ARTHUR CONAN DOYLE

. Aventurile din casa goală În primăvara anului 1894, întreaga Londră era interesată, iar lumea de seamă înspăimântată de uciderea onorabilului Ronald Adair în cele mai neobişnuite şi inexplicabile circumstanţe. Publicul aflase deja detaliile despre crimă, care reieşiseră în urma investigaţiei efectuate de poliţie; dar, tot cu această ocazie, o bună parte a poveştii a fost ascunsă întrucât argumentele în favoarea acuzării au fost atât de puternice încât nu era necesar să se facă publice toate detaliile. Abia acum, după aproape zece ani, îmi este permis să fac cunoscute detaliile absente care întregesc acest remarcabil proces. Crima în sine prezenta interes, dar nici nu se compară cu urmările uluitoare care mi-au oferit cel mai mare şoc şi cea mai mare surpriză din toate evenimentele petrecute în aventuroasa mea viaţă. Chiar şi acum, după atâta timp, mă gândesc cu emoţie şi simt din nou acea mare bucurie, uimire şi scepticism care mi-au invadat mintea. Permiteţi-mi să mă adresez acelui public care a arătat un oarecare interes pentru sclipirile de moment, gânduri şi acţiuni ale unui om remarcabil, pe care le-am oferit ocazional şi să nu mă învinovăţească pentru că nu mi-am împărtăşit cunoştinţele cu el, lucru pe care l-aş fi considerat cea dintâi datorie a mea dacă nu aş fi fost oprit de interdicţia venită chiar de pe buzele sale, interdicţie care a fost ridicată pe data de trei luna trecută. Puteţi să vă imaginaţi că, datorită relaţiei mele apropiate cu Sherlock Holmes, eram foarte interesat de crime şi că după dispariţia lui nu am încetat să citesc cu atenţie despre diversele probleme prezentate în mod public şi chiar am încercat, de mai multe ori, pentru propria satisfacţie, să aplic metodele sale pentru soluţionarea acestora, deşi fără succes. Şi totuşi, nici una nu mă atrăgea într-atât ca tragedia lui Ronald Adair. Pe măsură ce citeam dovezile anchetei care conduceau către verdictul de crimă cu premeditare împotriva unei persoane sau unor persoane necunoscute, mi-am dat seama, mai clar ca oricând, de pierderea suferită de comunitate prin moartea lui Sherlock Holmes. Existau unele aspecte ale acestei afaceri ciudate care sunt sigur că i-ar fi atras atenţia, iar eforturile poliţiei ar fi fost suplimentate, sau mai de grabă anticipate, de fina observaţie şi gândirea alertă a celui mai mare agent criminalist din Europa. Toată ziua cât am condus ca să-mi fac rondul, am întors cazul pe toate părţile şi nu am găsit nici o explicaţie care să mi se pară potrivită. Cu riscul de a vă spune pentru a doua oară aceeaşi poveste, voi recapitula evenimentele, aşa cum erau cunoscute ele de toată lumea, la sfârşitul anchetei. Onorabilul Ronald Adair era cel de-al doilea fiu al contelui de Maynooth, la acea dată guvernator al unei colonii australiene. Mama lui Adair se întorsese din Australia pentru a se opera de cataractă şi locuia împreună cu fiul ei Ronald şi fiica ei Hilda pe Park Lane la numărul 427. Tânărul se învârtea în cercurile cele mai selecte ale societăţii şi nu avea, sau cel puţin nu se ştia să aibă, duşmani sau vreun viciu. Fusese logodit cu domnişoara Edith Woodley din Carstairs, dar logodna fusese ruptă cu acordul ambelor părţi cu câteva luni înainte şi nu era nici un semn că ar fi lăsat în urmă sentimente extrem de profunde. În rest, viaţa acestui om se limita la un cerc restrâns şi convenţional, întrucât avea obiceiuri liniştite şi era, de felul lui, destul de rece. Cu toate acestea, moartea s-a abătut asupra acestui tânăr aristocrat liniştit, sub forma cea mai stranie şi neaşteptată, în noaptea de 30 martie 1894, între orele zece şi unsprezece şi douăzeci de minute. Ronald Adair era pasionat de jocul de cărţi şi juca des, dar niciodată pe mize care ar fi putut să-i dăuneze. Era membru al cluburilor Baldwin, Cavendish şi Bagatelle. S-a arătat că la acesta din urmă a jucat o partidă de whist după cină, în ziua decesului său. Tot acolo jucase şi în după-amiaza aceleiaşi zile. Mărturiile celor ce jucaseră cu el – domnul Murray, Sir John Hardy şi colonelul Moran – au dovedit că jucaseră whist şi că mâinile fuseseră luate aproape în mod egal. E posibil ca Adair să fi pierdut cinci lire, dar nu mai mult. Era destul de norocos şi o astfel de pierdere nu l-ar fi putut afecta în nici un fel. Juca aproape zilnic la un club sau altul, era un jucător atent şi, de obicei, câştiga. La anchetă a reieşit că, jucând în pereche cu colonelul Moran, a câştigat chiar patru sute douăzeci de lire de la Godfrey Milner şi lordul Balmoral, la o partidă, în urmă cu câteva săptămâni. Cam atât despre evenimentele recente, după cum a reieşit în urma anchetei. În seara crimei, Adair s-a întors de la club la ora zece fix. Mama şi sora lui îşi petreceau seara în oraş cu o rudă. Servitoarea a depus mărturie că l-a auzit intrând în prima cameră de la etajul al doilea, folosită de obicei ca sufragerie. Aprinsese focul acolo şi, pentru că era fum, a deschis fereastra. Nu s-a auzit nici un sunet din cameră până la unsprezece şi douăzeci de minute, când s-au întors doamna Maynooth şi fiica ei. Dorind să-i spună noapte bună, mama a încercat să intre în camera fiului ei. Uşa era încuiată pe dinăuntru şi nu au primit nici un răspuns când au bătut la uşă şi l-au strigat. Uşa a fost forţată după ce au primit ajutor. Nefericitul tânăr a fost găsit zăcând lângă masă. Capul îi fusese mutilat, în cel mai groaznic mod, de glonţul unui revolver, dar în cameră nu a fost găsită nici o armă. Pe masă se aflau două bancnote de zece lire fiecare şi încă şaptesprezece lire, din care zece erau monezi de aur şi argint, banii fiind aranjaţi în grămezi de diferite valori. Pe o foaie de hârtie erau scrise nişte numere lângă numele unor prieteni de-ai lui de la club, lucru care ne face să credem că, înainte de a muri, încerca să facă o socoteală a pierderilor şi a câştigurilor de la jocul de cărţi. O examinare superficială a circumstanţelor nu putea decât să facă acest caz şi mai dificil. În primul rând, nu ar fi existat nici un motiv pentru ca tânărul să încuie uşa pe dinăuntru. Există posibilitatea ca asasinul să-l fi omorât şi apoi să fi fugit pe fereastră. Dar înălţimea era de cel puţin şapte metri, iar sub fereastră era un strat de brânduşe înflorite. Nici pământul şi nici florile nu arătau semne că ar fi fost deranjate şi nici nu era vreo urmă pe fâşia îngustă de iarbă care separa casa de stradă. Prin urmare, aparent, tânărul Adair era cel care încuiase uşa. Dar cum a murit? Nimeni nu ar fi putut să se urce până la fereastră fără să lase urme. Să presupunem că cineva ar fi tras prin fereastră. Atunci ar fi fost într-adevăr un ţintaş remarcabil dacă ar fi provocat astfel o rană mortală, folosind un revolver. Pe de altă parte, Park Lane e o stradă foarte circulată, iar la câteva sute de metri de casă se află o staţie de birje. Nimeni nu auzise împuşcătura. Şi totuşi, exista un om mort, exista glonţul de la revolver care se deformase, aşa cum se întâmplă cu toate gloanţele cu cap moale, şi era rana care trebuie să fi cauzat moartea instantanee. Acestea erau împrejurările misterului din Park Lane care, în continuare, au fost complicate de absenţa totală a mobilului, din moment ce, aşa cum am mai spus, tânărul Adair nu avea duşmani şi nu se încercare sustragerea banilor sau a lucrurilor de valoare din cameră. Toată ziua m-am gândit la acele lucruri încercând să găsesc o teorie care să le reunească pe toate şi acea linie de minimă rezistenţă despre care sărmanul meu amic spunea că este începutul fiecărei investigaţii. Mărturisesc că nu am prea făcut progrese. Seara mă plimbam de-a lungul străzii Park Lane şi, pe la ora şase, m-am trezit la capătul ei care dădea în strada Oxford. Un grup de pierde-vară aşezaţi pe caldarâm, care se uitau cu toţii la o anumită fereastră, m-a îndrumat spre casa pe care venisem s-o văd. Un bărbat înalt, slab, cu ochelari coloraţi, pe care eu îl bănuiam a fi un detectiv, îşi expunea o teorie în timp ce ceilalţi se adunaseră în jurul său să asculte ce avea de spus. M-am apropiat de el cât am putut de mult, dar observaţiile sale mi s-au părut a fi absurde, aşa încât m-am retras oarecum dezgustat. În timp ce făceam acest lucru m-am lovit de un bărbat diform care era în spatele meu şi i-am răsturnat o parte din cărţile pe care le căra. Îmi amintesc că atunci când le-am ridicat, am observat titlul uneia dintre ele: „Originea venerării copacilor” şi m-am gândit că individul trebuie să fie vreun bibliofil care colecţiona volume ori ca hobby, ori pentru comercializare. Am încercat să-mi cer scuze pentru accident, dar era evident că acele cărţi pe care le maltratasem erau foarte preţioase în ochii deţinătorului lor. Bombănind cu dispreţ, acesta s-a întors şi i-am văzut favoriţii cărunţi dispărând în mulţime. Observaţiile mele asupra casei de la numărul 427 de pe Park Lane nu m-au ajutat la clarificarea problemei care mă interesa. Casa era separată de stradă printr-un zid mic şi un gard care, per ansamblu, nu era mai înalt de doi metri şi jumătate. Aşa că era foarte uşor pentru oricine să intre în grădină, dar fereastra era complet inaccesibilă din moment ce nu era nici o ţeavă de apă sau orice altceva pe care chiar şi cel mai atletic om să se poată urca. Mai nedumerit ca niciodată, am făcut cale întoarsă la Kensington. Nu mă adâncisem în studiul meu de nici cinci minute când a intrat servitoarea să-mi spună că venise cineva să mă vadă. Spre uimirea mea nu era altcineva decât ciudatul bătrânel colecţionar de cărţi, cu faţa aspră şi zbârcită ivindu-se dintr-un cadru de păr alb şi cu preţioasele-i volume, cel puţin o duzină, sub braţul drept. — Sunteţi surprins să mă vedeţi, domnule, spuse el cu o voce stranie, croncănită. Am recunoscut că eram. — Ei bine, am o conştiinţă, domnule, şi când am băgat de seamă că intraţi în această casă, cum veneam eu după dumneavoastră şchiopătând, mi-am zis: „O să intru şi o să-l văd pe domnul acela drăguţ şi o să-i spun că, dacă am fost cam nepoliticos, nu am vrut să fac vreun rău şi că îi sunt îndatorat pentru că mi-a ridicat cărţile de pe jos.” — Exageraţi pentru un fleac, am spus eu, pot să vă întreb cum aţi ştiut cine sunt? — Ei bine, domnule, dacă nu-mi permit prea multe, sunt un vecin de-al dumneavoastră, am o mică librărie pe colţul străzii Church şi, cu siguranţă, mă bucur să vă văd. Poate colecţionaţi şi dumneavoastră, domnule, am aici „Păsări britanice”, „Catullus” şi „Războiul Sfânt”, un chilipir fiecare dintre ele. Cu cinci volume aţi putea să ocupaţi acel spaţiu de pe al doilea raft. Arată dezordonat nu-i aşa, domnule? Mi-am întors capul să mă uit la dulapul din spatele meu. Când m-am întors, Sherlock Holmes îmi zâmbea de cealaltă parte a măsuţei de studiu. M-am ridicat în picioare, l-am fixat pentru câteva secunde într-o uimire totală, iar apoi se pare că am leşinat pentru prima şi ultima oară în viaţa mea. Desigur, o ceaţă cenuşie se înfăţişa înaintea ochilor mei, iar când s-a limpezit m-am trezit cu gulerul desfăcut şi cu gustul înţepător al coniacului pe buze. Holmes era aplecat pe scaunul meu cu butelca în mână. — Dragul meu Watson, rosti bine cunoscuta voce, îţi datorez mii de scuze. Nu mi-am închipuit că vei fi atât de afectat. L-am apucat de braţ. — Holmes, am strigat, chiar tu eşti? Chiar eşti viu? Se poate să fi reuşit să ieşi din acel groaznic abis? — Aşteaptă un moment, spuse el. Crezi că eşti în stare să discutăm despre aceste lucruri? Ţi-am pricinuit un şoc serios prin dramatica şi inutila mea reapariţie. — Sunt bine, dar, ce-i drept, Holmes, nu-mi pot crede ochilor. Doamne-Dumnezeule, să mă gândesc că tu, tu din toţi oamenii, te vei afla din nou în biroul meu! L-am apucat din nou de mânecă şi am simţit mâna subţire şi vânjoasă de dedesubt. — Ei bine, oricum nu eşti fantomă, am spus. Dragul meu, sunt nespus de fericit să te văd. Ia loc şi spune-mi, povesteşte-mi cum ai scăpat cu viaţă din acea prăpastie îngrozitoare? S-a aşezat în faţa mea şi şi-a aprins o ţigară în cunoscuta sa manieră nonşalantă. Era îmbrăcat în anteriul ponosit de comerciant de cărţi, dar, în rest, tot ce mai rămăsese din acel individ era claia de păr alb şi cărţile vechi de pe masă. Holmes arăta mai degrabă slab şi puternic decât bătrân, dar pe faţa lui acvilină se distingea o umbră palidă care-mi spunea că viaţa lui în ultimul timp nu fusese prea sănătoasă. — Mă bucur că pot să mă întind, Watson, spuse el. Nu e de glumă când un bărbat înalt trebuie să-şi scurteze din înălţime câteva ore la rând. Acum, dragul meu amic, în privinţa acestor explicaţii, dacă ţi-aş cere cooperarea, ne-ar aştepta o noapte grea şi periculoasă. Poate că ar fi mai bine dacă ţi-aş povesti toată situaţia când îmi voi termina treaba. — Sunt foarte curios. Aş prefera, mai degrabă, să aud acum. — Vei veni cu mine la noapte? — Când doreşti şi unde doreşti. — Este într-adevăr ca pe vremuri. Avem timp să cinăm înainte să fim nevoiţi să plecăm. Ei bine, acum, în legătură cu prăpastia. N-am întâmpinat nici o dificultate la ieşire pentru simplul motiv că nu am fost niciodată în prăpastie. — Nu ai fost niciodată? — Nu, Watson, nu am fost niciodată. Scrisoarea mea pentru tine este autentică. Nici urmă de îndoială, nu eram la sfârşitul carierei mele când, deodată, am observat silueta oarecum sinistră a profesorului Moriarty pe poteca îngustă care ducea spre un loc sigur. Am citit în ochii lui un scop bine definit şi de nezdruncinat. Am schimbat câteva cuvinte şi astfel am obţinut politicos permisiunea de a-ţi scrie un bilet pe care l-ai primit ulterior. L-am lăsat alături de port-ţigaretul şi bastonul meu şi am pornit pe potecă, cu Moriarty pe urmele mele. Când am ajuns la capătul potecii, eram deja în mare pericol. Nu a scos nici o armă, dar s-a repezit la mine şi şi-a aruncat braţele lungi în jurul meu. Ştia că nu mai are ce să facă şi nu mai voia decât să se răzbune pe mine. Ne-am clătinat pe marginea prăpastiei. Desigur am ceva cunoştinţe de baritsu sau sistemul japonez de luptă, care în mai multe ocazii mi-au fost de folos. Am scăpat din strânsoarea lui, iar el, urlând groaznic, s-a zbătut nebuneşte pentru câteva secunde şi a încercat în gol să se agaţe cu mâinile. Dar cu tot efortul, nu a reuşit să-şi menţină echilibrul şi a căzut. M-am aplecat peste marginea prăpastiei şi l-am văzut căzând. Apoi s-a lovit de o stâncă, a sărit şi a ajuns în apă. Am ascultat uimit explicaţia dată de Holmes prin fumul de la ţigară. — Dar urmele? am zis, am văzut cu ochii mei cele două urme coborând pe potecă şi nici una coborând înapoi. — S-a întâmplat cam aşa. În momentul când profesorul a dispărut, mi-am dat seama de extraordinara oportunitate pe care mi-o oferise destinul. Ştiam că Moriarty nu era singurul care jurase să mă ucidă. Mai erau cel puţin alţi trei a căror dorinţă de răzbunare ar fi crescut după moartea liderului lor. Toţi erau oameni foarte periculoşi. Unul sau altul cu siguranţă m-ar fi prins. Pe de altă parte, dacă toată lumea era convinsă că sunt mort, atunci ei şi-ar fi permis anumite lucruri şi aş fi putut să-i distrug. Atunci ar fi fost timpul să anunţ că încă mă aflu printre cei vii. Atât de repede gândeşte creierul încât cred că m-am gândit la toate aceste lucruri înainte ca profesorul Moriarty să fi ajuns în fundul prăpastiei Reichenbach. M-am ridicat şi am examinat zidul de piatră din spatele meu. În relatarea expresivă pe care ai dat-o faptelor şi pe care am citit-o cu mult interes câteva luni mai târziu, afirmi că zidul stâncos este subţire. Nu este chiar adevărat. Am văzut câteva locuri mici de pus piciorul şi erau lucruri care indicau existenţa unui tăpşan. Stânca este atât de înaltă încât ar fi fost evident imposibil să o urc în întregime şi la fel de imposibil ar fi fost să plec pe cărarea umedă fără să las urme. Ce-i drept, aş fi putut să întorc ghetele cum am mai făcut cu alte ocazii, dar trei seturi de urme în aceeaşi direcţie cu siguranţă ar fi sugerat o înscenare. Atunci, în concluzie, cel mai bine ar fi fost să risc şi să urc. Nu a fost un lucru plăcut, Watson. Prăpastia se căsca sub mine. Nu sunt o persoană cu o imagina-ţie bogată, dar ai cuvântul meu că mi se părea că aud vocea lui Moriarty ţipând la mine din abis. Orice greşeală ar fi fost fatală. Nu o singură dată, când atingeam cu mâna smocuri de iarbă sau piciorul aluneca pe crestăturile ude ale stâncii, credeam că mă duc. Dar m-am zbătut şi, în final, am ajuns la un tăpşan lung de câţiva metri, acoperit de muşchi moale şi verde, unde puteam să stau perfect confortabil şi fără să fiu văzut. Eu eram acolo, întins, când tu şi oamenii tăi, dragul meu Watson, investigaţi, în maniera cea mai plină de compătimire şi ineficienţă, împrejurările morţii mele. În fine, după ce aţi ajuns la nişte concluzii inevitabile şi total eronate, aţi plecat spre hotel, iar eu am rămas singur. Mi-aş fi închipuit că aventurile mele au luat sfârşit, dar, o întâmplare neaşteptată mi-a demonstrat că încă mă mai aşteptau surprize. O piatră uriaşă, căzând de sus, a trecut pe lângă mine, a căzut pe potecă şi s-a rostogolit în prăpastie. Pe moment, am crezut că a fost o întâmplare, dar, în secunda următoare, uitându-mă în sus, am zărit capul unui bărbat pe fundalul unui cer întunecat şi o altă piatră a căzut chiar pe tăpşanul pe care eram eu lungit, aproape de capul meu. Desigur, scopul era evident. Moriarty nu fusese singurul. Un aliat – şi chiar cu acea unică privire mi-am dat seama ce periculos era acel aliat – fusese de pază când profesorul m-a atacat. De la distanţă, nevăzut de mine, fusese martor al morţii amicului său şi al fugii mele. A aşteptat şi apoi, urcându-se până în vârful stâncii, a încercat să ducă la bun sfârşit misiunea în care eşuase martorul său. N-am avut timp să mă gândesc prea mult, Watson. Am văzut din nou chipul acela sinistru aplecat deasupra stâncii şi mi-am dat seama că urmează altă piatră. M-am târât în jos până la potecă. Nu cred că aş fi reuşit s-o fac cu sânge rece. A fost de o sută de ori mai greu decât urcuşul. Dar am avut timp să mă gândesc la pericol pentru că altă piatră a zburat pe lângă mine când mă aflam agăţat cu mâinile de marginea tăpşanului. Pe la jumătatea drumului am alunecat dar, slavă Domnului, am aterizat pe potecă zgâriat şi plin de sânge. M-am ridicat în picioare, am mers cincisprezece kilometri prin munţi pe întuneric şi, o săptămână mai târziu, m-am trezit în Florence cu certitudinea că nici o persoană de pe faţa pământului nu ştia ce se întâmplase cu mine. Am avut un singur confident – fratele meu Mycroft. Îţi datorez multe scuze, dragul meu Watson, dar era foarte important pentru mine să se creadă că sunt mort şi sunt convins că nu ai fi putut scrie o relatare atât de convingătoare a nefericitului final dacă nu ai fi crezut chiar tu că este adevărat. De mai multe ori în ultimii trei ani am încercat să-ţi scriu, dar de fiecare dată m-am temut că afecţiunea ta pentru mine te-ar conduce la vreo indiscreţie care ar putea să-mi trădeze secretul. Din acest motiv am plecat de lângă tine în seara asta când mi-ai deranjat cărţile, pentru că în acel moment mă aflam în pericol şi orice semn de surpriză şi emoţie din partea ta ar fi atras atenţia asupra identităţii mele şi ar fi condus la cele mai deplorabile şi ireparabile rezultate. Cât despre Mycroft, am fost nevoit să am încredere în el ca să obţin banii de care aveam nevoie. În Londra, lucrurile nu s-au derulat atât de bine pe cât mă aşteptam întrucât în urma procesului găştii lui Moriarty, doi dintre cei mai periculoşi membri, cei mai răzbunători duşmani ai mei, au rămas în libertate. Prin urmare, am călătorit doi ani prin Tibet şi m-am distrat vizitând Lhassa şi petrecând câteva zile în compania marelui Lama. Poate ai citit despre remarcabilele explorări ale unui norvegian pe nume Sigerson, dar sunt sigur că nici nu te-ai gândit că primeşti veşti de la amicul tău. Apoi am trecut prin Persia, am vizitat Mecca şi am făcut o scurtă, dar interesantă vizită califului din Khartoum, rezultatele acesteia comunicându-le Biroului de Externe. Întorcându-mă în Franţa, am petrecut câteva luni cercetând derivatele gudronului de huilă într-un laborator din Montpellier în sudul Franţei. Spre satisfacţia mea, la finalizarea acestuia şi la aflarea veştii că doar unul dintre duşmanii mei mai rămăsese în Londra, mă pregăteam să revin, când acţiunile mele au fost grăbite de primirea veştii acestui remarcabil mister din Park Lane, care m-a atras nu doar pentru ceea ce reprezintă, ci şi pentru că părea să-mi ofere cele mai stranii oportunităţi personale. Am venit îndată la Londra, am făcut o vizită pe strada Baker, am adus-o pe doamna Hudson în pragul isteriei şi am descoperit că Mycroft îmi păstrase camerele şi hârtiile exact aşa cum fuseseră întotdeauna. Aşa se face, dragul meu Watson, că astăzi la ora două mă găseam în vechiul meu fotoliu din vechea mea odaie, singura mea dorinţă fiind să-l pot vedea pe vechiul meu amic Watson aşezat pe celălalt scaun, pe care de atâtea ori a stat. Aceasta este remarcabila istorie pe care am ascultat-o în acea seară de aprilie – istorie care mi s-ar fi părut perfect incredibilă dacă nu ar fi fost confirmată de prezenţa siluetei înalte şi subţiri, a chipului ager şi nerăbdător pe care nu credeam să le mai văd vreodată. Aflase cumva de marea mea nenorocire şi şi-a arătat compasiunea mai degrabă prin comportament decât prin vorbe. — Munca este cel mai bun antidot pentru supărare, dragul meu Watson, spuse el, şi în seara asta am ceva de lucru pentru amândoi, iar, dacă ajungem la un final victorios, asta va influenţa viaţa unui om pe această planetă. Degeaba l-am rugat să-mi spună mai mult. — Vei auzi şi vei vedea destul până dimineaţă, răspunse el. Avem de discutat despre trei ani din trecut. Hai să ne rezumăm la asta până la ora nouă şi jumătate când vom porni în memorabila aventură a casei goale. Într-adevăr, la acea oră era ca în vremurile de demult, mă aflam aşezat în birjă lângă el, cu revolverul în buzunar şi emoţia aventurii în inimă. Holmes era rece, sever şi tăcut. Cum licărea lumina lampadarelor pe trăsăturile lui aspre, am remarcat că avea sprâncenele încruntate de gânduri şi ţinea strânse buzele subţiri. Nu ştiam ce bestie sălbatică aveam să hăituim prin jungla întunecată a Londrei criminale, dar puteam fi sigur după purtarea acestui mare vânător că aventura urma să fie una dintre cele mai palpitante, în timp ce zâmbetul sarcastic care-i trecea când şi când peste tristeţea ascetică nu vestea lucruri bune pentru obiectul căutării noastre. Credeam că ne îndreptăm spre strada Baker, dar Holmes a oprit birja la colţul Pieţei Cavendish. Am remarcat că după ce a ieşit din birjă s-a uitat cercetând în stânga şi-n dreapta şi la fiecare colţ de stradă se străduia din răsputeri să se asigure că nu este urmărit. Ruta noastră era mai mult ca sigur una specială. Cunoştinţele lui Holmes despre străzile lăturalnice din Londra erau extraordinare, iar în situaţia de faţă mergea repede, cu paşi siguri, printr-un labirint de garaje şi grajduri, despre care n-am ştiut vreodată că existau. În final, am ajuns pe o stradă mică, cu case vechi şi întunecate de-o parte şi de alta prin care am ajuns în strada Manchester şi, mai departe, în strada Blandford. Aici Holmes intră iute într-un pasaj strâmt, apoi într-o curte părăsită printr-o poartă de lemn şi deschise cu o cheie uşa din spate a unei case. Am intrat împreună, iar el închise uşa în spatele nostru. Era întuneric beznă, dar era evident că ne aflam într-o casă goală. Duşumeaua scârţâia şi trosnea sub paşii noştri, iar eu, cu mâna întinsă, am atins un perete pe care tapetul atârna în fâşii. Degetele subţiri şi reci ale lui Holmes mă apucară de încheietura mâinii şi mă conduseră pe un hol lung până am întrezărit o fereastră întunecată în formă de evantai, deasupra uşii. Aici Holmes se întoarse brusc la dreapta şi ne-am trezit într-o cameră goală, mare, pătrată, cu colţurile foarte întunecate, dar uşor luminată în centru de felinarele de vizavi. Nu era nici o lampă prin apropiere, iar fereastra era acoperită cu un strat gros de praf, astfel că de-abia ne puteam distinge trăsăturile. Tovarăşul meu puse mâna pe umărul meu şi-şi apropie buzele de urechea mea. — Ştii unde ne aflăm? îmi şopti el. — Pe strada Baker, desigur, am răspuns, uitându-mă prin fereastră. — Exact. Ne aflăm în Camden House, chiar vizavi de fostul tău apartament. — Dar de ce ne aflăm aici? — Pentru că ne oferă o vedere excelentă asupra acelui pitoresc ansamblu arhitectonic. Pot să te rog, dragul meu Watson, să te apropii de fereastră, având grijă să nu fi văzut, şi să te uiţi la vechile noastre odăi, punctul de plecare al atâtora dintre aventurile noastre? Vom vedea dacă cei trei ani de absenţă mi-au diminuat în întregime capacitatea de a te surprinde. M-am apropiat încet şi m-am uitat la cunoscuta fereastră. Când mi-a căzut privirea asupra acesteia, mi s-a tăiat răsuflarea şi am scos un sunet de uimire. Storurile erau trase şi în cameră era o lumină puternică. Înăuntru se vedea umbra unui bărbat aşezat pe scaun şi lăsat mult pe spate, un contur întunecat pe fundalul luminos al ferestrei. Nu era nici o îndoială: postura capului, umerii laţi, trăsăturile ascuţite... Chipul era întors pe jumătate, efectul fiind cel dat de siluetele întunecate pe care bunicii noştri le înrămau. Era o reproducere perfectă a lui Holmes. Am fost atât de uimit încât am întins mâinile să mă asigur că el se află tot lângă mine. Corpul îi tresălta râzând încet. — Ei bine? mă întrebă. — Dumnezeule! am strigat, este minunat. — Sper că nici vârsta şi nici apucăturile nu mi-au ruginit infinita îndemânare, spuse el, şi am recunoscut în vocea lui bucuria şi mândria unui artist în faţa creaţiei sale. Chiar seamănă cu mine, nu-i aşa? — Aş fi gata să jur că tu eşti. — Meritul operei îi revine domnului Oscar Meunier din Grenoble, care a petrecut câteva zile făcând acest mulaj. Este un bust din ceară. Restul l-am aranjat chiar eu, în această după-amiază, în timpul vizitei în strada Baker. — Dar de ce? — Deoarece, dragul meu Watson, am avut cel mai bun motiv să conving anumiţi oameni că sunt acolo când eu de fapt sunt în altă parte. — Şi credeai că îţi sunt supravegheate camerele? — Ştiam că sunt supravegheate. — De cine? — De vechii mei inamici, Watson. De încântătoarea societate al cărei lider zace pe fundul prăpastiei Reichenbach. Ţi-aduci aminte că ei şi doar ei ştiau că sunt încă în viaţă. Mai devreme sau mai târziu aveau să creadă că mă voi întoarce în apartamentul meu. Au urmărit încontinuu şi în dimineaţa aceasta m-au văzut sosind. — De unde ştii? — Pentru că le-am recunoscut santinela când m-am uitat pe fereastră. E un tip destul de inofensiv, pe nume Parker, un hoţ care obişnuia să-şi stranguleze victimele şi un remarcabil interpret de cântece evreieşti din harfă. Nu aveam nimic cu el. Dar aveam ceva de împărţit cu persoana mult mai importantă din umbra acestuia, prietenul intim al lui Moriarty. Cel care a aruncat cu pietre de pe stâncă, cel mai viclean şi periculos criminal din Londra. El este cel care se află pe urmele mele în seara asta, Watson, şi tot el este cel care nu are nici cea mai mică idee că noi îl urmărim la rândul nostru. Uşor, uşor, planurile prietenului meu ieşeau la iveală. Din acest adăpost avantajos, spionii erau spionaţi, iar urmăritorii – urmăriţi. Umbra colţuroasă de sus era momeala, iar noi eram vânătorii. Tăcuţi, stăteam împreună în întuneric şi priveam siluetele grăbite care treceau încontinuu prin faţa noastră. Holmes era tăcut şi încremenit, dar mi-am dat seama că era extrem de atent şi că ochii lui erau fixaţi la trecători. Era o noapte rece şi furtunoasă şi vântul pătrunzător şuiera pe strada lungă. Mulţi oameni se mişcau încolo şi-ncoace, majoritatea înfofoliţi în haine. O dată sau de două ori mi s-a părut că am mai văzut aceeaşi persoană înainte şi am remarcat în mod special doi bărbaţi care păreau să se adăpostească de vânt la intrarea unei case mai sus pe stradă. Am încercat să atrag atenţia tovarăşului meu, dar el arătă o uşoară manifestare de nerăbdare şi continuă să se uite în stradă. Nu o dată a bătut nervos din picioare şi rapid cu degetele pe perete. Îmi era evident că devenea neliniştit şi că planurile nu îi ieşeau cum sperase. În final, pe măsură ce se apropia miezul nopţii şi strada se golea, începu să meargă încolo şi-ncoace prin cameră, într-o agitaţie de necontrolat. Tocmai voiam să-i spun ceva când mi-am ridicat privirea spre fereastra luminată şi, din nou, am avut o surpriză aproape la fel de mare ca prima oară. L-am apucat pe Holmes de braţ şi am arătat în sus. — Umbra s-a mişcat! am spus. Într-adevăr, nu mai era profilul, ci spatele, întors acum spre noi. Cu siguranţă, trecerea celor trei ani nu-i domoliseră temperamentul sau nerăbdarea dându-i o inteligenţă mai puţin vioaie. — Desigur că s-a mişcat, spuse el, crezi că o dădeam în bară chiar atât de prosteşte, Watson, încât să plasez pur şi simplu un manechin uşor de observat şi să mă aştept ca unii dintre cei mai ageri oameni din Europa să fie păcăliţi? Ne aflăm în această cameră de două ore, aşa că doamna Hudson a făcut câteva schimbări la manechin, de opt ori sau, mai exact, o dată la un sfert de oră. Îl manevrează din faţă, astfel încât umbra ei să nu fie văzută. Ah! Inspiră adânc, pătrunzător, plin de emoţie. În lumina palidă i-am văzut capul aplecat în faţă, întreaga sa fiinţă încremenită de atenţie. Afară strada era complet goală. Poate că cei doi bărbaţi încă mai erau înghesuiţi la uşa de la intrare, dar nu-i mai puteam vedea. Totul era nemişcat şi întunecat în afară de acel paravan puternic luminat în galben din faţa noastră cu silueta neagră conturată în centru. Din nou, în liniştea completă, am auzit acel sunet vag, şuierător care trăda o emoţie intensă suprimată. În secunda următoare mă trase în cel mai întunecat colţ al odăii şi i-am simţit mâna pe buze, avertizându-mă. Degetele care mă ţineau tremurau. Nicicând nu-mi mai văzusem amicul atât de mişcat şi totuşi strada întunecată încă se întindea solitară în faţa noastră. Dar deodată mi-am dat seama de ceea ce simţurile sale ascuţite deja distinseseră. Am auzit un sunet slab, tainic, dar nu dinspre strada Baker, ci chiar din spatele casei în care ne ascundeam. O uşă s-a deschis şi s-a închis. O secundă mai târziu se auzeau paşi prin hol – paşi care voiau să fie silenţioşi, dar al căror sunet reverbera puternic în casa goală. Holmes s-a ghemuit lângă perete şi eu am făcut la fel, mâna apropiindu-se de mânerul revolverului. Uitându-mă prin întuneric, am văzut slab conturul unui bărbat, cu o nuanţă mai închisă de negru decât întunericul din uşa deschisă. A stat o secundă şi apoi s-a furişat ameninţător mai departe în cameră, ghemuindu-se. Era la câţiva paşi de noi, sinistru, şi mă hotărâsem să-l înfrunt când am realizat că nu ştia de prezenţa noastră acolo. A trecut pe lângă noi, s-a strecurat până la fereastră, foarte uşor şi fără zgomot, şi a ridicat o jumătate de picior. Se lăsă la acel nivel şi atunci, lumina de afară, care nu mai era palidă din cauza prafului, îi căzu pe faţă. Omul părea că-şi iese din piele de emoţie. Ochii îi străluceau puternic şi trăsăturile îi tremurau spasmodic. Era un om în vârstă, cu un nas subţire proeminent, frunte înaltă, chel şi cu o mustaţă uriaşă încărunţită. Jobenul era tras pe ceafă şi sub pardesiul deschis se vedea pieptarul de la o ţinută de seară. Avea un chip slab, dar oacheş, marcat de riduri adânci, sălbatice. În mână avea ceva care semăna cu un baston, dar când l-a pus pe podea, a scos un sunet metalic. Apoi, din buzunarul pardesiului scoase un obiect greoi şi se adânci într-o îndeletnicire la finalul căreia se auzi o pocnitură ascuţită, tare, asemănătoare zgomotului scos de un arc sau un zăvor care se închide. Fiind în continuare îngenuncheat pe podea, se aplecă în faţă şi îşi puse toată forţa şi greutatea pe o pârghie, rezultatul fiind un sunet şuierător, ameţitor care s-a sfârşit, încă o dată, cu o pocnitură puternică. Apoi s-a îndreptat şi am văzut că în mână avea un fel de puşcă cu patul uşor deformat. Trase închizătorul, puse ceva înăuntru şi puse piedica. Apoi ghemuindu-se, sprijinii capătul ţevii de pervazul ferestrei deschise şi i-am văzut mustaţa atârnând peste patul puştii şi ochii lucindu-i pe măsură ce cerceta împrejurimile. Când a sprijinit patul puştii de umăr am auzit un geamăt de satisfacţie şi am văzut uimitoarea ţintă, conturul negru de pe fundalul galben înfăţişându-se clar în faţa ochilor lui. Timp de o secundă rămase nemişcat. Apoi degetul i se încleştă pe trăgaci. Se auzi un şuierat straniu, puternic şi zăngănitul prelung al geamului spart. În acel moment Holmes se repezi ca un tigru în spatele ţintaşului şi-l dărâmă cu faţa în jos. Acesta se ridică într-o secundă şi cu o forţă convulsivă îl apucă pe Holmes de gât, dar l-am lovit eu cu patul revolverului şi căzu din nou pe podea. Am căzut peste el şi, în timp ce-l ţineam, Holmes fluieră. Se auzi tropăitul paşilor alergând pe ciment şi doi poliţişti în uniformă şi un detectiv în haine civile intrară în grabă pe intrarea principală şi apoi în cameră. — Tu eşti, Lestrade? întrebă Holmes. — Da, domnule Holmes, am preluat chiar eu sarcina. Mă bucur să vă văd înapoi în Londra, domnule. — Cred că ai nevoie de puţin ajutor, neoficial. Trei crime nerezolvate într-un an nu prea merge, Lestrade. Dar în cazul misterului Molesey te-ai descurcat, nu ca de obicei, adică să spunem că te-ai descurcat binişor. Ne ridicarăm toţi în picioare, prizonierul respirând greu, de fiecare parte a sa fiind câte un ofiţer de poliţie robust. În stradă deja începuseră să se adune câţiva gură-cască. Holmes se duse la fereastră, o închise şi trase jaluzelele. Lestrade făcuse rost de două lumânări şi poliţiştii îşi scoaseră lanternele. În final, puteam să văd prizonierul. Faţa care se întoarse spre noi era extrem de virilă şi totuşi sinistră. Cu o frunte de filosof şi un maxilar senzual, bărbatul trebuie să fi avut predispoziţie atât pentru bine, cât şi pentru rău. Dar nimeni nu se putea uita în ochii săi albaştri şi cruzi, cu pleoape căzute batjocoritor, sau la nasul agresiv şi la fruntea brăzdată şi ameninţătoare fără să vadă cele mai clare semne ale firii periculoase. Nu ne băga în seamă pe nici unul, dar ochii îi erau fixaţi pe chipul lui Holmes cu o expresie plină de ură şi uimire, în egală măsură. — Ticălosule! mormăia întruna. Isteţ, isteţ ticălos! — Ah, colonele! exclamă Holmes aranjându-şi gulerul şifonat. „Călătoriile sfârşesc cu întâlnirea îndrăgostiţilor”, spune o veche piesă. Nu cred că am avut plăcerea să vă văd de când m-aţi gratulat cu acele mici atenţii pe când mă aflam pe tăpşanul de deasupra prăpastiei Reichenbach. Colonelul se uita în continuare la chipul amicului meu, ca un om în transă. — Ticălos şiret ce eşti! era tot ce putea spune. — Încă nu te-am prezentat, spuse Holmes. Domnilor, vi-l prezint pe domnul colonel Sebastian Moran, fost membru în armata indiană a Maiestăţii Sale şi cel mai bun vânător de pradă mare pe care l-au dat vreodată Indiile. Cred că nu mă înşel, colonele, când afirm că a rămas neegalată colecţia dumneavoastră de tigri. Bătrânul fioros nu spuse nimic, dar continua să se uite urât la tovarăşul meu cu acei ochi sălbatici şi mustaţa ţepoasă, el însuşi semănând foarte mult cu un tigru. — Mă mir că stratagema mea simplă a înşelat un vânător bătrân ca dumneata, spuse Holmes. Cred că îţi este foarte cunoscută. Nu ai priponit niciodată un ied de un copac, nu te-ai ascuns în copac deasupra cu puşca în mână, nu ai aşteptat ca momeala să atragă tigrul? Casa goală este copacul meu, iar dumneata eşti tigrul meu. Probabil că ai avut alte arme de rezervă în cazul în care apăreau mai mulţi tigri sau presupunând prin absurd că nu mai nimereai ţinta. Acestea, şi arătă de jur-împrejur, sunt celelalte arme ale mele. Comparaţia este perfectă. Colonelul Moran sări în faţă cu un mârâit de furie, dar poliţiştii îl traseră înapoi. Furia de pe chipul lui era evidentă. — Mărturisesc că mi-ai făcut o surpriză, spuse Holmes. Nu m-am gândit că tocmai dumneata vei folosi această casă goală şi această convenabilă fereastră. Mi te închipuisem operând din stradă, unde te aşteptau amicul meu Lestrade şi oamenii lui. Cu această excepţie, totul a decurs cum mă aşteptam. Colonelul Moran se întoarse către Lestrade. — Poate că ai sau poate că nu ai un motiv bun ca să mă arestezi, spuse el, dar nu este nici un motiv pentru care ar trebui să suport ironiile acestui om. Dacă mă aflu în mâna legii, atunci lucrurile să fie făcute legal. — Bine, cred că-i destul de rezonabil, a fost de acord Lestrade. Domnule Holmes, mai ai ceva de zis înainte să plecăm? Holmes ridicase puternica armă pneumatică de pe podea şi îi examina mecanismul. — O armă admirabilă şi unică, spune el, silenţioasă şi cu bătaie extraordinară. L-am cunoscut pe Von Herder, mecanicul german orb care a construit-o în urma comenzii primite de la defunctul profesor Moriarty. De câţiva ani ştiu de existenţa ei, dar până acum nu am avut şansa s-o încerc. Vreau să-ţi atrag atenţia la ea în mod special, Lestrade, şi la gloanţele potrivite. — Poţi să ai încredere că o vom cerceta, domnule Holmes, spuse Lestrade în timp ce toţi se îndreptau către uşă. Mai e ceva? — Vreau doar să te întreb, ce acuzaţie preferi? — Ce acuzaţie, domnule? Bineînţeles că tentativa de omor asupra domnului Sherlock Holmes. — Nu Lestrade. Nu am de gând să particip la această problemă. Dumitale şi numai dumitale îţi revine meritul de a fi efectuat această remarcabilă arestare. Da, Lestrade, te felicit! Cu obişnuitul tău amestec fericit de viclenie şi îndrăzneală, l-ai prins. — L-am prins! Pe cine, domnule Holmes? — Pe cel pe care întreaga poliţie l-a căutat fără nici un rezultat, pe colonelul Sebastian Moran, care l-a împuşcat pe onorabilul Ronald Adair, cu un glonte expandabil, dintr-o puşcă pneumatică, prin fereastra deschisă de la etajul al doilea al casei din Park Lane, numărul 427, pe data de 30 luna trecută. Aceasta-i acuzaţia, Lestrade. Iar acum, Watson, dacă poţi suporta curentul de la fereastra spartă, cred că o jumătate de oră în biroul meu la un trabuc îţi va aduce o porţie bună de amuzament. Vechile noastre camere rămăseseră neschimbate sub supravegherea lui Mycroft şi prompta îngrijire a doamnei Hudson. Adevărat, când am intrat am remarcat o ordine perfectă, iar vechile repere erau toate la locul lor. Erau şi colţul cu substanţe chimice, şi masa cu furnir din scândură de brad. Pe un raft, era un rând cu albume cu tăieturi din ziare şi cărţi de referinţă pe care mulţi compatrioţi de-ai noştri ar fi fost fericiţi să le vadă arse. Diagramele, cutia de la vioară şi suportul pipei – chiar şi papucul persan care conţinea tutunul – pe toate le-am văzut uitându-mă în jurul meu. Erau doi ocupanţi în cameră – unul, doamna Hudson, care ne-a zâmbit amândurora când am intrat; celălalt, manechinul ciudat care a jucat un rol atât de important în aventurile din acea seară. Era un model colorat, din ceară, al prietenului meu, atât de perfect executat încât era un duplicat perfect. Era aşezat pe o masă cu piedestal, cu un halat vechi de-al lui Holmes astfel înfăşurat în jurul lui, încât, din stradă, iluzia era perfectă. — Sper că ai luat toate măsurile de precauţie, doamnă Hudson, spuse Holmes. — Am mers în genunchi domnule, exact cum mi-aţi spus. — Evident. Ai îndeplinit sarcina foarte bine. Ai observat unde s-a dus glonţul? — Da, domnule. Mă tem că v-a stricat frumosul bust întrucât a trecut chiar prin cap şi s-a turtit de perete. L-am luat eu de pe covor. Iată-l! Holmes mi-l arătă. — Un glonte cu vârf moale de revolver, după cum îţi dai seama, Watson. E un lucru genial aici pentru că cine s-ar fi aşteptat să găsească aşa ceva tras dintr-o puşcă cu arc? Bine, doamnă Hudson, îţi sunt îndatorat pentru ajutorul dumitale. Iar acum, Watson, aşază-te încă o dată în vechiul tău scaun, pentru că sunt câteva lucruri pe care aş vrea să le discut cu tine. Îşi aruncase halatul ponosit, iar acum era vechiul Holmes, îmbrăcat în halatul grişoarece pe care l-a luat din cuier. — Siguranţa bătrânului vânător nu şi-a pierdut fermitatea şi nici ochii acurateţea, spuse el râzând, pe măsură ce inspecta fruntea zdrobită a bustului. — Exact prin centrul părţii din spate a capului şi fix prin creier. Era cel mai bun ţintaş din India şi cred că mai sunt câţiva mai buni în Londra. N-ai auzit de el? — Nu, n-am auzit. — Of, of, aşa-i celebritatea! Dar, dacă-mi amintesc bine, nu auziseşi nici de profesorul James Moriarty, posesorul uneia din cele mai grozave minţi ale secolului. Dă-mi indexul de biografii de pe raft. Dădu paginile leneş, trântit în scaunul său şi pufăind nori de fum din trabuc. — Colecţia mea, la litera „M”, este grozavă, spuse el. Doar Moriarty este îndeajuns pentru a face orice literă măreaţă şi iată-i pe Morgan „Otrăvitorul”, şi Merriden, a cărui amintire e abominabilă, şi Matheus, care mi-a scos caninul stâng în camera de aşteptare de la Charing Cross, şi, în sfârşit, iată-l pe prietenul nostru din seara asta. Mi-a dat cartea şi am citit: „Moran, Sebastian, colonel, şomer. Fost prim-pionier în Bengalore. Născut: Londra, 1840. Fiu al domnului Augustus Moran, C.B., fost ministru britanic în Persia. Educat la Eton şi Oxford. A luptat în campaniile din Jowaki, Afganistan, Clearasiab (urgenţe), Sherpur şi Kabul. Autor al lucrărilor: Vânatul mare din vestul Himalayei, 1881; Trei luni în junglă, 1884; adresa: str. Condnit. Cluburi frecventate: The Anglo-Indian Tankerville, Bagatelle Card Club”. Pe margine se putea citi scrisul migălos al lui Holmes: „Al doilea cel mai periculos om din Londra”. — E uimitor, spusei înmânându-i volumul. Acest om are cariera unui soldat onorabil. — Adevărat, răspunse Holmes. S-a descurcat bine, până la un punct. A fost întotdeauna un om cu nervi de oţel, iar în India încă se mai povesteşte despre cum s-a târât printr-un canal de scurgere după un tigru ucigaş de oameni. Ştii, Watson, sunt unii copaci care cresc până la o anumită înălţime, iar apoi dezvoltă o dorinţă dizgraţioasă de a ieşi din comun. O s-o remarci adeseori şi la oameni. Eu am o teorie conform căreia individul reprezintă în dezvoltarea sa întreaga linie a strămoşilor lui şi o astfel de turnură către bine sau rău se datorează unei puternice influenţe survenite în arborele genealogic. Astfel, omul a devenit esenţa istoriei propriei familii. — Desigur, este uşor fantezistă. — Ei bine, nu mai insist asupra ei. Indiferent de cauză, colonelul Moran a luat-o pe căi greşite. Fără să fi fost vreun scandal public, India nu l-a mai suportat. S-a retras, a venit la Londra şi, din nou, a căpătat un renume prost. Pe atunci a fost căutat de profesorul Moriarty pentru care a lucrat un timp ca şef de personal. Moriarty îi furniza bani din plin şi l-a folosit doar la două-trei lovituri de clasă pe care un criminal de rând nu le-ar fi putut îndeplini. Sigur îţi aduci aminte de moartea doamnei Stewart, din Lander, în 1887. Nu? Ei bine, sunt sigur că Moran a făcut-o; dar nu s-a putut dovedi nimic. Atât de bine ascuns era colonelul, încât nici chiar când banda i-a fost dezbinată nu l-am putut incrimina. Mai ţii minte că atunci când te-am vizitat la apartament am tras obloanele de teama unei puşti pneumatice? Desigur ai crezut că mă port bizar. Ştiam exact ce fac, deoarece ştiam de existenţa acestei uimitoare puşti şi, de asemenea, ştiam că unul din cei mai buni ţintaşi din lume se afla în spatele ei. Când ne aflam în Elveţia, ne-a urmărit împreună cu Moriarty şi nu am nici o îndoială că el este cel care mi-a oferit cele cinci minute de iad pe tăpşanul de la Reichenbach. Îţi închipui că am citit foarte atent ziarele, în timpul şederii mele în Franţa, aşteptând prima ocazie să-l prind. Atâta timp cât el era liber în Londra, viaţa mea nu avea sens. Zi şi noapte umbra lui m-ar fi bântuit şi ocazia ar fi venit mai devreme sau mai târziu. Ce puteam face? Nu puteam să-l împuşc pur şi simplu, că intram în boxa acuzaţilor. N-ar fi folosit la nimic dacă apelam la un magistrat. N-ar fi putut interveni doar în baza unei suspiciuni. Astfel că nu puteam face nimic. Dar am urmărit veştile despre ultimele crime, pentru că ştiam că, mai devreme sau mai târziu, tot l-aş fi prins. Apoi a survenit moartea lui Ronald Adair. În sfârşit, mi se ivise ocazia! Ştiind ce a făcut, nu era logic că autorul fusese colonelul Moran? A jucat cărţi împreună cu tânărul; l-a urmărit acasă de la club; l-a împuşcat prin fereastra deschisă. Nu era nici o îndoială. Doar gloanţele sunt de ajuns ca să-i pună laţul de gât. Am venit aici de îndată. Am fost văzut de santinelă şi ştiam că aceasta îi va atrage atenţia colonelului. Îşi va fi dat seama curând că întoarcerea mea avea legătură cu crima şi se va fi alarmat teribil. Eram sigur că va încerca DE ÎNDATĂ să mă elimine şi, în acest scop, va aduce arma crimei. I-am lăsat o ţintă excelentă la fereastră şi, după ce am anunţat poliţia că ar putea fi nevoie de ei – apropo, Watson, le-ai remarcat prezenţa în pragul uşii cu o acurateţe infailibilă – , am ocupat un loc de observare care mi s-a părut prudent şi nici prin gând nu mi-a trecut că el va alege acelaşi loc pentru atac. Acum, dragul meu Watson, mai e ceva care trebuie să-ţi explic? — Da, spusei. Nu-mi este clar care au fost motivele colonelului Moran pentru asasinarea onorabilului Ronald Adair. — Ah! Dragul meu Watson, aici intrăm în domeniul ipotezelor, unde cea mai logică minte poate greşi. Fiecare poate crea propriile supoziţii pe baza dovezilor prezente, iar ale tale pot fi la fel de corecte ca ale mele. — Înseamnă că deja ţi-ai format o ipoteză? — Cred că evenimentele nu sunt prea greu de explicat. A reieşit că tânărul Adair şi colonelul Moran câştigaseră împreună o sumă considerabilă de bani. Acum fără îndoială că Moran trişase – asta o ştiam de mult. Cred că în ziua crimei, Adair a descoperit că Moran trişa. E foarte probabil ca, într-un cadru intim, să fi vorbit cu el şi să-l fi ameninţat că-l demască dacă nu renunţă la apartenenţa la club şi promite că niciodată nu va mai juca cărţi. E puţin probabil ca un tânăr ca Adair să işte un scandal monstruos prin demascarea unui bărbat bine cunoscut şi mult mai în vârstă decât el. Probabil că a acţionat aşa cum am sugerat. Excluderea din club ar fi însemnat ruina pentru Moran, care trăia de pe urma câştigurilor ilicite de la jocul de cărţi. Prin urmare, l-a ucis pe Adair care, în acel moment, încerca să-şi dea seama câţi bani trebuia să returneze el, întrucât nu putea profita de pe urma jocului necinstit al partenerului său. A încuiat uşa pentru cazul în care doamnele l-ar putea surprinde şi insistă să afle ce făcea cu acele nume şi monede. Crezi că merge? — N-am nici o urmă de îndoială că ai descoperit adevărul. — Se va confirma sau infirma la proces. Între timp, fie ce-o fi, colonelul Moran nu ne va mai deranja, celebra puşcă pneumatică a lui Von Herder va împodobi Muzeul Scotland Yard-ului, iar domnul Sherlock Holmes va fi încă o dată liber să-şi dedice viaţa examinării acelor mici probleme interesante pe care viaţa complexă a Londrei ni le oferă din plin.   descarcati cartea de aici....

Capitolul 1 DOMNUL SHERLOCK HOLMES Domnul Sherlock Holmes, care de obicei se trezea târziu dimineaţa, în afară de acele împrejurări destul de dese când veghea toată noaptea, era tocmai la gustarea de dimineaţă. Eu mă aflam pe covorul din faţa căminului şi ridicam bastonul pe care vizitatorul nostru din noaptea trecută îl uitase la plecare. Era o piesă frumoasă, din lemn masiv, cu mânerul în formă de bulb, unul din acelea cunoscute sub numele de „Panang lawyer”[1]. Chiar sub bulb avea un inel mare, de argint, lat de doi centimetri şi ceva. Pe el era gravat: „Lui James Mortimer M.R.C.S.[2], de la prietenii săi din S.C.C.” şi data „1884”. Era în totul unul din acele bastoane, pline de prestanţă, solide, de nădejde şi pe care obişnuiau să le poarte doar medicii de casă, de modă veche. — Ei, bine, Watson, ce ai de zis despre el? Holmes şedea cu spatele la mine, iar eu nu făcusem nimic care să-i arate cu ce mă îndeletniceam. — De unde ştii ce fac? Îmi vine să cred că ai ochi şi la ceafă. — Am însă în faţa mea o cană de cafea strălucitoare pe o tavă de argint, îmi răspunse el. Dar, spune-mi, Watson, ce crezi despre bastonul vizitatorului nostru? Cum n-am avut norocul să dăm de el şi nu avem habar de scopul vizitei lui, această amintire lăsată din întâmplare devine importantă. Ia să te văd cum reconstituieşti tu omul, cercetând acest baston. — Cred, – i-am răspuns eu, folosindu-mă cât mai mult de metodele colegului meu, – că doctorul Mortimer este un medic mai în vârstă, cu faimă, foarte respectat, deoarece cei ce-l cunosc i-au dăruit acest semn de preţuire. — Bine, făcu Holmes. Minunat! — Mai cred că sunt toate probabilităţile ca el să fie un medic de ţară, care îşi face o mare parte din vizitele la bolnavi, mergând pe jos. — Cum aşa? — Pentru că acest baston arătos este atât de tocit, încât cu greu mi-aş putea închipui un medic de oraş care să umble cu el. Capătul de jos, din fier masiv, e ros cu desăvârşire, deci e limpede că posesorul lui a umblat mult cu el. — Perfect logic! făcu Holmes. — Şi apoi mai e şi chestiunea cu prietenii din S.C.C. Aş înclina să cred că e vorba de vreo asociaţie de vânătoare, o asociaţie locală, pe ai cărei membri este cu putinţă să-i fi îngrijit cândva şi în schimb ea i-a dăruit o mică atenţie. — Într-adevăr, Watson, te întreci pe tine însuţi, zise Holmes, împingându-şi scaunul îndărăt şi aprinzându-şi o ţigară. Mă văd silit să-ţi spun că în toate dările de seamă pe care ai binevoit să le faci în legătură cu micile mele succese, de obicei ţi-ai subapreciat propria ta iscusinţă. E cu putinţă să nu fii tu însuţi un izvor de lumină, dar eşti, de sigur, un îndrumător de lumină. Unii oameni, neavând geniu, au totuşi o putere vădită de a-l stimula. — Mărturisesc, iubite coleg, că îţi sunt foarte îndatorat. Niciodată până atunci nu-mi spusese astfel de vorbe şi trebuie să recunosc că mi-au făcut mare plăcere, pentru că adesea am fost necăjit de nepăsarea lui faţă de admiraţia ce i-o arătam şi de încercările pe care le făcusem ca să popularizez metodele lui de lucru. De asemenea mă mândream, gândindu-mă că-mi însuşisem atât de desăvârşit metoda lui, încât s-o pot aplica în aşa fel, încât să merit încuviinţarea lui. Îmi luă apoi bastonul din mână şi îl cercetă câteva clipe cu ochiul liber. După aceea, cu un aer de viu interes, puse jos ţigara şi, ducându-se cu bastonul la fereastră, începu iarăşi să se uite la el cu o lupă. — Interesant, deşi prea puţin grăitor, zise el întorcându-se în colţul său preferat de pe canapea. Fără îndoială că bastonul ne oferă una sau două indicaţii. Ele ne slujesc ca bază pentru mai multe deducţii. — Mi-a scăpat ceva? întrebai eu dându-mi oarecare importanţă. Cred că n-am pierdut din vedere nimic din care s-ar putea deduce ceva. — Mă tem, dragul meu Watson, că cele mai multe dintre concluziile tale au fost greşite. Când ţi-am mărturisit că mă stimulezi, am înţeles prin aceasta, ca să fiu sincer, că dându-mi seama de greşelile tale, întâmplător mă îndrept eu spre adevăr. Nu zic că în această problemă greşeşti în întregime. Cu siguranţă că cel în cauză e medic de ţară şi merge mult pe jos. — Atunci am avut dreptate. — Numai în această privinţă. — Dar asta este tot. — Nu, nu dragul meu Watson, asta nu-i tot, în niciun caz nu e tot. Eu, de pildă, cred că un dar pentru un medic e mai firesc să vină din partea unui spital decât a unei asociaţii de vânătoare şi astfel când literele C.C. sunt puse după aceea a spitalului, atunci îţi vin în minte, în chip firesc, cuvintele Charing Cross. — Poate că ai dreptate. — Pe această cale sunt probabilităţi de a dezlega problema. Şi dacă pornim de la aceasta ca ipoteză de lucru, avem o bază nouă pe care să începem reconstituirea necunoscutului nostru vizitator. — Bine, atunci, presupunând că S.C.C. înseamnă „Spitalul Charing Cross”, ce alte concluzii mai putem trage? — Nu apare niciuna de la sine? Îmi cunoşti procedeele. Aplică-le! — Nu-mi vine în minte decât concluzia evidentă că respectivul şi-a practicat profesia la oraş înainte de a fi plecat la ţară. — Cred că ne-am putea aventura ceva mai departe. Priveşte lucrurile prin această prismă. În ce împrejurare ţi se pare cel mai probabil să se facă un astfel de dar? Cu ce prilej s-ar întruni prietenii ca să-i dea o mărturie a preţuirii lor? Fără îndoială, în clipa în care doctorul Mortimer s-a retras din serviciul spitalului cu scopul de a începe să profeseze pe cont propriu. Ştim că e vorba de un dar şi bănuim că el a fost făcut cu prilejul trecerii de la un spital de oraş la profesarea meseriei la ţară. Înseamnă oare a împinge presupunerile prea departe, spunând că darul a fost făcut cu prilejul acestei schimbări? — Desigur, lucrul pare cu putinţă. — Acum ai să-ţi dai seama că el nu putea să facă parte din conducerea spitalului, pentru că numai un om care şi-a făcut un renume la Londra putea să deţină un asemenea post şi un astfel de om nu s-ar înfunda la ţară. Atunci ce era omul cu pricina? Dacă lucra la spital şi totuşi nu făcea parte din conducere, nu putea fi decât un intern la chirurgie sau la serviciul medical, ceva mai mult decât un doctorand. Şi a părăsit spitalul acum cinci ani – data se vede pe baston. Aşadar, dragul meu Watson, medicul tău de casă, solemn, un om între două vârste, se spulberă şi apare un tânăr sub treizeci de ani, simpatic, modest şi distrat, care e stăpânul unui câine de care e foarte legat şi pe care, în linii mari, ţi l-aş descrie ca fiind mai mare decât un terrier[3] şi mai mic decât un mastiff[4]. Începui să râd neîncrezător, în timp ce Sherlock Holmes, rezemându-se pe canapea, trimitea spre tavan rotocoale de fum. — În privinţa ultimelor ipoteze, îmi lipsesc mijloacele de control, – spusei eu, – dar cel puţin nu este greu să găsesc câteva date asupra vârstei şi carierei lui. Scosei anuarul medical din raftul meu cel mic, cu cărţi de medicină, şi începui să-i caut numele. Erau mai mulţi Mortimeri, dar numai unul putea fi vizitatorul nostru. Citii cu glas tare datele privitoare la el: — „Mortimer James, M.R.C.S, 1882, Grimpen, Dartmoor (Devon). Medic internist la spitalul Charing Cross, din 1882 până în 1884. A obţinut premiul „Jackson” pentru o lucrare de patologie comparată, intitulată: „Este oare boala un atavism?” Membru corespondent al Societăţii suedeze de patologie. Autor al volumului „Câteva ciudăţenii ale atavismului (Lancet, 1882)”. „Progresăm noi oare? (Gazeta Psihologică, Martie, 1883)”. Medic titular al parohiilor din Grimpen, Thorsley şi High Barow.” — Niciun cuvânt despre acea asociaţie locală de vânătoare, Watson, – îmi spune Holmes cu un surâs ironic, – dar e un medic de ţară, după cum ai remarcat tu cu atâta pătrundere. Cred că deducţiile mele sunt pe deplin justificate. Cât despre calificative, am spus, dacă memoria nu mă înşală, simpatic, modest şi distrat. Din experienţă ştiu că în lumea aceasta numai un om simpatic primeşte dovezi de prietenie, numai un om modest îşi părăseşte cariera la Londra, pentru ca să plece la ţară, şi numai unul distrat îşi lasă bastonul în loc de carte de vizită după ce te-a aşteptat o oră la tine acasă. — Şi câinele? — Avea obiceiul să-i ducă bastonul stăpânului, ţinându-se după el. Fiind un baston greu, câinele îl ţinea strâns de la mijloc şi urmele dinţilor lui se văd foarte clar. După cum arată spaţiul dintre aceste urme, înclin să cred că falca câinelui e prea mare pentru un terrier şi nu îndeajuns de mare pentru un mastiff. Ar fi putut să fie… da, pe legea mea e un spaniel[5] cu păr cârlionţat. Se ridicase şi umbla în sus şi în jos prin cameră, în timp ce vorbea. Se opri, apoi lângă fereastră. Glasul lui suna atât de convingător, încât îmi îndreptai privirea spre el cu uimire. — Dragul meu prieten, cum e oare cu putinţă să fii atât de sigur de asta? — Pentru simplul motiv că îl văd pe acest câine chiar pe pragul uşii noastre şi, iată, acum că sună stăpânul. Te rog nu pleca, Watson. Îţi este coleg şi prezenţa ta îmi poate fi de folos. Acum e clipa dramatică a destinului, Watson, clipa în care auzi un pas pe scară, cineva intră chiar în viaţa ta şi nu ştiu dacă e spre binele sau spre răul tău. Ce i-ar putea cere doctorul Mortimer, un om de ştiinţă, lui Sherlock Holmes, un specialist în criminologie?… Intră! Apariţia vizitatorului nostru fu pentru mine o surpriză, căci mă aşteptam să văd tipul clasic al medicului de ţară. Era însă un bărbat foarte înalt, subţire, cu un nas mare şi adus ca un cioc, care ieşea dintre doi ochi cenuşii şi pătrunzători, foarte apropiaţi, strălucind viu de după ochelarii cu ramă de aur. Era îmbrăcat după moda medicilor, dar destul de neîngrijit. Şi aceasta pentru că redingota îi era decolorată, iar pantalonii roşi. Deşi tânăr, spatele lui lung începuse să se încovoaie, şi mergea cu capul împins înainte, cu un aer binevoitor. Cum intră, privirea îi căzu asupra bastonului pe care Holmes îl ţinea în mână şi se repezi spre el, exclamând de fericire: — Sunt nespus de bucuros! Nu eram sigur dacă l-am lăsat aici sau la biroul naval. Pentru nimic în lume n-aş vrea să pierd acest baston. — Un dar, de bună seamă? spuse Holmes. — Da, domnule. — De la spitalul Charing Cross? — De la vreo doi prieteni de acolo, cu prilejul căsătoriei mele. — Ei, fir-ar să fie! Nu-i bine! exclamă Holmes, clătinând din cap. Doctorul Mortimer clipi prin ochelari, cu o uşoară uimire: — De ce nu-i bine? — Doar pentru că ne cam stricaţi socoteala micilor noastre deducţii. Căsătoria dumneavoastră spuneţi? — Da, domnule. M-am căsătorit şi aşa am părăsit spitalul şi cu el toate nădejdile de a ajunge medic consultant. Trebuia să-mi făuresc şi eu un cămin. — Aşa, aşa! La urma urmei nu ne-am înşelat chiar atât de mult, spuse Holmes. Şi acum, doctore James Mortimer… — Nu sunt doctor, domnule, ci doar un mic membru al Colegiului regal de chirurgie. — Şi, bineînţeles, un om cu o minte clară. — Un amator în ştiinţă, domnule Holmes, un om care culege scoici de pe ţărmurile marelui şi necunoscutului ocean… Presupun că mă adresez domnului Sherlock Holmes şi nu… — Nu. Dânsul e prietenul meu, doctorul Watson. — Mă bucur de cunoştinţă, domnule. Am auzit de numele dumneavoastră atât de des pomenit în legătură cu acela al prietenului dumneavoastră. Mă interesează foarte mult persoana dumneavoastră, domnule Holmes. Nici nu mă aşteptam să aveţi un craniu atât de dolicocefalic şi o dezvoltare supraorbitală atât de pronunţată. Mi-aţi îngădui să palpez craniul dumneavoastră de-a lungul sudurii parietale? Un mulaj al craniului dumneavoastră, domnule Holmes, până când piesa originală va fi disponibilă, ar fi o adevărată podoabă în orice muzeu antropologic. Nu v-am pus gând rău, dar mărturisesc că tare jinduiesc după craniul dumneavoastră. Sherlock Holmes îi făcu semn ciudatului nostru vizitator să ia loc pe scaun. — Văd că sunteţi tot atât de preocupat de activitatea dumneavoastră, pe cât sunt şi eu de a mea, spuse el. Observ, după degetul arătător, că vă răsuciţi singur ţigările. Nu vă sfiiţi şi aprindeţi una. Omul scoase tutunul şi foiţa şi şi-o răsuci cu o surprinzătoare îndemânare. Avea degete lungi, nervoase şi la fel de suple şi neastâmpărate ca antenele unei insecte. Holmes era tăcut, dar scurtele lui priviri fulgerătoare îmi arătau cât de mult îl interesa ciudatul nostru oaspete. — Presupun, domnule, – spuse el în sfârşit – că nu numai ca să-mi examinaţi craniul mi-aţi făcut cinstea de a mă căuta aci noaptea trecută şi astăzi iarăşi. — Nu, domnule, nu, deşi sunt fericit că am avut prilejul să fac şi acest lucru. Am venit la dumneavoastră, domnule Holmes, pentru că recunosc că sunt un om fără simţ practic şi pentru că în mod neaşteptat am fost pus în faţa unei probleme cât se poate de serioase şi neobişnuite. Aşadar, recunoscând că sunteţi al doilea dintre cei mai iscusiţi specialişti din Europa… — Într-adevăr, domnule! Aş putea să aflu de la dumneavoastră cine are cinstea să fie primul? întrebă Holmes cu asprime. — Atenţia oricărui om cu o minte riguros ştiinţifică este atrasă de opera domnului Bertillon. — Atunci n-ar fi fost mai bine să-l consultaţi pe el? — Am spus, domnule, că pentru un om cu o minte riguros ştiinţifică. Dar toată lumea ştie că sunteţi singurul om cu spirit practic în aceste probleme. Aş vrea să cred, domnule, că dintr-o neînţelegere, nu am… — O clipă, îl întrerupse Holmes. Cred, Doctore Mortimer, că ar fi mai înţelept să-mi spuneţi deschis ce fel de problemă anume este aceea în care îmi cereţi ajutorul. CAPITOLUL II BLESTEMUL FAMILIEI BASKERVILLE — Am în buzunar un manuscris, spuse doctorul James Mortimer. — L-am zărit de cum aţi intrat în odaie, îi răspunse Holmes. — E un manuscris vechi. — De la începutul secolului al XVIII-lea, dacă nu e cumva fals. — Cum de ştiţi asta, domnule? — În timp ce vorbeaţi, am putut să văd o fâşie de vreo cinci centimetri din acest document. N-ar fi un expert prea strălucit acela care n-ar fi în stare să indice data unui document cu aproximaţie cam de o decadă. Aţi citit poate mica mea monografie, pe care am scris-o cu privire la acest subiect. Documentul dumneavoastră îl plasez în anul 1730. — Data lui exactă este 1742. Doctorul Mortimer îl scoase din buzunarul de la piept: Acest document de familie mi-a fost încredinţat de sir Charles Baskerville, a cărui năprasnică şi tragică moarte de acum vreo trei luni a produs vâlvă în Devonshire. Pot să afirm că i-am fost prieten apropiat şi medic curant. Avea o minte clară, domnule, era un om dibaci, cu spirit practic şi la fel de lipsit de fantezie ca şi mine. Totuşi a luat acest document foarte în serios şi se pregătise sufleteşte pentru un deznodământ de care de altfel a şi avut parte până la urmă. Holmes întinse mâna după manuscris şi îl desfăcu pe genunchi. — Ai să observi, Watson, că litera s e scrisă când lung, când scurt. E una din cele câteva indicaţii care mi-au îngăduit să-i precizez data. Îmi aruncai privirea, peste umărul lui Holmes, la hârtia îngălbenită şi la scrisul ce abia mai putea fi citit. În partea de sus era scris „Castelul Baskerviue”, iar mai jos, în cifre mari şi scrise neîndemânatic, „1742”. — Pare să fie o relatare a vreunui fapt. — Da, este relatarea unei anumite legende care circula în familia Baskerville. — Dar cred că vreţi să mă consultaţi în privinţa vreunei probleme mai de actualitate şi mai practică. — Este cât se poate de actuală. Cel mai real şi mai urgent caz pe care trebuie să-l lămuriţi până în douăzeci şi patru de ore. Dar manuscrisul e scurt şi în strânsă legătură cu această afacere. Cu voia dumneavoastră am să vi-l citesc. Holmes se cufundă în scaun, îşi împreună degetele şi închise ochii, cu un aer de resemnare. Doctorul Mortimer întoarse manuscrisul spre lumină şi cu glasul lui răguşit citi tare următoarea şi ciudata relatare dintr-o lume de altădată: — Despre originea câinelui din Baskerville au mai fost multe versiuni; totuşi, fiindcă descind în linie directă din Hugo Baskerville şi fiindcă am aflat întâmplarea de la tatăl meu, care şi el o ştia la rându-i de la părintele său, am aşternut-o pe hârtie cu credinţa nestrămutată că s-a întâmplat aievea, precum este arătată aci mai jos. Şi aş vrea să credeţi, fiii mei, că aceeaşi justiţie care pedepseşte păcatul îl poate cu multă înduplecare şi ierta, şi că nu există blestem cât de apăsător care să nu poată fi desfăcut prin rugăciune şi pocăinţă. Să învăţaţi apoi din această istorisire să nu vă temeţi de roadele trecutului şi mai de grabă să fiţi prevăzători în viitor, ca să nu se dezlănţuie asupră-ne, spre pieirea noastră, iarăşi acele patimi netrebnice, din pricina cărora familia noastră a suferit atât de cumplit… Aflaţi apoi că pe vremea Marii Răscoale (pentru a cărei povestire vă povăţuiesc foarte călduros să citiţi tratatul învăţatului Clarendon) această cetăţuie din Baskerville era în stăpânirea unuia cu numele de Hugo, despre care n-ar fi păcat a spune că era cel mai sălbatic, mai păgân şi mai necredincios dintre oameni. La drept vorbind „vecinii i-ar fi trecut cu vederea aceste păcate ştiind că prin partea locului n-au avut de-a face nicicând cu sfinţi, dar numele său ajunsese de pomină prin toată partea de apus, din pricina unor destrăbălări şi a firii lui sălbatice. S-a întâmplat ca acest Hugo să îndrăgească (dacă sub un nume atât de luminos poate de fapt sălăşlui o patimă atât de întunecată) pe fiica unui yeoman[6] ce avea pământ în vecinătatea domeniului Baskerville. Dar tânăra fecioară fiind sfioasă şi cuminte i se ferea mereu din cale, căci se temea de numele acesta blestemat. Aşa că odată, de sfântul Mihail, s-a întâmplat ca acest Hugo, cu cinci sau şase dintre tovarăşii lui de petrecere şi dezmăţ, să se năpustească pe furiş în fermă şi s-o răpească pe fată, tatăl şi fraţii ei fiind plecaţi de acasă, lucru pe care el îl ştia prea bine. După ce au adus-o în castel, fecioara a fost închisă într-o încăpere de sus, în vreme ce Hugo cu prietenii lui s-au pus pe o orgie grozavă, precum le era obiceiul de fiecare noapte. Atunci sărmana fată păru că şi-a pierdut minţile la auzul cântecelor, strigătelor şi grozavelor înjurături ce răzbeau de jos până la ea, căci se zice că Hugo Baskerville când era ameţit de vin rostea vorbe ce ar fi putut să piardă pe oricare alt om ce le-ar fi grăit. Şi aşa, sub puterea spaimei sale, fata a înfăptuit ceea ce ar fi putut înspăimânta şi pe cel mai curajos şi îndrăzneţ bărbat, căci, slujindu-se de viţa ce acoperea peretele dinspre miazăzi, pe care îl mai acoperă şi azi, ea a coborât de la fereastra de sub streaşină şi s-a îndreptat spre casă, trecând printre mlaştini – fiind cale de trei leghe între castel şi casa tatălui ei. Ceva mai târziu, Hugo s-a întâmplat să-şi părăsească oaspeţii, ca să ducă prizonierei lui mâncare şi băutură şi, de va fi cu putinţă, alte lucruri mai rele, dar a găsit colivia goală şi pasărea fugită. Atunci, după cât se pare, a arătat ca unul ce era posedat de diavol, căci, repezindu-se pe scară în sala de ospăţ, a sărit pe masa cea mare pe care zburau potire şi talgere şi a urlat în gura mare, de faţă cu toţi tovarăşii lui de chef, că e gata să-şi dăruiască satanei şi trup şi suflet, numai să poată pune iarăşi mâna pe fată. Şi în vreme ce chefliii înmărmuriseră de furia lui, unul mai deşucheat, sau poate mai băut decât ceilalţi, a strigat să se asmută câinii pe urma ei. Drept care Hugo a ieşit în goană din casă, strigând la slugi să-i înşeueze iapa şi să-i slobozească haita, dându-le câinilor o batistă de-a fetei, şi aşa i-a asmuţit pe urmele ei, pornind cu larmă mare pe lumina lunii, peste locurile mlăştinoase. Şi iată că o bucată de vreme chefliii au stat gură-cască, neputând pricepe tot ce se petrecuse. Dar pe dată cugetul lor îndobitocit a înţeles ce faptă urma să se petreacă pe acele locuri şi atunci s-a stârnit mare învălmăşeală, unii strigând după pistoale şi cai, alţii după câte o sticlă de vin. Într-un răstimp nebunilor le-a mai venit mintea la cap, şi cu toţii, treisprezece la număr, au încălecat şi au pornit în urmărire. Deasupra lor luna strălucea limpede, iar ei călăreau umăr la umăr în galop, luând calea pe care fata ar fi trebuit s-o apuce, dacă ar fi fost să ajungă acasă. Şi au mers ei cale de o milă-două, până ce au trecut pe lângă un păstor de noapte ce se afla pe locurile mlăştinoase şi au strigat să-l întrebe de nu văzuse pe cei ce goneau. Şi omul, după cum spune legenda, era atât de înnebunit de spaimă, că abia de putea vorbi, dar în cele din urmă le-a spus că văzuse într-adevăr pe nefericita fecioară cu câinii pe urmele ei. „Dar am văzut mai mult decât atât, – le-a spus el, – căci Hugo Baskerville a trecut pe lângă mine pe iapa lui neagră, iar după el alerga ca o umbră un câine, ce părea ieşit din străfundul iadului şi pe care, ferească sfântul, n-aş vrea să-l văd după mine.” Atunci cavalerii cei beţi l-au hulit pe păstor şi au pornit-o mai departe călare. Dar deodată sângele le-a îngheţat în vine, căci s-a auzit un tropot de galop peste locurile mlăştinoase şi iapa cea neagră, toată parcă muiată în spumă albă, trecu pe lângă ei cu frâul atârnând şi cu şaua goală. Atunci chefliii au dat pinteni cailor ce mergeau vârâţi unul într-altul, căci o mare spaimă îi cuprinsese; totuşi au mers mai departe peste locul mlăştinos, cu toate că fiecare bucuros şi-ar fi întors calul, dacă ar fi fost singur. Călărind încet au dat în sfârşit peste câini. Aceştia, deşi renumiţi prin curaj, stăteau strânşi grămadă unul într-altul şi scheunau şi chelălăiau pe marginea unei râpe de pe locurile acestea, unii ferindu-se la o parte, iar alţii rânjind şi cu ochii ţintă la râpa îngustă din faţa lor. Când ceata de oameni a oprit caii, era – după cum vă puteţi închipui – mai dezmeticită decât la plecare. Cei mai mulţi n-ar mai fi făcut un pas înainte pentru nimic în lume. Dar trei dintre ei, cei mai îndrăzneţi sau poate cei mai băuţi, coborâră cu caii în râpă. Şi iată că râpa se deschidea lăsând un loc larg în care se aflau doi bolovani mari ce se mai văd încă şi astăzi, din aceia ce fuseseră aşezaţi în vechime de cine ştie ce triburi. Luna strălucea puternic asupra pajiştii, iar în mijloc zăcea nefericita fecioară, pe locul unde căzuse moartă de spaimă şi oboseală. Dar celor trei cavaleri cutezători nu li s-a făcut părul măciucă văzând trupul ei şi nici când l-au văzut pe al lui Hugo Baskerville care zăcea lângă ea, ci fiindcă se afla acolo o dihanie îngrozitoare, ce sta peste Hugo sfâşiindu-i gâtul, o fiară mare şi neagră ce parcă era un câine, dar un câine mai mare decât a văzut vreodată ochi de muritor. Şi cum priveau ei aşa, dihania îi smulse beregata lui Hugo Baskerville, apoi întoarse spre ei ochii ei de foc şi botul din care îi curgeau bale. Cei trei au scos strigăte de groază şi au pornit-o în galop peste locurile mlăştinoase urlând, să-şi apere scumpa lor viaţă. Se spune că unul din ei a murit chiar în noaptea aceea, din pricina celor văzute, iar ceilalţi doi au rămas neoameni în tot restul zilelor. Aşa e povestea cu ivirea câinelui, fiii mei, despre care se spune că ne torturează neamul cu atâta furie, de la acea vreme. Am aşternut-o pe hârtie, pentru că ceea ce e limpede ştiut e mai puţin de temut decât ceea ce e doar bănuit. Nu se poate tăgădui că mulţi din familia noastră n-au avut o moarte bună, ci dimpotrivă năprasnică, sângeroasă şi misterioasă. Totuşi să nădăjduim îndurare de la bunătatea fără margini a Celui de sus, care nu va pedepsi de-a pururi pe nevinovat dincolo de a treia şi a patra spiţă, după cum ne înfricoşează Sfânta Scriptură. Şi numai în paza Celui de sus vă las, fiii mei, şi vă dau sfat vouă, ca măsură de pază, să vă feriţi de a trece peste câmpia pustie în acele ceasuri ale întunericului, când puterile răului stau de veghe. (De la Hugo Baskerville pentru fiii lui Rodger şi John cu legământ că nu vor destăinui nimic surorii lor Elisabeth). După ce doctorul Mortimer isprăvi de citit ciudata povestire, îşi ridică ochelarii pe frunte şi îl privi ţintă pe Sherlock Holmes. Acesta căscă şi aruncă mucul de ţigară în foc, întrebând: — Ei bine? — Nu-l găsiţi interesant? — Pentru un amator de poveşti. Doctorul Mortimer scoase atunci din buzunar un ziar împăturit. — Acum, domnule Holmes, să vă dăm date ceva mai recente. Am aici ziarul Devon Country Chronicle din 14 iunie anul acesta. O scurtă dare de seamă a celor descoperite cu prilejul morţii lui sir Charles Baskerville, ce s-a întâmplat cu câteva zile mai înainte de această dată. Prietenul meu se aplecă puţin înainte, devenind dintr-o dată atent. Vizitatorul nostru îşi lăsă din nou ochelarii pe nas şi începu: — Recenta moarte neaşteptată a lui sir Charles Baskerville, care fusese propus să devină candidatul probabil al liberalilor în Mid Devon, la alegerile viitoare, a stârnit un val de tristeţe în întregul ţinut. Cu toate că, de fapt, sir Charles se stabilise de puţină vreme la castelul Baskerville, felul lui binevoitor şi dărnicia lui fără margini îi atrăsese dragostea şi respectul tuturor celor ce veneau în contact cu el. În aceste zile ale aşa-zişilor „nouveaux riches”[7] este îmbucurător să descoperi un caz în care vlăstarul unei vechi familii din ţinutul nostru, care a cunoscut zile grele, să fie în stare să se ridice singur, să îşi refacă avutul şi să-l aducă cu sine spre a reînvia faima trecută a strămoşilor. După cum bine se ştie, sir Charles a câştigat sume mari de bani în afacerile din Africa de Sud. Mai înţelept decât cei ce împing lucrurile până ce roata norocului se întoarce împotriva lor, el a făcut avere şi s-a întors cu ea în Anglia. Se stabilise doar de doi ani la castelul Baskerville şi toată lumea vorbeşte de marile lui planuri de reconstrucţii şi îmbunătăţiri curmate acum de moartea sa. Neavând copii, şi-a manifestat dorinţa ca întreg ţinutul să tragă foloase de pe urma averii lui, chiar în timpul vieţii, şi mulţi vor fi având motive personale să deplângă sfârşitul său timpuriu. Donaţiile sale generoase, pentru opere de binefacere în localitate şi în întregul ţinut, au fost relatate adesea în coloanele ziarului nostru. Nu se poate spune că împrejurările în care şi-a găsit moartea sir Charles au fost în întregime lămurite de anchetă, dar s-a făcut cel puţin atât cât trebuia ca să se spulbere acele zvonuri ce au apărut alimentate de superstiţia ce dăinuie în acest ţinut. Nu avem niciun motiv să bănuim că ar fi vorba de o dramă sau să ne închipuim că moartea a avut alte cauze decât cele naturale. Sir Charles era văduv şi un om cu destule ciudăţenii. Deşi considerabil de bogat, avea gusturi modeste, iar ca personal de casă, la castelul Baskerville se afla o pereche cu numele de Barrymore, soţul slujindu-i de fecior, iar soţia de menajeră. Mărturia lor, laolaltă cu cea a mai multor prieteni, tinde să dovedească că, de la o vreme, sănătatea lui sir Charles se zdruncinase şi indica în special o oarecare afecţiune cardiacă, ce se manifesta prin schimbarea culorii feţii, gâfâieli şi accese acute de depresiune nervoasă. Doctorul James Mortimer, prietenul şi medicul de casă al decedatului, a depus mărturie în acelaşi sens. Lucrurile sunt simple. Sir Charles Baskerville avea obiceiul ca în fiecare seară înainte de culcare să facă o plimbare pe vestita alee de tisă a castelului Baskerville. Din mărturia soţilor Barrymore reiese că avea acest obicei. În ziua de 4 iunie, sir Charles a anunţat că a doua zi are de gând să plece la Londra şi i-a poruncit lui Barrymore să-i pregătească bagajul. În seara aceea a ieşit ca de obicei să-şi facă plimbarea sa nocturnă, în timpul căreia îi plăcea să fumeze o ţigară de foi. Şi nu s-a mai întors. La ora douăsprezece, Barrymore, găsind uşa de la intrare încă deschisă, a fost cuprins de nelinişte şi, aprinzând un felinar, a plecat să-şi caute stăpânul. Fusese o zi umedă şi urmele lui sir Charles se imprimaseră uşor pe cărare. Pe la jumătatea drumului se află o poartă ce dă spre locurile mlăştinoase. Sunt indicaţii că sir Charles a zăbovit puţin acolo. Apoi a plecat mai departe, căci abia la capătul aleii a fost descoperit trupul său. Un lucru ce n-a fost lămurit este declaraţia lui Barrymore că urma paşilor stăpânului său îşi schimbă forma din clipa în care a trecut poarta dinspre locurile mlăştinoase, că de acolo înainte pare să fi mers în vârful picioarelor. Un oarecare Murphy – un ţigan geambaş – se afla pe locul mlăştinos la acea oră şi nu la mare distanţă, dar se pare că era, după propria lui mărturie, în ultimul hal de beţie. El declară că a auzit strigăte, dar că îi este cu neputinţă să îşi dea seama din ce parte veneau. Nicio urmă de violenţă nu s-a descoperit pe trupul lui sir Charles, şi cu toate că raportul medicului legist stabileşte o contractare facială aproape de necrezut – era atât de puternică, încât la început doctorul Mortimer a refuzat să creadă că în faţa sa se afla cadavrul prietenului şi pacientului său – totuşi s-a dat explicaţia că ar fi fost un simptom ce apare în cazuri de dyspnee sau de deces provocat de istovire cardiacă. Explicaţia aceasta a fost menţinută după autopsie, care a stabilit o maladie de lungă durată, şi judecătorul de instrucţie s-a pronunţat de acord cu constatarea medicală. E bine că lucrurile stau astfel, deoarece, de bună seamă, e de cea mai mare importanţă ca moştenitorul lui sir Charles să se stabilească la castel şi să continue opera de binefacere întreruptă în chip atât de dramatic. Dacă prozaica constatare a judelui instructor n-ar fi pus capăt până la urmă poveştilor romantice ce se şopteau în legătură cu acest caz, ar fi fost greu de găsit un locatar pentru castelul Baskerville. Se ştie că cel mai apropiat moştenitor este domnul Henry Baskerville – în ipoteza că mai este în viaţă – fiul fratelui mai mic al lui sir Charles Baskerville. După ultimele informaţii, tânărul s-ar afla în America şi se fac demersuri pentru a i se aduce la cunoştinţă că este moştenitorul unei atât de mari averi”. Doctorul Mortimer împături ziarul şi îl vârî în buzunar. — Acestea sunt datele cunoscute în legătură cu moartea lui sir Charles Baskerville, domnule Holmes. — Vă mulţumesc, – îi răspunse Sherlock Holmes, – că mi-aţi atras atenţia asupra unui caz care fără îndoială prezintă aspecte interesante. La data decesului am luat cunoştinţă de unele comentarii din ziare, dar am fost peste măsură de prins de acel banal caz de la Vatican, şi în grija mea de a mulţumi pe sfântul părinte, am pierdut din vedere câteva cazuri interesante din Anglia. Spuneaţi că acest articol conţine toate datele cunoscute? — Da. — Atunci să-mi arătaţi, vă rog, şi pe cele necunoscute. Spunând acestea, Holmes se lăsă pe spate, îşi împreună degetele, arborând cea mai nepăsătoare şi oficială expresie. — În acest caz, – răspunse Mortimer, începând să dea semne de mare nelinişte, – am să vă spun ceea ce n-am destăinuit nimănui. Am trecut sub tăcere acest lucru la ancheta judecătorului de instrucţie, din pricină că un om de ştiinţă se fereşte să se pună în situaţia notorie de a-şi însuşi o superstiţie populară. Şi mai am încă un motiv: castelul Baskerville va rămâne cu siguranţă părăsit, cum scrie şi în gazetă, dacă se mai întâmplă ceva ce s-ar adăuga la reputaţia sa, şi aşa înspăimântătoare. Din aceste două cauze, am crezut că sunt îndreptăţit să spun ceva mai puţin decât ceea ce ştiu, mai cu seamă că nimic bun nu poate ieşi din aceasta; cu dumneavoastră, însă, n-am niciun motiv să nu fiu cu totul sincer. Pe întinsul acestor locuri mlăştinoase, puţinele aşezări omeneşti sunt foarte răzleţe, iar vecinii sunt mai tot timpul împreună. De aceea, sir Charles şi cu mine ne vedeam deseori. Cu excepţia domnilor Frankland, de pe domeniul Lafter, şi a naturalistului Stapleton, în cuprinsul multor mile nu găseşti niciun om mai răsărit. Sir Charles ducea o viaţă retrasă, însă boala sa mi-a dat prilejul să mă apropii de el, iar preocupările noastre asemănătoare în domeniul ştiinţei au făcut ca această apropiere să dăinuie. Adusese din Africa de Sud o mulţime de noutăţi ştiinţifice şi am petrecut împreună multe seri fermecătoare, discutând anatomia comparată a boşimanilor şi hotentoţilor. În lunile din urmă îmi dădusem seama tot mai limpede că sistemul nervos al lui sir Charles se zdruncinase cu totul. Povestea pe care v-am citit-o îl obseda din cale afară până într-atâta, încât, deşi obişnuia să se plimbe în cuprinsul parcului său, nimic nu l-ar fi putut îndupleca să iasă noaptea pe câmpie. Oricât de necrezut vi s-ar părea, domnule Holmes, era sincer încredinţat că o soartă cumplită îi pândeşte familia şi, bineînţeles, tot ce ştia despre soarta străbunilor lui nu era de natură să-l îmbărbăteze. Era obsedat neîncetat de prezenţa unor stafii şi de multe ori m-a întrebat dacă noaptea, în cursele mele profesionale, n-am văzut cumva vreo arătare ciudată sau n-am auzit vreun lătrat de câine. Această întrebare din urmă mi-a pus-o de nenumărate ori şi de fiecare dată cu glas tremurător şi emoţionat. Îmi aduc bine aminte că într-o seară – cu vreo trei săptămâni înainte de nefericita întâmplare – m-am dus cu trăsura la el, să-l văd. L-am găsit, pe pragul uşii de la intrare. Am coborât din cabrioletă şi, aflându-mă în faţa lui, i-am văzut privirea aţintită peste umărul meu, urmărind ceva dincolo de mine, cu o expresie de cumplită groază. M-am uitat degrabă în jur, cercetător, şi abia am avut timpul să zăresc ceva ce am crezut că putea să fie un viţel mare şi negru ce trecea pe la capătul drumului. Sir Charles era atât de speriat şi de agitat, încât m-am văzut nevoit să mă duc până la locul pe unde trecuse dihania şi să cercetez împrejurimile. Cu toate acestea, animalul dispăruse, iar întâmplarea părea că îi pricinuise o impresie dezastruoasă lui sir Charles. Am rămas cu el toată seara, şi cu acest prilej, tălmăcind emoţia pe care nu şi-o putuse stăpâni, mi-a dat în păstrare documentul pe care vi l-am citit. Subliniez acest mic episod, deoarece el capătă întrucâtva importanţă în faţa deznodământului tragic ce a urmat, dar în clipa aceea eram încredinţat că nu are nicio însemnătate şi că îngrijorarea prietenului meu era neîndreptăţită. După sfatul meu, sir Charles se hotărâse să plece la Londra. Ştiam că suferă de inimă, iar spaima neîncetată în care trăia, oricât de absurdă ar fi fost pricina ei, este sigur însă că avea o înrâurire serioasă asupra sănătăţii lui. Am socotit că mai multe luni de stat la oraş ar fi făcut din sir Charles un om nou. De altfel şi domnul Stapleton, un prieten de-al amândurora, care era şi el foarte îngrijorat de starea sănătăţii lui sir Charles, a fost de aceeaşi părere cu mine. În ultima clipă s-a produs însă groaznica nenorocire. În noaptea când a murit sir Charles, Barrymore, feciorul care de altfel a şi găsit trupul stăpânului său, a trimis călare după mine pe Perkins, vizitiul, şi, cum se întâmplase să am de lucru până târziu, am putut să ajung la castelul Baskerville la o oră după deznodământ. Am cercetat şi am căutat să înlănţui toate faptele ce au fost arătate la anchetă. Am cercetat urmele de pe aleea tiselor, locul de la poartă dinspre locurile mlăştinoase, unde părea că se oprise să aştepte, am observat cum se schimbau urmele de paşi din acel punct mai departe, am văzut că pe nisipul fin nu mai era nicio urmă de paşi afară de cei ai lui Barrymore şi, în sfârşit, am analizat în amănunt cadavrul de care nu se atinsese nimeni până la sosirea mea. Sir Charles zăcea cu faţa la pământ, cu braţele desfăcute şi cu degetele înfipte adânc în pământ, iar trăsăturile convulsionate vădeau o emoţie atât de puternică, încât aş fi fost în stare să jur că nu era el. Nu am constatat nicio vătămare trupească, de niciun fel. Dar la anchetă, Barrymore a depus o mărturie inexactă. A declarat că pe pământ, în jurul cadavrului, nu a văzut nicio urmă. Dar eu le-am văzut… Mai departe, la mică distanţă, încă proaspete şi vizibile. — Urme de paşi? — Urme de paşi. — De bărbat sau de femeie? Doctorul Mortimer avu o căutătură stranie privindu-ne şi, cu glas scăzut, răspunse mai mult în şoaptă: — Domnule Holmes, erau urmele unui câine uriaş.   [1] Panang lawyer – baston de plimbare din lemn de palmier. Penang (numele unei specii de palmier). (n. t.)   [2] M.R.C.S. – Member of royal college Surgeons – Membru al colegiului regal de chirurgie. (n. t.)   [3] Terrier – specie de câine îndrăzneţ şi neastâmpărat, care are obiceiul să scormonească pământul. (n. t.)   [4] Mastiff – specie de câine mare şi puternic ca un dulău, cu urechile căzute şi cu pielea fălcilor atârnând. (n. t.)   [5] Spaniel — specie de câine cu păr mare şi mătăsos şi cu urechile, căzute. (n. t.)   [6] Yeoman — un proprietar de pământ, născut liber, un prim grad de nobleţe de ţară. (n. t.)   [7] În limba franceză în text: Nouveaux riches – îmbogăţiţi, parveniţi. (n. t.)   descarcati direct de aici.... 

Aventurile lui Sherlock Holmes de Arthur Conan Doyle vol.2 AVENTURA RUBINULUI ALBASTRU   L-am vizitat pe prietenul meu Sherlock Holmes în a doua zi de Crăciun, cu intenţia de a-i transmite obişnuitele urări. Stătea întins pe sofa, într-un halat violet, cu un suport de pipe în dreapta şi o grămadă de ziare mototolite la îndemână, care fuseseră evident citite recent. Lângă canapea se afla un scaun de lemn, iar pe colţul spetezei acestuia atârna o pălărie din fetru tare, foarte ponosită şi deloc decentă, care arăta şi mai rău din pricina folosinţei îndelungate, şi era crăpată în câteva locuri. Lupa şi forcepsul care se aflau pe scaun indicau că pălăria fusese suspendată în acest mod în scopul examinării. — Eşti ocupat, am spus eu. Poate te întrerup. — Deloc. Sunt fericit să am un prieten cu care să pot discuta rezultatele cercetărilor mele. Chestiunea este una totalmente neînsemnată, a indicat brusc cu degetul mare pălăria cea veche, însă prezintă unele aspecte care nu sunt în întregime lipsite de interes, şi care sunt chiar instructive. M-am aşezat în fotoliul său şi mi-am încălzit mâinile în faţa focului ce trosnea, căci se lăsase un îngheţ pătrunzător, iar ferestrele erau acoperite de cristale de gheaţă. — Presupun, am remarcat, că, aşa simplu precum pare, acest lucru are legătură cu moartea cuiva, că este indiciul care te va îndruma să găseşti soluţia vreunui mister şi să pedepseşti vreo crimă. — Nu, nu. Nici o crimă, a spus Sherlock Holmes, râzând. Doar unul din acele micuţe incidente bizare care au loc atunci când patru milioane de fiinţe se îmbrâncesc una pe alta în perimetrul câtorva kilometri pătraţi. Date fiind acţiunile şi reacţiile unui asemenea furnicar de oameni, te poţi aştepta la orice combinaţie posibilă de evenimente, şi pot apărea o mulţime de mici probleme izbitoare şi stranii, fără să fie însă criminale. Am avut deja experienţa unora de acest gen. — Într-o asemenea măsură, am remarcat eu, că din ultimele şase cazuri la care se referă însemnările mele, trei nu au fost, legal vorbind, deloc nişte crime. — Exact. Faci aluzie la încercarea mea de a recupera hârtiile Irenei Adler, la cazul ciudat al domnişoarei Mary Sutherland şi la aventura bărbatului cu buza răsfrântă. Ei bine, n-am nici o îndoială că această mică chestiune va intra în aceeaşi categorie inocentă. Îl ştii pe Peterson, comisionarul? — Da. — Acest trofeu îi aparţine. — Este pălăria lui? — Nu, nu, el a găsit-o. Proprietarul ei este necunoscut. Te implor să nu o priveşti ca pe o pălărie boţită ci ca pe o problemă intelectuală. Dar să-ţi spun în primul rând cum a ajuns aici. A apărut în dimineaţa zilei de Crăciun, însoţită de o gâscă grasă, care sunt sigur că se prăjeşte în acest moment pe foc la Peterson acasă. Faptele sunt acestea: cam pe la patru în dimineaţa de Crăciun, Peterson, care este, aşa cum ştii, un tip foarte onest, se întorcea de la un mic chef şi se îndrepta spre casă pe drumul Tottenham Court. La lumina gazului, a văzut în faţa lui un bărbat mai degrabă înalt, clătinându-se uşor şi cărând o gâscă albă atârnată de umăr Când ajunsese la colţul străzii Godge, a izbucnit o ceartă între acest necunoscut şi un mic grup de huligani. Unul dintre aceştia i-a răsturnat pălăria, fapt pentru care el şi-a ridicat bastonul să se apere şi, balansându-l deasupra capului, a făcut ţăndări vitrina din spatele său. Peterson s-a grăbit înainte pentru a-l apăra pe necunoscut de cei care îl asaltau; dar bărbatul, şocat de faptul că spărsese vitrina şi văzând o persoană în uniformă, care arăta oficial, alergând spre el, şi-a scăpat gâscă, a luat-o la fugă şi a dispărut prin labirintul de străduţe care se află în spatele drumului Tottenham Court. La apariţia lui Peterson, huliganii au fugit şi ei, astfel încât acesta a rămas stăpânul câmpului de bătălie şi de asemenea al prăzii în urma victoriei, sub forma acestei pălării boţite şi a unei gâşte de Crăciun absolut ireproşabile. — Pe care desigur le-a înapoiat proprietarului? — Dragul meu tovarăş, tocmai asta e problema. Este adevărat că pe o mică felicitare ce fusese legală de piciorul stâng al păsării era scris „Pentru D-na Henry Baker”, şi este de asemenea adevărat că iniţialele „H.B.” se află şi pe căptuşeala pălăriei, dar întrucât există câteva mii de Baker şi câteva sute de Henry Baker în acest oraş al nostru, nu este uşor să înapoiezi obiectele pierdute de vreunul dintre ei. — Ce a făcut atunci Peterson? — Mi-a adus mie atât pălăria cât şi gâsca, ştiind că mă interesează chiar şi cele mai mici probleme. Am ţinut gâsca până în această dimineaţă, când a devenit vădit că, în ciuda uşorului îngheţ, ar fi bine să fie mâncată fără întârziere. Cel care a găsit-o a luat-o prin urmare cu el pentru a-i împlini destinul ultim de gâscă, în timp ce eu reţin în continuare pălăria domnului necunoscut, care şi-a pierdut cina de Crăciun. — Nu a dat vreun anunţ? — Nu. — Atunci, ai vreun indiciu în privinţa identităţii sale? — Numai în măsura în care îl pot deduce. — Pe baza pălăriei? — Exact. — Dar glumeşti. Ce poţi înţelege din acest vechi fetru mototolit? — Iată-mi lupa. Îmi cunoşti metodele. Tu ce poţi înţelege privind individualitatea bărbatului care a purtat acest obiect? Am luat obiectul zdrenţuit în mâini şi l-am întors cu un fel de milă. Era o pălărie neagră foarte comună, de obişnuita formă rotundă, tare şi arătând şi mai rău din pricina purtatului. Căptuşeala fusese de mătase roşie, dar era foarte decolorată. Nu avea pe ea numele celui care o făcuse, însă, aşa cum remarcase Holmes, iniţialele „H.B.” erau mâzgălite pe o parte. Borul fusese găurit pentru a se introduce ceva care s-o ţină, dar elasticul lipsea. În rest, era crăpată, excesiv de prăfuită şi pătată în câteva locuri, deşi părea să fi fost făcută o încercare de a ascunde părţile decolorate, mânjindu-le cu cerneală. — Nu pot vedea nimic, am spus eu, dându-i-o înapoi prietenului meu. — Din contră, Watson, poţi vedea totul. Nu reuşeşti, însă, să raţionezi pe baza a ceea ce vezi. Eşti prea timid în privinţa inferenţelor pe care le faci. — Atunci, te rog, spune-mi ce poţi infera pe baza acestei pălării? A ridicat-o şi s-a uitat la ea în ciudata sa manieră introspectivă, care îi era caracteristică. — Este poate mai puţin sugestivă decât ar fi putut fi, a remarcat el, şi totuşi există câteva inferenţe care sunt foarte clare, şi altele câteva care sunt cel puţin foarte probabile. Dacă ne luăm după aparenţe, este fireşte evident că bărbatul era foarte intelectual şi de asemenea că a fost cât se poate de prosper în ultimii trei ani, deşi trece acum printr-o perioadă foarte proastă. A fost prevăzător, însă acum este mai puţin decât înainte, ceea ce sugerează un regres moral, care luat împreună cu declinul sorţii sale, pare să indice influenţa nefastă a ceva asupra lui, probabil a băuturii. Aceasta poate fi de asemenea explicaţia faptului evident că soţia lui a încetat să-l iubească. — Dragul meu Holmes! — Şi-a păstrat însă într-o anumită măsură respectul de sine, a continuat el, ignorându-mi protestele. Este un om care duce o viaţă sedentară, iese puţin, nu mai face sport deloc, este de vârstă mijlocie, are părul cărunt pe care şi l-a tăiat de câteva zile şi pe care şi-l dă cu briantină. Acestea sunt faptele mai evidente care pot fi deduse pe baza acestei pălării. De asemenea, că este extrem de improbabil să aibă gaz în casă. — Holmes, cu siguranţă, glumeşti. — Deloc. Este posibil ca, chiar şi acum, când îţi dau aceste rezultate, să nu fii capabil să vezi cum am ajuns la ele? — Nu mă îndoiesc deloc că sunt foarte stupid, dar trebuie să-ţi mărturisesc că nu sunt capabil să te urmez. De exemplu, cum ai dedus că acest bărbat era intelectual? Drept răspuns, Holmes şi-a trântit pălăria pe cap. I-a venit direct peste frunte, oprindu-i-se pe nas. — Este o chestiune de volum, a spus el; un om cu un creier atât de mare trebuie că are ceva în el. — Declinul sorţii sale, atunci? — Această pălărie e veche de trei ani. Aceste boruri plate, răsucite pe margini, au apărut atunci. Este o pălărie de cea mai bună calitate. Uită-te la panglica de mătase în dungi şi la căptuşeala excelentă. Dacă acest om şi-a permis să cumpere o pălărie atât de scumpă acum trei ani, şi nu a avut nici o altă pălărie de atunci încoace, cu siguranţă a coborât pe scara socială. — Ei bine, aceasta-i, fireşte, destul de clar. Dar în privinţa prevederii şi a regresului moral? Sherlock Holmes a râs. — Iată prevederea, a spus el, punându-şi degetul pe micul disc şi copca unde ar fi trebuit să fie prinsă siguranţa pălăriei. Nu se află niciodată acolo când o cumperi. Dacă acest om a comandat aşa ceva, aceasta semnifică prevedere într-o anumită măsură, dat fiind că s-a îngrijit să ia această măsură de precauţie împotriva vântului. Dar întrucât vedem că a rupt elasticul şi nu a încercat să-l înlocuiască, este clar că acum are mai puţin spirit de prevedere decât înainte, ceea ce face dovada unei naturi slăbite. Pe de altă parte, a încercat să ascundă unele din aceste pete de pe fetru mânjindu-le cu cerneală, ceea ce este un semn că nu şi-a pierdut total respectul de sine. — Raţionamentul tău este cu siguranţă plauzibil. — Celelalte puncte, cum că este de vârstă mijlocie, că are părul grizonant, pe care şi l-a tăiat recent, şi că foloseşte briantină, pot fi toate înţelese examinând cu atenţie partea inferioară a căptuşelii. Lupa scoate la iveală un mare număr de fire de păr, tăiate de foarfecele bărbierului. Toate par a fi lipicioase şi există un miros distinct de briantină. Acest praf vei observa, nu este acela nisipos şi gri de pe stradă ci praful pufos şi cafeniu din casă, ceea ce arată că a fost atârnată înăuntru în cea mai mare parte a timpului, în timp ce urmele de umezeală de pe interior constituie o dovadă categorică că cel care a purtat-o transpira foarte mult şi că, prin urmare, nu prea putea fi într-o stare fizică bună. — Dar soţia lui, ai spus că a încetat să-l iubească. — Această pălărie nu a fost periată timp de săptămâni. Dacă te văd, dragul meu Watson, cu praful acumulat de o săptămână pe pălărie şi dacă soţia ta te lasă să ieşi într-o asemenea stare, o să mă tem că şi tu ai fost îndeajuns de nenorocit să pierzi afecţiunea soţiei tale. — Dar poate fi celibatar. — Nu cred, ducea gâsca acasă soţiei lui ca ofrandă a păcii. Aminteşte-ţi felicitarea de pe piciorul păsării. — Ai un răspuns la toate. Dar cum naiba ai putut deduce că nu are gaz? — O pată de seu, sau chiar două pot apărea din întâmplare; dar când văd nu mai puţin de cinci, cred că poate exista puţină îndoială că individul este în contact frecvent cu seul arzând – probabil urcă scările noaptea cu pălăria într-o mână şi o lumânare ce se scurge în cealaltă. Oricum, nu putea să se păteze cu seu de la lumina de gaz. Eşti satisfăcut? — Păi, este foarte ingenios, am spus eu, râzând. Dar întrucât, aşa cum ai spus acum, nu a fost comisă nici o crimă şi nu s-a făcut nici un rău cu excepţia pierderii unei gâşte, toate acestea par a fi mai degrabă o pierdere de energie. Sherlock Holmes deschisese gura să-mi răspundă, când uşa s-a deschis brusc şi Peterson, comisionarul, s-a năpustit în apartament, cu obrajii înroşiţi şi faţa unuia mut de uimire. — Gâsca, domnule Holmes! Gâsca, domnule!, a căscat el gura. — Ei? Ce-i cu ea, atunci? A înviat şi a zburat pe uşa de la bucătărie? Holmes s-a răsucit pe sofa ca să vadă mai bine faţa agitată a omului. — Iată, domnule! Ia vedeţi ce a găsit soţia mea în guşa ei! A întins mâna arătându-ne în mijlocul palmei o piatră ce scânteia extrem de puternic, ceva mai mică decât un bob de fasole, dar de o asemenea puritate şi strălucire că lucea ca ceva electric în căuşul întunecat al mâinii sale. Sherlock Holmes s-a ridicat cu un fluierat. — Pe Joe, Peterson!, a spus el, aceasta este realmente o comoară descoperită întâmplător. Presupun că ştii ce este? — Un diamant, domnule? O piatră preţioasă. Taie sticla ca şi cum ar fi chit. — Este mai mult decât o piatră preţioasă. Este piatra preţioasă. — Nu cumva carbunculul albastru al Contesei de Morcar!, am strigat eu. — Exact acela. Fireşte că îi ştiu dimensiunile şi forma, dat fiind că am citit anunţul despre el în The Times în fiecare zi în ultima vreme. Este absolut unic, iar valoarea lui poate fi doar presupusă, dar recompensa de 1.000 de lire nu este cu siguranţă nici măcar a douăzecea parte din preţul lui pe piaţă. — O mie de lire! Dumnezeule mare şi bun! Comisionarul a căzut pe un scaun, holbându-se de la unul la altul. — Aceasta este recompensa, şi am motivele mele să cred că există nişte consideraţii de ordin sentimental în fundal, care ar face-o pe contesă să renunţe la jumătate din averea ei numai să poată să-şi recupereze piatra. — A fost pierdută, dacă îmi amintesc corect, la hotelul Cosmopolitan, am remarcat eu. — Chiar aşa este, în 22 decembrie, exact acum cinci zile. John Horner, un instalator, a fost acuzat că ar fi sustras-o din cutia de bijuterii a doamnei. Dovezile împotriva lui au fost atât de puternice că acest caz a fost supus consideraţiei tribunalului. Am o relatare referitoare la aceasta aici, cred. A scotocit printre ziare, uitându-se la date până când în final a desfăcut unul, l-a împăturit în două şi a citit următorul paragraf: „Furtul bijuteriei de la hotelul Cosmopolitan. John Horner, 26 de ani, instalator, a fost arestat, fiind acuzat de a fi sustras pe 22 a lunii curente din cutia de bijuterii a contesei de Morcar valoroasa piatră cunoscută sub numele de Carbunculul Albastru. James Ryder, servitorul principal al hotelului, a făcut o depoziţie potrivit căreia l-a introdus pe Horner în camera de toaletă a contesei de Morcar în ziua furtului, pentru ca acesta să sudeze a doua bară a grătarului, care se desprinsese. A rămas puţin cu Horner, dar a fost, în cele din urmă chemat, altundeva. Când s-a întors, a descoperit că Horner dispăruse, că biroul fusese forţat şi că micuţa casetă de marochin în care, din câte s-a aflat mai târziu, contesa obişnuia să-şi ţină bijuteriile, zăcea goală pe masa de toaletă. Ryder a dat imediat alarma, iar Horner a fost arestat în aceeaşi seară; dar piatra nu a putut fi găsită nici asupra persoanei sale nici în locuinţa lui. Catherine Cusack, servitoarea contesei, a depus mărturie că a auzit strigătul de consternare al lui Ryder atunci când acesta a descoperit furtul, şi că s-a năpustit în cameră unde lucrurile stăteau aşa cum au fost descrise de martorul din urmă. Inspectorul Bradstreet din divizia B a depus mărturie cum a decurs arestarea lui Horner, care s-a luptat disperat şi şi-a susţinut cu putere nevinovăţia. Existând dovezi ale unei condamnări anterioare, magistratul a refuzat să se ocupe de delict în mod sumar, înaintându-l spre atenţie tribunalului. Horner, care dădea semne de emoţie puternică în timpul procedurii, a leşinat auzind această decizie şi a fost transportat afară din tribunal.” — Hm! Cam atât în ce priveşte poliţia tribunalului, a spus Holmes gânditor dând ziarul la o parte. Problema pe care o avem de rezolvat acum este şirul evenimentelor ce a dus de la cutia de bijuterii forţată la guşa unei gâşte de pe drumul Tottenham Court. Vezi, Watson, micile noastre deducţii au luat pe neaşteptate un aspect mai important şi mai puţin nevinovat. Iată piatra; piatra a apărut din gâscă, iar gâsca a apărut de la domnul Henry Baker, domnul cu o pălărie uzată şi toate celelalte caracteristici cu care te-am plictisit. Prin urmare, acum trebuie să încercăm foarte serios să-l găsim pe acest domn şi să vedem ce rol a jucat în acest mic mister. Pentru a face aceasta, trebuie să încercăm mai întâi cele mai simple mijloace, iar acestea constau fără îndoială într-un anunţ în toate ziarele de seară. Dacă acesta dă greş, o să recurg la alte metode. — Ce o să spui? — Dă-mi un creion şi bucata aceea de hârtie. Acum, aşa: „Găsite la colţul străzii Godge o gâscă şi o pălărie de fetru neagră. Domnul Henry Baker le poate lua venind la 6:30 în această seară pe strada Baker, nr.221 B.” Este clar şi concis. — Foarte. Dar îl va citi? — Păi sigur o să fie atent la ziare, întrucât pentru un om sărac pierderea a fost una serioasă. Evident, a fost atât de înfricoşat de ghinionul lui de a sparge vitrina şi de apropierea lui Peterson că nu s-a gândit la nimic altceva decât să fugă, dar de atunci încoace trebuie că a regretat amarnic impulsul care l-a făcut să-şi scape pasărea. Iar, introducerea numelui său îl va face să vadă anunţul, căci toţi cei care-l cunosc îi vor atrage atenţia asupra lui. Poftim, Peterson, repede-te la agenţia de publicitate şi dă acest anunţ în ziarele de seară. — În care din ele, domnule? — O, în The Globe, Star, Pall Mall, St. James’s, Evening News Standard, Echo şi oricare altele care îţi vin în minte. — Foarte bine, domnule. Iar această piatră? — Ah, da, o să ţin piatra. Mulţumesc. Şi, Peterson, pur şi simplu cumpără o gâscă pe drumul de întoarcere şi las-o la mine, căci trebuie să avem una pentru a i-o da acestui domn în locul celei pe care o înfulecă acum familia ta. După ce comisionarul a plecat, Holmes a luat piatra, ţinând-o la lumină. — Este un lucru frumos, a spus el. Uită-te numai cum luceşte şi scânteiază. Fireşte, este nucleul şi centrul crimei. Orice piatră bună este aşa ceva. Sunt momelile favorite ale diavolului. În cazul pietrelor mai mari şi mai vechi, fiecare faţetă înseamnă o faptă sângeroasă. Această piatră nu are încă douăzeci de ani. A fost găsită în malul fluviului Amoy în sudul Chinei, şi este neobişnuită prin aceea că are toate caracteristicile carbunculului, cu excepţia faptului că are culoarea albastră în loc de roşu rubiniu. În ciuda lipsei sale de vechime, a avut deja un trecut sinistru. Această piatră de 2,6 grame din cărbune cristalizat a provocat două crime, un atac cu vitriol, o sinucidere şi câteva jafuri. Cine s-ar putea gândi că o jucărie atât de frumoasă ar putea să te ducă la spânzurătoare şi închisoare? O s-o închid acum în seiful meu, şi o să-i trimit un rând contesei să-i spun că o avem. — Crezi că acest om, Horner, este nevinovat? — Nu pot spune. — Ei bine, atunci, crezi că celălalt, Henry Baker, a avut ceva de-a face cu aceasta? — Cred că este mai probabil ca Henry Baker să fie un om absolut nevinovat, care n-a avut nici cea mai mică idee că pasărea pe care o ducea avea o valoare mult mai mare decât dacă ar fi fost făcută din aur masiv. Voi afla însă aceasta pe baza unui test foarte simplu, dacă ni se răspunde anunţului. — Şi nu poţi face nimic până atunci? — Nimic. — În acest caz, o să-mi văd de ocupaţia obişnuită. Dar o să mă întorc deseară la ora pe care ai menţionat-o, căci vreau să văd soluţia unei probleme atât de încurcate. — Voi fi foarte bucuros să te văd. Iau cina la şapte. Cred că o să am sitar. Apropo, date fiind întâmplările din urmă, poate ar trebui să-i cer doamnei Hudson să-i cerceteze guşa. Am fost reţinut de un caz şi de abia după şase jumătate am ajuns din nou pe strada Baker. Pe când mă apropiam de casă, am zărit un bărbat înalt cu o bonetă scoţiană şi o manta încheiată până la bărbie aşteptând afară în semicercul strălucitor proiectat de fereastră. Exact când am sosit, uşa a fost deschisă şi am fost conduşi în camera lui Holmes. — Sunteţi domnul Henry Baker, presupun, a spus el, ridicându-se din fotoliu şi salutându-l pe vizitator, cu aerul său amabil care îi venea atât de uşor şi prompt. Vă rog luaţi acest scaun lângă foc, domnule Baker. Este o noapte rece, şi observ că circulaţia dumitale este mai obişnuită cu vara decât cu iarna. Ah, Watson, ai picat exact la momentul potrivit. Aceasta este pălăria dumitale, domnule Baker? — Da, domnule, aceasta este fără îndoială pălăria mea. Era un bărbat mare cu umeri rotunzi, un cap masiv şi o faţă lată, inteligentă, terminându-se într-o barbă castanie, încărunţită şi ascuţită. O roşeaţă pe nas şi obraji şi tremurul uşor al mâinii întinse mi-au adus în minte presupunerea lui Holmes privind obiceiurile acestuia. Redingota sa neagră demodată era încheiată la toţi nasturii, avea gulerul ridicat, iar încheieturile uscăţive i se iveau din mâneci, fără să se vadă vreo manşetă sau cămaşă. Vorbea într-o manieră înceată şi sacadată, alegându-şi cuvintele cu grijă, şi făcea pe ansamblu impresia unui om învăţat care a fost bătut de soartă. — Am păstrat aceste lucruri câteva zile, a spus Holmes, pentru că am aşteptat să găsim vreun anunţ de la dumneata în care să-ţi dai adresa. Nu înţeleg de ce nu aţi făcut-o. Vizitatorul nostru a râs mai degrabă ruşinat. — Nu prea am avut aşa de mulţi şilingi pe cât obişnuiam să am odată, a remarcat el. N-am avut nici o îndoială că banda de huligani care m-a atacat a luat cu ea atât pălăria cât şi gâscă. N-am vrut să cheltuiesc mai mulţi bani în încercarea lipsită de speranţă de a le recupera. — Foarte firesc. Apropo, în ceea ce priveşte pasărea, am fost obligaţi s-o mâncăm. — Aţi mâncat-o?! Vizitatorul s-a ridicat pe jumătate de pe scaunul său, în tulburarea care l-a cuprins. — Da, n-ar fi folosit nimănui să n-o fi făcut. Dar presupun că această gâscă de pe bufet, care are cam aceeaşi greutate şi este absolut proaspătă, va fi la fel de bună pentru dumneata? — Oh, sigur, sigur, a răspuns domnul Baker cu un oftat de uşurare. — Fireşte, avem încă penele, picioarele, guşa şi aşa mai departe din pasărea dumitale, prin urmare dacă doriţi… Omul a izbucnit într-un râs puternic. — Aş putea să le folosesc ca suveniruri ale aventurii mele, a spus el, dar dincolo de asta nu pot vedea la ce mi-ar putea sluji părţile împrăştiate ale fostei mele cunoştinţe. Nu, domnule, cred că, având permisiunea dumitale, o să-mi limitez atenţia la excelenta pasăre pe care o zăresc pe bufet. Sherlock Holmes mi-a aruncat o privire ascuţită, dând uşor din umeri. — Iată-vă pălăria, atunci, şi pasărea, a spus el. Apropo, v-ar deranja să-mi spuneţi de unde aţi procurat-o pe cea din urmă? Sunt întrucâtva expert în păsări de curte, şi rar am mai văzut o gâscă atât de bine făcută. — Fireşte, domnule, a spus Baker, care se ridicase şi îşi vârâse posesiunea nou însuşită sub braţ. Suntem câţiva care frecventăm hanul Alpha, în apropiere de Muzeu – stăm chiar în muzeu în timpul zilei, înţelegeţi. În acest an, buna noastră gazdă, pe nume Windigate, a format un club al gâştelor, prin intermediul căruia, în schimbul câtorva pence pe săptămână urma să primim fiecare câte o pasăre la Crăciun. Mi-am plătit corect banii, iar restul vă este cunoscut. Vă sunt foarte îndatorat, domnule, căci o bonetă scoţiană nu se potriveşte nici cu vârsta, nici cu seriozitatea mea. Într-o manieră comic de pompoasă, s-a înclinat solemn în faţa noastră şi a plecat. — Asta în ceea ce-l priveşte pe domnul Baker, a spus Holmes, după ce a închis uşa în urma lui. Este cât se poate de sigur că nu ştie absolut nimic despre această chestiune. Ţi-e foame, Watson? — Nu în mod deosebit. — Atunci îţi sugerez să ne transformăm cina în supeu şi să urmăm acest indiciu cât este încă cald. — Neapărat. Era o noapte extrem de rece, deci ne-am pus mantalele şi ne-am înfăşurat fulare în jurul gâturilor. Afară, stelele străluceau rece pe cerul fără nori, iar respiraţia trecătorilor străpungea aerul ca nişte împuşcături. Paşii noştri răsunau clar şi zgomotos pe când ne deplasam ritmic prin cartierul doctorilor, strada Wimpole, strada Harley şi astfel prin strada Wigmore în strada Oxford. Într-un sfert de oră am ajuns în Bloomsbury la hanul Alpha, care este un mic han pe colţul uneia din străzile care intră în Holborn. Holmes a deschis uşa bufetului şi a comandat două pahare de bere proprietarului rumen la faţă, cu şorţ alb. — Dacă este la fel de bună ca gâştele dumneavoastră, berea dumitale trebuie să fie excelentă, a spus el. — Gâştele mele! Omul a părut a fi surprins. — Da. Am vorbit numai acum o jumătate de oră cu domnul Henry Baker, care a fost membru al clubului dumneavoastră de gâşte. — Ah! Da, înţeleg. Dar vedeţi, domnule, nu sunt gâştele noastre. — Aşa! Ale cui sunt atunci? — Păi, am cumpărat două duzini de la un vânzător din Covent Garden. — Realmente? Îi ştiu pe unii dintre ei. Despre care e vorba? — Numele lui este Breckinridge. — Ah! Nu-l cunosc. Păi în sănătatea dumitale, domnule, şi pentru prosperitatea casei dumitale. Noapte bună. — Acuma, în ceea ce-l priveşte pe domnul Breckinridge, a continuat el, încheindu-se la manta când am ieşit în aerul îngheţat. Ţine minte, Watson, că deşi avem un lucru atât de simplu ca o gâscă la un capăt al acestui lanţ, avem la celălalt un om care va primi cu siguranţă şapte ani de închisoare, dacă nu îi putem dovedi nevinovăţia. Este posibil ca investigaţia noastră să-i confirme numai vinovăţia, dar în orice caz, urmăm o pistă care a fost trecută cu vederea de poliţie şi care ne-a fost oferită de o şansă neobişnuită. Hai s-o urmăm până la capăt. Cu feţele spre sud, deci, şi marş rapid! Am traversat Holborn, am luat-o pe strada Endell şi astfel, printr-un zigzag de străzi murdare, am ajuns în piaţa Covent Garden. Una dintre prăvăliile cele mai mari avea pe ea numele lui Breckinridge, iar proprietarul, un bărbat cu o faţă ascuţită ca de cal şi cu nişte favoriţi îngrijiţi ajuta un băiat să tragă obloanele. — Bună seara. Este o noapte rece, a spus Holmes. Vânzătorul a dat din cap, aruncând o privire întrebătoare spre tovarăşul meu. — Nu mai aveţi gâşte, din câte văd, a continuat Holmes, arătând lespezile de marmură goale. — O să aveţi cinci sute mâine dimineaţă. — Asta nu mă ajută. — Păi, mai sunt câteva pe tejgheaua luminată de gaz. — Ah, dar dumneavoastră mi-aţi fost recomandat. — De cine? — De proprietarul lui Alpha. — O, da. I-am trimis două duzini. — Au fost nişte păsări excelente. De unde le-aţi procurat? Spre surpriza mea, întrebarea i-a provocat vânzătorului o ieşire de furie. — Acuma, domnule, a spus el, ţinând capul ridicat şi mâinile în şolduri, unde vreţi să ajungeţi? Hai să vorbim pe şleau acum. — Este foarte clar. Aş vrea să ştiu cine v-a vândut gâştele pe care le-aţi trimis la Alpha. — Ei bine, atunci, n-o să vă spun. Ei acum! — O, nu este ceva important, dar nu înţeleg de ce sunteţi atât de nervos din pricina unui astfel de nimic. — Nervos! Aţi fi poate la fel de nervos, dacă aţi fi fost la fel de sâcâit ca mine. Odată ce am plătit nişte bani buni pentru un lucru bun, afacerea ar trebui să se încheie aici. Dar, în loc de asta, sunt asaltat cu „Unde sunt gâştele?” şi „Cui i le-ai vândut?” şi „Ce vrei în schimbul gâştelor?” Auzind zarva ce se face în legătură cu ele, ai crede că au fost singurele gâşte din lume. — Păi, n-am nici o legătură cu persoanele care v-au pus astfel de întrebări, i-a spus Holmes indiferent. Dacă nu vreţi să ne spuneţi, prinsoarea cade, asta-i tot. Dar sunt întotdeauna gata să-mi susţin opiniile în ceea ce priveşte păsările de curte, şi am pariat pe cinci lire că pasărea pe care am mâncat-o a fost crescută la ţară. — Ei bine, atunci, aţi pierdut cele cinci lire, căci a fost crescută la oraş, a spus furios vânzătorul. — Nu poate fi adevărat. — Vă spun că aşa este. — Nu cred. — Credeţi că ştiţi mai multe despre orătănii decât mine, care m-am ocupat de ele de când eram mic copil? — Vă spun că toate acele, păsări care au ajuns la Alpha au fost crescute la oraş. — N-o să mă convingeţi niciodată să cred aşa ceva. Vreţi să faceţi o prinsoare atunci? — Doar o să vă iau banii, căci ştiu că am dreptate. Dar pariez pe o liră, numai ca să vă învăţ să nu fiţi încăpăţânat. Vânzătorul a chicotit foarte iritant. — Adu-mi registrele, Bill, a spus el. Băiatul a adus un volum mic şi subţire şi unul mare şi unsuros, aşezându-le împreună sub lampa ce atârna. — Acum, domnule Plin de sine, a spus vânzătorul, am crezut că nu mai am gâşte, dar înainte de a termina veţi descoperi că mai este una în prăvălia mea. Vedeţi acest registru mic? — Ei bine? — Aceasta este lista persoanelor de la care cumpăr. O vedeţi? Bine atunci, aici pe această pagină sunt persoanele de la ţară, iar numerele de sub numele lor indică locul unde sunt socotelile în registrul cel mare. Acum! Vedeţi această pagină scrisă cu cerneală roşie? Bine, aceasta este o listă cu furnizorii mei de la oraş. Acuma, uitaţi-vă la cel de-al treilea nume. Pur şi simplu, citiţi-l cu voce tare. — Doamna Oakshott, drumul Brixton, nr. L 17 – 249, a citit Holmes. — Exact. Acuma căutaţi asta în registru. Holmes a căutat la pagina indicată. — Iată, doamna Oakshott, drumul Brixton, nr. L 17, furnizor de ouă şi orătănii. — Ei, acum, care este ultima însemnare? — 22 decembrie. Douăzeci şi patru de gâşte cu 7 şilingi şi 6 pence. — Exact. Poftim. Şi sub asta? — Vândute domnului Windigate de la Alpha cu 12 şilingi. — Ce mai puteţi spune acum? Sherlock Holmes arăta foarte întristat. A scos o liră din buzunar şi a aruncat-o pe dale, îndepărtându-se cu aerul unui om al cărui dezgust este prea adânc pentru a fi exprimat în cuvinte. Câţiva metri mai încolo, s-a oprit sub un felinar, râzând încet şi cu poftă, după cum îi era felul. — Când vezi un om cu favoriţii tăiaţi în acel fel şi cu sticluţa de gin ieşindu-i din buzunar, poţi întotdeauna să-l atragi cu un pariu, a spus el. Cred că nici dacă i-aş fi oferit 100 de lire, nu mi-ar fi dat nişte informaţii atât de complete ca acelea pe care mi le-a dat în ideea că îmi făcea rău cu această prinsoare. Ei bine, Watson, cred că ne apropiem de sfârşitul căutărilor noastre, şi singurul aspect care rămâne să fie clarificat este dacă ar trebui să mergem la această doamnă Oakshott în seara asta, sau dacă ar trebui s-o facem mâine. Din ceea ce a spus acel tip morocănos, este clar că mai există şi alţii pe lângă noi care sunt îngrijoraţi în această privinţă şi ar trebui… Remarcile sale au fost întrerupte brusc de o gălăgie puternică care venea dinspre tejgheaua pe care tocmai o părăsisem. Întorcându-ne, am văzut un individ scund cu faţa ca de şobolan stând în mijlocul cercului de lumină gălbuie proiectată de lampa care se bălăngănea, în timp ce Breckinridge, vânzătorul, încadrat de uşa prăvăliei, îşi agita teribil pumnii la arătarea care se ferea. — M-am săturat de voi şi de gâştele voastre, a strigat el. Aş vrea să vă duceţi toţi dracului. Dacă mai veniţi să mă sâcâiţi cu discuţiile voastre prosteşti, o să asmut câinele pe voi. O aduceţi pe doamna Oakshott aici şi o să-i răspund, dar ce aveţi voi de-a face cu asta? Am cumpărat cumva gâştele de la voi? — Nu; dar una din ele a fost a mea, s-a văietat omuleţul. — Ei bine, atunci, cere-i-o doamnei Oakshott. — Ea mi-a spus să vă întreb pe dumneavoastră. — Păi, poţi să-l întrebi pe regele Prusiei, la cât îmi pasă mie. M-am săturat de povestea asta. Ieşi de aici! S-a năpustit sălbatic înainte, iar cel care întreba a dispărut în întuneric. — Ce bine! Asta s-ar putea să ne scutească de o vizită pe Brixton Road, mi-a şoptit Holmes. Vino cu mine şi o să vedem care-i treaba cu acest individ. Trecând printre grupurile risipite de oameni care hoinăreau pe lângă tarabele luminate, tovarăşul meu l-a ajuns cu repeziciune pe omuleţ, şi l-a atins pe umăr. Acesta s-a întors brusc, şi la lumina gazului am putut observa că îi dispăruse de pe faţă orice urmă de culoare. — Cine sunteţi, atunci? Ce doriţi?, a întrebat el cu o voce tremurătoare. — Mă scuzaţi, i-a spus Holmes cu blândeţe, dar am auzit fără să vreau întrebările pe care tocmai ce i le-aţi pus vânzătorului. Cred că v-aş putea fi de ajutor dumneavoastră? — Cine sunteţi dumneavoastră? Cum aţi putea şti ceva despre asta? — Numele meu este Sherlock Holmes. Este ocupaţia mea să ştiu ceea ce alţi oameni nu ştiu. — Dar nu puteţi şti ceva despre asta? — Scuzaţi-mă, ştiu totul despre asta. Încercaţi să daţi de urma unei gâşte care a fost vândută de doamna Oakshott de pe Brixton Road unui negustor numit Breckinridge, iar de acesta, la rândul lui, domnului Windigate de la Alpha, iar de el clubului său, al cărui membru este domnul Henry Baker. — O, domnule, dumneavoastră sunteţi exact persoana pe care am dorit s-o întâlnesc, a strigat omuleţul cu mâinile întinse şi degetele-i tremurând. Nici nu vă pot spune cât de interesat sunt de această poveste. Sherlock Holmes a strigat o trăsură care trecea. — În acest caz, ar fi mai bine să discutăm despre aceasta într-o cameră confortabilă decât în această piaţă în care bate vântul, a spus el. Dar înainte de a merge mai departe, vă rog, spuneţi-mi pe cine am onoarea de a ajuta. Omul a ezitat o clipă. — Numele meu este John Robinson, a răspuns el cu o privire piezişă. — Nu, nu, numele dumneavoastră adevărat, a spus Holmes amabil. Este întotdeauna inconvenabil să faci afaceri cu o persoană cu nume fals. O roşeaţă s-a ivit pe obrajii albi ai necunoscutului. — Ei bine, a spus el, numele meu adevărat este James Ryder. — Exact. Servitor principal la hotelul Cosmopolitan. Vă rog intraţi în această birjă şi o să pot să vă spun în curând tot ceea ce doriţi să aflaţi. Omuleţul stătea uitându-se de la unul la celălalt dintre noi, cu nişte ochi pe jumătate speriaţi, pe jumătate plini de speranţă, ca unul care n-ar fi fost sigur dacă se afla în faţa unui chilipir sau a unei catastrofe. Apoi a intrat în birjă şi într-o jumătate de oră eram înapoi în salonul de pe strada Baker. În timpul călătoriei n-am vorbit deloc, dar respiraţia intensă şi firavă a însoţitorului nostru, precum şi încleştarea şi descleştarea mâinilor sale indicau încordarea nervoasă în care se afla. — Iată-ne ajunşi!, a spus Holmes vesel, pe când intram pe rând în cameră. Focul este foarte binevenit pe o vreme ca asta. Se pare că vă este frig, domnule Ryder. Vă rog, aşezaţi-vă în fotoliul de nuiele. O să-mi încalţ papucii înainte de a rezolva această mică problemă a dumneavoastră. Ei bine, deci! Doriţi să aflaţi ce s-a întâmplat cu gâştele acelea? — Da, domnule. — Sau mai degrabă, îmi închipui, cu gâsca aceea. Cred că eraţi interesat de o pasăre anume albă, cu o dungă neagră de-a curmezişul cozii. Ryder tremura de emoţie. — O, domnule, a strigat el, puteţi să-mi spuneţi unde a ajuns? — A ajuns aici. — Aici? — Da, şi s-a dovedit a fi o pasăre extrem de neobişnuită. Nu mă mir că sunteţi interesat de ea. A făcut un ou după ce murise – cel mai frumos, strălucitor ou albastru care s-a văzut vreodată. Îl am aici în muzeul meu. Vizitatorul nostru s-a ridicat în picioare clătinându-se, şi s-a prins cu mâna dreaptă de poliţa de deasupra căminului. Holmes a descuiat seiful său şi a ridicat carbunculul albastru, care strălucea ca o stea, cu o lucire rece, scânteietoare, multiplicată de faţetele sale. Ryder stătea holbându-se cu faţa contractată, nesigur dacă să-l ceară sau să se dezică de el. — Crima dumneavoastră a fost descoperită, i-a spus Holmes încet. Revino-ţi, omule, sau altminteri o să cazi în foc! Dă-i braţul şi ajută-l să se aşeze pe scaun, Watson. N-are destulă îndrăzneală să-şi asume crima făcută nepedepsit. Dă-i puţin brandy. Aşa! Acuma mai arată puţin a om. Ca o fărâmă de om, în orice caz! Pentru o clipă, acesta s-a clătinat aproape să cadă, dar paharul de brandy i-a adus ceva culoare în obraji, şi stătea acum holbându-se cu o privire speriată la acuzatorul său. — Dispun aproape de toate faptele şi de toate dovezile care îmi sunt necesare, deci există puţine lucruri pe care e necesar să mi le spuneţi. Totuşi, acele puţine fapte pot fi elucidate astfel încât cazul să fie pe deplin rezolvat. Auziseşi, Ryder de această piatră albastră a contesei de Morcar? — Catherine Cusack a fost aceea care mi-a spus de ea, a spus el cu o voce hârâită. — Înţeleg – servitoarea doamnei. Ei bine, tentaţia de a face avere pe neaşteptate şi atât de uşor a fost mai tare decât tine, aşa cum a fost pentru oameni mai puternici înaintea ta; dar nu ai fost foarte onest în privinţa mijloacelor pe care le-ai folosit. Mi se pare, Ryder, că ai stofă de mare nemernic. Ai ştiut că acest om, Horner, instalatorul, a fost implicat în ceva asemănător înainte, şi că bănuiala va fi cu atât mai mult îndreptată împotriva sa. Ce ai făcut atunci? Aţi inventat o treabă de făcut în camera doamnei respective – tu şi complicea ta, Cusack – şi aţi făcut în aşa fel încât acesta să fie trimis s-o rezolve. Apoi, când a plecat, aţi forţat caseta cu bijuterii, aţi dat alarma şi aţi făcut ca acest om nefericit să fie arestat. Apoi ai… Ryder s-a aruncat brusc pe covor, prinzând genunchii tovarăşului meu. — Pentru Dumnezeu, fie-vă milă!, a ţipat el ascuţit. Gândiţi-vă la tatăl meu! La mama mea! Asta le va zdrobi inimile. N-am făcut niciodată înainte ceva rău! Şi nu o să mai fac vreodată. O să jur pe Biblie. O, nu înştiinţaţi tribunalul! Pentru numele lui Christos, nu o faceţi! — Întoarce-te pe scaun!, i-a spus Holmes poruncitor. Este foarte uşor să îngenunchezi şi să te târăşti acum, dar nu te-ai gândit deloc la acest biet Horner acuzat de o crimă de care habar nu avea. — O să dispar, domnule Holmes, o să plec din ţară, domnule. Astfel, acuzaţia împotriva lui va fi retrasă. — Hm! O să vorbim despre asta. Şi acum hai să auzim relatarea exactă a pasului următor. Cum a ajuns piatra în gâscă, şi cum a ajuns gâsca în piaţă? Spune-ne adevărul, căci asta este singura ta şansă de salvare. Ryder şi-a trecut limba peste buzele uscate. — O să vă spun totul exact cum s-a întâmplat, domnule, a spus el. Atunci când Horner a fost arestat, mi s-a părut că ar fi cel mai bine să dispar imediat cu piatra, căci nu puteam şti în ce moment poliţia ar fi putut hotărî să mă percheziţioneze pe mine şi camera mea. Nu exista nici un loc în hotel unde s-ar fi aflat în siguranţă. Am ieşit, ca şi cum aş fi avut un comision de făcut, şi m-am îndreptat spre casa surorii mele. S-a măritat cu un bărbat numit Oakshott şi locuia pe Brixton Road, unde creştea orătănii pentru piaţă. Fiecare persoană pe care am întâlnit-o pe drum mi s-a părut a fi poliţist sau detectiv; şi, deşi era o noapte rece, până să ajung pe Brixton Road, sudoarea îmi şiroia pe faţă. Sora mea m-a întrebat ce se întâmplase şi de ce eram atât de palid; dar i-am spus că eram tulburat din pricina furtului bijuteriei de la hotel. Apoi m-am dus în curtea din spate şi am fumat puţin, întrebându-mă ce era cel mai bine de făcut. Am avut odată un prieten numit Maudsley, care devenise complet imoral şi tocmai ce-şi executa pedeapsa la Pentonville. Într-o zi m-am întâlnit cu el şi a început să-mi vorbească despre procedeele hoţilor şi cum plasau ceea ce furau. Ştiam că era sincer cu mine căci ştiam ceva lucruri despre el; deci m-am hotărât să mă duc la Kilburn, unde locuia, şi să-i spun ce am făcut. Mi-ar fi putut spune cum să vând piatra. Dar cum să ajung la el în siguranţă? Mă gândeam la suferinţele prin care trecusem venind de la hotel. Puteam fi arestat şi percheziţionat în orice moment, şi mi-ar fi găsit piatra în buzunarul vestei. În momentul respectiv, mă sprijineam de zid şi mă uitam la gâştele care mergeau legănat pe lângă picioarele mele, când mi-a venit brusc o idee cum aş fi putut învinge cel mai bun detectiv care a trăit vreodată. Cu câteva săptămâni în urmă, sora mea îmi spusese că pot avea cea mai bună gâscă ca dar de Crăciun, şi ştiam că întotdeauna se ţinea de cuvânt. Aveam să-mi iau gâsca acum, şi aveam să-mi duc piatra la Kilburn în ea. În curte era un mic şopron, şi am împins una din păsări în spatele lui – una mare şi frumoasă, albă cu o coadă dungată. Am prins-o, şi, deschizându-i cu forţa ciocul, i-am împins piatra pe gâtlej în jos, până unde am putut ajunge cu degetul. Pasărea a înghiţit-o şi am simţit cum piatra a trecut prin gâtlejul ei ajungând în guşă. Dar creatura a început să dea din aripi şi să se zbată, şi sora mea a ieşit să vadă ce se întâmpla. Când m-am întors să-i vorbesc, animalul a scăpat şi a zburat printre celelalte. — Ce făceai cu pasărea aceea, Jem?, spune ea. — Păi, am spus eu, ai zis că-mi dai una de Crăciun şi le încercam să văd care este cea mai grasă. — O, spune ea, pe a ta am pus-o deoparte, o numim pasărea lui Jem. Este cea mare şi albă de acolo. Sunt douăzeci şi şase, una pentru tine, una pentru noi şi două duzini pentru piaţă. — Mulţumesc, Maggie, zic eu: dar dacă nu te deranjează, aş vrea-o mai degrabă pe aceea de care tocmai ce mă ocupam. — Cealaltă este mai grea cu trei livre, a spus ea, şi am îngrăşat-o special pentru tine. — Nu contează. O s-o am pe cealaltă şi o s-o iau acum, am spus eu. — O, cum vrei, a spus ea, puţin iritată, pe care o vrei atunci? — Cea albă cu o dungă pe coadă, cea din mijlocul cârdului. — O, foarte bine. Omoar-o şi ia-o cu tine. — Ei bine, am făcut ceea ce a spus, domnule Holmes, şi am cărat pasărea tot drumul până la Kilburn. I-am spus amicului meu ce făcusem, căci era o persoană căreia îţi venea uşor să-i spui aşa ceva. A râs până s-a înecat, şi am luat un cuţit şi am tăiat gâscă. Am îngheţat văzând că nu era nici urmă de piatra mea, şi mi-am dat seama că făcusem o greşeală teribilă. Am lăsat pasărea, m-am repezit înapoi la sora mea, şi m-am năpustit în curtea din spate. Nu mai era nici o pasăre acolo. — Unde au dispărut toate, Maggie?, am strigat eu. — La negustor, Jem. — Care negustor? — Breckinridge din Covent Garden. — Dar era vreo alta cu o coadă dungată?, am întrebat, la fel cu aceea pe care am ales-o? — Da, Jem; au fost două cu dungă pe coadă şi n-am putut niciodată să le deosebesc. Ei bine, atunci, fireşte că mi-am dat seama ce se întâmplase, şi am fugit cât de repede am putut la acest om, Breckinridge; dar vânduse lotul imediat şi nu a vrut să-mi spună un singur cuvânt la cine. L-aţi auzit dumneavoastră înşivă în seara asta. Totdeauna mi-a răspuns la fel. Sora mea crede că sunt pe cale să înnebunesc. Uneori cred asta chiar şi eu. Iar acum – acum sunt etichetat hoţ, fără să fi atins vreodată bogăţia pentru care mi-am vândut sufletul. Dumnezeu să-mi ajute! Dumnezeu să-mi ajute! A izbucnit în nişte hohote convulsive de plâns, îngropându-şi faţa în mâini. A urmat o tăcere îndelungată, întreruptă numai de respiraţia lui greoaie şi de bătăile ritmice făcute de Sherlock Holmes cu vârfurile degetelor pe marginea mesei. Apoi prietenul meu s-a ridicat şi a deschis uşa. — Ieşi!, a spus el. — Ce, domnule! O, Dumnezeu să vă binecuvânteze! — Nici un cuvânt în plus. Ieşi! Şi n-a mai fost nevoie de vreun cuvânt. S-a auzit o forfotă, un tropăit pe scări, pocnetul uşii şi paşi fugind, răsunând clar pe stradă. — La urma urmei, Watson, a spus Holmes, întinzându-şi mâna după pipa de lut, nu sunt plătit de poliţie să-i acopăr lipsurile. Dacă Horner ar fi în pericol, ar fi altceva; dar acest individ nu va apărea să depună mărturie împotriva lui, iar cazul va fi abandonat. Presupun că de fapt comut o pedeapsă, dar este posibil că salvez un suflet. Acest individ nu va mai face rău; este prea înfricoşat. Trimite-l la închisoare acum, şi faci din el un puşcăriaş pe viaţă. În plus, este sezonul iertării, întâmplarea ne-a scos în cale o problemă extrem de specială şi ciudată, iar soluţionarea ei este propria-i recompensă. Dacă ai fi atât de bun să tragi de clopoţel, doctore, vom începe o altă investigaţie în care principala protagonistă va fi tot o pasăre.

Memoriile lui Sherlock Holmes  de Arthur Conan Doyle 1. Stea-de-Argint   — Watson, mi-e teamă că va trebui să plec, spuse Holmes într-o dimineaţă, în timp ce ne pregăteam să luăm micul dejun. — Să pleci! Unde? — În ţinutul Dartmoor, la King’s Pyland. Vestea nu mă surprindea deloc. Într-adevăr, de mirare era doar că nu se amestecase până atunci în acest caz extraordinar, unicul subiect de discuţie din toată Anglia. O zi întreagă, prietenul meu măsurase camera în lung şi-n lat, cu capul în piept şi cu sprâncenele încruntate, umplându-şi în continuu pipa cu tutun din cel mai tare, complet surd la orice întrebare sau remarcă de-a mea. Primise de la agentul nostru de presă cele mai recente ediţii ale ziarelor, pe care doar le răsfoia şi le arunca într-un colţ. Cu toată tăcerea lui, ştiam foarte bine ce-l frământă. O singură problemă aflată în atenţia publicului la acea vreme îi putea pune la încercare capacitatea de analiză: ciudata dispariţie a favoritului cursei pentru cupa Wessex şi tragica ucidere a antrenorului acestui cal. Prin urmare, când Holmes şi-a anunţat brusc intenţia de a pleca spre locul unde se petrecuse drama, s-a întâmplat exact ceea ce aşteptasem şi sperasem să se întâmple. — Aş fi foarte bucuros să te însoţesc, dacă nu cumva crezi că te incomodez, i-am spus. — Dragul meu Watson, mi-ai face o mare favoare venind cu mine. Şi consider că nu-ţi vei irosi timpul, întrucât sunt anumite aspecte ale acestui caz care promit să-l facă de-a dreptul unic. Cred că avem suficient timp să prindem trenul în gara Paddington şi pe drum îţi voi spune mai pe larg despre ce e vorba. Mi-ai face un mare serviciu dacă ai lua cu tine şi excelentul tău binoclu. Şi iată cum, o oră şi ceva mai târziu, mă aflam într-un compartiment de clasa întâi, în drum spre Exeter, în timp ce Sherlock Holmes, cu privirea lui ageră şi plină de nerăbdare, încadrată de şapca de voiaj cu apărătoare pentru urechi, se cufunda cu repeziciune în lectura unui teanc de ziare noi, pe care şi le cumpărase la Paddington. Trecusem demult de Reading, când aruncă sub banchetă ultimul ziar şi-mi întinse tabachera. — Mergem destul de repede, zise el, uitându-se mai întâi pe fereastră şi apoi la ceas. În momentul de faţă avem o viteză de cincizeci şi trei de mile şi jumătate pe oră. — N-am văzut stâlpii care marchează sferturile de milă. — Nici eu, dar stâlpii de telegraf de pe linia asta se află la o distanţă de şaizeci de iarzi, deci calculul e simplu. Presupun că te-ai informat în legătură cu uciderea lui John Straker şi dispariţia lui Stea-de-Argint. — Am citit ce scrie în ziarele „Telegraph” şi „Chronicle”. — E unul din acele cazuri în care arta detectivului ar trebui să fie folosită mai degrabă pentru a cerne detaliile decât pentru a aduna noi dovezi. Tragedia a fost atât de neobişnuită, de completă şi de o importanţă atât de mare din punct de vedere personal pentru atâţia oameni, încât suferim de un exces de sugestii, presupuneri şi ipoteze. Partea cea mai grea este să desprinzi faptele, cele absolut incontestabile, de înfrumuseţările aduse de teoreticieni şi ziarişti. Apoi, după ce am stabilit această bază solidă, este de datoria noastră să vedem ce concluzii se pot trage şi care sunt punctele importante în jurul cărora se învârte întregul mister. Marţi seara, am primit telegrame atât de la colonelul Ross, proprietarul calului, cât şi de la inspectorul Gregory, cel care investighează cazul, amândoi solicitându-mi colaborarea. — Marţi seara! am exclamat. Şi azi e joi dimineaţă! De ce nu te-ai dus ieri acolo? — Pentru că am făcut o greşeală, dragul meu Watson, o greşeală pe care mă tem că o comit mai des decât ar crede cei care mă cunosc doar prin intermediul memoriilor scrise de tine. Cert este că nu mi se părea posibil ca cel mai remarcabil cal din Anglia să rămână ascuns multă vreme, mai ales într-un loc atât de puţin populat ca nordul ţinutului Dartmoor. Ieri aşteptam din oră în oră să aud că a fost găsit şi că cel care l-a răpit este ucigaşul lui John Straker. Dar când am văzut că a mai trecut o dimineaţă şi că nu s-a făcut nimic altceva în afară de arestarea tânărului Fitzroy Simpson, mi-am dat seama că este timpul să intru în acţiune. Totuşi, am impresia că într-un fel ziua de ieri n-a fost irosită în zadar. — Asta înseamnă că ţi-ai format o teorie? — Cel puţin cunosc exact faptele esenţiale ale acestui caz. Am să ţi le enumer, căci nimic nu limpezeşte un caz mai bine decât expunerea lui în faţa unei alte persoane; oricum, nu mă pot aştepta la o colaborare din partea ta fără să-ţi arăt punctul nostru de plecare. M-am rezemat de perne, trăgând din ţigară, în timp ce Holmes, aplecându-se înainte, îmi făcu o schiţă a evenimentelor care duseseră la călătoria noastră, marcând punctele problemei în palmă cu arătătorul său lung şi subţire. — Stea-de-Argint, zise el, se trage din armăsarul Somomy şi deţine un palmares la fel de strălucitor, ca şi celebrul lui strămoş. Are cinci ani şi, rând pe rând, i-a adus colonelului Noss, norocosul lui proprietar, toate premiile puse în joc la cursele de cai. Până în momentul catastrofei era favoritul principal în cursa pentru cupa Wessex, pariurile fiind de trei la unu în favoarea lui. Oricum, el a fost întotdeauna favoritul numărul unu în rândul iubitorilor de curse şi nu i-a dezamăgit niciodată până acum, astfel că, s-au pariat pe el sume enorme, chiar şi la aceste şanse. Este evident, deci, că mulţi oameni aveau mare interes să-l împiedice pe Stea-de-Argint să fie prezent la startul cursei de marţea viitoare. Bineînţeles, acest lucru a fost conştientizat şi la King’s Pyland, unde se află grajdul de antrenament al colonelului. S-au luat toate precauţiile pentru a se asigura paza favoritului. Antrenorul, John Straker, era un fost jocheu care a concurat pentru colonelul Ross înainte de a se îngrăşa şi de a depăşi greutatea admisă. El l-a slujit pe colonel cinci ani ca jocheu şi şapte ani ca antrenor şi întotdeauna s-a dovedit a fi un slujitor zelos şi cinstit. Avea în subordine trei băieţi, întrucât grajdul era destul de mic, cu doar patru cai. În fiecare noapte, unul dintre aceşti băieţi stătea de veghe în grajd, în timp ce ceilalţi dormeau în pod. Toţi trei aveau caractere ireproşabile. John Straker, fiind însurat, locuia într-o vilă mică situată la vreo două sute de yarzi de grajduri. Nu avea copii, doar o servitoare, şi avea o situaţie materială destul de bună. Împrejurimile sunt pustii, dar, cam la o jumătate de milă spre nord, se află un grup de vile construite de un antreprenor din Tavistock în folosul bolnavilor şi al acelora care doresc să se bucure de aerul proaspăt din Dartmoor. Oraşul Tavistock este situat la două mile spre vest, iar dincolo de bărăgan, tot la vreo două mile depărtare, se află cel mai mare loc de antrenament din Mapleton, care aparţine lordului Backwater şi este condus de Silas Brown. În rest, bărăganul este complet pustiu, locuit doar de câţiva ţigani nomazi. Aceasta era situaţia lunea trecută, când s-a produs catastrofa. În seara aceea, caii fuseseră plimbaţi şi adăpaţi ca de obicei, iar grajdurile au fost închise la ora nouă. Doi dintre băieţi s-au dus acasă la antrenor şi au luat cina în bucătărie, în timp ce al treilea, Ned Hunter, a rămas de pază. La câteva minute după ora nouă, servitoarea, Edith Baxter, i-a dus acestuia la grajduri cina, constând din mâncare de berbec cu sos condimentat. Nu i-a dus nimic de băut, deoarece grajdurile aveau apă curentă şi exista regula ca băiatul de serviciu să nu bea nimic altceva. Servitoarea avea cu ea un felinar, întrucât era foarte întuneric, iar poteca trecea de-a dreptul prin bărăgan. Edith Baxter se afla la o distanţă de treizeci de yarzi de grajduri, când un bărbat a apărut din întuneric şi i-a strigat să se oprească. În clipa în care a păşit în cercul de lumină palidă al felinarului, fata a văzut că era un om cu înfăţişare distinsă, îmbrăcat într-un costum din lână aspră de culoare gri, cu o şapcă din postav pe cap. Purta ghetre şi avea un baston greu cu măciulie. Dar ceea ce a impresionat-o cel mai mult pe fată a fost paloarea accentuată a feţei şi nervozitatea din felul lui de a se purta. În privinţa vârstei, după părerea ei, omul avea peste treizeci de ani. — Îmi poţi spune unde mă aflu? a întrebat-o el. Aproape că mă hotărâsem să dorm sub cerul liber, când am văzut lumina felinarului tău. — Sunteţi în preajma grajdurilor de la King’s Pyland, a răspuns ea. — Serios? Ce noroc am! a exclamat bărbatul. Din câte ştiu, un grăjdar doarme acolo singur în fiecare seară. Probabil că asta e cina pe care i-o duci. Sunt sigur că nu eşti prea mândră pentru a câştiga nişte bani ca să-ţi cumperi o rochie nouă, nu-i aşa? Necunoscutul a scos din buzunarul vestei o bucată de hârtie împăturită, zicând: — Ai grijă să-i dai asta băiatului diseară şi mâine vei avea cea mai frumoasă rochiţă pe care ţi-ai putea-o cumpăra. Servitoarea s-a speriat de seriozitatea vorbelor lui şi a luat-o la fugă pe lângă el, până la fereastra prin care obişnuia să-i dea grăjdarului mâncarea. Fereastra era deja deschisă, iar Hunter era aşezat la măsuţa dinăuntru. Fata tocmai începuse să-i povestească ce se întâmplase, când străinul s-a apropiat din nou. — Bună seara, a spus el, uitându-se pe fereastră. Aş vrea să stau de vorbă cu dumneata. Fata a jurat că, în timp ce bărbatul vorbea, a observat în mâna lui colţul micului pachet de hârtie. — Dar ce treabă aveţi aici? a întrebat băiatul. — Genul de treabă care ar putea să-ţi umple buzunarele, a replicat celălalt. Ai doi cai înscrişi în cursa pentru cupa Wessex: Stea-de-Argint şi Bayard. Vinde-mi şi mie un pont bun şi n-o să-ţi pară rău. E adevărat că Bayard i-ar putea da celuilalt un avans de o sută de yarzi la o mie de metri şi că cei de aici au pariat pe el? — Aha! Deci dumneata eşti unul din spionii ăia blestemaţi! a strigat băiatul. Lasă că-ţi arăt eu cum ne purtăm noi cu astfel de oameni la King’s Pyland! A sărit în sus şi a traversat în fugă grajdul, ca să dea drumul la câine. Fata a fugit spre casă, dar, în timp ce fugea, s-a uitat înapoi şi l-a văzut pe străin aplecându-se înăuntru pe fereastră. Puţin mai târziu însă, când Hunter s-a repezit afară cu câinele, necunoscutul dispăruse şi cu toate că a alergat în jurul tuturor clădirilor, băiatul nu a reuşit să-i mai dea de urmă. — O clipă! l-am întrerupt eu. Când a fugit cu câinele afară, grăjdarul a lăsat cumva uşa descuiată în urma lui? — Excelent, Watson, excelent! murmură prietenul meu. Importanţa acestui lucru m-a izbit atât de puternic, încât ieri am trimis special o telegramă la Dartmoor ca să lămuresc problema. Băiatul a încuiat uşa înainte să iasă. În plus, fereastra era prea îngustă ca să poate trece un om prin ea. Hunter a aşteptat până s-au întors colegii lui, moment în care i-a trimis vorbă antrenorului despre ceea ce se întâmplase. Straker s-a tulburat auzind relatarea, deşi se pare că nu şi-a dat seama de adevărata ei însemnătate. Era totuşi vag neliniştit, iar când doamna Straker s-a trezit pe la unu noaptea, l-a văzut îmbrăcându-se. Ca răspuns la întrebările ei, el a zis că nu poate dormi, că e neliniştit din cauza cailor şi că intenţionează să se ducă până la grajduri să vadă dacă totul e în ordine. Soţia lui l-a implorat să stea acasă, mai ales că auzea ploaia bătând în geam, dar în ciuda rugăminţilor ei, el şi-a pus impermeabilul şi a ieşit afară. La şapte dimineaţa, doamna Straker s-a trezit şi a constatat că soţul ei nu se întorsese încă. S-a îmbrăcat în grabă, a chemat servitoarea şi s-a îndreptat către grajduri. Uşa era deschisă; înăuntru, ghemuit pe un scaun se afla Hunter, căzut într-o stare profundă de toropeală, boxa favoritului era goală şi nici urmă de antrenor. Cei doi băieţi, care dormiseră în podul de deasupra camerei cu harnaşamente, au fost treziţi în grabă. Nu auziseră nimic în timpul nopţii, fiindcă amândoi aveau un somn greu. Era evident că Hunter era sub influenţa unui drog puternic; întrucât nu se putea scoate nimic coerent de la el, a fost lăsat să doarmă până şi-a revenit, timp în care cei doi băieţi şi cele două femei au fugit în căutarea lui Straker şi a armăsarului. Încă mai sperau că antrenorul, din cine ştie ce motiv, scosese calul la o plimbare cu noaptea-n cap; urcând însă pe movila din apropierea casei, de unde se vedea tot bărăganul din jur, nu numai că n-au găsit nici o urmă a favoritului dispărut, dar au zărit ceva ce îi avertiza că se aflau în prezenţa unei tragedii. La vreun sfert de milă de grajduri, pelerina lui John Straker fâlfâia, agăţată într-un tufiş. În imediata apropiere era o groapă, iar pe fundul ei a fost descoperit cadavrul nefericitului antrenor. Capul îi fusese sfărâmat de o lovitură barbară, aplicată cu un obiect greu, şi mai avea o rană pe coapsă, o tăietură lungă şi dreaptă, făcută bineînţeles cu un instrument foarte ascuţit. Cu toate astea, era clar că Straker se apărase cu dârzenie împotriva atacatorilor săi, pentru că în mâna dreaptă ţinea un cuţitaş plin până la plăsele de sânge închegat, în timp ce în stânga strângea o cravată din mătase roşie cu negru, pe care servitoarea a recunoscut-o ca fiind cea purtată cu o seară înainte de necunoscutul care apăruse la grajduri. Când şi-a revenit din toropeală, Hunter a fost şi el aproape sigur că străinul era posesorul cravatei. De asemenea, a fost la fel de convins că acelaşi străin îi drogase mâncarea de berbec, în timp ce stătea la fereastră, lăsând astfel grajdurile fără paznic. În ceea ce priveşte calul dispărut, în noroiul de pe fundul gropii fatale erau destule urme care dovedeau că acesta fusese acolo în momentul luptei. Dar din dimineaţa aceea, calul n-a mai fost văzut şi, cu toate că s-a oferit o recompensă substanţială, iar toţi ţiganii din Dartmoor sunt cu ochii în patru, nu s-a primit nici o veste despre el. În sfârşit, analiza a arătat că resturile de la cina grăjdarului conţin o cantitate apreciabilă de praf de opiu, în timp ce oamenii din casă au mâncat în aceeaşi seară aceeaşi mâncare, fără să păţească nimic. Acestea sunt faptele principale ale cazului, prezentate fără presupuneri sau înflorituri. Acum voi recapitula ceea ce făcut poliţia în această chestiune. Inspectorul Gregory, căruia i s-a încredinţat cazul, este un poliţist extrem de competent. Dacă ar fi înzestrat şi cu imaginaţie, ar putea ajunge departe în meseria lui. De îndată ce sosit la faţa locului, l-a găsit şi i-a arestat imediat pe bărbaţi asupra căruia planau în mod firesc suspiciunile. Nu a fost foarte greu să-l găsească, pentru că acesta locuia într-una din vilele despre care am vorbit. Se pare că numele lui este Fitzroy Simpson. E un om de familie foarte bună, cu o educaţie aleasă care şi-a risipit averea la cursele de cai şi acum trăieşte din puţinii bani pe care îi câştigă ca agent de pariuri în cluburile sportive din Londra. Din registrul lui reiese că pariuri în valoare de cinci mii de lire fuseseră înregistrate împotriva favoritului. La arestarea sa, el a declarat că venise în Dartmoor sperând să capete informaţii despre caii de la King’s Pyland, precum şi despre Desborough, al doilea favorit, aflat în grija lui Silas Brown la grajdurile Mapleton. Nu a încercat să nege că s-a comportat în seara aceea aşa cum spuseseră martorii, dar a declarat că nu avea nici un plan diabolic, ci pur şi simplu dorise să obţină informaţii direct de la sursă. Când i s-a arătat cravata; a devenit palid şi a fost complet incapabil să justifice prezenţa ei în mâna celui ucis. Hainele sale ude dovedeau că fusese afară în timpul furtunii din noaptea precedentă, iar bastonul lui cu cap de plumb putea fi foarte bine arma care, prin lovituri repetate, a provocat rănile îngrozitoare în urma cărora murise Straker. Pe de altă parte, Simpson nu avea nici un fel de rană, în timp ce cuţitul lui Straker arăta că cel puţin unul dintre atacatorii săi fusese atins. Pe scurt, astea sunt faptele, dragă Watson, şi ţi-aş fi profund îndatorat dacă ai putea să aduci puţină lumină în acest caz. Ascultasem cu cel mai mare interes relatarea pe care mi-o făcuse Holmes, cu claritatea lui caracteristică. Deşi majoritatea faptelor îmi erau cunoscute, nu apreciasem îndeajuns importanţa lor relativă şi nici legătura dintre ele. — Nu e oare posibil, am sugerat eu, ca tăietura de pe coapsa lui Straker să fi fost cauzată de propriul cuţit în cursul zbaterilor convulsive care urmează oricărei răni la creier? — E mai mult decât posibil, e chiar probabil, îmi răspunse Holmes. În acest caz, unul din punctele principale în favoarea acuzatului dispare. — Şi totuşi, i-am spus, nici acum nu înţeleg care este teoria poliţiei. — Mă tem că orice teorie am prezenta, vom întâmpina obiecţii serioase, replică prietenul meu. După părerea mea, poliţia îşi închipuie că acest Fitzroy Simpson, după ce l-a drogat pe băiat şi după ce a obţinut cumva o copie a cheii, a deschis uşa de la grajd şi a scos calul afară, aparent cu intenţia de a-l răpi. Frâul calului lipseşte, deci se poate să i-l fi pus Simpson. Apoi, lăsând uşa deschisă în urma lui, a plecat cu calul prin bărăgan, când s-a întâlnit sau a fost ajuns din urmă de antrenor. Bineînţeles că a izbucnit un scandal între ei. Simpson i-a zdrobit creierii antrenorului cu bastonul său greu, fără să fie rănit de cuţitaşul folosit de Straker ca să se apere, apoi hoţul a dus calul într-o ascunzătoare sau poate că acesta a fugit în timpul luptei, iar acum rătăceşte pe undeva prin bărăgan. Cam aşa se prezintă cazul în concepţia poliţiei şi, oricât de improbabil ar fi el, orice altă explicaţie este şi mai improbabilă. Oricum, voi verifica repede teoria asta, de îndată ce voi fi la faţa locului. Până atunci, nu prea văd cum am putea avansa mai mult de atât în aceasta problemă. Era deja seară când am ajuns în micul oraş Tavistock, situat, precum partea bombată a unui scut, în mijlocul cercului uriaş al ţinutului Dartmoor. La gară ne aşteptau doi domni. Unul era înalt, blond, cu părul ca o coamă de leu şi cu barbă, iar ochii mari, de un albastru deschis, erau ciudat de pătrunzători. Celălalt era scund şi vioi, foarte elegant şi dichisit, purta redingotă şi ghetre, cu favoriţi mici, bine îngrijiţi şi cu monoclu. Acesta era colonelul Ross, binecunoscutul amator de sport, celălalt era inspectorul Gregory, un om a cărui faimă creştea cu repeziciune în cadrul departamentului de detectivi al poliţiei engleze. — Sunt încântat că aţi venit, domnule Holmes, spuse colonelul. Domnul inspector aici de faţă a făcut tot ce se putea imagina, dar eu nu vreau să scap nici o posibilitate de a răzbuna pe bietul Straker şi de a-mi recupera calul. — A mai intervenit ceva nou? întrebă Holmes. — Cu regret trebuie să spun că am făcut prea puţine progrese, răspunse inspectorul. Afară ne aşteaptă o trăsură şi întrucât sunt sigur că doriţi să vedeţi locul faptei înainte să cadă întunericul, putem să discutăm pe drum. Un minut mai târziu, eram cu toţii aşezaţi confortabil în trăsura care trecea zornăind prin ciudatul şi vechiul Devonshire. Inspectorul Gregory, excesiv de preocupat de cazul său, începu să toarne cu observaţii, iar Holmes îl întrerupea doar din când în când cu o întrebare sau cu o interjecţie. Colonelul Ross se lăsă pe spate, cu mâinile încrucişate şi cu pălăria pe ochi, în timp ce eu ascultam cu interes dialogul celor doi detectivi. Gregory îşi formula teoria, care era aproape identică cu cea pe care Holmes o prevăzuse în tren. — Laţul e destul de strâns în jurul lui Fitzroy Simpson, spuse inspectorul, şi eu personal cred că el e omul nostru. În acelaşi timp, recunosc că dovezile sunt pur circumstanţiale şi că ar putea interveni ceva nou care să răstoarne situaţia. — Cum rămâne cu cuţitul lui Straker? — Am ajuns la concluzia că s-a rănit singur când a căzut. — Prietenul meu, doctorul Watson, mi-a sugerat acelaşi lucru când veneam încoace. Dacă este adevărat, nu e deloc în favoarea acestui Simpson. — Cu siguranţă. El nu are nici cuţit şi nici vreo urmă de rană. Dovezile împotriva lui sunt fără îndoială foarte puternice. Avea mare interes să dispară favoritul. E bănuit că l-a drogat pe grăjdar, a fost cu certitudine afară în timpul furtunii, era înarmat cu un baston greu, iar cravata lui a fost găsită în mâna mortului. Cred că avem suficiente probe pentru a ne prezenta în faţa unui juriu. Holmes clătină din cap. — Un avocat deştept ar face praf toată teoria, zise el. De ce ar fi luat Simpson calul din grajd? Dacă voia să-l rănească, de ce n-ar fi făcut-o chiar acolo? S-a găsit asupra lui o copie după cheia de la uşa grajdului? Ce farmacist i-a vândut praful de opiu? Şi, mai ales, unde ar fi putut el, care e un străin în ţinut, să ascundă un cal, şi încă un cal aşa faimos? Care este explicaţia lui în legătură cu hârtia pe care dorea ca servitoarea să i-o dea grăjdarului? — El zice că era o bancnotă de zece lire. Într-adevăr, s-a găsit o astfel de bancnotă în punga lui. Dar celelalte obstacole nu sunt atât de formidabile pe cât par. Simpson nu e complet străin de aceste meleaguri. A locuit de două ori la Tavistock în timpul verii. Opiul a fost probabil adus de la Londra. Cheia de care s-a servit putea fi aruncată. Calul poate fi pe fundul vreunei gropi sau mine părăsite din bărăgan. — Ce spune el în privinţa cravatei? — Recunoaşte că e a lui şi declară că a pierdut-o. Dar a apărut un element nou în acest caz, care poate explica de ce a scos calul din grajd. Holmes îşi ciuli urechile. — Am găsit urme care arată că o şatră de ţigani s-a stabilit luni seara la o distanţă de o milă de locul unde a avut loc crima. Marţi nu mai erau acolo. Acum, presupunând că a existat o înţelegere între Simpson şi aceşti ţigani, nu e oare posibil ca el să fi scos calul ca să-l ducă lor atunci când a fost ajuns din urmă, şi nu e posibil ca ei să se afle în posesia lui acum? — Tot ce se poate. — În prezent, bărăganul este cercetat în amănunţime, pentru a se da de urma acestor ţigani. Am examinat, de asemenea, fiecare grajd şi dependinţă din Tavistock, pe o rază de zece mile. — Din câte ştiu, mai există un alt grajd în apropiere. — Da, şi acesta este un factor pe care desigur nu trebuie să-l neglijăm, pentru că Desborough, calul lor, era al doilea pe lista de pariuri şi proprietarul avea interes să dispară favoritul. Se ştie că Silas Brown, antrenorul, a pariat mulţi bani cu ocazia cursei şi nu era deloc prieten cu bietul Straker. Cu toate astea, am cercetat grajdurile şi nu am găsit nimic care să aibă legătură cu cazul. — Şi nimic care să-l lege pe Simpson de interesele grajdurilor Mapleton? — Absolut nimic. Holmes se rezemă pe pernele trăsurii şi conversaţia încetă. Câteva minute mai târziu, vizitiul opri la marginea drumului, în faţa unei vilişoare drăguţe din cărămidă roşie, cu streşinile atârnând. Ceva mai departe, dincolo de peluză, era o clădire lungă, cu ţigle cenuşii. Curbele joase ale bărăganului, căruia ferigile veştede îi dădeau culoarea bronzului, se întindeau în toate direcţiile, până la linia orizontului, întreruptă doar de turlele din Tavistock şi de un mănunchi de case aflate departe spre vest: grajdurile Mapleton. Cu toţii ne-am dat jos în grabă, în afară de Holmes, care continua să stea rezemat, cu ochii aţintiţi în zare, complet pierdut în gânduri. Abia când i-am atins braţul s-a ridicat, tresărind violent şi a coborât din trăsură. — Mă scuzaţi, zise el, întorcându-se spre colonelul Ross, care îl privea surprins. Visam cu ochii deschişi. Strălucirea ochilor şi agitaţia stăpânită din comportamentul lui m-au convins, obişnuit fiind cu felul său de a fi, că găsise un indiciu, deşi nu-mi puteam imagina unde. — Poate aţi prefera să mergeţi de îndată la locul crimei, domnule Holmes? spuse Gregory. — Mai degrabă aş vrea să mai rămân puţin aici şi să lămuresc două sau trei probleme de detaliu. Presupun că Straker a fost adus aici? — Da, e sus. Ancheta va avea loc mâine. — Era de mulţi ani în slujba dumneavoastră, domnule colonel? — Am fost mereu foarte mulţumit de serviciile lui. — Domnule inspector, presupun că aţi făcut un inventar al lucrurilor aflate în buzunarul lui în momentul în care a murit? — Toate aceste obiecte se află în sufragerie, dacă doriţi să le vedeţi. — Mi-ar face mare plăcere. Ne-am dus cu toţii în camera din faţă şi ne-am aşezat în jurul mesei din mijloc, în timp ce inspectorul descuie o cutie pătrată din metal şi aşternu în faţa noastră o grămăjoară de lucruri: o cutie de chibrituri, o lumânare mică din seu, o pipă din lemn, o pungă din piele de focă ce conţinea tutun de pipă, un ceas din argint cu lanţ din aur, cinci monede din aur de o liră, o trusă de creioane din aluminiu, câteva hârtii şi un cuţit cu mâner din fildeş şi cu o lamă rigidă, dar foarte fină, marca Weiss & Comp., Londra. — Cuţitul acesta e foarte ciudat, observă Holmes, ridicându-l şi examinându-l minuţios. Întrucât are pete de sânge pe el, bănuiesc că este cel care a fost găsit în mâna mortului. Watson, acest cuţit e cu siguranţă din domeniul tău, nu-i aşa? — E un cuţit ce se foloseşte în operaţiile de ochi, i-am răspuns. — Aşa mă gândeam şi eu. O lamă delicată destinată unor operaţii delicate. E ciudat ca un om să ia cu el un astfel de obiect într-o expediţie dură, mai ales că nu se poate închide când îl pui în buzunar. — Vârful era protejat de un disc din plută, pe care l-am găsit lângă cadavru, spuse inspectorul. Soţia lui ne-a spus că văzuse acest cuţit pe masa de toaletă şi că bărbatul ei îl luase înainte să iasă din cameră. Era o armă destul de modestă, dar alta mai bună nu găsise în momentul respectiv. — E foarte posibil. Şi hârtiile acestea? — Trei dintre ele sunt facturi primite de la negustorii de fân. Una este o scrisoare cu instrucţiuni de la colonelul Ross, iar alta este o notă de plată de la o modistă de pe strada Bond, doamna Lesurier, adresată domnului William Derbyshire, pentru suma de treizeci şi şapte de lire şi cincisprezece şilingi. Doamna Straker ne-a spus că Derbyshire este un prieten al soţului ei şi că, uneori, scrisorile acestuia erau trimise aici. — Doamna Derbyshire are gusturi destul de costisitoare, remarcă Holmes, aruncând o privire la nota de plată. Douăzeci şi două de guinee este un preţ cam mare pentru o singură toaletă. Totuşi, cred că nu mai e nimic de aflat aici, aşa că putem merge la locul crimei. În timp ce ieşeam din sufragerie, o femeie care până atunci aşteptase pe hol, făcu un pas înainte şi îl apucă de mânecă pe inspector. Avea o faţă obosită, slabă şi plină de nerăbdare, pe care o tragedie recentă îşi lăsase amprenta. — L-aţi prins? L-aţi găsit? gâfâi ea. — Nu, doamnă Straker, dar domnul Holmes, aici de faţă, a venit de la Londra ca să ne ajute şi vom face tot posibilul. — Sunt sigur că ne-am întâlnit la Plymouth, la un picnic, în urmă cu ceva vreme, nu-i aşa, doamnă Straker? zise Holmes. — Nu, domnule, vă înşelaţi. — Vai de mine! Aş fi putut să jur că-i aşa. Aveaţi un taior din mătase albă, garnisit cu pene de struţ. — N-am avut niciodată o astfel de toaletă, domnule, răspunse doamna. — A, atunci s-a lămurit chestiunea, spuse Holmes şi, cerându-şi scuze, ieşi pe urmele inspectorului. Pornind cu toţii de-a curmezişul bărăganului, am ajuns în scurt timp la groapa unde fusese găsit cadavrul. Pe margine se afla tufişul de care se agăţase haina. — Din câte am înţeles, n-a bătut vântul în noaptea aceea, zise Holmes. — Deloc, dar a plouat cu găleata. — În acest caz, pelerina n-a fost aruncată de vânt pe tufiş, ci a fost pusă acolo. — Da, era întinsă peste el. — Interesant. Văd că pe pământ sunt multe urme de paşi. Cu siguranţă au călcat mulţi pe aici de luni seara şi până acum. — Am avut grijă să punem o rogojină aici, la o parte, şi am stat cu toţii numai pe ea. — Excelent. — În sacul acesta am pus una din cizmele pe care le purta Straker, unul din pantofii lui Fitzroy Simpson, precum şi un mulaj după o potcoavă de-a lui Stea-de-Argint. — Dragul meu inspector, îmi depăşiţi toate aşteptările! Holmes luă sacul şi, coborând în groapă, împinse rogojina mai spre centru. Apoi, întins pe burtă şi cu bărbia sprijinită în mâini, cercetă amănunţit noroiul plin de urme din faţa lui. — Hei! strigă el deodată. Ce-i asta? Era un chibrit de ceară, pe jumătate ars, acoperit de atâta noroi, încât părea mai degrabă o aşchie de lemn. — Nu-mi dau seama cum de nu l-am văzut, zise inspectorul, vizibil enervat. — Era invizibil, fiind îngropat în noroi. Eu l-am văzut doar pentru că îl căutam. — Cum? Vă aşteptaţi să-l găsiţi? — Nu mi s-a părut exclus. Holmes scoase ghetele din sac şi compară urmele lăsate de fiecare din ele cu cele de pe pământ. Apoi se caţără până la marginea gropii şi începu să se târască printre ferigi şi tufişuri. — Mă tem că nu mai sunt alte urme, zise inspectorul. Am examinat zona cu mare atenţie, pe o rază de o sută de yarzi. — Nu, zău! exclamă Holmes, ridicându-se. Aş fi de-a dreptul impertinent dacă aş face acelaşi lucru, după cele ce mi-aţi spus. Dar aş dori să fac o mică plimbare prin împrejurimi, înainte să se lase întunericul, astfel ca mâine să mă aflu pe teren cunoscut şi cred că voi lua şi potcoava asta cu mine, ca să-mi poarte noroc. Colonelul Ross, care se arătase oarecum nerăbdător faţă de metoda calmă şi sistematică de lucru a prietenului meu, se uită la ceas. — V-aş ruga să vă întoarceţi cu mine, domnule inspector, zise el. Aş dori să vă consult în privinţa câtorva aspecte. Mă întrebam dacă nu e de datoria noastră să ştergem numele calului de pe lista concurenţilor la cupa Wessex. — În nici un caz! strigă Holmes cu hotărâre. Eu i-aş lăsa numele acolo. Colonelul se înclină. — Sunt bucuros că am aflat părerea dumneavoastră, domnule, spuse el. După ce vă terminaţi plimbarea, ne veţi găsi acasă la bietul Straker şi ne vom putea întoarce împreună cu trăsura la Tavistock. Colonelul plecă înapoi cu inspectorul, în timp ce eu şi Holmes o pornirăm încet, de-a curmezişul bărăganului. Soarele începea să apună în spatele grajdurilor de la Mapleton, iar câmpia lungă şi înclinată din faţa noastră căpăta nuanţe aurii, devenind maroniu-roşcată, acolo unde ferigile veştejite şi ciulinii prindeau lumina înserării. Dar măreţia peisajului îl lăsa rece pe prietenul meu, care era cufundat adânc în gânduri. — Iată cum stau lucrurile, Watson, zise el în cele din urmă. Pentru moment, putem lăsa la o parte chestiunea uciderii lui John Straker şi ne vom limita să aflăm ce s-a întâmplat cu calul. Acum, presupunând că a fugit în timpul tragediei sau după aceea, unde s-ar fi putut duce? Calul este un animal cu spirit de turmă. Dacă ar fi fost lăsat singur, instinctul lui l-ar fi îndemnat fie să se întoarcă la King’s Pyland, fie să se ducă la Mapleton. De ce să rătăcească aiurea prin bărăgan? În orice caz, l-ar fi văzut cineva până acum. Şi ce rost ar fi avut să-l răpească ţiganii? Oamenii ăştia o iau întotdeauna la goană când aud de bucluc, fiindcă nu le place să fie sâcâiţi de poliţie. Iar de vândut, n-ar fi putut spera nicicum să vândă un asemenea cal. Ar fi riscat enorm şi n-ar fi câştigat nimic luându-l. Asta e clar ca lumina zilei. — Şi atunci, unde e? — Am spus deja că trebuie să se fi dus ori la King’s Pyland, ori la Mapleton. La King’s Pyland nu e. Prin urmare, e la Mapleton. Să ne luăm după ipoteza asta şi să vedem unde ne duce. Aşa cum a remarcat şi inspectorul, partea asta a bărăganului este foarte tare şi uscată, dar spre Mapleton coboară şi, după cum poţi să vezi de aici, în partea aceea este o vâlcea alungită, care trebuie să fi fost foarte jilavă în noaptea de luni. Dacă presupunerea noastră este corectă, atunci calul trebuie să fi traversat vâlceaua şi acolo zic eu că ar fi bine să-i căutăm urmele. În timpul acestei conversaţii ne continuasem drumul într-un ritm alert şi câteva minute mai târziu ne găseam în vâlceaua cu pricina. La rugămintea lui Holmes, am coborât malul mergând spre dreapta, iar el spre stânga; nici nu apucasem să fac cincizeci de paşi, când l-am auzit strigând şi l-am văzut făcându-mi semn cu mâna. Urma unei copite se contura clar pe pământul moale din faţa lui, iar potcoava pe care o scoase din buzunar se potrivi perfect cu aceasta. — Iată valoarea imaginaţiei, zise Holmes. E tocmai calitatea care îi lipseşte inspectorului Gregory. Noi ne-am închipuit ce s-ar fi putut întâmpla, am acţionat conform presupunerii şi am descoperit că am avut dreptate. Să continuăm. Traversarăm fundul mlăştinos al vâlcelei şi străbăturăm un sfert de milă de pământ uscat şi tare. Apoi, terenul începu iar să coboare şi văzurăm din nou urmele. Cale de o jumătate de milă le pierdurăm încă o dată, dar le regăsirăm aproape de Mapleton. Holmes le văzu primul şi mi le arătă, cu o expresie de triumf pe faţă. Urmele paşilor unui om se distingeau clar alături de cele ale calului. — Dar mai înainte calul era singur! am strigat. — Întocmai. Mai înainte era singur. Hei, dar asta ce e? Cele două şiruri de urme se întorceau brusc şi o luau spre King’s Pyland. Holmes scoase un şuierat şi pornirăm amândoi de-a lungul lor. Prietenul meu era cu ochii numai pe ele, dar eu, uitându-mă din întâmplare într-o parte, am văzut cu surprindere cum aceleaşi urme se întorceau înapoi, în direcţia opusă. — Bravo, Watson! zise Holmes când i le-am arătat. Ne-ai scutit de un drum lung, care ne-ar fi adus de unde am plecat. Să ne luăm deci după urmele care se întorc. N-a trebuit să mergem mult. Urmele se opreau la drumul asfaltat care ducea la porţile grajdurilor Mapleton. Când ne-am apropiat, un servitor ieşi în fugă. — Nu primim drumeţi aici, zise el. — Vreau doar să pun o întrebare, răspunse Holmes, vârând două degete în buzunarul de la vestă. Ar fi prea devreme dacă aş veni mâine dimineaţă la ora cinci să vorbesc cu stăpânul dumitale, domnul Silas Brown? — Sunteţi binevenit, domnule. Dacă e cineva treaz la ora aia, cu siguranţă e dumnealui, pentru că întotdeauna se scoală primul. Dar iată-l că vine, domnule, să vă răspundă chiar el la întrebări. Nu, domnule, nu! Îmi pot pierde slujba dacă vede că mă ating de banii dumneavoastră. Mai târziu, dacă doriţi. În timp ce Sherlock Holmes punea înapoi moneda de o jumătate de coroană pe care o scosese din buzunar, un bărbat mai în vârstă, cu o înfăţişare fioroasă, ieşi pe poartă, învârtind în mână o cravaşa. — Ce-i asta, Dawson? strigă el. Lasă pălăvrăgeala! Du-te şi vezi-ţi de treabă! Şi voi, ce naiba căutaţi pe-aici? — Voiam să vorbim zece minute cu dumneavoastră, bunul meu domn, rosti Holmes cu cel mai dulce glas. — N-am timp să vorbesc cu orice pierde-vară. Nu vrem străini pe-aici. Plecaţi sau pun câinele pe voi! Holmes se aplecă înainte şi îi şopti ceva antrenorului. Acesta tresări puternic şi se înroşi până peste urechi. — E o minciună! strigă el. O minciună sfruntată! — Foarte bine. Preferaţi să ne certăm în privinţa asta aici, în public, sau discutăm în salonul dumneavoastră? — Atunci, intraţi înăuntru, dacă doriţi. Holmes zâmbi. — N-am să te ţin mai mult de câteva minute, Watson, zise el. Acum, domnule Brown, sunt la dispoziţia dumneavoastră. Trecură douăzeci de minute şi nuanţele roşiatice ale bărăganului deveniră cenuşii până se întoarse Holmes cu antrenorul. În viaţa mea nu mai văzusem o schimbare aşa de bruscă precum aceea care se petrecuse în Silas Brown în acest răstimp. Faţa lui era pământie, pe frunte îi străluceau broboane de sudoare, iar mâinile îi tremurau atât de tare, încât cravaşa părea o ramură bătută de vânt. Atitudinea lui tiranică şi bătăioasă dispăruse şi ea, iar acum antrenorul se gudura pe lângă prietenul meu ca un câine pe lângă stăpân. — Instrucţiunile dumneavoastră vor fi respectate. Totul va fi făcut întocmai. — Nu trebuie să existe nici o greşeală, zise Holmes, privindu-l cercetător. Celălalt se cutremură când citi ameninţarea în ochii lui. — Nu, nu va fi nici o greşeală. Va fi acolo. Să-l schimb mai întâi sau nu? Holmes se gândi puţin, apoi izbucni în râs. — Nu, nu-l schimba, spuse el. O să-ţi scriu eu în privinţa asta. Să nu faci vreo şmecherie, că altfel... — Nu, nu! Puteţi avea încredere în mine, fiţi sigur! — Da, cred că pot. Bine, mâine vei primi veşti de la mine. Apoi Holmes făcu stânga-mprejur, fără să ia în seamă mâna tremurătoare pe care i-o întindea celălalt şi pornirăm spre King’s Pyland. — Rar am întâlnit aşa o combinaţie de bătăuş, laş şi josnic, precum domnul Silas Brown, remarcă Holmes, în timp ce mergeam amândoi pe drumul anevoios. — Asta înseamnă că el are calul, nu-i aşa? — A încercat el să nege, dar i-am descris cu atâta exactitate ce-a făcut în dimineaţa aceea, încât e convins că îl urmăream. Ai observat, desigur, ciudata formă pătrată a urmelor de paşi şi faptul că cizmele lui corespund întocmai. În plus, nici un servitor nu ar fi îndrăznit să facă aşa ceva. I-am povestit cum se trezise primul, ca de obicei, şi văzuse un cal necunoscut rătăcind prin bărăgan, cum s-a dus la el şi ce uimit a fost când l-a recunoscut după pata albă de pe frunte, de la care i se trage şi numele de Stea-de-Argint, cum şi-a dat seama că norocul i-a dat pe mână singurul cal care ar fi putut să-l învingă pe cel pe care pariase el. Apoi i-am spus cum primul lui impuls fusese să-l ducă înapoi la King’s Pyland, cum diavolul îl învăţase să ascundă calul până după cursă şi cum se întorsese cu el şi-l ascunsese la Mapleton. După ce i-am înşirat astfel toate detaliile, a cedat şi s-a gândit numai cum să-şi scape pielea. — Da, dar grajdurile lui au fost percheziţionate. — Un şmecher ca el ştie multe trucuri când vine vorba de cai. — Bine, dar nu ţi-e teamă să laşi calul în mâinile lui acum, mai ales că are tot interesul să-i facă rău? — Dimpotrivă, dragul meu. Îl va păzi ca pe lumina ochilor. Ştie că singura lui salvare este să-l aducă teafăr. — Colonelul Ross nu mi s-a părut genul de om care să dea dovadă de milă în vreo împrejurare. — Chestiunea nu depinde de colonelul Ross. Eu am metodele mele şi nu dezvălui decât ceea ce vreau. Acesta este avantajul de a lucra neoficial. Nu ştiu dacă ai observat, Watson, dar atitudinea colonelului Ross faţă de mine a fost puţin cam condescendentă. Acum sunt tentat să mă amuz un pic pe seama lui. Nu-i spune nimic despre cal. — În nici un caz fără permisiunea ta. — Bineînţeles, asta nu e nimic în comparaţie cu problema uciderii lui John Straker. — Şi acum o să te dedici rezolvării ei? — Dimpotrivă. Ne întoarcem amândoi la Londra cu trenul de noapte. Am rămas uluit de cuvintele prietenului meu. Nu stătusem decât câteva ore în Devonshire şi mi se părea de neînţeles să vrea să renunţe la o investigaţie pe care o începuse atât de strălucit. N-am mai putut scoate nici un alt cuvânt de la el până ne-am întors la casa antrenorului. Colonelul şi inspectorul ne aşteptau în salon. — Prietenul meu şi cu mine ne întoarcem în oraş cu expresul de noapte, zise Holmes. Ne-a făcut plăcere să respirăm puţin aerul dumneavoastră minunat din Dartmoor. Inspectorul făcu ochii mari, iar colonelul rânji. — Deci renunţaţi la speranţa de a-l aresta pe cel care l-a ucis pe bietul Straker, zise el. Holmes dădu din umeri. — Există desigur obstacole semnificative în calea noastră, replică el. Cu toate astea, am mari speranţe că armăsarul dumneavoastră va fi marţi la start şi vă rog să aveţi jocheul pregătit. Aş putea să vă cer o fotografie de-a lui John Straker? Inspectorul scoase una dintr-un plic şi i-o înmână. — Dragul meu Gregory, îmi anticipezi toate dorinţele. Dacă nu vă deranjează să aşteptaţi aici o clipă, aş dori să-i pun servitoarei o întrebare. — Trebuie să spun că sunt dezamăgit de consilierul nostru de la Londra, zise colonelul Ross fără ocolişuri, de îndată ce prietenul meu părăsi încăperea. Nu mi se pare că am făcut vreun progres de când a venit el. — Cel puţin aveţi asigurarea lui că armăsarul dumneavoastră va concura, i-am zis. — Da, am asigurarea lui, spuse colonelul, ridicând din umeri. Eu aş prefera să am calul. Eram pe punctul de a spune ceva în apărarea prietenului meu, când acesta reveni în cameră. — Şi acum, domnilor, zise el, sunt gata să mergem la Tavistock. Ne-am urcat în trăsură, în timp ce unul din grăjdari ne ţinea uşa deschisă. Deodată, lui Holmes păru că îi vine o idee, căci se aplecă spre băiat şi îi atinse mâneca. — Aveţi câteva oi în ţarc, spuse el. Cine are grijă de ele? — Eu, domnule. — Ai observat ceva în neregulă la ele în ultima vreme? — Ei bine, domnule, nu prea multe, dar trei dintre ele au început să şchiopăteze. Mi-am putut da seama că Holmes este extrem de încântat, deoarece chicoti şi-şi frecă mâinile. — O presupunere, Watson, o simplă presupunere, zise el, ciupindu-mă de braţ. Gregory, permite-mi să-ţi atrag atenţia asupra acestei epidemii ciudate din rândul oilor. La drum, vizitiu! Pe faţa colonelului Ross se citea încă părerea proastă pe care şi-o formase despre capacităţile prietenului meu, dar privindu-l pe inspector mi-am dat seama că acesta devenise deodată foarte atent. — Credeţi că acest lucru este important? întrebă el. — Absolut. — Există ceva anume asupra căruia doriţi să-mi atrageţi atenţia? — Asupra incidentului ciudat petrecut cu câinele în timpul nopţii. — Dar câinele n-a făcut nimic atunci. — Tocmai acesta e incidentul curios, remarcă Holmes. Patru zile mai târziu, eu şi Holmes ne aflam din nou în tren, îndreptându-ne către Winchester să vedem cursa pentru cupa Wessex. Colonelul Ross ne întâmpină în faţa gării, aşa cum convenisem, şi ne conduse cu trăsura lui la hipodromul de la marginea oraşului. Avea o expresie gravă, iar atitudinea lui era extrem de rece. — Încă nu mi-am văzut calul la faţă, zise el. — Presupun că l-aţi recunoaşte dacă l-aţi vedea, nu-i aşa? întrebă Holmes. Colonelul se înfurie. — Particip la curse de douăzeci de ani şi nu mi-a pus nimeni o asemenea întrebare până acum, răspunse el. Şi un copil l-ar recunoaşte pe Stea-de-Argint: e ţintat şi are un picior din faţă pătat. — Cum merg pariurile? — Ei bine, asta-i partea curioasă. Ieri puteai obţine o cotă de cincisprezece la unu, dar a scăzut atât de mult, încât acum abia ai trei la unu. — Hm! zise Holmes. E clar că cineva ştie ceva. Când trăsura se opri în faţa îngrăditurii de lângă tribuna principală, am aruncat o privire la tabelă ca să văd participanţii: Cupa Wessex – 50 de coroane la fiecare 30 de metri, la care se adaugă 1000 de coroane pentru caii de patru şi cinci ani. Premiul doi – 300 de lire. Premiul trei – 200 de lire. Noul traseu – 2609 metri. Armăsarul Negruţ, proprietar Heath Newton. Şapcă roşie; jachetă havan. Armăsarul Boxerul, proprietar colonelul Wardlaw. Şapcă roz; jachetă albastră cu negru. Armăsarul Desborough, proprietar lordul Backwater. Şapcă şi mâneci galbene. Armăsarul Stea-de-Argint, proprietar colonelul Ross. Şapcă neagră; jachetă roşie. Armăsarul Iris, proprietar ducele de Balmoral. Dungi galbene şi negre. Armăsarul Rasper, proprietar lordul Singleford. Şapcă vişinie; mâneci negre. — Am şters de pe listă celălalt cal şi ne-am pus toate speranţele în ceea ce ne-aţi spus, zise colonelul. Dar ce-i asta? Stea-de-Argint e favorit? — Cinci la patru împotriva lui Stea-de-Argint! se striga. Cinci la patru împotriva lui Stea-de-Argint! Cinci la cincisprezece împotriva lui Desborough! Cinci la patru pe teren! — Iată, s-au ridicat numerele participanţilor! am strigat eu. Sunt toţi şase la start. — Toţi şase? Înseamnă că şi calul meu aleargă, strigă colonelul foarte agitat. Dar nu-l văd. Culorile mele n-au trecut. — Au trecut doar cinci. Ăsta trebuie să fie. În timp ce vorbeam, un roib voinic ieşi din padoc şi trecu în galop uşor pe lângă noi, având în spate un jocheu cu binecunoscutele culori roşu şi negru ale colonelului. — Acela nu e calul meu, strigă proprietarul. Animalul ăla nu are nici măcar un fir de păr alb! Ce vrea să însemne asta, domnule Holmes? — Aşteptaţi puţin, să vedem cum se descurcă, răspunse imperturbabil prietenul meu. Se uită prin binoclul meu preţ de câteva minute. Minunat! Un start excelent! strigă el deodată, iată-i că ies din curbă! Din trăsură aveam o privelişte superbă a participanţilor care se apropiau de linia dreaptă. Cei şase cai erau atât de aproape unul de celălalt, încât ar fi încăput toţi sub un singur covor, dar, pe la jumătatea drumului, galbenul grajdurilor Mapleton ieşi puţin în faţă. Însă până să ajungă în dreptul nostru, elanul lui Desborough se consumă, iar calul colonelului Ross ţâşni şi trecu linia de sosire cu cel puţin şase lungimi înaintea rivalului său, în timp ce armăsarul Iris al ducelui de Balmoral obţinu cu mare greutate locul trei. — Oricum, eu am câştigat cursa, gâfâi colonelul, ştergându-se la ochi cu mâna. Mărturisesc că nu înţeleg nimic din toate astea. Nu credeţi că aţi prelungit destul misterul, domnule Holmes? — Desigur, domnule colonel. O să aflaţi tot. Să mergem cu toţii să ne uităm la cal. Iată-l, continuă el, în timp ce ne îndreptam către padoc, unde doar proprietarii şi prietenii lor aveau acces. Nu trebuie decât să-i curăţaţi faţa şi piciorul cu oţet şi veţi descoperi că este acelaşi Stea-de-Argint dintotdeauna. — Mă uimiţi! — L-am găsit în mâinile unui iluzionist şi mi-am permis să-l las să alerge exact aşa cum a fost trimis încoace. — Dragul meu domn, ai făcut minuni. Calul pare sănătos şi în formă. În viaţa lui n-a alergat mai bine. Îţi datorez mii de scuze pentru că m-am îndoit de capacităţile dumitale. Mi-ai făcut un mare serviciu regăsindu-mi calul. Mi-ai face unul şi mai mare dacă ai pune mâna şi pe ucigaşul lui John Straker. — Am şi făcut-o, zise Holmes calm. Şi eu şi colonelul făcurăm ochii mari, plini de uimire. — L-ai prins? Atunci unde e? — E aici. — Aici! Unde? — E lângă mine, în momentul de faţă. Colonelul se înroşi de mânie. — Recunosc că-ţi sunt îndatorat, domnule Holmes, zise el, dar mă văd obligat să iau ceea ce ai spus fie ca pe o glumă proastă, fie ca pe o insultă. Sherlock Holmes râse. — Vă asigur că nu v-am asociat cu această crimă, domnule colonel, zise el. Adevăratul ucigaş este chiar în spatele dumneavoastră. Trecu pe lângă colonel şi puse mâna pe gâtul lucios al pur-sângelui. — Calul! am strigat într-un glas şi eu şi colonelul. — Da, calul. Totuşi, vina lui nu va mai părea aşa de mare dacă vă spun că a făcut-o în legitimă apărare şi că John Straker era un om complet nedemn de încrederea dumneavoastră. Dar iată că a sunat clopoţelul şi am şanse să câştig ceva bani la cursa următoare. Voi amâna o explicaţie detaliată pentru un moment mai potrivit. În seara aceea, ne aflam singuri în colţul unui vagon de dormit, în timp ce ne întorceam în mare grabă la Londra. Mie şi colonelului călătoria ni se păru scurtă, ascultând relatarea făcută de prietenul meu cu privire la evenimentele care avuseseră loc luni noaptea la grajdurile din Dartmoor, precum şi la mijloacele prin care reuşise să dezlege misterul. — Mărturisesc, zise el, că toate teoriile pe care le formulasem pe baza relatărilor din ziare au fost complet eronate. Şi totuşi, existau indicii acolo, dacă nu ar fi fost acoperite de alte detalii care le-au ascuns adevărata semnificaţie. M-am dus în Devonshire cu convingerea că Fitzroy Simpson era adevăratul vinovat, deşi, fireşte, am văzut că dovezile împotriva lui erau departe de a fi complete. Abia când mă aflam în trăsură, în clipa în care tocmai ajunsesem la casa antrenorului, mi-am dat seama de importanţa uriaşă a mâncării de berbec. Poate vă amintiţi că eram îngândurat şi că am rămas în trăsură după ce aţi coborât cu toţii. Mă minunam în sinea mea cum de putusem să trec cu vederea un indiciu atât de evident. — Trebuie să spun că nici acum nu văd în ce fel ne poate ajuta acest lucru, zise colonelul. — A fost prima verigă din lanţul meu de argumente. Praful de opiu nu este nicidecum lipsit de gust. Aroma lui nu este dezagreabilă, dar este perceptibilă. Dacă ar fi amestecat într-o mâncare obişnuită, consumatorul l-ar detecta fără doar şi poate şi probabil că n-ar mai mânca. O mâncare condimentată era exact mediul perfect pentru a-i deghiza gustul. Era imposibil de presupus că acest străin, Fitzroy Simpson, ar fi putut determina prepararea acestui fel de mâncare în familia antrenorului în seara aceea şi ar fi o coincidenţă mult prea mare dacă am presupune că s-a întâmplat să aibă la el praf de opiu chiar în seara în care se prepara o mâncare numai bună să-i ascundă gustul. Acest lucru e de neconceput. Astfel, Simpson este scos din cauză, iar atenţia noastră se îndreaptă către Straker şi soţia lui. Singurii care ar fi putut alege mâncarea condimentată de berbec pentru cina din seara aceea. Opiul a fost adăugat după ce s-a pus deoparte porţia grăjdarului, pentru că ceilalţi au mâncat acelaşi lucru fără să se simtă rău. Atunci, care din ei a avut acces la mâncarea respectivă, fără să fie văzut de servitoare? Înainte de a mă hotărî asupra acestei întrebări, mi-am dat seama de importanţa faptului că în noaptea aceea câinele nu a lătrat, căci o concluzie adevărată sugerează automat şi altele. Întâmplarea cu Simpson mi-a arătat că în grajduri era ţinut un câine şi, totuşi, cineva intrase şi scosese un cal, fără ca acesta să latre destul cât să-i scoale pe cei doi băieţi din pod. Deci e evident că vizitatorul nocturn era cineva pe care câinele îl cunoştea foarte bine. Eram deja convins, sau aproape convins, că John Straker se dusese la grajduri în miezul nopţii şi-l scosese afară pe Stea-de-Argint. În ce scop? Unul necinstit, desigur, altfel de ce şi-ar fi drogat grăjdarul? Cu toate astea, tot nu înţelegeam de ce. Au existat cazuri când, prin intermediul unor agenţi, antrenorii şi-au asigurat sume mari de bani pariind împotriva propriilor cai, împiedicându-i apoi prin înşelăciune să câştige cursa. Uneori folosesc un jocheu care ţine calul în frâu. Alteori apelează la mijloace mai sigure şi mai subtile. În cazul de faţă despre ce era vorba? Speram ca obiectele aflate în buzunarele lui să mă ajute să-mi formulez o concluzie. Şi aşa s-a şi întâmplat. Nu se poate să fi uitat de cuţitul neobişnuit, găsit în mâna mortului, un cuţit pe care cu siguranţă nici un om sănătos la cap nu l-ar fi ales drept armă. După cum ne-a spus şi doctorul Watson, era un tip de cuţit folosit în cele mai delicate operaţii chirurgicale. Şi, în noaptea aceea, tocmai pentru o operaţie delicată urma să fie folosit. Domnule colonel, dumneavoastră, care aveţi o experienţă vastă în ceea ce priveşte cursele de cai, ştiţi desigur că se poate face o mică incizie la tendoanele de la pulpa calului, printr-o operaţie subcutanată, ca să nu se vadă nici o urmă. Un cal supus acestui tratament va începe să şchiopăteze uşor, fapt care ar fi pus pe seama unei luxaţii sau a reumatismului, dar niciodată pe seama unei ticăloşii. — Ticălosul! Nemernicul! strigă colonelul. — Iată, deci care este motivul pentru care John Straker a vrut să scoată calul afară. Un animal atât de energic i-ar fi trezit până şi pe oamenii cu somnul cel mai adânc atunci când ar fi simţit înţepătura unui cuţit. Era absolut necesar ca acest lucru să fie făcut în aer liber. — Ce orb am fost! strigă colonelul. Bineînţeles că de asta avea nevoie de lumânare şi de asta a aprins chibritul. — Fără îndoială. Dar, examinându-i lucrurile, am avut norocul să descopăr nu numai metoda, ci şi motivele delictului. Ca om cu experienţă, domnule colonel, ştiţi că oamenii nu poartă asupra lor notele de plată ale altora. Cei mai mulţi dintre noi avem şi aşa destulă bătaie de cap achitându-le pe ale noastre. Am dedus imediat că Straker ducea o viaţă dublă şi că ţinea două case. Caracterul notei de plată indica faptul că era vorba de o doamnă şi încă una cu gusturi scumpe. Oricât de generos ai fi cu servitorii, cu greu îţi poţi imagina că aceştia le-ar putea cumpăra soţiilor lor rochii de douăzeci de guinee. Am descusut-o pe doamna Straker în legătură cu rochia, fără ca ea să-şi dea seama, şi, după ce m-am convins că nu-i parvenise niciodată, am notat adresa modistei. M-am gândit că, dacă-i fac o vizită şi îi arăt fotografia lui Straker, voi putea cu uşurinţă să-l fac să dispară pe imaginarul Derbyshire. Din acel moment, totul a fost simplu. Straker dusese calul într-o vâlcea, unde lumina lui nu putea fi văzută. Fugind, Simpson îşi pierduse cravata, iar Straker o luase în ideea că o poate folosi ca să lege piciorul calului. Odată ajuns în vâlcea, trecuse în spatele armăsarului şi aprinsese un chibrit. Speriat de lumina bruscă şi simţind instinctiv că se va petrece o ticăloşie, animalul zvâcnise, lovindu-l pe Straker în frunte cu potcoava de oţel. În ciuda ploii, el îşi dăduse deja haina jos pentru a putea săvârşi delicata operaţie, astfel că, în cădere, şi-a tăiat pulpa cu cuţitul. Am fost destul de limpede? — Minunat! strigă colonelul. Minunat! Parcă ai fi fost la faţa locului! — Mărturisesc că ultima mea presupunere a fost destul de hazardată. M-am gândit că un om atât de isteţ ca Straker nu s-ar încumeta să facă o operaţie delicată precum o incizie de tendon fără să exerseze mai înainte. Pe ce-ar fi putut exersa? Privirea mi-a căzut asupra oilor şi am pus o întrebare care, spre surprinderea mea, a arătat că presupunerea mea era corectă. Când m-am întors la Londra, i-am făcut o vizită modistei, care l-a recunoscut pe Straker ca fiind un client excelent pe nume Derbyshire, a cărui nevastă era o femeie foarte elegantă, cu gust pentru rochii scumpe. Nu mă îndoiesc că această femeie îl înglodase până peste cap în datorii, împingându-l astfel la acest complot mizerabil. — Aţi explicat totul, cu excepţia unui singur lucru, exclamă colonelul. Unde era calul? — A, calul a fugit şi a fost îngrijit de unul din vecinii dumneavoastră. Cred că trebuie să obţinem o amnistie în această privinţă. Dacă nu mă înşel, am ajuns la Clapham Junction şi în mai puţin de zece minute o să fim în gara Victoria. Dacă doriţi să fumaţi o ţigară în apartamentul nostru, domnule colonel, voi fi fericit să vă dau orice alte detalii care v-ar putea interesa.

Aventurile lui Sherlock Holmer de Arthur Conan Doyle   VOLUMUL II   AVENTURA CARBUNCULULUI ALBASTRU   L-am vizitat pe prietenul meu Sherlock Holmes în a doua zi de Crăciun, cu intenţia de a-i transmite obişnuitele urări. Stătea întins pe sofa, într-un halat violet, cu un suport de pipe în dreapta şi o grămadă de ziare mototolite la îndemână, care fuseseră evident citite recent. Lângă canapea se afla un scaun de lemn, iar pe colţul spetezei acestuia atârna o pălărie din fetru tare, foarte ponosită şi deloc decentă, care arăta şi mai rău din pricina folosinţei îndelungate, şi era crăpată în câteva locuri. Lupa şi forcepsul care se aflau pe scaun indicau că pălăria fusese suspendată în acest mod în scopul examinării. Eşti ocupat, am spus eu. Poate te întrerup. Deloc. Sunt fericit să am un prieten cu care să pot discutarezultatele cercetărilor mele. Chestiunea este una totalmente neînsemnată, a indicat brusc cu degetul mare pălăria cea veche, însă prezintă unele aspecte care nu sunt în întregime lipsite de interes, şi care sunt chiar instructive. M-am aşezat în fotoliul său şi mi-am încălzit mâinile în faţa focului ce trosnea, căci se lăsase un îngheţ pătrunzător, iar ferestrele erau acoperite de cristale de gheaţă. Presupun, am remarcat, că, aşa simplu precum pare, acest lucruare legătură cu moartea cuiva, că este indiciul care te va îndruma să găseşti soluţia vreunui mister şi să pedepseşti vreo crimă. Nu, nu. Nici o crimă, a spus Sherlock Holmes, râzând. Doarunul din acele micuţe incidente bizare care au loc atunci când patru milioane de fiinţe se îmbrâncesc una pe alta în perimetrul câtorva kilometri pătraţi. Date fiind acţiunile şi reacţiile unui asemenea furnicar de oameni, te poţi aştepta la orice combinaţie posibilă de evenimente, şi pot apărea o mulţime de mici probleme izbitoare şi stranii, fără să fie însă criminale. Am avut deja experienţa unora de acest gen. Întro asemenea măsură, am remarcat eu, că din ultimele şasecazuri la care se referă însemnările mele, trei nu au fost, legal vorbind, deloc nişte crime. Exact. Faci aluzie la încercarea mea de a recupera hârtiile Irenei Adler, la cazul ciudat al domnişoarei Mary Sutherland şi la aventura bărbatului cu buza răsfrântă. Ei bine, n-am nici o îndoială că această mică chestiune va intra în aceeaşi categorie inocentă. Îl ştii pe Peterson, comisionarul? Da. Acest trofeu îi aparţine. Este pălăria lui? Nu, nu, el a găsito. Proprietarul ei este necunoscut. Te implorsă nu o priveşti ca pe o pălărie boţită ci ca pe o problemă intelectuală. Dar să-ţi spun în primul rând cum a ajuns aici. A apărut în dimineaţa zilei de Crăciun, însoţită de o gâscă grasă, care sunt sigur că se prăjeşte în acest moment pe foc la Peterson acasă. Faptele sunt acestea: cam pe la patru în dimineaţa de Crăciun, Peterson, care este, aşa cum ştii, un tip foarte onest, se întorcea de la un mic chef şi se îndrepta spre casă pe drumul Tottenham Court. La lumina gazului, a văzut în faţa lui un bărbat mai degrabă înalt, clătinându-se uşor şi cărând o gâscă albă atârnată de umăr Când ajunsese la colţul străzii Godge, a izbucnit o ceartă între acest necunoscut şi un mic grup de huligani. Unul dintre aceştia i-a răsturnat pălăria, fapt pentru care el şi-a ridicat bastonul să se apere şi, balansându-l deasupra capului, a făcut ţăndări vitrina din spatele său. Peterson s-a grăbit înainte pentru a-l apăra pe necunoscut de cei care îl asaltau; dar bărbatul, şocat de faptul că spărsese vitrina şi văzând o persoană în uniformă, care arăta oficial, alergând spre el, şi-a scăpat gâscă, a luat-o la fugă şi a dispărut prin labirintul de străduţe care se află în spatele drumului Tottenham Court. La apariţia lui Peterson, huliganii au fugit şi ei, astfel încât acesta a rămas stăpânul câmpului de bătălie şi de asemenea al prăzii în urma victoriei, sub forma acestei pălării boţite şi a unei gâşte de Crăciun absolut ireproşabile. Pe care desigur lea înapoiat proprietarului? Dragul meu tovarăş, tocmai asta e problema. Este adevărat căpe o mică felicitare ce fusese legală de piciorul stâng al păsării era scris „Pentru Dna Henry Baker”, şi este de asemenea adevărat că iniţialele „H.B.” se află şi pe căptuşeala pălăriei, dar întrucât există câteva mii de Baker şi câteva sute de Henry Baker în acest oraş al nostru, nu este uşor să înapoiezi obiectele pierdute de vreunul dintre ei. Ce a făcut atunci Peterson? Mia adus mie atât pălăria cât şi gâsca, ştiind că mă intereseazăchiar şi cele mai mici probleme. Am ţinut gâsca până în această dimineaţă, când a devenit vădit că, în ciuda uşorului îngheţ, ar fi bine să fie mâncată fără întârziere. Cel care a găsit-o a luat-o prin urmare cu el pentru a-i împlini destinul ultim de gâscă, în timp ce eu reţin în continuare pălăria domnului necunoscut, care şi-a pierdut cina de Crăciun. Nu a dat vreun anunţ? Nu. Atunci, ai vreun indiciu în privinţa identităţii sale? Numai în măsura în care îl pot deduce. Pe baza pălăriei? Exact. Dar glumeşti. Ce poţi înţelege din acest vechi fetru mototolit? Iatămi lupa. Îmi cunoşti metodele. Tu ce poţi înţelege privindindividualitatea bărbatului care a purtat acest obiect? Am luat obiectul zdrenţuit în mâini şi l-am întors cu un fel de milă. Era o pălărie neagră foarte comună, de obişnuita formă rotundă, tare şi arătând şi mai rău din pricina purtatului. Căptuşeala fusese de mătase roşie, dar era foarte decolorată. Nu avea pe ea numele celui care o făcuse, însă, aşa cum remarcase Holmes, iniţialele „H.B.” erau mâzgălite pe o parte. Borul fusese găurit pentru a se introduce ceva care s-o ţină, dar elasticul lipsea. În rest, era crăpată, excesiv de prăfuită şi pătată în câteva locuri, deşi părea să fi fost făcută o încercare de a ascunde părţile decolorate, mânjindu-le cu cerneală. Nu pot vedea nimic, am spus eu, dândui-o înapoi prietenuluimeu. Din contră, Watson, poţi vedea totul. Nu reuşeşti, însă, săraţionezi pe baza a ceea ce vezi. Eşti prea timid în privinţa inferenţelor pe care le faci. Atunci, te rog, spunemi ce poţi infera pe baza acestei pălării? A ridicat-o şi s-a uitat la ea în ciudata sa manieră introspectivă, care îi era caracteristică. Este poate mai puţin sugestivă decât ar fi putut fi, a remarcat el,şi totuşi există câteva inferenţe care sunt foarte clare, şi altele câteva care sunt cel puţin foarte probabile. Dacă ne luăm după aparenţe, este fireşte evident că bărbatul era foarte intelectual şi de asemenea că a fost cât se poate de prosper în ultimii trei ani, deşi trece acum printro perioadă foarte proastă. A fost prevăzător, însă acum este mai puţin decât înainte, ceea ce sugerează un regres moral, care luat împreună cu declinul sorţii sale, pare să indice influenţa nefastă a ceva asupra lui, probabil a băuturii. Aceasta poate fi de asemenea explicaţia faptului evident că soţia lui a încetat să-l iubească. Dragul meu Holmes! Şia păstrat însă într-o anumită măsură respectul de sine, acontinuat el, ignorându-mi protestele. Este un om care duce o viaţă sedentară, iese puţin, nu mai face sport deloc, este de vârstă mijlocie, are părul cărunt pe care şi l-a tăiat de câteva zile şi pe care şi-l dă cu briantină. Acestea sunt faptele mai evidente care pot fi deduse pe baza acestei pălării. De asemenea, că este extrem de improbabil să aibă gaz în casă. Holmes, cu siguranţă, glumeşti. Deloc. Este posibil ca, chiar şi acum, când îţi dau acesterezultate, să nu fii capabil să vezi cum am ajuns la ele? Nu mă îndoiesc deloc că sunt foarte stupid, dar trebuie săţimărturisesc că nu sunt capabil să te urmez. De exemplu, cum ai dedus că acest bărbat era intelectual? Drept răspuns, Holmes şi-a trântit pălăria pe cap. I-a venit direct peste frunte, oprindu-i-se pe nas. Este o chestiune de volum, a spus el; un om cu un creier atât demare trebuie că are ceva în el. Declinul sorţii sale, atunci? Această pălărie e veche de trei ani. Aceste boruri plate, răsucitepe margini, au apărut atunci. Este o pălărie de cea mai bună calitate. Uităte la panglica de mătase în dungi şi la căptuşeala excelentă. Dacă acest om şi-a permis să cumpere o pălărie atât de scumpă acum trei ani, şi nu a avut nici o altă pălărie de atunci încoace, cu siguranţă a coborât pe scara socială. Ei bine, aceastai, fireşte, destul de clar. Dar în privinţaprevederii şi a regresului moral? Sherlock Holmes a râs. Iată prevederea, a spus el, punânduşi degetul pe micul disc şicopca unde ar fi trebuit să fie prinsă siguranţa pălăriei. Nu se află niciodată acolo când o cumperi. Dacă acest om a comandat aşa ceva, aceasta semnifică prevedere într-o anumită măsură, dat fiind că s-a îngrijit să ia această măsură de precauţie împotriva vântului. Dar întrucât vedem că a rupt elasticul şi nu a încercat să-l înlocuiască, este clar că acum are mai puţin spirit de prevedere decât înainte, ceea ce face dovada unei naturi slăbite. Pe de altă parte, a încercat să ascundă unele din aceste pete de pe fetru mânjindule cu cerneală, ceea ce este un semn că nu şi-a pierdut total respectul de sine. Raţionamentul tău este cu siguranţă plauzibil. Celelalte puncte, cum că este de vârstă mijlocie, că are părulgrizonant, pe care şi la tăiat recent, şi că foloseşte briantină, pot fi toate înţelese examinând cu atenţie partea inferioară a căptuşelii. Lupa scoate la iveală un mare număr de fire de păr, tăiate de foarfecele bărbierului. Toate par a fi lipicioase şi există un miros distinct de briantină. Acest praf vei observa, nu este acela nisipos şi gri de pe stradă ci praful pufos şi cafeniu din casă, ceea ce arată că a fost atârnată înăuntru în cea mai mare parte a timpului, în timp ce urmele de umezeală de pe interior constituie o dovadă categorică că cel care a purtat-o transpira foarte mult şi că, prin urmare, nu prea putea fi într-o stare fizică bună. Dar soţia lui, ai spus că a încetat săl iubească. Această pălărie nu a fost periată timp de săptămâni. Dacă tevăd, dragul meu Watson, cu praful acumulat de o săptămână pe pălărie şi dacă soţia ta te lasă să ieşi întro asemenea stare, o să mă tem că şi tu ai fost îndeajuns de nenorocit să pierzi afecţiunea soţiei tale. Dar poate fi celibatar. Nu cred, ducea gâsca acasă soţiei lui ca ofrandă a păcii.Aminteşteţi felicitarea de pe piciorul păsării. Ai un răspuns la toate. Dar cum naiba ai putut deduce că nu aregaz? O pată de seu, sau chiar două pot apărea din întâmplare; darcând văd nu mai puţin de cinci, cred că poate exista puţină îndoială că individul este în contact frecvent cu seul arzând, probabil urcă scările noaptea cu pălăria întro mână şi o lumânare ce se scurge în cealaltă. Oricum, nu putea să se păteze cu seu de la lumina de gaz. Eşti satisfăcut? Păi, este foarte ingenios, am spus eu, râzând. Dar întrucât, aşacum ai spus acum, nu a fost comisă nici o crimă şi nu sa făcut nici un rău cu excepţia pierderii unei gâşte, toate acestea par a fi mai degrabă o pierdere de energie. Sherlock Holmes deschisese gura să-mi răspundă, când uşa s-a deschis brusc şi Peterson, comisionarul, s-a năpustit în apartament, cu obrajii înroşiţi şi faţa unuia mut de uimire. Gâsca, domnule Holmes! Gâsca, domnule!, a căscat el gura. Ei? Cei cu ea, atunci? A înviat şi a zburat pe uşa de labucătărie? Holmes s-a răsucit pe sofa ca să vadă mai bine faţa agitată a omului. Iată, domnule! Ia vedeţi ce a găsit soţia mea în guşa ei! A întinsmâna arătândune în mijlocul palmei o piatră ce scânteia extrem de puternic, ceva mai mică decât un bob de fasole, dar de o asemenea puritate şi strălucire că lucea ca ceva electric în căuşul întunecat al mâinii sale. Sherlock Holmes s-a ridicat cu un fluierat. Pe Joe, Peterson!, a spus el, aceasta este realmente o comoarădescoperită întâmplător. Presupun că ştii ce este? Un diamant, domnule? O piatră preţioasă. Taie sticla ca şi cumar fi chit. Este mai mult decât o piatră preţioasă. Este piatra preţioasă. Nu cumva carbunculul albastru al Contesei de Morcar!, amstrigat eu. Exact acela. Fireşte că îi ştiu dimensiunile şi forma, dat fiind căam citit anunţul despre el în The Times în fiecare zi în ultima vreme. Este absolut unic, iar valoarea lui poate fi doar presupusă, dar recompensa de 1.000 de lire nu este cu siguranţă nici măcar a douăzecea parte din preţul lui pe piaţă. O mie de lire! Dumnezeule mare şi bun! Comisionarul a căzutpe un scaun, holbânduse de la unul la altul. Aceasta este recompensa, şi am motivele mele să cred că existănişte consideraţii de ordin sentimental în fundal, care ar faceo pe contesă să renunţe la jumătate din averea ei numai să poată să-şi recupereze piatra. A fost pierdută, dacă îmi amintesc corect, la hotelulCosmopolitan, am remarcat eu. Chiar aşa este, în 22 decembrie, exact acum cinci zile. JohnHorner, un instalator, a fost acuzat că ar fi sustraso din cutia de bijuterii a doamnei. Dovezile împotriva lui au fost atât de puternice că acest caz a fost supus consideraţiei tribunalului. Am o relatare referitoare la aceasta aici, cred. A scotocit printre ziare, uitându-se la date până când în final a desfăcut unul, l-a împăturit în două şi a citit următorul paragraf: „Furtul bijuteriei de la hotelul Cosmopolitan. John Horner, 26 de ani, instalator, a fost arestat, fiind acuzat de afi sustras pe 22 a lunii curente din cutia de bijuterii a contesei de Morcar valoroasa piatră cunoscută sub numele de Carbunculul Albastru. James Ryder, servitorul principal al hotelului, a făcut o depoziţie potrivit căreia l-a introdus pe Horner în camera de toaletă a contesei de Morcar în ziua furtului, pentru ca acesta să sudeze a doua bară a grătarului, care se desprinsese. A rămas puţin cu Horner, dar a fost, în cele din urmă chemat, altundeva. Când s-a întors, a descoperit că Horner dispăruse, că biroul fusese forţat şi că micuţa casetă de marochin în care, din câte s-a aflat mai târziu, contesa obişnuia să-şi ţină bijuteriile, zăcea goală pe masa de toaletă. Ryder a dat imediat alarma, iar Horner a fost arestat în aceeaşi seară; dar piatra nu a putut fi găsită nici asupra persoanei sale nici în locuinţa lui. Catherine Cusack, servitoarea contesei, a depus mărturie că a auzit strigătul de consternare al lui Ryder atunci când acesta a descoperit furtul, şi că s-a năpustit în cameră unde lucrurile stăteau aşa cum au fost descrise de martorul din urmă. Inspectorul Bradstreet din divizia B a depus mărturie cum a decurs arestarea lui Horner, care s-a luptat disperat şi şi-a susţinut cu putere nevinovăţia. Existând dovezi ale unei condamnări anterioare, magistratul a refuzat să se ocupe de delict în mod sumar, înaintându-l spre atenţie tribunalului. Horner, care dădea semne de emoţie puternică în timpul procedurii, a leşinat auzind această decizie şi a fost transportat afară din tribunal.” Hm! Cam atât în ce priveşte poliţia tribunalului, a spus Holmesgânditor dând ziarul la o parte. Problema pe care o avem de rezolvat acum este şirul evenimentelor ce a dus de la cutia de bijuterii forţată la guşa unei gâşte de pe drumul Tottenham Court. Vezi, Watson, micile noastre deducţii au luat pe neaşteptate un aspect mai important şi mai puţin nevinovat. Iată piatra; piatra a apărut din gâscă, iar gâsca a apărut de la domnul Henry Baker, domnul cu o pălărie uzată şi toate celelalte caracteristici cu care team plictisit. Prin urmare, acum trebuie să încercăm foarte serios să-l găsim pe acest domn şi să vedem ce rol a jucat în acest mic mister. Pentru a face aceasta, trebuie să încercăm mai întâi cele mai simple mijloace, iar acestea constau fără îndoială întrun anunţ în toate ziarele de seară. Dacă acesta dă greş, o să recurg la alte metode. Ce o să spui? Dămi un creion şi bucata aceea de hârtie. Acum, aşa: „Găsite lacolţul străzii Godge o gâscă şi o pălărie de fetru neagră. Domnul Henry Baker le poate lua venind la 6:30 în această seară pe strada Baker, nr.221B.” Este clar şi concis. - Foarte. Dar îl va citi? Păi sigur o să fie atent la ziare, întrucât pentru un om săracpierderea a fost una serioasă. Evident, a fost atât de înfricoşat de ghinionul lui de a sparge vitrina şi de apropierea lui Peterson că nu sa gândit la nimic altceva decât să fugă, dar de atunci încoace trebuie că a regretat amarnic impulsul care l-a făcut să-şi scape pasărea. Iar, introducerea numelui său îl va face să vadă anunţul, căci toţi cei care-l cunosc îi vor atrage atenţia asupra lui. Poftim, Peterson, repede-te la agenţia de publicitate şi dă acest anunţ în ziarele de seară. În care din ele, domnule? O, în The Globe, Star, Pall Mall, St. James’s, EveningNewsStandard, Echo şi oricare altele care îţi vin în minte. Foarte bine, domnule. Iar această piatră? Ah, da, o să ţin piatra. Mulţumesc. Şi, Peterson, pur şi simplucumpără o gâscă pe drumul de întoarcere şi laso la mine, căci trebuie să avem una pentru a i-o da acestui domn în locul celei pe care o înfulecă acum familia ta. După ce comisionarul a plecat, Holmes a luat piatra, ţinând-o la lumină. Este un lucru frumos, a spus el. Uităte numai cum luceşte şiscânteiază. Fireşte, este nucleul şi centrul crimei. Orice piatră bună este aşa ceva. Sunt momelile favorite ale diavolului. În cazul pietrelor mai mari şi mai vechi, fiecare faţetă înseamnă o faptă sângeroasă. Această piatră nu are încă douăzeci de ani. A fost găsită în malul fluviului Amoy în sudul Chinei, şi este neobişnuită prin aceea că are toate caracteristicile carbunculului, cu excepţia faptului că are culoarea albastră în loc de roşu rubiniu. În ciuda lipsei sale de vechime, a avut deja un trecut sinistru. Această piatră de 2,6 grame din cărbune cristalizat a provocat două crime, un atac cu vitriol, o sinucidere şi câteva jafuri. Cine s-ar putea gândi că o jucărie atât de frumoasă ar putea să te ducă la spânzurătoare şi închisoare? O s-o închid acum în seiful meu, şi o să-i trimit un rând contesei să-i spun că o avem. Crezi că acest om, Horner, este nevinovat? Nu pot spune. Ei bine, atunci, crezi că celălalt, Henry Baker, a avut ceva deaface cu aceasta? Cred că este mai probabil ca Henry Baker să fie un om absolutnevinovat, care na avut nici cea mai mică idee că pasărea pe care o ducea avea o valoare mult mai mare decât dacă ar fi fost făcută din aur masiv. Voi afla însă aceasta pe baza unui test foarte simplu, dacă ni se răspunde anunţului. Şi nu poţi face nimic până atunci? Nimic. În acest caz, o sămi văd de ocupaţia obişnuită. Dar o să măîntorc deseară la ora pe care ai menţionat-o, căci vreau să văd soluţia unei probleme atât de încurcate. Voi fi foarte bucuros să te văd. Iau cina la şapte. Cred că o să amsitar. Apropo, date fiind întâmplările din urmă, poate ar trebui săi cer doamnei Hudson să-i cerceteze guşa. Am fost reţinut de un caz şi de abia după şase jumătate am ajuns din nou pe strada Baker. Pe când mă apropiam de casă, am zărit un bărbat înalt cu o bonetă scoţiană şi o manta încheiată până la bărbie aşteptând afară în semicercul strălucitor proiectat de fereastră. Exact când am sosit, uşa a fost deschisă şi am fost conduşi în camera lui Holmes. Sunteţi domnul Henry Baker, presupun, a spus el, ridicândusedin fotoliu şi salutându-l pe vizitator, cu aerul său amabil care îi venea atât de uşor şi prompt. Vă rog luaţi acest scaun lângă foc, domnule Baker. Este o noapte rece, şi observ că circulaţia dumitale este mai obişnuită cu vara decât cu iarna. Ah, Watson, ai picat exact la momentul potrivit. Aceasta este pălăria dumitale, domnule Baker? Da, domnule, aceasta este fără îndoială pălăria mea. Era un bărbat mare cu umeri rotunzi, un cap masiv şi o faţă lată, inteligentă, terminându-se într-o barbă castanie, încărunţită şi ascuţită. O roşeaţă pe nas şi obraji şi tremurul uşor al mâinii întinse mi-au adus în minte presupunerea lui Holmes privind obiceiurile acestuia. Redingota sa neagră demodată era încheiată la toţi nasturii, avea gulerul ridicat, iar încheieturile uscăţive i se iveau din mâneci, fără să se vadă vreo manşetă sau cămaşă. Vorbea într-o manieră înceată şi sacadată, alegându-şi cuvintele cu grijă, şi făcea pe ansamblu impresia unui om învăţat care a fost bătut de soartă. Am păstrat aceste lucruri câteva zile, a spus Holmes, pentru că amaşteptat să găsim vreun anunţ de la dumneata în care săţi dai adresa. Nu înţeleg de ce nu aţi făcut-o. Vizitatorul nostru a râs mai degrabă ruşinat. Nu prea am avut aşa de mulţi şilingi pe cât obişnuiam să amodată, a remarcat el. Nam avut nici o îndoială că banda de huligani care m-a atacat a luat cu ea atât pălăria cât şi gâscă. N-am vrut să cheltuiesc mai mulţi bani în încercarea lipsită de speranţă de a le recupera. Foarte firesc. Apropo, în ceea ce priveşte pasărea, am fostobligaţi so mâncăm. Aţi mâncato?! Vizitatorul s-a ridicat pe jumătate de pe scaunulsău, în tulburarea care la cuprins. Da, nar fi folosit nimănui să n-o fi făcut. Dar presupun căaceastă gâscă de pe bufet, care are cam aceeaşi greutate şi este absolut proaspătă, va fi la fel de bună pentru dumneata? Oh, sigur, sigur, a răspuns domnul Baker cu un oftat de uşurare. Fireşte, avem încă penele, picioarele, guşa şi aşa mai departedin pasărea dumitale, prin urmare dacă doriţi… Omul a izbucnit întrun râs puternic. Aş putea să le folosesc ca suveniruri ale aventurii mele, a spusel, dar dincolo de asta nu pot vedea la ce miar putea sluji părţile împrăştiate ale fostei mele cunoştinţe. Nu, domnule, cred că, având permisiunea dumitale, o să-mi limitez atenţia la excelenta pasăre pe care o zăresc pe bufet. Sherlock Holmes mi-a aruncat o privire ascuţită, dând uşor din umeri. Iatăvă pălăria, atunci, şi pasărea, a spus el. Apropo, v-arderanja să-mi spuneţi de unde aţi procurat-o pe cea din urmă? Sunt întrucâtva expert în păsări de curte, şi rar am mai văzut o gâscă atât de bine făcută. Fireşte, domnule, a spus Baker, care se ridicase şi îşi vârâseposesiunea nou însuşită sub braţ. Suntem câţiva care frecventăm hanul Alpha, în apropiere de Muzeu, stăm chiar în muzeu în timpul zilei, înţelegeţi. În acest an, buna noastră gazdă, pe nume Windigate, a format un club al gâştelor, prin intermediul căruia, în schimbul câtorva pence pe săptămână urma să primim fiecare câte o pasăre la Crăciun. Miam plătit corect banii, iar restul vă este cunoscut. Vă sunt foarte îndatorat, domnule, căci o bonetă scoţiană nu se potriveşte nici cu vârsta, nici cu seriozitatea mea. Într-o manieră comic de pompoasă, s-a înclinat solemn în faţa noastră şi a plecat. Asta în ceea cel priveşte pe domnul Baker, a spus Holmes, dupăce a închis uşa în urma lui. Este cât se poate de sigur că nu ştie absolut nimic despre această chestiune. Ţi-e foame, Watson? Nu în mod deosebit. Atunci îţi sugerez să ne transformăm cina în supeu şi să urmămacest indiciu cât este încă cald. Neapărat. Era o noapte extrem de rece, deci ne-am pus mantalele şi ne-am înfăşurat fulare în jurul gâturilor. Afară, stelele străluceau rece pe cerul fără nori, iar respiraţia trecătorilor străpungea aerul ca nişte împuşcături. Paşii noştri răsunau clar şi zgomotos pe când ne deplasam ritmic prin cartierul doctorilor, strada Wimpole, strada Harley şi astfel prin strada Wigmore în strada Oxford. Într-un sfert de oră am ajuns în Bloomsbury la hanul Alpha, care este un mic han pe colţul uneia din străzile care intră în Holborn. Holmes a deschis uşa bufetului şi a comandat două pahare de bere proprietarului rumen la faţă, cu şorţ alb. Dacă este la fel de bună ca gâştele dumneavoastră, bereadumitale trebuie să fie excelentă, a spus el. Gâştele mele! Omul a părut a fi surprins. Da. Am vorbit numai acum o jumătate de oră cu domnul HenryBaker, care a fost membru al clubului dumneavoastră de gâşte. Ah! Da, înţeleg. Dar vedeţi, domnule, nu sunt gâştele noastre. Aşa! Ale cui sunt atunci? Păi, am cumpărat două duzini de la un vânzător din CoventGarden. Realmente? Îi ştiu pe unii dintre ei. Despre care e vorba? Numele lui este Breckinridge. Ah! Nul cunosc. Păi în sănătatea dumitale, domnule, şi pentruprosperitatea casei dumitale. Noapte bună. Acuma, în ceea cel priveşte pe domnul Breckinridge, acontinuat el, încheindu-se la manta când am ieşit în aerul îngheţat. Ţine minte, Watson, că deşi avem un lucru atât de simplu ca o gâscă la un capăt al acestui lanţ, avem la celălalt un om care va primi cu siguranţă şapte ani de închisoare, dacă nu îi putem dovedi nevinovăţia. Este posibil ca investigaţia noastră să-i confirme numai vinovăţia, dar în orice caz, urmăm o pistă care a fost trecută cu vederea de poliţie şi care ne-a fost oferită de o şansă neobişnuită. Hai s-o urmăm până la capăt. Cu feţele spre sud, deci, şi marş rapid! Am traversat Holborn, am luat-o pe strada Endell şi astfel, printr-un zigzag de străzi murdare, am ajuns în piaţa Covent Garden. Una dintre prăvăliile cele mai mari avea pe ea numele lui Breckinridge, iar proprietarul, un bărbat cu o faţă ascuţită ca de cal şi cu nişte favoriţi îngrijiţi ajuta un băiat să tragă obloanele. Bună seara. Este o noapte rece, a spus Holmes. Vânzătorul a dat din cap, aruncând o privire întrebătoare spre tovarăşul meu. Nu mai aveţi gâşte, din câte văd, a continuat Holmes, arătândlespezile de marmură goale. O să aveţi cinci sute mâine dimineaţă. Asta nu mă ajută. Păi, mai sunt câteva pe tejgheaua luminată de gaz. Ah, dar dumneavoastră miaţi fost recomandat. De cine? De proprietarul lui Alpha. O, da. Iam trimis două duzini. Au fost nişte păsări excelente. De unde leaţi procurat? Spre surpriza mea, întrebarea i-a provocat vânzătorului o ieşire de furie. Acuma, domnule, a spus el, ţinând capul ridicat şi mâinile înşolduri, unde vreţi să ajungeţi? Hai să vorbim pe şleau acum. Este foarte clar. Aş vrea să ştiu cine va vândut gâştele pe carele-aţi trimis la Alpha. Ei bine, atunci, no să vă spun. Ei acum! O, nu este ceva important, dar nu înţeleg de ce sunteţi atât denervos din pricina unui astfel de nimic. Nervos! Aţi fi poate la fel de nervos, dacă aţi fi fost la fel desâcâit ca mine. Odată ce am plătit nişte bani buni pentru un lucru bun, afacerea ar trebui să se încheie aici. Dar, în loc de asta, sunt asaltat cu „Unde sunt gâştele?” şi „Cui i leai vândut?” şi „Ce vrei în schimbul gâştelor?” Auzind zarva ce se face în legătură cu ele, ai crede că au fost singurele gâşte din lume. Păi, nam nici o legătură cu persoanele care v-au pus astfel deîntrebări, i-a spus Holmes indiferent. Dacă nu vreţi să ne spuneţi, prinsoarea cade, asta-i tot. Dar sunt întotdeauna gata să-mi susţin opiniile în ceea ce priveşte păsările de curte, şi am pariat pe cinci lire că pasărea pe care am mâncat-o a fost crescută la ţară. Ei bine, atunci, aţi pierdut cele cinci lire, căci a fost crescută laoraş, a spus furios vânzătorul. Nu poate fi adevărat. Vă spun că aşa este. Nu cred. Credeţi că ştiţi mai multe despre orătănii decât mine, care mam ocupat de ele de când eram mic copil? Vă spun că toate acele, păsări care au ajuns la Alpha au fostcrescute la oraş. No să mă convingeţi niciodată să cred aşa ceva. Vreţi să faceţi oprinsoare atunci? Doar o să vă iau banii, căci ştiu că am dreptate. Dar pariez pe oliră, numai ca să vă învăţ să nu fiţi încăpăţânat. Vânzătorul a chicotit foarte iritant. Adumi registrele, Bill, a spus el. Băiatul a adus un volum mic şi subţire şi unul mare şi unsuros, aşezându-le împreună sub lampa ce atârna. Acum, domnule Plin de sine, a spus vânzătorul, am crezut că numai am gâşte, dar înainte de a termina veţi descoperi că mai este una în prăvălia mea. Vedeţi acest registru mic? Ei bine? Aceasta este lista persoanelor de la care cumpăr. O vedeţi? Bineatunci, aici pe această pagină sunt persoanele de la ţară, iar numerele de sub numele lor indică locul unde sunt socotelile în registrul cel mare. Acum! Vedeţi această pagină scrisă cu cerneală roşie? Bine, aceasta este o listă cu furnizorii mei de la oraş. Acuma, uitaţivă la cel de-al treilea nume. Pur şi simplu, citiţi-l cu voce tare. Doamna Oakshott, drumul Brixton, nr.L17– 249, a citit Holmes. Exact. Acuma căutaţi asta în registru. Holmes a căutat la pagina indicată. Iată, doamna Oakshott, drumul Brixton, nr. L 17, furnizor deouă şi orătănii. Ei, acum, care este ultima însemnare? 22 decembrie. Douăzeci şi patru de gâşte cu 7 şilingi şi 6 pence. Exact. Poftim. Şi sub asta? Vândute domnului Windigate de la Alpha cu 12 şilingi. Ce mai puteţi spune acum? Sherlock Holmes arăta foarte întristat. A scos o liră din buzunar şi a aruncat-o pe dale, îndepărtându-se cu aerul unui om al cărui dezgust este prea adânc pentru a fi exprimat în cuvinte. Câţiva metri mai încolo, s-a oprit sub un felinar, râzând încet şi cu poftă, după cum îi era felul. Când vezi un om cu favoriţii tăiaţi în acel fel şi cu sticluţa de ginieşindui din buzunar, poţi întotdeauna să-l atragi cu un pariu, a spus el. Cred că nici dacă i-aş fi oferit 100 de lire, nu mi-ar fi dat nişte informaţii atât de complete ca acelea pe care mi le-a dat în ideea că îmi făcea rău cu această prinsoare. Ei bine, Watson, cred că ne apropiem de sfârşitul căutărilor noastre, şi singurul aspect care rămâne să fie clarificat este dacă ar trebui să mergem la această doamnă Oakshott în seara asta, sau dacă ar trebui s-o facem mâine. Din ceea ce a spus acel tip morocănos, este clar că mai există şi alţii pe lângă noi care sunt îngrijoraţi în această privinţă şi ar trebui… Remarcile sale au fost întrerupte brusc de o gălăgie puternică care venea dinspre tejgheaua pe care tocmai o părăsisem. Întorcândune, am văzut un individ scund cu faţa ca de şobolan stând în mijlocul cercului de lumină gălbuie proiectată de lampa care se bălăngănea, în timp ce Breckinridge, vânzătorul, încadrat de uşa prăvăliei, îşi agita teribil pumnii la arătarea care se ferea. Mam săturat de voi şi de gâştele voastre, a strigat el. Aş vrea săvă duceţi toţi dracului. Dacă mai veniţi să mă sâcâiţi cu discuţiile voastre prosteşti, o să asmut câinele pe voi. O aduceţi pe doamna Oakshott aici şi o să-i răspund, dar ce aveţi voi de-a face cu asta? Am cumpărat cumva gâştele de la voi? Nu; dar una din ele a fost a mea, sa văietat omuleţul. Ei bine, atunci, cerei-o doamnei Oakshott. Ea mia spus să vă întreb pe dumneavoastră. Păi, poţi săl întrebi pe regele Prusiei, la cât îmi pasă mie. M-amsăturat de povestea asta. Ieşi de aici! S-a năpustit sălbatic înainte, iar cel care întreba a dispărut în întuneric. Ce bine! Asta sar putea să ne scutească de o vizită peBrixtonRoad, mi-a şoptit Holmes. Vino cu mine şi o să vedem care-i treaba cu acest individ. Trecând printre grupurile risipite de oameni care hoinăreau pe lângă tarabele luminate, tovarăşul meu l-a ajuns cu repeziciune pe omuleţ, şi l-a atins pe umăr. Acesta s-a întors brusc, şi la lumina gazului am putut observa că îi dispăruse de pe faţă orice urmă de culoare. Cine sunteţi, atunci? Ce doriţi?, a întrebat el cu o vocetremurătoare. Mă scuzaţi, ia spus Holmes cu blândeţe, dar am auzit fără săvreau întrebările pe care tocmai ce i le-aţi pus vânzătorului. Cred că vaş putea fi de ajutor dumneavoastră? Cine sunteţi dumneavoastră? Cum aţi putea şti ceva despreasta? Numele meu este Sherlock Holmes. Este ocupaţia mea să ştiuceea ce alţi oameni nu ştiu. Dar nu puteţi şti ceva despre asta? Scuzaţimă, ştiu totul despre asta. Încercaţi să daţi de urma uneigâşte care a fost vândută de doamna Oakshott de pe BrixtonRoad unui negustor numit Breckinridge, iar de acesta, la rândul lui, domnului Windigate de la Alpha, iar de el clubului său, al cărui membru este domnul Henry Baker. O, domnule, dumneavoastră sunteţi exact persoana pe care amdorit so întâlnesc, a strigat omuleţul cu mâinile întinse şi degetele-i tremurând. Nici nu vă pot spune cât de interesat sunt de această poveste. Sherlock Holmes a strigat o trăsură care trecea. În acest caz, ar fi mai bine să discutăm despre aceasta întrocameră confortabilă decât în această piaţă în care bate vântul, a spus el. Dar înainte de a merge mai departe, vă rog, spuneţi-mi pe cine am onoarea de a ajuta. Omul a ezitat o clipă. Numele meu este John Robinson, a răspuns el cu o privirepiezişă. Nu, nu, numele dumneavoastră adevărat, a spus Holmesamabil. Este întotdeauna inconvenabil să faci afaceri cu o persoană cu nume fals. O roşeaţă s-a ivit pe obrajii albi ai necunoscutului. Ei bine, a spus el, numele meu adevărat este James Ryder. Exact. Servitor principal la hotelul Cosmopolitan. Vă rog intraţiîn această birjă şi o să pot să vă spun în curând tot ceea ce doriţi să aflaţi. Omuleţul stătea uitându-se de la unul la celălalt dintre noi, cu nişte ochi pe jumătate speriaţi, pe jumătate plini de speranţă, ca unul care n-ar fi fost sigur dacă se afla în faţa unui chilipir sau a unei catastrofe. Apoi a intrat în birjă şi într-o jumătate de oră eram înapoi în salonul de pe strada Baker. În timpul călătoriei n-am vorbit deloc, dar respiraţia intensă şi firavă a însoţitorului nostru, precum şi încleştarea şi descleştarea mâinilor sale indicau încordarea nervoasă în care se afla. Iatăne ajunşi!, a spus Holmes vesel, pe când intram pe rând în cameră. Focul este foarte binevenit pe o vreme ca asta. Se pare că vă este frig, domnule Ryder. Vă rog, aşezaţivă în fotoliul de nuiele. O sămi încalţ papucii înainte de a rezolva această mică problemă a dumneavoastră. Ei bine, deci! Doriţi să aflaţi ce s-a întâmplat cu gâştele acelea? Da, domnule. Sau mai degrabă, îmi închipui, cu gâsca aceea. Cred că eraţiinteresat de o pasăre anume albă, cu o dungă neagră dea curmezişul cozii. Ryder tremura de emoţie. O, domnule, a strigat el, puteţi sămi spuneţi unde a ajuns?- A ajuns aici. Aici? Da, şi sa dovedit a fi o pasăre extrem de neobişnuită. Nu mămir că sunteţi interesat de ea. A făcut un ou după ce murise, cel mai frumos, strălucitor ou albastru care s-a văzut vreodată. Îl am aici în muzeul meu. Vizitatorul nostru s-a ridicat în picioare clătinându-se, şi s-a prins cu mâna dreaptă de poliţa de deasupra căminului. Holmes a descuiat seiful său şi a ridicat carbunculul albastru, care strălucea ca o stea, cu o lucire rece, scânteietoare, multiplicată de faţetele sale. Ryder stătea holbându-se cu faţa contractată, nesigur dacă să-l ceară sau să se dezică de el. Crima dumneavoastră a fost descoperită, ia spus Holmes încet.Revino-ţi, omule, sau altminteri o să cazi în foc! Dă-i braţul şi ajută-l să se aşeze pe scaun, Watson. Nare destulă îndrăzneală să-şi asume crima făcută nepedepsit. Dă-i puţin brandy. Aşa! Acuma mai arată puţin a om. Cao fărâmă de om, în orice caz! Pentru o clipă, acesta s-a clătinat aproape să cadă, dar paharul de brandy i-a adus ceva culoare în obraji, şi stătea acum holbându-se cu o privire speriată la acuzatorul său. Dispun aproape de toate faptele şi de toate dovezile care îmisunt necesare, deci există puţine lucruri pe care e necesar să mi le spuneţi. Totuşi, acele puţine fapte pot fi elucidate astfel încât cazul să fie pe deplin rezolvat. Auziseşi, Ryder de această piatră albastră a contesei de Morcar? Catherine Cusack a fost aceea care mia spus de ea, a spus el cuo voce hârâită. Înţeleg, servitoarea doamnei. Ei bine, tentaţia de a face avere peneaşteptate şi atât de uşor a fost mai tare decât tine, aşa cum a fost pentru oameni mai puternici înaintea ta; dar nu ai fost foarte onest în privinţa mijloacelor pe care leai folosit. Mi se pare, Ryder, că ai stofă de mare nemernic. Ai ştiut că acest om, Horner, instalatorul, a fost implicat în ceva asemănător înainte, şi că bănuiala va fi cu atât mai mult îndreptată împotriva sa. Ce ai făcut atunci? Aţi inventat o treabă de făcut în camera doamnei respective, tu şi complicea ta, Cusack, şi aţi făcut în aşa fel încât acesta să fie trimis s-o rezolve. Apoi, când a plecat, aţi forţat caseta cu bijuterii, aţi dat alarma şi aţi făcut ca acest om nefericit să fie arestat. Apoi ai… Ryder s-a aruncat brusc pe covor, prinzând genunchii tovarăşului meu. Pentru Dumnezeu, fievă milă!, a ţipat el ascuţit. Gândiţi-vă latatăl meu! La mama mea! Asta le va zdrobi inimile. N-am făcut niciodată înainte ceva rău! Şi nu o să mai fac vreodată. O să jur pe Biblie. O, nu înştiinţaţi tribunalul! Pentru numele lui Christos, nu o faceţi! Întoarcete pe scaun!, i-a spus Holmes poruncitor. Este foarteuşor să îngenunchezi şi să te târăşti acum, dar nu te-ai gândit deloc la acest biet Horner acuzat de o crimă de care habar nu avea. O să dispar, domnule Holmes, o să plec din ţară, domnule.Astfel, acuzaţia împotriva lui va fi retrasă. Hm! O să vorbim despre asta. Şi acum hai să auzim relatareaexactă a pasului următor. Cum a ajuns piatra în gâscă, şi cum a ajuns gâsca în piaţă? Spunene adevărul, căci asta este singura ta şansă de salvare. Ryder şi-a trecut limba peste buzele uscate. O să vă spun totul exact cum sa întâmplat, domnule, a spus el.Atunci când Horner a fost arestat, mi s-a părut că ar fi cel mai bine să dispar imediat cu piatra, căci nu puteam şti în ce moment poliţia ar fi putut hotărî să mă percheziţioneze pe mine şi camera mea. Nu exista nici un loc în hotel unde sar fi aflat în siguranţă. Am ieşit, ca şi cum aş fi avut un comision de făcut, şi m-am îndreptat spre casa surorii mele. S-a măritat cu un bărbat numit Oakshott şi locuia pe BrixtonRoad, unde creştea orătănii pentru piaţă. Fiecare persoană pe care am întâlnit-o pe drum mi s-a părut a fi poliţist sau detectiv; şi, deşi era o noapte rece, până să ajung pe BrixtonRoad, sudoarea îmi şiroia pe faţă. Sora mea m-a întrebat ce se întâmplase şi de ce eram atât de palid; dar i-am spus că eram tulburat din pricina furtului bijuteriei de la hotel. Apoi m-am dus în curtea din spate şi am fumat puţin, întrebându-mă ce era cel mai bine de făcut. Am avut odată un prieten numit Maudsley, care devenise complet imoral şi tocmai ce-şi executa pedeapsa la Pentonville. Într-o zi m-am întâlnit cu el şi a început să-mi vorbească despre procedeele hoţilor şi cum plasau ceea ce furau. Ştiam că era sincer cu mine căci ştiam ceva lucruri despre el; deci m-am hotărât să mă duc la Kilburn, unde locuia, şi să-i spun ce am făcut. Mi-ar fi putut spune cum să vând piatra. Dar cum să ajung la el în siguranţă? Mă gândeam la suferinţele prin care trecusem venind de la hotel. Puteam fi arestat şi percheziţionat în orice moment, şi mi-ar fi găsit piatra în buzunarul vestei. În momentul respectiv, mă sprijineam de zid şi mă uitam la gâştele care mergeau legănat pe lângă picioarele mele, când mi-a venit brusc o idee cum aş fi putut învinge cel mai bun detectiv care a trăit vreodată. Cu câteva săptămâni în urmă, sora mea îmi spusese că pot avea cea mai bună gâscă ca dar de Crăciun, şi ştiam că întotdeauna se ţinea de cuvânt. Aveam să-mi iau gâsca acum, şi aveam să-mi duc piatra la Kilburn în ea. În curte era un mic şopron, şi am împins una din păsări în spatele lui, una mare şi frumoasă, albă cu o coadă dungată. Am prins-o, şi, deschizându-i cu forţa ciocul, i-am împins piatra pe gâtlej în jos, până unde am putut ajunge cu degetul. Pasărea a înghiţit-o şi am simţit cum piatra a trecut prin gâtlejul ei ajungând în guşă. Dar creatura a început să dea din aripi şi să se zbată, şi sora mea a ieşit să vadă ce se întâmpla. Când m-am întors să-i vorbesc, animalul a scăpat şi a zburat printre celelalte. Ce făceai cu pasărea aceea, Jem?, spune ea. Păi, am spus eu, ai zis cămi dai una de Crăciun şi le încercam săvăd care este cea mai grasă. O, spune ea, pe a ta am puso deoparte, o numim pasărea luiJem. Este cea mare şi albă de acolo. Sunt douăzeci şi şase, una pentru tine, una pentru noi şi două duzini pentru piaţă. Mulţumesc, Maggie, zic eu: dar dacă nu te deranjează, aş vreaomai degrabă pe aceea de care tocmai ce mă ocupam. Cealaltă este mai grea cu trei livre, a spus ea, şi am îngrăşatospecial pentru tine. Nu contează. O so am pe cealaltă şi o s-o iau acum, am spus eu. O, cum vrei, a spus ea, puţin iritată, pe care o vrei atunci? Cea albă cu o dungă pe coadă, cea din mijlocul cârdului. O, foarte bine. Omoaro şi ia-o cu tine. Ei bine, am făcut ceea ce a spus, domnule Holmes, şi am căratpasărea tot drumul până la Kilburn. Iam spus amicului meu ce făcusem, căci era o persoană căreia îţi venea uşor să-i spui aşa ceva. A râs până s-a înecat, şi am luat un cuţit şi am tăiat gâscă. Am îngheţat văzând că nu era nici urmă de piatra mea, şi mi-am dat seama că făcusem o greşeală teribilă. Am lăsat pasărea, m-am repezit înapoi la sora mea, şi m-am năpustit în curtea din spate. Nu mai era nici o pasăre acolo. Unde au dispărut toate, Maggie?, am strigat eu. La negustor, Jem. Care negustor? Breckinridge din Covent Garden. Dar era vreo alta cu o coadă dungată?, am întrebat, la fel cuaceea pe care am aleso? Da, Jem; au fost două cu dungă pe coadă şi nam pututniciodată să le deosebesc. Ei bine, atunci, fireşte că mi-am dat seama ce se întâmplase, şi am fugit cât de repede am putut la acest om, Breckinridge; dar vânduse lotul imediat şi nu a vrut să-mi spună un singur cuvânt la cine. L-aţi auzit dumneavoastră înşivă în seara asta. Totdeauna mi-a răspuns la fel. Sora mea crede că sunt pe cale să înnebunesc. Uneori cred asta chiar şi eu. Iar acum, acum sunt etichetat hoţ, fără să fi atins vreodată bogăţia pentru care mi-am vândut sufletul. Dumnezeu să-mi ajute! Dumnezeu să-mi ajute! A izbucnit în nişte hohote convulsive de plâns, îngropându-şi faţa în mâini. A urmat o tăcere îndelungată, întreruptă numai de respiraţia lui greoaie şi de bătăile ritmice făcute de Sherlock Holmes cu vârfurile degetelor pe marginea mesei. Apoi prietenul meu s-a ridicat şi a deschis uşa. Ieşi!, a spus el. Ce, domnule! O, Dumnezeu să vă binecuvânteze! Nici un cuvânt în plus. Ieşi! Şi n-a mai fost nevoie de vreun cuvânt. S-a auzit o forfotă, un tropăit pe scări, pocnetul uşii şi paşi fugind, răsunând clar pe stradă. La urma urmei, Watson, a spus Holmes, întinzânduşi mâna după pipa de lut, nu sunt plătit de poliţie să-i acopăr lipsurile. Dacă Horner ar fi în pericol, ar fi altceva; dar acest individ nu va apărea să depună mărturie împotriva lui, iar cazul va fi abandonat. Presupun că de fapt comut o pedeapsă, dar este posibil că salvez un suflet. Acest individ nu va mai face rău; este prea înfricoşat. Trimite-l la închisoare acum, şi faci din el un puşcăriaş pe viaţă. În plus, este sezonul iertării, întâmplarea ne-a scos în cale o problemă extrem de specială şi ciudată, iar soluţionarea ei este propria-i recompensă. Dacă ai fi atât de bun să tragi de clopoţel, doctore, vom începe o altă investigaţie în care principala protagonistă va fi tot o pasăre.