noştri îşi cam bat joc de toate”, îi certă în gînd. „Dar omul, dacă va fi obişnuit cu curăţenia, nu va mai da năvală ca boul, nu va mai scrie măscări pe pereţi…” Pe coridor, între zeţărie şi linotip, îşi dădu seama că tot coridorul era întunecat şi că geamurile nu mai fuseseră spălate de luni de zile. Nu-i plăcu nici zugrăveala gri-închis. „În tipografie se umblă cu cerneluri, se va face risipă dacă ai să pui o culoare mai veselă… Ce culoare mai veselă? O să fie culoarea albă, să se înveţe fraţii să ferească zidurile, o să-i prelucrăm în şedinţă. Aşa şi la club, e parchet, dacă n-o să ne ştergem picioarele… Stai, stai, ia-o încet, va să zică trebuiesc şi nişte duşuri. Cei de la minister or să creadă că am înnebunit, nici nu m-am aşezat bine pe scaun şi gata cu pretenţiile! Ei şi? Aşa sîntem noi, tipografii, avem pretenţii! Să vezi ce cap o să facă vreun funcţionar de pe acolo, de pe la finanţare sau contabilitate. Auziţi: Grafice 6 cere duşuri! Sigur că cere. Mai cere şi un covor pentru scări, un covor care să acopere mizeria asta de ciment urîţit de atîţia paşi…” Jos, la pontare, se auzeau zbîrnîind ceasurile. Larma se înmulţise. Ce ciudat, ziua semăna cu celelalte, parcă nu se schimbase nimic. Acum avea să se întîlnească cu vechii săi tovarăşi de muncă şi ei poate îşi vor scoate şepcile şi-i vor spune nesuferitul „să trăiţi”, singura răsplată nedorită a faptului că era director… Coborî pe o scară dosnică, să nu-i întîlnească, şi intră iute în biroul lui, încolţit de o teamă ciudată. În încăperea pustie era linişte. 6 şi 25. Porniseră primele maşini. La început zgomotul lor egal abia se auzi, apoi, pe măsură ce minutele treceau, rostogolirea valurilor de metal se accentuă, crescu, se transformă într-o uriaşă mişcare al cărei ecou se repercuta în zidurile de cărămidă şi trecea prin plafoanele subţiri de beton armat. „Muncesc băieţii. Şi fără mine. Poate c-ar mai trebui să-i strîng încă o dată şi să le spun cîte ceva.” „Ce să le mai spui? Au aflat ieri că eşti directorul lor, s-au bucurat. Ce trebuiesc atîtea vorbe? Fapte, frăţioare, faptele să le vedem…” Trebuia să-l cheme pe secretarul organizaţiei de bază, pe Pîntea, să se sfătuiască. Se duse la uşă şi constată cu uimire că secretara nu venise încă. „Asta a fugit…” „Nu, n-a fugit. Vine. Bazilescu se scula mai tîrziu, abia pe la 9…” Străbătu coridorul, sui cîteva trepte şi bătu la uşa biroului organizaţiei de bază. Pîntea sta la biroul lui, cu şapca pe cap, şi asculta vorbele unei femei care plîngea înăbuşit. Intră de-a binelea, deşi la început vrusese să plece. „Ce-i, femeie?” o întrebă strîngînd mîna lui Pîntea. „M-a lăsat bărbatul.” Filipache fusese gata-gata să dea din umeri şi s-o întrebe: „Ei, şi?”, şi deodată se ruşină de uşurinţa lui. „Cum adică, tu eşti ca Bazilescu? Femeia asta nu e muncitoare ca şi tine? Are un necaz. O lasă bărbatul. Să vedem, de ce o lasă? Poate au copii, cine ştie ce alte angarale.” Luă un scaun. Lucrătoarea se ridicase în picioare. O împinse aproape furios de umeri la loc: „Stai şi spune, de ce te-a lăsat?” „A găsit pe alta”, mormăise ea şi începuse iar să plîngă încet… „Bine, bine… Unde lucrează?” „La Laminorul.” „Şi de ce nu te duci la organizaţia de bază de-acolo? Noi ce putem să-i facem?” „Păi de-aia am venit, ca să vă întreb…” în vorbele ei era o încredere care-l mişcă pe Filipache. „Bine-ai făcut. Las’, că vorbim noi cu secretarul de la Laminorul…” Pîntea îşi trăgea şapca pe frunte, nervos. Femeia se ridică şi plecă, întrebînd din uşă: „Cînd să vă mai caut?” „Mîine.” Secretarul pusese mîna pe telefon, apoi se răzgîndise. Era prea devreme. Filipache îi smulse şapca de pe cap: „Ce dracu, că nu plouă! Şi de mîine să mi te bărbiereşti în fiecare zi, m-auzi?” Pîntea, cu ochii lui cenuşii, îl privea întrebător. „Ce te găsi? N-am timp. Stau în şedinţe de nu mai ştiu cum mă cheamă şi tu-mi ceri să mă bărbieresc…” „Uite, aşa vreau eu, şi să m-asculţi…” „Mă, să fie!” exclamă celălalt. „Cît am fost aici, în locul tău, îmi schimbam cămaşa la două zile. Sînt om în vîrstă, nici prea bătrîn, nici prea tînăr, am o fată mare, am învăţat că dacă vrei să fii respectat trebuie să arăţi ca lumea. Nimeni n-ascultă de un nespălat, iartă-mă că ţi-o spun. Oi fi stat în şedinţe, dar mie să nu-mi mai vii aşa, auzi? Şi-acum, scurt pe doi: ce facem cu economatul, că de ieri mă tot gîndesc la treaba asta. Porcii ăştia de patroni or să saboteze cît pot. Nu vreau să aud că de cînd am luat noi, comuniştii, în primire fabricile, lumea mănîncă mai prost. Ai un om capabil care e în stare să alerge, să cumpere, s-aducă?” Pîntea îşi potrivea părul cu degetele răşchirate. Părea puţin supărat de cele auzite, dar încetul cu încetul, vechea prietenie care-i lega învinse. „Să mă mai gîndesc şi eu, spune-i şi lui Anghel…” „Bine, o să-i spun, dar îmi trebuie un local pentru cantină…” „Tot eu să ţi-l găsesc?” „Nu ştiu cine, dar ajută-mă. Să ştii de la mine, ori facem să fie mai bine, ori ne ducem şi ne culcăm…" „Aşa-mi place cum vorbeşti, nu mă lua cu bărbieritul, că mi se suie la cap…" „Ba n-am glumit de loc.” „Să-mi pui, Filipache, şi nişte butoni la mîneci, să mă placă fetele de la legătorie…” „Lasă astea. Deci: local pentru cantină, aprovizionare clasa-ntîi. Vreau să se halească, mmm, ca la mama acasă, s-a înţeles? La revedere şi mai bagă şi tu nasul pe la mine prin birou, să vezi dacă nu m-am înecat în hîrtii, că astea or să-mi mănînce mie zilele…” Pînă la 8 şi jumătate cînd sosise secretara, pentru că nu ştia cu ce să înceapă, îi chemă pe şeful administraţiei şi pe contabil. Erau doi funcţionari în vîrstă, îmbrăcaţi corect, amîndoi în haine pe puncte, bine călcate, cu figuri respectuoase şi îngrijorate. Vorbeau rar, cu pedanterie, şi, ce era ciudat pentru Filipache, rosteau cam aceleaşi fraze cînd era vorba de bani. Le spuse pe rînd de ce avea nevoie, îi rugă să-i întocmească un plan pentru aprovizionare, se interesă cam cît l-ar costa nişte covoare şi le ceru să-i prezinte a doua zi un arhitect, pentru că voia să facă unele modificări în clădirea lui Bazilescu, să lărgească atelierele şi chiar să aducă puţine înfrumuseţări. Cei doi vorbeau despre amortismente, despre investiţii care aduc şi investiţii care n-aduc. Noului director i se păru o veşnicie pînă terminară şi avu încă din clipa aceea sentimentul că a păşit pe un teren foarte alunecos. Singurul lucru cert era că tipografia lucrează, pentru că o auzea, maşinile torceau cu regularitate, val după val, tone de hîrtie plecau spre legătorie, cărate cu ascensoarele, şi faptul acesta precis, al muncii, îi dădea o siguranţă absurdă. Telefoanele zbîrnîiau în draci şi de cîteva ori ridicase receptorul si auzise nişte glasuri necunoscute: „Alo, Bazilescu? Nuuu? (uimire, consternare). Da cine, atunci? Cine? Directorul Filipache?” „Ăştia n-au citit încă ziarele. Se scoală tîrziu, săracii.” Îi venea să rîdă, dar se stăpînea. Funcţionarii se uitau la el, nu trebuia să le arate că se bucură. Se stăpînea cît putea. Erau şi nişte glasuri de femei: „Alo, Alex, alo, cine e? Greşeală?” – „Nu, nu e nici o greşeală!” „Dar ce s-a întîmplat?” Glasurile gîlgîiau în aparat şi deodată se stingeau, se sugrumau, exclamau ciudat: „Cum? S-a naţionalizat?” „Ei, vezi, domnule Filipache, ai nevoie încă de o femeie care să răspundă la telefoane, nu se poate altfel. Dar unde-mi întîrzie putoarea aia?” Secretara intrase la 8 şi jumătate, auzise glasuri necunoscute în biroul directorului şi privise ceasul. „Ăştia se scoală devreme de tot.” Intrase după o bătaie discretă la uşă şi pusese în vaza cu apă stătută un buchet de flori, fără să spună un cuvînt, firesc, ca şi cînd aşa trebuia să facă. „Aveţi nevoie de mine?” întrebase. „Am, dar ceva mai de dimineaţă, spusese Filipache fără să ridice de loc glasul. Dacă s-ar putea de la 6 şi jumătate, cînd începe lucrul.” Cei doi funcţionari zîmbiseră ascuns, privind-o cu o lăcomie nedisimulată, în treacăt, dar cu multă atenţie concentrată. Femeia nici nu clipise: „Bine, am înţeles, tovarăşe director”. Iute învăţase cuvîntul „tovarăş”, care numai cu o zi înainte îi venea foarte greu pe buze. Florile acelea firave, albastre aveau ceva proaspăt şi pur, şi timp de cîteva minute Filipache nu mai fu atent la ceea ce spunea şeful administraţiei tipografiei. „Putea cel puţin să schimbe şi apa”, se enervă singur Filipache. „O face numai de formă. Vrea să mă cîştige. Îmi aduce flori, dar îşi bate joc de ele… Dacă crede că mă leagă la ochi cu astea, se înşală.” În încăpere rămăsese un parfum insistent. Soarele puternic al zilei de vară pătrundea prin perdele, şi încăperea părea luminoasă şi curată. Fotoliul era moale şi adînc. Abia atunci îşi dădu seama Filipache că se aşezase în cele din urmă pe locul lui Bazilescu şi se miră că nu simte nici un fel de bucurie. Oamenii din faţa lui calculau pe nişte hîrtii la nesfîrşit. Socoteau meticulos, şi el nu pricepea nimic deocamdată. Era vorba de utilizarea unor fonduri noi, acordate de stat; amîndoi aveau frunţile încruntate. Unul îşi ascundea cu grijă rărirea părului, celălalt arăta un obraz uscat, ca de lemn, şi gurile lor vinete miroseau a tutun. Pe degete purtau amîndoi inele. Unul cu o piatră mare, neagră, al şefului contabilităţii, îi atrase lui Filipache atenţia în mod special. Era un lucru frumos. „Cum dracu de strîng unii oameni într-o singură viaţă bani pentru un astfel de inel?” Şi îşi făcea socoteala că, mai întîi, oricine are nevoie de o casă, de mobilă, de covoare, de îmbrăcăminte şi apoi de un astfel de inel. „Ăsta fură, nu se poate altfel, fură, şi dacă-l prind că mai fură de la muncitori, îl bag în puşcărie…” Acum telefoanele sunau dincolo, atîta lucru ştia şi el, mutase o pîrghie de metal spre stînga, şi ţîrîitul se auzea în odăiţa secretarei. Vocea ei repeta ca şi ieri: „Da, noi. Nu, domnul Bazilescu nu mai e director…” Pe urmă se discută despre nişte comenzi mai vechi de hîrtie şi despre salariile pe luna în curs. Filipache fu chemat pentru a doua zi la două şedinţe consecutive, şi totul se amestecă: calculele funcţionarilor cu răspunsurile date nesigur la telefon. Trebuia să întrebe, mereu o scula de pe scaunul ei pe secretară, şi simţul unei neputinţe ascunse îl enerva din ce în ce mai mult. Ora prînzului sosi pe neaşteptate. Se auzea intrarea schimbului al doilea şi el nu făcuse mai nimic. Trebuia să stea de vorbă cu toţi şefii de secţie şi umpluse un carnet cu propunerile lor de îmbunătăţire a muncii. Îi chemase pe rînd, le pusese în vedere să vorbească scurt şi-i ascultase. Se iveau greutăţi încă de pe acum, vechiul patron avea legăturile lui, o dată cu plecarea ele se rupseseră, şi puţin cîte puţin Filipache înţelegea că femeia aceea cu unghiile lustruite va mai întîrzia mult la uşa lui, pentru că el trebuia să afle totul, să bage în cap, să simuleze că are nevoie de ea pînă va putea să facă faţă celor ce urmau. Mîncă pe la 4 într-un birt din apropiere, cu Pîntea şi cu Anghel, să poată să se întoarcă imediat înapoi. Cei doi se gîn- diseră la cineva care ar fi putut să facă o bună aprovizionare pentru economat; şi ei îşi dădeau seama că prima condiţie, pentru ca să poată cere mai mult muncitorilor, era aceea de a-i hrăni bine. „E unul Vasilescu care lucrează la statistică, un funcţionar”, începuse Pîntea, arătîndu-şi obrazul proaspăt ras la o frizerie din apropiere. „E bun?” „Oamenii spun că e priceput la toate”, adăugase Anghel, care îl recomandase. „Are studii. Ştie şi contabilitate. Aici trebuie doxă mare, plus simţ practic”… „E cinstit?” întrebase Filipache. „Cred că da.” „Bine, asta o să mai vedem… Tu ce spui, Pînteo?” „Să încercăm!” „Trimiteţi-l la mine, să-l văd şi eu.” Şi pe urmă porniseră toţi trei înapoi spre tipografie, grăbiţi şi osteniţi. Pînă seara la zece, Filipache stătuse cu ochii în registrele predate de secretară. Comenzi vechi, facturi, liste de salarii, totul fu cercetat cu atenţie, şi timpul se scurse pe nesimţite. Tîrziu, cînd sus încetă zgomotul maşinilor, noul director se ridică de la masă. Deschise uşa şi o văzu încă pe secretară păzind telefonul şi citind un ziar. „Ce-i cu dumneata, n-ai plecat?” o întrebă, enervat puţin de neglijenţa lui. „Nu.” „Nu era nevoie să rămîi pînă acum. Şi te rog să schimbi apa la florile alea, că e păcat de ele. Bună seara…” Acasă ardeau toate luminile. Venise pe jos, absent la larma tot mai stinsă a străzii. Era destul de tîrziu. În poartă se mirase că vede ferestrele deschise. Stătea în fundul unei curţi bătrî- neşti pline de pomi, întunecată acum, sub noaptea înăbuşitoare de început de vară. Vecinii nu dormeau. „Ce-am auzit să fie într-un ceas bun,” spusese proprietarul de pe banca lui, de lîngă poartă. Filipache tresărise, luat pe neaşteptate. „Ei, acum e vremea dumneavoastră”, adăugase pensionarul, un fost militar cu care ani de zile se ciondănise pentru chirie şi micile mizerii ale traiului în comun. Pînă să apuce să se mînie pe nevastă-sa, care nu-şi ţinuse gura, îl înconjuraseră şi ceilalţi chiriaşi, strîngîndu-i mîna şi punîndu-i o mulţime de întrebări. Erau vreo trei bărbaţi: unul funcţionar la o bancă, al doilea lucrînd la distribuirea apelor, şi ultimul, un tutungiu, cu o dugheană în centrul oraşului. Filipache le mulţumise stingherit şi intrase în casă. Ardeau toate becurile, făcînd şi mai mohorîte încăperile, fără lucruri aproape. Fata lui, Eva, stătea cu mîinile sub cap pe micul divan acoperit cu o cergă aspră, privind ţintă în tavan. Sări în sus cînd îl văzu: „Tată, vin’ să te pup! Ce-am auzit…” În uşa dormitorului, Elena nu îndrăznea să se apropie. Lui Filipache nu-i plăcea chipul Evei, palid şi slăbit. „Ce-i cu tine? Ce s-a întîmplat?” „Nimic”. Eva zîmbise într-un fel nesuferit, care nu-i plăcea lui Filipache. „E prefăcută”, gîndise, „niciodată nu ştiu ce-i cu ea…” O măsurase tăcut, după ce le spusese celor două femei să se aşeze la masă. Crescuse foarte înaltă spre disperarea mamei sale, care nu mai înceta să se căineze: „Ce să mă fac cu fata asta? N-o să se uite nimeni la ea, e cît un stîlp”. Lui Filipache nu-i era foame de loc, dar mînca pentru ca să nu răspundă întrebărilor. Ceasul arăta unsprezece şi jumătate, şi lui i se păru că e foarte tîrziu. Eva avea cearcăne, părea istovită, şi Filipache îşi spuse că de multă vreme uitase de ea. Maică-sa o dusese cu cîteva luni în urmă la doctor, acesta o examinase îndelung şi-i spusese că are o creştere anormală. Medicul îl prevenise că dacă acest proces nu se va opri, fata va suferi un şoc psihologic. Probabil că acum era roasă de griji şi el nu ştia ce să facă. Gîndurile i se învălmăşeau iar, căuta să fie atent la ce povestea Elena, dar nu reuşea. „Mîine dimineaţă trebuie să ţin o şedinţă cu noua conducere, să împărţim sarcinile; la unsprezece trebuie să fiu la minister… Răbdare, nu se bate totul din palme, nu-ţi cere nimeni să te dai peste cap. Uite, nu mă bucur de loc. Cînd am plecat, şoferul m-a chemat să mă urc în maşină. E nebun! Ce-mi trebuie mie maşină? N-am două picioare? Şi fata asta… cum a slăbit! Poate şi din cauza dansului. Eva stă la şcoala ei de coregrafie de dimineaţă pînă seara!” Prin geamurile deschise intra răcoarea miezului de noapte. Vocile vecinilor se stinseseră pe rînd. Strada se pustiise. La colţ, ca de obicei, ardea un felinar verzui. Paşii trecătorilor întîrziaţi risipeau liniştea profundă. Elena îl privea pe furiş cu o mîndrie neascunsă şi veche de ani de zile. „Numai ea se bucură cu adevărat”, gîndise Filipache. Oboseala îl dobora. „În două săptămîni nu mai avem hîrtie… La Plane stau degeaba patru maşini. Nu sînt piese de schimb, trebuiesc comandate în Germania. Lui Bazilescu nemţii din vest poate i le-ar fi trimis, dar comuniştilor, nu… Să vedem… Trebuia lărgită secţia de ofset. Aici lipseşte un maistru. Cehul acela gras, prietenul patronului, nu mai venise la lucru de la naţionalizare. Trebuia convins, momit, adus înapoi. O să-i plătim mult, mai mult decît trebuie, pînă pregătesc pe cineva…” „Marine, spusese pe neaşteptate Elena, te-au căutat de la Comitetul de stradă. Nu ştiu ce mai vor cu tine…” „N-am eu destule pe cap?… Se enerva repede în ultima vreme, pe neaşteptate, şi pe urmă îi părea rău. „Elena o să creadă că mi s-a urcat la cap şi nu-i adevărat”… Zîmbise vinovat şi apucase mîna femeii. Ea nu se supăra prea repede. Pe urmă privirile îi rămăseseră pe chipul Evei. Fata era frumoasă. Avea obrazul oacheş al maică-si şi doi ochi mari, adînci. Parcă şi-i vopsise puţin cu ceva negru. „Dacă s-a îndrăgostit de cineva?” Se ridicase tăcută de la masă şi închisese ferestrele. Voia să rămînă singură. Îi lăsaseră Evei de vreo cîţiva ani odaia în care mîncau. Intrară dincolo. Eva căscase, se dezbrăcase repede şi-şi aruncase plapuma peste cap. „Noapte bună, şefule! îi spusese. Vezi să nu-ţi iei maidanul!” La şcoală o învăţase nu ştiu cine că trebuie să se tutuie cu părinţii, „că aşa e modern”. „Îi dau eu ei cum oi auzi că nu-mi mai spune dumneata.” Mîna să i-o sărute, cum făcuse bunicul fetei cu el, nu i-o dădea, pentru că i se părea ruşinos, dar să-i zică „tu”, asta nu putea să rabde. „Şefule” parcă mai mergea. Era un fel de a te adresa ca unui frate mai mare… „Va să zică,ar trebui să fac de pe acum rost de ceva fonduri pentru mărirea atelierelor. Dar cu ce să încep? Întîi e cantina, pe urmă creşa. Loc se găseşte, dar încăperile lui Bazilescu sînt goale puşcă. Mobila costă. Unde găsesc ceva bun, ţeapăn?” „Ne culcăm?” întrebase Elena. „Da, mi-e somn…” Minţea, nu-i era somn de loc. Femeia voia să-i spună ceva, o simţea. Deocamdată aştepta să adoarmă Eva. Nevastă-sa stinsese lumina, dezbrăcîndu-se ca totdeauna pe întuneric. „Ce-or fi făcînd floricelele alea săracele, se vor ofili pînă mîine.” Şi în locul secretarei pe cine să pregătească? Nu aveau unsoare de maşini. Trebuia un om de alergătură, să fie cînd la minister după aprobări, cînd la fabrica de hîrtie. „Ah, ce balamuc…” „Adormişi?” întrebase Elena deodată. „Nu.” „Ai văzut-o pe Eva?” „Am văzut-o. N-arată bine. Ce are?” „Am întrebat-o pe prietena ei, are o prietenă de-acum, una care nu-mi place de loc. Fumează. O muiere cu un păr ca mierea, făcut la frizerie, stă picior peste picior şi turuie toată ziua.” „Ce să-i facem? Nu putem noi să-i alegem prietenele.” „Vorbeşte mai încet, că ne aude.” „A adormit.” „Cred că s-a întîmplat ceva cu ea. Întîrzie. A început să mintă. Spune că merge la sediu, la Tineret, şi pe băiatul ăla de-acolo, îl ştii?” „Da”. „Băiatul ăla spune că n-a mai văzut-o de cîteva luni.” Filipache tăcuse cîteva clipe. „Şi ai vreo bănuială?” Elenei îi venea greu să răspundă. Acum, după atîta vreme, bărbatul îşi aduce aminte de toate amănuntele acelei convorbiri. „Cred că îl place pe unul în vîrstă. Un bărbat frumos. Mi l-a arătat o vecină. Unul care stă toată ziua pe hipodrom, joacă la curse, face pariuri, un proprietar de cai, cu grajduri…” „Prostii. Ăştia nu se uită la o amărîtă ca Eva noastră. Au ei cucoanele lor…” Pe urmă totul se stinsese în memorie, pierise undeva într-un colţ neştiut. Zilele trecuseră. Munca la tipografie îl furase nemilos. Se întorcea din ce în ce mai tîrziu, era obosit, nervos, pus pe harţă. Elena nu-i mai spusese nimic despre Eva, multă vreme. Pînă în iarna următoare lucrase şi duminica. Se scula devreme ca de obicei şi se ducea acolo. Îi chema pe Anghel, pe Pîntea, pe Cocorea, nu mai terminau cu problemele. Lucrurile mergeau destul de greoi, piedici nevăzute se iveau la fiecare pas. Tipografia nu avea oamenii care-i trebuiau, secţiile se reorganizau, Filipache fugea de biroul capitonat al fostului patron ca de dracu; cînd îl căutai era ori la plane, ori la legătorie, cercetînd, iscodind, întrebînd ca ultimul începător în ale tipografiei. Oamenii se cam lăudau, unii îi ascundeau greutăţile, din motive de neînţeles. Cîteva rapoarte trimise la minister fuseseră corectate acolo şi înapoiate. Directorul se ruşinase, chemase la el pe funcţionarii de la planificare, de la serviciul de muncă şi salarii, socotelile se încîlceau pe undeva, cifrele se umflau, cei de la minister aveau un sistem al lor de a descoperi nepotrivirile, şi pentru toate greşelile îl frecau pe el. Lucrările de mărire a capacităţii de producţie a uzinei începuseră într-un ritm foarte rapid, dar pe urmă unele fonduri, fuseseră recalculate, şi zidurile unei secţii noi rămăseseră la jumătate. Filipache le vedea în fiecare dimineaţă, acoperite de zăpadă, şi simţea cum i se rupe inima. Nu-i slăbea pe cei de la minister cu adresele, cu telefoanele, dar totul era în zadar. Pe urmă chemase contabilii, se sfătuise cu ei, unul se dovedise cu imaginaţie, şi cîteva zeci de mii de lei se iviseră prin operaţii şi calcule pe care le înţelegea greu. Directorul simţea că apucase pe un drum neplăcut, dar gîndul că o să mărească tipografia, că o să aibă secţii mai bine utilate nu-i dădea pace. I se trimiseseră cîteva maşini noi, n-avea nici unde să le aşeze. Totul se lega în mod fatal. Sarcinile de plan creşteau. Noul an care venea trebuia să fie hotărîtor. Volumul tipăriturilor prevăzute pentru următoarea perioadă reprezenta o cifră de cinci ori mai mare decît cifrele vechi pe o perioadă asemănătoare. Se construia o tipografie nouă, dar pînă la terminarea ei, tot pe vechile magherniţe se conta, şi aceste magherniţe trebuiau modernizate şi reutilate, pentru că aveau maşini vechi de 25 de ani, deteriorate, fără piese de schimb. Cu cele 32 de rable hodorogite, cum i se spusese de la minister, Filipache trebuia să tipărească sute de mii de volume. Pe pereţii vechii tipografii a lui Bazilescu apăruseră primele afişe ce anunţau bătălia pentru consolidarea revoluţiei culturale. După-masa, în vechea sală de mese a patronului se ţineau cursuri politice, şi ultimii analfabeţi ai uzinei, recrutaţi dintre oamenii de la expediţie, învăţau să scrie şi să citească. Lui Filipache zilele nu i se păreau de loc lungi, ele treceau pe neştiute în şedinţe de producţie sau în convorbiri pe grupe de lucru... Directorul descoperea cu surprindere că oamenii sînt mai inventivi decît îşi închipuise vreodată, scăpaţi de spaima de a mai fi batjocoriţi de cineva (Bazilescu, cînd veneai cu o idee, spunea ironic de la uşă: „Ştiu, vrei să-mi bagi în buzunar un milion! Lasă, o s-aduc maşini noi! S-a terminat războiul, o să fac contracte cu americanii, cu nemţii, nu-mi trebuiesc reparaţii…”). Şi timpul trecuse, şi patronul nu adusese maşini, parcă bănuind că într-o zi va rămîne fără tipografie… Treaba mergea destul de greu. Cu un astfel de utilaj puteai să te duci dracului, nu să îndeplineşti planul, dar el trebuia îndeplinit. „Aici numai omul poate face ceva…”, spunea Pîntea. „Dacă-i convingem, totul o să meargă perfect. După aceea vor veni şi maşinile.” Ele începuseră să sosească, dar erau încă puţine. Trebuiau adăpostite, ca să le adăposteşti trebuia o secţie nouă, ca să ridici o secţie nouă trebuiau bani. Bani nu aveau, pe urmă apăruseră, dar apăruse şi grija că va veni un control… Ei, şi? Doar nu i-am băgat în buzunar, se liniştea, i-am folosit mai bine. Ceea ce trebuia făcut, s-a făcut din economii de la alte sectoare, în schimb… în schimb, actele erau acte. Contabilii îl aveau în mînă, Filipache bănuia că fac şi alte operaţii, tot aşa de pe lîngă lege, dar unui om cinstit nu i-e frică decît că n-o să reuşească. Şi în primăvară, noua secţie era gata: geamuri mari, lumină multă, maşinile nu ruginiseră pe afară. Se puteau angaja oameni noi. Se lucra de-acum în trei schimburi. Unul de dimineaţă, unul după-masă, unul noaptea…