Rodica Ojog Brașoveanu

1     „AM SĂ-L UCID!“ Prin ochii Ancăi Dragu trecu o flacără pe care bărbatul n-o observă. Îşi lega cravata bleumarine cu picouri sidefii. Străluceau discret ca nişte spinele. În oglinda toaletei se reflecta patul dublu florentin, noptierele cu veilleuse gemene. Două vase de argint. Le coafau abajururi enorme din mătase trandafirie. Marian Dragu se consultă în oglindă cu privirea aceea specială care încearcă să fie obiectivă, să se detaşeze, să împrumute nepărtinirea ochiului străin. Era încântat de propria imagine – „arăt de un milion de dolari!“ – dar spuse altceva: — O chestie e certă! În materie de cravate şi batiste, în sfârşit, accesorii, italienii sunt imbatabili. Nevastă-sa îl fixa din fotoliul scund, de budoar. Stătea picior peste picior, într-o atitudine de contemplaţie ironică, bălăbănindu-şi papucul pe vârful degetului gros. — Da ştiu că te găteşti! E aşa de interesantă şoricuţa de astă seară? Marian se îmbrăca rar în costum, preferind vestimentaţiile juvenile: canadiene, vindiacuri şi blugi, şepcuţe de licean, cămăşi din pânză topită descheiate până la plex şi care lăsau să se vadă medalionul de aur cu semnul scorpionului. Îşi închipuia că toate acestea îl fac să pară mult mai tânăr. Era de o cochetărie feminină, se îngrijea şi conserva cu grijă şi aplicaţie de actriţă. Nu fumase niciodată în viaţa lui, bea cu multă moderaţie şi detesta să-şi spună vârsta. Pe nevastă-sa, chiar după nouă ani de căsătorie, contrastul dintre toaleta meticuloasă, de pisicuţă, şi aspectul viril al bărbatului nu înceta s-o surprindă. Marian Dragu era ceea ce femeile obişnuiesc în general să definească drept „un tip superb“, apăsând puternic pe cea de-a doua silabă. Foarte înalt, avea un trup de bun gimnast chipul seducător, oleacă prea frumos în prima tinereţe, câştigase după treizeci de ani în vigoare. Una din particularităţile cele mai fascinante ale lui Dragu era râsul puternic, plin de viaţă, cascadă de tinereţe punând în valoare o dentiţie ce ar fi stârnit invidia aştrilor de la Hollywood. — Dacă mi-a plăcut totdeauna ceva la tine, Anca, este că ai umor. — Ştiu mai bine decât oricine ce am în dotare. Zi, cine-i zâna? Încerca să păstreze un ton detaşat, egal, să voaleze orice tuşă de gelozie. — O femeie extraordinară. Într-adevăr un exemplar de excepţie, şi ştii că nu mă prea avânt în adjective. — Nimeni nu-ţi poate contesta competenţa în materie. Şi era sinceră. De pe la treisprezece-paisprezece ani, fără cel mai mic efort din partea lui, muierile îi picau în braţe, ca drogate. Într-a IX-a, la liceu, o prietenă de-a maică-sii, femeie matură, avocată renumită, având ea însăşi copii mari, făcuse pentru el o pasiune smintită. Bărbatu-său îi descoperise, fără investigaţii complicate. Răpusă de patimă, femeia comitea zilnic zeci de imprudenţe, îl aştepta cu maşina după terminarea orelor de şcoală, îl săruta în plină stradă sub ochii stupefiaţi ai trecătorilor. Urmase, evident, divorţul. Scandalul imens dăduse start unei cariere sentimentale care amintea – păstrând proporţiile – de cea a unui Rudolf Valentino sau Ramon Novarro. — Ce înţelegi tu prin exemplar de excepţie? — Adică nemaiîntâlnit. Simplu, nu? Arată dumnezeieşte, mintea îi e la fel de arătoasă ca şi înfăţişarea, are toate datele unei mari doamne. — Aha! Vasăzică de aia ai abordat strai de recepţie. — Normal! Un mantou de vulpi argintii şi o tarabă de bijuterii impun partenerului o anume ţinută. — Hm! exclamă roasă de gelozie Anca. Taraba de giuvaeruri nu-i dovadă de gust distins. Marian Dragu zâmbi. O ciupi neglijent de obraz. — Depinde cine şi cum le arborează, draga mea. Stilul e tot! Femeia îşi feri capul. Gândi otrăvită că în nouă ani de căsătorie nu primise nici o podoabă. Verighetele le făcuse ea din nişte fleacuri de aur – două coroniţe, un inel fără piatră şi un rest de lanţ – rămase de la bunici. — Cine suportă oficiul financiar? Ce-i bărbatu-său? — Vezi, iubito, spuse Dragu atingând perfid o chestiune dureroasă, există femei care şi-au depăşit condiţia de serve obsedate să pună mâna pe un titrat, ele refugiindu-se în posturi umile de mici amploaiate cu preocupări intense în vederea realizării unei bucătării economicoase. De pildă, Lelia câştigă cât trei bărbaţi. Nu-i măritată. Anca, desenatoare tehnică la un institut de proiectări, îşi muşcă buzele. De când se căsătoriseră, aluziile sau trimiterile directe la absenţa unei diplome universitare (şi o gratulau toţi: Marian, soacră-sa, amicii familiei) îi înveninau zilnic existenţa. Orice pretext era bun pentru a o răni sângeros: faptul că se scumpiseră roşiile, că Vasileştii şi-au schimbat Dacia cu un Taunus, că femeia de serviciu cere acum 25 de lei pe oră, sau că n-au fost invitaţi la soareaua doctorului Gabrea. Soacră-sa: „Dacă amândoi soţii câştigă e altceva. S-au dus vremurile când trăgea doar bărbatul iar doamna, cu zestre confortabilă, întindea pasienţe. Azi, fără diplomă, dacă găseşti prostul să te ia, eşti o povară ruşinoasă.“ Cumnatu-său: „Gabrea invită numai lume bine. Ai văzut? Pe Matei, de când s-a însurat cu funcţionărica aia, nu l-a mai chemat niciodată.“ Marian: „Nu trebuie să ştie toată lumea că ai doar liceul. Nu zic să minţi, dar poţi lăsa să se înţeleagă că ai măcar ASE-ul. Sunt economistă la…“ Anca oftă imperceptibil. Întrebă cu voce uşor alterată: — Te-ai culcat cu nababa ta? — Încă nu. Probabil că se va comite astă-seară. O rostise cu naturaleţe, fără urmă de jenă. Îi plăcea să-şi povestească aventurile şi Anca ştia toate muierile din ultimii nouă ani, ba şi de dinainte, deţinând fişe complete: studii, stare civilă, salariu, nume, aptitudini de pat etc. Pentru a fi complet edificată nu trebuia să cenzureze corespondenţa şi compartimentele secrete ale portefeuilles-ului, să-i controleze telefoanele sau să-l sărute după ureche pentru a detecta marca de parfum a ultimei cuceriri. Marian îşi trăia ceea ce pentru un alt bărbat ar fi constituit o a doua existenţă pe faţă, la lumina unui bec de 1000 de waţi, într-o paralelă firească, fără umbră de clandestinitate. Sadism? Orgoliu de puşti înfumurat sau de colecţionar de dame? Încă nu ştia exact şi, uneori, Anca se gândea cu satisfacţie la suferinţa lui Marian (avea să fie crâncenă!) când, căzut în dizgraţiile inerente vârstei, va pierde adoraţia femeilor. Dragu îşi verifică portvizitul – „am două mii la mine, pentru orice eventualitate“ – şi îşi trase pe mânecă raglanul de un cenuşiu de argint. — Deci nu m-aştepţi diseară. Dacă sună Olga, spune-i că sunt la maică-mea. Tensiune, crampe, bătături, mă rog, inventezi tu ceva. — Te-ai plictisit de ea? Olga era amanta oficială a ultimelor şase luni. Marian Dragu ridică din umeri. — Încă nu-mi dau seama. Acum mă interesează altcineva. Pa, Pusi. Zâmbi fermecător: Nu-mi urezi succes? „Ba să crăpi!“, dar se stăpâni. Surâse galben: — Cum să nu?! Am să-ţi ţin pumnii. Ştii cum e prima oară, se mai întâmplă şi rateuri. Bărbatul ridică arogant bărbia. — Era cazul să cunoşti până acum firma! Garantată, credit nelimitat. Îl auzi în vestibul fluierând vesel – se simţea tânăr, întreprinzător, plin de seducţie, gata să ia cu asalt orice redută –, apoi uşa apartamentului se închise cu zgomot. Anca se apropie de oglindă. Avea treizeci şi patru de ani, dar părea de patruzeci şi cinci. Cearcănele înfipte pe obrajii supţi încă din primele luni de căsătorie n-aveau să mai dispară niciodată, după cum niciodată n-aveau să se mai întoarcă prospeţimea chipului, privirea înstelată. În dantura impecabilă un canin albăstrui îi rănea surâsul. „De ce rabd? De ce nu plec în lume? Mai sunt tânără, mai pot fi iubită.“ Iubită, cum Marian n-o iubise niciodată. O luase pentru că altfel aşternutul Ancăi îi era inaccesibil. Fata îl adorase din prima secundă dar, lipsită de temperament, îi rezistase. Într-un puseu de încăpăţânare, Marian, împotriva opoziţiei familiei, consimţise să intre în primărie. — O să mi-o plătească! decise femeia cu voce tare. Cu preţ cumplit! Ultimul pe care-l poate plăti cineva! Se duse în bucătărie şi luă al treilea festal. Gestul cu care duse paharul la gură era acela al sinucigaşului. Dar nu ea avea să moară. O hotărâre ireversibilă.           2     — Dacă nu-l ucid, înseamnă să mor eu. În consecinţă… Olga Gabrelotti verifică telefonul dacă are ton. Aştepta de cinci ore s-o sune, tresărea la fiecare tril emis de cutia din ebonită. Aparatul îl moştenise de la taică-său, care-l achiziţionase în 1935. — Câţi ani ai împlinit tu, Olguţo? Tânăra se uită surprinsă la bătrână. Fuma rezemată de spătarul canapelei. — Ce-ţi veni, tanti? — Aşa. Mă uit la tine că ai sărit din treizeci şi tot nu ţi-a venit mintea la cap. Olga încleştă pumnii. Când era furioasă, îndepărtata origine italiană devenea de-a dreptul stridentă. Avea priviri înflăcărate, ten cald, catifeliu şi o gură lacomă. Una din acele guri care par totdeauna mai pline de dinţi decât ale altora, sugerându-ţi animale puternice, primejdioase: lei, tigri… O gură feroce… — Ţine minte că de mâna mea moare. Mătuşă-sa scutură indiferentă scrumul. — Nu vorbi prostii. În fond, individul… Apropo, cu ce se ocupă? — E inginer. — Da… Puteam să pariez. Plouă cu din ăştia, îţi vine să crezi că nu mai există alte profesii pe lume… Ce voiam să-ţi spun… Da! În fond, ţi-a promis ceva? Olga avu o scurtă ezitare. Nu, nu-i făgăduise nimic şi chiar în primele cinci minute petrecute împreună îi mărturisise că e însurat. „… pe toată viaţa“ adăugase, strângând-o uşor de mână. Dansau în casa unor amici comuni care sărbătoreau un eveniment de familie. „Chiar aşa?“ „Îhî, surâsese Marian. Sunt hotărât să nu greşesc a doua oară.“ Mătuşă-sa conchise încântată: — Ei vezi? Ascultă-mă pe mine, deşi sfaturile sunt totdeauna inutile. Vorba aia, fiecare ştie să greşească şi singur. Când întâlneşti un bărbat ca Don Juanul tău imposibil, scandalos de seducător din ce înţeleg eu, amuză-te cât poţi, dar ai grijă să-ţi încui inima în safé suprablindat. Dacă eşti însă slabă de înger, coteşte-o urgent pe altă uliţă. Olga o măsură sarcastică: — Aşa ai procedat tu? Tanti Sofia fusese o femeie plină de draci. Cu poveştile ei de dragoste, doar inventariate, ai fi umplut volume. Ultima oară se amorezase la aproape cincizeci de ani. Cea mai frumoasă dragoste dintre toate, dar şi cea mai dureroasă. Olga continuă, aranjând nervoasă revistele de pe masă: — Mie îmi faci pe înţeleapta? Eram o puştoaică pe atunci, dar ţin minte perfect cum te învârteai ca turbată prin casă aşteptând să sune Ovid, sau cum naiba îl chema. Sofia Macarie, femeie în vârstă, corpolentă şi elegantă, avea înfăţişarea clasică a pocheristei înverşunate. Erau greu de definit amănuntele din aspect sau vestimentaţie care-ţi sugerau cartofoarea, dar, privind-o, instinctiv o vedeai ţinând ţigara într-o mână şi cărţile în cealaltă. — Faptul că eu am greşit odinioară nu e suficient pentru a mă împiedica să văd erorile altora. Ba dimpotrivă! — Atunci nu-mi mai vorbi mie de vârstă. Că ai treizeci, cincizeci sau o sută de ani, tot aşa iubeşti. — Sunt de acord. Hai s-o luăm altfel. Ce vrei de la tip? Să divorţeze? Olga strânse cordonul halatului de baie. Avea un trup picant, care în ciuda rotunjimilor nu-şi pierduse linia. Fausse maigre… — În definitiv, de ce nu? Ar trebui s-o vezi pe nevastă-sa. O oaie leşinată, fără pic de nerv sau farmec. Se îmbracă exact ca o provincială, fără stil… — Chestia-i să se dezbrace cu stil, o întrerupse mătuşă-sa. — Slăbeşte-mă cu spiritele!… Şi care pe deasupra mai e şi cretină! Imaginează-ţi că dacă am să-i comunic ceva lui Marian sau viceversa i-o spunem direct, deşi ştie că sunt metresa lui. — Exact ce-i trebuie inginerului tău. Doar un imbecil ar schimba-o. La genul lui, n-avea nevoie de temperament acasă. Olga trânti cu zgomot pieptenele pe toaletă. — Începi să mă enervezi. Pe mine mă iubeşte… — Ţi-a spus-o el? — Trebuie să mă iubească! strigă femeia. — Asta-i cu totul altceva. Fetiţo! Bărbaţii ca Marian nu iubesc niciodată. Nu pot iubi! îi stricăm noi, de mici. Cel mult îşi pierd minţile la bătrâneţe pentru câte o puştoaică. Şi, chiar şi atunci, nu iubesc practic femeia respectivă, ci tinereţea ei. O fac cu intensitate, cu o ardoare amplificată de sentimentul că ei şi-au halit porţia de tort. Îi umilesc zaharina şi pastilele pentru inimă, controlul periodic al tensiunii, paradontoza care avansează, genunchii deveniţi indiscreţi prin stofa pantalonilor şi mereu înfriguraţi… — Teorii de cafeluţă, şuetă de babete… — Ţi-l aminteşti pe Cernea? A lucrat împreună cu taică-tău la minister… Ce bărbat superb a fost ăsta, întreabă-mă pe mine!… Nu, nu, nu mi-a văzut niciodată lenjeria intimă, îl ştiu însă bine, frecventam aceleaşi cercuri. Dumnezeule! Nu-l uit prin ’50-’55 la mare! Dansa pe terasă la Rex, într-un costum alb cu fular bleumarine la gât. Un zeu! În fine, pe la vreo cincizeci şi ceva de ani – şi arăta încă splendid – a făcut o pasiune dementă pentru o mucoasă care abia terminase facultatea. Ascultă-mă, Olguţo! Doar cu zece ani înainte, nici măcar nu i-ar fi îngăduit să-i facă ghetele. O nefericită cu chip de broască râioasă – prăpădita avea faţa plină de coşuri –, un bazin de vacă şi în plus crăcănată. Olga îşi înfipse mâinile în şolduri: — Şi ce vrei să-mi demonstrezi cu asta? — Dacă n-ai înţeles, e inutil să mă repet. — N-am înţeles şi nu vreau să înţeleg! îl iubesc! urlă. E viaţa mea! Asta e mult mai uşor de priceput. — Hm!… „Iubeşte-mă că te tai!“ spunea badea Vasilică. — Chiar aşa! Olga se îndreptă furioasă spre telefon. — Îl sun! — Iar? Te-ai uitat la ceas? — Nu-mi pasă! Sofia Macarie scoase o ţigară din pachet. — Indiferent cât ar fi de… înţeleaptă nevastă-sa, există totuşi o decenţă, Olga. Parc-ai fi crescută într-un tractir. — De vreme ce lui nu-i pasă de legitimă, nu văd de ce aş menaja-o eu. — Olga! Femeia zvâcni din umeri „lasă-mă dracului în pace!“ şi formă nervoasă numărul. — Cu Marian! Mătuşă-sa o urmărea perplexă: „Ce maniere! Fără scuze, fără bună-seara… Nebună asta pe de-o parte, iar ălălalt îşi aranjează combinaţiile prin nevastă. Te pomeneşti c-o pune să-i primenească şi patul când îşi primeşte curtezanele. Nu mai există nici o perdea. Sigur, ne-am făcut şi noi de cap, dar existau totuşi nişte limite, se păstra un minim de convenienţe. Hotărât, e o lume în care nu mi-ar plăcea să trăiesc. Nu regret deloc că nu mai sunt tânără.“ Văzu figura pleoştită a nepoată-sii şi-i îndreptă o privire interogativă. Brusc, Olga apucă o vază de porţelan şi-o izbi de perete: — Bestia! — Ţi-a răspuns el? — Nu. Curva de nevastă-sa! — Asta-i cea mai bună! râse bătrâna. Tot nevastă-sa e, nu tu care-i împrumuţi bărbatul! Excelentă gluma! Abia aştept s-o vând! Olga n-o asculta. — Mi-a zis că va lipsi toată noaptea. — Marian?! întrebă stupid Sofia Macarie. — Dar cine?! Vlad Ţepeş? E cu o damă, ceva nou, un „exemplar de excepţie“. — Ce-ar fi să te culci? — Remedii mai inteligente nu cunoşti? Apucă umerii pufoşi ai bătrânei şi începu s-o zgâlţâie cu putere. Dacă mă conving că aşa stau lucrurile într-adevăr… „Şi se va confirma“… gândi Sofia Macarie. — …îl ucid. Ţi-o jur! îl ucid! Bătrâna oftă: „Nu m-ar mira…“

CAPITOLUL I     Înspăimântaţi, gata s-o rupă la fugă, oamenii încercau să străpungă cu privirea perdeaua de fum. Flăcările muşcau acoperişul înălţând torţe gălbui. Unul din zidurile clădirii se prăbuşise. Căzu apoi şi al doilea. O femeie ţipă scurt. Fumul şi molozul albiseră văzduhul. — O fi cineva înăuntru? întrebă o voce gâtuită. Urlete de sirenă înghiţiră răspunsul. Cisterna pompierilor şi două maşini ale miliţiei sosiră în acelaşi timp. După câteva minute Salvarea se ivi de după colţ. Un trecător înalt, cu pălărie tiroleză, se interesă: — Ce s-a întâmplat? — A explodat o bombă.     * * *   Ora 19:00 Catastrofa – ancheta avea s-o stabilească ulterior – debutase cu un apel telefonic. Într-o cabină din apropierea Cofetăriei Scala, Andrei Gogan, responsabilul magazinului Artex, un bărbat cărunt, cu haine discret elegante, forma a treia oară acelaşi număr. Degetele tremurau în orificiile discului, greşeau mereu, luând-o de la capăt. Femeia grăsună cu poşetă roşie, care-şi aştepta rândul afară, îl urmărea enervată. Când Gogan introduse fisa a patra oară, începu să bată cu inelul în peretele de sticlă. Ceilalţi răsuceau monedele în palmă, comentând cu umorul de circumstanţă al bucureştenilor: — Tipul învaţă să numere până la zece. — Ca să vezi! Ştiam că la seral se fac studii temeinice. — Hai, tăticule, că ne-apucă Revelionul! Era seara Anului Nou. Se desluşea limpede în ochii şi mersul trecătorilor un freamăt particular, specific marilor sărbători ce cuprinsese oraşul. Cucoane aferate îşi sărutau reciproc aerul de lângă urechi, bărbaţii îşi luau cu nostalgie rămas bun de la banii dosiţi pentru „una mică, la bodeguţă“, investindu-i în obiecte sclipitoare, de a căror inutilitate te putea încredinţa orice glas tăbăcit de trăscău. Coada încolăcită în jurul cabinei telefonice începuse să-şi piardă umorul, trecuse treptat la genul de observaţii întâlnite prin staţiile de autobuz. — Ei fir-ar al dracului de treabă! — Ce naiba faci acolo, măi tovarăşe? Îţi dictezi memoriile? Gogan le întoarse spatele, muşcându-şi buzele. Avea o figură cafenie, marcată, cu trăsături încă frumoase. Ochii terni, clipind neliniştiţi, nu spuneau nimic. Alarma însă era pe obrazul aproape searbăd, gura umflată, pofticioasă, cu colţurile ridicate. Telefonul sună lung şi responsabilul se întrebă dacă n-a greşit iar numărul.     * * *   În oglinda florentină, se zărea bradul aşezat pe consolă. Un brad rotofei, nu prea înalt, scăldat în poleială. „Seamănă cu un ursuleţ“, îşi spuse încântată Corina Manea. „Un ursuleţ de argint.“ Luă de pe scrinul delicat cu picioare arcuite jardiniera cu portocale şi o puse alături. Dădeau bine… Orange, argint şi ceva mai la dreapta sfeşnicul de cristal, cu o lumânare groasă, violet. Avea s-o aprindă cu zece minute înainte de sosirea musafirilor. Lumânările şi sticlele cu băuturi scumpe trebuie totdeauna să pară începute. Demonstrează modul obişnuit de viaţă al gazdei. Barul, cu luminile amplificate în pereţii de cristal, se prezenta mai mult decât decent. O sticlă de whisky Four Roses, aproape plină, o jumătate de Ballantine’s, coniac, gin, votcă, umplute aproximativ la fel. Trecu în revistă cărţile de vizită cu crenguţe de brad şi globuri în miniatură, care indicau locul fiecăruia. O săptămână întreagă îşi bătuse capul schimbând aranjamentul musafirilor în zeci de variante. Sub nici o formă cei căsătoriţi nu trebuiau să stea alături. În definitiv, se plictiseau suficient acasă, în intimitate, trei sute şaizeci şi patru de zile. Ţinuse seama apoi de capacitatea fiecăruia de a amuza. Cinci-şase specimene cărora le ninge şi plouă chiar în noaptea Anului Nou, adunate la un loc, sunt în stare să compromită toată petrecerea. Criteriul subiectelor comune de discuţie făcuse şi el parte din calculele Corinei. Oricâtă falsă amabilitate ar consuma frecvent Raluca, balerina, e totuşi peste puterile unui om de artă cât de cât normal să asculte o noapte întreagă felul cum vede economistul Vasiliade problema indicelui global. Iar Vasiliade, fapt constatat cu prilejul altor zaiafeturi, devine foarte risipitor în sugestii economice după două-trei pahare. Dorea să-i priască medicului Panaite piftia? În nici un caz nu trebuia aşezat lângă vreun septuagenar amator prin definiţie de consultaţii gratuite. Nevestele soţilor geloşi se cereau încadrate de bărbaţi care nu prezintă pericol, directorul fondului plastic, între fete tinere şi nostime. Corina Manea se lipi de fereastră spre a realiza efectul de ansamblu. Chipul senzual, cu pomeţi înalţi, cărnoşi şi gură mare, frumos desenată radia o bucurie naivă, de copil. Îşi iubea interiorul, îi plăcea şi făcea parte dintre fericitele care nu se plictisesc niciodată să admire unul şi acelaşi obiect. Mocheta bleumarin punea minunat în evidenţă fragilitatea mobilei de culoarea dulce a lămâii, crizantemele galbene, în amforă chinezească, desăvârşeau nota festivă, făceau pereche crizantemelor lui Tonitza, înflorite în ramă grea de bronz. De lângă fereastră se vedea o parte din dormitor: tapiseria enormă, portocalie, garoafa – una singură – în glastră zveltă de cobalt, şarpele lung din bucăţi de catifea multicoloră, ondulându-şi spinarea pe patul scund şi alunecând uşor pe blana de urs… Corina suspină înfiorată de mulţumire şi îşi strânse mai tare cordonul halatului de baie. Pielea mată emana încă aburi parfumaţi. Glasul lui Dean Martin o făcu să se simtă dintr-o dată extrem de fericită. Învârti butonul magnetofonului amplificându-l. Râse ruşinată şi ridică braţele deasupra capului răsfirându-şi părul castaniu. Ochii cu gene groase şi dese şi buzele pline, întredeschise într-un surâs senzual îi împrumutau o expresie plină de voluptate. Telefonul sună. Corina traversă încăperea. Îşi exageră voit mersul de odaliscă, cu unduiri feline din şolduri. Făcea paşi mari spre a-şi admira prin despicătura halatului picioarele lungi, flexibile şi bronzate. Ridică receptorul. O schimă de plictiseală i se ivi pe chip. — A, tu eşti Andrei!… Trebuie să fii nebun! Peste o oră îmi pică musafirii şi tu mă chemi în Cişmigiu… Ce naiba, nu mai suntem liceeni! Nu văd ce poate fi atât de grav în seara de Revelion… Exagerezi ca de obicei, sunt convinsă… Las-o pe mâine. Şi-l imagina strângând receptorul în palma moale, veşnic umedă. Iarnă sau vară, indiferent de anotimp, Gogan transpira vârtos, soldăţeşte. Degetele roşii se acopereau imediat de mâzgă, deveneau jilave. Îşi zări în oglindă sânii plini, coapsele rotunde, pielea sidefie şi se întrebă cum de suportase mângâierea palmelor de cârnăţar. „N-am pesemne un stomac prea sensibil“ gândi, ascultând bolboroseala precipitată a bărbatului de la capătul firului. Avu senzaţia că vorbele care-i ajungeau la ureche aduceau cu ele mirosul constant neplăcut, de dantură neîngrijită, atât de familiar în clipele lor de intimitate. Îşi roti instinctiv privirea prin încăpere. Mobila scumpă, tablourile, covoarele, cutia de bijuterii cu piese remarcabile de pe consolă, fuseseră plătite suportând cu stoicism îmbrăţişările lui Gogan. „Scumpă sau ieftină, rămân totuşi o cocotă.“ Se scutură de gând. O enervau insistenţele bărbatului şi ştia că va ceda. Trebuia să cedeze. O plictisea ideea să iasă din casă, certitudinea că se întâmplase ceva într-adevăr grav. Gogan nu era un bărbat isteric, avea alte păcate. — Sper că nu-i vorba de nevastă-ta. Grămada de şunci cu care-l împărţea pe Gogan îi răsări dinaintea ochilor. Era o femeie bondoacă, cu picioare atinse de elefantiasis şi pe care nici măcar nu se ostenea să le mascheze îmbrăcând pantaloni sau fuste lungi, o gâscă îndopată în rochiţe veşnic strâmte, crăpate la subţiori, de o gelozie penibilă. Îl pândea ceasuri întregi în coasta magazinului, îi urmărea mişcările prin vitrină ori de câte ori intra un exemplar feminin reuşit, îl conducea până acasă, de la distanţă, cenzurându-i orice gest. Primi morocănoasă asigurările lui Andrei Gogan şi trânti receptorul. Trecu în dormitor, îşi puse la întâmplare o pereche de pantaloni, scurta de antilopă îmblănită, peruca. Lăsă în casă două aplice aprinse. Nu-i plăcea să se întoarcă pe întuneric.     * * *   Andrei Gogan agăţă receptorul şi ieşi din cabină ştergându-şi faţa de sudoare. Cei care-şi aşteptau rândul îl interpelară diversificat în funcţie de temperament şi dispoziţie. — Mai ai fraţi pe-acasă, tăticu’? Toţi or fi aşa cuvântăreţi? Gogan le zvârli o căutătură urâtă şi se îndepărtă.     * * *   Ora 19:30 Îl simţi prinzându-i braţul pe neaşteptate. Corina îşi reprimă tresărirea şi continuă să meargă mecanic înainte. Aleea întunecată şi umedă era pustie, bustul Maicii Smara părea o fantomă. Andrei Gogan scruta neliniştit împrejurimile, se răsucea brusc la fiecare opt-zece paşi. — Nu-i nici dracu’ la ora asta! scrâşni Corina. Oamenii normali se pregătesc pentru Revelion. Pesemne ai devenit romantic. — Eşti cretină! — Eşti drăguţ, ca de obicei. — Lasă tâmpeniile, situaţia e extrem de gravă. Ar fi trebuit să mă cunoşti până acum. Nu te-am deranjat niciodată pentru fleacuri. O ştia. Se simţea însă prea enervată. Şi el era nervos. Îi simţea mâna tremurând. Respiră adânc şi întrebă: — Ce s-a întâmplat? Te-a mirosit Filofteia sau Marghioala, mă rog, cum o cheamă pe nevastă-ta? — Concentrează-te, pentru numele lui Dumnezeu! Ţi-am spus la telefon că nu de ea e vorba. — Atunci? Responsabilul privi din nou în jur. Băncile goale şi umede luceau sub lumina săracă a felinarelor. Printre sălcii, se zăreau ghirlandele de becuri colorate de la Monte Carlo. „Am uitat să montez lumânările electrice!“ îşi aminti Corina Manea. „Ar mai fi timp, nu cred să sosească nimeni înainte de nouă şi jumătate.“ — Florea ştie! suflă Gogan. — Cine-i Florea? — Extraordinar! De cel puţin o sută de ori am discutat despre el. — Ar trebui să te bucure. Nu mi-a stârnit interesul. — Evident, stă numai pe leafă. Abia-şi stăpânea iritarea: Supraveghetorul. — Ce vrea? — Asta mă întreb şi eu. A prins mişcarea şi în loc să mă fiarbă până scot purcoiul de mii, imbecilul a trimis un denunţ la procuratură. Sunt informat precis. — Care mişcare? Andrei Gogan îi abandonă brusc braţul şi se opri. Era palid, ochii îi scăpărau. — Îţi baţi joc de mine? întrebă cu furie nestăpânită. Auzi, care mişcare?! Îţi închipui că primesc un salariu de douăzeci de mii de lei pe lună ca să şterg porţelanurile de praf? Corina îl cercetă curioasă. — Atâta ciupeşti? Mie mi-ai dat să înţeleg că mult mai puţin. — Când, femeie?! Când nu ţi-am satisfăcut orice capriciu, indiferent de preţ? Nu ţi-a lipsit nimic, nimic n-a fost prea scump pentru tine. Oftă: După Anul Nou, îmi pică controlul economic. — N-ai decât să pui banii la loc. Andrei Gogan începu să râdă. Un râs din gât, cu fălcile încleştate, care o sperie. — Ori eşti iremediabil dobitoacă, ori beată. Să pun la loc jumătate de milion! Doamne sfinte! Te-ai întrebat aşa, din curiozitate, numai brăţara cu safire cât m-a costat? Mobila, tablourile, argintăria, toate cârpele de pe tine? Cea mai modestă vizită a ta la Consignaţia îmi ajustează portmoneul cu două-trei mii. — Nu fă eforturi să mă convingi, am observat de mult că eşti mojic. — Puţin îmi pasă. — Şi asta am observat. În fond, poate ai dreptate, te iubesc prea mult ca să nu trec cu vederea orice-ai face. — Banii mei îi iubeşti! Lasă fiţele de mironosiţă, nu m-am născut ieri-alaltăieri. — Oricum, ai lipsit şapte ani de-acasă. Responsabilul îşi păstra greu calmul. Rosti întunecat: — Slăbeşte-mă, fetiţo! Nu gust genul acesta de spirite în general, iar acum, şi mai puţin. Într-o săptămână, s-ar putea să locuim după gratii. — Să locuim. Bine spus. Aşa e, pe cel drag îl însoţeşti şi în faţa plutonului de execuţie. — Mă enervezi, Corina. — Mă plictiseşti, Andrei. Lăsară un tânăr încărcat cu pachete să se îndepărteze. Purta o canadiană lucioasă, ca de tablă. Corina observă amănuntul mecanic. Începea să se simtă îngrijorată. — Îmi făceam iluzii că lacunele din educaţie sunt compensate de o oarecare abilitate. Cum naiba i-ai lăsat să te prindă? — Încă nu m-au prins. — Dacă am înţeles bine, peste trei zile îţi fac inventarul. — N-or sa aibă ce inventaria. Gogan îi prinse din nou braţul. Vorbea precipitat, febril, prea aproape de urechea ei. — Fii liniştit, spuse femeia, nu te aude nimeni. — M-am gândit mult. Am o singură soluţie… Una singură. S-arunc magazinul în aer. — Poftim? — Voi provoca o explozie. Corina Manea începu să râdă. — Nu te mai recunosc, Andrei. Dai semne de evidentă inteligenţă. — Iar începi? — Ascultă, ce-ar fi să măreşti puţin doza de trotil sau ce naiba se foloseşte şi să distrugi tot cartierul? Şansele de a te caza într-un ospiciu ar spori considerabil. Andrei Gogan îşi scutură capul enervat de întrerupere. Vru s-o tragă pe aleea scriitorilor, apoi se răzgândi. — Nu pot împiedica altfel efectuarea inventarului. Femeia se opri în mijlocul drumului. — Hm, puteam paria că printre altele eşti total lipsit de umor. Bancul e excelent, merita deranjul. — Trezeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! scrâşni responsabilul zgâlţâindu-i umerii. Uită-te la mine, am eu aerul că mă ţin de farse? — Atunci eşti nebun! Nebun de legat, suflă sufocată. Te-ai gândit la pagube? Sunt milioane de lei acolo… porţelanuri, orfevrerie chinezească, cristaluri, toate drăciile alea de import…     * * *   Artex, magazinul de artă, se străduia să nu facă concesii gustului îndoielnic. O hotărâre inspirată dusese la restaurarea unei clădiri rococo vechi, năpăstuită de-a lungul anilor de o altă hotărâre mai puţin inspirată care o transformase în depozit de vinuri. Elementele decorative interioare şi exterioare, flori, panglici şi frunze îşi recăpătaseră culoarea uşor patinată, cenuşiul strident întâlnit în toate WC-urile publice fusese alungat de galbenul catifelat al trandafirilor Gloire de Dijon. În locul tuburilor de neon, se iviseră vechile lustre complicate din bronz, mocheta de vinilin pierise, lăsând la vedere dale lungi de piatră. Exponatele, aranjate în vitrină de o mână inspirată, câştigau enorm prin rafinamentul împerecherilor, spaţiul de respiraţie şi o lumină discretă, camuflată, cu reverberaţii aurii. Artex impunea prin decor, valoarea obiectelor şi personal. Fuseseră angajate fete tinere, posedând două limbi străine şi dispuse să facă reclamă dentistului şi un supraveghetor avizat şi prezentabil. Doar la numirea responsabilului funcţionase practica vorbei bune. Andrei Gogan, de profesiune inginer agronom, avea în materie de comerţ cunoştinţe foarte sumare, dar în schimb un excelent număr de telefon. Produsele meşterilor în cristal de Mediaş făceau casă bună cu iscusinţa celor chinezi, oglinzile florentine şi veneţiene reflectau porţelanurile Rosenthal, vasele de Bohemia, cobalturi, servicii de cafea japoneze, statuete de fildeş şi argint, păsări din alabastru şi jad, casete încrustate cu peruzele, agate, ochi de tigru. Preţurile erau, fireşte, pe măsura lucrăturii şi a bunului gust. Ionel Florea înregistra surâzând reacţia vizitatorilor. Avea – constatase de la înfiinţarea magazinului – clienţi şi în special vizitatori, oameni cu venituri modeste, dar iubitori de frumos care păşeau cu pioşenie ca într-un muzeu. Privirea-i fu atrasă de doi ochi capabili să perforeze geamul vitrinei. „A, doamna Gogan! M-aş fi mirat să nu apară!“ Femeia se ascundea fără şanse în spatele unui stâlp, zvârlind căutături de fiară rănită. Responsabilul nu se zărea.     * * *   — Ştiu mai bine decât tine ce am în magazin, rânji Andrei Gogan. Asta-i situaţia. Corina Manea îl privi lung. Întrebă neaşteptat de tare: — Câţi trebuie să crape cu ocazia asta? Supraveghetorul şi mai cine? — Nu sunt criminal, fetiţo. — Numai ticălos. — Ţi-aş sugera să te controlezi, nervii mei au o limită. Explozia se va produce după ora închiderii. Şi vorbeşte, te rog, mai încet. Femeia îşi reluă mersul maşinal. Gogan începea s-o înspăimânte. Un om gata să se arunce în gol. Nu mai avea ce pierde şi în consecinţă nimic nu l-ar fi putut opri acum. Era în stare de orice crimă abjectă sau doar aberantă. „Ce puţin îl cunosc!“ îşi spuse înfiorată. Săptămâna trecută încă îl speriau cicălelile neveste-si, schimba trei autobuze ca să ajungă la Corina evitând filajul conjugal. În doi ani nu petrecuseră o singură sâmbătă sau duminică împreună, îşi cronometrau cu rigurozitate întâlnirile. Toate, de teama Lucreţiei. Deşi agasată, acceptase situaţia. Gogan era un amant comod, generos, fără pretenţii. Genul care nu te întrebă de ce azi noapte la ora unu nu te-a găsit acasă. După ceilalţi, o adevărată vacanţă. — Ce părere ai? Femeia respiră adânc. Se desprinse de braţul lui şi lăsă mâinile să-i atârne. — Hotărât, eşti nebun. Spune-mi că a fost o glumă! — O glumă, fireşte, rânji Gogan. Hai să-ţi mai spun una! Îmi pare rău, fetiţo, dar n-am încotro. În toată aiureala asta ai să mă ajuţi tu! Corina Manea întoarse brusc capul. — Eu?! — Tu, draga mea. Trebuie să plasăm bomba în magazin. Să fiu mai clar: vei plasa bomba în lipsa mea. — Asta-i tot? — Nu emit niciodată pretenţii nesăbuite. — Ia te uită! Trăgeam nădejdea c-o să-mi propui cel puţin un asasinat. Responsabilul scoase cu precauţie evidentă un casetofon din servietă. Corina Manea făcu instinctiv un pas înapoi. — Bomba atomică? — Una obişnuită, cu explozie întârziată. Uite cum o să procedăm. Mă întorc la unitate şi după zece minute plec din nou, sub pretextul unei dureri cumplite de măsele. Chestia se poate verifica ulterior, o să trec realmente pe la policlinică. Acesta-i momentul în care intri tu în acţiune. — Abia aştept. — Cred. Ai înţeles, fireşte, că navigăm sub acelaşi pavilion. Ghinionul tău! Nu mă mai întrerupe, te rog… Soseşti deci în lipsa mea şi cumperi un vas cât mai mare… Ai bani la tine? Nu, mi-am închipuit… În plicul acesta sunt trei mii de lei. După ce ţi-l împachetează, o rogi pe vânzătoare să ţi-l păstreze împreună cu casetofonul până găseşti un taxi. Nimic mai normal în seara de Revelion. Complicat? — Jignitor de simplu. Andrei Gogan aprinse nervos două ţigări. Îi întinse una, trase avid câteva fumuri şi o luă de umeri. — Oamenii mei nu te cunosc. Nimeni nu ne-a văzut vreodată împreună. Încercă să râdă: Tot ne-a servit la ceva poliţia Lucreţiei. Cu altă nevastă n-am fi fost atât de prudenţi… Văd că ţi-ai pus perucă. Perfect! Nu te-ai fardat. Şi mai bine! În mod obişnuit, foloseşti cel puţin un kilogram de Max Factor pe zi. — Ce veşti reconfortante îmi dai! — În consecinţă, e practic imposibil ca ulterior să te repereze cineva. Femeia păşea mărunt, punând cu atenţie picioarele unul în faţa celuilalt. O făcea concentrată, ca şi cum operaţia în sine ar fi prezentat o importanţă nebănuită. Gogan îşi pierdu răbdarea. — Ei, ce zici? — Împuşcă-te! — Corina! — Sau aruncă-te de la etaj! În viaţa mea n-am auzit ceva mai aberant. Glasul răsunase sec, metalic. Femeia continuă netulburată: — Nu ştiu ce-ţi închipui tu despre mine, dar nu sunt o nemernică. Am un pachet de cusururi şi fără ăsta. Nu m-am recăsătorit pentru că e mai rentabil genul meu de viaţă, n-am făcut copii pentru că sunt egoistă, da, egoistă până la extrem, sunt îngrozitor de superficială, indiferentă, sclava cârpelor şi a bijuteriilor, şi, ca să te citez, a produselor Max Factor. N-am vicii criminale, dar nici virtuţi, n-am făcut rău, dar nici bine, într-un cuvânt sunt o japiţă oarecare cum întâlneşti cu miile pe alte meleaguri. — Ai isprăvit? — Nu. Bate la alte uşi, Andrei! N-am să accept niciodată, auzi? Niciodată! — Ascultă, fata mea, dacă te legeni cumva în nădejdea că eu îmi rup gâtul, iar tu o să-ţi continui fără dureri de cap micile partide de picioare în aer, e momentul să te dezmeticeşti! În cel mai bun caz, rămâi cu coliba goală. Zidurile şi telefonul pe parchet. Insist, în cea mai bună situaţie. — Şantaj? — Pe ce lume trăieşti, femeie!? Cum îţi imaginezi că o să-ţi lase acareturile după ce se va afla provenienţa banilor? Îţi umflă tot! Şi repet, asta în cel mai bun caz. — Care ar fi cel mai rău? — Puşcăria, iubito! Complicitate la delapidare sau în ultimă analiză, furt din avutul obştesc. — Nu mi-am însuşit un singur fir de aţă şi nu eu te-am împins să furi. — Dar ştiai că o fac. Dacă erai Sfânta Vineri cea bună, despre care îmi povesteai, aveai sacra datorie cetăţenească să mă denunţi. — De ce eu şi nu Lucreţia? — Ea mi-e nevastă, iar legea o scuteşte de distracţia asta. Corina Manea îşi cuprinse obrajii în palme. — Ce situaţie cumplită, Dumnezeule! — Vrei să-ţi mai spun ceva? S-ar putea ca în ceea ce te priveşte, lucrurile să ia o întorsătură mult mai dezagreabilă. Ăştia condamnă parazitismul. — Muncesc! — Hai să fim serioşi! Semnezi vreo condică? Eşti salariată? Munceşti, dacă ceea ce faci tu se cheamă muncă pe cont propriu, în ultimele şase luni ai semnat un singur contract şi acela pentru decorarea Aprozarului din Feteşti. Doi morcovi care duelează artistic de dragul unei roşii în şorţuleţ de dantelă. — Nu fi mârlan. Responsabilul o prinse de umeri. — Eşti prea seducătoare, Corina, ca orice complet de judecată să nu conchidă că mi-ai sucit deliberat minţile ştiind ce mărfuri am în magazin. — Până la urmă ajungi şi victimă. Spune-mi, te rog, am aerul de imbecilă? — Nu! De femeie fatală. Urlă prin toţi porii tăi. Statul încurajează căsătoria, iar tu te distrezi făcând-o praf. Patru soţi şi-au părăsit nevestele şi copiii de dragul fundului tău. — Hm! Numai pe tine n-am reuşit să te despart de Filofteia sau cum o cheamă. — Nadăjduieşti, urmă responsabilul, că asemenea antecedente vor fi ignorate? Că-ţi vor ovaţiona modul de viaţă? Tăcu. Femeia înţelese că într-un eventual proces, Gogan nu va şovăi s-o tragă după el, în aceeaşi barcă. O barcă pe cale să se scufunde. Privea întunericul ud, inventariind consecinţele. Responsabilul adăugă mieros: — Să nu crezi că vreau să-ţi forţez mâna. După ce scăpăm de dandanaua asta şi dacă te mai interesez îndeajuns, bineînţeles, putem pleca în străinătate. Eu oricum o s-o fac. Am bani în Elveţia. Corina Manea oftă obosită. — Lasă! Nu te cred şi nici… În sfârşit. Ce trebuie să fac? Andrei Gogan îi luă mâna şi i-o duse la buze. Îi sărută apoi uşor tâmpla. — Peste zece minute te îndrepţi spre magazin. Ştii cum trebuie să procedezi. După ce ieşi, intri în cofetăria de vizavi. Vei supraveghea dacă totul decurge normal. N-ai mult de aşteptat, la opt şi jumătate se închide. La nouă fără un sfert, ne întâlnim din nou aici. — Putem comunica la telefon… Am invitaţi. — Nimeni nu soseşte înainte de zece, zece şi jumătate. Am un cadou pentru tine. Piatra e… În fine, vreau să fie o surpriză. — Bine, spuse Corina înainte de a se despărţi. Gogan meşteri ceva în spatele casetofonului. — Din clipa asta, ceasul a început să meargă. Ai grijă! Poate vrei să te distrezi şi-i dai drumul! Cum apeşi pe start, se declanşează explozia. Femeia ridică din umeri. — Îmi şi arde de distracţie.     * * *   Ora 20:00 — E un cadou, presupun, zâmbi profesional Ionel Florea. Cumpărătorul întinse bonul ursuz, mormăind ceva de circumstanţă. Luă pachetul ambalat artistic în hârtie festivă roşie, imprimată cu crenguţe de brad. — Mulţumim şi la mulţi ani! îi ură supraveghetorul. Lica, vânzătoarea de la raionul „chinezării“, îi strecură o căutătură ironică. „Face şi ăsta pe nebunul!… Ar fi trebuit să ne dea drumul mai devreme azi.“ Întâlni privirea lui Florea şi‑i zâmbi luminos. Era un manechin splendid, o păpuşă cu ochii mari şi un surâs de o falsitate cutremurătoare, într-un cuvânt o vânzătoare model. Se întoarse spre clientă. „Proasta asta grasă nu se hotărăşte deloc!“ Înşirase nouă cloisonneuri ca pe nişte soldaţi de plumb şi se repezea când într-o parte, când în alta, pentru a surprinde efectul. O ţinea aşa de aproape un ceas. — Dumneavoastră ce mă sfătuiţi? Care v-ar place mai mult? Lica îşi înghiţi cuvintele: „Nici unul! Lasă-mă dracului în pace, bivoliţă pisăloagă.“ Surâse fermecător: — Toate sunt frumoase, doamnă. Eu l-aş lua pe ăsta şi puse la întâmplare degetul. În magazin intrară trei bătrâni, apoi o pereche de tineri. Lica suspină privindu-şi ceasul: „Nu le-a ajuns tot anul! Acum i-a găsit.“ Îi servea Ionel Florea sincer prevenitor, vioi, bine dispus, de parcă afară ar fi fost mai, iar păsărelele ciripeau. O femeie agăţată ostentativ sentimental şi posesiv de braţul unui aviator dădea semne că-şi strivise cel puţin un deget în Larousse. Vorbea tare, cu competenţă, preciza dintr‑o singură privire stilul şi maniera, arunca verdicte. — Epatant galeu! Nu ţi se pare, Alex? O făcea pentru galerie. Florea zâmbi discret. Fabrica vestitului Emile Gallé încetase să funcţioneze de decenii. „Hm, snobismul noii burghezii!“ Nu ştia că printr-un joc al întâmplării, destinele lor aveau să se împletească câteva ore mai târziu.   Casieriţa, proaspăt coafată, îşi bâţâia piciorul plimbând nervoasă pixul de-a lungul unor coloane de cifre. După unghiile verzi, Lica ghici culoarea rochiei pe care avea s-o îmbrace diseară. Uşa depozitului se deschise şi apăru Gogan, cu paltonul pe umeri. Părea mohorât, mai mohorât ca de obicei. Îi făcu semn lui Florea. Supraveghetorul abandonă clienţii cerându‑le scuze şi se apropie. — Mi-e al dracului de rău! spuse încet Andrei Gogan. Florea îl cercetă alarmat. — Inima? — Nu, o măsea. Îmi vâjâie capul de durere… Ascultă-mă, eu o să mă reped până la policlinică. Lica trăgea cu urechea afişând un aer serafic. „Dumnezeu nu bate cu parul! îşi zise, recăpătându-şi brusc buna dispoziţie. În sfârşit, o veste bună.“ — Fiţi fără grijă, îl asigură supraveghetorul. — Dacă întârzii, încuie dumneata şi ia cheia. Fii atent doar să nu facă zăpăcitele astea vreun pocinog. Ionel Florea se dădu instinctiv un pas înapoi. Avea un chip drăguţ, expresia francă, deschisă. — Nu iau cheia, şefu’. Dumneavoastră ţineţi gestiunea. — Am toată încrederea. — Nu, şefu’, n-o iau! În noaptea asta, am alte griji pe cap. Surâse: Mă logodesc. — Bravo, felicitările mele. — Mulţumesc. Andrei Gogan îşi apăsă falca cu degetele. Părea sfâşiat de durere. — Mă rog! Atunci încuie, fetele sunt martore, şi aruncă cheia în orificiul pentru scrisori. Mai am una acasă… Dar poate mă întorc. — M-aş bucura. — Cred. În fond, eşti un om drăguţ, care ţine la mine. Îl privi ţintă: Nu-i aşa că ţii la mine? „Ştie că ştiu“ îşi zise Ionel Florea. Răspunse în doi peri: — Aveţi nevoie de asigurări? — Nu. Sunt încredinţat. Deschise uşa, ezită câteva secunde în prag şi ieşi. Clienta vânzătoarei model încă nu ostenise. O dirija cu pântecele rezemat de tejghea. — Nu acela, domnişoară… celălalt violet… Acolo în spate, exact… Corina Manea dădu întâi o raită prin magazin, apoi se opri la raionul Licăi. Oscilă de circumstanţă între două amfore chinezeşti şi se hotărî pentru cea mai pântecoasă, de vreo şaizeci de centimetri. — Cât costă? — Numai două mii opt sute, spuse fata cu aerul că vinde în pagubă. — Îl iau, zâmbi Corina. Aveţi grijă, vă rog, cum îl împachetaţi, stau cam departe. — Desigur, desigur. Când se întoarse de la casă, îi strecură odată cu bonul douăzeci şi cinci de lei. Surâdea mereu, fermecător. — Ce ochi frumoşi aveţi! „Asta-i putoare mare! Mă taie! Pesemne vrea ceva“, reflectă vânzătoarea. Îşi dezveli dantura în întregime. — Mulţumesc. Dumneavoastră sunteţi desăvârşită. — V-aş ruga să-mi faceţi un serviciu, continuă degajată Corina. N-aş putea lăsa aici vasul şi casetofonul? Câteva minute doar, până găsesc un taxi. E o nebunie în oraş, ca niciodată, chiar dacă e Revelion! — Desigur, cu plăcere. Numai că ar trebui îndeplinită o mică formalitate. Discutaţi cu supraveghetorul. Florea, doamna vrea să te roage ceva! Chipul tânărului se destinse într-un zâmbet, care însemna mai mult decât cel obişnuit, profesional. Casieriţa îşi săltă capul şi clipi spre Lica. Apoi, evaluă expert, dintr-o singură privire, hainele Corinei: atâta scurta de antilopă, atâta ghetele, poşeta… „Cinci mii patru sute… Fără inel, bineînţeles. Dacă perla-i veritabilă, e o avere…“ — Oricând la dispoziţia dumneavoastră, spuse Ionel Florea înclinându-se uşor. Un singur lucru, vă rog, aveţi grijă să nu întârziaţi. Peste douăzeci de minute închidem. Corina Manea mulţumi cu un zâmbet şi părăsi magazinul.     * * *   — Gata! spuse medicul. Trecu la chiuvetă şi începu să-şi spele mâinile. Andrei Gogan se ridică de pe scaun, pipăindu-şi falca. — V-am pus un pansament, vorbi dentistul prin oglindă, fără să se întoarcă. Să sperăm că n-o să vă supere… Gargară cu muşeţel călduţ de două-trei ori pe zi şi evitaţi să mâncaţi pe partea asta. În caz de forţă majoră, vă duceţi la Camera de gardă, la Colţea… O clipă! Deşurubă capacul stiloului şi deschise registrul. — Cum va numiţi, vârsta, domiciliul. Le completă în picioare, citeţ, cu cerneală roşie. Andrei Gogan se interesă: — Aveţi un ceas? — Da. E opt şi jumătate. — Mulţumesc. Vă urez un An Nou fericit!         * * *   Ora 20:30 Corina Manea îşi ridică instinctiv manşeta de blană. Uitase să-şi ia ceasornicul. Se uită la mâna fetei care făcea nota la o masă alăturată. Luă încă o linguriţă de îngheţată. Înghiţea greu. I se părea searbădă, frişca acră. La magazinul lui Gogan, luminile începură să se stingă.     * * *   Lica se bâţâia pe tocuri nerăbdătoare. Şalul lung îi atârna de-o parte şi de alta a şubei, până la genunchi. — Haideţi odată, oameni buni! Ce dracu’, stăm aici după toate căscatele?! Vânzătoarea de la raionul de oglinzi, o fărâmă de femeie, numai pistrui, aştepta inertă privind în gol. — Unde faci Revelionul? întrebă casieriţa. Fata nu-i răspunse. Lica o privi ascuţit. — Doarme pe ea. — Veşnic doarme, râse Florea. Casieriţa o scutură de umăr. — Alo, scumpa! Unde petreci Revelionul? — Acasă, spuse fata încheindu-şi nasturii paltonului cenuşiu… Abia aştept să mă culc. Poate o să mă uit o oră‑două la televizor. — Vine şi individul? — A, nu… Vorbeşte mult, mă oboseşte. — De ce nu-i faci vânt? — Altul ar fi poate şi mai rău. Florea îmbrăcă încet canadiana măslinie, cu ochii agăţaţi de vitrină. Casieriţa îl pisa aranjându-şi mereu zulufii. — Nu mai vine! Ascultaţi-mă pe mine, aici ne prinde Anul Nou. Tânărul stinse încă o lumină, îşi puse sacul de sport şi pachetele pe tejghea. — I s-o fi întâmplat ceva, spuse Lica. Nu laşi aşa de izbelişte un casetofon şi un vas de trei mii. Casieriţa ridică din umeri. — E plină de bani, se vedea cât de colo. — Faceţi ce vreţi, eu am plecat, spuse hotărâtă Lica. Ionel Florea scrută încă o dată strada. — Mda…, mormăi scărpinându-şi barba. Plecăm. Pe undeva, s-a nimerit bine. Tot n-aveam muzică.     * * *   Ora 20:35 — Mai serviţi ceva? Corina Manea tresări. Ridică ochii. Femeia între două vârste, înaltă şi uscăţivă care-i trântise în faţă îngheţata, o măsura cu o expresie imposibil de confundat. „Cară-te odată! Suntem şi noi oameni!” Îşi prinsese guleraşul de dantelă al uniformei cu o broşă ieftină, părul într-o spelcă de plastic. Corina încercă să zâmbească. — Mersi, vreau să plătesc. Peste drum, la Artex, supraveghetorul închidea uşa. Corina îl văzu luându-şi rămas bun de la fete. Părea vesel şi gesticula larg, atât cât îi permiteau sacul sport şi pachetele. Mai zăbovi câteva clipe privind în lungul străzii, apoi se îndreptă grăbit spre bulevard. Corina Manea încremeni. Supraveghetorul luase cu el casetofonul. Îl ţinea lipit de picior, ferindu-l de sacoşele trecătorilor. Simţi că se scufundă brusc în beznă. Sări de pe scaun şi părăsi alergând cofetăria. Puţin îi păsa de privirile consumatorilor, îi era peste putinţă să se stăpânească. Toată fiinţa i se concentrase asupra unui singur gând. Casetofonul trebuia recuperat. Corina încercă să treacă pe roşu. Maşinile se încrucişau săgeţi în jurul ei, un troleibuz frână brusc, evitând-o în ultima secundă. Nu auzi înjurăturile şoferului. Rămăsese prizonieră în mijlocul străzii. Silueta supraveghetorului apărea şi dispărea, înghiţită de marea de oameni. O eliberă stopul. Începu să alerge disperată, ciocnindu-se de trecători, împiedicându-se de grupurile înghesuite în faţa vitrinelor. Peruca îi alunecase pe-o ureche, simţi că-şi pierde fularul. Cineva o strigă, dar Corina nu-i dădu atenţie. Gonea cu ochii agăţaţi de canadiana măslinie. Încă puţin… Îl văzu ridicând mâna. Un taximetru opri la marginea trotuarului şi supraveghetorul urcă. — Florea! urlă Corina Manea, stai! Aşteaptă! Câţiva trecători se opriră – nici măcar efervescenţa Revelionului nu reuşea să alunge interesul bucureştenilor pentru senzaţional – comentând: — Încă unul scăpat de sub papuc. — Şi mâine e o zi… Supraveghetorul n-o auzi. Trânti încântat portiera şi taxiul demară.     * * *   Era lac de sudoare, buzele îi tremurau, scruta înnebunită aleea. Andrei Gogan se ivi brusc din umbra unui chioşc romantic, cu acoperiş ţuguiat, unde vara se vindeau napolitane pentru adulţi şi ţigări pentru liceeni. Privi atent în jur. Înţelese în aceeaşi clipă inutilitatea oricăror precauţii, şi un tanc s-ar fi putut camufla acum în Cişmigiu, fără riscul de a fi reperat. Se apropie pe nesimţite de Corina şi îi prinse braţul. — Cum a fost? — Ucigaşule! — Corina! Expresia răvăşită a fetei îl sperie. — Ce s-a întâmplat, vorbeşte! — O nenorocire. Ascultă! Trebuie să-l găsim imediat! Hai! — Unde, nebuno? — La Florea! izbucni exasperată. A luat casetofonul cu el. Începu să plângă, înfigându-şi degetele în păr, sub perucă. Andrei Gogan o privi iute. Îşi stăpâni greu enervarea. — Nu-ţi pierde firea şi vorbeşte clar. De ce a luat Florea casetofonul? — De unde dracu’ vrei să ştiu?! ţipă fata. L-a luat şi gata! M-a aşteptat până la nouă fără douăzeci şi cinci şi pe urmă a plecat cu aparatul. Am fugit după el. N-am reuşit să-l opresc. A urcat într-un taxi… Gogan îi abandonă braţul şi respiră adânc. — Imbecilul! Mi-a dat totul peste cap. Trebuie născocit altceva… — Ce? — O spargere… Nu-i grozav, dar nu văd cum s-o scot la vopsea. Corinei nu-i venea să-şi creadă urechilor, îl măsura înmărmurită. — N-ai înţeles! Florea a luat bomba cu el. — Din păcate. Vorbeşte, te rog, încet. Al doilea rând de chei îl am acasă… Acolo, altă isterică… — Extraordinar! izbucni exasperată femeia. Dacă probează casetofonul, s-a isprăvit. — Şi? — Hai la el! Îl zgâlţâi cu putere. Andrei Gogan se desprinse sâcâit. — Ţi-ai pierdut minţile?! Imaginează-ţi ce cap ar face când s-ar trezi cu mine la uşă, cerându-i aparatul. De unde ştiu povestea, ce-mi veni să umblu după obiectele clienţilor tam‑nisam în noaptea de Anul Nou şi aşa mai departe! Hai să fim serioşi! De altfel, habar n-am unde petrece Revelionul. Corina întoarse faţa plină de lacrimi. — Poţi afla. — Pentru numele lui Dumnezeu, scrâşni Gogan, vorbeşte mai încet. Am, vorba lui, altele pe cap. Toată combinaţia s-a dus de râpă. — Asta te preocupă acum?! Un om poate să moară în orice clipă. — Un nemernic. — Indiferent. E înconjurat de prieteni, de familie… Se întâmplă o catastrofă, nu pricepi? Se opri brusc şi i se agăţă de reverele paltonului: Trebuie să faci ceva! Responsabilul se uită cu furie la faţa umflată de plâns. Convulsiile îi descopereau dinţii până la gingie. Ar fi cârpit-o cu voluptate. — Lasă-mă! scrâşni. — Trebuie! E o crimă! — N-am nici o compasiune pentru turnători. Canalia îşi merită soarta. — Fiară! Îşi bălăngănea capul într-o parte şi alta. Gogan îşi încleştă pumnii în fundul buzunarelor. Glasul îi tremura de iritare. — Controlează-te, Corina! — Să mă controlez… — Şi nu ţipa! Te-am rugat de zece ori. — Puţin îmi pasă dacă aude cineva! Trimiţi deliberat la moarte sigură zeci de oameni! Andrei Gogan ridică din umeri. — Nu-i obligatoriu. Moare cui i-e scris. Corina îşi şterse obrajii plini de lacrimi. Vorbea greu, printre suspine. — Eşti un monstru! Am acceptat să te ajut, socotind că e prea dur să condamni pe cineva la gratii, pentru câteva mii de lei. — Sute de mii. — Nu mă întrerupe. Responsabilul ignoră intervenţia: — Te-ai hotărât să mergi pe mâna mea din alte considerente. Ţii prea mult la confortul tău, la lemnele din apartament, la cazierul virgin ca să înfrunţi riscurile unui proces. Ai fost gata să arunci în aer un imobil-muzeu şi marfă în valoare de câteva milioane, aşa că nu-mi fă, te rog, pe fecioara moralistă. — Obiecte, nu oameni! — Ce să-ţi povestesc! Oricum valorează mai mult. — Cum poţi fi atât de cinic? — Eu cinic şi tu, iremediabil, idioată. Gesticula exasperat, incapabil să se mai cenzureze. — Ce să le povestesc, nenorocito! Că am vârât o bombă într-un casetofon şi acum m-au apucat remuşcările? — Inventează altceva. — Ce? Că m-am dilit şi fac bancuri cu miliţia? Că m-a apucat un dor sfâşietor de Florea şi nu pot face Revelionul fără el? Corina Manea oftă sleită. — Dacă nu găseşti nimic mai bun, ai să le spui adevărul. — Niciodată, auzi? Niciodată! N-au decât să crape! Zece, douăzeci, o mie! Nu-mi pasă! Corina făcu un pas înapoi, înspăimântată. — Ce ticălos monumental eşti tu, Andrei! — Dacă-ţi număr cinci mii de lei acum, să vezi cum devin iar iepuraşul tău. Femeia respira greu. Prin haina deschisă i se vedea grumazul umflat, mişcarea ritmică a sânilor. Îşi muşcă buzele şi rosti încet: — De astă dată te înşeli. Ai să vezi. Se răsuci brusc. Gogan o ajunse din urmă. — Ce vrei sa faci? — Mă duc la miliţie. — Corina! — Dă-te la o parte sau ţip! Gogan o prinse de umeri şi încercă să o tragă spre el. — Corina, fii calmă. — Dă-te la o parte! — Un singur sunet dacă scoţi, un singur pas în plus şi te ucid. — Lasă-mă! — Nu mai am nimic de pierdut. Vino-ţi în fire! — La o parte! Femeia i se smulse din braţe şi-o luă la fugă. Andrei Gogan se luă după ea. — Corina, ascultă-mă… Alerga zăpăcită, fără să ţină seama aleilor, căuta o ieşire din grădina asta blestemată. Paşii lui Gogan se apropiau. Îşi acceleră ritmul urlând: — Ajutor!! O creangă neagră de alun o izbi drept în ochi. Se opri descumpănită. În aceeaşi clipă, simţi două mâini uriaşe, fierbinţi căutându-i gâtul. Se zvârcoli sălbatec sub apăsarea puternică. Ţipătul i se opri în furca pieptului. Auzi un fluierat ascuţit, zgomot precipitat de cizme. Apucă de subţiori trupul moale al femeii şi-l trase în spatele unui tufiş, cu spinarea rotunjită, de arici. Doi miliţieni şi un paznic sosiră alergând. Lanternele retezau întunericul, răscoleau umbrele. Responsabilul se făcu una cu pământul, ţinându-şi respiraţia. Lumina se prelinse la câţiva centimetri de trupul Corinei, trecu nehotărâtă mai departe. — Spre izvorul lui Eminescu! ordonă un glas gutural. Zgomotele se îndepărtară. Gogan atinse malul lacului înaintând în patru labe, se tupilă ferind ochiul felinarelor.            

Capitolul I     UN APEL DISPERAT     Când telefonul începu să sune, maiorul Cristescu îşi privi instinctiv ceasul. Aproape de miezul nopţii. Contemplă câteva secunde aparatul care ţârâia strident, la intervale regulate. Oftând, ridică receptorul. În vocea nesigură cu timbru stins, desluşi panica. Era vocea unui bătrân speriat de moarte. — Vă vorbeşte… sunt Lupaşcu… profesorul Grigore Lupaşcu. Am nevoie de cineva… acuma! Imediat!… Veniţi… — Adresa şi numărul dumneavoastră de telefon, ceru Cristescu punând mâna pe creion. — Strada Minea… vreau să spun General Minea 20. O grădină mare… aşa… da, telefonul 13.89.2… grăbiţi-vă… o să mă ucidă! Grăbiţi-vă, pentru Dumnezeu! Apoi, legătura fu întreruptă. Dintr-o veche obişnuinţă, maiorul formă imediat numărul profesorului. Telefonul sună lung, în gol. Chemă centrala. Răspunsul telefonistei de serviciu îi trezi bănuieli. — Aţi fost chemat la orele 23:55 de la numărul 13.89.2… Doriţi şi numele abonatului? — Nu, domnişoară, mulţumesc. E suficient. Ieşi în stradă. Noaptea fierbinte de iulie forma un abur dens peste oraşul toropit. Un grup de cheflii cânta pe mai multe voci, fiecare ţinând seama de considerente artistice distincte. „Când se duce luna la culcare…“ Melodia se dibuia vag printre hohote de râs şi interpelări. Cerul înalt părea bătut în cuie de argint. Maiorul Cristescu urcă în maşină. Erau orele 24 şi 6 minute.     * * *   Opriră fără zgomot undeva, în strada General Minea. — Mă aştepţi doar jumătate de oră, ordonă Cristescu şoferului, coborând. După aceea, poţi să pleci. Parcurse repede cei câţiva zeci de metri care îl despărţeau de imobilul cu numărul 20. Haina uşoară de buret era încinsă de parcă ar fi strâns tot soarele de peste zi. Privi frunzele unui salcâm, solzi pietrificaţi în noaptea toridă, fără adiere. „Afurisită noapte!“ Îi trecu prin minte ca o secvenţă de film imaginea unei băi splendide, din faianţă verde, cu apă limpede, în care s-ar fi aruncat aşa, îmbrăcat, apoi, mai concret, săltând pe valuri cu festoane înspumate, o minge uriaşă, roşie, umbrele bălţate, vesele, o oranjadă cu cuburi de gheaţă. Mamaia! Simţi că îi e sete. Portiţa de fier forjat scârţâi uşor. Casa lui Grigore Lupaşcu, construcţie veche, renovată pe alocuri, se înghesuia în partea din spate a unei grădini, pe care, din stradă, n-ar fi bănuit-o atât de mare. În întunericul cartierului, locuinţa profesorului, puternic luminată la parter şi etaj, părea o oază incandescentă. Îi deschise – uşa era încuiată pe dinăuntru cu zăvorul – un bărbat încă tânăr, îmbrăcat într-o bluză portocalie. Câteva şuviţe de păr se lipeau cleios de fruntea asudată. Ceva, n-ar fi putut spune ce, poate umerii căzuţi, ori poate expresia figurii, sugera o impresie de dezordine în ţinută, falsă, deoarece altminteri era îmbrăcat cu multă îngrijire, aproape pedant. Îl privi pe Cristescu nedumerit, dar nu fără un oarecare licăr de amuzament. — Am fost chemat de profesorul Grigore Lupaşcu. — A, da… evident, poftiţi. Sunteţi aşteptat, domnule doctor, şi-i făcu loc să intre cu un exces de reverenţă în care maiorul simţi, din nou, o nuanţă de ironie. Din vestibul, pătrunseră într-un hol spaţios. Patru sau cinci uşi erau orientate simetric de-a lungul pereţilor, lăsând loc câtorva mobile. Într-una dintre încăperi, mai multe persoane vorbeau şi râdeau zgomotos în jurul unei mese pe care se vedeau resturi de mâncare şi băutură. O melodie lascivă conducea paşii singurei perechi care dansa. — S-a întors Vasile? se interesă cineva. — Gina, vorbi bărbatul care-i deschise, a venit medicul. O femeie de vreo treizeci şi cinci de ani se desprinse din braţele partenerului. — Bună seara, domnule doctor. Soţul meu v-a chemat. Cred că nu se simte bine, zise ea şi-i zâmbi. Era provocator de frumoasă, genul de femeie după care nouă bărbaţi din zece întorc capul pe stradă. Avea acea frumuseţe strălucitoare, iradiind şi chemând, perfecţiunii formelor adăugându-i-se o tuşă de sex-appeal în doză infinitezimală, atât cât să nu frizeze vulgarul. Rochia albastră de mătase, cu un dragon de aur brodat pe piept, scotea în evidenţă blondul buclelor căzute pe umeri. Vorbea şi se mişca cu detaşare, dar în acelaşi timp cu o graţie riguros controlată, caracteristică celor obişnuiţi să fie priviţi, admiraţi, comentaţi. — Matei, condu-l te rog pe dumnealui. Ascunsă într-o nişă, o scară îngustă ducea la etaj. Urcară treptele. Ajunşi în faţa unei uşi, bărbatul îmbrăcat în portocaliu se opri. — Aici e biroul tatei. Nu vă însoţesc mai departe. E un om dificil; nu-i plac imixtiunile, indiferent de natura lor. Şi, zâmbind iar, începu să coboare alene fluierând bine dispus. „Curios!“, reflectă Cristescu. „Fiul pare mai bătrân decât mama. Probabil o a doua căsătorie, cu implicaţiile respective!“ Ciocăni discret în uşă. Nu răspunse nimeni. Crezând că nu se făcuse auzit, bătu ceva mai tare, dar cu acelaşi rezultat. Apăsă pe clanţă. În odaia puternic luminată, lângă fereastra deschisă, un bărbat în halat de casă, prăbuşit într-un fotoliu, părea că doarme. Apropiindu-se, Cristescu se opri în faţa privirii sticloase. Mâna rigidă căzută peste marginea fotoliului n‑avea puls. Profesorul Lupaşcu nu exagerase la telefon. Cadavrul său o confirma. Pe gâtul victimei, maiorul remarcă un şanţ orizontal, uniform şi profund. Mort prin strangulare. Laţul dispăruse. „Evident! Nimeni nu-şi lasă cartea de vizită lângă un cadavru.“ Mai ciudată şi greu de explicat i se părea însă dunga roşie paralelă pe o anumită porţiune cu şanţul de strangulare de pe grumajii profesorului şi care urca la un moment dat, pierzându-se după ureche. Era o rosătură, ca şi cum pielea sensibilă ar fi fost iritată în urma frecării de un corp zgrunţuros. În nici un caz nu putea fi vorba de amprenta lăsată de un guler prea strâmt. Sub halatul de casă, Lupaşcu purta un maieu, iar urma nu era rotundă, egală, ci piezişă, urcând de la baza gâtului şi dispărând într-o orientare oblică sub păr. Maiorul începu să cerceteze camera. După tavanul prăvălit, ghici că încăperea fusese cândva o mansardă amenajată ulterior de profesor, care, probabil tentat de o relativă izolare, o transformase în birou. Mobilele erau puţine. O masă de lucru, două fotolii, o măsuţă mai mică de serviciu pe care se afla telefonul şi o lampă cu tijă lungă şi abajur japonez într-un ungher, împrumutând oarecare culoare interiorului, altfel cam anost. Pereţii căptuşiţi cu cărţi trădau multiplele preocupări ale profesorului în cele mai neaşteptate şi greu de îngemănat domenii. Într-un colţ, direct pe parchet, un vraf de periodice străine şi un pachet de cărţi încă nedesfăcut, alături de o etajeră proaspăt vopsită. Reveni la cadavru. Zadarnic căută prezenţa unui indiciu cât de neînsemnat care să ateste o încăierare (precedând crimei) între profesor şi agresorul său. Urmele, dacă existaseră (imposibil ca Lupaşcu să nu fi încercat să se apere, e un gest reflex), fuseseră înlăturate cu grijă. După poziţia victimei, s-ar fi putut conchide că a fost ştrangulată în timpul somnului. Criminalul n-ar fi avut de luptat decât cu câteva convulsii curmate repede de o mână energică, ţinând seama şi de slaba rezistenţă pe care ar fi opus-o un om de vârsta lui Lupaşcu, moleşit de somn. Dar Grigore Lupaşcu nu fusese asasinat în timpul somnului. Maiorul îşi amintea precis că profesorul îl sunase la 23:55. Convorbirea durase maximum trei minute, deci 23:58, după care el, Cristescu, formase numărul de telefon al lui Lupaşcu pentru a verifica autenticitatea apelului. Profesorul, probabil în agonie, nu a mai fost în stare să ridice receptorul. Rezulta, în mod clar, că asasinatul fusese comis între orele 23:58 şi orele 24. Telefonă la minister, cerând să fie trimisă echipa operativă, apoi se apropie de fereastră. Grădina îşi răsfira miresmele în buchete de regina nopţii şi trandafiri. „Cine o fi având grijă de flori?“, îi trecu stupid prin minte. Se aplecă peste pervaz şi socoti vreo şaisprezece metri distanţă până la sol. În stânga şi în dreapta, nici o fereastră. În biroul-mansardă s-ar fi ajuns deci doar cu ajutorul unei scări. Ori, o scară proptită în pământul moale lasă urme adânci. Privind acoperişul, constată că acesta, coborând în pantă abruptă, forma un gen de streaşină, care cădea aproape jumătate de metru peste fereastră, făcând aproape imposibil orice acces în încăpere pe această cale. După toate aparenţele, profesorul Lupaşcu fusese asasinat din interior. Două ore mai târziu, echipa operativă avea să confirme ipoteza maiorului. Mai zăbovi câteva clipe în faţa ferestrei, observând îndelung cei câţiva castani uriaşi, care, la aproximativ zece‑doisprezece metri de clădire, reprezentau cel mai apropiat obstacol. Aruncă ţigara, traiectorie înaltă clipind roşu în întuneric, stinse lumina şi coborî.

CAPITOLUL I     — E nemaipomenit! Are temperament, e culant, e domn! Şi-o fantezie!… Ce mai încolo şi încoace! Ştie să iubească. Liana o urmărea cu atenţie. Ochii aveau o strălucire particulară şi, ca totdeauna, în prezenţa Emiliei încerca un sentiment aţâţător de aventură. — Cum a fost? Emilia îşi roti inutil privirea prin încăpere şi scăzu instinctiv glasul: — Nu ne aude nimeni? Liana dădu sâcâită din mână: — Cine naiba să ne audă? Ţi-am spus că Dinu e de gardă. Emilia chicoti. Când râdea îşi arăta dantura superbă, puternică; dinţi mulţi, parcă mai mulţi decât în altă gură. Cineva o caracterizase foarte plastic: „Are o gură feroce. De fiară“. Era destul de înaltă, cu o talie subţire speculată în centuri strânse, late şi încărcat decorative indiferent de modă, picioare lungi şi fine. Bustul strident, oarecum contrastant faţă de zvelteţea trupului, nu deranja, accentuând aerul agresiv sexy. Ochii verzi, de pisică, „ştiau“ să privească, părul încreţit astrahan îşi ascundea sărăcia. Purta mult negru, speculându-şi culorile naturale – aprilul ochilor, crinul pielii, zăpada dinţilor – inele pe cel puţin şase degete şi poşete elegante, mari, prospere, cu catarame, iniţiale, bucle, clipsuri din dublé bun. Nu pleca niciodată de acasă fără să aibă cel puţin două mii de lei în porte-feuilles. De ani de zile era clienta fidelă a Consignaţiei şi întreţinuta şefului de sală al unui mare restaurant, dar refuza să-l ia în căsătorie, în aşteptarea marii lovituri. Avea încredere în steaua ei şi în cei douăzeci şi opt de ani abia împliniţi. „Îmi mai acord doi ani. Dacă nu pică nimic, îl iau pe Gigi. De ce să mă grăbesc? Ştii cum se întâmplă! Te măriţi azi de frică să nu pierzi trenul, şi mâine se iveşte Jean Marais. Nu-ţi rămâne decât să-ţi mănânci mâinile până la cot!“ Doctorul Dinu Candian, soţul Lianei, o detesta, temând eventuale influenţe nefaste pe care le-ar fi putut avea asupra nevesti-sii. Când se căsătorise, făcuse apel la toate trucurile pentru a-şi lega la ochi bunul simţ. Făcea parte dintre oamenii care nu-şi uitaseră judecăţile, puţinele judecăţi înţelepte din tinereţe. Pe atunci, considera o diferenţă de douăzeci de ani între soţi drept o calamitate, act obscen împotriva naturii, şi surâdea ironic, abia camuflat, când întâlnea doi parteneri între care fireşti ar fi fost relaţiile părinte-fiică. Niciodată n-avea să-i iasă din minte comentariul unui coleg – erau pe atunci secundari la spitalul Colţea – când şeful lor, doctorul Pintea, cvincvagenar vânjos, competitiv încă, totuşi cvincvagenar, le prezentase cu un prilej oarecare tânăra soţie, o asistentă medicală abia ieşită din cataloagele liceului sanitar: „Ehe! Geaba dă Dumnezeu pită bună, după ce ţi-a luat dinţii!“ Îndrăgostit însă până peste cap de Liana, îşi pansase scrupulele, căutând pilde celebre: „Uită-te la Charlie Chaplin… Avea cincizeci de ani când a luat-o pe Oona, de optsprezece ani, şi nu uita că era fiica lui O’Neil! Ea l-a iubit fără îndoială. Ca dovadă, a sfidat orice prejudecată, a înfruntat toate împotrivirile, sunt şi azi împreună, şi au în inventar patru sau cinci copii. Iar interesul este exclus când te cheamă Oona O’Neil. Vezi, dară, că se poate şi astfel…“ Perorase astfel dinaintea doctorului Gogu Manoliu, coleg de facultate şi de spital, care-l ascultase abţinându-se de la orice comentariu. Ce să-i mai spui viitorului nefericit cu două zile înainte de nuntă? Personal, se îndoia de reuşita căsniciei Liana-Dinu. Evident, Dinu rămânea un bărbat bine chiar şi la patruzeci şi cinci de ani, dar pentru o femeie matură, înţelegătoare prin vârstă şi experienţă, decisă să se cazeze. Liana, la nouăsprezece ani, era de o tinereţe explozivă – scandaloasă la braţul lui Dinu –, avea zburdălnicia căţelandrilor şi apetitul de viaţă, de distracţii şi de dragoste al unui întreg liceu de fete, fără a mai ţine seama de membrele corpului didactic. Nu trebuie să fii profet ca să intuieşti cum avea să îndure ea programul de ocnaş al lui Dinu: gărzi, obligaţii, studiu, vizite şi contravizite… „Azi nu putem ieşi, darling, mâine am o operaţie dificilă“… „Bine, dragă, dar le-am promis… Şi pe urmă, o să fie o lume extrem de interesantă… De când aştept să-l cunosc pe Doru Macarie… A avut un succes formidabil în «Doi pe un balansoar», iar acum aud că joacă cu casa închisă în «Cine se teme de Virginia Wolf». Hotărât eşti prea egoist.“ „Dacă nu vreau s-o pierd, hotărâse Dinu Candian, trebuie să fiu înţelept.“ În consecinţă, acţionase în trei direcţii. Îi satisfăcea fără să clipească orice capriciu presupunând sacrificii financiare – îi cumpărase până şi un cimpanzeu, Pongo, din păcate repauzat iarna trecută din cauza unei răceli –, o convinsese să facă un copil, Codruţ, care împlinise patru ani, şi îşi stăpânea eroic (zâmbetul devenea atunci, fără să-şi dea seama, înţepenit, crispat, strâmbând trăsăturile frumoase de meridional) orice sentiment de gelozie. „Nu trebuie să se simtă încorsetată. Totul e să-şi închipuie că face ce vrea.“ În acest sens, o suporta pe Emilia fără să cârtească, fiind incapabil de fapt să-i refuze ceva nevesti-sii. Când o vedea plăpândă, gingaşă, bibelou blond cu gură de copil mofturos à la Brigitte Bardot – idolul tinereţii lui – fragilă s-o frângi între două degete, cu un trup pictat, toată o miniatură, duioşia îi aburea ochii. — Hai, spune! o îmbie Liana Sorbi din paharul de Campari. Nu-i plăcea alcoolul, dar bea pour se donner du genre. Şi, pe urmă, era amuzant, la trei dimineaţa, tolănită pe canapeaua din living, să asculte întâmplări picante. Ale Emiliei purtau toate aceeaşi etichetă. În sinea ei se întreba adeseori, nu fără nostalgie, dacă de‑acum încolo cariera ei sentimentală a luat sfârşit. N-avea să mai aştepte niciodată, plină de emoţie un telefon? Telefonul eternului iubit, telefonul lui Armand Duval? Nu va mai tremura niciodată de emoţie pândind fereastra, soneria de la uşă, sosirea poştaşului, acele pendulei îngrozitor de trândave, calendarul: de s-ar face o dată mâine…?! „Adevărul este, conchidea suspinând, că m-am căsătorit prea devreme, mătuşă-mea ştia ce vorbeşte «Ai abia nouăsprezece ani… Nici măcar nu ştii ce vrei. Dragostea o afli, o cunoşti mai târziu… Fiind femeie modernă şi versată, completase moale periind din cinism: Îl doreşti? Foarte bine. Dar nu înţeleg? Dacă vrei o cană cu lapte, de ce trebuie să iei toată vaca? E prea bătrân, fetiţo! Alături de el n-ai să ai tinereţe, ci doar toalete, o să înveţi mai devreme decât trebuie ce înseamnă analize, tensiune, colesterol. Peste cincisprezece-douăzeci de ani, când o femeie abia începe să ştie ce vrea, să simtă, tu ai să fii nevastă de pensionar, menajându-i ficatul şi prostata».“ Emilia, cu patru ani mai mare, o trata oarecum matern: — Stai, puiule, ai răbdare. Sosise la Liana abia de un sfert de ceas, cu un taxi pe care-l prinsese în Piaţa Galaţi. — Ăsta-i tipul de la Inter? — Aşi! făcu Emilia punând paharul pe o măsuţă volantă. Cu Sandu m-am văzut ieri. Dar nu încape comparaţie, ma chère! Să-l vezi pe Grig!… E nemaipomenit! — Unde l-ai cunoscut? Emilia chicoti: — La Consignaţia… Apropo, mi-am cumpărat o rochie, delicioasă… Un amor! Nici măcar n-a costat mult! O mie două sute. Dar poţi să vezi, chic! — Ticăloaso! Mie nu mi-ai arătat-o. — Când, iubito? La ieşirea din magazin m-a agăţat persoana. „Domnişoară! Te-am văzut, te-am admirat, te iubesc!“ — Colosal! râse Liana amuzată. — Mie-mi spui?! Ştii, fără tromboane: „Vă cunosc de undeva“, „permiteţi-mi să vă conduc“ sau „cum aş putea să vă mai întâlnesc“. Omuleţul a mers la fix, n-a auzit de sens giratoriu. Când m-am uitat la el, am simţit că-mi vine ameţeală. Ziceai că se duce la filmare. Un biaiser din antilopă albă, cămaşă – pantaloni bleumarine, lanţ de aur la mâna stângă. Cinema, ce să mai discutăm! Stai să vezi text: „Mă iubeşti?“ „Pe cuvânt de onoare.“ „Aşa, zic, brusc şi instantaneu!“ „Brusc, instantaneu şi definitiv.“ „Păi, ce-i de făcut?“ „Cu acordul dumneavoastră, domnişoară, să conjugăm verbul împreună.“ — Ce stil! râse Liana. Emilia urmă încântată: — Gagiul n-are treabă! Ne-am dat întâlnire pentru astă‑seară la şapte, în faţă la Bucureşti. — Aha! De-aia te-ai pus la coji festive! Îi plăcea să folosească expresii argotice. I se părea astfel că nu-i depăşită, că rămâne în miezul lucrurilor, îşi închipuia că-i picantă. Medicul se crispa: „Înţelege, fetiţo, că ţie nu-ţi stă bine. Ai o figură angelică, eşti delicată, ai rasă. Nu-ţi dai seama ce şoc deplorabil încearcă cineva când te aude vorbind ca un golan.“ „Aşa ţi se pare ţie. La vârsta mea însă, gândeai precis altfel…“ Emilia, îmbrăcată într-o bluză neagră foarte decoltată, cu o fustă amplă tot neagră, presărată cu trandafiri gigant sângerii, încinsă ca de obicei într-o centură cu o cataramă de strassuri, se roti în faţa oglinzii desfăcându-şi paraşută foile. Exclamă mulţumită de ea însăşi: — Şi Grig m-a admirat. Se azvârli pe canapea adăugând excitată: E de un rafinament fantastic. Fii atentă! „N-am ştiut în ce toaletă veniţi. Mi-aş fi pus o cămaşă neagră.“ „De ce?“ „Ca să ne asortăm… Suntem doar pereche…“ Îţi spun sincer, era să cad pe spate! Ai mai auzit de o chestie ca asta? Liana clătină visătoare capul. Nu, nu auzise. Dinu se îmbrăca splendid, cu mult gust, bineînţeles rimau în vestimentaţie în sensul că nu apăreau împreună ea, de pildă, în ţinută de seară, şi el sport, dar ca să-şi asorteze culorile, nu se gândiseră niciodată. — Era multă lume? — Ca de obicei, răspunse Emilia admirându-şi picioarele bronzate, lucioase, Full! — Culant? — Ca un nabab! M-a rugat pe mine să comand, dar lady, i‑am zis că n-am preferinţe. „Mi-e egal.“ El: „Aşa v-a învăţat guvernanta?“ Bref, am luat tot ce-a fost mai scump. A lăsat pe masă cam la opt sute. Chelnerul, de atâta temeneală, cred că-i şi azi în echer. — Şi pe urmă? Emilia începu să râdă: — Ce naivă eşti, puiule! Ce înseamnă pe urmă? Vrei un desen? Îşi înăbuşi căscatul şi se întinse cu voluptate. Are o casă superbă pe Christian Tell. Tot felul de scule: video, televizor în culori, nu mai zic de casetofon. Liana, nu prea impresionată de mostrele prosperităţii contemporane – trăise totdeauna confortabil, propria locuinţă era la fel de bine dotată tehnic, iar doctorul Candian, comiţând eterna eroare a partenerului vârstnic, îşi închipuia că nerefuzându-i nimic îi împleteşte o lesă extrem de iscusită – se interesă din pură curiozitate: — În definitiv, cu ce se ocupă? Emilia căscă din nou: — N-am idee exact. Ştab pe la ONT… Ascultă, tu… Mie mi s-a făcut somn. — Dormi la mine. — Ţţ! — De ce? N-are sens să pleci acum acasă. A trecut de cinci. — Nu pot, puiule, făcu Emilia ridicându-se greu. Ne-am înţeles să mă sune azi până în prânz şi vreau să mă găsească acasă. Se apropie de fereastră şi dădu la o parte draperiile. Lumina albăstrie a dimineţii de iulie dădu contur obiectelor din odaie: o canapea şi două fotolii dintr-o piele extrem de fină – set expediat din Italia de un fost pacient – o masă scundă şi o consolă marchetate. Cutia de argint pentru ţigări lucea delicat, în oglinda florentină o femeie pictată în costum de epocă îşi trimitea surâsul palid de pe peretele opus. Emilia scoase o exclamaţie de surpriză. Liana, trezită din reverie, se interesă: — Ce s-a întâmplat? — Fantastic! Vino încoace! Am impresia că-s beată. Din doi paşi, Liana fu lângă ea. — Ce-i, dragă? O întâmpină imaginea familiară a părculeţului din faţa casei, probabil unul din cele mai bătrâne ale Capitalei. Copacii erau dintre aceia sub care căutaseră umbră multe generaţii de-a rândul şi ciudăţenie edilitară, băncile originale cu spătare graţioase de fier şi felinarele cu grumaz elegant de lebădă – mostre asemănătoare mai puteai vedea ici-colo prin Cişmigiu – rămăseseră aceleaşi de pe vremea străbunicilor. Părculeţul avea un aspect romantic şi nu ţi s-ar fi părut curios să zăreşti evoluând, pe cele câteva alei, siluete fin de siècle, umbreluţe de dantelă dansând deasupra unor florentine încărcate de flori, pantaloni strâmţi cu elastic, pălării tari, lucioase, haut-forme, ţinute la spate, împreună cu mănuşile glacé. Alături de o doamnă umbli cu capul descoperit… — Ce-i? repetă Liana intrigată. — Tu nu vezi? A dispărut statuia din parc.     * * *   Maiorul Minerva Tutovan intră zâmbind în minister. Se simţea excepţional de bine dispusă, un vânt formidabil îi sufla în pânze. În primul rând Keops, papagalul cu creastă regală, progresase mulţumitor, apropiindu-se sensibil de acutele lui Godzilla, cuvântătorul cu pene roşii al doctorului Radian[1]. Ascultându-i performanţele vocale, mătuşa Caliopi strâmbase din nas: „Ce-i cu ăsta? Rage ca un măgar doborât de anemie. Părerea mea este că nu-l hrăneşti suficient“. Minerva, care pentru a nu fi evacuată de vecinii excedaţi de urletele agonizante ale lui Keops îşi capitonase uşile, o privise uluită: „Adică ai impresia că nu face destul zgomot?“ „Abia îl aud. Pentru cinci mii de lei cât te-a costat animalul, consider că nu-şi dă îndeajuns de multă silinţă.“ Ceea ce adăugase însă considerabil la graficul dispoziţiei Minervei făcând să-i ţâşnească săgeata în afara chenarului, fusese aglomeraţia din 320. Nimic n-o stimula mai mult decât înghesuiala, adorând locurile cu hărmălaie şi bătături căznite de pantofi străini. Chiar şi azi, la vârsta matură, se dădea în vânt după bâlciuri, regreta Moşii, şi dădea din coate, oriunde întâlnea o mare de oameni strivindu-se cu talent, ca să ajungă în miezul evenimentelor. „Tovarăşe, îi explica ea de pildă colonelului Ionaş, care avea în eroare supraaglomeraţia de inşi, lumini şi zgomote ale Metropolei şi evada ori de câte ori era posibil pe malul unei ape însoţit de o colecţie de undiţe, mă cheamă Minerva Tutovan, cetăţean al lumii sfârşitului de veac XX, şi nu Daniil Sihastrul.“ În intimitate, Minerva considera un sejur pe creastă de munte între „cocoşi montagnarzi şi capre bronzate“ drept culmea smintelii şi aştepta cu răbdare momentul în care protagoniştii urmau să ajungă mai devreme sau mai târziu locatari fideli şi de nădejde ai Spitalului nr. 9. Intră tiptil în birou şi îşi azvârli expertă bascul. Acesta ateriză exact pe creştetul lui Macri, care lucra cu spatele spre uşă. Căpitanul tresări puternic, şi Minerva începu să râdă: — Am exersat o săptămână ca să-mi iasă figura asta. Căpitanul se ridică: „Clarissim! Samuraiul e pus azi pe blestemăţii. Ţine-te bine, Macri tată!“ — V-a căutat şeful. A lăsat vorbă să vă prezentaţi imediat la el. Colonelul Ionaş abandonă pixul, îşi împleti degetele şi începu să le mişte morişcă pe cele groase. O cercetă scurt şi începu să râdă încetişor. Contrariată, Minerva îşi controlă ţinuta: fusta dreaptă din gabardină, albastru petrol, ca şi jacheta cu croială bărbătească, pantofii plaţi, comozi, piepţii cămăşii cumpărată de la Adam. Nu sesiză nimic nostim şi, ridicând din umeri, desenă un chip surprins. — Ştii de ce râdeam? — Nu. — Te cunosc de doisprezece ani, Minerva, şi am impresia că în garderoba ta n-a intrat un singur lucru nou. Unde naiba găseşti mereu aceeaşi stofă, de aceeaşi culoare? De exemplu, eu n-am văzut gabardină în magazine de cel puţin două decenii. E o ţesătură ieşită din modă. Pur şi simplu nu se mai face, n-o mai scot fabricile. — Ei şi? Vă închipuiţi că dacă mâine nu se mai poartă matematica, ci dresură de capre – aud că ăla, Mihai Ciucă, a ajuns la eschimoşi cu numărul lui – o trec pe zoologie? — Bine, dar practic de unde procuri stofa? — Din depozitul personal. Am cumpărat acum şaisprezece ani patru baloturi. Mie când îmi place ceva cu adevărat, nu mă satur niciodată. — Am înţeles, suspină Ionaş. Ia loc, ne-a venit de la Miliţie un dosar interesant. Minerva, dintr-o dată atentă, îşi aţinti privirea ascuţită asupra colonelului. — Suntem informaţi, urmă colonelul, că în cursul nopţii trecute, deci chestiune de ore, a dispărut statuia din părculeţul de pe Aleea Dr. Conţescu. Minerva se holbă. Ochii negri, în general foarte mari, păreau acum două talgere umplute cu antracit. Ionaş, care scontase pe efect, râse încântat. — E un banc? — Aşi, pura realitate şi, te rog să mă crezi, toată lumea se simte consternată. — A cui era statuia? — A întregii obşti, draga mea. Poate nu m-am exprimat limpede. Se afla în mijlocul parcului, aşezată pe un soclu, gen cişmea. Cu un bazinet sub robinetul din bronz, aşa cum se construiau cam pe la 1870. Minerva dădu din cap: — Am vrut să întreb pe cine reprezintă statuia. — Pe însuşi doctorul Alexandru Conţescu. Ionaş deschise dosarul şi citi: „Născut la 1820, repauzat la 23 Februar 1866. Directoru la spitalu Eforie şi Aşezămintele Elena Doamna. Recunoştinţă eternă…“ Informaţiile le-am luat de la Consiliul popular. Legenda pretinde că individul a fost un sufletist, filantrop, demn urmaş al străbunului Hippocrate, acorda asistenţă gratuită săracilor etc. Minerva îşi trecu palma peste breton. O făcea de obicei în două situaţii: fie când „se dichisea“, fie când se simţea luată cu asalt de vreo surpriză. — Tot nu mă dumiresc! Ce-au furat – căci aici e practic vorba de un furt – toată cişmeaua? — Nu, dragă, doar bustul. Piedestalul – să-i zicem – a rămas. — De unde se ştie cu precizie că subtilizarea a avut loc azi‑noapte? — Părculeţul e înconjurat de locuinţe. Deci, foarte simplu. Las statuia în parc când mă culc şi, a doua zi, n-o mai găsesc. Minerva se ridică şi începu să circule agitată prin birou. — Pe viaţa mea, dacă am întâlnit vreodată o chestie mai fistichie! Păi mâine dispare Statuia Aviatorilor. Nu m-aş mira să fie opera vreunui ţăcănit care o fi citit pe undeva că băieţii din Chicago au umflat dama cu torţa de la New-York… Dar, apropo! De ce ne-au trimis nouă dosarul? Avem de-a face cu un furt, infracţiune de drept comun. Deci, de competenţa Miliţiei. Şi-au închipuit că şomăm? — Dragă Minerva, îi explică Ionaş cu răbdare, s-a făcut o anumită corelaţie cu dosarul Vlădulescu. Statuia constituia una din cutiile oarbe folosite de spioni. Respectiv, mesajele erau depuse sub bucla stângă a papionului, aş zice, mai degrabă, date fiind dimensiunile, funda doctorului Conţescu. — E prima dată când aud despre acest amănunt. Colonelul zâmbi uşor: — Fireşte. Nu tu te-ai ocupat de dosar, ci maiorul Grădinaru, pe vremea când… ăăă… relaţiile dintre voi erau, ca să zic aşa, cam crispate. Nasul Minervei, antenă nervoasă, o cârmi la stânga. Într‑adevăr, nu vorbise un an cu Grădinaru, decretând că „nu întreţine relaţii cu oameni lipsiţi de umor şi aflaţi sub escarpenul nevestii“. Îşi permisese ceea ce ea considera a fi o mică farsă. Întâmplător, Grădinaru îşi uitase pe biroul ei agenda telefonică. Minerva, străfulgerată de o idee magnifică tăcuse, gură cusută, cu bună intenţie. Peste o lună, nefericitul îşi sărbătorea ziua de naştere. Pe la şapte seara, se trezise din senin cu vreo cincizeci de inşi, încărcaţi cu sticle, cutii de bomboane şi un raion întreg de cravate de 45 lei, dându-i buzna în casă, puşi pe chef mare. Grădinaru, interzis, simţise că-i vine ameţeală. Nu se pregătise în mod special, frigiderul, chiar epuizându-l până la ultimul fir de pătrunjel, ar fi făcut cel mult faţă la cinci-şase persoane. Nevastă-sa, ţâfnoasă şi autoritară, după ce-şi consumase primele momente de perplexitate, plecase trântind uşa: „Ai putea să ai atâta bun simţ să mă avertizezi când convoci un miting într-un apartament de treizeci şi şapte de metri pătraţi!“ Până la urmă, misterul se clarificase. Minerva, aflată într‑un moment de dispoziţie zglobie, îşi petrecuse trei seri sunând la toate numerele găsite în agenda lui Grădinaru şi avansând invitaţii irezistibile: „Ştiţi, e ziua soţului meu, împlineşte patruzeci de ani. Să nu scăpaţi nici un cuvânt, vă rog. Vreau să-i fac o surpriză“. Grădinaru sosise a doua zi la birou furios Bistriţă, dar după vreo săptămână, când relaţiile urbane cu nevastă-sa fuseseră reluate, îi trecuse. Culmea era că tot Minerva se supărase: — Auzi! Să-mi vorbească mie pe tonul şi în termenii ăştia! Hm! Glume anormale şi de prost gust. Adică eu sunt anormală. Halal relaţii între colegi! Îşi ridicase în nouri nasul şi aşa rămăsese un an de zile. — Mda, făcu Minerva, alungând amintirea cu un gest al mâinii. V-aţi gândit că am putea avea de-a face cu un glumeţ? Un zâmbet larg inundă tot obrazul lui Ionaş: — Dragă Minerva, spuse cu tâlc, nu toată lumea e spirituală şi consider că acesta e un adevărat noroc. Imaginează-ţi cum ar arăta oraşul acesta, dacă fiecare din noi am avea în dotare glume inspirate… Minerva trecu peste aluzie cu naturaleţe. Se aşeză din nou şi începu să bată cu unghia degetului mijlociu în postavul vechi de pe birou. — Ştiţi, încep să mă simt la fel de ridicolă ca omologul meu de la Miliţie, maiorul Cristescu. A intrat în folclorul ministerului ca aprig colecţionar de cazuri trăsnite. Ionaş râse: — Tipul are şi ghinion. Dificil păstrezi poză marţială când, cel puţin o dată la doi ani, îţi pică o dandana în care evoluează, vedetă principală, o zăpăcită ca Melania Lupu, secondată de inevitabilul Mirciulică, consilier de nădejde. Minerva ridică din umeri. — Cristescu e un bleg sentimental. De ce n-am eu norocul s-o întâlnesc? Din păcate, e prea şmecheră ea să se vâre în fieful nostru. — Nu zi vorbă mare, observă Ionaş. Cunoşti aforismul: „fereşte-mă, Doamne, de blestemul rugii împlinite!“ — E o zicătoare tâmpită, chiar dacă-i aparţine lui Shakespeare. Dixi!     * * *   La intrarea Minervei, Dobrescu stătea câş pe marginea biroului, bălăngănindu-şi piciorul. Macri, de cealaltă parte a mesei, îi relata înfierbântat fazele unui meci de fotbal transmis în ajun de televiziune. — Înţelegi, pas! pas! fentă, mingea ajunge la Scifo, ăsta centrează, balonul e interceptat de Vercauteren care i-o trimite lui Lecocq! Cap! Bară!… Minerva se opri în prag cu mâinile în şolduri: — Cu capul în bară o să daţi voi, măi băieţi! Vasăzică astea sunt preocupările voastre în orele de serviciu! Bară, pas, fentă, hands! Dobrescu, fâstâcit, sări de pe masă şi înlemni drept ca un plop. Minerva îl măsură scurt: — De ce te-ai deranjat? Arătai foarte bine… Nonşalant şi flegmatic ca şeriful Bill cel Năprasnic din Arkansas-City. În ce film ai văzut poziţia? Rândul viitor, o să te găsesc probabil cu picioarele pe masă. Ai grijă de cizme: model gaucho. Şi acum ce faceţi? Vă uitaţi la mine? Macri, te duci la arhivă şi ceri dosarul lui Vlădulescu. Ăla de anul trecut. Până mă întorc, să-mi scoţi principalele date… Dobrescu, tu vii cu mine!   — Nu-mi fac mari iluzii, dar aşa scrie la abecedar. O cercetare la faţa locului este obligatorie. — S-ar putea, opină locotenentul timid, să găsim totuşi ceva. După părerea miliţiei nu s-au scurs mai mult de zece‑douăsprezece ore de la comiterea infracţiunii. — Ehe, Dobrescu Vasile, degeaba îţi sunt dascăl şi superior, degeaba te instruiesc! Încă n-ai înţeles câte evenimente se pot consuma în zece ceasuri? Vorba aia, Dumnezeu a inventat lumea în şase zile. Zece ceasuri înseamnă… Cât reprezintă în procente, Dobrescu Vasile, zece din 144? Repede, hai că-i chestie de primară. — 14,4. — Extraordinar! se minună Minerva. Vasăzică tot mai ştii ceva aritmetică. Deci, încearcă să-ţi imaginezi câte se pot întâmpla într-un interval care reprezintă 14,4% din timpul necesar creării unui univers. — Permiteţi-mi să vă spun, îndrăzni locotenentul, că până şi doctrina religioasă consideră aceste şase zile ca pe o determinare pur simbolică, dacă nu metaforică. Nu se cunosc exact dimensiunile unei zile în mentalitatea celor care au scris Biblia… Poate… secole, poate milenii. — Ia te uită! Ai ceva cultură. „Aşa şi aşa“, îi răspunse în gând locotenentul. — Din fericire, declară ca să schimbe subiectul, n-a plouat… Minerva i-o reteză: — Ei şi? Tocmai pentru că n-a plouat n-o să găsim nimic. Ce urme vrei să desluşeşti pe un pământ ars de un soare torid, uscat ca o coajă de nucă? Părculeţul i se păru Minervei pitoresc, inspirat şi graţios împrejmuit cu un gard scund din bârne de piatră împletite. Coroanele princiare ale copacilor asigurau o umbră permanentă, şi Minerva îşi închipui, că în serile fierbinţi de vară, nu era lesne să găseşti un loc pe bancă. Soclul, decapitat de statuie, făcea o impresie stranie. Era un paralelipiped înalt, din al cărui pântece ţâşneau robinetul şi micul bazin imaginat în formă de scoică. În jur, pământul era bătătorit şi, după cum preconizase Minerva care făcu turul soclului, nu exista nici o urmă. Se înălţă pe vârful picioarelor şi îşi trecu uşor degetele peste suprafaţa zgrunţuroasă. — Stau şi mă întreb cum au desprins bustul de piedestal. Pare pur şi simplu retezat cu lama. — De ce spuneţi „au“? Credeţi că au acţionat mai mulţi? Minerva râse: — Ai dreptate. Instinctiv, am folosit pluralul. Habar n-am cât este de dificilă operaţia – sculptura este unul din puţinele hobby-uri care nu mi-au alungat somnul şi, deşi îmi închipui că nu-i imposibil să te descurci singur, cred, totuşi, dată fiind rapiditatea pe care o presupune o operaţie clandestină, că s-a cooperat. Am să mă consult în chestiunea asta cu un specialist… Dobrescule, după capul meu, aici, în parc, nu ne rămâne decât să prindem muşte! Îşi plimbă privirea asupra împrejurimilor. Micul scuar era străjuit din trei părţi de diverse clădiri. Strada pavată ca odinioară, cu chifle mici de piatră, ţinea paralela celei de-a patra laturi. Făcură înconjurul părculeţului, fixându-şi atenţia asupra imobilelor. O vilă pe un singur nivel, cu ferestre scunde şi late, ca la vagoanele Pullman, şi cu o firmă elegantă – negru şi auriu – pe uşa grea de stejar: Dr. Dinu Candian; o casă veche, cu marchiză şi bibiluri de ghips sub cornişe şi deasupra geamurilor înalte şi, în sfârşit, o clădire impunătoare cu parter şi etaj în stil maur. — Interesant, făcu Minerva pe gânduri. Casa pare nelocuită. Locotenentul cuteză: — Credeţi că-i singura din Bucureşti? — Nu, băiete, dar abandonate sunt de regulă cocioabele, bordeie prăpădite care aşteaptă vizita buldozerului. Asta e o clădire prea importantă, înţelegi? Parter şi etaj, în perfectă stare, construcţie solidă şi cu pretenţii estetice. De unde am dedus, Dobrescule, că-i părăsită? Locotenentul începu să transpire: „Iar m-a scos la tablă…“ — Cred, ăăă… presupun că v-aţi ghidat după perdelele murdare. — Aşi! Şi mătuşă-mea Caliopi le spală doar o dată pe an. Zice că, dacă-s prea curate, se simte ca la sanatoriu. — Şi geamurile sunt murdare. — M-ai înnebunit cu Sanepidul, soro! Nu toată lumea e obsedată de cârpă şi detergenţi. — Atunci… nu-mi dau seama. — Băiete, băiete! Problema e atât de simplă, că mi-e şi jenă că am mai formulat-o. Aleea! Aleea care duce de la poarta grădinii până la intrarea în casă nu-ţi spune nimic? Nu vezi? Printre dalele de piatră a străbătut iarba. Dar asta n-ar fi nimic. Faptul însă că buruienile nu-s culcate, ci drepte şi perpendiculare – mai ştii ce-i aia perpendicular? – dovedeşte că nu sunt călcate. Mai clar, că nimeni nu intră şi nu iese din clădire. Şi mai clar! Că aleea nu e frecventată! Şi asta nu de ieri, alaltăieri. Firele au o lungime de circa zece‑cincisprezece centimetri, şi în ultima vreme n-a plouat. — Trebuie neapărat să ne interesăm la Consiliul popular ce-i cu drăcovenia asta. Instinctiv, mai întoarse o dată capul. La fereastra de la etajul întâi, se afla un chip ciudat, cu ochi albi – nu-şi putu da seama dacă-i bărbat sau femeie – de o paloare cadaverică. În aceeaşi clipă, dispăru.   [1] Vezi: „Violeta din safe“.

PROLOG     Femeia îmbrobodită în dantelă albă ţinea pleoapele uşor coborâte. Buzele rumene zâmbeau în spatele evantaiului. Gâtul… Colonelul Werther von R. îşi întoarse privirea. Gâtul alb, umflat, gâlgâind parcă a râs, a şoaptă, a ţipăt nedesluşit îi crea un sentiment tulbure. Un sentiment ce nu-l încercase nici în faţa trupului elegant al Olimpiei, nici în faţa goliciunii caste, de argint, a zeiţei lui Giorgione. Rubens cu tonele lui de carne roz îl indispunea. Degas era prea dur, Gauguin, un neruşinat… Surâse: „Goya, satirul acela bătrân, era singurul care ştia câte ceva despre femei…“ Se auzi un ciocănit puternic în uşă. — Herr Oberst! Pentru Dumnezeu, Herr Oberst! Înfăşură pânza şi se apropie de scrinul greoi, baroc. Apăsă puternic unul din lambriuri. Stema heraldică alunecă uşor. Pipăi, strecurându-şi adânc degetele în ascunzătoare. Vânătorul lui Rembrandt era acolo. Puse alături Femeia cu evantai şi astupă tainiţa. În urma colonelului intră menajera. Privi nedumerită rama ştirbă, agăţată strâmb. Pe fereastră pătrundeau zgomote ciudate: paşi care aleargă, chemări scurte, rafale de armă automată. Un bubuit prelung, neîntrerupt, porni dinspre Băneasa. Închise geamul şi trase draperia. Ochii îi alunecară cu indiferenţă peste filele calendarului. Înregistră data abstract: o zi de la sfârşitul verii lui ’44.   Un grup de civili cu puşti mitralieră şi brasarde tricolore la mâneci somă Mercedesul negru. Automobilul îşi mări viteza. Rafala pulveriză parbrizul şi şoferul căzu peste volan. O şuviţă de sânge se prelingea pe tâmpla lui Werther von R. Ultima imagine – femeia cu grumaz alb şi evantai – se suprapuse peste celelalte. Zâmbi: „Nimeni… Pentru totdeauna… A nimănui…“ Oamenii deschiseră portiera. Trupul colonelului se prăvăli pe caldarâm.           Capitolul I     DUPĂ TREIZECI DE ANI     Mihai Panaitescu pătrunse în holul întunecos inhalând aerul cald. Se împiedică izbindu-se dureros de scrinul greoi din capătul încăperii. Fusese cândva o piesă elegantă cu linii trufaşe. Anii ciuntiseră ciucurii stemei heraldice, aşternuseră o crustă groasă de praf în pliurile florilor scobite în lemn. Pe placa de marmură plesnită, stăteau cocoţate două borcane uriaşe cu gogoşari, legături de leuştean şi pătrunjel erau puse la uscat. Cutia cu otravă pentru gândaci emana un miros pătrunzător. Panaitescu strivi între dinţi o înjurătură şi intră în odaia lui masându-şi piciorul lovit. Se dezbrăcă aşezând hainele într-o ordine pedantă, apoi se întinse pe pat. Începu un exerciţiu pe care-l practica de ani de zile: calcule complicate cu numere de 5-6 cifre, înmulţiri, împărţiri, extrageri de radical rezolvate mental. Într-un târziu renunţă. Nu se putea concentra. Visul, visul acela blestemat, îl urmărea. …O corabie cu catargul rupt, desprinsă de ţărm… Valurile sunt roşii. Din baia de sânge ies braţe ca nişte căngi care se agaţă de punte şi trag… Avu certitudinea unei nenorociri şi simţi că i se face frică.   Grigore Popa se apropie de fereastră. Noaptea era senină şi geroasă. O lună de sticlă filtra întunericul în transparenţe albăstrii. Trecători cu nasuri umede şi urechile roşii mergeau repede, crispat ca nişte păpuşi mecanice. Aproape că le‑auzea scâncetul încălţămintei pe zăpada îngheţată. Se apropie de biroul vechi cu ornamente de bronz. Deasupra atârna fotografia unui grup de tineri: „Liceul militar din Craiova, promoţia anului 1921“. În ochi i se aprinse un licăr de satisfacţie. „Cretinii! Tudor a murit pe front… Şi Gherea, şi Vasiliad… Idiotul de Popovici s-a împuşcat că nu-l iubea nevastă-sa. Hm, nu-l iubea… Iliaş dispărut, pe Rădoi l-a isprăvit diabetul… Ceva în familie… Şi taică-său, generalul… Cretinii…“ Se căută jos, în marginea fotografiei. Un tânăr subţirel cu privire neagră, piezişă, şi un uşor început de chelie. Puse degetul pe carton. El era viu… Trăia… Rupse foaia calendarului privind îndelung data: „7 decembrie 1974… Extraordinar! Cum fuge timpul, domnule!“ Făcu lumina mică şi dădu drumul în surdină la aparatul de radio: „Aici Radio Europa liberă…“   Melania Lupu scoase un oftat de mulţumire. Pasienţa se tăia pe decari – belşug – şi pe aşi, adică bucurie şi izbândă în chestiuni oficiale. N-avea nici o problemă oficială de rezolvat, dar asta nu însemna nimic. Oricum era bine. Dădu jos motanul care-i adormise în poală şi cu paşi mărunţi se îndreptă spre oglindă. Îşi şterse obrazul mic cu un tampon muiat în lapte de castraveţi, apoi strânse părul alb, buclat într-un tulpan subţire. Deschise scrinul cu gesturi furişe şi scoase dintr-o pungă două bomboane fondante. Ezită o clipă şi mai luă una. Se vârî în aşternut, cu un chicotit înfundat. Strânse între picioarele îngheţate cărămida fierbinte şi stinse lumina. Şopti cu gura încleştată de şerbet: — Unde am rămas, draga mea? Eram deci în insulele Bermude. Un prinţ excentric pe care-l cunoscusem la Istanbul… În odaia goală, femeia visa cu ochii deschişi. Poveşti exotice cu prinţi indieni şi apaşi seducători, îndrăgostiţi de bătrânica şubredă, înghesuită în patul de bronz. Vorbele se rostogoleau, susur limpede veghind somnul motanului. Târziu adormi strângând în braţele ofilite cărămida care se răcise.   Doru Matei crăpă uşa aruncând priviri furişe. Din odaia lui Grigore Popa răzbătea un glas cu intonaţii specifice. Îi veni să râdă: „De aproape 30 de ani!…“ Traversă holul în vârful picioarelor şi se strecură ca o umbră pe uşa bucătăriei. O încăpere cu şase maşini de gătit, şase dulăpioare agăţate în perete pentru vase, şase rânduri de oale… Ascultă zgomotele din casă apoi începu un joc ciudat. Manevre tainice, precipitate. Deschise cuptorul unui aragaz băgând mâna în oala încă fierbinte. Degetele alunecară în sosul gras dibuind o bucată de carne. „Aha, tocană… Nenorocita găteşte bine. Normal, vrea să se mărite…“ Intră cu braţul mai adânc până la subsuoară: „Un şniţel nu se cunoaşte…“ Puse totul într-o farfurie şi trecu indiferent pe lângă aragazul lui Panaitescu: „Asta mănâncă parizer la jurnal…“ Ridică un capac: „Vâlcu! Iepure cu ciuperci. Chestii fine! Şnapanul e plin de bani…“ Înghiţi la repezeală câteva linguri, mai subtiliză o ceapă şi un pumn de minciunele din dulăpiorul Melaniei Lupu şi părăsi bucătăria.   Valerica Scurtu îşi perie îndelung părul decolorat. Avea o faţă pământie, fără pomeţi. Pe buza subţire cu colţurile coborâte îi răsărise un herpes. Se desprinse oftând de oglindă şi începu să se plimbe prin cameră. Se oprea din când în când şi ridica scame invizibile. Lucrurile străluceau de curăţenie. Vitrina şifonierului cu ceştile de cafea aşezate într‑o rână, să se vadă mai bine desenul, cristalul de pe masă care strivea un macrameu minuţios brodat, bibelourile naive aşezate pe marginea studioului, cele patru volume verzi de enciclopedie cumpărate de la anticariat. Nu le deschisese niciodată, dar făceau frumos în raftul de lângă fereastră, aşezat de o parte şi de alta a pisicii de porţelan… Îşi strânse şalul de lână în jurul umerilor slabi. Peste drum, la etajul III se aprinsese lumina. Bărbatul brun, în pijama, citea ziarul. Îi vedea doar capul. După o jumătate de oră va căsca, va învârti deşteptătorul apoi, cu o mână ridicată leneş, va stinge veioza. Îl pândea mereu, neştiută, din spatele perdelelor. Se simţi brusc singură şi începu să plângă. „Trebuie să-mi fac un ceai“, hotărî Valerica Scurtu apăsându-şi palma sub coastă. Durerea mocnea. Peste o jumătate de oră avea să devină insuportabilă. Îmbrăcă oftând capotul şi ieşi în hol. Trecu indiferentă pe lângă uşile înalte, cu clanţe de bronz. A Melaniei Lupu era cea mai lustruită. De cheile lăsate totdeauna afară atârnau clopoţei albaştri, lucraţi cu igliţa. Preşul lui Grigore Popa fusese asigurat cu sârmă şi două şireturi de piele bătute în uşor. Să nu-l fure cineva… Uşa lui Panaitescu, mută, oarbă, fără cel puţin o carte de vizită, nu lăsa să se ghicească nimic. Dar ea îl cunoştea bine. Pe el şi pe nevastă-sa… Doi fluieră‑vânt! Gabardină, mătăsuri şi mănâncă ce-a rămas pe fundul lingurii. Reflex, ridică bărbia în dreptul odăii lui Doru Matei. Un escroc! Muieri, vorbe deşucheate… Nopţile sunt un adevărat scandal… Scoase un ţipăt uşor. Pe zidul din spatele scrinului, o hartă udă îşi lăţea contururile. Un firicel de apă curgea de sub mobilă înaintând spre mijlocul odăii. — Inundaţie! ţipă bătând cu pumnii în prima uşă. Ne inundă! Popa deschise prudent rostogolindu-şi ochii mici. Părea că adulmecă. — Ce-i? mârâi iritat, hotărându-se în sfârşit să iasă. Prin uşa întredeschisă se vedea patul neatins. — Ne inundă! repetă Valerica Scurtu. Se repezi apoi la scrin încercând inutil să-l împingă. — Ce s-a întâmplat? se interesă Panaitescu. Omul se mişca uşor. Nu-l auzeai niciodată în baie, în bucătărie, când umbla la uşă. Cu nevastă-sa vorbea totdeauna în şoaptă, ca nişte conspiratori. Tremura de frig şi-şi fricţiona braţele goale. Pijamaua veche avea mânecile scurte, tăiate probabil acolo unde coatele nu mai putuseră fi cârpite. Frizura, de obicei atent încropită din părul lăsat să crească deasupra urechilor şi savant adus apoi cu o periuţă de dinţi peste ţeasta goală, atârna în şuviţe ţepene. — Pune mâna! Nu vezi! ţipă Valerica Scurtu. Cade casa pe noi! Melania Lupu apăru zâmbitoare în prag: — Ce faceţi, copii? Dădu cu ochii de zidul ud şi înaintă fragil, speriată, cu paşi mici. Împingeau mobila greoaie, înţepenită de ani. Panaitescu scrâşnea, opintindu-se din greu. Valerica Scurtu se agita isteric, împiedicându-se de bătrână. Grigore Popa simula efortul lăsându-i pe ceilalţi să se căznească. Se auzi un hohot de râs şi o voce puternică, joasă, îi apostrofă: — Clubul francmasonilor! Ce naiba moşmondiţi acolo? Era un bărbat de 28 sau 30 de ani, bine clădit cu faţa măslinie şi trăsături neregulate. În ciuda nasului puţin deviat, a gurii prea subţiri şi a obrazului asimetric, emana un farmec deosebit. Ochii, deschişi, aveau un zâmbet al lor, plin de lumină. Valerica Scurtu îi aruncă o privire de otravă. Tânărul, doar în slip, se apropie alene cu o curiozitate amuzată. Mirosea uşor a lavandă şi a încă ceva, nedesluşit. — Trebuie să chemăm pe cineva, gâfâi Panaitescu îndreptându-şi spatele. — Cine-ţi vine la 2 noaptea? — Să închidem în orice caz apa, propuse Grigore Popa. Când vorbea deschidea foarte puţin gura. Cuvintele se strecurau greu, şuierate. — Domnule Matei, zâmbi bătrâna, poate vreţi dumneavoastră să împingeţi în locul meu. Părea să facă totală abstracţie de ţinuta tânărului, iar ochii nu coborau mai jos de bărbia acestuia. Am să închid eu apa la bucătărie. — Ia daţi-vă la o parte! Matei îşi propti mâna în buclele stemei heraldice, sprijinindu-şi umărul de muchia scrinului. Simţi că degetele îi alunecă. Lambriul se deplasase descoperind o tainiţă. Oamenii se priviră surprinşi. — Extraordinar! suflă Panaitescu. Stau de 20 de ani în casa asta şi habar n-am avut. Valerica Scurtu se ridicase pe vârful picioarelor încercând să vadă peste umerii celorlalţi. Matei băgă mâna înăuntru şi scoase două suluri de pânză. Îl desfăcu pe primul fluierând subţire. O femeie cu broboadă de dantelă le zâmbea din spatele evantaiului.           Capitolul II     CIANURĂ PENTRU UN SURÂS     Pe buzele Melaniei Lupu surâsul încremenise. Simţea în ceafa răsuflarea precipitată a lui Panaitescu. Bărbatul gâfâia cu gura căscată. Nu-şi putea desprinde privirea încinsă de la silueta elegantă, înveşmântată în negru. Grigore Popa duse mâinile la spate. Ar fi mângâiat cu degetele bătrâne grumazul alb pe care-l simţea cald, viu. — Eşti sigur? se interesă bătrânul. Tichia îi alunecase spre ceafa, descoperindu-i creştetul ca o ghiulea. Rembrandt, Goya… Mi se pare de domeniul fanteziei. Matei netezea marginile pânzei râzând nervos: — Ei, bravo! Nu vezi facturile? Şi pe urmă sunt de meserie. Atât pot să disting şi eu. Un fals de un autentic. E clar! Grigore Popa clătină neîncrezător capul. — Dumneata eşti sculptor, remarcă Valerica Scurtu lividă, pe un ton care nu voia să conteste, ci cerşea asigurări. Panaitescu nu-şi revenea. Măsura pânzele cu ochi lucioşi, îngânând stupefiat: — Extraordinar! De 20 de ani… Cine ştie cine… — Sunt ale neamţului care a stat aici! decretă Matei. Pun pariu pe ce vreţi! — Cred că e o cacealma, mârâi Popa abia mişcând buzele umede. Melania Lupu interveni liniştită: — Nimeni nu şi-ar fi bătut capul să ascundă atât de bine nişte falsuri. Matei subtiliză expert o ţigară din buzunarul lui Panaitescu: — Absolut! — Cam cât… Valerica Scurtu înghiţi în sec: Cam cât să valoreze? Sculptorul îi suflă fumul în nas zâmbind impertinent: — Sute de mii, domnişoară! Sute de mii! Femeia păru că se sufocă. — De… lei? — Lei! făcu dispreţuitor Grigore Popa. Lei, pe dracu’! Dolari! — Ne-a pus Dumnezeu mâna în cap, ascultaţi-mă pe mine! spuse sculptorul. Panaitescu îl privi lung: — Ce vrei să spui? — Nu cred că mă pot exprima mai limpede decât am făcut‑o. Ne umplem de bani! — Adică? — Extraordinar! Spune-mi, te rog, toată viaţa ai fost aşa de tâmpit? Ochii Valericăi Scurtu străluciră: — Înţeleg. Le predăm statului. O să ne dea un premiu… — Şi o caldă strângere de mână, completă sarcastic Matei. Grigore Popa mormăi neauzit: — Cretină! — Chestia e cum le plasăm. Sculptorul începu să strângă pânzele. Trebuie mers pe şest. — Cum adică, domnule Matei? se interesă Melania Lupu clipind nedumerită. Instinctiv, coborâseră glasurile. Vorbeau aproape în şoaptă, înghiţindu-şi mereu saliva. Şi spinările se cocârjaseră ca şi cum cineva ascuns în întuneric le-ar fi pândit umbrele. — Adică nimeni nu suflă o vorbă până găsim un amator serios. — Amator serios! Hm! Grigore Popa începu să se plimbe agitat prin odaie: Aş vrea să-l văd pe ăla care are bani – la noi, fireşte – să cumpere un Goya sau un Rembrandt! — Atunci? — Nu ştiu… Să ne gândim, să ne gândim… Verifică uşa de la intrare dacă e închisă, apoi se apropie de fereastră îndreptând draperia. — Am eu un elev, bâlbâi Panaitescu, taică-său e Dobriceanu, ginecologul. Sunt plini de bani. Popa se opri măsurându-l câteva secunde. Îşi reluă agitat plimbarea scrâşnind: — Cretini!… Iremediabil cretini! Melania Lupu declară cu un surâs nehotărât: — Cunosc pe cineva. Cred… Cred că l-ar interesa. N-o asculta nimeni. Bătrâna continuă liniştită: — Locuieşte la Amsterdam. Popa dădu din mână a lehamite, fără să se oprească. — Alta! Ce adunătură, Dumnezeule! — Să facem lumina mai mică, propuse Valerica Scurtu, apăsând pe comutator. E 2… Ar putea atrage atenţia. Sculptorul cercetă a doua pânză. Un vânător cu bucle blonde. Pe pălăria largă erau înfipte figurine de plumb, sfinţii protectori cărora – pesemne – personajul cu plete aurii le aducea omagiul său. Penajul prins într-o agrafă de argint aprindea o flacără verde. — Ce verde! Cine-ţi mai face azi aşa ceva? — Uită-l şi pe ăsta! Lasă, dom’le, emoţiile artistice! îl repezi Grigore Popa. Inventarie grupul şi râse din gât: Suntem va să zică cinci inşi. Noroc că Vâlcu lipseşte. Asta înseamnă, aproximativ, 150 de mii de căciulă. Hm, n-ar fi rău… Panaitescu tresări. Repetă năuc, ducându-şi mâna la frunte: — O sută cincizeci de mii? Calculă repede, mecanic, cu ochii repeziţi în tavan: Adică şapte sute cincizeci de mii de franci francezi, două milioane de pesetas… Fantastic! — Chestia e cine ne dă banii ăştia, rânji Matei. — Cunoştinţa mea, declară senină Melania Lupu, este un mare amator de artă şi desigur… nu-i aşa, dispune şi de mijloace corespunzătoare. Chicoti: Dacă vreţi, pot să-i caut numărul de telefon. Se ridică sprintenă şi dispăru în odaia ei. Sculptorul se întoarse spre Panaitescu. Întrebă încet: — Crezi că-i trombon? Celălalt, adâncit în calcule complicate, nu-i răspunse. Valerica Scurtu rămăsese cu ochii pe fereastră. Un colţ desprins al perdelei lăsa să se vadă o lună galbenă, în zdrenţe, închipuită de un pictor nebun. Femeia ţinea gura uşor întredeschisă. N-avea reprezentarea concretă a sumei. Doar o cifră cu multe zerouri, apoi, cu un efort de imaginaţie, mantoul de astrahan şi guler de vulpi visat de pe vremea bacalaureatului, o broşă de aur în locul căţelului ieftin din duble, un apartament mobilat cumsecade, poate o maşină… Pe buzele sculptorului răsări un zâmbet urât. Avea să dea dracului „capodoperele“ şi posteritatea, şi atelierul mizerabil. Nu, el unul se săturase până în gât! — Basta! şopti fără să-şi dea seama. Nu ştia încă bine ce va face. Niciodată nu avusese prea mulţi bani. Respiră adânc: „O să mă distrez. Asta am să fac! O să crăp distrându-mă… Să-mi ajungă!“ Grigore Popa se plimba agitat. În ochii negri, de mult stinşi, se aprinsese o flacără. Cineva care l-ar fi cunoscut în tinereţe ar fi regăsit acum ceva din chipul de altădată. Ţinea mâinile la spate mişcând nervos din degete. „Nu zic sute de mii, cum socotesc cretinii ăştia… Nici măcar o sută… Doar 50 de mii! Câte solde ar fi însemnat în ’38?… Dă-le naibii de solde… 50 de mii de dolari. Fantastic! Am să mă stabilesc la Londra. O bibliotecă de cărţi legate în piele şi coniac fin… Altceva nu-mi doresc. Măcar doi-trei ani buni. Dacă mi-ar fi zis cineva acum câteva zile… Niciodată nu trebuie să încetezi să speri… Londra… Hotărât, e uluitor!“ Panaitescu, aşezat pe taburet, privea covorul. Mâinile îi atârnau. Izbutise să convertească suma în toate monedele posibile. Franci elveţieni, francezi, mărci vest-germane, yeni, dolari canadieni şi aşa, ca amuzament, în yoni chinezeşti. „Am să plec cu Coca în nordul Italiei. Visează voiajul ăsta de când ne-am căsătorit. E ceva în sânge la ei… Bunică-său vâna urşi polari. După aia poate mergem la Chicago. Am auzit că Nedelcu s-a stabilit acolo. Face afaceri pe picior mare. Poate mă ia asociat…“ Îşi reluă calculele: „Deci două milioane de pesetas… Finlandezii ce monedă or avea?…“ Melania Lupii scotocea febril în şifonier: „Unde Dumnezeu poate să fie? Nu-ţi pierde capul, draga mea… Ştiu, un noroc nebănuit! Ai să vezi în sfârşit California, pădurile de portocali din Andaluzia, cerul de la Madrid, soarele acela roşu despre care ai citit atât… Te şi văd, draga mea… O doamnă distinsă, într-un costum de voiaj elegant. Ai să-ţi comanzi cărţi de vizită şi, neapărat, lingerie de mătase naturală…“ Se întoarse în hol îmbujorată. Flutura un carneţel pe care îl confecţionase singură. Foile ştirbe, decupate în trepte ca un repertoar, erau cusute între coperte de pânză înflorată. — L-am găsit! exclamă cu respiraţia tăiată. Grigore Popa îşi pipăi cu degetul gingia. Îl durea. — Hm! Sculptorul se apropie de bătrână. O măsură lung, cu o privire filtrată: — Îţi dai seama, sper, că este o chestiune serioasă. — Bineînţeles, domnule Matei! Melania Lupu strânse carnetul la piept: Vă rog să nu aveţi nici o îndoială. Vă recomand o firmă solidă, cu tradiţie… — Când poţi lua legătura cu individul? — Cu domnul Van der Hoph? Şi mâine, dacă sunteţi de acord. — Mda… Se răsuci spre ceilalţi: Are cineva o propunere mai bună? Oamenii ridicară din umeri. În regulă! Deocamdată e singura soluţie. — Atunci am să-i telefonez. Doru Matei îşi prinse umerii în căuşul palmelor. — Ai grijă cum vorbeşti… — Oh! Bătrâna râse cochet: E suficient să-i spun că vreau să-l văd. — Scleroză! şopti dispreţuitor Popa. Sclerozaţi şi cretini! Sculptorul înfăşură tablourile şi le introduse în tainiţă. Vorbi cu spatele întors: — Te înşeli, papa! Ai să te convingi în curând… Şi-acum, cred că putem merge la culcare. Nu-i răspunse nimeni. Se răsuci surprins. Oamenii îl priveau apăsat, cu feţe de piatră. De piatră păreau şi trupurile nemişcate. Înţepeniseră, înşurubaţi în scaune, pregătiţi pentru o lungă aşteptare. — E absurd! exclamă Matei. Cât poate să dureze veghea asta? Popa se mişcă în fotoliu: — Dumneata eşti convins că până mâine dimineaţă pânzele nu dispar? Dacă-i aşa, du-te şi te culcă! Melania Lupu îşi înfăşurase picioarele într-un pled călduros: — Sunt sigură că ne vom petrece timpul extrem de plăcut. Am locuit ani de zile împreună, fără să ne cunoaştem. — Eu, unul, m-am simţit foarte bine, replică în surdină Popa. Valerica Scurtu îşi îndreptă cutele capotului. Rosti cu dinţii încleştaţi: — Nu mă mişc nici moartă de-aici! — St! făcu Panaitescu. Umblă cineva la uşă. Matei îşi privi ceasul. — 6:30. Pe unde i-or fi sticlit ochii amicului Vâlcu? Uşa se deschise încet şi apăru un bărbat înalt, cu figura obosită. Două riduri adânci, săpate în jurul gurii proeminente, buzele subţiri îi dădeau un aer agresiv, în bizar contrast cu blândeţea ochilor. Purta un palton elegant. Gulerul şi căciuliţa de biber prinseseră în gerul de afară o strălucire metalică. Ridică surprins sprâncenele: — Sunteţi matinali astăzi… Valerica Scurtu arătă dezastrul de pe zid. — Inundaţie! Nici nu vă imaginaţi ce balamuc a fost. Fireşte, a trebuit să închidem apa caldă. — Da… neplăcut. Vâlcu îi privi circumspect şi părăsi holul. „Ce-i cu ei?“ Îşi consultă în oglindă chipul obosit, fără să se vadă. Repetă în şoaptă: — Ce-i cu ei? Oamenii aceştia se dispreţuiau sincer, evitau sistematic orice contact: în baie, la bucătărie sau în hol. Popa nici măcar n-o saluta pe Valerica, iar femeia îl detesta pe sculptor. Panaitescu îi tolera indiferent, Melania Lupu ignora politicoasă tot o înconjura… Ţeava spartă nu i se părea un motiv suficient pentru a-i strânge în acelaşi perimetru. De obicei, la 6 dimineaţa se aflau încă în paturile lor, cu excepţia Valericăi care, nervoasă, într-un capot şleampăt şi cu bigudiuri în păr, se pregătea să plece la birou. Cel puţin Doru şi bătrâna nu apăreau niciodată înainte de 11, după aceea începea vânzoleala până noaptea târziu. „Da, ceva s-a întâmplat…“   — Pleacă pentru trei săptămâni la Iaşi, anunţă bătrânul fonfăit, cu o gură fără salivă. Se lăsă să cadă în fotoliu. Genunchii înţepeniţi nu voiau să-l mai asculte. Valerica Scurtu tresări: — Pleacă?! — Peste un ceas. Te roagă să-i dai înapoi valiza. Femeia privi nehotărâtă în jur. Nu-i era frică de Melania Lupu, o bleagă, nici de Popa, hapsân, dar prăbuşit, neputincios. Se temea de Matei. Fantezia încinsă, dezlănţuită, născocea complicităţi haiduceşti între Panaitescu şi sculptor. Şi, deşi se făcuse ziuă, şi-i imagina manevrând în întuneric, înveliţi în pelerine cu pălării negre trase pe ochi şi cuţite lungi. Jefuiau, ucideau… „Îi achită pe ăştia doi şi fug în lume! Sunt în stare!“ Le aruncă o privire neagră, grea. Privirea pe care ar fi avut‑o în faţa tainiţei goale. Melania Lupu îi zâmbi blând: — Du-te, draga mea. Te aşteaptă. N-o să se întâmple nimic. Apoi fără legătură: Mă cam supără fica… Se întrerupse brusc. Bătrâneţea e plină de vicii. Proteze, ceaiuri menite să stimuleze un stomac leneş, bandaje călduroase pentru spinări ori genunchi care nu mai simt de mult căldura. „Tinerii nu înţeleg lucrurile astea. Şi e mai bine…“ — Dacă se întâmplă ceva, şuieră Valerica Scurtu, ţipă! Clinteşte! Sparge borcanele! Matei rânji: — O să am grijă să-i astup gura. În locul dumitale nu m-aş duce. Femeia îşi muşcă buzele. Chipul obosit, încadrat de laţe puţine, era verzui. Herpesul se întinsese, semăna acum cu un crater. Bătrâna clătină capul. „E tare urâtă biata fetiţă.“ — În fond, ce-o să facă nenorocita asta cu banii? întrebă Matei după ce uşa se închise. — O să hrănească peşti! bombăni Popa. Mulţi, zglobii şi tinerei! Campioni la înot, cu coada pe moaţe şi Trabant. Râse răutăcios: O să le cumpere şi un acvariu confortabil ca un cavou de lux. O să vedeţi! — Vai, copii! îi admonestă dulce bătrâna. De ce vorbiţi aşa?   Vâlcu îşi frecă mâinile îngheţate. Prin uşa deschisă se vedeau valiza pregătită şi un sac mic de voiaj. Se adresă bătrânului zâmbind: — Mi-aţi promis nişte cărţi pentru concediu. Grigore Popa tresări: — A, da… Păru gata să se ridice, apoi se răzgândi. Mă simt cam ostenit. Alege-ţi singur… Raftul de jos, sub radio… Vâlcu îl scrută surprins. Ridică din umeri şi dispăru în camera bătrânului. Melania Lupu observă în şoaptă: — Ce greşeală! — Te-ai ramolit complet, Popa! aruncă, în surdină, sculptorul. În viaţa ta n-ai lăsat o muscă să-ţi intre în odaie, până şi oalele le ţii sub cheie şi dintr-o dată îl pofteşti pe ăsta să-ţi răscolească pe unde-i place! Şi mai vorbeşti de cretini.   Vâlcu se uită la ceas: „Mai am o oră…“ Se opri în prag. Oamenii adormiseră răpuşi de oboseală. Melania Lupu surâdea până şi în somn, Valerica Scurtu crispată, cu bărbia înfiptă în piept, Grigore Popa gemea. Degetele încârligate rămăseseră înfipte în poalele halatului vătuit. Sculptorul dormea adânc. Somn tânăr, destins, cu mâinile şi picioarele împrăştiate, alungând, nesuportând odihna unui al doilea în acelaşi pat. Panaitescu sforăia. Îi alunecase capul peste marginea fotoliului. Mărul lui Adam se zbătea viu, ca un animal mic prins în cursă. Vâlcu se apropie păşind fără zgomot. Îi prinse delicat ceafa căutând altă poziţie. Panaitescu tresări căscând un ochi congestionat, încleiat de somn, apoi adormi din nou. Contabilul zâmbi. Îşi luă valiza şi părăsi locuinţa. La ferestre, un soare de iarnă, aspru, spăla florile de gheaţă, migălite peste noapte.   Valerica Scurtu crăpă subţire pleoapele. Întâlni privirea trează a sculptorului şi închise reflex ochii. Matei începu să râdă încetişor. Nu dormea niciunul, în afară de Panaitescu al cărui chip părea sfâşiat de viziunile de apocalips ale unui coşmar. Grigore Popa îşi frecă mâinile îngheţate: — Bine că a plecat! Aş bea ceva fierbinte… — E o idee! exclamă Melania Lupu. Se descotorosi de pledul gros, ridicându-se sprintenă din fotoliu. Sunteţi invitaţii mei! Vă pot oferi o ceaşcă de cacao. După aceea, voi telefona domnului Van der Hoph. Insomnia nu-i alterase chipul. Acelaşi ten proaspăt, ochii limpezi îşi păstraseră expresia deschisă, aproape naivă, părul alb, frizat natural, se pieptănase de la sine în bucle neglijente, împrumutându-i un aer de cochetărie firească. Capotul de lână, ieftin, cădea elegant pe silueta graţioasă. Valerica Scurtu o examină rece, cu colţurile gurii adunate. Nu trebuia să se uite în oglindă ca să ştie cum arată. Dimineţile, în special, erau monstruoase. Dimineţile cu ochi urduroşi, când somnul nu se desprinde de genele rare şi ţepene, cu cearcăne şi pleoape umflate, cu faţa verzuie ca o pungă de venin şi surpriza coşurilor ivite peste noapte. Se răsti incapabilă să-şi stăpânească iritarea: — Eu nu beau! Nu vă deranjaţi. Bătrânica îşi încleştă degetele fragile. Părea sincer îngrijorată. — De ce, draga mea? O să te învioreze. Încearcă, te rog! Dispăru vioaie în bucătărie. Matei ridică două degete: — Piua întâi la baie! Peste câteva clipe se auziră robinetul deschis sălbatic şi glasul de bariton al sculptorului: — Bună seara, don Basilio, bună seara… Apăsa cu voluptate pe silabe şi Valerica Scurtu mai ştia că în timp ce cântă se strâmbă în oglindă luând poze marţiale ori încreţindu-şi faţa mobilă de cauciuc în grimase de saltimbanc. Dintr-un anumit colţ al bucătăriei se zărea tot… — Hm, făcu Popa aruncându-i o privire circumspectă. Hm! Se duse hotărât la uşă, închise şi băgă cheia în buzunar: Ca să fim mai siguri, până una alta. Intră la el în odaie pipăindu-şi poalele hainei de casă. Valerica Scurtu rămase un timp pe gânduri, apoi se ridică greu. Lăsă uşa camerei larg deschisă. Începu să se pudreze grăbită, supraveghind holul. Pe arcadele pleşuve desenă două sprâncene inegale, învioră cu un roşu de cărămidă buzele zgrunţuroase şi obrajii surpaţi. Îşi strânse laţele într-o panglică neagră apoi schimbă capotul. Reveni prima în hol. Melania Lupu se interesă din pragul bucătăriei: — Gata, copii? Panaitescu se trezi speriat. Le privi rătăcit şi articulă greu, cu limba împleticită: — Ce-i? Ce vreţi? — Totul e în ordine, zâmbi bătrâna. V-am pregătit ceva bun, dar poate că înainte aţi vrea să vă faceţi puţin toaleta… Panaitescu îşi plimbă automat mâna pe creştet apoi dădu cu ochii de pijamaua cârpită şi se ridică jenat. Melania Lupu împărţi ceşti mari de cacao. Un serviciu vechi, uzat, cu păuni. Cozile minunate îşi păstraseră culorile. Pe fiecare farfurioară aşezase câte două feliuţe transparente de pâine prăjită unse cu unt. Bătrâna îi urmărea radioasă, făcea impresia că socoteşte micul dejun oferit drept un adevărat festin. Sculptorul sorbi lacom apoi puse decepţionat ceaşca pe masă. Lichidul cafeniu era aproape rece, prea diluat, fără suficient zahăr. „Hm! Femeia asta n-o să moară în sărăcie.“ — Nu vă e foame, domnule Matei? întrebă cu zâmbet tremurat Melania Lupu. — Nu prea… — Cred şi eu, interveni cu glas şuierător Valerica Scurtu, după ce a dat iama azi-noapte prin oale! Refuzase trataţia bătrânei şi muşca dintr-un şniţel rece. Izbucni dezlănţuită: Nu ţi-e aşa, un pic de jenă? Matei ridică din umeri, fals nedumerit. Se adresă celorlalţi: — Aveţi cumva idee la ce se referă fecioara? — Escrocule! izbucni femeia scoasă din sărite. Mi-ai furat două şniţele şi o halcă de carne din tocană. Alaltăieri, opt chiftele, doi gogoşari şi un picior de pasăre… — O fi fost găina şchioapă! Vezi-ţi de treabă, madam, nu te lua de oameni! Panaitescu îl privea cu gura căscată. Avusese totdeauna o admiraţie totală, necondiţionată, pentru oamenii cu tupeu, care ştiu să se descurce în orice conjunctură, sincer indiferenţi la opiniile celorlalţi. Matei i se părea că face parte din această specie. — Şi mie mi-au dispărut, mârâi Popa cu nasul în ceaşcă, o ceapă şi… nişte sare. Eu netezesc întotdeauna sarea cu dinţii furculiţei. Săptămâna trecută, joi, am găsit-o altfel. Lipsea, da, da, lipsea cam multişor… Melania Lupu scoase carnetul din buzunar vrând să muşamalizeze incidentul. — Cred că aş putea încerca să-l sun pe domnul Van der Hoph. E tocmai ora când deschide magazinul. Luă telefonul în poală, formă 07 şi ceru Amsterdamul. — Fură de stinge! conchise fără să se adreseze nimănui Valerica Scurtu. Sculptorul o privi drept în faţă. Şopti, zâmbind fermecător: — Acum, fie vorba între noi, tocana era cam grasă. Ştii, nu face bine la ten, şi împinse cu degetul spre obrazul pământiu al femeii. Valerica Scurtu sufocată de furie amuţi. Telefonul emise câteva ţârâituri stridente. Melania Lupu ridică receptorul. Mâna îi tremura de emoţie. Dintr-un salt, sculptorul fu lângă ea. Îşi lipi capul de părul bătrânei încercând să intercepteze discuţia. Comunică stupefiat: — Nu ne-a trombonit! E chiar Amsterdamul!   — Luni, 12 decembrie, tipul o să fie în Bucureşti, anunţă emoţionat sculptorul. Adică peste patru zile. Bătrâna lăsă receptorul jos. Spuse cu un glas uşor voalat: — După cum aţi auzit, lunea viitoare… — Unde naiba l-ai cunoscut pe individ, cucoană? o întrerupse Matei cu o expresie năucă, ţinând mâinile în buzunar. O priveau într-un chip nou, fără să-şi camufleze surpriza. Melania Lupu zâmbi modest. Obrazul roz deveni brusc carminat. — De mult… Eram, bineînţeles, mai tânără. Tuşi, încercând să-şi ascundă tulburarea: Domnul Van der Hoph este o persoană foarte respectabilă. — De, făcu Popa cu capul înghesuit între umerii înguşti. Să vedem până la urmă. Să vedem… Sculptorul şopti la urechea lui Panaitescu: — Ăsta se suspectează şi pe el… Auzi un foşnet şi întoarse capul. Manşeta unui ziar apăruse sub uşă. Făcu câţiva paşi. Glasul lui Popa îl opri: — Pardon, tinere! E gazeta mea! Sunt abonat! Îşi culese înţepat jurnalul şi se întoarse în fotoliu. Matei îi aruncă o privire peste umăr. Bătrânul consulta rubrica deceselor din mica publicitate. — Şi-acum ce facem? întrebă încet Panaitescu. Purta un costum elegant de casă cafeniu cu batistă şi cravată din lână galbenă. Frizura complicată îi acoperea iluzoriu craniul. Din cauza chipului pământiu, murdar, hainele păreau stridente. În mod ciudat, pijamaua cârpită şi veche i se potrivea mai bine. — Ce să facem? Matei dădu cu piciorul într-o papiotă goală: Jucăm ţurca! Nu înţeleg de ce mai întrebi. E aproape 10. Trebuia să fii de mult la lecţii, ca şi domnişoara Scurtu, de altfel, care a lăsat orfan un birou întreg pentru a ne ţine companie. Aţi ales, deci! Valerica Scurtu se mişcă în scaun. Spuse răguşită: — Vezi-ţi de treburile dumitale! Nu te ocupa de mine. — Cred că am să tricotez puţin, declară Melania Lupu gândindu-se de fapt la altceva. E cel mai bun calmant. Am avut o prietenă… Grigore Popa scoase o exclamaţie puternică. Pe faţa bătrână şi boţită se aşternuse un zâmbet ciudat. Deschise o agendă răsfoind-o nerăbdător şi trase o linie apăsată cu creionul mecanic de argint. Matei îl măsură nedumerit: — Asta ce mai fu? Popa râse răutăcios. Cu voce nesigură, gâlgâind de o satisfacţie stranie: — A mai crăpat unul! Şi ciocăni cu unghia încovoiată în ziar indicând rândurile dintr-un chenar negru. Martinescu! Mi-a făcut un mare rău acum 49 de ani… Da, un mare rău. Eram elev la liceul militar din Craiova. Chicoti: Kaput! L-am şters de pe listă. — Ce listă? întrebă stupefiat sculptorul. — Eşti naiv, tinere! Îi am pe toţi aici, în agendă. Îi căută ochii şi preciză cu o privire rea: Nu uit nimic. Doar proştii uită. Matei se sprijini de zid. Încercă să-şi aprindă o ţigară, dar beţele de chibrit i se rupeau între degete. Bătrânul firav îl îngrozea. Să porţi ranchiună după 50 de ani unui tip care te‑a turnat pentru că ai copiat la teză, ori fiindcă i-ai suflat iubita cu codiţe pe spate, să nu uiţi, să nu poţi să uiţi, să te montezi la fiecare Revelion întocmind liste cu supravieţuitorii unor inimiciţii de-acum două-trei sau chiar patru decenii, să înregistrezi cu satisfacţie de cioclu decedaţii şi-apoi să transcrii „pe curat“ restul păcătoşilor i se părea monstruos. — N-au mai rămas mulţi. Grigore Popa privea peste capul tânărului cu o ură densă: Vreo şase. Ceilalţi au crăpat… Da, au crăpat. Panaitescu se uita la el cu gura căscată. Dintr-o dată, chipul i se schimonosi oribil devenind vânăt şi o expresie de groază i se înfipse în ochi. Îşi duse mâinile la gât, gemu fără aer şi se prăbuşi.