Cărti polițiste

Sus mainile domnule scriitor de Nicuta Tanase LADSJA CU BANCNOTE    Iliuta Chealda n-’are pistrui, dini lipsa, ori cicatrice pe obrazul drept, ca eroii din romane şi nici veleitai de mare inventator, ori ambitia sa devina ditamai cosmonautul. Nici marinar de cursa lunga, ori vreun „Sfint”, pe la televiziune, nu viseaza sa ajunga. Nu. Sa-l invidieze pe Elliot Ness, ori pe Roger Moore? Ferit-a sfintul! În schimb Iliuta are treisprezece ani şi sapte luni şi sita pe acelasi palier cu mine. Ce vorbesc eu de acelasi palier? Sta chiar usa-n usa cu mine. Sintem foarte buni amici. Amici e puîn spus. Sintem prieteni la catarama. Eu il ştiu pe el de când umbla în caruciior, iar el ma ştie de când nu purtam mustata şi umbrela, nici macar pe ploile torentiale. Daca ar fuma ne-am imprumuta şi cu tigari. Dar el n-are acest vficiu şi pe mine ma bucura. Ba m-a asigurat ca nu o sa fumeze toata viata lui, nici maoar Kent, ori Chesterfield. Asta numai şi numai pemtru ca în fiecare dimineata ma aude, de la el din dormitor, cum tusesc. Stiti cum tusesc? Colosal de interesant! Am un stil al meu personal. Inimitabil. M-a sfatuit şi pe mine sa ma las, dar calul batrin nu mad poate invata sa mearga în buiestru. Daca înati au/i tusind n-ati mai intra în debitul de. Tutun niei d-upa timbre fiscale. Iliuta s-a rugat de mine ca de Dumnezeu sa las tutunul. Nu pot. Fata de acest baietas eu sint dator vindut. De câte ori este trimis de paring dupa cumparaturi, trece şi pe la mine şi ma intreaba daca am nevoie de ceva. Eu nici nu ştiu unde este sifonaria din cartierul meu. Nam fost niciodata. Iliuta le duce la umplut. Şi am auziit ca-i aicolo o coada… Când scriu, intra în viirful picioarelor la mine în birou, baga lemne în soba, deschide fereastra sa mai iasa din fumul de tigara, îmi face uneori cafele, spala cestile, ibrioul şi toate as tea fara sa ma deranjeze citusi de puîn. \ De ziua lui am vrut sa-i cumpar o bicicleta. Am pus eu ochii pe o bicicleta formidabila. Cu schim- bator de Viteze, cu… ce miai, era o bicicleta… Când a aflat intenia mea, m-a amenintat ca nu-mi mai trece pragul în viaa lui diaca fac una ca asta. A primit doar o cutie de bomboane. De fapt nici pe aia n-a luat-o până n-a faout-o juma-juma cu mine. Ca sa mai scap de datoriile pe oare le am fata de el, l-am rugat sa accepte sa fie eroul unei sohite, ori nuvele. Gasisem şi un subieot de scienariu de film, în care rolul principal putea sa-l joace cu mult succes Iliuta al meu. În ruptul capului na acceptat. Şi i s-ar fi potrivit nolul ca o manusa cu cinci degete! Am renunat la scenariu din cauza lui. Acum citeva zile, avind mai mult timp liber, l-am chemat în biroul meu? i i-iam pus problema deschis: — Draga Iliuta, îmi pare foarte rau, dar din acest moment te rog sa nu mai intri în casa mea. Daca, cine ştie, este vreun caz de forta majora suni, astepti până vin eu, îmi spui despre ce este vorba, dar pragul n-ai voie sa mi-l mai treci! Asta e. Nu mai am nevoie de serviciile tale. Ce, crezi ca eu nu pot sa ma due sa-mi umplu siingur niste siifioane, ori sa-mi fac cumpar a turile de care am nevoie? Daca l-ati fi vazut cum arata, în momentul acela, vi se facea mila de el. Semana cu o lopata fara coada, daca nu chiar cu un cer fara pic de seniin. I-an dat lacrimile. Buzele şi barbia au inceput sa-i tremure, iar fata i se facuse mai ceva decât stacojie. — Dar oe s-a intimplat? V-a disparut ceva din casa? — Nu, Iliuta, eu nu mai pot s-uponta! — Ce anume? Ce nu mai puteti suporta? Va rog din suflet, lamuriti-ma! — Tu faoi atitea lueruri pentru mine şi eu… Am vrut sa-ti fac o bicicleta cadou, şi ce bicicleta?! N-am vazut în tot cartierul alta la fel: m-ai refuzat. Nimic, dar absolut nimic rau vrei sa primesti. Nici macar eroul unei schite n-ai vrut sa fii. Nu, Iliuta, eu nu mai pat. Totul s-a sfirsit. A inceput sa rida, de parca i-as fi spus o anecdota. Şi nu o anecdota oarecare, pentru ca Iliuta nu râde la orice… Zau ca incepuse sa ma calce pe nervi cu risul lui. Nu indraznesc sa zic prostesc, pentru ca nu vreau sa va faceti o parere cât de cât urita despre Iliuta. Dar ridea cu o pofta! — Nu râde, Iliuta, ca eu, trebuie sa stii, sint consecvent în botariiile mele. Gata, Din acest moment s-au intrerupt relatiile dinitre noi dai. Mi-am pus ochelarii, ca sa prind o mâna mai autoritara, m-am ridicat din fotoliu şi am inceput sa ma plimb prin camera. Când îmi pun ochelarii pe nas nu ştiu ce se petrece cu mine, dar devin cu vreo patru nuante mai cumplit decât Ion Voda cel Cumplit. — Te rog sa nu te amesteci în bucataria mea, am ordonat, apoi, cu o voce pe care o imprumutasem dintr-o tragedie antica. M-a lasat sa vorbesc singur şi a pus de cafea. Până atunci nu-i cunoscusiem şi aceaista latura. Nu stiam ca este şi incapatinat. Am deschis aparatul de radio, am cautat muzica de oboi, dar negasind am fredonat şi eu niste melodii intimplaitoare. M-am dus la birou si-am prins sa ma uit cu coada ochiului spre bucatarie. L-am vazut venind cu cafeaua, md-a impins ceasca linga notesul pe care ma faceam ca-l studiez cu interes, fredonfnd aceleasi melodii intimplatoare, dar triste. Apoi am auzit: — Accept! — Ce accepti? — Accept sa-mi faceti şi dumneavoastra un serviciu. — Iti multumesc. Asaza-te pe soaunul asta şi asteapta-ma putin. M-iam dus în camara, am pus pe o farfurioara o portie dubla de dulceata de nuci, am mai pus pe o tava un pahar cu apa rece şi l-am invitat pe Iliuta sa serveasca. Dupa ce am sorbit a doua oara din cafea şi dupa oe mi-a în pus în gind sa imbrac un oosturn nou, cu prilejul aoestei vilotorii, l-am initrebat: — Acum vreau sa aud: accepti bicicleta? — Nu, vreau mai mult de la dumneavoastra.

PRECUVÂNTARE Autor a peste cinci sute de povestiri poliţiste şi zece romane de mare calibru, circumscrise aceluiaşi gen literar, deloc la îndemâna oricărui scriitor, autorul acestei cărţi, l-am numit pe Olimpian Ungherea, este deja unul din marii consacraţi ai policierului românesc. Gazetar virulent, constructor de reviste, fin observator al universului uman, scriitorul Olimpian Ungherea are harul, şi de aci privilegiul, de a putea să extragă, din materia sordidelor întâmplări, sclipărul acela de spirit diamantin, a cărui lumină deopotrivă doare, încântă şi îndeamnă la grave reflexii. I-am citit aproape toate romanele, nuvelele şi povestirile poliţiste şi aş putea spune, fără niciun dubiu, că opera sa stă sub semnul, inconfundabil şi dur, al dramaticului. Al durerii. Al întrebărilor dureroase până la sfâşierea de sine. Aici, aventura nu este nicidecum frivolă, suspansul nu se naşte din gratuit, fiorul nu apare la capătul unui gest violent, ci haloul care te captivează, care te ţine cu pumnii strânşi, cu dinţii strânşi, cu sufletul la gură, izvorăşte dintr-o nesfârşită tristeţe, precum ţipătul singurătăţii într-un pustiu al tuturor disperărilor. De fapt, autorul nici nu ne spune poveşti poliţiste, poliţiştii şi asasinii lui nefiind decât decoruri între care evoluează o lume terifiantă, o lume inedită, o lume purulentă, febrilă şi incapabilă să-şi depăşească condiţia periferică, o lume tarată, lepădată de un destin absurd în zona interlopă a cetăţii, o lume care-şi urlă neputinţa, suferinţa şi singurătatea, întrebându-se fără speranţa vreunui răspuns: Până unde? Până când? Încotro? De ce? De ce aşa şi nu altfel? De ce noi şi nu alţii? De ce atâta ură? De ce duşmănie? De ce laşitate? De ce nepăsare? De ce ipocrizie? Minciună? Corupţie? Vrăjmăşie? Trădare? Ticăloşie? Egoism? Orgolii? Cupiditate? De ce atâtea întrebări şi nici un singur răspuns? Autorul nu oferă soluţii. El construieşte cazuri, în care toţi ne oglindim aşa cum suntem. Dar câţi dintre noi avem curajul recunoaşterii? Şi câţi, curajul adevărului? După ce vom citi această carte, poate vom deveni mai buni. Sau poate vom privi cu mai multă atenţie şi înţelegere în jurul nostru. Sau poate vom avea curajul unui surâs din care n-a dispărut încă speranţa. N.N. CAVAL     CITITORULE   Nu sunt puţine momentele în viaţa unui căpitan de poliţie, când tot ce a învăţat din cărţile marilor înaintaşi – şi mă gândesc cu veneraţie la celebrul criminalist DUMITRU CEACANICA – nu sunt, aşadar, deloc puţine cazurile când nici cărţile şi nici experienţa dobândită nu îl mai ajută cu nimic să răspundă, franc şi corect, celor şapte clasice întrebări, într-o terifiantă infracţiune de omor: Unde? Când? Cu ce? În ce mod? Cu ce scop? Asupra cui? De către cine? Toată ştiinţa şi toată experienţa se lovesc de acel bizar şi incontrolabil joc al întâmplărilor, când calea către adevăr, către descoperirea ucigaşului, se relevă a fi definitiv obturată. Întorc cazul, la care trudesc de multă vreme, pe toate feţele, asamblez şi demontez ipoteză după ipoteză, fac şi refac combinaţii şi judecăţi şi deducţii pe marginea probelor, a informaţiilor, a declaraţiilor şi nu se încheagă niciun răspuns acelor percutante întrebări profesionale. Dispun doar de o singură certitudine: omorul. Atât şi nimic mai mult. Şi atunci – eu, căpitanul de poliţie Andrei Zavera, – las dracului toate hârţoagele acelea de pe birou, le ştiu pe de rost, nu mă mai ajută cu nimic, mă bate gândul să clasez toată istoria asta urâtă, dar nu mă lasă inima, fac o pauză, ies afară, la aer, hai-hui printre oameni, arbori şi case, uit toate teoriile alea sofisticate din manualele de criminalistică şi evadez dincolo de zidurile rutinei, în imperiul fabulosului, unde guvernează absolutismul unei regine exotice: fantezia. ANDREI ZAVERA     SCARĂ CĂTRE INFERN   Era o casă veche, de dinainte de război, trainică încă, făloasă, cu zidurile uşor fumurii, ferestrele înalte, acoperişul şi mai înalt, parter, etaj şi mansardă, de jur împrejur o grădină cu arbori bătrâni. La parter locuiau două familii, la etaj una, la mansardă un bătrân singuratic. Florentina Prunaru locuia, împreună cu fiica ei, Domnica, la parter. Mama trecută de optzeci de ani, fiica, de şaizeci. Florentina nu fusese măritată niciodată, o culesese pe Domnica din flori. Nici Domnica nu se măritase, rămânând fată bătrână lângă poala maică-si. Două pensionare liniştite, stătute, uitate de noroc într-un colţ de destin banal: două jucării stricate, aşa cum suspina cândva un vers celebru. Tot la parter, locuia familia Jitaru. Tatăl – Ion Jitaru, ceferist, om cumsecade – îşi făcea veacul mai mult pe trenuri, venea acasă o dată sau de două ori pe săptămână, câteva ceasuri, rareori o noapte întreagă. Mama – Filofteia Jitaru – era casnică, blândă, purtându-şi cu seninătate cele peste o sută de kilograme, privind lumea cu un chip în care găseai oricând un strop de înţelegere şi împăcare. Aveau trei copii: Petre, Aurel şi Vasile. Primul, elev în ultima clasă de liceu, era un tip violent, imprevizibil, făcuse doi ani la o şcoală de corecţie, se certa cu toată lumea, înjura pe toată lumea; Petre numai în faţa Filofteii devenea un copil respectuos şi supus. Aurel şi Vasile, gemeni, erau elevi în clasa a X-a, premianţi şi cuminţi de parcă ar fi fost făcuţi de altă mumă. La etaj, locuia o pereche de tineri căsătoriţi, Stelian şi Rada Marinescu, el operator la Centrul de Calcul, ea funcţionară la Direcţia de Statistică, aveau împreună un copil de câteva luni. Ar fi fost o familie fericită, dacă Stelian n-ar fi avut din născare o meteahnă fără de leac: era somnambul. La mansardă, locuia Armand Paulescu, bătrân, târând după el trei sferturi de veac, văduv, singur, fost la vremea lui un avocat celebru. Fiul celuilalt distins avocat, din perioada interbelică, preferatul Curţii Regale, Marius Paulescu. Bătrânul Armand îşi plătea furtunoasa şi exuberanta tinereţe printr-o singurătate tristă, îngrozitor de tristă. El, singurătatea şi o cardiopatie ischemică incurabilă. Şi un fiu neterminat, bun de spânzurat, neînsurat, trecut de patruzeci de ani, trecut prin mai multe puşcării, trecut şi printr-un balamuc, fără profesie, fără serviciu, fără niciun Dumnezeu: Narcis Paulescu. Faimoasa genealogie a Pauleştilor se stingea în acest vreasc uscat şi sterp. Narcis trăia în concubinaj cu o spălătoreasă de la „Nufărul”, o chema Sofica Ruteanu, amândoi beţivi, răi şi scandalagii, locuind cu chirie într-o garsonieră pauperă din celălalt capăt al oraşului. Toată această lume eterogenă locuia pe strada Paltinului, la numărul 7, din oraşul nostru: o casă veche, fumurie, înaltă, parter, etaj şi mansardă. N-aş fi cunoscut-o niciodată, dacă de la dispecerat, ofiţerul de serviciu n-ar fi raportat, sec şi lapidar, prin interfon: „Domnule căpitan Zavera, pe strada Paltinului, la numărul 7, avem un mort”. Căpitanul Zavera sunt eu, adică fostul locotenent Andrei Zavera, cel care v-a mai spus pe vremuri nişte poveşti poliţiste, de atunci a trecut peste noi revoluţia, am mai pierdut cu toţii câte ceva, am mai câştigat câte ceva, eu am încărunţit, am ajuns căpitan, dumneavoastră vă doresc sănătate şi, mai ales, speranţă… Aşadar, pe strada Paltinului, la numărul 7, mă aştepta un mort. Am telefonat urgent procurorului, avea alte treburi mai presante, am sunat medicul legist, nevastă-sa mi-a zis că e plecat la Grădiştea după gogoşari, aşa că la mortul de pe strada Paltinului m-am dus singur… În faţa casei, lume ca la urs: colocatari, vecini, gură-cască. Am întrebat cine a murit, o femeie grasă, foarte grasă şi blajină mi-a răspuns că „domnul avocat Paulescu” şi, făcându-şi cruce cu o neprefăcută pioşenie, mi-a arătat scara de la mansardă. Din curte se ajungea la mansardă printr-o scară exterioară, am urcat, am ajuns, am împins uşa, dincolo de uşă parcă era infernul… La mansardă, se aflau două încăperi minuscule, un grup sanitar, o debara şi o bucătărioară cât o cutie de chibrituri. Prin tot spaţiul acela, parcă trecuse o hoardă de barbari, răvăşind lucrurile, spintecându-le, risipindu-le, întorcându-le pe dos. Una dintre cele două încăperi, cu toţi pereţii acoperiţi de rafturile unei venerabile biblioteci, rânjea sinistru cu rafturile goale deasupra duşumelei prăfuite, acoperite cu un strat monstruos de cărţi rupte, sfâşiate, trecute parcă prin violenţa unei nebunii. Peste tot, sertare smulse, scaune răsturnate, tablouri făcute zob, fotoliile înjunghiate în mai multe locuri, la bucătărie era prăpăd, o mână fierbinte şi tremurândă scotocise printre crătiţi şi farfurii, spărgând, smulgând, trântind, din debara fuseseră scoase şi puricate lucruri vechi şi inutile, lustra din tavan fusese smulsă cu sălbăticie, şifonierul lăsat vraişte, cu hainele buzunărite, câteva perechi de pantofi aveau talpa secţionată cu cuţitul, reverele halatului erau sfâşiate, bibelouri aruncate de-a valma cu desuuri bărbăteşti, medicamente, ziare vechi, fotografii de familie, cioburi de sticlă, cioburi de casă spartă, întreaga locuinţă arătând ca un borcan făcut ţăndări. Dincolo, în dormitor, printre cârpe şi perne spintecate, de-a curmezişul patului cu salteaua sfâşiată, se afla mortul, Armand Paulescu. Cadavrul era legat de mâini şi de picioare, cu un cablu electric, în gură avea un căluş, peste gură lipită o fâşie sângerie de leucoplast. Omul sucombase în urmă cu cel mult douăsprezece ceasuri. Şi, dacă flerul şi experienţa nu mă înşelau, moartea survenise – pe fondul bestial al maltratării – în urma unui infarct de miocard. Obrazul bătrânului avocat era zgâriat, fruntea jupuită, degetele picioarelor strivite, palmele arse cu ţigara. Doamne-Dumnezeule, cine săvârşise această cumplită operă? În jurul meu parcă gravita infernul, atâta ură, şi nemernicie, şi ticăloşie nu de prea multe ori am văzut în destinul meu de poliţist. Cadavrul şi isteria lucrurilor spulberate din preajma lui îmi acaparaseră toate gândurile, toate întrebările, şi totuşi un gând stingher, bizar, nebulos mă irita parcă cel mai mult şi nu ştiam precis ce, când deodată am tresărit de relevanţa unei tardive constatări: dincolo de dezordine şi moarte, în jurul meu se întindea o mizerie îngrozitoare. O mizerie perfectă. Murdărie, jeg, praf, pereţi nezugrăviţi de-un veac, cutii de conserve goale şi nespălate, cutii de chibrituri cu catranul tocit de mult, cocoloaşe de hârtie, vase năclăite de straturi suprapuse de grăsime arsă, gunoaie şi pânze de păianjen, coji de pâine uscată, haine murdare şi rupte, duşumelele acoperite cu o mâzgă cenuşie, păstoasă, scârboasă, grupul sanitar puţea ca o latrină publică, o duhoare pestilenţială plutea nepăsătoare peste mort şi peste lucruri şi peste toată greaţa şi tristeţea şi uimirile mele…   Prima declaraţie   — Numele, prenumele, profesia? — Păi, eu sunt fata doamnei Prunaru, de la parter, poate ar fi mai bine s-o chemaţi şi pe mama. — Numele şi prenumele dumneavoastră? — Păi, eu sunt Domnica, şi, după mamă, Prunaru, că tată nu am, adică, ştiţi cum se spune, din flori. Mama însă mă strigă „Măi, Puiule”, că ea toată viaţa şi-a dorit băiat, da’ n-a avut noroc. — Profesia? — Păi, am fost casieră la Cooperativa „Sporul”, acum sunt pensionară. — Vârsta? — Păi, am împlinit şaizeci şi trei de ani anul trecut, iar anul ăsta, de Crăciun, fac şaizeci şi patru, că sunt făcută la zile mari, d-aia zice mama că pe noi astea ne ocoleşte norocul, că şi ea e născută de Florii. Da’ n-ar fi mai bine s-o chem şi pe mama? — Ce cunoaşteţi despre viaţa avocatului Armand Paulescu şi ce ne puteţi declara despre tragicul său sfârşit? — Păi, domnule căpitan, asta e, ţiganii, ei l-au omorât. Mişună ca libărcile ţiganii pe strada noastră. Ba, cu vreo lună în urmă, unul din ei a şi intrat în curte la noi, a dat cu ochii de mine şi m-a întrebat dacă n-am de vânzare haine vechi, da’ eu nu m-am supărat de-asta, ci pentru că mi-a zis „coană mare”, auzi, să-mi zică mie un garaoi „coană mare”, l-am dat afară din curte şi i-am zis că dacă nu pleacă strig hoţii. S-a dus, a plecat, da’ ştiu eu ce-o fi fost mai târziu, în altă zi, poate chiar ieri? Că domnu’ avocat Paulescu era bun, era prost de bun şi se încredea în fitecine, aşa că ţiganu’ s-a dus cu fofârleaua la el, cu şmechereaua aia de „haine vechi”, omu’ bun l-a crezut, l-a chemat în casă, hoţu’ i-a dat la mir, a furat din casă ce-a vrut şi valea? Asta e, eu cred că ţiganii ăştia sunt de vină. Şi mama zice la fel. Chiar, nu vreţi s-o chem şi pe mama? A doua declaraţie   — Numele, prenumele, profesia? — Jitaru Ion, ceferist, conductor de tren. — Vârsta? — Patruzeci şi unu de ani. — Ce ne puteţi declara în legătură cu nenorocirea care s-a abătut asupra vecinului dumneavoastră, Armand Paulescu? — Domnule dragă, eu ştiu că domnul Armand Paulescu a fost mare om la viaţa lui, a fost avocat, şi tatăl său tot avocat a fost, oameni bogaţi. Casa asta toată a fost a lor, apoi a rămas numai domnul Armand, cu Narcis, derbedeul ăla de fi-su. Eu ştiu toată povestea, domnule dragă, pentru că eu aici, în curtea asta, am crescut. Tata a fost primul care a cumpărat unul din cele două apartamente de la parter. După noi, mai târziu, au venit şi au cumpărat şi ceilalţi. Încet-încet, domnul Armand şi-a vândut aproape toată casa, păstrându-şi numai încăperile de la mansardă. Asta, după ce vânduse tot din casă: mobilă, argintărie, tablouri, cristaluri scumpe. Şi-a cheltuit toată averea şi toată viaţa ca să facă om din fi-su. Îl cunoaşteţi pe Narcis Paulescu? Domnule dragă, dacă l-aţi vedea, l-aţi lua la pumni, pentru că are mutră de borfaş şi ochi de şarpe turbat. Cu toată averea bătrânului, n-a reuşit să-şi facă niciun rost în viaţă, nu tu şcoală terminată, nu tu profesie, a luat puşcăriile la rând, mi se pare că a stat şi într-un ospiciu de smintiţi câteva săptămâni. Acum, că ta-su n-a mai avut ce vinde, l-a părăsit şi a căzut pe capul unei spălătorese, nu ştiu prin ce capăt al oraşului, eu nu l-am mai văzut de vreo trei sau patru luni, mai ales că din cauza slujbei nici eu nu prea stau pe-acasă… Ştiu eu cine şi de ce să-l fi omorât pe domnul Armand Paulescu? Duşmani nu avea, era un om blând, avere nu mai avea, bătrânul se retrăsese în găoacea lui de sus, nu mai primea pe nimeni, nevastă-mea zicea că parcă s-ar fi şi ţicnit un pic, că trăieşte ca un pustnic şi nici măcar cu gunoiul nu mai iese afară. Auzi dumneata, să-l lege cu sârmă, şi-apoi să-l omoare! Domnule dragă, eu cred c-o fi fost vreunul din bandiţii ăia, pe care, în tinereţe, cine ştie când, l-o fi înfundat în puşcărie, omul a scăpat de curând, l-a căutat şi s-a răzbunat. Eu am mai auzit de cazuri din astea, că, o dată cu trenul, circulă prin lume tot felul de istorii şi întâmplări de ţi se face noapte în cap când le asculţi…   A treia declaraţie   — Numele, prenumele, profesia? — Dom’le, mă luaţi tare, ca-n filme, undeva într-un film am auzit chestia asta: „numele, prenumele, profesia!”. Sanchi, parcă dumneavoastră nu ştiţi că mă cheamă Jitaru Petre şi că sunt la Liceul nr.14, într-a XII-a. Hai să fim serioşi! — Vârsta? — Nouăsprezece ani, adică vârsta marilor speranţe. Dom’le căpitan, am eu mutră de cretin? Ce naiba vreţi de la mine? — Ce ne puteţi declara în legătură cu moartea avocatului Armand Paulescu? — Şi pentru boşorogul ăla vă pierdeţi timpul cu mine? Dom’le căpitan, ştiţi ce cred eu? Când o mierleşte un hodorog ca ăsta, de peste şaptezeci de ani, înseamnă că pe pământ rămâne liberă o lingură pentru un copil flămând. Mai ales că moş pârţă ăsta de sus îşi căuta moartea cu lumânarea, frecându-şi burta de tot soiul de indivizi dubioşi, canalii, samsari de cocoşei din aur. Ce, nu ştiaţi că bătrânul vinde cocoşei? Douăzeci de grame de aur pur! O juma de milion cocoşelul. Ce dracu facea cu banii, nu ştiu, că domnu’ Narcis, fi-su, e un pârlit, nici măcar maşină n-are. Sunt convins că de la cocoşeii din aur i se trage. Odată, mai demult, mi-a arătat şi mie unul şi m-a rugat să-i caut un client, dar eu de-atunci nu i-am mai trecut pragul. Nu-mi trebuie bucluc, poliţie, justiţie, pârnaie, pentru că ştiu cum e, eu am mai făcut, pentru nişte prostii, doi ani la corecţie, şi gata, mi-ajunge pentru toată viaţa. Unui altuia, însă, cu sângele mai iute, i-a luat aurul minţile şi a făcut moarte de om. Căutaţi-l pe ăla, nu pe mine, ce naiba, n-aveţi niciun pic de fler poliţist?

                                                                                   Si ne iarta noua greselile noastre de Claus Fischer                                                                                                   1   De regulă tânărul necopt nu obişnuia să meargă prin parc, cu atât mai puţin după lăsarea întunericului. Nu o făcea, fiindcă îi era frică să umble noaptea printre copaci. Câteodată chiar se ruşina de această teamă şi se gândea că îi va trece, desigur, într-o bună zi, atunci când va fi şi el copt. Cu toate acestea, frica de întuneric nu era singura care îi transmitea sentimentul imaturităţii. Mai erau şi timiditatea sa şi noianul de gânduri zburdându-i prin cap, întrebările în aşteptare de răspunsuri, fără de care îi era imposibil să înţeleagă întreg ansamblul. Sau chipul său reflectat în oglindă – nici un singur rid, nici o muchie, totul încă rotund şi moale, bărbia, buzele, ochii. Ca un desen de copil. Sperase dintotdeauna că la paisprezece ani nu va mai arăta atât de provizoriu, dar iată că se apropia de cincisprezece şi era în continuare obligat să-şi tragă o căciulă de lână până peste ochi, pentru a ascunde cât mai mult posibil din faţa sa. Cel mai mult îl rodea acest sentiment atunci când era singur, aşa ca acum. Chiar dacă în interiorul său beţia petrecerii mai vibra încă. Inima i-o lua razna, auzea başii, ba îi simţea chiar în piept, din imediata apropiere a coastelor până în cerul gurii şi mai sus, un fulger difuz şi colorat îndărătul frunţii. Turnase destule pe gât, ar fi trebuit să poată ţine această frică în frâu, cu toate acestea nu făcea decât să alerge prin parc, pentru a ajunge cât mai repede la Tic. Teama dispărea de cum era împreună cu ea. Era suficient să-l privească sau să-i atingă mâna. Cam kitsch probabil. Băiatul necopt se clătina uşor. Purta pantofi sport roşii, o pereche de pantaloni cu talie joasă gri, un tricou cenuşiu-închis şi, în ciuda căldurii, căciuliţa de lână. Portocalie astăzi, pentru că era ziua de naştere a reginei. Îşi vârâse mâinile adânc în buzunarele pantalonilor. Prefera să le ascundă, pentru că de regulă habar nu avea ce să facă cu ele. Când dorea să fie îmbrăţişată, Tic trebuia să i le scoată de acolo. Dacă ar fi fost după el, ar fi ţinut-o tot timpul în braţe, dar nu îndrăznea. Cât de mult şi-ar fi dorit să fie deja cu un pas înainte; să fie şi el gata. Era o noapte caldă, în special pentru luna aprilie. Băiatul putea vedea deja primii licurici sclipind deasupra tufişurilor, la fel şi luminiţele de pe gazon, din toate acele locuri în care oamenii, veniţi de pe la petreceri şi dornici să mai chefuiască puţin înainte de a se îndrepta spre case, continuau să se simtă bine. Stăteau acolo, beau bere sau orice altceva şi ascultau radio cu sonorul pus la maximum, hip-hop, cam tot ceea ce se cântase de-a lungul întregii după-amiezi în cârciumi sau pe străzi. În această parte a parcului creşteau arbori şi tufe dese, de peste tot răsunau muzici şi râsete, ici-colo chiar câte un ţipăt. Deşi era deja întuneric, puştiul putea vedea încă bine, pentru că cerul lumina roşu deasupra întregului oraş, a străzilor şi a canalelor sale. Unde mai pui că zgomotosul rave lăsase suficiente urme, astfel încât în faţa ochilor să continue să-i joace tot felul de lumini şi culori aprinse. Băiatul credea că s-ar simţi mult mai bine dacă ar trece şi pe la ceilalţi şi ar mai înghiţi din pastilele pe care le ţinea strâns în buzunare. Nu că ar fi fost vreun dependent. Sau dealer. Nici pomeneală! Avea doar accesul asigurat, putea face rost de una sau alta, nimic din ceea ce nu ar fi consumat el însuşi. Făcuse rost de marfă deja de ieri-seară şi totul doar pentru Deniz. Mergea mai repede acum. Iarba de sub tălpile sale se simţea moale şi-o imagina umedă şi suculentă. Încercase – fără succes însă – să o adulmece. Cine ştie, poate că există lucruri care noaptea miros mai puţin. Nu simţea decât fumul ridicat deasupra focurilor şi a balegii de cal sau urina din apropierea urinalelor metalice. Câteodată se mai împiedica de doze de cola sau bere aruncate, de vreo sticlă de apă din plastic goală sau de un carton de pizza. Le lovea cu piciorul, dar nu auzea nimic, de parcă sunetul nu ar mai fi reuşit să parcurgă distanţa de la propriile picioare şi până la cap. Încerca să-şi desfunde urechile înghiţind. I se părea tot timpul că un zumzet însoţeşte tobele şi başii şi întreg zgomotul traficului din jurul parcului. Toate maşinile circulau fie cu capota deschisă, fie cu geamurile lăsate. Şi cu radioul dat la maximum. Băiatul ar fi avut chef să mai danseze, toată noaptea, cu Tic şi Deniz şi Robbie. Tic fusese la petrecere, dar o pierduse din ochi cândva spre după-amiază. Noroc că exista clubul, o va reîntâlni mai târziu acolo, la fel ca şi pe toţi ceilalţi. Continua să înghită. Observă că îi este sete. Dar înghiţea şi pentru că în faţa ochilor i se tot perinda Tic, aşa cum dansase ceva mai devreme pe stradă, ca un delfin care sare din muzică, pentru a se reafunda în ea. Şi gândea că nu are voie să se teamă. Cu puţin timp în urmă întâlnise chiar şi un poliţist călare, de ce ar trebui deci să-i fie frică? Pretutindeni erau oameni, stăteau jos sau culcaţi, unii dintre ei în saci de dormit. Putea vedea jointurile arzând, flăcările brichetelor, ici şi colo chiar sclipirea vreunui artificiu. Se împiedică apoi de o bicicletă, pe care cineva o lăsase taman în mijlocul pajiştii. O porni din nou la drum, fără a fi însă prea sigur pe propriile picioare. Nu-i a bună. Era musai să-şi găsească echilibrul. De unul care merge drept nu prea au curajul să se apropie. Se opri să tragă cu urechea. Îşi ţinea respiraţia pentru că voia să se concentreze cât mai bine. Nu reuşea cu nici un chip să scape de acea imagine. A încăperii pline de prosoape şi de cearceafuri şi a tot ceea ce se întâmplase în ea. Se afla în clinică şi intrase din greşeală. De atunci nu mai reuşea să scape de sentimentul că fusese condamnat la moarte. Îl părăsise, parcă, în timpul muzicii rave, dar revenise. Îl văzuseră şi de aceea trebuia să moară. Vântul foşnea în frunzele unui castan, a cărui coroană se profila pe fundalul unui cer înroşit. Băiatul auzi un zgomot. Era un altfel de zgomot, mai puternic decât acela din castan şi mai aproape decât muzica, ba chiar mai tare decât zumzetul din propriile urechi. Stătea acolo, simţea ceva atingându-i pielea şi acum chiar că îţi este frică. Zgomotul – un trosnet şi apoi un şuierat ciudat sau poate pufăit – se repeta. Mai sonor şi parcă era cumva chiar mai mult decât un sunet, un fel de mişcare sumbră, ceva ce-l însoţea prin tufe. Credea că năluca se va face nevăzută de îndată ce va înceta să privească într-acolo. La fel cum dispăruseră şi poliţistul călare şi bicicleta lăsată în drum şi oamenii din jurul focurilor sau din sacii de dormit. Plecase deci şi merse şi merse, până ce nu mai era nimeni să îl vadă şi nimeni să îl audă. Plămânul său nu prea mai dădea semne de viaţă. Aerul se revolta de fiecare dată când încerca să-l reţină în piept. Iar bătăile inimii acopereau orice alt zgomot dimprejur, foşnetul frunzelor sau başii şi tobele din depărtare. Băiatul stătea acolo, beţia îl părăsise între timp şi nu-şi dorea nimic altceva decât să o mai poate atinge o dată, chiar şi foarte scurt, pe Tic. Ar fi trebuit să-i fie alături acum; toată mizeria vieţii pornea tocmai de le aceste permanente despărţiri, care te lăsau mereu singur; într-un fel sau altul, totul rămânea oarecum neterminat. Se gândea atât de intens la ea, încât o simţea, cu mâna mică şi uscată – chiar dacă dansaseră ore în şir – într-a sa. Cu nasul rece, în timp ce-i atingea obrazul cu buzele, într-un sărut. Cu pielea care alocuri era fierbinte, de parcă ar fi avut febră, sau dimpotrivă rece şi umedă precum o scoică pe nisipul plajei. Făcea câte un pas, încet şi încă unul, apoi se oprea brusc. Auzea ceva şi pornea iar. Dar de câte ori stătea pe loc, zgomotul amuţea. Voia să spună sau să strige ceva, dar nu ştia ce. Se simţi apoi dintr-odată obosit, lipsit de putere. Exista atât de mult întuneric pe lume, parcuri întunecate, odăi. Şi oameni. Ar fi putut paria, că indiferent ce sau cine îl urmărea pe ascuns, putea vedea, îl putea vedea, în întuneric. Şi înţelese, aşa dintr-odată, că niciodată nu avea să mai fie matur, precum şi-o dorise dintotdeauna. O ştia, pur şi simplu ştia. Fixă punctul dintre tufe în care văzuse mişcarea şi, fără măcar să-şi dea seama, îşi scoase mâna din buzunarul pantalonului şi-şi ridică mâneca tricoului, pentru atinge tatuajul de pe braţul stâng, Tic şi un trifoi cu trei foi, cam kitsch probabil. Şi fata purta un asemenea tatuaj, fără numele său însă, pe partea interioară a coapsei. Câteodată se întâmpla ca ea să-i ia mâna şi să o conducă într-acolo, simte, îi spunea, iar el se prefăcea că o face, era unul dintre locurile reci, care se înfierbânta însă sub palma sa. Mai departe de atât nu ajunsese încă niciodată. Dacă vrea Dumnezeu, mâine-dimineaţă vei fi trezit din nou – de ce oare îi treceau acum prin cap tocmai versurile acestei tâmpite melodii germane pentru copii, pe care o ascultase o singură dată la televizor? Mama sa încetase de mult să mai cânte, fredona cel mult câte ceva, chestii din opere, nu se ocupa de nimic, îl ignora, la fel cum o făcuse pe vremuri şi taică-său. Dar pentru asta existau tablete, pur şi simplu ca să le iei. Nu vei mai fi nicicând trezit, nicicând, fixă tufişul până ce totul din faţa ochilor săi deveni punctiform şi strălucitor. Nu-şi reluase încă drumul. Cu toate acestea zgomotul se reinstalase, un trosnet, paşi repezi. Care alergau, alergau spre el, ba nu, ţopăiau. Fugi, mai gândi, fugi de-acolo! Îşi ridică încet un picior, cine ştie, poate mai reuşea să scape, deşi – iată – tufa din apropierea castanului tocmai se desfăcuse. Ieşise ceva din ea, sărise, continua să sară spre el, se apropia iute, în salturi atât de mari, încât nu mai exista ieşire. O văzu doar foarte scurt, punctiform şi strălucitor, fiinţa aceea cu pielea de un alb îngheţat, suplă ca şi el, cu ochii larg deschişi. Îi desluşi şi dinţii lăptoşi şi – după ce se apropiase deja foarte mult – un nas plat şi lătăreţ cu două zgârciuri în dreapta şi în stânga lui. L-a nimerit, ciomagul care se năpustise asupra lui l-a nimerit, îi trosnea fruntea cu sete, tare şi sec şi surd. Se prăbuşi, a doua lovitură nici nu i se mai păru atât de puternică, simţea doar sângele prelingându-i-se în ochi, făptura aceea aplecându-se asupra sa şi trăgându-l în pădure. Gâfâind şi repede. Ultimele lucruri pe care le văzuse prin sângele şiroind, înainte ca toate crengile să se prăbuşească asupra sa, fuseseră picioarele goale îngenuncheate pe pieptul său, dar ele nu erau albe cu adevărat, ci vopsite, cu cretă parcă şi dedesubt negre, negre ca noaptea. Şi mâinile. Care-l apucau de beregată şi-l strângeau. Şi obrazul din faţa sa, ochii, gura, zgârciurile ca de os de pasăre de deasupra buzelor, gândi, de ce faci asta, de ce şi în minte îi reveni Tic, cea care îi era alături şi bătea în inima sa, tot mai rar însă, până când şi ea se opri. Tic. Tic. Tic. Şi astfel se termina şi viaţa băiatului a cărui copilărie era neterminată. Într-un sfârşit.    

Moartea ca o floare de Nu-ma-uita de Leonida Neamtu Stau iarăşi la „masa de plumb”. Mă bucur de o clipă de răgaz, trecătoare clipă intermediară, rotundă, sau mai curând ovală, ca desenată de un copil ce ţine pentru întâia oară creionul în mână, ca un inel al lui Saturn, văduvit de planeta sa, şi, fireşte, întristat. Din această cauză: a dispariţiei planetei-mamă. Dar iertaţi-mă pentru o asemenea introducere confuză! Liniştea aceasta nu mă poate înşela, aşa cum nu mă pot induce în eroare nici vrafurile de hârtii de pe „masa de plumb”. Agitaţia va începe într-o clipă-două: pun pariu pe cinci mere Ionathan, roşii, mari, dulci, aromate, că ştiu cine se va înfăţişa imediat: profesorul Marius Lupu, învă­luit în fumul pipei sale, ca-ntr-un mister. Sunt convins că vine să-mi spună cine e asasinul! El observă, trage con­cluzii, inspiraţia nu-i dă o clipă de răgaz. În acest interval pata de soare, mai bine zis raza ce reuşeşte să se strecoare prin frunzişul castanului din faţa ferestrei, imprimă pe peretele din dreapta un contur auriu, aducând perfect a revolver! Pe onoarea mea, pentru acţiune poliţistă, soarele ştie cum să-şi modeleze efortul. De câtva timp urmăresc pata de lumină: e distracţia mea de după masă. Înainte de a sugera un revolver, seamănă cu o floare, cu o garoafă, iar acum ia, încetul cu încetul, contu­rurile Americii. Puţin mai târziu se va transforma într-un nud superb, iar după o jumătate de ceas va prinde profi­lul unui topor. Ştiu, fiindcă în fiecare zi e la fel. Dar, ce e drept, şi fantezia mea o cam ia razna! Haide! Iată-l şi pe Marius Lupu. Nu spuneam că el va fi omul-cu-soluţia? Dar te pomeneşti că ar fi mai bine s-o iau de la înce­put? Nu sunt convins... Cine-şi mai începe astăzi cărţile cu începutul?   Cu îngăduinţa dumneavoastră, fotografiile mint. Nu din cauza calităţii discutabile a clişeu­lui, sau în orice caz nu totdeauna din acest motiv. Un zâmbet, ca să folosim un fel de figură de stil inversă, te expe­diază direct în cercul erorilor. Ce te faci, încrezutule? (Da, în acest moment, dacă vă interesează, pata de lumină de pe perete s-a alungit şi aduce a nud...) Şovăind, te zbaţi ca un înotător rănit, cu două săgeţi înfipte între omoplaţi, fără speranţe să ajungi la mal; între timp decorul e altul: fluviul pe cursul căruia sperai să navighezi îşi mistuie unduirile în deşert. Într-un fel de Sahară adică, peisajul căreia se schimbă din cauza nisipurilor mişcătoare, a simunului şi a celorlalte elemente fierbinţi ce brăzdează un deşert... Şi cu acest gând, să mai privim o dată fotogra­fia din stânga! Bine lucrată. Ştefan Paim trimite un zâmbet sfidător de bărbat frumos, potrivit pentru rolurile jucate în tinereţe de John Wayne; la mijlocul vârstei mature păstra obrazul neted, bronzat totdeauna, o limpezime a pri­virii calme, uşor insinuante. Dar fiindcă fotografia minte, pot spune că în realitate era un ins violent, dur, de o teri­bilă încăpuţi nare. Un om curios să afle, să cerceteze, ajutat de inteligenţă şi spirit de observaţie. Dacă mai trăia două luni, Ştefan Paim ar fi împlinit patruzeci şi opt de ani, şi cine ştie ce minuni ar mai fi făptuit. Trei gloanţe minuscule, trimise dintr-un revolver-jucărie, marca „Hagg”, l-au lichidat. Îmi permiteţi, nu-i aşa, să folosesc acest cuvânt, lichidat, care sună atât de pro­miţător într-o istorie detectivă. Moartea năprasnică, neaş­teptată, dură ca el însuşi, l-a surprins într-o seară din toamna anului trecut, la începutul lui august, o seară de­osebit de catifelată, când nimeni, nici măcar un om ca Şte­fan Paim, fost contrabandist, nu se pregăteşte să moară. La drept vorbind cred că nimeni, niciodată, nu se pregă­teşte să moară! Pe la două noaptea, după o goană infernală cu auto­mobilul, am ajuns în oraşul M. Din primul moment mi s-a părut că afacerea e încâlcită ca un blestem de vră­jitoare arsă pe rug, şi nu m-am bucurat. Strada Marco numărul 19, în apropierea gării mici, de unde pleacă zgomotoasele trenuleţe forestiere. Doi băr­baţi plini de importanţă de la secţia judiciară, doi medici şi alte persoane auxiliare, cu toţii transpirând ca nişte dia­voli puşi să supravegheze cazanele mari ale iadului, se cam agitau în derută, mai mult de formă, încercând să con­vingă nu ştiu pe cine să fac totuşi ceva util. Pesemne voiau să impresioneze stafia celui mort. Oameni ucişi, vreau să zic asasinaţi, cu trei gloanţe enigmatice în pântec, nu se mai pomeniseră în localitatea M., de multă vreme, dinainte de al doilea război mondial, când prin localurile din oraş se pomeneau brusc faţă-n faţă bande rivale de contra­bandişti, şi se ucideau niţel, ca-n Texas. (M. are o aşezare potrivita pentru aşa ceva, e oraş de frontieră). Revin însă la momentul sosirii: în stradă aşteptau mai mulţi indivizi, plesniţi de un fel de curiozitate lu­gubră, sau mai ştii, de compătimire, sau de frică? Risipiţi pe ici şi colo, gesticulau ca nişte personaje bacoviene, iar pe frunţile lor strălucea sudoarea. Pe dealurile dimpre­jurul oraşului poposiseră mingi luminoase de ceaţă. Te­ribil de caldă era noaptea aceea de august, îmi amintesc. Pe un scaun din curtea casei „în care se comisese omo­rul”, într-o poziţie destul de incomodă, cu picioarele lungi întinse şi capul dat peste spătarul scaunului, stătea sub supravegherea strictă a vreo trei bărbaţi cu mutrele exagerat de încruntate, un tânăr frumos, cu înfăţişare atle­tică, dar plin de vânătăi, cu ochii întunecaţi. La ivirea noas­tră abia s-a clintit. Scaunul pe care fusese bine înşurubat avea un picior mai scurt, avantaj care-i permitea să se legene uşor, când şi când, mimând un fel de nepăsare indolentă. Şi el transpira, ca şi păzitorii săi. Mai multe felinare cam chioare ardeau aşezate alandala prin curte; asta crea o impresie alarmantă, apăsătoare. Am remarcat şi o femeie cu trăsături interesante, în rochie închisă: stătea nemişcată, cu bărbia în piept, cumva absentă. Mi s-a spus că e Alexandrina Boroş, „prietena” celui ucis. Alături de ea se frământa un ins voinic, cu pipă. Noaptea înţepenise deasupra oraşului. Părea că un astru uriaş, negru şi totuşi fierbinte, se roteşte pe cer în imediata apropiere a pământului. În orice caz felinarele acelea, prea multe, nu mi-au plăcut de loc. Un căţel alb, prea viu în zăpuşeala aceea moale, se învârtea printre picioarele tuturor ca lovit de streche, iar din când în când se oprea, ancora în coadă şi se apuca să urle. Am cerut să fie dus cât mai departe, dar să-l lase, fi­reşte, în viaţă. Apoi am întrebat dacă există vreo posibi­litate, la ora aceea, să bem ceva, un nevinovat pahar de sifon, sau apă minerală. M-am bucurat aflând că această posibilitate exista. Câteva case mai încolo e înfiptă în pământ o bodegă, iar responsabilul se afla printre inşii ce şuşoteau în stradă. Sosiră sifoanele şi cu această ocazie am constatat că toată lumea, fără excepţie, crăpa de sete, numai că, prinşi de treburi, uitaseră. Câteva minute mai târziu pluti spre noi şi o tavă cu vreo duzină de cafele. Erau cam dulcege, dar fierbinţi – ca să ne ajute la transpirat – dar în orice caz ne prinseră bine tuturor. Îl văd pe tânărul plin de vânătăi ce şedea pe scaun, pă­zit, aruncând o privire plină de năzuinţe spre pahare, şi-i întind unul, cu riscul de a trezi dezaprobarea generală, îl soarbe dintr-o înghiţitură. Nu era greu de priceput că el e suspectul numărul unu. Deodată îl auzii: — Sunteţi domnul Adrian Mocanu? Şeriful, adică? Mă privea ţintă, pe deasupra barajului mişcător al celor ce se agitau între noi, cu nişte ochi nu suficient de trişti pentru un prezumtiv inculpat. Mai curând era o privire puţin ironică. I-am făcut semn că da. — Numele meu e Frank Bradea! — O.K., Frank, i-am zis. Sper să iasă bine! (Cum naiba să-i fi răspuns altfel, de vreme ce-l chema Frank?). Apropiindu-mă, l-am simţit că miroase a alcool, şi m-am gândit că asta nu-l prea favorizează, şi că s-ar putea să nu iasă chiar aşa de bine. În plus vânătăile ce-i împodobeau faţa frumoasă păreau să fie de toate felurile, şi mai vechi, şi foarte proaspete, dacă mă pot exprima astfel. Ne-am dus să vedem cadavrul, dar mai întâi m-am interesat ce se întâmplase cu rudele celui ucis. Nu are alte rude în afară de o fiică, Nona, care a fost dusă în ve­cini, mi s-a răspuns. Asta e bine, am dat din cap, intrând în casă. Ştefan Paim zăcea frumos pe spate, nu într-o poziţie chircită, crispată, aşa cum vedem morţii „eroi negativi” prin filme, ci ca un mort „erou pozitiv”, întins cât era de lung în diagonală peste covorul persian de un gri de nuanţă aleasă, cum nu mai văzusem; alba cămaşă a vic­timei, puţin şifonată, cu trei pete de sânge, nu grozav de mari, dar fotogenice, alcătuia un interesant efect coloristic – natură moartă, da – şi-n acest moment unul din bărbaţii de la judiciară, pe nume Cristescu, scund, sub­ţire, cu o faţă fină în care natura ingrată împlântase un nas uşor coroiat, totuşi nu dizgraţios, dar nu ştiu de ce insist asupra nasului lui Cristescu, se înţepeni în prag, tăcut, în elegantul său costum de seară. Semăna puţin, şi nu ştiu de unde această asociaţie, cu un mic sfinx. Mi s-a părut că vecinătatea naturii moarte îl incomodează într-o anumită măsură, dar nu, el îşi oprise privirea asupra celor doi doctori care jucau şah alături de ca­davru la o măsuţă mică, rotundă, împrejurul căreia se in­stalaseră turceşte. Se ridicară, nu tocmai convinşi, văzându-mă (trec peste semnalmentele şi numele lor, care nu prezintă vreo importanţă în această acţiune, să mă ierte medicina legală!) Îmi întinseră nişte hârtii, dar cu un zâmbet acru i-am rugat să-şi continue deocamdată gambitul damei, sau în general să facă ce vor, eventual să meargă la cul­care ori să-şi viziteze inopinat iubitele. Rondul de noapte. Unul râse, al doilea mă privi ostil, dezaprobator: încă o dovadă, dacă mai e nevoie, că oamenii sunt diferiţi. O pen­dulă îşi legăna braţul în dreapta uşii, bătăile i se auzeau distinct, mi-am zis că discul de alamă pare să fie o far­furie zburătoare captivă. Multe gânduri neroade îţi trec prin cap noaptea, în asemenea ocazii. Spuneam că mi-a sărit în ochi amănuntul: lui Ştefan Paim îi lipsea mâna dreaptă, aproape de la umăr. Un infirm, asasinat. Multe complicaţii şi implicaţii psihologice şi celelalte întortocheli, şi aşa mai departe. — Accident, de pe când lucra la căile ferate, s-a în­tâmplat acum vreo zece ani, explică, strâmbându-se, Cristescu, arătând mâneca îndoită a celui de pe covor. Uite aşa, i-am dat ocol de câteva ori cadavrului. (Foto­grafiile fuseseră luate între timp, chiar mai multe decât trebuiau, de fapt aşa cum se întâmplă de atâtea ori, ele n-au servit decât ca piese la dosar). Acest Cristescu găseşte tocmai acum momentul po­trivit să mă întrebe dacă sunt sau nu căsătorit. Îi fac semn că nu, mirându-mă de întrebare numai din umărul stâng, fiind prea cald să mă mir din amândoi. Iată un amănunt care ar fi trebuit să-l pună pe gânduri pe înrăitul autor de romane poliţiste Marius Lupu. (N-am explicat încă ce e cu acest personaj, dar o să-i vină şi lui rândul.) Vorbeam de amănunt: arma crimei se află acolo, revolverul negru, mic şi fin ca o bijuterie. (Proiectilele extrase din toracele încăpător al lui Ştefan Paim au dovedit că într-adevăr era vorba chiar de arma cu care s-a comis omorul, nu de un truc, aşa cum te-ai fi putut aştepta, dar asta am ştiut-o abia a doua zi.) Acest revolver marca „Hagg” fusese aruncat, sau scăpat, sau pus cu intenţie, sau uitat, pe covor, între cadavru şi uşă. Întâmplare? Calcul? Asasinul o fi sperat că an­cheta n-o să excludă chiar din primul moment sinuciderea? Fusese în acelaşi timp destul de rafinat – ucigaşul – pentru a nu-i potrivi revolverul în mână – mane­vră atât de grosolană! – mărginindu-se abia să sugereze posibilitatea ca în clipa morţii Paim să fi scăpat arma din mână? Dar ce sinucigaş poate să-şi tragă în piept trei gloanţe, în trei locuri diferite? Şi apoi, pe cât se ştie, sinucigaşii preferă tâmpla... Totuşi în sprijinul ideii de sinucidere sau a unei even­tuale vendete tainice, cu rădăcini în timpuri îndepăr­tate (de altfel şi arma era de fabricaţie veche), pleda foarte timid un atât de romantic indiciu pe care l-am lăsat cu intenţie la urmă. Iată despre ce este vorba. Alături de cadavru zăcea o tăietură dintr-o veche revistă, ca o limbă galbenă. Cine ar fi crezut că Ştefan Paim fusese cu mulţi ani în urmă un contrabandist iscusit? Şi cine ar fi crezut că în anii de liceu acelaşi Ştefan Paim scrisese şi publicase versuri! Iată ce poezie am găsit pe tăietura din revistă de pe covor:

Falsificatorii de bani de Andre Gide PARTEA ÎNTÂI PARIS     I     Parcă se aud paşi pe coridor, îşi spuse Bernard, înălţă capul şi îşi încordă auzul. Dar nu: tatăl şi fratele său aveau treabă la Palatul de Justiţie; mama era într-o vizită; sora la un concert; iar mezinul, micuţul Caloub, în fiecare zi, după ce termina şcoala, se ducea Într-un pension. Bernard Profitendieu rămăsese acasă ca să tocească pentru bacalaureat; nu mai avea înaintea lui decât trei săptamâni. Familia îi respecta singuratatea; diavolul nu. Deşi Bernard işi scosese vesta, se sufoca de căldură. Fruntea-i era transpirată. O picatură de sudoare i se prelinse de-a lungul nasului şi căzu pe scrisoarea ce-o ţinea în mână: — Seamană cu o lacrimă, gândi el. Dar mai bine să asuzi decât să plângi. Da, data vorbea de la sine. Nu încăpea nici o îndoială: într-adevăr, despre el, Bernard, era vorba. Scrisoarea îi era adresata mamei sale; o scrisoare de dragoste, veche de şaptesprezece ani; nesemnata. — Ce înseamnă această iniţială? Un V care poate să fie la fel de bine un N... S-ar cădea oare s-o întreb pe mama?... SĂ avem încredere în bunul ei gust. Am toată libertatea să-mi închipui că a fost un prinţ. Şi ce-aş câştiga aflând că sunt fiul unui mârlan oarecare? Neştiind cine ţi-e tata, nici nu-ţi mai e teama că ai putea să-i semeni. Orice investigaţie obligă. Din descoperirea noastră să nu reţinem decât că ne-am uşurat de-o povară. Să nu mai insistăm. Pentru astăzi ajunge. Bernard impături scrisoarea. Avea acelaşi format ca şi celelalte douăsprezece din pachet. Erau legate cu o panglică roz, pe care el nu-şi dădu osteneala s-o dezlege; o făcu să alunece la loc aşa cum fusese înainte, ca o bande­rolă în jurul teancului. Fuse pachetul în caseta din care îl scosese, şi caseta în sertarul consolei. Sertarul nu era deschis; îşi dezvăluise secretul pe sus. Bernard fixă la locul lor lamelele desfăcute ale capacului de lemn, pe care avea să-l acopere cu o placă grea de onix. Încet şi cu precauţie o lăsă în jos, puse deasupra două candelabre de cristal şi greoaia pendulă pe care, din simplu amuzament, tocmai o reparase. Pendula sună de patru ori. O potrivise exact. — Domnul judecător de instrucţie şi domnul avocat, fiul lui, nu se vor întoarce înainte de şase. Am tot timpul. Şi trebuie ca domnul judecător, când va veni acasă, să găsească pe birou frumoasa scrisoare În care îi voi notifica plecarea mea. Dar înainte de a o scrie, simt o teribila nevoie de a-mi limpezi puţin gândurile; şi să-l caut pe scumpul meu Olivier, ca să mă asigur, fie şi provizoriu, de un cotet. Oh, prietene, pentru mine a sosit timpul să-ţi pun bunăvoinţa la încercare, iar pentru tine să-mi arăţi cât valorezi. Frumos în prietenia noastră a fost faptul că poate acum nu ne-am servit niciodată unul de celălalt. Ei! dar un serviciu care te amuza când îl oferi nu poate fi sâcâitor când îl ceri. Problema e doar că Olivier nu va fi singur. Atâta paguba; dar o să reusesc eu să-l iau la o parte. Vreau să-l înspăimânt cu calmul meu. Căci mai ales În situaţiile extraordinare mă simt cel mai în largul meu. Strada T..., unde Bernard Profitendieu locuise până în ziua aceea, se afla în imediata apropiere a parcului Luxembourg. Acolo, pe vasta alee de lângă fântina Médicis, obişnuiau să se intâlneasca în fiecare miercuri, între patru şi şase, câtiva colegi de-ai lui. Se discuta arta, filozofie, sport, politica şi literatura. Bernard mergea foarte repede; dar, trecând de poarta parcului, îl zări pe Olivier şi Încetini pasul. Adunarea din ziua aceea era mai numeroasa ca de obicei; datorită timpului frumos, fără îndoială. Venisera şi unii pe care Bernard încă nu-i cunoştea. Fiecare dintre aceşti tineri, de îndata ce ajungea în faţa celorlalţi, intra în pielea unui personaj ticluit şi îşi pierdea aproape cu desăvârşire naturaletea. Olivier roşi văzându-l pe Bernard că se apropie şi, părăsind destul de brusc o tânăra cu care stătea de vorba, pleca într-altă parte. Bernard era prietenul lui cel mai intim şi de aceea Olivier avea grija să nu lase impresia că l-ar căuta cu tot dinadinsul; uneori se prefăcea chiar că nu-l vede. Înainte de a ajunge lînga el, Bernard trebui să înfrunte mai multe grupuri şi, cum el însuşi se prefăcea că nu-l cauta pe Olivier, zăbovea din loc în loc. Patru colegi de-ai săi îl inconjurau pe un barbos cu ochelari, mult mai în vârsta decât ei, şi care ţinea în mâna o carte. Era Dhurmer. — Ce vrei, spunea el adresindu-se în special unuia, dar vădit încântat că e ascultat de toţi. Am ajuns până la pagina treizeci fără să găsesc o singura culoare, un singur cuvânt care să picteze. Vorbeşte de o femeie; şi nu ştiu nici măcar dacă rochia ei era roşie sau albastra. Or, când nu exista culori, eu pur şi simplu nu văd nimic. Şi din nevoia de a exagera, cu atât mai mult cu cât se simţea mai puţin luat în serios, insista: — Absolut nimic. Bernard nu-l mai asculta pe cel ce vorbea; socotea că e necuviincios să plece de lângă ei prea repede, dar tragea cu urechea la alţii care se certau în spatele lui şi cărora li se alăturase Olivier, după ce o părăsise pe tânăra cu care discuta; unul dintre aceştia, aşezat pe o banca, citea L 'Action Française. Cât de grav pare Olivier Molinier în comparaţie cu ceilalţi! Deşi e unul dintre cei mai tineri. Figura să aproape copilărească şi privirea îi dezvăluie precocitatea gândirii. Roşeşte foarte uşor. E delicat. Şi zadarnic se arată afabil cu toţi, căci nu ştiu ce reticenţă secretă, ce sfiala, îi tine pe camarazii săi la distanta. Suferă din cauza asta. Dacă n-ar fi Bernard, ar suferi şi mai mult. Molinier se oprise câte o clipă, aşa cum face Bernard acum, în fiecare grup; din complezenţă, dar nimic din ce aude nu-l interesează. Se apleca peste umărul celui care citea. Bernard, fără să se întoarcă, îl auzi spunând: — Nu faci bine că citeşti ziarele; văd că ţi se urcă sîngele la cap. Şi celălalt replică acru: ― Şi tu, de îndată ce se vorbeşte de Maurras, te înverzeşti. Apoi un al treilea, pe un ton zeflemitor, întreba: — Articolele lui Maurras te amuză? Şi primul răspunse: — Mă adorm; dar găsesc că are dreptate. Apoi un al patrulea, a cărui voce Bernard n-o recunoscu: — Tu crezi că tot ce nu-i plictisitor e lipsit de profunzime. Primul ripostează: — iar tu crezi că e destul să fii dobitoc ca să fii şi amuzant! — Vino, spuse încet Bernard, apucându-l brusc pe Olivier de braţ. Îl trase câţiva paşi mai incolo: — Răspunde-mi repede; sunt grăbit. E adevărat ce mi-ai spus, că nu dormi la acelaşi etaj cu părinţii tăi? — Ţi-am arătat uşa camerei mele; da direct pe scara, cu câteva trepte mai jos de apartamentul nostru. — Îmi spuneai că şi fratele tău doarme cu tine, nu? — Da, Georges. — Numai voi doi, singuri? — Da. — Şi micuţul ştie să-şi ţină gura? — Da, dacă e nevoie. Dar de ce? — Asculta, eu am plecat de-acasă; sau în orice caz voi pleca În seara asta. Nu ştiu încă unde o să mă duc. Mă poţi primi la tine pentru o noapte? Olivier deveni foarte palid. Era atât de emoţional, încît nici nu se putea uita la Bernard. — Da, spuse, dar să nu vii înainte de unsprezece. Mama coboară în fiecare seara ca să ne spună noapte buna şi să ne încuie uşa cu cheia. — Şi-atunci cum facem? Olivier zlmbi: — Am şi eu o cheie. O să baţi încet, ca să nu-l trezeşti pe Georges dacă doarme. — Şi portarul mă Iasă să trec? — O să-l anunţ. Oho, sunt în relaţii foarte bune cu el. De altminteri, chiar el mi-a dat cealaltă cheie. Pe curând. Se despărţiră fără să-şi dea mâna. Şi în timp ce Bernard pleca gândindu-se la scrisoarea pe care voia s-o scrie, iar magistratul urma s-o găsească pe birou când se va fi întors acasă, Olivier, care nu dorea să fie văzut că stă de vorba numai cu Bernard, se duse la Lucien Bercail, pe care ceilalţi nu prea îl băgau în seama. Lui Olivier i-ar plăcea mult, dacă nu l-ar prefera pe Bernard. Pe cât este Bernard de intreprinzător, pe atât e Lucien de timid. Se simte că e slab; pare că nici nu exista decât prin inimă şi prin inteligentă. Rar îndrăzneşte să facă el primul pas, dar nu mai poate de bucurie de îndată ce-l vede pe Olivier apropiindu-se. Toată lumea bănuieşte că Lucien scrie versuri; totuşi, după câte îmi dau seama, numai lui Olivier i-a dezvăluit Lucien proiectele sale. Se retrasera amândoi spre capătul terasei. — Aş vrea, spunea Lucien, să povestesc nu istoria unui personaj, ci a unui loc — uite, de exemplu, istoria unei alei dintr-un pare, aşa cum e asta, să povestesc ce se petrece aici — de dimineaţa până seara. Sosesc în primul rând bonele cu copiii, doicile inzorzonate cu panglici... Nu, nu... mai întâi oamenii aceia cenuşii, fără sex şi fără vârstă, care mătură aleea, uda iarba, rasadesc florile, m sfârşit, pregătesc scena şi decorul înainte de a se deschide porţile, înţelegi? Apoi, intrarea doicilor. Copiii se joaca în nisip, se ciondanesc; bonele le ard câte o palmă. Pe urma vin şcolarii din clasele mici — apoi muncitoarele. Mai sunt şi oameni săraci care vin să mănânce pe câte-o bancă. Mai târziu, tineri care şi-au dat întălnire; alţii care se evita; sau cei care se izolează, visatorii. Apoi mulţimea, în momentul când începe muzica şi se inchid magazinele. Elevi, că în clipa asta. Seara, îndrăgostiţi care se săruta; sau alţii care se despart plângând. În sfârşit, când se Iasă noaptea, un cuplu de bătrâni... Şi dintr-o dată, un răpăit de tobă: ora inchiderii. Toată lumea iese. Piesa s-a terminal, înţelegi: ceva ce ţi-ar da impresia că totul şi toate s-au sfârşit, impresia mortii dar fără să se vorbească de moarte, bineînţeles. — Da, văd foarte bine scena, spuse Olivier, care se gândea la Bernard şi nu ascultase un cuvânt. — Şi asta încă nu e totul, nu e totul! relua Lucien cu ardoare. Aş vrea, într-un fel de epilog, să arăt aceeaşi alee, noaptea, după ce toată lumea a plecat, pustie, mult mai frumoasa decât ziua; iar marea tăcere amplifică toate zgomotele naturii: zgomotul fîntînii, al vântului prin frunze, şi cântecul unei păsări de noapte. M-am gândit la început că ar putea să se plimbe şi nişte umbre, poate statui..., dar cred că ar fi cam banal; ce părere ai? — Nu, fără statui, fără statui, protesta distrat Olivier; apoi, remarcând privirea tristă a celuilalt: Ei, află, bătrâne, că dacă reuseşti, va fi ceva uluitor, striga el cu căldură.