Cărți aventură istorice

I POPAS LA HANUL HAGIULUI C ătre sfârşitul unei toamne blajine, în cel din urmă pătrar al sutei a şaptesprezecea, moldovenii îşi măsurau în hambare roada trudei lor din anul ce trecuse şi dădeau mulţămită milei pământului şi cerului, că nu‑i podidise ca în alţi ani cu secetă, sau potopuri. Se pornise o ploaie stăruitoare, cum se întâmplă adesea pe valea Siretului. Pământul desfundat cuprindea roţile până la osie, încât nu mai era chip să mai umble cărăuşii, până la întâiul îngheţ. De aceea cei prinşi la drum pe o asemenea ticăloasă vreme se bucurau să se afle sub un acoperiş primitor, alăturea de un focuşor bun, în fuga slobodă a gândurilor. Aşezat pe temelii vechi, hanul Hagiului albea prin pâclă, sub nişte ulmi din alte vremi, la o răspântie de şleauri ce – apucau spre Roman şi Piatra, către Baia şi‑nspre valea Siretului şi mai departe, către Iaşi, unde se afla Scaunul Ţării Moldovei. Hagiul era un bărbat trecut prin multe, un mazil ce se potolise la anii bătrâneţii, deschizând, la întoarcere din hagialâcul de la Rusalim, han cinstit, la drumul domniei. Şi despre chipul în care tot creştinul găsea la dânsul un adăpost, hrană şi primire cu voie bună – fără teamă de jecmănie sau de înjunghiere în puterea nopţii – se dusese vestea şi în Ţara‑de‑Jos şi în cea de Sus. Cu mulţumire se gândea fiecare ca să aibă a mâna peste noapte la hanul de sub ulmii bătrâni. Ba uneori, la o zi mare, se mai întâmplă să se găsească şi pricină de mai lungă zăbavă, că tare dulce era vânatul din pivniţe, de unde‑l trăgea Hagiul în ulcioare noi, şi bine‑i mai, ziceau din strune şi din gură lăutarii ce coborau la acele zile către răscrucea de drumuri. Căci era o vreme când contenise prăpădul năvălirii podgheazurilor leşeşti şi al ceambulurilor tătăreşti, precum se istovise şi urgia strângătorilor de biruri, de se mai înseninaseră oleacă şi inimile oamenilor o dată cu vămile văzduhului. În înnoptarea aceea friguroasă, prea puţini drumeţi poposiseră la han, fiindcă praznicele cele mari trecuseră, iar iarmarocul de peste apa Moldovei se pustiise de vreme rea. După ce‑şi potoliseră foamea, cei câţiva cărăuşi, adunaţi în jurul vetrei să‑şi usuce obielele la focul la care ai fi putut frige un berbec întreg, prinseseră să pirotească. Doar doi dintre ei dovedeau că, mai mult decât la dulceaţa somnului, îi trăgea inima la voroavă. Că dulce‑i şi sfatul cu soţii la ceas de tihnă, când răpăie ploaia în draniţe şi mai cu osebire când ai la puterea mâinii ulciorul cel plin. Unul era un flăcău voinic şi chipeş, puţin de ani, dar – precum se vedea – ager la minte şi setos să mai afle din cele multe văzute sau auzite de celălalt drumeţ care, om cu tâmplele cărunte şi un pic adus de spate, părea, aşijderea Hagiului, să fi trecut la viaţa lui prin aprige încercări. De vreo câteva clipe rămăseseră aşa amândoi, pe gânduri, privind hârjoană vâlvătăilor din vatră la răbufnirile vântului ce se pornise iarăşi să sufle şi să şuiere. Umbrele lor, când creşteau uriaşe, cotropind pereţii înnegriţi de fum, când se strângeau ghemotoc, sub scăunaşele pe care vegheau. O opintire mai vârtoasă a viforului desprinse undeva, afară, un oblon care se bătu amarnic de zid. Flăcăul tresări şi întoarse capul spre partea de unde venea huietul, cercând parcă să străbată cu privirea peretele de după care stăpânea peste lume adâncul nopţii. Drumeţul cel în puterea vârstei, căruia la sosire hangiul îi spusese: „Bun venit, Gheorghieş, frate”, pufni pe sub mustaţa stufoasă şi fumurie, clătină din cap îngăduitor pentru puţina deprindere a flăcăului cu tainele firii, apoi grăi molcom: — Aiasta nu ţine mult… Azi s‑a arătat de către miazăzi şerveţelul vărgat al curcubeului. Flăcăul îşi desprinse privirea de pe zidul întunecat şi, prinzând în ochii drumeţului necunoscut o licărire de zâmbet, mormăi repezit, fără chef de cimilituri: — Parcă nu s‑a arătat şi ieri, moşule, şi uite ce‑i mai trage! Parcă n‑ai fi de pe aici… „Moşul” se întoarse către el cu oleacă de mirare, încât flăcăul ruşinat adăugă mai mult ca pentru sine: — Bine c‑au apucat oamenii să‑şi culeagă bucatele… Celălalt se aplecă, luă ulciorul, umplu mai întâi ulcica flăcăului, apoi şi pe a lui şi, după ce‑şi înmuie mustaţa în rubiniul cel tare, urmă cu adâncă mulţumire în glas: — Că şi‑au strâns oamenii bucatele e, de bună seamă, lucru bun, dar mai sunt două şi mai bune. — Şi care să f ie acelea? vru să afle tânărul, bucuros de iertarea celui sfătos. — Întâi şi întâi, că au fost bune bucatele. — Ieste. Şi al doilea? — Că ne‑a hărăzit cel de sus un voievod care să mai abată urgia lăcustelor boiereşti, leşeşti şi turceşti de pe bucatele aiestea. Flăcăul încuviinţă, furat parcă de alt gând, apoi, sorbind şi el numai cu vârful buzelor, mai vru să ştie ceva: — Da’ vezi că eu de una tot nu mă dumiresc: cum face că vodă aista de‑amu nu se prea aseamănă cu cei de se tot perindară în anii din urmă? Că parcă‑i, cum să zâc, mai cu ţara… — Hei, d‑apoi altminteri nici că se putea. Constantin Cantemir Vodă e de baştină răzeş de‑al nostru, din ţinutul Fălciului… Om zdravăn şi suflet mare. Aşa li‑i neamul Văzut‑ai că şi la judecăţile Divanului au astăzi cuvânt – şi răzeşii noştri, olaltă cu bărbile cele pieptenate? Trunchiul bun, voinice!… — Am mai auzit o minciună, că măria‑sa n‑ar fi ştiind carte, ci numai iscălitura a învăţat de‑o pune pe hrisoave. Adevărat să fie? întrebă, cu o umbră de părere de rău, cel nevârstnic. Celălalt se înveseli foarte şi, stăpânindu‑şi râsul, se grăbi să adeverească. În felul său: — A fi, de bună seamă. Dar, vorba e, cine‑l ţine de rău pentru atâta lucru? Ce folos că alţii sunt tobă de carte, dar vând Moldova din trufie şi din scârbă de norod. Unde mai pui că vodă a început să înalţe în boierie oameni mai tineri şi mai de jos, „tot feciori de mojici, Codreni şi Gălăţeni” – cum spun boierii, cârtind pe la toate podurile – să mai ştie şi fruntea ce află talpa. În clipa aceea, de afară se auziră iarăşi nişte bubuituri. De data asta nu mai era oblonul, căci prinseră să latre şi dulăii, şi îndată răsunară şi glasuri de argăţime. Apoi uşa de stejar ferecată a hanului fu scuturată de mai multe lovituri. Dintr‑un ungher, cufundat în umbra care creştea pe măsură ce vâlvătăile din vatră începeau să se potolească, se ivi capul, cu ochi sfredelitori, al Hagiului. Desprinzând din cui o ghioagă ghintuită, se apropie de uşă şi strigă, cu urechea la pândă: — Cine e? — Slujba domniei! răspunse de afară un glas puternic şi poruncitor. Zăvoarele grele scrâşniră, trase în grabă de hangiul înseninat dintr‑o dată la faţă. Uşa se deschise şi flăcările din vatră, în care flăcăul tocmai aruncase nişte vreascuri de fag, luminară chipul unui oştean de vreo patruzeci de ani, tăbăcit de vânturi şi de soare. Părea ciudat că urmele unor bătălii care ţinuseră să‑şi cresteze răbojul pe pielea acestui obraz nu‑i înăspriseră căutătura. — Bună seara, cinstite Hagiule! rosti el cu acelaşi glas înfricoşat, dar cumva parcă‑n şagă. Bucuroşi de oaspeţi la drum de sară?

Taina cetatii de Corneliu Beda   În primăvara aceea friguroasă, crestele cele mai înalte ale munţilor Hemus[1] erau acoperite din belşug cu zăpadă. Rîul Hebros[2] fluiera turbat la vale, purtînd, în afara sloiurilor de gheaţă, stejari smulşi din rădăcină, vite moarte, ba, ici şi colo, cîte un cadavru care apărea şi dispărea printre crestele înspumate.  Alexandru era obosit. De o săptămînă călărea într-una, aproape fără a face popas. Pornise în campanie[3]  la începutul lunii maunychion[4]. Înainta acum prin Moesia, avînd în spate vîrfurile semeţe ale munţilor Rhodope.  Blestemaţi să fie tribalii! Această seminţie din Tracia Centrală îi dăduse de furcă şi tatălui său, Filip, dar el nu mai apucase să-i supună, căci murise pe neaşteptate la nunta fiicei sale, ucis de mîna lui Pausanias. Acum Alexandru, odraslă regească, era stăpîn al întregii jumătăţi răsăritene a peninsulei şi hegemon al Greciei învinse cu doi ani mai înainte, dar nu îngenuncheată.  Tribalii, care locuiau aproape de Istros[5] îi dăduseră multă bătaie de cap. În loc să pornească împotriva regelui persan Darius Codomanul, trebuia să se războiască prin aceste ţinuturi sălbatice cu nişte barbari al căror conducător nu ştia nici măcar să  scrie.  Alexandru moştenise de la învăţătorii săi, în special de la Aristotel, înclinarea spre virtute, şi-i plăcea înţelepciunea, de aceea îşi adunase pe lîngă el mulţi învăţaţi de seamă. Avusese chiar pe drum, după ce trecuseră de Philippopolis, o discuţie aprinsă cu Filip din Acarnania, medicul de la curtea sa.  Aristotel, care lua parte la campanie, ascultase în tăcere, zîmbind înţelegător. Ce înţelept, dar totodată plin de sine e acest tînăr rege, care încă nu împlinise 21 de ani!  Îi prezicea un viitor glorios, căci dovedise a fi meşter în luptă încă de mic. În bătălia de la Cheroneea, în Beoţia, unde tatăl său îi încredinţase flancul stîng al armatelor macedonene, tînărul Alexandru — pe atunci în vîrstă de numai 18 ani — care schimbase de mult sabia de lemn cu una de fier, se dovedise a fi un bun strateg. Grecii, văzîndu-l pe tînărul înflăcărat care izbea cu lancea în stînga şi în dreapta, se speriaseră crezînd că însuşi zeul Apolo coborîse din strălucitorul său car de aur pentru a-i pedepsi.  Nu-i plăcea însă filozofului că tînărul rege avea o fire lesne schimbătoare. Vîrsta îi dădea dreptul să fie năvalnic, şi-i plăcea ambiţia lui, dar uneori se mînia repede şi atunci să-i ferească zeii pe cei care-l supăraseră! Era totuşi mulţumit că prefera virtutea şi gloria plăcerii şi bogăţiei.  Alexandru, deşi era foarte obosit, făcu totuşi un semn suitei sale să se grăbească. Nu-şi cruţa calul. Pe Bucefal călărea numai în bătălii, în alte ocazii folosea alţi cai. Era grăbit să-i înfrîngă definitiv pe tribalii nesupuşi. Înaintea campaniei din Persia îl mai aştepta răfuiala cu illirii de pe Savus6[6].  Regele era echipat pentru luptă. Sub platoşa dublă de in purta o cămaşă siciliană, iar coiful de fier lucea în bătaia soarelui, crud încă. În jurul gîtului avea un guler înalt de fier, cu pietre scumpe, iar pe umăr, legată cu o agrafă, o mantie aleasă. Nu purta asupra lui alte arme decît o sabie uşoară şi un pumnal scurt, cu mînerul bătut în pietre scumpe, trofeu dăruit de tatăl său după lupta cu Atheas, bătrînul rege al sciţilor, ucis în bătălie la respectabila vîrstă de 90 de ani. După înfrîngerea lui Atheas, Filip îi ocupase ţinuturile, stăpînind şi statul odrizilor.  Alături de Alexandru călărea Ptolemaios al lui Lagos. În imediata sa apropiere erau Filotes şi Nicanor, fiii bătrînului ostaş Parmenion, rămas în Macedonia, la Pella, bolnav. Perdicas şi Nearhos se aflau în stînga regelui. Puţin mai în spate era uriaşul Aristofanes, din garda sa personală, mereu gînditor Xenodohos din Caria şi Artemion din Colofan, din alaiul regelui, discu-tau cu aprindere, arătînd spre rîul ce se vedea şerpuind în faţă, la o parasangă[7] distanţă.  Antigene, între două vîrste, încruntat, privea la cer cu singurul său ochi, clă-tinînd nemulţumit din cap. Sub arcada stîngă avea orbita goală, căci nu-i plăcea să-şi pună nimic peste locul unde altă dată fusese ochiul, pierdut la asediul cetăţii Perinthos. Se mîndrea însă cu acest lucru, căci săgeata care-l lăsase chior îi fusese sortită lui Filip al II-lea.  În spate se întindea armata macedoneana, la care se adăugaseră 1.500 de tessalieni şi oşteni recrutaţi din rîndul tracilor, dintre crestonai şi trauşi, ciconi şi odrizi. Nucleul armatei îl forma detaşamentele macedonene, călărimea grea alcătuită din hetairi, „însoţitorii” regelui, numărînd aproape 1.600 de ostaşi, aleşi din rîndul celor mai de seamă macedoneni. Urma falanga pezetairilor, detaşament nobil şi bine închegat, cu o disciplină de fier, formată din aproape 7.000 de pedeştri greu înarmaţi, în majoritate ţărani liberi care serveau în armata regelui. Împărţiţi în grupe de cîte 50 de oameni, pe 16 sau chiar mai multe rînduri, falangiştii îşi purtau lungile lor sarissai, suliţele care măsurau peste 10 coţi[8], pe umerii celor din faţă.  Rîndurile lor strînse, cu suliţele întinse, semănau cu ţepii unui arici uriaş. Pe lături înaintau hispapiştii, uşor înarmaţi, din care o parte, agema, constituia garda personală a regelui.  Aproape de sfîrşitul coloanei, se afla serviciul tehnic al armatei, format din catapulte, maşini de asediu, turnuri de atac şi altele, serviciu condus de Diades.  Curînd, numeroasa coloană se apropie de malul rîului Asamus[9], înaintînd spre soare-apune. Helios îşi cobora încet, încet suliţele de foc spre asfinţit.    Trecuseră 3 zile de cînd nobilul Syrillo fusese ucis într-o ciocnire cu illirii. Cetatea Nausipara era îndoliată, căci Syrillo fusese mîna dreaptă a lui Syrmos, conducătorul tribalilor. În cetate se înălţa fumul jertfelor aduse celui dispărut. Tribalii se pregăteau de ospăţ. Curînd, după ceremonia arderii celui mort, trebuiau să înceapă întrecerile care se organizau în asemenea prilejuri.  În piaţa cetăţii domnea însă veselia. Cel dispărut era acum fericit, căci pleca în împărăţia umbrelor, unde avea să ducă o viaţă mult mai bună. Numai Henda era întristată, căci dintre soţiile lui Syrillo, marii preoţi nu o aleseseră pe ea, ci pe morocănoasa de Sala, ca să-l întovărăşească pe soţul ei în lumea fericirii, după ce va fi sugrumată.  Acum, în piaţă, ceremonia funebră se apropia de sfîrşit. Din Syrillo nu mai rămăsese decît o grămăjoară de oase şi cenuşă. Curînd o uriaşă movilă va acoperi totul. La ceremonie participau nobilii şi poporul de rînd, ba chiar şi sclavii. În faţă de tot se aflau marii preoţi.  Liniştea fu curmată deodată de un tropot de cal. În piaţă îşi făcu apariţia un călăreţ cu calul plin de spume. Faţa tînără a războinicului tribal şiroia de broboane de sudoare. Răsufla sacadat. Abia trăgîndu şi sufletul, el rosti cîteva vorbe care produseră nelinişte:  — Macedonenii! Macedonenii! Vin ca un puhoi!  Ca la un semnal, toţi se strînseră în jurul lui, punîndu-i întrebări. Femeile începură să ţipe. Din rîndul nobililor se desprinse un bărbat înalt, aproape un uriaş, întunecat la faţă, cu părul blond ieşindu-i rebel de sub cuşmă. Pelerina scumpă, prinsă la umeri, îi atîrna puţin mai jos de genunchi.  — Tăcere! Să se facă linişte! Ce este, Serper, unde sînt macedonenii?  — Nobile Syrmos! Slăvite tată! Se apropie armata duşmană!  — Pe unde sînt? Straja ce a păzit pînă acum? N-am dat poruncă să mi se vestească din vreme orice mişcare?! Doar ştiţi cu toţii că fiul lui Filip nu va lăsa nerăzbunată ruşinea păţită de tatăl sau. Hai, Serper, vorbeşte, unde se află oastea lui Alexandru?  — Sînt încă departe, la multe aruncături de săgeată, dar sînt numeroşi şi înaintează destul de repede.  — Cenuşa celor morţi în bătălii va mirosi a sînge.  Trebuie să le arătăm străbunilor că le sîntem urmaşi demni. Vom ridica la luptă întreg poporul ca să-l primim cum se cuvine pe Alexandru.  Cuvintele conducătorului îi mai îmbărbătară pe tribali.  — Mărite Syrmos, grăi Darvis, să ferim femeile şi copiii de primejdie şi să-i trimitem spre Donaris.  — Zergis, ia cîţiva oameni şi du-i pe cei nevolnici spre fluviu. Tu, Darvis, strînge cetele, căci duşmanii nu trebuie să ne afle nepregătiţi. Rămîi la cetate ca să te îngrijeşti de cele de cuviinţă. Serper!  — Spune, mărite tată!  — Adună-ţi ostaşii. Îi vom aştepta pe duşmani la defileu.    Curînd, în piaţa din centrul cetăţii nu mai rămase ţipenie de om, toţi plecaseră grăbiţi să se pregătească de luptă. Femeile, speriate, îşi strigau copiii. Numai lîngă osemintele lui Syrillo, din care mai ieşeau aburi, Sala privea cerul cu ochii sticloşi.    Syrmos, însoţit de cîteva sute de războinici călări, unii cu arcurile şi tolba cu săgeţi pe umăr, iar alţii cu topoarele prinse lîngă şa, cu lănci sau cu praştii, trecură rîul Asamus, care se afla chiar în faţa cetăţii.  Conducătorul tribalilor voia să aştepte armata duşmană între cele două dealuri împădurite, care se înălţau la cîteva aruncături de săgeată depărtare de celălalt mal al rîului. Îi va ţine piept duşmanului pînă ce Zergis duce la loc adăpostit femeile şi copiii din Nausipara.  Se auzeau deja tropotele cailor macedonenilor, ca un vuiet înfundat, ieşind parcă din măruntaiele pămîntului. Serper îşi orînduise oamenii în stînga drumului, sus pe creastă, iar Syrmos în partea cealaltă. Curînd, primele şiruri de ostaşi duşmani îşi făcură apariţia la capătul celălalt al defileului.  Alexandru nu trimisese ostaşi pentru recunoaştere, ci înainta cu toată armata. În faţă erau o parte din hetairi şi cîteva grupuri de falangişti. După cum făcuse socoteala Eumenes, pînă la Nausipara mai era de mers puţin, vreo 10 stadii şi nu se observa nici o mişcare ce să dea cît de cît de bănuit.  Tăcerea din jur îl apăsa totuşi pe rege. Ar fi fost bine să trimită cîţiva călăreţi în recunoaştere. Tocmai se pregătea să-i spună lui Aristofanes să înainteze pînă în fruntea coloanei, pentru a da semnalul de oprire.  În aceeaşi clipă, ceva ca fulgerul îi trecu prin faţa ochilor şi îl văzu pe uriaşul din garda cum se îndoaie într-o parte, gemînd. Alexandru rămase încremenit, căci o săgeată venită parcă din cer străpunsese braţul stîng al lui Aristofanes, iar sîngele ţîşni cu putere din rană.  Din spate, Harpalos îi strigă:  — Păzeşte-te, rege!  Alexandru abia avu timp să se încline într-o parte şi o stîncă uriaşă îl atinse în coapsă, rupîndu-i pelerina. Calul, speriat, necheză, îndoind picioarele din faţă, gata să-l arunce pe rege din şa.  Ostaşii începură să strige:  — Ne atacă tribalii!  De sus, de pe creastă, de o parte şi de alta, prinseră să curgă, ca o avalanşă, bolovani mari, de al căror zgomot răsunau întinderile din jur. Oameni şi animale se învălmăşiră. Cîţiva oşteni, cu capetele zdrobite, se prăbuşiră la pămînt cu cai cu tot. Pentelos, unul dintre prietenii lui Alexandru, bătu aerul cu mîinile şi căzu ucis la pămînt, cu pieptul străpuns de o lance.    Novas, din alaiul regelui, muri la fel de groaznic, cu gîtul străpuns de o săgeată. Mentos închise ochii pentru vecie, vîrful săgeţii ieşindu-i prin ceafă.  Lentorados se sfîrşi în chinuri, cu bazinul zdrobit de un bolovan.  Alexandru îşi pierdu pentru un timp cumpătul. Se uita disperat cum oştenii săi, mulţi dintre ei îmbătrîniţi în războaie, i se prăvăleau sub ochi sau se pierdeau cu totul, sărind de pe cai.  Garda însă nu-l părăsise pe rege. Aristofanes, deşi rănit, îl apăra pe Alexandru, ferindu-l de săgeţile care se loveau de scutul său, îndoindu-se ca ramurile bătute de vînt. Regele îşi dădu seama că dacă nu ia o hotărîre grabnică, armata sa va fi pierdută, chiar dacă duşmanii nu erau prea numeroşi.  — Ostaşi! strigă el. Nu vă pierdeţi cumpătul! Aduceţi-vă aminte de Cheroneea!  Alexandru se însenină cînd văzu că sentimentul de mîndrie învinsese panica. Ostaşii din preajma lui se regrupară.  Molipsiţi parcă, cei din fruntea coloanei se îndepărtară în goană de locul prăpădului. Ostaşii de pe margini descălecară, încercînd să urce pe culme.  Din flancuri, soldaţii macedoneni se năpustiră asupra duşmanilor. Hispapiştii, mai uşori, reuşiră să se caţere prin ploaia de bolovani şi de săgeţi pînă sus, pe creastă, intrînd în luptă directă cu tribalii. Curînd, ostaşii lui Alexandru prinseră şi mai mult curaj, mai ales după ce-şi dădură seama că duşmanii lor erau într-adevăr puţini la număr.  Syrmos era mulţumit de rezultatul acestei prime încăierări. Oameni şi cai zăceau în drum, unii încremeniţi pentru totdeauna, alţii trăindu-şi ultimele clipe. Ţipetele răniţilor se împleteau cu îndemnurile la luptă ale comandanţilor macedoneni. Conducătorul tribalilor îi făcu lemn lui Serper, care ţinea piept duşmanilor de cealaltă parte a drumului şi dădu semnalul de retragere în goană, tribalii coborîră în partea cealaltă a dealului, spre Nausipara.  Luptătorii lui Syrmos ajunseră la vadul rîului Asamus, pe care-l trecură împroşcînd stropii în toate părţile. În urma lor năvălea armata macedoneană, dar era prea tîrziu. Porţile înalte ale cetăţii se închiseră cu zgomot. Sus, pe metereze, ostaşii tribali pregătiseră cele necesare pentru un oaspete ca Alexandru. Smoala clocotea în vase mari, iar arcurile erau încordate.  Primele rînduri de duşmani fură parcă măturate.  Smoala fierbinte se revărsă peste ziduri, într-un şuvoi negru. Carnea sfîrîia puternic, totul în jur mirosind a ars. Asaltul dat de falangă asupra porţii se termină cu un eşec.  Era momentul ca Diades să-şi arate măiestria.  Berbecele şi turnurile de atac intrară în luptă.  Macedonenii atacau cu înverşunare, după ruşinea îndurată. Primele victime căzură şi de o parte, şi de alta. Ostaşii lui Alexandru fură respinşi de la porţi.    Tribalii luptau cu dîrzenie, ca leoaicele ai căror pui erau în primejdie. Darvis căzu, imediat însă alţi luptători îi luară locul. Maşinile lui Diades începură să lovească puternic în ziduri. Poarta grea se clătină încet, încet, apoi se prăbuşi, îngropînd sub ea pe tribalii care erau în spate. Macedonenii năvăliră în cetate, ca un puhoi. Falangiştii înaintară cu ţepii lor, ţinîndu-i la distanţă pe tribali, iar hispapiştii luptau pe laturi. În fruntea tribalilor, ca un tigru încolţit, lupta Syrmos, măreţ ca un zeu, cu barba fluturînd, cu lancea înspăimîntătoare care se înfigea de fiecare dată în duşman. Calul i se prăbuşi, lovit de o săgeată. Fără să ţină seamă de faptul că putea fi zdrobit sub copitele cailor, Serper descălecă, continuînd să lupte lîngă tatăl său cu faţa încordată, luminată parcă de un foc lăuntric. Tribalii făcură front în jurul lui Syrmos, apărîndu-se plini de dîrzenie. Cu feţele împietrite, şiroind de sudoare amestecată cu sînge, loveau cu suliţele, despicau ţestele duşmanilor lor, zdrobeau coifurile strălucitoare, se încăierau în luptă corp la corp. Securile coborau fulgerător, ţintindu-i pe macedoneni, pumnalele rămîneau înfipte în piepturi.  Ostaşii regelui împînziră însă toată cetatea, ocupîndu-i toate laturile. În învălmăşeala de nedescris nu mai ştiai aproape cine atacă şi cine se apără. Strigătele tribalilor răsunau puternic în iureşul bătăliei, pentru îmbărbătare.  — Loveşte! Loveşte! se auzea ici şi colo.   Văzînd puhoiul de duşmani care năvăleau mereu, Syrmos îşi dădu seama că superioritatea numerică a armatei regelui îi va copleşi, fără a le da răgaz să-şi revină aici în cetate. Afară de asta, nu-i putea lăsa pe cei evacuaţi în voia soartei. Continua să lovească înfrigurat, zdrobindu-i pe duşmanii care se apropiau de el, dar apărarea slăbea.  Serper, care lupta alături, obosise şi curînd mişcă rile i se încetiniră. Braţul lui lovea din ce în ce mai slab. O lance venită ca din văzduh îl lovi cu putere, dîndu-l peste cap. Curînd, trupul lui nu se mai văzu printre mormanele de leşuri.  Syrmos încremeni pentru o clipă. Cu faţa împietrită, cu privirea cruntă, tribalul izbi cu şi mai multă putere. Tribalii, văzîndu-l pe Serper ucis, făcură cerc în jurul conducătorului, apărîndu-l. Poarta din spate se deschise lăsînd să iasă resturile armatei lui Syrmos, care părăsea cu amarnică durere cetatea ocupată şi fiul drag răpus.  Urmărit de duşmani, el îşi conduse cetele risipite spre Donaris, gonind fără răgaz.    După o goană fără popas, Syrmos ajunse cu cele cîteva sute de războinici, care-i mai rămăseseră, pe malul fluviului Donaris. Zergis îl întîmpină, privind la conducătorul său pe care moartea lui Serper, fiul său drag, îl înăsprise parcă şi mai mult. Îşi iubise fiul, dar îl durea se pare mai mult înfrîngerea suferită. Nu renunţase însă la luptă. Era hotărît să răzbune moartea tribalilor căzuţi la Nausipara. Îşi dădea seama că mîndrul Alexandru, mîniat de grelele pierderi, va căuta să-l zdrobească, să-l facă să se tîrască la picioarele sale, cerîndu-i iertare. Va spera degeaba fiul lui Filip să-l vadă pe el umilindu-se! Mai bine moartea, decît dezonoarea!  Syrmos era mulţumit de faptul că Zergis îşi înde-plinise cu cinste misiunea, adăpostindu-i pe cei nevolnici pe un ostrov din mijlocul fluviului, aproape de ţinuturile unde, pe malul celălalt, la geţi, stăpînea Otornes, şeful unei puternice uniuni de triburi.  Uniunea era destul de bine închegată. Teritoriul ei se întindea pe malul stîng al fluviului Donaris, de la sucii care locuiau în regiunea unde Alutus avea gura de vărsare, pînă la piri, iar în sus, înspre miazănoapte, către Ursa, pînă aproape de burii din dealurile getice.  Pe malul stîng se vedeau luptătorii cu arcurile pregătite de luptă şi faretrele pline cu săgeţi. Sus, pe malul stîncos, se înălţa cetatea Zimidava, unde îşi avea sediul Otornes. Cu el locuiau şi conducătorii militari. Ceilalţi geţi trăiau în bordeiele din jurul cetăţii.  Otornes reuşise să unifice sub conducerea sa triburile din jur, a căror populaţie număra multe mii de suflete. E drept că Syraxos, conducătorul sucilor, i se opusese vreme îndelungată lui Otornes, care era respectat de întregul sfat al uniunii şi de adunarea poporului înarmat. Chiar cu o zi înainte, cînd Zergis sosise la cetate, Syraxos îl înfruntase pe conducătorul get în plină adunare, spunîndu-i că prezenţa tribalilor în rîndurile lor va atrage primejdia macedoneană.  Sfatul acceptase însă propunerea lui Otornes ca Zergis să fie ajutat, iar Syraxos, mîniat, părăsise adunarea, sub privirile nemulţumite ale războinicilor, care clătinau din bărbi, supăraţi de ieşirea lui Syraxos.  Asta le mai lipsea acum, cînd duşmanii se aflau aproape de hotar!  Syrmos trecu fluviul cu o monoxilă, însoţit de cîţiva războinici tribali, şi urcă pînă la cetate. Însoţitorii săi rămaseră puţin mai în urmă. Otornes, împreună cu o parte din sfat, îl aştepta la poarta cetăţii, în faţa valurilor de pămînt. Se înclină în faţa lui Syrmos, rostind:  — Bine ai venit la noi, prea nobile Syrmos! Zeii să te aibă în paza lor, pe tine şi pe tovarăşii tăi. Am primit veste de năpasta care s-a abătut asupra ta.  Cum s-a sfîrşit bătălia?  — Bine te-am găsit, slăvite Otornes! Zeii se pare că şi-au întors privirile de la mine. Am părăsit cetatea care acum e numai scrum. Pieţele din Epir şi alte ţinuturi greceşti se vor umple cu sclavii traci. Macedonenii au trecut prin sabie ţinuturile dintre Illiricum şi Pontus Euxeinos. Am venit să-ţi cer sprijin şi adăpost, căci Alexandru, mai crud parcă decît tatăl său, nu-ţi va ocoli ţinuturile, chiar dacă mă vei ajuta sau nu.  Regele a plecat cu puţine provizii şi, pentru că vrea să-i supună pe illiri, jefuieşte aşezările şi apoi pîrjoleşte totul în cale.  Otornes încruntă sprîncenele stufoase. Temutul şef al uniunii, înalt şi bine legat, cu ochii de culoarea azurului, clătină capul încadrat de o bogată coamă blondă, strînsă sub pileum, căciuliţa de lînă.  Era îmbrăcat la fel ca şi războinicii săi, dar avea ceva care-ţi dădea a înţelege că este cel mai de seamă om de acolo. Deasupra cioarecilor strîmţi, purta o cămaşă despicată în părţi şi legată cu un brîu lat de piele. Peste haina cu mîneci, încreţită, avea o mantie bogată de postav grecesc, prinsă în umeri cu o fibulă[10] de argint. În partea stîngă îi atîrna o spadă scurtă de fier, iar în dreapta purta un pumnal din care se vedea numai mînerul galben de os. Arcul şi tolba cu săgeţi i le ducea însoţitorul său. Acesta avea pe umeri o şubă cu blana pe dinăuntru, nu prea lungă. Părul îi era prins tot sub pileum. Barba, tăiată scurt de tot, scotea parcă şi mai mult în relief albeaţa pielii. Era mult mai tînăr decît conducătorul uniunii.  — Ambiţiosul fiu calcă pe urmele tatălui său, rosti Reciper, tovarăşul lui Otornes.  — Cîmpia de lîngă Donaris e presărată de oasele celor pe care Filip al II-lea i-a mînat încoace. Oare fiul său doreşte să treacă fluviul la întoarcere pe un   morman de leşuri macedonene? Cinstite Syrmos, unde sînt ceilalţi luptători ai tăi? întrebă Otornes.  — Cred că au trecut fluviul, spre ostrov, răspunse tribalul.  — N-ar fi mai bine să-i aduci încoace?  — Ştiam că eşti un oaspete bun, şi-ţi mulţumesc pentru acest lucru, dar cred că e mai potrivit să-mi las oamenii pe ostrov.  Se uitară spre mijlocul apei unde se afla o limbă de pămînt plină de păduri bătrîne. Într-adevăr, ultimele monoxile se apropiau de malul din dreapta ostrovului, luptînd din greu cu valurile stîrnite de curentul apei.  — Nobile Otornes, aş vrea să-ţi spun cîteva vorbe tainice, rosti conducătorul tribal, uitîndu-se la Reciper care, schimbînd cîteva priviri cu Otornes, se retrase spre grupul de războinici geţi, printre care se afla şi Syraxos ce se uita cu priviri piezişe la tribal. După ce vorbi cu şeful tribalilor, Otornes îl chemă pe Reciper:  — Du-te şi adună-i pe toţi locuitorii în cetate. Dă veste celor de la cîmp să se îndrepte încoace în grabă.  Strînge-i pe luptători şi trimite un călăreţ sus, pe deal, la păşune, să-i mîne pe copii cu vitele aici.  Pescarii să-şi lase tolbele şi năvoadele şi să pună mîna pe arcuri. Cei de la cuptoare să-şi părăsească lucrul şi să aţîţe focul, căci meşterii vor avea de lucru. Tu, Syraxos, adună-ţi cetele. Dacă zeul războiului ne va fi prielnic, iar Gebeleizis, stăpînul cerului, se va îndura de noi, atunci vom avea izbîndă, căci avem provizii destule mulţumită lui Zamolxis, tatăl pămîntului.  Sfatul să rămînă aici, căci trebuie să-i consultăm pe zei. Ducis este aici?  — Da, slăvite Otornes, spuse Reciper.  — Să vină încoace. Sorţii l-au ales pe el să meargă în solie la puternicul Gebeleizis.  Ducis apăru în faţa lui Otornes. Ştia ce-l aşteaptă, dar primea moartea, dacă aceasta le va aduce izbînda.  Nici un muşchi nu tresări pe faţa lui cînd membrii sfatului se strînseră în jurul său, cu feţele solemne. La ceremonie participa întreg poporul din jurul cetăţii.  În jurul lui Ducis cîţiva războinici făcură cerc, ţinînd cîte trei suliţi. Alţii, apucîndu-l pe Ducis de mîini şi de picioare, îl aruncară în sus. Un murmur prelung străbătu adunarea cînd solul trimis la zeu căzu între suliţi, străpuns în cîteva locuri de vîrfurile ascuţite. Gura lui încleştată nu lăsă nici un geamăt să iasă. Printre buzele strînse se prelinseră cîteva firişoare de sînge. După cîteva clipe, îşi dădu ultima răsuflare.  — Zeii fie lăudaţi! Ne-au primit jertfa! Ducis să fie ars cu toată cinstea cuvenită! rosti Otornes.  Războinicii tîrîră într-o parte trupul celui mort.  Locuitorii aşteptau cu sufletul la gură hotărîrile conducătorului lor.  — Războinici! Trebuie să ne pregătim de luptă aprigă, pe viaţă şi pe moarte. Duşmanul să simtă că toată suflarea de pe aceste meleaguri îi este potrivnică.    Spre seară, pregătiţi de luptă, mii de războinici coborîră pînă la malul fluviului, sorbindu-i unda ce-i înviora şi-i îmbărbăta pentru primejdia care îi pîndea.  Vîntul duse pînă departe cuvintele jurămîntului lor sacru.    Ce fuseseră vorbele tainice pe care i le spusese Syrmos conducătorului get? De ce se ferise de Reciper, ajutorul acestuia, şi de ceilalţi luptători?  ...Cu toată fuga neaşteptată, Zergis reuşi să evacu-eze, o dată cu femeile şi copiii, cea mai mare parte din tezaurul lor. Acest neam de traci avusese ascunse în tainiţele cetăţii Nausipara bogăţii care ar fi stîrnit priviri lacome.  Syrmos îşi dădu seama că trebuie să ceară ajutor lui Otornes ca să ascundă tezaurul, deoarece s-ar fi putut întîmpla ca să fie nevoit să părăsească în grabă ostrovul. O dată cu lăsarea nopţii, el puse, împreună cu Zergis, tezaurul într-o monoxilă şi porni singur spre cetate.  Otornes îl aştepta sub malul abrupt al fluviului, la cîteva zeci de picioare de cetate, spre soare-apune.  Cînd apăru Syrmos, getul îi făcu semn tribalului să-l urmeze, coborînd în apă, lîngă ţărm.  „Unde vrea oare să mă ducă?” gîndi Syrmos.  Otornes înlătură ierburile care păreau de cînd lumea crescute în perete, pînă la nivelul apei aproape şi, dînd la o parte un bolovan, dispăru deodată din faţa tribalului. Apoi reapăru dintre ierburi, trăgîndu-l pe Syrmos după el. La lumina torţei pe care o aprinse Otornes, tribalul văzu că se află într-o grotă, plină cu apă pînă la genunchi. Îl urmă pe get într-un tunel strîmt, care urca.  Getul se opri şi, apăsînd în perete, deschise o uşiţă de lemn. Pătrunseră într-o altă grotă, unde se afla ascuns tezaurul uniunii getice conduse de Otornes, tezaur de a cărei existenţă se ştia, dar de care nimeni, afară de conducătorul get, nu putuse spune că i-a văzut ascunzişul.  După ce depuseră comoara în grotă, dispărură la fel de nevăzuţi. Acum, pe cei doi, afară de lupta împotriva macedonenilor, îi unea şi o taină comună, neştiută de nimeni.    Magas privise din cetate cum Alexandru, o zi după stabilirea tribalilor lui Syrmos pe ostrov, apăruse pe malul drept al Istrosului, unde-şi instalase tabăra.  Grecul îl trimisese pe sclavul Dades să tragă cu urechea la discuţiile geţilor în timpul prînzului. Deşi se pripăşise de multă vreme la cetate, nu prea era privit cu ochi buni de aceşti barbari care zîmbeau în bărbi cînd îl vedeau purtîndu-şi veşnic în veşminte uneltele de scris, cu ajutorul cărora Magas făcea socoteala fiecărui obol[11], fiecărei drahme cîştigate sau pe care avea să o cîştige, ca intermediar al cetăţii Odessos, de pe ţărmul vestic al Pontului, în aceste locuri.  Deşi trăia de mult printre aceşti „sălbatici”, cum îi numea, Magas îşi păstra veşmintele după moda ateniană. Deasupra chitonului, prins de umeri cu o fibulă şi strîns în talie cu un cordon, purta himatio-nul, mantie al cărei capăt îi era aruncat peste umăr.  Pe cap grecul avea un pilos[12].  Nu erau de lepădat afacerile pe care le făcea aici, la aceasta cetate. Negustorii din oraşele pontice, în schimbul podoabelor, al stofelor scumpe, al vinurilor şi al untdelemnului limpede ca lacrima, al armelor strălucitoare sau al banilor, primeau din belşug cereale şi vite, piei sau lemne de construcţie, miere aromată şi sclavi, marfă vorbitoare care găsea căutare pretutindeni. Din acest negoţ, Magas ştia întotdeauna să-şi ia bucăţica lui. Iată, tocmai acum se ivise prilejul să-şi înzecească averea pe care o purta mereu asupra sa, în sîn, în pungi de piele.  Alexandru va trebui să fie darnic, dacă voia să nu întîrzie mult pe aceste meleaguri, deloc primitoare pentru cine venea cu gînduri de vrăjmăşie. Doar îi     cunoştea bine pe geţi. În urmă cu puţin timp, Magas asistase cu groază la uciderea unor hoţi care veniseră cu bărcile din susul Istrosului. Iată, i s-a ivit prilejul să plece de aici mai repede decît se aştepta. Dacă n-ar fi fost întîmplarea aceea nenorocita, n-ar fi stat el aici.  Îşi amintea totul...  ...În urmă cu cîţiva ani, Magas locuia la Odessos, vechea colonie grecească. Afacerile îi mergeau strună, corăbiile lui întorcîndu-se întotdeauna cu pîntecele pline de provizii, lemne şi mai ales cu sclavi. Dar iată că în faţa cetăţii apăruse Filip al II-lea, care-şi flutura ameninţător flamurile. Magas făcea parte din sfatul cetăţii şi, ca mulţi alţi oameni de vază, se împotrivise predării Odessosului în mîna macedonenilor. Nu se ştie cum s-ar fi terminat asediul, dacă şiretul de Filip n-ar fi atras de partea lui, cu bani şi alte făgăduieli, o parte din membrii sfatului. Oraşul, ajutat de sciţi, duşmanii lui Filip, renunţă la alianţa cu ei şi chiar îl ajută pe rege să-i înfrîngă. Nimeni nu bănuia ca Magas, înciudat de alianţa cu macedonenii, care i-ar fi tăiat sursele de cîştig, organizase un complot împotriva regelui macedonean. Din prostie însă, Magas, cu chef fiind, scăpase cîteva vorbe în faţa nevestei sale, aceasta le întinsese şi „prietenii” făcură restul. Magas se trezise cu casa înconjurată de ostaşi macedoneni, ca un şoarece prins în cursă. Nevasta, ca să-şi răscumpere într-un fel vina, îi ţinuse de vorbă pe ostaşi, pînă ce Magas fugise prin uşiţa dosnică, pierzîndu-şi urma. De atunci, Magas jurase să nu mai calce la Odessos, dar făcea afaceri cu negustorii de acolo, pe care îi cunoştea bine.  În schimbul trădării, îi va cere lui Alexandru să-l ia cu el.  Încet, încet, în mintea lui Magas încolţi un plan.  Singur nu putea însă face nimic. Pe cine să se bizuie aici?  Magas observase că Syraxos nu privea cu ochi buni alianţa lui Otornes cu tribalii. Asistase şi la cearta dintre el şi Otornes. Îl ştia pe Syraxos lacom, dornic de mărire. Iată omul de care avea nevoie! Ieşi din camera pe care o ocupa în cetate şi, ca din întîmplare, se opri la Syraxos. Acesta se pregătea să doarmă puţin.  — Ce doreşti, Magas? Lasă-mă acum, sînt obosit.  — Zeii te vor răsplăti, puternice Syraxos. Tribalii sînt fraţii voştri şi trebuiesc ajutaţi. Syraxos strînse din buze, înciudat. Fraţi! De unde o mai scosese Magas şi pe asta?  — Grecule, văd că ai chef de vorbă, nu-i aşa?  — Mărite Syraxos, observ oboseala de pe chipul tău, dar nu mă lasă inima să cred că nu eşti mulţumit de alianţa cu tribalii.  — Ce te face să crezi acest lucru?  — Păi, cui i-ar conveni, dacă este respectat ca şi cinstitul Syraxos, această alianţă? Eu nu pierd nimic, nici nu cîştig, dar tu, în loc de un singur şef, vei avea doi, căci luptătorii noştri văd că se bucură să lupte sub conducerea lui Syrmos, de a cărui veste s-a auzit.  Îmi place de Reciper, căci s-a lipit bine pe lîngă Otornes.  Syraxos scrîşni din măsele, enervat pe acest grec.  Parcă nu-i ajunge că şi aşa Otornes îi stă ca un spin în ochi.  — E mare lucru să conduci uniunea, slăvite Syraxos. Dacă Otornes moare în luptă, iar Syrmos va rămîne în viaţă, tare mă tem că el sau Reciper îi va lua locul. Tribalii nu se mai întorc în ţinuturile lor pîrjolite, unde nu mai sînt în siguranţă. Dacă Alexandru trece dincoace şi va ocupa cetatea şi aceste locuri, nici pe tine, Syraxos, n-o să te cruţe, căci doar sucii pe care-i conduci sînt supuşi lui Otornes.  — Sucii nu vor fi niciodată supuşi, ci aliaţi cu Otornes.  — Da, dar uniunea o conduce deocamdată Otornes şi nu puternicul Syraxos.  — Ce doreşti, grecule, de la mine?  — Nu doresc nimic, nobile Syraxos, dar Alexandru e înţelegător dacă vede supunere. Ce rost are să te împotriveşti unui rege atît de puternic? Şi pentru cine?  Dacă regele va fi învins, vei cîştiga ceva?  Pe cînd altfel... Lui nu-i trebuie pămîntul vostru, ci are nevoie de linişte la graniţă şi răsplăteşte cu mărinimie pe cei ce-l ajută să aibă această linişte.  — Cine ştie ce planuri urzeşti, Magas. Vrei să mă ademeneşti? Dacă nu termini cu aceste vorbe murda-re, te voi străpunge imediat şi cîinii îţi vor sfîşia trupul.  — Văd că e mai bine să plec, Syraxos. M-aş fi bucu-rat să te ştiu mare conducător şi toate triburile din jur să asculte de tine. Vrei să-ţi pierzi viaţa degeaba? Te las acum, căci trebuie să fii odihnit înaintea bătăliei.  Soarta nu o cunosc decît zeii şi poate că în curînd vei fi chemat în tărîmul fericirii veşnice.  Şi Magas se îndreptă spre uşă, făcîndu-se că plea-că. Syraxos, pe care vorbele lui îl tulburară, îşi aminti de nopţile cînd se chinuia la gîndul că trebuie să asculte de Otornes. Ciuda i se trezi din nou, mai puternică parcă.  — Ia stai, Magas, puţin. Ce vrei să-mi propui?  — Dacă te vei supune regelui, nu vei avea decît de cîştigat. Victoria lui Alexandru înseamnă şi victoria ta, Syraxos. Tu ai să ajungi conducătorul uniunii şi de asta am eu grijă să vorbesc cu regele. Ascultă ce-ţi propun eu şi dacă nu-ţi place, atunci mă poţi ucide.  După o vreme, Magas coborî în camera sa, mulţumit. Un zîmbet drăcesc îi stăruia pe faţă.  Zăbovi un timp în cetate, apoi se îndreptă în taină spre malul fluviului, ferit de frigul nopţii de pelerina aruncată pe umeri.  Alexandru încercase zadarnic să ocupe ostrovul. Malul rîpos şi nepotrivit pentru acostare, cursul repede al apei făcuseră ca atacul macedonenilor să nu reuşească.    Tribalii ascunşi printre stînci şi copacii prăvăliţi lîngă ţărm, îşi trimiteau de pretutindeni săgeţile lor de bronz cu trei muchii, purtătoare de moarte.  Una dintre bărci, condusă de Antigene cel chior, reuşi să atingă ţărmul, dar încercarea îndrăzneaţă o plăti scump de tot. Lovit de o săgeată în singurul său ochi, Antigene se prăbuşi cu un geamăt adînc în fundul monoxilei.  Harpalos blestema pe cel ce-şi purtase lancea spre braţul său drept, care nu-i mai folosea la nimic acum.  Tînărul rege, cuprins de mînie şi neputinţă, dădu ordin de retragere. Eumenes din Cardia, care condu-cea cancelaria regească şi redacta „efemeridele”, însemnările curente, veni cu propunerea să se trimită o solie la Syrmos, ca să se predea, în schimbul făgăduielii de a li se cruţa viaţa lui şi tovarăşilor săi.  Răspunsul primit îl făcu pe Alexandru să turbe şi mai mult de furie. Syrmos refuzase propunerea regelui.  De unde avea tribalul atîta curaj, Alexandru nu putea să priceapă.  La lăsarea nopţii răcoroase de primăvară, Alexandru se retrase în cort, obosit. Tocmai cînd era pe cale să aţipească, perdeaua cortului se dădu într-o parte, lăsînd să apară figura chinuită de dureri a lui Aristofanes, uriaşul din gardă, care-şi smulsese singur săgeata din braţ. Pe chipul lui suferinţa se întipărise adînc.    — Rege, un străin de pe celălalt mal vrea să-ţi vorbească.  Alexandru era mirat. Cine putea fi? Oare vreo is-coadă? Îi făcu semn lui Aristofanes să-l aducă în cort.  Magas, căci el era, pătrunse înăuntru şi se închină smerit, pînă la pămînt, în faţa regelui.  — Slăvite şi puternice rege, fie ca Zeus să vegheze asupra ta cu grijă şi să-ţi aducă izbîndă.  — Cine eşti tu şi ce vrei de la mine?  — Sînt Magas, grec din Odessos şi locuiesc la geţii de dincolo de fluviu care se încumetă să-l ajute pe Syrmos, duşmanul tău. L-am cunoscut bine pe slăvitul tău tată şi vreau să te ajut să-i înfrîngi.  — Cu ce poţi să-mi fii tu de folos?  — Îi cunosc bine pe geţi, le cunosc toate slăbiciuni-le. Pe Syrmos îl poţi îngenunchea numai dacă-l supui pe Otornes, conducătorul geţilor, care şi-a trimis o parte din oaste spre ostrov, la tribali, şi-i ajută cu provizii.  — Au oaste multă geţii?  — Cam 140 de sute, din care a treia parte sînt călăreţi. Dacă-i loveşti însă pe neaşteptate, vor da repede înapoi.  — Ia ascultă, grecule, nu cumva mă minţi?  — De ce să fac asta, slăvite rege? Ştiu că eşti mări-nimos şi, dacă binevoieşti, mă iei cu tine.  — Spune, grecule, unde găsesc bărci ca să pot trece Istrosul dincolo?    — Locuitorii de pe acest mal au ascunse în rîpe, în trestia de baltă, monoxilele pe care n-au apucat să le treacă dincolo. cînd voi pleca de aici, să-mi daţi cîţiva oşteni, să le arat locul. Şi apoi mai e şi Syraxos, adaugă grecul, zîmbind viclean.  — Cine e Syraxos?  — Conducătorul sucilor, de lîngă Alutus. Nu este prea mulţumit că Otornes şi nu el conduce uniunea.  În schimbul unui preţ bun şi al făgăduielii că-l vei ajuta să ajungă şef, îi va vinde pe ai săi, întorcîndu-i spatele lui Otornes. El cunoaşte cum sînt orînduite străjile pentru la noapte şi ne-am înţeles ca împreună să le înlăturăm.  Cînd ai să vezi o luminiţă pîlpîind de trei ori sub mal, dincolo, la miezul nopţii, atunci poţi să porneşti fără grijă cu oamenii tăi. Geţii se cred în siguranţă.  Dacă zeii nu-ţi vor fi împotrivă, mîine le poţi aduce jertfe pentru izbîndă.  Alexandru nu ştia ce să mai creadă. Dacă grecul nu minţea, atunci zeii erau de partea lui. Dar dacă acest Magas minte? Ia să vadă, e vorba doar de o cursă, sau grecul vrea într-adevăr să-l ajute?  — Magas, dacă planul tău se va dovedi bun, atunci vei fi răsplătit cum se cuvine. Eu cred însă că ar fi mai bine ca după înlăturarea străjilor getice, să treci încoace, împreună cu Syraxos de care vorbeşti. S-ar putea ca vreunul dintre geţi să observe cînd luminezi şi atunci dă alarma.   [1] Hemus – denumire antică a munţilor Balcani. [2] Hebros – rîul Mariţa din R. P. Bulgaria.   [3] Evenimentele au avut loc în anul 335 î.e.n.   [4] Maunychion – aprilie-mai, după calendarul grecesc antic. [5] Istros – denumirea veche a fluviului Dunărea, numit local Donaris.   [6] Savus – rîul Sava din R.S.F. Iugoslavia, afluent al Dunării. [7] Parasangă − unitate de lungime în Grecia antică, echivalentă cu 5322 m. [8] Un cot − 1,50 picioare sau 0,4436 m. Suliţele macedonene măsurau de obicei intre 5-6,25 m. lungime. [9] Asamus − rîu în R. P. Bulgaria, numit azi Osăm. Se varsă în Dunăre, în dreptul oraşului Nikopol pregăteau de ospăţ. Curînd, după [10] Fibulă – agrafă. [11]  Obolul era cea mai mică unitate monetară la greci, avînd o greutate de 0,72 g. O drahmă avea 6 oboli. [12] Pilos – pălăriuţă de pîslă, cu boruri foarte mici sau fără boruri.

1   S capără asfinţitul sfoiegit de arşiţi. Scapără vineţiu, sticlind a furtună. Nu ştie cum, dar iată‑l strîmtorat între banul Craiovei şi Baba Novac. În lungul peretelui, masa de stejar cu belşugul bucatelor şi banul ursin muindu‑şi mustă­ţile în afundul ulcelei. Neaşteptat, vijelia. Pămîntul se cutremură şi gem treptele. Uşa sare‑n lături, prăvălindu‑le în creştet şirul de săbii. Banul le pune stavilă bărboiul aricit. Sclipătul tăişurilor. Zvîcneşte în masă icnit şi ne‑ndemnată po­deaua lunecă prelins. Apucă să vadă pieptul banului, stîmpărînd setea oţelului. Se simte săltat ca o părere, cum tot a părere renaşte în şaua lui Sultan. Novacul de‑a dreapta, răzbind, potopul. Goana înfrigurată. Cîmpul se clatină. Aude grindina ropotindu‑i pe suflet, pînă îi stinge răsuflarea. Sultan taie apele; nălucă. Sudalma Novacului zgreapţănă întunericul. Dupăie amîndoi cîmpul, în pecetea copitelor. Zvon de urmaritori. Întinderile se cască nesătule. Nici fir de speranţă. Zvonul se împlineşte şi palmele asudă. E-n şaua fugarului, nu lîngă marele ban al Craiovei. Ochii îi ard. Şuvoaiele reci certîndu‑i aprig obrajii. Frigul îl macină. Cu gura sîngerată, calul Novacului întoarce din goană. Sultan în fuleuri repezi, fără întoarcere. Cu frîul în dinţi, căpitanul se‑nfige în roata de călăreţi. Taie cu amîndouă mîinile. Zăngăne fier sub icne­tul fierului. Brusc un juvăţ îl trage din şa. Strigătul Nova­cului sparge tăriile. Şi‑ntoarce ochii de la cumplita vedenie. Prăpastia. N-a simţit‑o nici Sultan. Cade în gol, apoi pluteşte şi‑l ia cu frig şi nu mai ştie nimic. O ciutură domoală îşi cufundă setea în unda adîncă. Se trage mai aproape. Întinde mîna căuş. Din afundul strălimpede îl cheamă Baba Novac în funii. Pe podina largă, călăul Clujului cu braţele cruce. Ochii Novacului pustiindu‑l. În şaua înaltă, pelerina lui Moise Székely. Nedrept de albă. Novacul pe prima treaptă. Cizma lui Moise loveşte cu sete. Fălcile căpitanului, piatră. Doar obrazul îi lăcrimează şuviţe de sînge. Volburi de rubin şi‑apoi iar apa strălimpede… Vede cum ţeapa se afundă încrîncenată. Rupe carnea, petec cu petec. Aude cum pîrîie oasele dezghiocate, chircindu‑i mădularele. În unda lucie, ochiul căpitanului, încă viu. Nu. Aici e durerea, în carnea lui. Şi geamătul se preface în urlet: — Staaaaţi! Acela e însuşi braţul meu de oştean! — Măria Ta!… Doamne! Zgîlţîitura îl arde. Caută în jur, pricepînd cu înceti­neală. Banul Mihalcea aplecat deasupră‑i. Zace dezgolit în albul blănii, lîngă patul masiv. Aşternutul viscolit mai jos, la picioare. — Visaşi, doamne. — Era şi‑o ciutură, Mihalceo… — Îndată, doamne. Îţi fu sete. Se scoală cu greu, trăgîndu‑se pe pat. Peste tava de argint, barba cu fire cărunte tremură în frămîntarea buzelor. — Bane? — Îmi fu teamă. — De ce, Mihalceo? — De urlet, doamne. Bea afund cu înghiţituri rare. Pe pieptul dezgolit, părul sleit tescuie broboane. — Mă muncesc amintirile, bane, blestemele celor duşi… — Uită‑i. Măria Ta. Nu‑i putinţă să‑i întorci. — Nu‑i, Mihalcea… Tace. — Culcă‑te, doamne. Mîine‑i slujba la catedrală şi va să fii falnic, precum se cere. — Falnic, bane, cum spui… Stă cu ochii în pîlpîirea lumînării, pînă umbrele‑i împresoară cu încetul, văduvindu‑l de somn. Sfidînd încremenirea zidurilor, orga dezlănţuie acor­duri grave. Prin vitralii enorme lumina cade pălit, ruşi­nată de fastul clipei. Casa princiară aşezată în semicerc. La mijloc, Rudolf al II-lea, de ceară împietrită. Principi şi duci, prinţese şi arhiducese par capătul necesar la şirul veşmintelor bogate. Între zidurile înalte, toată semeţia Imperiului. De sub bolta intrării un cavaler în tunică neagră pre­firă mulţimea prin ochii cenuşii. Caută către altar.

Comoara regilor daci de Gabriel Iuga Pe drum nu l-am întrebat nimic pe Alecu. Şi tot fără să scoatem vreun cuvînt am intrat în blocul „Pa­tria”. Graţiela, soţia lui Mircea Mărăscu, ne introduse în sufragerie. — Bine că a dat Domnul şi aţi venit! ne întîmpină Mircea de la uşă, strîngîndu-ne mîna. Înăuntru mai era „reporterul special” Vali Lucian, un pasionat istoric. — Ţi-a spus despre ce este vorba? mă întrebă el. Am făcut semn din cap că nu şi m-am aşezat pe scăunelul meu, acolo unde stăteam de obicei şi tăiam frunze la cîini, în timp ce Hegel, Kant, Iorga şi Herodot se plimbau prin cameră de la unul la celălalt — Ai vreo restanţă? mă privi Mircea. În privinţa asta eram liniştit; nu se năruise nici un turn al castelului meu în vara aceasta, aşa că m-am lăsat cercetat în voie. A înţeles şi m-a bătut protector pe umăr. — În seara asta plecăm în căutarea comorii regilor daci. — Care comoară? M-au privit toţi uimiţi. Chiar şi Alecu, care de ase­menea nu ştia nimic. — Cum... care? — Aşa, care! Stăruinţa mea l-a determinat pe Mircea să se ex­plice, iar din interesul pe care îl manifestau ceilalţi mi-am dat seama că ideea i-a „prins”. Cele spuse de Mircea erau — ca să folosesc doi ter­meni preferaţi de Vali — „formidabile” şi „fulmi­nante”. — Acum două zile la Institutul de arheologie s-au prezentat doi cercetători care au descoprit în regiu­nea nordică a Rarăului o brăţară de aur masiv. Astăzi s-a întors de la laborator însoţită de certificatul de analiză, care-i fixează data naşterii în primul secol al erei noastre. Descoperirea celor doi a reactualizat, cel puţin pen­tru noi, o veche legendă din zona folclorică a acestui munte. — Asta înseamnă că... — Sigur că da! Coincidenţa obligă la cercetare. — Sînt şi riscuri, ţinu să precizeze Graţiela. — Eu cred că sînt mai mult riscuri, dacă te gîndeşti la posibilitatea că s-ar putea să nu găsim nimic. Şi totuşi trebuie cercetat. Am făcut formele necesare, continuă Mircea, întorcîndu-se spre mine. Tu eşti în vacanţă, noi în concediu... Deci nu ne putem plînge de timp, şi apoi avem cu toţii banii de concediu în buzunar. Diseară vine maşina de la Academie să ne ducă pe Rarău. Peste, şase ore mă loveam cu capul de plafonul ma­şinii, numărînd kilometrii parcurşi după grosimea cu­cuiului de pe occipital. Trecusem de mult de Bacău, cînd s-a apropiat de mine Burebista şi a făcut un semn discret cu degetul la obraz. M-am scuzat şi am deschis ochii. ...Şi nu numai Burebista, dar toţi regii, terminînd cu Decebal. au „colaborat”, ca să spun aşa, la for­marea acestui tezaur inestimabil. Cu atît mai mult, cu cît legenda este mai bogată în fabulaţie; dar mai puţin în informaţie istorică şi geografică decît aceea a lui Bieillis reţinută de istoricul latin Dio Cassius. Era clar că acum Mircea profesa. Nu degeaba este lector universitar, specialitatea arheologie. — Atunci pe ce te bazezi cînd faci afirmaţia asta? Şi cum de ai ales satul Verneşti drept prim popas şi cel mai hotărîtor? — În primul rînd, îi răspunse Mircea lui Alecu, pe relatarea celor doi, ca şi pe scrierile lui Simion Florea Marian. Aceasta este zona pe care o fixează folcloris­tul încă de la sfîrşitul veacului trecut. — Şi n-a preocupat pe nimeni pînă acum?!! se miră Graţiela, aprinzindu-şi o nouă ţigară din pache­tul meu. — Ba da, dar trebuie ţinut cont de faptul că există foarte puţine date şi toate furnizate de o legendă că­reia nu i s-a acordat o atenţie prea mare din punct de vedere documentar, noi fiind primii care o să fa­cem acest lucru. În al doilea rînd, reluă el enumerarea argumentelor pentru Alecu, după spusele lui Vali, care-i ca mort, după cum văd. Auzindu-şi numele, acesta sări speriat: — Ce-i cu mine? Mircea repetă cele spuse. Aici ar trebui să transcriu cele cincizeci de pagini dactilografiate la un rînd şi jumătate. Cît a vorbit în „două cuvinte” Vali. Cică el, trimis de ziar, urma să facă un reportaj, care... Nu, eu am să fiu mai scurt decît el. Aşadar, ajungînd la scopul amintit mai sus, în satul pomenit şi el tot mai sus, am auzit următoarea le­gendă: — Înainte ea Sarmisegetusa să cadă în mîinile ro­manilor, dacii au încărcat într-o căruţă, din ordinul lui Decebal, o ladă masivă din stejar, şi trei bărbaţi, împreună cu o fată, au plecat să ascundă în munţi podoabele de aur şi argint ale strămoşilor. — Ei bine, tocmai aceste podoabe trebuiesc redate istoriei. Au mers, spune povestea trei zile şi trei nopţi în şir şi au ajuns... — Cam pe unde este satul de care vă spuneam, completează din nou Mircea, relaxîndu-se într-un nor de fum. Şi au îngropat comoara între trei stejari carboni­zaţi. De acolo s-au întors doar doi să raporteze rege­lui lor despre executarea misiunii. Ce a făcut unul dintre ei şi fata nu se mai ştie, le­genda păstrînd o discreţie totală. — Bătrînul care mi-a povestit-o spune că a auzit le­genda de la moşu-său, care la rîndul lui a auzit-o de la... şi aşa mai departe. — S-a dovedit în multe cazuri că folclorul înre­gistrează ca un seismograf foarte sensibil aproape toate evenimentele care îl interesează în mod deose­bit, am citat eu din memorie pe profesorul meu de folclor. — Da! Şi în cazul nostru nu avem nimic de pierdut dacă o să încercăm să aflăm care este limita de de­marcaţie dintre real şi fantastic Mă gîndeam acum la ultimele cuvinte ale Graţielei. În definitiv ce ne costa să aflăm acest lucru? — De fapt, ne-am creat şi pretextul unei vacanţe, care sper să fie plăcută. ó Maşina ne-a lăsat la poalele muntelui, restul dru­mului urmînd să-l facem urcînd cîteva sute de metri pe o cărare, după care, aşa cum am fost informaţi de localnici, va trebui să înaintăm bazîndu-ne pe spiri­tul nostru de orientare şi calităţile de alpmişti. Am amînat pînă după prînz plecarea pentru, a putea culege informaţiile necesare, dar cu toate investi­gaţiile noastre nu am mai aflat nimic nou. După trei ore de mers am ajuns în ultimul luminiş, oprindu-ne lîngă o „căldare”, cu o rază de aproximativ un metru şi jumătate. — Aici punem cortul! hotărî Mircea, luîndu-l din spatele lui Alecu. Soarele se stingea prevestind furtuna, aşa că ne-am grăbit să terminăm cît mai repede şi mai temeinic an­corarea cortului şi să aşezăm sacii de dormit. Stăteam acum toţi patru rezemaţi de o stîncă, cu feţele înroşite de soare. Ne gîndeam probabil la acelaşi lucru, dar iniţiativa tot lui Vali i-a aparţinut: — De unde pornim cercetarea? — Credeţi că avem vreo şansă să găsim copaci trăs­niţi căutînd tot muntele alandala? Alecu ara sincer indignat de perspectiva care ne aş­tepta: atît de indignat, că şi pipa lui refuza să se aprindă. — Într-o pădure sînt cel puţin o sută de copaci arşi. E ca într-un oraş unde... Nu avea rost să mai continui. Privirile lor îmi vor­beau despre un proverb cu o bîtă şi o baltă, aşa că am tăcut. De fapt, Mircea mi-a şi dat o preocupare demnă de răspunsul meu: — Ştii, Mihai, mi-am uitat ţigările în cort. Fii ama­bil şi adu-mi-le! Era clar! Puteam să refuz? M-am îndreptat spre cort, mîhnit că n-au înţeles ce intenţionam să spun. De fapt, esenţialul nici nu apucasem să-l rostesc. Cînd m-am întors cu ţigările i-am găsit discutînd însufle­ţiţi. Se pare că Alecu lansase ideea salvatoare: — Împărţirea să se facă pe parcele egale, mergînd pe harta întocmită de profesorul Călinescu. Din cîte ştiam eu, profesorul Călinescu întocmise o hartă biogeografică şi-n marea mea incultură mă ve­deam căutînd în parcela mea cei trei copaci arşi după poziţia lupilor, urşilor ş.a.m.d. — Cred că nu putem porni în căutarea celor trei arbori pînă nu ne formăm cel puţin o imagine apro­ximativă a lor după atîtea secole. — Am certitudinea că nu puteau rezista atîtea se­cole, deci nu putem pune prea multă bază pe această indicaţie folclorică. — Evident, Mircea! îl aprobă Alecu. Putem avea de-a face cu o simplă înfloritură stilistică, care să nu aibă nici o legătură cu adevărul. — Asta nu înseamnă că nu trebuie verificat, sări Vali de la locul lui. — Cum? — Simplu, Alecule? Toţi s-au întors spre mine aşteptînd să-i scap de incertitudine printr-un miracol. Dar cum nu aveam această putere, le-am propus, pînă la posibilitatea unei verificări, o cercetare logică, aşa că Mircea în­cepu argumentarea: — Acţiunea a avut loc, cum ştie fiecare, în anul 106 era noastră, cînd Sarmizegetusa a fost cucerită şi Dacia înfrîntă. Nordul ţării a rămas neocupat de ro­mani. Presimţind ce avea să urmeze, Decebal — şi acum gestul acesta se adăuga ca un act inteligent în plus — a dat ordinul de a se ascunde tezaurul. De atunci au trecut 1860 de ani. Cred că este imposibil să mai găsim după atîta timp cei trei copaci. Tu ce spui? — În ce condiţii poate avea loc un proces de pie­trificare? — Niciodată în condiţii naturale-exterioare. Atunci intervine putrezirea. — Sîntem, deci, lipsiţi de şansa asta. — Categoric că da. Aşa se explică de ce nu s-a gă­sit pînă acum comoara Este o problemă de interes na­ţional şi orice cercetător ar fi dorit să-şi înscrie nu­mele alături de ea. — E dificil, dar cred că ar trebui să ne propunem un joc, şi Alecu se apucă să-şi cureţe pipa. Aştepta probabil să ne repezim spre el. Noi, nimic. Singur Vali trimise din vîrful buzelor un „ce joc?” Mulţumit şi cu atît, Alecu continuă: — Trebuie să ne bazăm pe două elemente, ab­stracte e drept, dar singurele, cred eu, în stare să ne ducă la o reuşită în proporţie de, să zicem, doi — trei la sută. — A, e puţin, e foarte puţin! — Nu uita, Mircea, că noi am venit să petrecem un week-end şi nicidecum să descoperim o comoară. — Bine, dar... — Nimic! Trebuie să ne scoatem din cap această comoară, nu de tot, dar atît cît trebuie, ca să nu ne amărîm prea mult. La sfîrşit o să ne trezim că trebuie să plecăm înapoi şi fără să ne fi odihnit şi fără co­moară. Cel puţin una trebuie să o cîştigăm, şi asta nu poate fi decît cea de a doua: odihna. Mircea oftă. — Şi cum trebuie să arate acest joc, care să ne odihnească, dar să fie şi o căutare, avînd la bază, cum spuneai tu, două elemente abstracte? — Ai răbdare, Mihai! Vom discuta mîine dimi­neaţă. ó A doua zi cînd am scos capul din cort am rămas surprins de neaşteptata privelişte pe care o aveam îna­intea ochilor. Soarele înconjura ca o aureolă stînca din faţa mea. M-am dus spre ea convins că mă chea­mă, dar am pus piciorul greşit şi am alunecat în „căl­darea” care era alături. Tocmai mă chinuiam să ies din apă cînd au apărut şi ceilalţi. — Ai vrut să te sinucizi? Nu trebuia, fiule! (Ăsta era Alecu). — Căutai comoara? Era Vali. (Şi nici nu ştiam atunci cîtă dreptate avusese!) Singurul care mă ajută să ies a fost Mircea. În timp ce mă shimbam de bluză am auzit-o pe Graţiela— exclamînd: — Vai, Minai, ce ai la picior? M-am uitat curios, era o tăietură adîncă. Probabil că apa rece îmi amorţise durerea pe care în mod na­tural ar fi trebuit s-o simt. În timp ce mă bandajam, mă gîndeam cum ar fi pu­tut arăta obiectul care mă rănise. Dar asta n-a durat prea mult, pentru că am ajuns la concluzia că nu putea fi altceva decît un vîrf de stîncă sau vreun bolovan dantelat. La ceai, Alecu îşi continuă ideea: — Jocul pe care vi-l propuneam aseară ar arăta cam aşa: Ca punct de plecare vom lua Sarmizegetusa anului 106 era noastră, anul cînd această expe­diţie a pornit la drum. Fiecare va trebui să se întoarcă cu ajutorul imaginaţiei în vremurile acelea şi tot imaginativ va efectua drumul, însoţindu-i pe cei pa­tru călători. Şi acum vă rog să fiţi atenţi! Drumul va trebui să aibă un sfîrşit — locul unde au îngropat lada — aşa că fiecare va stabili imaginativ şi intui­tiv acest loc şi-l va cerceta. Plecăm toţi de la date concrete comune, aşa că şansele sînt cel puţin la start, egale. Prima care s-a entuziasmat a fost, fireşte, Graţiela. Treptat-treptat ne-a prins şi pe noi şi am început să sporovăim. Alecu stătea deoparte şi zîmbea privindu-ne. Am primit o hartă, mi-am terminat ceaiul dintr-o înghiţitură şi am plecat la umbra stîncii să caut o apropiere între mine şi cei patru daci. Fiecare a fă­cut la fel. Am închis ochii şi am intrat în templul istoriei cu paşi moi, să nu trezesc ecouri adormite. Îmi căutam viitorii parteneri şi i-am găsit. În prezent nu trăia decît mîna care ducea din cînd în cînd ţigara la buze; eu însă intrasem în negura istoriei. ó ....Era noapte. Aceeaşi noapte ca în tabloul lui Aman ce povesteşte despre Mihai Viteazu. O noapte luminată des de fulgere puternice, ramificate. Într-o piaţă mare erau strînşi toţi, cu chipurile col­ţuroase, zidiţi din granit. Decebal le vorbea. Nu au­zeam nimic, numai buzele lui se mişcau. Erau singurele care trăiau. Şi ochii cu sclipiri metalice. M-am lipit de un zid cu teamă. Încet, oamenii au prins să respire, să se mişte şi s-au împrăştiat repede spre zidurile cetăţii. Pumnul lui Decebal s-a descleştat, ochii s-au îmblînzit. În faţa lui rămăseseră doar trei bărbaţi şi o fată. Nu auzeam, încă nu auzeam, dar vedeam desluşit fiecare gest, fiecare mişcare a buzelor. A mîngiiat întîi părul fetii şi i-a spus ceva zîmbind. Fata şi-a înălţat fruntea şi regele a sărutat-o liniştindu-i vîntul din păr. S-a întors spre ceilalţi şi le-a strîns braţele dincolo de cot, la rînd, fără să le vorbească, ritualic. M-au înfiorat tăcutele gesturi, de parcă-mi amin­teau de moarte. Din dreapta venea o căruţă cu patru cai duşi de căpăstru. Decebal a făcut un semn şi toţi au îngenuncheat. Numai caii dădeau somnoroşi din cap. Mîinile regelui s-au oprit pe capul fetei şi a tînărului bărbat de lîngă ea, iar ochii s-au ridicat spre cer. Şi cerul fulgera prelung, neîmblînzit. Simţeam ploaia şi nu o auzeam căzînd, dar vedeam pe cei din faţa mea şi în întreaga piaţă eram singu­rul care plîngea şi nu ştiam de ce. Poate pentru că ştiam... După rugă, în mîna fetei Decebal a pus un inel, iar în mîna tînărului bărbat cuţitul său de argint; şi toţi s-au ridicat; şi după ce regele a spus ceva, arătînd dincolo de ziduri, au încălecat pe caii aduşi şi căruţa a pornit în galop, încadrată de călăreţi. Am alergat după ei. În urma noastră poarta se în­chise ca o aripă neagră. În faţa noastră cerul cobora obosit de ploaia din el. După o ultimă închinare spre cei rămaşi să moară, galopul a început... ó Cînd am deschis ochii, soarele era de mult sus, şi Graţiela terminase de pregătit masa Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit dincolo de stîncă. La trei paşi de ea se căsca o prăpastie adîncă, plină de colţuri. M-am întors spre ceilalţi cu un tremur ascuns în mine. Tăcerea lor îmi dădea posibilitatea să revăd ultimele momente ale drumului parcurs cu cei patru temerari. De-abia mai tîrziu am observat lipsa lui Mircea şi am intrebat-o pe Graţiela — Nu ştiu unde poate fi. Trebuie, în orice caz, să vină, îmi răspunse ea liniştită. După-masă m-am dus la gura prăpastiei să mă în­fricoşez şi să admir din nou. Tăcerea adîncă mă fura spre alte timpuri, dar l-am auzit pe Vali în spatele meu: — Iartă-mă, Mihai! Mircea nu s-a întors, cu toate că a plecat de dimineaţă. L-am privit mirat. Vali nu era omul care să creeze panică din nimic; era cel mai calm dintre noi. — Crezi că...? — Nu cred nimic. Ascultă-mă atent! Îl lăsăm pe Alecu aici cu Graţiela şi noi o pornim spre celălalt versant. — Dacă crezi tu că... — Curînd se va întuneca şi va fi mai greu să-i dăm de urmă. — Poate a descoperit ceva interesant. — Poate... îmi răspunse evaziv Vali. N-aveam timp de pierdut pălăvrăgind, pentru că pe munte întunericul se lasă devreme şi brusc. Am căutat pînă noaptea tîrziu, dar fără nici un rezultat, aşa că ne-am întors la cort obosiţi şi uzi de ploaia de afară, dar cu speranţa că Mircea s-a întors în lipsa noastră. Intrînd, întrebarea din ochii celorlalţi doi ne-a dezamăgit. Lumina dimineţii ne-a găsit mai îmbătrîniţi cu o noapte sau poate cu o mie de nopţi, mai obosiţi de veghe şi mai nervoşi. — Parcă se aude ceva! şopti Alecu. Am ascultat toţi atenţi. În tensiunea în care ne aflam orice zgomot dinafară ne dădea speranţe. Nu era însă nimic. Alecu oftă şi el, aprinzindu-şi o nouă pipă. Nu ştiu cît timp a trecut, cînd Graţiela se ridică brusc în picioare: — Ascultaţi! Se auzea un clopot îndepărtat sau mai multe... Ba nu, erau tălăngi. — Un cioban cu oile! spuse dezamăgit Alecu. Nu vă agitaţi degeaba. — Poate ar trebui să vorbim cu el! am căutat eu o soluţie. Cine ştie? Cunoaşte muntele la perfecţie şi ne poate da o indicaţie. — Mă îndoiesc. — Dacă te îndoieşti, se întoarse nervos Vali spre Alecu, ramîi aici! Hai, Mihai! Am ieşit din cort şi am coborît în fugă panta. Îm­prăştiate pe întreaga platformă, oile se apropiau de noi mînate de un cioban bătrîn. Am vrut să ne în­dreptăm spre el, dar un mîrîit ameninţător ne anulă intenţia. — Rămîneţi acolo! ne strigă el rîzînd, liniştind cu podul palmei coama zbîrlită a dulăului de lîngă el. Om bun, Viteaz, om bun! Viteaz îşi privi stăpînul o clipă, apoi pe noi, mai mîrîi ceva pe limba lui şi se îndepărtă cîţiva metri. De acolo ne privea foarte atent, suspectîndu-pe. Bătrînul se apropie şi ne strînse mîinile, trăgînd cu coada ochiului spre cîine. Viteaz se linişti imediat, văzînd gestul. — Aşa se întîmplă întotdeauna, răsuflă uşurat stă­pînul lui. Ei, ce veste-poveste, copii? ne cercetă el, odihnindu-se în gheoagă. — Tăicuţule, aseară a dispărut unul dintre noi.. Vali era foarte încurcat. Voia să mai spună ceva, sau poate să povestească totul, dar fraza îi scăpase amară esenţializînd tot zbuciumul. Moşul ne privi îngîndurat, apoi ne întrebă, cercetînd cortul cu privirea: — Sînteţi geologi? — Nu... da... adică nu, se încurcă Vali. Arheologi. Cum să-ţi explic, tăicuţule? Căutăm lucruri vechi, obiecte vechi: pietre, cioburi de oale, comori... — Pe aici nu găsiţi aşa ceva! Bătrînul devenise bănuitor. Se uita foarte atent la noi, cu privirea umbrită de gînduri necunoscute nouă. — Viteaz, îşi strigă cîinele, adună oile, băiatule, şi să pornim! Ne întoarse spatele şi plecă spre turma răspîndită, fără să ne mai arunce nici o privire. Nici eu şi nici Vali nu eram în stare să mai scoatem un cuvînt. De departe îl auzirăm strigînd: — A mai căutat unul comori şi acum îi cenuşă în Gura Ielelor. Vali bolborosi îndîrjit cîteva cuvinte, mirat de ati­tudinea schimbată a ciobanului. Am urcat panta înapoi spre cort cu picioare de plumb. — Ce s-a întîmplat totuşi cu el? Vali dădu din umeri aproape revoltat: — Nu ştiu, asta aş vrea să aflu şi eu! Fireşte, celorlalţi nu le-am spus nimic despre cel — care acum este „cenuşă în Gura Ielelor”. Alecu ne primi zîmbind superior de nereuşita noa­stră. Cu toate astea, Graţiela ne propuse să aşteptăm încă o oră două, urmînd ca eu şi Vali să cercetăm iar terenul mai amănunţit, în timp ce Alecu se va duce în sat să anunţe dispariţia lui Mircea. Trecuse de mult ora mesei, cînd am pornit chinuitoarea cău­tare, plină de speranţe şi teamă. Din marginea drumului Vali trecu în frunte şi se adînci în pădure, recunoscînd în el o călăuză perfectă, cu un simţ deosebit de orientare. Din cînd în cînd, sub tălpile mele trosneau crengi uscate şi privirile lui mustrătoare mă făceau să mă gîndesc că ne aflăm în mijlocul cine ştie cărei aventuri dramatice. Atenţia cu care înaintam îmi mărea tensiunea. Eram aproape de creasta muntelui, unde pădurea se termina brusc, cînd el se opri: — Priveşte în dreapta, în zidul prăpastiei! La mij­loc, nu la bază. Gura aceea pare artificiala... Era o deschizătură curioasă, dar nu puteam să-mi dau seama ou ochiul liber de natura ei. Vali pornise deja coborîrea, aşa că m-am gîndit să-l ajung. Toc­mai înconjuram prăpastia pe marginea ei, parcurgînd distanţa spre locul unde trebuia să fie deschizătura, cînd o împuşcătură, repetată prin ecou de munte, ne aruncă la pămînt. Mărturisesc că nu eram deloc în apele mele şi — atunci cînd l-am privit pe Vali — am văzut acelaşi lucru pe faţa lui rămasă fără culoare. Numai ochii căpătaseră o lucire metalică, pe care nu i-o cunoscusem. Am parcurs restul drumului tîrîş. Ascunşi după o perdea de stînci aşteptam o mişcare, care să ne de­termine să acţionăm într-un fel sau altul. Din dreapta se repetară două împuşcături consecutive şi — înainte de a apuca să facem un gest — am văzut un om ve­nind în fugă spre locul unde ne găseam. Era încă de­parte de noi, cînd a dispărut brusc. La început am crezut că se aruncase la pămînt, dar, cum timpul trecea, am scos capul, cercetînd locul în pantă. Nu se vedea nimic şi am înţeles că această „dispa­riţie” în pămînt trebuia să fie cauzată de o anumită intrare săpată special pentru asemenea ocazii. Din li­zieră apăru un grup de militari desfăşuraţi în tră­gători. Ne-am ridicat în picioare, pentru a nu fi ţinta unei greşeli, dar nimeni nu ne-a acordat o atenţie deosebită. Înaintarea continua cu acelaşi pas sigur. Am socotit de datoria noastră să ne apropiem, dar un ordin scurt ne culcă din nou la pămînt. Cînd a ajuns în dreptul nostru, un locotenent ne întrebă dacă nu am văzut un individ suspect. Vali îi povesti cele întîmplate, iar eu m-am simţit obligat să-i vorbesc despre dispariţia lui Mircea. După puţin timp se descoperi o groapă mascată de un bolovan suficient de mare şi greu. În timp ce locotenentul raporta prin radio cele con­statate, i-am propus lui Vali un plan de acţiune pe cont propriu. Ofiţerul primi încuviinţarea şi se retrase împreună cu grupa sa spre marginea lizierei. Stăteam amîndoi culcaţi, privind cu atenţie spre locul de unde credeam că vor ieşi Mă gîndeam toc­mai la ipoteza unei alte deschizături, cînd l-am simţit pe Vali strîngîndu-mă de mînă. M-am uitat în jur cu atenţie; nedescoperind nimic, mi-am întors pri­virea mirată spre el. — Crezi că retragerea militarilor a fost observată? mă întrebă el în şoaptă după cîtva timp. Ar fi trebuit să iasă pînă acum. Am împins cu cotul revolverul lăsat de locotenent şi m-am întors cu faţa spre prăpastie, căutînd un loc mai bun pentru piciorul drept, care îmi amorţise. În momentul acela am avut senzaţia că tot sîngele mi se scurge în pămînt. La cîţiva paşi de mine, chiar pe marginea prăpastiei, mă privea un om. Pistolul-automat din mîna lui se odihnea liniştit cu gura în pămînt. Am uitat să respir. Vedeam doar mîinile, mîinile care îndreptau încet gura armei spre noi, ca în­tr-un film proiectat cu încetinitorul. Îmi muşcam buza de jos şi căutam să disting în galopul sentimentelor şi al senzaţiilor gustul sărat al sîngelui. Cînd arcul de cerc s-a oprit pe pieptul meu, am făcut saltul hotărîtor, sprijinindu-mă cu piciorul drept în coapsa lui Vali, aruncîndu-l pe pantă în direcţia opusă căderii mele. Rafala care urmă găsi locul gol. Mă rostogoleam, aşteptînd ascunzătoarea salvatoare. N-am găsit-o. Nu ştiu cînd au pornit armele din marginea pădurii şi nici cînd au încetat să mă mai caute gloanţele. Ştiu numai cînd a venit Vali şi m-a ridicat, stergîndu-mă de sînge şi pămînt. Timp de o jumătate de oră n-am putut scoate nici un cuvînt din cauza tremurului interior, pe care nu reuşeam să-l opresc. Rămăsesem singuri. Locotenen­tul plecase împreună cu soldaţii săi în urmărirea fugarului. — Nu... nu prea... se aseamănă... cu ce făceam noi la instrucţie! am şoptit, bîlbîindu-mă uşor. Vali a zîmbit, amintindu-şi probabil de acţiunile noastre de noapte, cînd poziţiile „ inamice” se lăsau atît de uşor cucerite şi fără emoţii. Stătea în picioare în faţa mea, uitîndu-se cum îmi tamponam arcada cu batista. — Ştii, Mihai, Mircea încă nu s-a întors la cort! Ce crezi c-ar trebui să facem? După cîte ai văzut, ascun­zătoarea făcea legătura cu prăpastia printr-un drum subteran. E singura ipoteză care explică apariţia in­dividului în spatele nostru. — Gura artificială! am hotărît eu, luminîndu-mă la faţă. Vali a avut o exclamaţie de surprindere, după care şi-a desfăşurat coarda de la brîu, dar s-a oprit după cîteva mişcări: — Şi dacă? Am lăsat capul în jos. „Şi dacă n-a fost singur? am completat în gînd. Şi dacă înăuntru vom avea o nouă surpriză?” — De fapt locotenentul a spus să-l aşteptăm, îşi aminti Vali dezamăgit. Ne-a lăsat lanterna asta. — Să încercăm totuşi! m-am însufleţit eu, văzîndu-mi prietenul atît de descurajat. Cobor eu, Valen­tine! Gîndeşte-te că poate Mircea suferă, poate ne aşteaptă sau poate este... L-am văzut cum se clatină şi de-abia am reuşit să-i înţeleg şoapta: — Crezi? A mai avut o clipă de şovăire, apoi a început să desfăşoare coarda. — Ai dreptate, Mihai! Ai dreptate! Poate Mircea ne aşteaptă. Trebuie să fim lîngă el. Locotenentul ar fi lăsat un post fix dacă individul... căci unul era, de asta sînt sigur. Hai, Mihai! Cum cele spuse erau de natură să-mi liniştească nervii puşi la o încercare atît de grea, mi-am legat coarda de mijloc, hotărîndu-mă să cobor primul. Alunecam cu grijă din cauza durerii pe care o sim­ţeam încă. Vali îmi dădea din cînd în cînd sfoară. Cu puţin înainte de a atinge buza superioară a deschi­zăturii, l-am strigat pe Mircea. Nici un zgomot nu se auzea dinăuntru; am făcut primul pas cu teama ge­nerată de imaginile pe care le păstram în mine. Fas­cicolul de lumină îmi descoperea pereţii bătătoriţi neîndemnatic de altul lopeţii, suficient de înalţi ca să nu mori înăbuşit. Erau multe colţuri umbrite de neliniştea pe care o ascundeau. — Stai! M-am oprit brusc, surprins. ‘ Mă aflam într-un loc mai larg cu patru paşi decît galeria pe care tocmai o străbătusem. În stînga ar­dea un foc potolit şi alături, da, parcă era... — Mircea! am strigat, gîtuit de emoţia revederii. — Mihai, fii atent la capcană! Rămîi pe loc! La trei paşi în dreapta este ceva. Înaintam, luminînd centimetru cu centimetru dru­mul spre el. — Nu putea, dobitocul, să găsească o cîrpă mai curată? îmi spuse, arătînd spre căluşul de care reu­şise să scape cu puţin timp înainte de venirea mea. Nu-ţi fie teamă! mă linişti, văzînd că m-am oprit brusc. Nu merită nici cea mai mică atenţie. Sînt lipsite de importanţă! Îmi spunea toate astea, ca şi cum eu mă speriasem de valoarea oaselor împrăştiate pe jos. — Cele mai vechi sînt de treizeci de ani. Este un „cimitir al animalelor”, cum îl numim noi. Explica, frecîndu-şi gleznele amorţite de cît timp stătuse legat. Am tras de coardă, să-l liniştesc pe cel de-afară şi am pornit să cercetez cu lanterna ga­leria care urca dinspre peretele din faţă. La jumă­tatea drumului m-am întîlnit cu Vali; a trebuit să mă întorc spre locul unde îl lăsasem pe Mircea. Aşteptam să-i văd reacţia cînd va da peste oase şi am fost dezamăgit cînd Vali, aruncînd în fugă o privire, a spus dispreţuitor: — Neinteresant! Aerul tare de afară, sub un cer splendid de vară, m-a determinat să-i trec cu vederea lui Mircea gluma nesărată de a face cu mine pe „bau-baul”. Am văzut că lui Vali îi stătea pe buze să-i povestească de „bau-baul” de acum două ore, dar a tăcut, luînd-o înainte spre cort, urmat de Mircea care şchiopăta uşor. Acolo ne aştepta Alecu şi Graţiela.

CUCERIREA DACIEI DE CĂTRE ROMANI Civilizaţia dacică Perioada sec. I î.Hr. – 106 d.Hr., finalizată cu cucerirea Daciei de către romani este perioada celei mai înalte manifestări, pe un întreit tărâm, a capacităţii creatoare a poporului geto-dac. Pe plan economico-material este perioada formării unei civilizaţii de tip oppidan; pe plan spiritual ea este marcată de însuşirea scrisului şi de existenţa a numeroase cunoştinţe ştiinţifice; pe plan politic, este vremea organizării celei mai înalte la care a ajuns societatea dacică, statul lui Burebista şi Decebal. sursa foto:DCnews Se cuvine subliniată unitatea profundă a civilizaţiei dacice. Complexul din Munţii Orăştiei este un fenomen singular, dar cercetările au dovedit că elementele care-l compun se regăsesc, pe scară mai redusă, în alte zone. Descoperirile reflectă existenţa unui sistem de apărare vast şi complex, care justifică, pentru intervalul cronologic post Burebista, continuarea existenţei statului dac transilvănean, care avea să unească din nou, pe vremea lui Decebal, majoritatea triburilor geto-dacice din celelalte regiuni ale ţării. Unitatea politică realizată pe tot spaţiul dacic în anumite momente este dovedită de sistemul de cetăţi şi fortificaţii, unitar pe întreg cuprinsul Daciei.   Unitatea profundă de cultură materială  a civilizaţiei dacice este dovedită şi de construcţiile civile sau sacre, precum şi de inventarele aşezărilor dacice. Această unitate nu a însemnat însă uniformizare sau identitate absolută. Cultura şi civilizaţia dacică au fost profund originale. Această originalitate nu exclude ci dimpotrivă, implică acceptarea unor influenţe din afară. Dar dacii nu s-au mulţumit doar cu preluarea unor elemente de cultură materială şi spirituală de la alte popoare; ei le-au adoptat, le-au transformat şi le-au îmbogăţit, topindu-le în creaţiile lor tradiţionale şi formând o civilizaţie profund originală.   Desfăşurarea civilizaţiei geto-dacice în sec. I î.Hr. – I d.Hr. pe cele patru nivele: economic, social, politic şi cultural-spiritual permite cristalizarea a cel puţin două concluzii privitor la existenţa daco-geţilor în perioada statului dac: Civilizaţia oppidană dacică constituie faza clasică (în raport cu cele anterioare) a culturii materiale şi spirituale a poporului geto-dac, reprezentând ceea ce epoca lui Pericles fusese pentru Atena antică sau principatul lui Augustus pentru Roma. Poziţia civilizaţiei daco-getice în ansamblul civilizaţiei antice europene. Poporul dac, civilizaţia şi statul dacilor aparţin lumii clasice. Ea se află încă la periferia acestei lumi, dar întreaga sa dezvoltare urmează calea deschisă de statele antichităţii clasice. Deşi inegale ca şi nivel de dezvoltare, prin natura sa civilizaţia dacică este egală cu cea elenistică sau cu cea romană imperială. “Şi dacă civilizaţia dacilor, mai puţin evoluată, a fost înfrântă şi distrusă în confruntarea militară cu civilizaţia Romei, caracterul ei clasic a trebuit să joace un rol de seamă în înlesnirea romanizării populaţiei autohtone” (H.Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană).   Expansiunea romană la Dunărea de Jos În paralel cu “creşterea” puterii dacilor, are loc penetrarea treptată (pe etape) romană în sud estul Europei. La sfârşitul sec. III – începutul sec. II î.Hr. Roma devine pentru prima oară arbitru al situaţiei politice din Balcani. În a doua jumătate a sec. III (anul 229 î.Hr.) ocupă primele teritorii; la 148 î.Hr. transformă statul macedonian în provincie; peste doi ani creează provincia Ahaia (146 î.Hr.); spre sfârşitul sec. II î.Hr. ocupă tot litoralul est adriatic (129 î.Hr.). Dispariţia statului lui Mithridates al VI-lea Eupator al Pontului (112 - 63 î.Hr.) aduce Roma la Dunăre şi Marea Neagră; în anul 74 î.Hr. generalul C.Scribonius Curio ajunge la Dunăre, undeva în Banatul de Sud, fără a trece fluviul; peste doi ani, în 72 î.Hr. generalul M.Terentius Varro Lucullus pătrunde în Dobrogea şi instalează controlul roman asupra oraşelor vest pontice, prin guvernatorul provinciei Macedonia.   După zece ani (62-61 Î.Hr.) guvernatorul Macedoniei C.Antonius Hybrida efectuează o expediţie în Dobrogea (pentru a pedepsi coloniile greceşti răsculate împotriva abuzurilor sale), dar este înfrânt de o coaliţie grecobastarno-getă. Expediţia lui Hybrida se înscrie în tendinţa Romei de a învălui Dacia, care se profila în perspectivă un inamic greu de învins. Se explică astfel preluarea de către Burebista, prin forţa armelor sau diplomaţie, a controlului asupra litoralului pontic. Prin campania sa, regele dac reuşise să stopeze pentru o perioadă expansiunea romană spre ţinuturile nord dunărene. Apariţia unui stat puternic în imediata vecinătate a graniţelor Romei şi lezarea intereselor imperiale prin scoaterea cetăţilor greceşti pontice din sfera de interes roman nu putea să nu stârnească reacţia Imperiului. Reacţie întârziată de războiul civil de la Roma (conflictul Caesar-Pompeius), în care regele dac intervine, plasându-se de partea lui Pompeius.   Astfel se explică planurile militare ale lui Caesar, care preconiza o campanie împotriva dacilor, chiar înainte de proiectatul război cu parţii. Moartea celor doi conducători amână confruntarea decisivă, dar zona devine un puternic focar de tulburări (atacuri dacice şi bastarnice) periclitând liniştea posesiunilor sudice.   Izvoarele vremii pomenesc frecvent ameninţarea dacică (asupra Romei) luptele cu dacii constituind un subiect foarte actual la Roma în epoca lui Augustus. În 29 î.Hr. regele dac Cotyso al dacilor care stau “aninaţi de munţi” (Florus) este înfrânt de către generalul Marcus Licinius Crassus, într-o expediţie desfăşurată la sudul Dunării. “Regii” daci se implică frecvent în viaţa politică de la Roma: un conducător, probabil din Câmpia munteană, Dicomes (Plutharch) se amestecă în războiul civil dintre Octavian şi Antonius. Un “rege al geţilor“ (Suetonius) pe nume Coson este implicat în intrigile legate de Octavianus, acesta fiind acuzat de Antonius că intenţionează să se căsătorească cu fiica regelui get Coson, care, la rândul său, urma să o ia în căsătorie pe fiica lui Octavianus. Urmărind diminuarea tulburărilor de la graniţa cu dacii, Octavianus va demara politica “spaţiului de siguranţă” prin crearea de-a lungul frontierei cu dacii, în teritoriul duşman, a unei zone mai puţin populate, mai uşor de supravegheat. Din ordinul lui Augustus, Sextus Aelius Catus transferă la nord de Dunăre 50.000 de geţi din Muntenia. La mijlocul sec. I d.Hr., legatul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus transferă şi el în sudul Dunării peste 100.000 de geţi (cifră exagerată de izvoare).   În paralel, Roma intervine în conflictele dintre conducătorii locali geţi din Dobrogea, Roles, Dapyx şi Zyraxes . “Prietenul şi aliatul” romanilor Roles va chema în ajutor în conflictul cu Dapyx pe generalul roman Crassus care, atacându-l şi pe al treilea conducător get Zyraxes ocupă întregul ţinut dobrogean. În scurt timp vor transforma litoralul în district militar dependent de provincia Macedonia, iar restul teritoriului, numit Ripa Thraciae va fi înglobat în regatul clientelar al Thraciei. Ocuparea romană a Dobrogei a intensificat conflictele daco-romane, dacogeţii atacând în permanenţă teritoriile cucerite de romani. Primele decenii ale sec. I d.Hr. se vor caracteriza prin numeroasele atacuri dacice precum şi prin preocuparea împăraţilor romani de-a le anihila : sunt aduse în Dobrogea numeroase trupe, se creează praefectura orae maritimae (15 d.Hr.) – împăratul Nero va crea flota Mării Negre (Classis Pontica) iar Vespasian pe cea dunăreană (Classis Flavia Moesica), sunt situaţi sarmaţii iazigi în Câmpia Tisei creându-se şi aici o zonă tampon între Imperiu şi daci. Se efectuează în Câmpia Munteană menţionatele transferuri de populaţie la sudul Dunării. În vremea împăratului Claudius, Dobrogea a fost anexată Moesiei şi apărarea sa a fost organizată temeinic, în 86 d.Hr. fiind încorporată Moesiei Inferior.   Preluarea puterii politice în Dacia de către Decebal, reconstituirea de către acesta a statului dac unitar a reacutizat conflictele dintre Imperiul roman şi Dacia, aducându-le în faza finală. Incursiunile dacilor la nord de Dunăre din iarna 85/86 au pus în pericol taberele de iarnă ale legiunilor şi liniştea provinciilor romane. Ca urmare a acestor incursiuni asupra Moesiei, guvernatorul acesteia Oppius Sabinus moare în luptă. Impunându-se o ripostă la adresa dacilor, împăratul Domiţian părăseşte Roma îndreptându-se spre Dacia, şi îşi stabileşte cartierul general la Naissus (Niš-Serbia). Între timp, în Dacia Decebal preia tronul şi trimite soli la împăratul roman promiţând pace. Oferta lui Decebal este însă respinsă, împăratul roman încredinţând comanda războiului generalului Cornelius Fuscus. Ca răspuns, Decebal trimite o a doua solie la Domiţian, de această dată sfidându-l: va încheia pace dacă Domiţian are să vrea ca fiecare roman să-I dea lui Decebal anual câte doi oboli. Dacă împăratul nu primeşte propunerea, Decebal va duce mai departe războiul, pe romani aşteptându-i mari nenorociri.   Prin această atitudine orgoliul roman a fost grav lezat; în primăvara anului 87 armata romană condusă de Fuscus trece Dunărea pe un pod de vase. Decebal, retrăgându-se din faţa lui Fuscus îi pregăteşte o cursă şi îl atacă pe neaşteptate. Armata imperială este înfrântă, Fuscus ucis, stindardele armatei romane rămânând în Dacia, dezastrul lui Fuscus producând o puternică impresie la Roma. În anul următor, romanii preiau ofensiva, sub comanda generalului Tettius Iulianus, fost consul, veteran al războaielor de la Dunăre, care va înainta prin Banat, câştigând lupta de la Tapae. Însuşi Vezina, al doilea demnitar dac ca importanţă după Decebal se preface mort pe câmpul de luptă pentru a putea fugi noaptea. Învins de către marcomani, Domiţian va propune lui Decebal un tratat de pace pe care acesta îl va accepta, dar nu se prezintă personal la întâlnirea cu împăratul ci îl trimite pe Diegis să-l reprezinte. Condiţiile avantajoase pentru daci au făcut ca această pace să fie ulterior considerată ca ruşinoasă pentru romani: Decebal a primit sume importante de bani, meşteri constructori de cetăţi şi multe alte avantaje. În schimb, Domiţian s-a considerat singurul biruitor şi a trimis la Roma “aşa zişi soli ai lui Decebal şi o preţioasă scrisoare de-a acestuia” pentru a anunţa senatului triumful său asupra dacilor.   Istoricii consideră pacea din 89 ca pe o pace de compromis, necesară din cauza violenţei luptelor şi a epuizării reciproce. Decebal era interesat în obţinerea şi păstrarea acestei păci, ca aliat al Romei el putându-se mai bine apăra de atacurile neamurilor din jur – bastarnii şi sarmaţii care râvneau la pământul dacilor. De aceea, deşi s-a străduit să obţină avantaje cât mai mari în pacea cu Domiţian, el a căutat însă să respecte tratatul încheiat şi să nu se implice în acte ostile Romei, reuşind, până în momentul preluării conducerii Imperiului de către Traianus, să evite o confruntare decisivă cu romanii. Războaiele purtate de Traian împotriva Daciei Izvoarele documentare privind războaiele lui Traian în Dacia   Informaţiile documentare privind războaiele lui Traian în Dacia sunt puţine şi lacunare, majoritatea scrierilor despre daci pierzându-se de-a lungul timpului: scrierea relatând războaiele daco-romane intitulată Dacica a împăratului Traian, Getica scrisă de medicul militar Criton care l-a însoţit pe Traian în Dacia, scrierile lui Dios Crysostomos, de asemeni participant la evenimente, Istoria romană a lui Appianus, scrierile despre daci ale lui Flavius Arrianus, opera poetului Forus, toate au constituit documente valoroase pentru antici, dar ele s-au pierdut pentru posteritate. Cea mai importantă sursă documentară rămâne Istoria romană a lui Dio Cassius (sec. III), cărţile tratând războaiele lui Domiţian şi Traian ajungând la noi în copii târzii, bizantine din sec. XI şi XII. Columna lui Traian, monument ridicat la Roma, în forumul lui Traian a fost inaugurată la 12 mai 113 fiind opera arhitectului Apollodor din Damasc. Este o creaţie originală a artei romane de la începutul sec. II, prezentând totodată un deosebit interes ca izvor istoric. În privinţa valorii sale istorice, părerile sunt împărţite: unii cercetători consideră Columna ca o cronică fidelă a evenimentelor, alţii consideră că ea ar fi doar o reprezentare artistică de sinteză. Este cert că în multe aspecte legate de războaiele dacice, Columna oferă informaţii unice, de neînlocuit prin alte surse. După moartea împăratului Traian Columna a servit ca mormânt împăratului. Pentru Dacia, Columna reprezintă o istorie în imagini a cuceririi ei şi a transformării în provincie romană, de aceea poate fi considerată ca un adevărat act de naştere al poporului român.   Complexul de monumente de la Adamclisi. Pe teritoriul comunei Adamclisi (jud. Constanţa) se află ruinele a trei monumente legate de luptele romanilor contra dacilor. Cel mai cunoscut este Trofeul ridicat de împăratul Traian; la 80 de m nord de acesta se află un tumul, Iar la 250 m de trofeu este un altar funerar. S-a presupus că tumulul reprezintă mausoleul cu resturile pământeşti ale soldaţilor lui Oppius Sabinus, căzuţi în luptă în timpul atacului dacic din 85/86, adunate de romani după încheierea păcii; altarul ar reprezenta cenotaful ridicat de Domiţian în memoria lui Fuscus şi a soldaţilor săi căzuţi în luptele cu dacii; trofeul, ridicat în anul 109 de către Traian avea scopul să comemoreze luptele grele pe care romanii le-au dus în aceste părţi împotriva dacilor şi aliaţilor lui. Monumentul ilustrează, într-o artă provincială, prin sculptură, scene la care participă în afară de luptătorii daci şi familiile lor şi sarmaţii şi bastarnii. Se adaugă la documentele şi monumentele menţionate izvoarele epigrafice şi cele arheologice. Cele mai multe inscripţii fac referiri la ofiţeri şi generali romani participanţi la lupte şi la unităţile militare pe care le conduceau. Ele provin de pe teritoriul viitoarei provincii dar şi din afara acesteia.   Cercetările arheologice, îndeosebi cele din Munţii Orăştiei au adus elemente importante privitoare la distrugerea şi cucerirea cetăţilor dacice în primul război dacic, refacerea lor şi apoi distrugerea lor definitivă. Cercetările din castrele romane au oferit date privitoare la momentul şi condiţiile construirii lor. Cauzele războaielor daco-romane Spre deosebire de conflictele anterioare desfăşurate între romani şi daci, războaiele duse de Traian împotriva dacilor aveau ca scop definit acela de a transforma Dacia în provincie romană. Cauzele acestor războaie au fost diverse: Creşterea puterii dacilor îngrijora profund Imperiul, care se vedea prins între două forţe inamice: regatul partic care ameninţa provinciile romane din Orient şi regatul dac. O cooperare militară între cele două putea constitui un serios pericol pentru romani. Sumele de bani plătite ca subsidii barbarilor de către Roma apăsau greu asupra economiei Imperiului. De aceea, împăraţii romani, inclusiv Traian urmăreau reducerea stipendiilor către barbari. Prada de război oferită de o campanie victorioasă contra dacilor şi posibilitatea exploatării ulterioare a bogăţiilor Daciei în cadrul Imperiului. Nemulţumirea romanilor (îndeosebi a lui Traian) faţă de avantajele câştigate de Decebal în urma tratatului de pace cu Domiţian, pace considerată ruşinoasă pentru Imperiu. Ambiţiile militare personale ale lui Traian. Se pare că Decebal a înţeles noua politică romană impusă de Traian şi s-a străduit să amplifice cât mai mult forţa de apărare a statului dac. Totodată, a evitat să declanşeze conflictul cu Imperiul, respectând pactul încheiat cu Domiţian şi nereacţionând la tăierea subsidiilor de către Traian. În aceste condiţii Traian este cel care face primul pas, comiţând actul de agresiune împotriva Daciei.   Primul război dacic din anul 101/102 Personalitate lui Traian Marcus Ulpius Traianus a fost primul împărat din afara Italiei urcat pe tronul Imperiului Roman. El s-a născut la 18 septembrie 53 d.Hr. în oraşul Italica din Spania. Ascensiunea tatălui său – ajuns consul şi guvernator al Siriei a deschis drumul fiului care face o strălucită carieră militară. A fost tribun militar în armata din Siria şi apoi din Germania, pretor, comandant al legiunii VII Gemina din Hispania, guvernator al provinciei Hispania, consul, guvernator al provinciei Germania Superior. În anul 97 este adoptat de către împăratul Nerva. A domnit între anii 98-117 sub numele oficial de Imperator Caesar Nerva Traianus Augustus. Cu el se deschide cel mai prosper secol din istoria Imperiului. Este iniţiatorul unor reforme economice şi sociale care au redresat statul roman. A fost unul dintre cei mai mari comandanţi militari ai lumii antice. În 97 primeşte titlul de Germanicus, în 102 de Dacicus şi în 116 de Parthicus, ca urmare a înfrângerii germanilor, dacilor şi parţilor. A murit la 10 august 117 în Cilicia, la Traianopolis, la întoarcerea din expediţia împotriva parţilor. Pregătirile de război   După trei ani de pregătiri minuţioase, la 25 martie 101 împăratul Traian pornea din Roma spre baza de operaţiuni militare din Moesia Superior. Pregătirile de război fuseseră intense atât de partea romană cât şi de cea dacică. Traian ia următoarele măsuri: Facilitarea concentrărilor şi mişcărilor de trupe şi a legăturilor cu provinciile învecinate teatrului de operaţiuni (Pannonia şi Moesia) prin: construirea uni drum în stâncă în anul 100, pe malul drept al Dunării în defileul Cazanelor; uşurarea legăturilor pe Dunăre a fost înlesnită prin săparea în anul 101 a unui canal de-a lungul malului drept al fluviului, între localităţile actuale Šip şi Carataš (Serbia); Concentrarea în provinciile vecine a 13-14 legiuni, numărând peste 70.000 de oameni, a numeroase unităţi auxiliare din armata regulată, alae şi cohorte precum şi unităţi speciale recrutate din rândul popoarelor supuse. Armata de uscat era sprijinită de flota dunăreană, Classis Flavia Moesica.   În total au fost mobilizaţi cca. 150.000 de oameni; Unităţile militare au fost puse sub comanda unor generali şi ofiţeri capabili dintre care se remarcă viitorul împărat Hadrian şi viitorii guvernatori ai Daciei Iulius Sabinus, D.Terentius Scaurianus şi C.Iulius Quadratus Bassus. La rândul său Decebal s-a pregătit de război. Armata dacilor, apreciabilă ca forţă, nu s-a ridicat numeric la valoarea celei romane, ea netrecând de 50.000 de oameni. Această armată era formată din cavaleria luptând cu arcuri şi pedestrime înarmată cu paloşe curbe (sicae) şi săbii drepte sau curbe (falces). Stindardul era vestitul balaur draco. Această armată se baza pe condiţiile de teren favorabile şi pe sistemul de fortificaţii şi cetăţi din Dacia, îndeosebi cel din jurul capitalei. Decebal s-a străduit să realizeze un sistem de alianţe antiroman cu popoarele vecine (bastarnii şi sarmaţii) dar şi cu regatul part, trimiţând o ambasadă (solie) înaintea celui de-al doilea război la regele parţilor Pacorus II.   Desfăşurarea conflictului Încheind minuţioasele pregătiri, Traian pătrunde în Dacia în fruntea unei armate de aproximativ 50.000 de oameni pe un pod de vase, pe la Viminacium (Kostolač, Serbia) şi traversează Banatul spre Tibiscum. O a doua coloană a armatei romane pătrunde în Dacia pe la Dierna (Orşova) înaintând pe Valea Cernei şi a Timişului şi unindu-se cu prima coloană la Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeş). Probabil că o a treia coloană a pătruns în Dacia pe la Drobeta de unde s-a îndreptat spre munţi şi apoi prin pasul Vâlcan spre Sarmizegetusa. Înaintarea armatei romane s-a făcut fără incidente, Decebal aşteptându-i pe romani la Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei). În timpul înaintării împăratului spre Tapae, Decebal încercă să-l determine pe Traian să renunţe la expediţie trimiţându-i un sol bur care aduce o ciupercă mare pe care era scris cu litere latine că atât burii cât şi ceilalţi aliaţi îl sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace. Traian respinge ultimatumul şi bătălia se dă la Tapae unde lupta este crâncenă şi cu rezultat indecis. Decebal se retrage spre cetăţile cu ziduri de piatră din munţi, iar armata romană îl proclamă pe Traian pentru a doua oară imperator.   Pe parcursul desfăşurării conflictului, Decebal a făcut mai multe încercări de a obţine pacea de la Traian. De fiecare dată însă soliile dace au fost respinse. Ca urmare, în iarna anilor 101-102 Decebal a încercat să schimbe soarta războiului, organizând o diversiune: invazia dacilor aliaţi cu sarmaţii roxolani şi cu burii germanici asupra Dobrogei. Atacul a luat prin surprindere garnizoanele romane, dar nu a avut amploarea şi importanţa scontate, nereuşind să nimicească forţele romane rămase în garnizoanele de la Dunăre şi nici să pună în primejdie liniile de comunicaţie ale lui Traian. Împăratul renunţă la asedierea capitalei lui Decebal lăsând o parte din armată în teritoriul ocupat; fără a disloca principalele forţe de pe teritoriul de luptă, el se îndreaptă spre Moesia Inferior; înfrânge într-o luptă separată călăreţii roxolani şi apoi pe daci, devenind pentru a treia oară imperator. În urma acestor lupte Traian supune triburile geto-dacice din Muntenia şi parte din sudul Moldovei.   După aceste evenimente, în primăvara anului 102 Traian reia ofensiva, în ciuda încercărilor de tratative ale lui Decebal, duse de solii formate din comati şi apoi prin tarabostes. Traian atacă din mai multe părţi, probabil dinspre apa Oraşului, prin pasul Turnu Roşu şi trecătoarea Vâlcan. Cu prilejul luptelor au fost cucerite câteva cetăţi din Munţii Orăştiei printre care şi Costeşti, capturându-se insignele militare şi maşinile de război pierdute de Fuscus.   În urma acestor lupte, dacii slăbiţi au cerut pace, pe care Traian a acceptat-o la sfârşitul verii sau începutul toamnei 102; armata îl aclamă pentru a patra oară imperator. Biruinţa asupra dacilor este anunţată prin emisiuni monetare de bronz pe care Traian poartă titlul oficial de Dacicus. Prin războiul din 101-102 Dacia a fost învinsă dar nu zdrobită. Era nevoie de o a doua acţiune militară de amploare, care să desăvârşească ceea ce conflictul din 101-102 începuse. Traian nu a transformat Dacia în provincie romană după primul război, deoarece o astfel de măsură ar fi comportat riscuri deosebite şi ar fi putut dezlănţui în rândul dacilor o mişcare generală antiromană, îndepărtându-i pe dacii care s-au apropriat de Imperiu; în condiţiile în care armata romană suferise pierderi grele, ea nu ar fi făcut faţă unei revolte generale antiromane. De asemenea, o parte a senatului prefera o Dacie clientelară care, după înfrângere, nu mai prezenta o primejdie pentru Roma.   În schimb, Traian impune lui Decebal o pace extrem de grea: predarea armelor şi maşinilor de război primite de la Domiţian, predarea meşterilor romani şi a dezertorilor, interzicerea primirii fugarilor (ostaşi) romani; dărâmarea zidurilor cetăţilor; retragerea regelui dac din teritoriile cucerite de romani în cadrul războaielor din 101-102 (este vizat îndeosebi Banatul, cu trecătoarea Tapae şi probabil partea de vest a Olteniei), să fie aliat devotat Romei, interzicându-i-se o politică externă independentă. După încheierea păcii Traian se întoarce la Roma dar lasă garnizoane romane atât în cetăţile dacice cât mai ales în castrele construite în timpul înaintării în Banat, Ţara Haţegului, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi sud-estul Transilvaniei.   Forţa de ocupaţie romană lăsată în Dacia a fost apreciabilă. Diplomele militare datând din această perioadă şi descoperite în viitoarea provincie menţionează fracţiuni de legiuni şi trupe auxiliare. Comandantul armatei de ocupaţie a fost Longinus cu titlul de legat imperial al armatei din legiuni şi trupe auxiliare aflate în Dacia “legatus Augusti pro praetore exercitus legionarii et auxiliorum in Dacia tendentium” de rang consular, identificat cu fostul legat al provinciilor Moesia Superior (93-95) şi Pannonia (96-98). Traian trimite soli daci la Roma să se înfăţişeze senatului şi scrie acestui for cerând pacea. La Roma, Traian îşi sărbătoreşte triumful, ia titlul de Dacicus şi organizează festivităţi. Emisiunile monetare de după război (anul 103) îl vor reprezenta pe Traian învingător. În condiţiile în care intenţia fermă a lui Traian era de a transforma Dacia în provincie, este evident că el a considerat pacea din 102 doar ca pe un armistiţiu. Între cele două războaie, Apollodor din Damasc construieşte podul de piatră de peste Dunăre, între Drobeta şi Pontes, eveniment imortalizat prin baterea unei monede de bronz ce va reprezenta podul şi a alteia reprezentându-l pe zeul Danubius.   La rândul său Decebal, conştient de intenţiile lui Traian, se pregăteşte pentru revanşă. Pe ascuns continuă să-şi înarmeze oamenii şi să primească dezertori din Imperiu; revine la politica externă independentă, căutând să creeze acel front antiroman cu vecinii; marcomanii şi cvazii din nord-vest, carpii şi costobocii din centrul şi nordul Moldovei, bastaranii şi sarmaţii din răsărit. Probabil sarmaţii iazigi se numără printre aliaţii lui Decebal. Profitând de slăbiciunea lui Decebal şi a dacilor în timpul luptelor cu Domiţian ei au ocupat zona de câmpie a Banatului (la vest şi nord de linia Lederata-AizisBerzobia-Tibiscum – până la Mureş) şi sperau că romanii să le recunoască acest teritoriu. După încheierea luptelor însă, Traian nu va restitui sarmaţilor acest teritoriu (recunoscut între timp de Decebal) înglobându-l în Imperiu. În primăvara anului 105, reclamând nerespectarea de către Decebal a clauzelor tratatului, Traian va reîncepe ostilităţile, de această dată decis să transforme Dacia în provincie romană. Al doilea război dacic (105-106)   La 4 iunie 105 Traian părăsea Roma şi însoţit de Decimus Terentius Scaurianus, viitorul guvernator al Daciei, se îmbarcă la Brundisium, îndreptându-se spre Moesia Superior. Încă înainte de a pătrunde în Dacia într-o localitate din faţa Drobetei, Traian primeşte o solie de pace a lui Decebal. O parte a triburilor dacice se supuseseră romanilor, iar încercările lui Decebal de a se alia cu neamurile vecine eşuaseră. Cum condiţiile puse de Traian echivalau cu o capitularea, Decebal încercă să organizeze un complot împotriva lui Traian pentru a opri intrarea pe teritoriul dac a armatelor romane, complot care eşuează şi el. Pentru a forţa mâna lui Traian îl capturează pe Longinus, comandantul armatei romane din Dacia, cerând în schimbul său lui Traian retrocedarea teritoriilor cucerite până la Istru şi plata banilor cheltuiţi cu războiul. Longinus se va otrăvi în închisoare, anulând tentativa de înţelegere a lui Decebal. Toate acestea dovedesc cu claritate că Decebal s-a străduit să evite o confruntare decisivă cu Traian.   Capturarea şi moartea lui Longinus înseamnă de fapt deschiderea ostilităţilor. În speranţa stopării duşmanului pe linia Dunării, dacii atacă primii. Acum, în grabă, se vor reface fortificaţiile vechi (Costeşti, Piatra Roşie) şi se va construi la Blidariu a doua cetate. Traian trece Dunărea pe podul de la Drobeta şi se îndreaptă spre Dacia. Războiul este greu şi resimţit de ambele părţi. Împăratul evită capcanele şi gândeşte fiecare acţiune, iar biruinţa în luptă este rezultatul unor “lungi şi grele strădanii “.   Acţiunile din vara anului 105 au avut ca scop recucerirea poziţiilor câştigate în urma războiului din 101-102 şi apoi pierdute. Atacul asupra Daciei s-a desfăşurat din mai multe direcţii: din vest prin Banat, spre vale Mureşului şi Valea Oraşului; dinspre sud, de la Drobeta prin pasul Vâlcan; posibil şi pe Valea Oltului. Abia în anul 106 au început operaţiunile de cucerire a ultimelor cetăţi stăpânite de daci. Columna ilustrează prin scene dramatice aceste cuceriri, asediul cetăţii Costeşti trecută din nou prin foc şi sabie; rezistenţa apărătorilor Sarmizegetusei, apărători care-şi împart ultimele rămăşiţe de apă, iar înainte de a părăsi cetatea îi dau foc; cucerirea şi jefuirea de către romani a capitalei, capturarea tezaurului regal.   Cu toată vitejia şi îndârjirea dacilor, cetăţile lor au fost rând pe rând cucerite şi distruse. În faţa acestei situaţii disperate Decebal împreună cu cei apropiaţi a fugit spre est cu intenţia de a organiza o nouă rezistenţă. Urmărit de romani el a fost ajuns şi pentru a nu cădea prizonier s-a sinucis. Scena 145 de pe Columnă îl arată pe regele dac lângă trunchiul uni stejar, tăindu-şi beregata cu sabia sa scurtă. După sinuciderea sa, capul şi mâna lui stângă au fost duse la Roma şi expuse în for.   Există mai multe informaţii care confirmă sfârşitul lui Decebal. Cea mai importantă este stela funerară a lui Tiberius Claudius Maximus de la Grammeni din Macedonia (lângă anticul Philippi). Din biografia lui T.Cl.Maximus redată în inscripţie rezultă că acesta a fost conducătorul grupului de călăreţi romani care l-a urmărit pe Decebal. După prinderea lui, i-a adus capul la Ranisstorum (localitate neidentificată) fapt pentru care a fost făcut ofiţer (decurion) în ala a II-a a Pannoniei. Valoarea inscripţiei constă în faptul că confirmă veridicitatea scenei de pe Columna lui Traian. Moartea lui Decebal pune practic capăt războiului. Deşi chiar şi înainte de moartea regelui dac au existat nobili daci care s-au închinat lui Traian, focare de rezistenţă au mai continuat să existe, fiind însă treptat înăbuşite. Romanii au urmărit capturarea membrilor familiei regale, atât pentru a împodobi cortegiul triumfal al împăratului, cât şi pentru a nu le da posibilitatea acestora de a organiza din exteriorul Daciei rezistenţa antiromană. De asemenea, pentru a face imposibilă rezistenţa dacilor au fost distruse din temelie cetăţile şi sanctuarele. În locul lor se va construi sistemul defensiv roman, populaţia din zona cetăţilor dacice fiind evacuată în zona viitoarelor aşezări. Prada de război, în care se include şi tezaurul lui Decebal, a fost mare. (Scena 78 de pe Columnă). Dio Cassius, Ioanes Lydus, (bazat pe datele din Getica lui Criton) apreciază acest tezaur la 165.000 kg aur şi 331.000 kg argint. Chiar dacă cifrele sunt exagerate, bogăţia prăzii a permis redresarea parţială a finanţelor Imperiului, edificarea unor construcţii impunătoare, organizarea la Roma a sărbătoririi victoriei lui Traian asupra dacilor. Au mai fost capturaţi şi duşi la Roma 50.000 de prizonieri.   Victoria romanilor împotriva dacilor a fost sărbătorită în mod deosebit atât la Roma cât şi în Imperiu. S-a hotărât ridicarea Columnei comemorative la Roma şi a unor monumente triumfale pe locul luptelor (ex. la Adamclisi), întemeierea unor oraşe noi (Trophaeum Traiani, Nicopolis ad Istrum) s-au bătut monede şi medalioane comemorative. Dacia învinsă devine în vara anului 106 provincie imperială (diploma militară din 11 august 106 de la Porolissum), cucerirea romană marcând sfârşitul regatului independent al geto-dacilor. Nu tot teritoriul cucerit de Traian va intra în componenţa noii provincii. Ea va cuprinde cea mai mare parte a Transilvaniei (fără colţul de sud-est), vestul Olteniei, Banatul. Dacia ca provincie imperială era condusă de un legatus augusti pro praetore – primul guvernând ca locţiitor al împăratului Decimus Terentius Scaurianus, care a fondat şi Colonia Ulpia Traianan Dacica – capitala noii provincii. O altă parte a Daciei, Muntenia şi sudul Moldovei împreună cu sud-estul Transilvaniei au fost înglobate la provincia Moesia Inferior; în sfârşit Crişana, Maramureşul şi cea mai mare parte a Moldovei au rămas în afara ocupaţiei romane, fiind locuite de dacii liberi. Astfel, atât în cadrul provinciilor romane cât şi în afara Imperiului, dar sub puternica amprentă a Romei, istoria poporului dac nu încetează, ci îşi continuă cursul, în istoria poporului român deschizându-se un nou capitol, cel al simbiozei dacoromane.   descarcati cartea de aici....

PARTEA INTII (RADU) 1.   Şi dimineaţa, mergând către maluri atunci aprinse, greu coborând praguri de nopţi şi de trufaşe amăgiri, îl răsfaţă o nouă, mai crudă revărsare, nu încă ape, ci şoapte — îmbătătoare urmă de suflete, altădată de ne­cuprins. Inmiite braţe păreau a creşte pe cîmpie. Îmbă­trânise el în felul celor mai mulţi, dînd în mintea copii­lor ? Fiindcă, şi când îşi privea călăreţii, clătina din cap şi dondănea : braţe vînjoase, însă puţine ! De parcă ar fi văzut asta întîia oară. Ca, după o clipă, doar să se joace cu gândurile, aşa cum vântul cu pletele sale, înmiresmîndu-le, şi să se mire : Cum aveau ele darul să facă faptele cu putinţă, să aducă în ajutorul lor vlaga pămân­tului, să le încheie într-un singur lanţ cu ale strămoşilor ! Toţi români vârtoşi acei călăreţi, chiar dacă unii atât de săraci că nici el, omul cel mai bogat al ţării, nu reuşise a-i sălta cu mila şi bunăvoinţa lui ; în ce le şedea tăria ? Nu cumva în sărăcie ? Scuturîndu-şi ţeasta, era o vietate ce încerca să scape de alta, supărătoare. Te întorci împotrivă-ţi ca un tăun, îşi zicea, şi te crezi matahală în stare să înghită la ţepe cîte poate nici nu se află, deşi pînă acum pielea ţi-a fost împletită mai degrabă din cozi de păun şi oasele ţi-au zburdat, sirepe, pe păşunea cea largă. (Cînd n-ai zăcut în pat cu baldachin.) Se săturase să lenevească, sau ce ? Dorea, cu un gând zbîrnîind nălucit, să cutremure ţâţânile lumii ? Să cheme făptura la judecată şi socoteală? Drept cine se trezea? Nu băga de seamă că un soi de vină pe om ele sine însuşi nu-l dezbară şi il împinge numai la încheieri vădite iarăşi ? Nefiind cu totul altceva, lumea nu-i totuşi tălmăcirea croită ei de închipuire. Gîfîind, împreună cu calul. Ajungîndu-i acestuia goana de ceasuri printre gorgane pustii şi pajişti pustiite. Pe-acolo se scurseseră, cu încetineala melcului, cumanii. Căutînd el, ca uitare de leac, un loc de popas înainte şi negăsindu-l, fie pentru că nu cugetase serios la asta, fie ca-i stătea precum un cui înfipt în minte visul de noaptea trecută, cînd aţipise înspre ziuă. Vis cumplit, dezlînat, bezmetic. Se făcea, anume, că era fecior de rege, crai, împărat ori ţar învins. Vînat pretutindeni pentru aceste viţă şi rang ale sale. Scăpat prin iscusinţa-i de copil ager şi jucăuş, blînd din fire şi sălbatic de nevoie, trist şi împlinit, copt — în cele din urmă. Işi amintea puţin. O uluitoare, nenădăjduită fugă dintr-un cort unde, măcar că apărat de-ai săi, se găsea în mijlocul duşmanilor. Inhăţarea lui la prima cotitură. Dat în grija doicii, o femeie burduhoasă, gătită cu-o scufie, în casa părintească. Recunoştea lucrurile sub o negură caldă, însă pe el îl strîngea o cămaşă de gheaţă. Încît clănţănea de-şi spărgea dinţii şi dîrdîia cu genunchii aduşi la bărbie. Aceiaşi genunchi care deodată zvîcnesc, învălmăşind un ţipăt al babei, un ochi mărit şi... prăbu­şirea scufiei. Ingrozitoarea silinţă pe un pămînt cînd umed, milos, cînd zvîntat, în ţară de pădure ciumpăvită (căci, oricum, n-avea timp să se zgîiască la copaci), tîrîş, tîrîndu-se, ferind un fel de văi sau poteci ce năzuiau să se încheie în cerc, ori să şerpuiască în sus, ca fumul neabătut de vînt (dar nu-şi luase oare Domnul-Dunihezeu mîna de pe creştetul lui, aruncîndu-l prigonitorilor ?!), ori să se întoarcă la locul plecării. De trecut un drum lat. Nu cutează, deoarece tocmai se arată, unul dintr-o parte, altul din cealaltă, doi copilaşi răscolind praful în joacă, aşadar neduşmănoşi, totuşi... Larma lor îl putea da de gol pilcului de oşteni de mai încolo. Aceştia apăruseră din senin şi, iată-i, la vreo douăzeci de paşi, buşindu-se şi străpumgîndu-se, zăngănind fiarele şi ridicînd scuturile, răcnind ca într-o luptă adevărată, deşi nu erau, nu sînt, ah !, decît nişte ţînci mucoşi. Toţi mai mici decît el. Ce-ar fi să mă aleagă căpitan ? — îşi spune. Apoi, cuprins de oarecare îndoială : mă vor alege ? Şi este chiar între ei, cu un cap mai presus, cu o mîndră uitătură rotindu-şi în jur, băgînd de seamă că... aduceau şi prinşi. Falşi desigur, cum se întîmplă în jocurile de co­pii. Dar nu mai puţin împunşi în coaste şi îmbrînciţi. „Astîmpără-te !” — îi strigă unuia care-l zgîndăra pe la brîu. „Astîmpără-te, îţi zic !” — şi continuă să-şi încondoreze privirea pentru cînd, legaţi burduf, aceia vor zăcea la picioarele sale. Insă acel cineva de la şold ori e tont ori nu ştie de glumă : îl împunge brusc cu săbiuţa-i de lemn şi, ca prin farmec, alte zeci de spade se îndreaptă spre el, unele de-a dreptul uriaşe. O mişcare şi gata, ar cădea sfîrtecat, după ce un braţ s-ar opinti în... şi cu o sforţare s-ar trage îndărăt, întru salvarea armei şi chircirea nefericitului trup. Va să zică, nevolnic. Dintr-un voievod ales — cel mai de seamă captiv şi... singurul adevărat. Pentru nedreptatea acestui adevăr glasul din sine se zbate, răcneşte. Afară, în schimb, stă blînd ca un mieluşel. Aşteaptă un semn ceresc ? Işi ascute şiretenia. Incurajat din ochi de chiar femeia ce părea să comande oastea aceea şi semăna izbitor cu doica de care fugise (de ce ? de teama otrăvirii ?), smulge sabia cea mai primejdioasă, loveşte scurt în stingă şi-n dreapta, şi umbra copacilor vine în întîmpinarea lui, şi el aleargă pe sub ea, ţintind către un colţ de mlaştină. Peste o clipă este dincolo, mlaştina întreagă îl desparte de uzurpatori, în fruntea cărora se agită caraghios văduvitul de armă. Intră intr-o căsoaie, după toate semnele părăsită. Urcă pe un gard de ţepuşe de fier, spre a atinge un gol din acoperiş, numai că îndată se simte tras de picioare. Iarăşi fostul stăpîn al sculei — cînd apăruse ? Işi lasă încălţările în ghearele aceluia, îl loveşte peste bot cu latul spadei, scapă, izbuteşte să iasă prin gaura cerului. Dar cerul se află deodată în jos şi el, suind, se prăbuşeşte de fapt  într-o groapă. Adîncă, fără fund. Clipe lungi de cădere şi ameţeală. Privelişti cu rîs rece, crud, sclipind alături, scrijelind aerul cînd şi cînd şi în acelaşi timp devastând ungherele minţii. Care, altminteri, pare ea însăşi să le nască. Intr-o durere nesfîrşit de scurtă şi nesfîrşit de cumplită. Plinul din pintec ridicîndu-se abia după aceea, să înăbuşe bătăile inimii. Urma o vreme de ruptură. Nu tîrziu, întovărăşit de prietenul şi slujitorul său credincios Mihail, acesta vopsit în jurul gurii ca un măscărici (însă cine ştie de ce cu chip de bâtrînă), se nădăjduia şi el deghizat destul. Amîndoi pribegi. Minunea, nepetrecută încă, cerea un dîmb şi, iată, se înfăţişează dimbul. Soţul, ce se căţărase înainte, îi întinde o mină şi... Acolo, deasupra, pe malul altui hău, şade Doica ! Mihail se topise sau se împrăştiase. Era doar el, un prunc, strîns de nişte braţe uscate, sugînd cu lăcomie dintr-un sin ce-i acoperea faţa toată cu o apăsare moale şi caldă şi totuşi grozav de scîrboasă. Gîndind: ce păcat ,că, prin întoarcerea la starea aceea, se chema că nu apucase să înveţe nimic de la viaţă ! Sumedenie de prilejuri i se luase ! Găsind, în sfîrşit dezmeticit, locul de popas pe întin­derile părăduite ale ţării, respirînd din nou siguranţa de a fi una nu numai cu oamenii ei, ci şi cu ţărîna, care acum începea să dogorească, după ce risipise în cele patru zări aburii umezelii de peste noapte. Pilcuri de lăstuni, vrăbii şi prigori luîndu-şi zborul la apropierea lor năval­nică, lăsînd străveziu cîte un tufiş şi fluturînd îndelung, ca să năpădească un altul. Trapul necontenit al cailor, întinzîndu-se nu doar sub ei şi înapoia lor, dar şi înainte, către locul acela. Toate acestea pînă să înalţe el mina. Apoi fiecare călăreţ punînd talpa în pămînt, grăbindu-se dacă rămăsese în urmă, strunindu-şi cu greu armăsarul aprig avîntat în neodihnă. Răsuflarea adâncă, de uşurare, a celui ce nu purtase totuşi nimic, în afara poate a pove­rii gîndurilor sale, pe cînd animalul mai aruncă foc pe nările înroşite. Şi toţi hămesiţi, lacomi de cele câteva bucăţi aduse în desagă, pe care au să le înghită iute sau pe îndelete, crezând a opri scurgerea întîmplării. El, voievodul, se umple de poftă, se umple de mînie : bucatele-s prea puţine pentru ţară ! Şi le-au însuşit bar­barii, iar pe cele scăpate anevoie le poţi apăra de tîlhari. Mişună hoţii ca şopîrlele vara, dar nu prin codri — asta au fost românii pînă deunăzi, hoţi de codru în propria lor ţară ! — ; se aţin la drumul mare. Pălesc la casele oamenilor, pătrund pe uşa din dos, pe cea din faţă, pe fereastră ; urcă la tîrle.   2     Apoi,chemîndu-l pe Milea-Mihail din Nedeia : „Tu ştiai vadul acesta !“ „Cum să nu ?! Şi măria-ta îl ştia. Numai cumanii nu-l ştiau, bată-i norocul !“ „De ce să-i bată norocul, Mihaile ? — înălţă o sprin­ceană. Oare vrei să se întoarcă?“ „N-or să se întoarcă, mărite. Decît dac-o să-i bată altceva şi nu prea tare, ca să-i omoare Şi rîse cu zgomot, privind în jur la boieri şi cneji. Lumina ochilor lui era strălucitoare şi dreaptă cînd reveni să se sprijine pe (se afla ascunsă şi n-o găsi) a sa : numai o dîră subţire trebuie că se strecura pe sub umă­rul ochiului sting şi alerga să i se lase aceluia în barbă. „Pa-pis-taş !“ — gîndea în rare silabe el, voievodul. „De ce să iubim, Mihaille, unul şi-acelaşi Dumnezeu în două feluri, de ce?“ Insă, tare, se auzi: „De ce crezi că norocul o să-i oprească pe acolo, cneaz de Nedeia ?“ „Păi — zise nedeianul —, cine s-a dus la Bizanţ şi, zîmbindu-i norocul, s-a mai întors ?!“ „N-ai dovezi. Spui ce spui din arătări străine. După cîte cunosc, nici unul dintre ai noştri, care-au ajuns acolo, n-a rămas. Iacătă pe bunicu-tău Balomir, pe tătîne-tu Litovoi şi pe tine însuţi. Şi ţie măcar ştiu că, sub înfă­ţişarea unei fete frumoase..." (Să fi rînjit fără voie, ridicînd a doua sprinceană ?). Brusc întunecat, Mihail n-avu chef să vorbească des­pre ai săi, cu atît mai puţin despre taică-său, Ciungul, prinţul lui Ioniţă Caloian, cu atît mai puţin despre sine. „Adevărat — răspunse. Din păreri. Dar inima-mi în­tăreşte". „Ai un chip ciudat de înţelegere — uitătura lui izbucni, iarăşi nevrînd, ca o flăcăruie —, unul care nouă ne scapă ! Nu-i aşa chinezi ?“ Vitejii aprobară. „Ba ! — se îndărătnici sa nu ardă Milea-Mihail din Nedeia. Regele Iona e lacom de bogăţii şi onoruri şi nu pământul nostru e-n stare să-i potolească. Doar tu m-ai trimis să-l văd mai îndeaproape !“ „Aha !“                            Cnejii îşi feriră privirile, căci simţiseră desigur în glasul lui ceva ce aducea a mînie, însă Mihail rămase drept, nemişcat, cu apa ochilor lină, netulburată. „Letin ! — strigă un gînd în mintea sa. Letin îndrăz­neţ ! De nu te-ar fi prins demult, în Ungaria, oamenii papei, acum le-ai fi putut  pica în capcană ! Să vină pen­tru pagini şi să... Ce iepure falnic eşti, Mihaile !" Spre afară : „Cum desluşesc eu, n-avem, încotro,: va trebui să ne bucurăm. Deoarece, şi norocul de va să-i bată, tot bătuţi se vor numi, tot învinşi". (Era să adauge : „ca tine"). „Intocmai, măria-ta“‘. Şi nedeianul începu să rîdă gîjîit, aspru, să se scuture aruncînd lame ascunse celorlalţi cneji, care şi ei se apucaseră să rîdă cu poftă sălbatică, sănătoasă. La urmă, pe el îl cuprinse tristeţea : „De ce, Mihaile, să iubim, un  singur Dumnezeu în două feluri?" se mai întrebă o dată.

CAPITOLUL I În care aflăm de unde are voievodul Dragoș din Maramureș un prea frumos inel de aur cu piatră de smaragd, ce oglindește parcă tot verdele pădurilor, și mai cunoaștem și o mică taină de dragoste Ospățul era în toi. Mesenii se aflau după sorbirea multor cupe de vin chihlimbariu, când limba se dezleagă, firea se înveselește și voia bună pune stăpânire pretutindenea. Măcar că vremea era către sfârșitul primăverii, nopțile maramureșene se lăsau cu răcoare, și boierul Lațcu ținuse să-și sărbătorească a cincizecea zi de naștere în sala cea mare de stejar a uriașei sale case, ce putea cuprinde peste o sută de oameni. Bucuria boierului era că de astă dată masa lui fusese cinstită de către voievodul Dragoș al Maramureșului, care venise să ia parte la petrecere cu toată curtea lui de la Cuha. Aci, la mare preț, se afla carnea de căpriori, mistreți, iepuri și fazani. Sala avea o intrare largă, cu uși de tisă, înnegrite cu fum și bătute în fier, și două ieșiri în părți. În fund, peretele era întreg. Acolo, boierul Lațcu îl poftise pe voievodul Dragoș să se așeze, iar el pornise către celălalt capăt. Dar Dragoș îl chemase înapoi și-i spusese, zâmbind, cu prietenie: — Locul de cinste nu poate fi decât la unul din capetele mesei. Se cuvine, dar, a-l împărți împreună! Rogu-te, deci, a sta în dreapta mea… Și dă poruncă să se înceapă ospățul! Lațcu își plecă fruntea în semn de încuviințare. Dragoș ridică de pe masă cupa ce-i fusese umplută cu vin și grăi: — Doresc să închin această cea dintâi cupă în sănătatea domniei tale, boier Lațcule, preaiubitul meu prieten și drag mie ca un frate bun și credincios. Să trăiești sănătos încă pe atât… și să te sărbătorim toți cei de la această cinstită masă, când vei împlini veacul. De asemenea, îi urez multă sănătate și ales noroc preafrumoasei domniei tale fiice Dana, precum și un soț vrednic de ea, și îmi arăt aci dorința de a-mi fi cât mai curând cinstită fină de cununie! Urale puternice se ridicară în aer și toți mesenii își ciocniră cupele cu bucurie. Dana, fiica boierului Lațcu, era vestită pentru frumusețea, bunătatea și hărnicia ei nu numai în ținutul Maramureșului, ci în tot Ardealul și în Țara Ungurească. Răspunse Lațcu, îmbujorat de plăcere: — Am să-i spun, măria ta, și are să fie aceasta cea mai mare bucurie a ei. Și eu îți aduc marea mea mulțămită pentru aleasa cinste ce o arăți casei mele. Bine știi atât măria ta, cât și prietenii și oaspeții noștri, că alt bun pe lume eu nu am decât pe această copilă, care n-a avut parte de mamă, din clipa în care s-a născut chiar. Să-i dea Dumnezeu norocul ce i-l dorim cu toți. La aceste vorbe, unul dintre oaspeții ce se afla la marginea mesei dinspre intrare tresări dureros și dădu repede peste cap cupa ce abia îi fusese umplută, de parcă ar fi voit să se amețească mai repede, ca să-și uite gândurile ce-l frământau. Era un bărbat tânăr, subțire, dar bine făcut la trup, cu părul castaniu și ochii căprui. Purta straie verzi de vânător, încinse cu un cordon lat de piele neagră, bătut în nasturi de argint; și avea în stânga un junghi cu mâner de corn de cerb și teacă de piele scorțoasă. — Ce e, Radule, cu tine, ce te-a neliniștit? îl auzi acesta pe tovarășul său de masă din stânga. Tânărul vânător se uită la el, zâmbi îndurerat și nu-i răspunse. Apoi își îndreptă privirea spre capul mesei, unde voievodul Dragoș vorbea cu boierul Lațcu. Semănau într-atât acești doi bărbați, de ai fi spus că sunt frați gemeni. Aceeași statură înaltă, aceeași privire semeață, plină de îndrăzneală, același păr negru, desfăcut în cărare la mijloc și revărsat în plete pe umerii lor lați. O singură deosebire, la înfățișare: Dragoș își rădea barba și purta mustăți lungi și întoarse în sus, iar boierul Lațcu purta barbă mare, bogată. Și o singură deosebire la firea acestor doi bărbați: Dragoș era de o mare bunătate, pe când boierul Lațcu era aspru, neîndurat. Și Radu Bradu îi iubea pe amândoi deopotrivă, cu toate că Lațcu, căpetenia sa de oaste, îl înfruntase cu răutate în multe împrejurări și se purta cu el după cum îi veneau toanele. — Pe Dragoș-Vodă – oftă Radu – îl iubesc din suflet ca pe domnul meu… pentru neasemuita lui vitejie și bunătate; iar pe boierul Lațcu îl iubesc fără de voia mea… numai pentru că e tatăl Danei. • Boierul Lațcu se înveselise la această îmbelșugată masă, cum demult nu mai fusese. Și privind la mâna stângă a lui Dragoș-Vodă nu se mai sătura uitându-se la inelul ce-l purta acesta pe degetul mijlociu: un inel lat de aur, cu o gheară, în care era prins un smaragd mare cât un ou de vrabie. Dragoș-Vodă îi prinse privirea și îi făcu întrebare cu ochii, la care Lațcu îndrăzni a spune: — Slăvite doamne, de când te cunosc, te știu cu acest frumos și neprețuit inel pe deget. De multe ori m-am gândit, dar n-am cutezat a te întreba care-i povestea lui, că astfel de lucruri la oamenii noștri n-am văzut și nici chiar maiestatea sa Ludovic al Ungariei nu are asemenea sculă de preț. S-ar părea că tot verdele codrilor noștri se oglindește-n această minunată piatră! — O, prietene Lațcule, nici nu poate avea nimeni – răspunse Dragoș, întrucât acest odor de pe degetul meu a fost al unui mare împărat și e vechi de peste un veac și jumătate. La auzul unor asemenea vorbe, o tăcere adâncă se așternu în încăpere. Dragoș continuă: — El a fost al lui Ioniță Assan, țarul românilor și al bulgarilor, și i-a fost dăruit de Papa Inochentie al treilea, împreună cu schiptrul și coroana de împărat. Și după împăratul Ioniță l-au purtat toți urmașii săi, până a ajuns la bunica mea, fiica lui Căliman al doilea, cel din urmă împărat din neamul Asăneștilor. Bunica i-a dăruit inelul singurului ei vlăstar, Bogdan, tatăl meu, care, la rândul său, mi l-a lăsat mie când am împlinit douăzeci și unu de ani! — Întru mulți și mulți ani să trăiești și să-l porți, măria ta! izbucniră mesenii, ridicându-se în picioare și ciocnindu-și cupele cu veselie. • Petrecerea se spărsese despre ziuă și oaspeții porniseră către casele lor veseli, zgomotoși și cam pe două cărări. La casa boierului Lațcu rămăseseră numai oamenii săi de curte și slujitorii. Cocoșii cântau pe întrecute, vestind revărsatul zorilor, și o geană de lumină se arătă subțire, strecurându-se printre brazii înalți și negri-verzui ce străjuiau curtea. În pridvorul casei mai stăruiau încă două umbre, care parcă nu avuseseră vreme să isprăvească o vorbă începută. — Niciodată nu l-am văzut pe boierul Lațcu atât de vesel ca în noaptea asta! spuse Costea lui Radu. Tânărul vânător răspunse oftând din adânc: — Am băgat și eu de seamă! Să fie oare că voievodul Dragoș a luat parte la petrecerea lui? — Și asta, dar bănuiesc că bucuria cea mai mare a lui Lațcu e făgăduiala lui Dragoș că-i va cununa fata. La auzul acestor vorbe, Radu tresări dureros și tremur de neliniște îl cuprinse. — Dar ce-i eu tine? se mira Costea. Tremuri? — Mă cam luă cu frig. Așa-s diminețile de mai, răcoroase!

CAPITOLUL I   1 Cu mult înaintea celui dintâi război mondial Lunca nu era decât o îngrămădire de case, adunate la întâmplare pe malul Teuzului, în mijlocul unei păduri sălbatice, la marginea căreia şerpuia drumul de ţară. Luncanii creşteau vite şi se îndeletniceau cu jaful la drumul mare: de aici s-au ridicat câţiva tâlhari vestiţi, dintre care umil a ajuns om de încredere al lui Sobri loska şi l-a spânzurat la Szegedin însuşi Bogâr Imre, cunoscutul călău; vreo doi bătrâni îşi mai aduc aminte şi astăzi de popa Aavram, care umblă cu pistol şi sabie Ia brâul reverendei, când era asupra băuturii. Prin 1870 pădurea a început să se taie, făcând de azi pe mâine mult loc pământurilor; pe şosea au început să umble jandarmi — cu pene de cocoş la „ceacău“ — iar luncanii s-au potolit, devenind oameni de pustă, blegiţi de malarie. Cât a rămas din pădure a ajuns terenul de vânătoare, împănat cu paznici, al unui herţeg. Într-un luminiş s-a clădit o bisericuţă, în amintirea unei vânători, încheiată cu moarte de om. Azi nu mai stă în picioare decât un singur zid, îmbrăcat în muşchi, şi o cruce ciuntită de timezeală. Pe care scrie doar atât: IOHANN 1883  1884 Acest Iohann era fiul mai mare al herţegului şi se împuşcase singur la o vânătoare de mistreţi. Oamenii care au fost hăitaşi au povestit, multă vreme după aceea, că herţegul l-ar îi puşcat pe fecior, deoarece acesta îi furase ibovnica, o vestită cântăreaţă într-o cafenea din Budapesta. S-ar putea să fi fost adevărat, fiindcă de atunci herţegul n-a mai venit la vânătoare. Abia la mulţi ani după întâmplarea aceea s-a zvonit că „ar binevoi să vie“, şi primarul de atunci, Cloambeş zis Lădoc, a scos oamenii la marginea drumului. A ieşit şi popa cu praporii, dar trăsurile au trecut atât de repede, încât oamenii abia au zărit obrazul alb al herţegului şi pălăria înaltă a fişpanului. Părintele a slobozit cu glas de bivol: „Pre stăpânul şi arhiereul nostru“, copiii de la şcoală au ţipat: „Doamne, ţine şi protege“, iar primarul, aplecat până la pământ, bâiguia în neştire, pe ungureşte: „Să ne miluiască Alteţia-Sa cu înalta sa mărinimie"… Au rămas, pe jumătate uitate, unele cântece din vremurile acelea: „Ardelean cu şuba sură Ziua bea şi noaptea fură, Ziua bate cărţile, Noaptea fură fetele…11 Ori altul, tărăgănat şi amar 5 „Pe dealul Feleacului Trec carăle Iancului… Dar nu trec cum trec carăle, Ce lucesc ca soarele… Trece Iancu supărat Pre-acel hoţ de împărat… precum şi o colindă despre trei tovarăşi păstori, unul cinstit şi bun, ceilalţi doi păcătoşi, care l-au şi omorât pe urmă, să-i ia oile: „D-aude s-aude, d-aude s-aude Un gomon de om, Nu-i gomon de om, Ce-i Ion la oi…“ Nu numai tinerii, ci şi bătrânii le-au uitat. Şed pe laviţă În faţa porţii, pâcâie din pipele de cireş cu camiş lung şi seamănă cu morţii. Numai când se întunecă şi lămpaşele eu petroleu încep să-şi pâlpâie lumina lor gălbuie, tulbure şi tremurătoare, încep să-şi aducă aminte, fiindcă noaotea vremea nu mai are chip, 2 Şi Ana Moţ îşi reaminteşte totul, adică ce vrea să-şi amintească. Îşi pune încet pe masa mare din bucătărie mâinile mici, cu pielea galbenă, uscată şi încreţită şi stă aşa, privind undeva. De ani de zile, nici nu mai ţine minte de când, toate amintirile se ivesc în acelaşi fel, într-unul singur. Întâi cum a fost la Czernowitz în 1890, prin martie, să-şi vadă bărbatul care era husar: avea nădragi roşii, dolman vânăt, cu tot felul de ciucuri negri, pinteni şi sabie. Mihai era ordonanţă la un locotenent, om bun, mare beţiv şi jucător de cărţi, gata să se taie în săbii cu oricine, dintr-o vorbă, sau dintr-o căutătură piezişă. Ca să-şi „facă mână“, spunea el, îl scotea pe Mihai în curte în fiecare dimineaţă şi, în joacă, se băteau cu nişte săbii fără vârf şi tăiş. Ofiţerul sărea ca zvârluga în jurul lui Mihai, spunând tot la a doua vorbă, dracu ştie de ce: „În gard! În gard! l Pe urmă Ana vede căsuţa lor de pe marginea Teuzului, ograda cu maci, cucuruz, castraveţi şi cartofi, gardul de nuiele şi, dincolo de gard, un cer depărtat şi bun. Pe vremea când a început şi ea să iasă la horă, Moţ Mihai era înalt, cu ochi verzi, păr negru şi o mustaţă mică, uşor răsucită. Era semeţ şi nepăsător, dar ea a ghicit dintr-o dată că e neajutorat. Oamenii din sat îl socoteau lucraş de mâna întâia, iar fetelor li se scurgeau ochii după el. Lăboşoaia cea bătrână îl ispitea, gândindu-se că nu i-ar strica un astfel de ginere, dar lui i-a plăcut Ana şi s-au luat. Atunci câţiva au început să-i ia în bătaie de joc, bârfindu-i că şi-ar fi găsit sacul petecul; dar n-au râs multă vreme. Mihai, aşa mălai mare cum părea, l-a tăvălit odată pe feciorul lui Flondor de l-a lăsat lat în mijlocul drumului, cu capul spart. Nimeni n-a avut ce zice: toţi erau martori că Imbre, cam afumat, şi-a bătut joc de Mihai şi de muiere, aşa că a primit ce şi-a căutat. După un an de la cununie, Mihai s-a dus cătană. Acum, Anei i se pare că vremea aceea a trecut repede, ca o clipă, dar atunci se zvârcolea nopţi întregi în aşternutul fierbinte, parcă plin de urzici, umbla năucă şi tremura ca varga ori de câte ori feciorii de o seamă cu ea, rămaşi neînsuraţi, căutau să-i taie calea. N-avea de unde să ştie că la cârciumă s-a făcut un rămăşag: pe cine anume va primi cel dintâi în pat, într-o noapte de iarnă, încălziţi de palincă, feciorii se întreeuseră care de care   cu laudeie, numai Miklos, intezăul domniei, şedea pe o margine de laviţă, îşi răsucea mustaţa lungă, subţire, şi surâdea rece, privindu-i de sus cu milă şi scârbă. După ce s-a întors de la Czernowitz, i-a venit şi mai greu să aştepte; slăbise, avea cearcăne la ochi şi nici mersul nu-i mai era atât de sprinten ca înainte. De la o vreme începu să simtă privirile grele şi zâmbetul de gheaţă al lui Miklos; o spaimă oarbă puse stăpânire pe ea. Intezăul era un fost strajă-meşter la husari, unde-i mersese vestea că se purta ca o fiară. Umbla într-un laibăr negru, cu nasturi de argint, avea chimir lat, bătut în ţinte, cizme cu tureac lung şi pinteni mari, că era mai mult călare decât pedestru. Îi plăcea grozav să sperie muierile, atunci când le întâlnea, ridicând în două picioare armăsarul negru pintenog. Domnia îl preţuia fiindcă-şi făcea slujba cu tragere de inimă şi nu era hoţ. Îi plăcea numai să bea, ungureşte, în fiecare noapte, iar spre dimineaţă se înnegura; atunci dădea de pământ cu paharele şi sticlele, îşi cuprindea în palme fruntea îngustă şi plângea, cântând cu glas subţire, ca de scopit, despre o mândră din a cărei dragoste o să i se tragă lui moartea. Duminica venea la horă şi pişcă fetele de pulpe. Feciorii strângeau dinţii, pipăindu-şi cuţitele la brâu. Unii binevoitori, lingăii stăpânirii, îl preveneau să se păzească, dar Miklos râdea subţire şi strâmb. — Fugi de aici, mă î Tâmpit eşti! Nu-mi purta grija! Singurătatea Anei îl aţâţa; n-avea părinţi, n-avea pe nimeni. Se gândea că până i-o veni bărbatul — şi nu mai era mult până atunci — ar putea merge la ea în fiecare noapte, să rămână acolo în patul ei, şi ar avea şi el, om pribeag şi fără bucurii, un fel de casă. Nevasta îl lăsase încă din vremea când ostăşea în armata chezaro-crăiască; fugise cu un ofiţeraş austriac. O şi uitase; numai un singur lucru mai ţinea minte: ce bine era să nu te trezeşti singur într-un pat, mai ales toamna, când bat ploile putrede. începu să-i dea târcoale Anei. Venise vremea culesului porumbului şi pământurile erau pline de muieri; se afundau tot mai mult în porumbişte, ca într-o pădure» Peste pustă plutea arama şi vântul de amărăciune al toamnelor. Miklos descălecase, îşi legase armăsarul de o tufă; o văzu pe Ana printre tuleii gălbui. Porni spre ea, fluierând. — Cum merge treaba, nevăstuţă? — Bine… îl privea pieziş, fricoasă. — No, nu mai zice, şopti el înecat. Nu ştia ce să-i mai spună şi se apropie de ea, suflând pripit. Auzi tu… Ană… nevastă… Ea se întoarse încruntată: — Du-te de aici, că strig pe bacea Irimie… Ce-ţi trebuieşte?,. — No, că nu ştii? râse Miklos, trăgând cu ochiul.- — Du-te-n drumu-ţi! ridică Ana glasul, s-o audă cei ce lucrau prin apropiere. — Să ştii că eşti proastă… — Aşa ni-s noi… Du-te fă bine cu binele… El o privi scurt, cu o neaşteptată tristeţe. După ce isprăveau lucrul şi vătăjelui le scria în catastif fiecăruia cât lucrase, se îndreptau spre casă. Ana nu mergea niciodată pe drumul de ţară, cu ceilalţi. O tăia drept, prin porumbişte, pe un duleu ce şerpuia pieziş şi o scotea drept pe malul Teuzului. Îi plăcea să fie singură: cu alţii ar fi trebuit să vorbească, să râdă şi nu putea. Pe aici putea merge şi cu ochii ânchişi, ascultând susurul frunzelor de cucuruz şi plânsul vântului. Se gândea, umblând, că Mihai are să fie acasă, se vor pune pe lucru, o să adune bani… într-un an îşi cumpără un iugăr de la domnie, în celălalt altul, apoi îşi fac casă de piatră cu tărnaţul vopsit albastru, cu o curte mare, unde cresc pomi şi e loc şi pentru vite, să le duci la adăpat. Auzi deodată, în urma ei, tropăitul focos al unui cal. Grăbi pasul, fără să se întoarcă, voind să iasă din porumbişte. Desluşi sforăitul calului şi clincănitul clopoţelului de argint de la zăbală. Miklos, cu mâna încleştată pe frâu, împinse calul alături de ea, şi Ana simţi cu umărul crupa lucioasă, tare. — No, uite că… mormăi Miklos şi se pregăti să coboare. Când rămase numai cu un picior în scară, Ana lovi cu pumnul în burta calului, din toate puterile. Armăsarul se ridică în două picioare şi Miklos căzu, rostogolindu-se în praf. / — Dumnezeii fântânilor şi găleţilor care te-au adăpat ân burta mă-ti, trestia pe care o taie unul Dumnezeu încălţat, în papucii negri ai sfântului Antoniu de Padova! zbiera Miklos, ştergându-şi cu mâneca sângele care-i şiroia din tâmplă. Pun eu mâna pe tine, căcăcioasă! Şi te… Ana fugi ân neştire, până ajunse destul de departe. în seara aceea îi scrise lui Mihai) yhaidq acusa, co ( u nu mai pot singură „ y Nu mai avu linişte. Noaptea, Miklos Yexjea la c-a beat şi-l auzea cum se opinteşte să spargă uşa. Îşi puse toporul lângă pat; dacă Miklos ar fi intrat, era Jiotărâtă să-i crape capul. Cu cât se apropia vremea eliberării lui Mihai, Miklos îşi pierdea cumpătul şi se lega de ea pe faţă, fărî să-i mai pese de oameni. Când se gândea la Ana, îi venea Sa aprindă satul; şi-ar fi dat jumătate din viaţă numai s-o poată ruşina în mijlocul uliţei, cu’ «lumea strânsă roată în jurul lor- 3 A doua zi după întoarcerea lui Mihai, înir-fr. Duminică, Miklos veni la biserică, numai ca să-i vadă. Tot timpul slujbei nu avu linişte. Ana se lipea ruşinată de umărul lui Mihai’ şi-i şoptea ceva, fără încetare. El se ţinea drept, milităreşte, şi, din. Pricina sfielii, îşi făcea cruci mari, una după alta. i. După sfinte slujbă, aşa cum era datina, s-a dus la circiuma cu prietenii din copilărie, să le povestească istorii de prin locurile pe unde umblase. A venit şi părintele, a închinat şase pahare de pălincă, apoi s-a dus unde avea treabă. Dintr-o vorbă într-alta, oamenii i-au povestit lui Mihai cum umbla intezăul după nevastă-sa. El n-a măi zis nimic din. Clipa aceea şi a început sa golească paharele, de parcă ar fi fost. Pline cu apă. — Bată-l unul Dumnezeu, Doamne, iartă-mă, se pocni peste buze moş Pătru, un unchi de-al treilea. Nu-şî. Mai încape în piele, gândeşti ca el e înălţimea-sa fişpanul. — Dacă nu sunteţi oameni! a răcnit Mihai, muşcându-şi buzele. — Ce vrei să faci? El îi mai mare aici… Ori vrei să te scoată din sat? — Om mai vedea noi! ;  — Şezi blând, Mihai… I-o plăcut muierea ta şi gata. *. Ea n-o vrut, ba odată l-o şi ţipat jos de pe cal… — Bine am ajuns, dacă muierile îs mai oameni ca noi, s-a posomorit Mihai. Atunci a intrat în crâşmă Miklos. S-a uitat de jur împrejur, s-a încruntat şi, după ce şi-a răsucit o ţigară, s-a aşezat pe o margine de laviţă. Lăboşoiul cel bătrân i-a adus o sticlă şi l-a întrebat ce alta mai pofteşte, — Să te duci dracului… — Mai încet, domnule Miklos! s-a burzuluit bătrânul. Mai încet, că te afli în Crâşma mea şi eu nu-s chiară cel mai de pre urmă. Miklos a băut c-ît a băut, apoi s-a dus la masa lui Mihai. — Venit-ai, mă? Am auzit că ai fost husar I Ce? Amu-i bagă la husari pe toţi boii şi bivolii? — Vezi-ţi de treabă, a scrâşnit Mihai. Ai de grije să nu mă. Scol de aici… — Ce-e-e? a behăit Miklos, făcând o roată mare cu braţele, parcă ar fi poruncit tuturor din jur să tacă, fiindcă are el ceva înseninat de spus. g. Şi l-a suduit pe Mihai de mama, scurt, rar, apăsat. Atunci Mihai s-a sculat încet de pe laviţă, a dat-o ca grijă deoparte şi l-a trăsnit cu pumnul între ochi. Miklos s-a rostogolit de-a berbeleacul prin, crâşmă, murdărindu-şi cărnaăa albă, s-a ridicat repede, seulpind, şi a început să se Caute după pistol. Într-o clipă prietenii lui Mihai au fost deasupra lui şi i-au cărat la pumni până l-au umplut de sânge. — Măi oamenilor! zbiera Lăboşoiul, fringindu-şi mâinile. Tulvai, doamne, că faceţi moarte de om I După ce l-au snopit, l-au luat de mâini şi de picioare, I-au dus în ocol şi l-au tăvălit în vălăul porcilor, lăsându-l acolo leşinat. Dacă nu venea repede bârăul, poate-l omorau. Pe urmă, plini de sângele lui Miklos pe mâini, au petrecut, fără veselie, până-n zori. Ana nu i-a întrebat nimic pe Mihai, care venise acasă beat, înnegurat şi posomorit. L-a spălat, i-a tras cizmele din picioare şi l-a ajutat să se culce. El mormăia cu răutate î — L-am bătut… No, poate-ţi pare rău, Ană… Că şi ţie, dacă-mi vine mie, odată-ţi crăp capul… — Taci şi dormi! s-a răstit ea. Ce-ţi umblă prin cap, tu, bolundule? Şi după ce el a început să sforăie, cu faţa urâţită şi răsuflarea puturoasă, a ieşit în ocolul îngust, s-a rezemat cu fruntea de un prun şi a plâns multă vreme, cu inima grea, fără să ştie de ce. Mihai s-a trezit a doua zi pe la prânz, cu capul greu şi limba încleioşată, A robotit prin curte, potrivind nişte Jeţuri în gard, a tăiat câteva crengi uscate din pomi. Nu îndrăznea să se uite în ochii Anei, dar bănuiala rodea încă în el. Dar dacă… La armată tot despre asta vorbea fiecare: „Ei, noi ne uscăm pe aici, iară acasă, cine ştie cine ne călăreşte nevestele. O vreme a plutit între ei o stinghereală prostească, Mihai aratându-Se supărat, ca nu cumva să-şi dea seama Ana cât îi e de ruşine de bănuielile lui. Ea era mândră din fire şi nu voia să arate că o doare. Îi făcea de mâncare, îl îngrijea, iar noaptea, când el o mângâia înfocat, strângea dinţii şi stătea ca stana, stăpânindu-se. Miklos a bolit o săptămână, învelit în prişniţe, apoi s-a sculat şi a ieşit pe câmpuri, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. în primăvară, când au început muncile la hodăi şi Mihai a venit cu Ana, Miklos a surâs rece: Ai venit şi tu? — Dupre cum vezi, i-a răspuns liniştit Mihaî. — Bine… La câteva zile, Ana a aflat, după semnele cunoscute femeilor, că era însărcinată. În noaptea aceea n-a putut închide ochii. Mihai răsufla uşor, liniştit, alături de ea. „Doarme44, se gândi şi începu să plângă încet, fără suspinuri. şi sughiţuri; numai lacrimile i se scurgeau de-a lungul obrazului, pe pernă. — Dar tu de ce plângi, Ană? răsună în întuneric glasul speriat al lui Mihai. Cine ţi-o avut baiul? Ea se strânse lângă el şi spuse: — Mi se pare că am rămas grea… 4 La o săptămână după aceea, carul cu care Mihai căra gunoi se rupse din senin, în mijlocul drumului. El rămase prostit, cu biciul atârnând deasupra cailor pare sforăiau speriaţi. Tocmai atunci trecu Miklos călare. Când văzu paguba se opri, îşi săltă trăpaşul şi azvârli, privind în altă parte: — De ce nu eşti cu băgare de seamă? Amu ai ce plăti, feldi. Cocie bună, luată anul trecut din târg de la Dobriţân. Ce-ai ştiut face cu ea, aci pe drum neted, că s-a rupt? Asta s-a întâmplat odată; Mihai bănuia că ar putea fi mâna lui Miklos la mijloc, dar n-avea dovezi. Pe urmă jandarmul l-a prins pescuind în Teuz, pe un mal care trecea prin pământurile domniei. Toţi luncanii pescuiau cât voiau, dar pe el îl puseră să plătească amendă şi cum n-avea bani, chişbărăul veni să-l poprească. Mihai nu pricepea ce se întâmplă cu el, dar parcă, de când se întorsese din armată, căleş mereu cu stângul. Ana nu mai ieşea la lucru. Se apropia vremea să nască. Se urâţţşe, faţa i se acoperise de pete gălbui. Călca greoi, legănându-se, şi pe Mihai îl durea inima când se uita la ea. Pe urmă-şi spuse că asta-i soarta muierii, hărăzită de cel de sus; în dureri să-şi nască pruncii. Avea el alte griji pe cap, decât să se mai necăjească şi din pricina ei. Într-o zi de târg, s-a întors de la Arad îngândurat. Toată seara s-a foit prin curte fără să-şi afle locul, iar noaptea i-a spus Anei pe neaşteptate: — Muiere, ce-ai zice tu dacă ne-am duce la America? — Unde? a ţipat Ana îngrozită. Doamne apără şi păzeşte, Mihăieş, dă ce-i cu tine? — Am vorbit la Arad cu nişte oameni… Zice că-ţi plăteşte drumul până acolo, iară dacă ai ajuns, poţi lua cât pământ îţi trebuieşte, numai să-l poţi birui… — Cum să ne lăsăm satul? întrebă Ana, aspră; Să mergem la capătul pământului? — Mulţi s-or dus… — Treaba lor… Mihai n-a mai vorbit de plecare, dar era din ce în ce mai îngândurat. Îşi făcea socoteli: jumătate din munca lui din anul acela se ducea dracului, pe carul stricat, pe amenda cu pescuitul; pe urmă Miklos pusese vina pe el că ar fi betegit un armăsar de prăsilă, pe care l-a lovit cu coada furcii în picior, fiindcă era nărăvaş din caleafară. Mihai vedea cum oamenii, care altădată îl preţuiseră, îi vorbeau ca din spatele calului; la crâşmă, când se aşeza la masa lor, tăceau, dându-i să priceapă că-i stânjeneşte. Ajunsese în rând cu Crăcea, cu Picuţu, cu urmele satului. Pe la începutul lui mai Ana născu un băiat pe care-l botezară Todor. N-avea pe seama cui să-l lase, aşa că stătea în casă şi nu mai ieşea la lucru. Nemaiştiind ce să facă, Mihai se apucă şi-i scrise fratelui său, care era neguţător în Ungaria, şi-i spuse că, dacă nu-l ajută cumva, îşi pune ştreangul de gât. Nădăjduia că Iosiv are să-l   împrumute cu nişte bani, ca să-şi. Poată cumpăra un iugăr-două. Peste câteva luni primi carte. Frate-său îi scria să vie la Tisa, să se bage slugi la o moşie a grofului Bornemisza Aladâr, Mihai şi Ana citiră scrisoarea, până o învăţară amândoi pe dinafară. Li se rupea inima, dar îşi dădeau seama că nu le rămâne altceva de făcui. Ana era din nou însărcinată şi Mihai voia s-o aştepte până va naşte, dar ea se împotrivi» — Nu mai stăm… Dacă-i să fim slugi, apoi mai bine în străini. Acolo barem nu te râde nime. Ana vedea limpede că pe Mihai îl cuprinsese o groază, ca de moarte, cu cât se apropia vremea ca să ia o hotărâre. Căuta să-l îmbărbăteze şi numai ea ştia cât îi venea de greu: — N-om rămâne acolo, Mihăieş… Om veni înapoi cu bani mulţi… Ungaria nu-i America. Scriei-i lui Iosiv că venim… Auzi tu, nu zăbovi, omule! El o privea mirat. N-o mai cunoştea, aşa se făcuse de rea. Ochii negri îi străluceau arareori şi atunci numai de tnânie: — Nu-i bai! Le-om arăta noi cine suntem, dumnezeul mamii lor, la toţi! Mihai nu ştia că acum câteva zile, întorcându-se de la fântână, Ana se întâlnise cu Miklos. Acesta se ţinea tot semeţ, deşi îmibătrânise. Pleşuvise şi mustaţa îi atârna «sub nări ca un fuior nescărmănat. Miklos s-a oprit, şi-a pus mâinile în şolduri şi a râs, arătându-şi dinţii stricaţi, mâncaţi de carii şi de tutun. — Hei, muierea lui Dumnezeu… Te-ai făcut ca 6 scoabă. Iară eşti grea! Se vede că te încalecă des bărbatul! Dacă nu erai proastă, azi ai fi doamnă… Ana l-a înjurat de mamă şi l-a ameninţat că-i sparge olul în creştet s. — Orăcăi ca o broască, bată-te Dumnezeu! Dar acasă, după ce l-a pus în pat pe Ţodor, a ktaî o oglindă, s-a dus la fereastră şi şi-a privit obrazul tăbăcit de vânt, cele două creţuri timpurii ce se săpaseră la rădă-- cina sprâncenelor. Parcă s-a rupt ceva înăuntrul ei. Fusese o fătuţă nebună şi fără griji, jucase la horă simţind că pluteşte, şi acum, deodată, fără să fi avut nicio bucurie, s-a trezit zbârcită, urâtă şi bătrână. În clipa aceea i-a urât şi i-a blestemat (pe Mihai, pe Todoruţ şi pe cel ce urma să vie şi-i îngreuna pântecele. îndată, speriată, a căzut în genunchi pe locul unde se afla şi s-a rugat lui Dumnezeu s-o ierte. Mihai era în pădure să fure lemne şi până s-a întors acasă, Ana nu şi-a aflat liniştea. Doamne, da dacă-l prinde cumva? Sau dacă dosul are să puşte după el? Când l-a văzut intrând pe poartă, a fugit înaintea lui, ca odinioară. Mihai era aşa de obosit, că abia se mai ţinea pe picioare. — Nu te-a prins? întrebă ea. ;  — Prins pe muma lor… Lemnele le-am lăsat la Bitu- Şiţa, la marginea satului… Mâne noapte mă duc să le iau. Ana nu ştia cum să-i intre în voie şi până la urmă, — Păldndu-ş’i pe inimă, a prins cocoşul de sămânţă, l-a tăiat şi i-a pregătit zeamă grasă. S-a dus la cârciuma cu trei ouă în batistă şi s-a’ântors cu un pac de tutun şi o sticlă de pălincă, pe datorie. S-a aşezat lângă el şi l-a privit cum mănâncă, aşa de hămesit că nu putea scoate o vorbă. Se gândea: „Om în toată firea şi noi mai că nu murim de foame“. Tuşi şi-i spuse poruncitoare: — Măi omule, pune-te şi scrie-i lui Iosiv. Merem. — Bine, bine, s-a posomorit el. După ce-i naşte tu… Mie nu-mi purta grije… Ştii ce? Mai bine îi scriu eu. (Ana învăţase bine la şcoală. Ştia să scrie, să citească şi să cânte cele opt glasuri. Îi plăcea câteodată să se aşeze în faţa hârtiei, să ascuţească o pană de gâscă şi să-şi scrie numele de fată: Ardelean Ana… pe urmă pe cel de muiere măritată: Moţ Ana.)- Peste câteva săptămâni, când Ana era în luna a şaptea le veni vestea că Iosiv le găsise loc pe moşia acelui grof Bomemisza, în judeţul Szolnok, lângă Tisa. Deocamdată Mihai putea fi numit doar sămădău mic, până ce avea să se dovedească ce fel de om este. „Meltoşagoş groful este pita lui Dumnezeu, scria Iosiv. Pe cine iubeşte acela are de la el multă milă vaţ cujetat bine şi io vreau sămăntorc înapoi în sat peste un An doi. Scrieţi când veniţi să ştiu că io luna vietoare mă duc la Solnoc şi iară vorbesc de voi. Al vost iubitor frate şi cumnat Moc Iozsef.“ începură să vândă puţinele lucruri, gândindu-se că Iosiv are să-i ajute la început, Mihai a scos scândurile din pod şi a meşterit două lăzi mari, în care şi-a îngrămădit toate boarfele. În fiecare seară casa le era plină de vecinii Care veneau să-şi ia rămas bun şi să se mire ce curaj le-a Venit de-şi lasă şi satul lor, şi sărăcia lor, şi se duc. Într-o seară a venit şi Miklos. Era afumat şi lăcrimos *. — Şi aşa… Mereţi în anyaorszăg… Ehei, eu cine ştie… Mie aici în Lunca asta, bat-o voia lui Dumnezeu, îmi putrezesc oasele… Băgând de seamă că Mihai îl priveşte pieziş, s-a apropiat de el, clătinându-se: — Nil fi mânios, mă. Ce dracu… Ce-o fost o trecut…- Bată-l Dumnezeu pe cine se mai gândeşte… Uite aici… Ţi-am adus ceva… Nu poţi merge în Ungaria aşa golişel cum te afli. Na, nişte haine de-ale mele… Ţi-or Veni cam mici, da nu-i bai. Să nu fii zdrenţuros… Na, mă… Azvârli pe masă un pachet învelit în foaie de ziar. Mihai văzu roşu înaintea ochilor. Îşi strânse pumnii, dar tocmai când voia să-l trimită la toţi dracii, Ana surâse, se ploconi atâta cât îi îngăduia sarcina şi spuse: — Mulţămim, domnule Milkos, mulţămim frumos… — Ei, ho… Miklos oftă. Aveţi să vedeţi şi voi amu cât îi de uşoară viaţa de slugă peste slugi… Aşa am socotit şi eu când am venit încoace. O să-mi fac bani, o să mă întorc acasă şi mi-oi lua pământ… Iacă, făcu el, ridicând mâna de care spânzura harapnicul, asta mi-o mai rămas. Asta şi duşmănia oamenilor. Într-o zi m-or tăia… No, drum bun şi Dumnezeu să vă ajute… După plecarea lui, Mihai stătu multă vreme în mijlocul odăii, cu bărbia în piept. Deodată se făcu roşu, se duse la Ana şi fără nicio vorbă îi trase o palmă. Ea se rezemă de perete şi se uită la el cu ochi mari. Mihai mai dădu o dată. Atunci ea se repezi la el şi, prinzându-l de piept, cu o putere neobişnuită, îl împinse cât colo. — Să nu rădici mâna asupra mea, auzitu-m-ai? Că-ţi crăp capul! Te ţii domn? Pară-ţî bine că o fost beat, şi ţi-o adus haine, să ai ce pune pe tine… — Muiere! — Nicio muiere! Şi… să nu mai dai în mine niciodată! auzi? Niciodată, cât îi trăi. Toderuţ, trezit din somn, începu să ţipe speriat. — Taci şi tu, că iau zbiciul de după uşe. Culcaţi-vă şi dormiţi! Amuţit, Mihai se vârî în pat. Într-un târziu, când Ana yeni şi ea, îi spuse, privind în meşter-grindă: — Nu fi mânioasă, măi muiere… — De ce? se miră ea, oftând. Că te-am lovit… — Dormi. Nu-i bai. Plecară peste o săptămână, petrecuţi de întreg satul care-i căina. Când au trecut prin faţa bisericii, au oprit căruţa, s-au dat jos şi s-au pus în genunchi în colbul drumului. Mihai înghiţea cu greu un nod ce i se pusese de-a. Curmezişul gâţlejului şi trăgea cu ochii la Ana. Dar faţa ei era împietrită şi buzele uscate şopteau fără glas: — „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri.. După ce satul a rămas în urmă, Mihai nu s-a mai putut Stăpâni. A sărit din căruţă, făcând semn cumnatului să mine mai departe, s-a trântit în şanţ şi a început să plângă. De la un timp, zdroncănitul căruţei nu se mai auzi. Atunci s-a sculat şi a pornit cu paşi târşiţi în urma ei 5 Drumul a durat vreo patru zile. Todoruţ plângea mereu şi nu putea dormi de fumul de pipă, de mirosurile greţoase care o făceau pe Ana să verse icnind. Mihai se ruga mereu de călători: — Nu vă supăraţi, faceţi bine… îi grea… îi într-î şaptea lună… Până când o unguroaică grasă îi repezi: — Lasă, omule, ce? Noi nu pricepem? — A icineea zi de dimineaţă au ajuns. Iosiv, îmbrăcat orăşeneşte, eu o scurtă neagră şi cizme lucioase, îi aştepta la gară. Niciunul nu ştia cum să înceapă vorba, după ce se sărutară, până ciând Iosiv zise: — Haideţi… Am venit cu o eoeie de la domnie… Aşa a început noua lor viaţă-. Copilul, care s-a născut a murit la câteva luni şi l-au îngropat pe marginea Tisei, într-un cimitir mic. În anul următor, Mihai a ajuns sămădău, în locul unuia Sândor, care fura prea din cale-afară. Locuiau într-o căsuţă albă, foarte curată, cu două odăi mici. Domnul căpitan ân rezervă Bornemisza Aladâr începu să ţină la Mihai. Era holtei şi trăia cu o slujnică frumoasă, lucru pentru care îl dăduseră afară din armată. Se plimba rar pe moşie, mai mult stătea la Budapesta. Crescătoria de porci, peste care Mihai era sămădău, număra la patru mii de capete şi avea o sumedenie de slugi. Mihai era plătit bine şi foarte curând începu să se descurce în afaceri. Cupeţii care veneau de la oraş, cu el trebuiau să pună la cale cumpărăturile, pentru că înăl-   ţimea-sa au stătea de vorbă: cu negustorii din pricina cărora sărăcea nobilimea. Din fiecare vânzare, Mihai avea parte, pentru bunăvoinţa lui şi, pe deasupra, putea lua oricând cin ci-şase godaci, că nu se cunoştea din grămada cea mare, îşi cumpără două vaci de lapte, haine şi lucruri de casă» Ana redeveni frumoasă, ca în tinereţe. Numai ochii Îşi pierduseră pentru totdeauna strălucirea, devenind aspri ca oţelul. Prin 1901 li se născu o fată pe care o botezară Ana, apoi un băiat îraian, care muri la cinci ani; mai târziu o altă fată Emilia, şi încă vreo trei copii, cărora nu le-a fost dat să’ trăiască. Todor n-avea nicio grijî. Se juca toată ziua prin pustă, cu alţii de seama lui. şi abia de mai ştia româneşte. Era un copil ciudat. Închis şi scump la vorbă, 6 Peste trei ani de la venire uitară sărăcia ruşinoasă din trecut. Pe moşie intezăii, vătafii şi sămădăii furau cât puteau. Numai pălmaşii o duceau greu. Dar asta n-o privea pe Ana, era treaba lor. Dacă erau proşti. Ea voia să adune cât mai mulţi bani, să se întoarcă în sat şi să cumpere pământ. Avea o ladă mare, de gorun, căreia Îi făcuseră fund dublu. Acolo ţineau teancurile de bani şi ftşicurâie de aur, împreună cu un pistol mare, iar deasupra haine şi tot felul de boarfe. Seara, după ce Mihai se întorcea de la treburi, se încuiau amândoi în odaia din fund şi numărau… — Asta face nouă jugăre jumătate de pământ prima, de la Grinduri, spunea Ana, încruntată. — Da, Ană… Mihai era mulţumit, umbla îmbrăcat bine, purta veston negru, chimir cu nasturi de argint, cizme înalte, moi şi cămaşă ca zăpada. Numai harapnic n-a voit să-şi ia; când se ducea să vadă turmele, împrumuta unul de la un sămădău mai mic. Veneau des pe la ei intezăul, un om . Gras, rotund şi fără barbă, numai cu câteva fire de mustaţă ţepene ca la un cotoi, şi papa protestant. O dată la trei. luni, Mihai mergea la castel să dea socoteală. Căpitanului Bornemisza îi plăcea firea lui dârză şi-l înţepa adeseori cu vorba, să-l vadă cum răspunde. („Este. În el, draga mea, o anumită eleganţă, ceva fin, spunea el surorii sale, o fată bătrână, care trăia în cultul unui logodnic mort ’acum cincisprezece ani în urma unei căzături de pe cal, la o manevră imperială. Rasă bună, valahii…") — De ce să vă mai duceţi acasă? se mira pastorul protestant. Nu staţi bine aici? N-aveţi un rost? — Noi suntem români î răspundea Mihai aspru. — A, da, da… Sângele apă nu se face, mormăia jenat pastorul. Uneori seara, Ana începea să râdă din senin, nevenindu-i să creadă că nu mai sunt săraci. Îi spunea bărbatului: — Vezi, dacă nu veneam? — ~ Am avut noroc cu Iosiv, răspundea el supărat din pricina acestei veselii neruşinate, care ar fi putut aduce şi ceasul rău. Ce? Crezi că toată lumea putea ajunge ca noi? Înălţimea-sa e plin de datorii la neguţătorul pe care-l slujeşte Iosiv… De aceea ne-a primit, ca să-i Iacă pe plac neguţătorului… — Da de unde! dădea din mână Ana, supărată. Oamenii harnici îşi fac stare orişiunde… Numai puturosul piere. — Hm, mormăia Mihai şi tăcea. Nu-i plăcea să se pună împotriva ei, că n-ar mai fi scos-o la capăt. Ea se schimbase, de n-o mai cunoştea de multe ori. Cu toate că nu mai era ofilită, îmbătrânea. În schimb Mihai arăta foarte bine. Înalt, cu ochii verzi, mustaţa tunsă orăşeneşte, umerii laţi şi spatele drept ca scândura. De câteva ori, văzmdu-l călare, domnişoara Bornemisza se gândi, fără să-şi dea seama că făptuieşte un sacrilegiu, că exact aşa se ţinea în şea şi domnul Vitez ghici assakilrthi es ublonezkurthi Ghyczy Lehel, logodnicul ei, căruia îi fusese ’hărăzită moarte de erou. Şi Ana vedea cum femeile, nevasta popii, fata cea mare a intezăului, dau ochii peste cap când il văd pe Mihai, dar nu-i păsa. În ladă se adunau tot mai mulţi bani. Într-o zi Ana spuse: — Măi Mihai, eu zic să băgăm banii la bancă… întreabă pe oarecine de o bancă bună… Nu-i plăcea să ştie banii afară din casă, şi carnetul pe care-l primiră de la Atlami Bank i se părea Anei fără niciun preţ, dar auzise de ani ea omoruri şi jafuriîntâmpl aite, pe pustă, încât o apucă teama ca nu cumva să se piardă truda atâtor ani. Fetele erau mărişoare: Anuţa uiiibla lî şcoală, în clasa a IV-a, Emilia într-a I-a, aşa că Ana avea ajutor la treburile casei. Le lăsa pe de să facă de toate, iar ea începu să îngraşe gâşte, curcani şi să ţină patru vaci. Trimiteau laptele la oraş, odată cu proclusul moşiei. Ana purta haine dintr-uri material foarte tare, să nu se rupă. Fiecare filer era chivernisit, singurul loc unde „domneau” era masa; mâncau mult şi ea, şi Mihai, iar la prânz copiii n-aveau voie să scoată o vorbă, fiindcă îi plesnea îndată cu dosul lingurii peste gură. În fiecare an îşi făceau socoteala că la primăvară vor porni spre casă, dar nu se îndurau să se despartă de bine, cu toate că abia aşteptau să se vadă stăpâni cu adevărat pe avutul lor. Mihai o lăsa pe ea să hotărască totul; numai, din când în când îl cuprindea un dor bolnav de casă. Ana ştia să nu zică nimic, atunci când el venea acasă mort de beat, pus pe ceartă. Îl lăsa să bodogănească în voie, apoi Mihai se ducea pe marginea Tisei, unde se aşeza pe o movilă lătăreaţă, privea curgerea molcomă a apei şi îngâna printre lacrimi: „Foaie verde, foi de prun, Drag mi-i să pornesc la drun. S-aud calu tropotind Şi căruţa zdroncănind…" Dormea afară, în antreu, iar a doua zi se scula cu dureri de cap, morocănos şi-i spunea Anei: — Muierea lui Dumnezeu! lî vremea să merem acasă! Doară nu vrei să ne îngropăm aici… Copiii creşteau. Pe Todor îl prinsese odată maică-sa în grajd cu o slujnicuţă sub el, şi-l bătuse cu biciul. Anuţa, fata cea mare, era destul de urâţică, tăcută şi muncitoare; în schimb Emilia avea năravuri de domnişoară, bătea din picior, mai ales în faţa lui Mihai, care nu ştia cum să-i mai intre în voie. — Taci, Miliuţa tatii, taci, să nu te audă mă-ta… Îţi aduc eu ce vrei tu de la Peşta, săptămână vietoare. — Nu Peşta! Budapest! îl îndrepta ea. Nu vă mai subţiaţi oleacă! în 1912 Ana rămase iarăşi însărcinată. Pentru prima oară în viaţa ei se simţea mamă cu adevărat. Mihai, ruşinat, socoti că e cam necuviincios să faci copii la vârsta asta şi-i veni să intre în pământ când căpitanul Bornemisza îl felicită. Băgă de seamă că nici ceilalţi copii nu se simţeau tocmai în largul lor. Todor veni odată acasă cu un ochi vânăt şi cu un dinte lipsă. — Ce-i cu tine? îl întrebă mamă-sa. El nu voi să-i spună nimic, dar când o văzu că începe să se înfurie, îi povesti plângând cum Ioşca, un argat de la grajduri, om de vreo patruzeci de ani, strigase în urma lui: „Mă, că bine vă înmulţiţi… Se vede că vă prieşte aici la noi! “ Todor sărise la el, dar bineînţeles fusese bătut. — Aşa? râse rece Ana, legându-şi broboada şi încingând un brâu de lână peste mijloc. No, nu-i bai! — Unde te duci, măicuţă? întrebaseră fetele speriate. — Tăceţi din gură şi şedeţi acasă, să nu vie careva şi să fure. Se duse drept la grajduri şi-l chemă pe Ioşca afară. Acesta veni curios, dar nu se dezmetici bine şi Ana îi cârpi o palmă răsunătoare, apoi încă una şi la urmă un pumn în piept, de-l rostogoli pe jos. Tocmai atunci se deschise poarta şi căpitanul Bornemisza intră cu droşca. Ioşca fugi la el şi, rezemându-se de scară, i se plânse. — Du-te dracului, idiotule! râse căpitanul şi ridică biciuşca. Dacă şi o femeie te poate bate, mare folos o să am de tine! De atunci oamenii curţii începură să se teamă de Ana şi chiar Mihai se simţi sfios faţă de ea, multă vreme. Pe copilul care se născu, blond, cu ochii albaştri-deschişi, îl botezară Pavel, dar ea începu să-l alinte pe ungureşte, Palii. Ceilalţi încetară să existe pentru ea şi nu zise nimic când auzi că Todor s-a înhăitat cu o codană. Lui Palii îi cumpăra de la oraş cele mai frumoase lucruri şi. Nu-şi încăpea în piele de bucurie şi mândrie icând o auzea pe nevasta intezăului: — Îi ca un copil de grof… doamne, ţine-l, doamne… Pe fete le trimisese la Budapesta: pe Anuţa într-o şcoală de menaj, iar pe Emilia într-un institut de călugăriţe unde erau primite fetele negustorilor rurali şi ale ţăranilor bogaţi. Mihai devenise omul de încredere al căpitanului, care voia chiar să-l numească administrator, îndată ce va găsi un motiv ca să se descotorosească de cel vechi, fratele amantei lui, de la care avea acum vreo trei copii. De aceea Mihai umbla tot mai des pe la Budapesta şi odată, câţiva cupeţi îl duseră, după un chef, într-o casă mare, plină de oglinzi şi covoare, şi de muieri îmbrăcate în cămăşi scurte, de mătase. Intrase în odaia uneia, Iulişka, şi aceasta. Îl iubise aşa cum; Mihai nu-şi putea închipui că se poate. Iubi. Păcatul îl cam apăsa, dar n-avea cui să se spovedească, nefiind în tot judeţul ţin popă ortodox, iar cu papistaşii şi reformata nu voia să aibă de-a face.

Haiducul de Bucura Dumbrava         Din ciucurii florilor de tei se scutura o pulbere aurie pe învelitoarea casei boiereşti. Cete de albine mişunau prin frunzişul copacilor, bâzâind împrejurul garoafelor, muşcatelor şi micsandre­lor, care cu învăpăiată strălucire împodobeau marginile pridvorului. Pridvorul, prelungirea învelitoarei, aşezată pe bolţi de zidărie pur­tate de stâlpişori, dă locuinţei româneşti, fie mare sau mică, o înfă­ţişare primitoare, bucuroasă de oaspeţi. Cu cât înainta ziua mai mult spre seară, cu atâta mişcarea al­binelor se înteţea şi adunătoarele de miere se repezea u cu mai mare zor asupra trandafirilor acăţărători de la piciorul cerdacului şi dimprejurul uşii chelarului, aşa încât, din pricina zgomotului lor, câinele cenuşiu, cel mai bătrân al curţii, care dormea pe pragul pivniţei, îşi ridică capul şi, hăpăind împrejurul său, se întinse, căscând zgomotos, şi-şi scutură zdravăn laţele. Odată cu scăderea căldurii de peste zi, începu şi în casă o mişcare mai vie. Slugile şi slujnicele, toţi ţiganii robi alergau din odăile de gospodărie spre cascle boiereşti şi, lăsându-şi galenţele clăpănitoare înaintea uşilor, intrau numai în ciorapi în sală, spre a nu face zgomot. Înăuntrul casei era răcoare şi mirosea a ceară şi a mare curăţenie, iar când slugile deschiseră obloanele de la ferestre, un miros dulce de flori de tei străbătu în odăile scunde, spoite cu var. De pe divanul, unde-şi făcuse somnul de după-amiază, se sculă atunci boierul Amza Jianu, un bărbat înalt, în vârstă ca de cincizeci de ani, cu faţa osoasă şi serioasă, cu mustăţile cărunte pe nişte buze cărnoase. întinse feciorului, îngenuncheat pe covor înaintea lui, un picior şi apoi altul, ca să-i pună pantofii moi de safian roşu. Se sculă apoi drept în sus şi se întinse. Era îmbrăcat cu un anteriu lung de mătase vărgată albastru şi cu galben, iar peste mijloc era încins cu un şal de mare preţ. Feciorul îi aduse o giubea de postav cenuşiu, care, deşi era vară, era îmblănită pe de margini cu pacele de samur. Un festivit îi acoperea creştetul capului, şi părul lui era tuns scurt. Un al doilea slujitor sosi înaintea boierului, aducând dulceaţă cu apă rece pe o tavă de argint. Dar ca să mai soarbă şi din cafeaua pe care i-o aducea un al treilea slujitor, nu mai avu vreme, fiindcă, pe neaşteptate, se auziră afară plesnituri de bice, bătaia câinilor şi chiotele prelungite ale surugiilor, care străbăteau printre zăngănitul clopoţeilor de la cai. În curte soseau “braşovence” boiereşti, trăsuri de acele învelite, cum le Iacc.iti saşii din Ardeal, pentru Tara Românească. De sub covillirilc Im liniştirii-, de piele neagră, şi care acopereau întreaga IrAftiirA, Hcobormi a« mu fete, gătite cu rochii în feţele cele mai des- <, Iiisc, şi purlAml pe cap nişte mici tulpănaşc, împodobite cu flori, ieşeau apoi cucoane tinere îmbrăcate cu malote de atlas, precum şi boieri cu giubelc de fete deosebite, şi purtând pe cap işlice, care semănau cu nişte ciuperei uriaşe. Işlicul, deşi era foarte mare, nu era insă prea greu, făcut fiind din puf îmbrăcat cu postav foarte subţire, sau cu blănite de mieluşei nefătati. După rangul boierului, vârful işlicului era o bucăţică de postav cenuşie-albastră sau verde. La o margine a pridvorului era făcută o deschizătură pătrată prin care ducea o scară jos în curte. Cine se urea pe această scară, apărea mai întâi numai cu capul deasupra podelei, şi era o privelişte foarte hazlie, să vezi cum ieşeau la iveală, pe aci, unul după altul, işlicurile cenuşii şi negre clătinate pe capelele boierilor. Boierul Amza Jianu primi pe musafirii săi, cum era obiceiul, în felul tureesc, adică ridicând mâna dreaptă în cere mare, întâi la gură şi apoi la frunte. Soţia lui, copiii şi ceilalţi musafiri, veniţi de mai-nainte, îl înconjurau, şi pe când poştalioanele zgomotoase se îndreptau spre grajduri în chiotele surugiilor, sus în pridvor se aşezau încrucişându-se în mare veselie glasurile boierilor. Puţin mai în urmă, cucoana Catinca Jianu se retrase împreună cu celelalte cucoane în odăile ei, unde li se aduseră dulceţuri şi cafele negre, şi se începu vorba despre soli şi copii, despre măritişuri, însurători şi dragoste. Bărbaţii se adunară în odaia boierului, unde slugile le scoaseră îndată încălţămintele, ca să le puie în picioare pantofi moi, fiindcă pe divanurile tureeşti nu se putea şedea altfel, decât cu picioarele încrucişate sau lungit. Fumau tutun aromatic din ciubucele de lemn mirositor, sau, când nu fumau, se jucau, ca să le treacă vremea mai uşor, cu boabele uriaşe ale mătăniilor de chihlimbar, ahat sau de sidef, pe care le purtau totdeauna la brâu. Erau toţi boieri cu moşii mari, vecini şi rude de-ale Jienilor, şi în curând se încinse vorba despre nădejdile şi plângerile plugăriei. — Mie mi-a stricat gerul mai toată via, zise Dumitru Jianu, fratele mai mic al găzduitorului, iarna trecută va rămânea de pomină. — Să mulţumim lui Dumnezeu, că cel puţin avui ;tm puric tir pacc, oftă un alt boier, apropiind de buze zarful CU cale a şi sorbind din băutura gustoasă, cu mare mulţumire şi cu mare zgomol. — De pace şi de Vodă Caragea, zise scurt Creţescu, un boii i e ll faţa fină şi slabă. — Ori şade Caragea, ori Hangerliu, ori Ipsilant în scaunul Dom nesc al Tării Româneşti, zise Dumitru, tot aceea e, tot din Fanar sunt. — Ia te uită! zise Columbeanu, un tânăr frumos, legat la cap cu un taclit de mătase vărgat roşu cu vânăt, în felul cialmalelor. Dum­neata vorbeşti ca fratele dumitale Iancu, duşmanul grecilor!  —        Asta ne-ar mai trebui! întrerupse gazda, care de altfel era scump la vorbă, uitându-se cu asprime la el. Ajunge un cap sucit într-un neam. — Nu face glume sarbede, prietene Columbene, zise Mihai, al treilea dintre Jicni, punând mâna pe umărul lui Aniza ca semn de îmbunare. Nenea Amza are destulă supărare din pricina lui Iancu, şi împreună cu el şi noi ceştilalţi. Toţi întrebară atunci deodată: — Da unde este frăţiorul dumneavoastră cel mic acuma? Tot ascuns şade la via lui din Drăgăşani? Amza era acum aşa de supărat, încât lăsă pe fraţii lui mai tineri să dea răspuns prietenilor. Şedea cu picioarele încrucişate pe divan şi „bea tutun” din narghileaua de pe covor, „bea” cu astfel de zor, încât se auzea clocotind apa din carafă. Mihai Jianu îşi dădu micul fes vânăt spre ceafă şi scărpinându-se pe frunte zise: — De! Iancu a fost aşa de mult răsfăţat de părinţii noştri, Dum­nezeu să-i odihnească, încât el n-a învăţat să-şi pună nici un frâu la gărgăunii lui şi la toate poftele. — O inimă de înger, adăugă Dumitru, dar cu cap de drac. — Numai cu urşii din pădure se simte în ale sale, urmă Mihai. Se înţelege, că urmând astfel, nimic nu se va alege de moşiile lui. Clăcaşii lui s-au făcut cu toţii tâlhari. -Şi cu mintea lui cea ageră ar fi pulul să lle un minunat gospodar! oftă Dumitru. — Dar cine ar putea să-l înduplecc la aşa ceva? zise Mihai. — Vreo fată frumuşică, răspunse zâmbind boierul cel bătrân, ca de pildă mititica Ileana Golfineanu. Pe cinstea mea! Când s-a coborât adineauri cu mamă-sa din trăsură, mi-a lăsat gura apă, cu toţi perii mei cei albi! Din opt copii, câţi au fost, a rămas ea singură în viaţă, şi prin urmare trebuie să aibă şi o zestrişoară frumoasă. — Dar tot nu ne-aţi spus, începu iară vorba Creţescu, dacă Iancu e la Drăgăşani, sau aci, la moşia lui de lângă Caracal? — Este aici, răspunse Dumitru, şi tocmai am trimis să-l aducă, am trimis chiar pe prietenul lui, pe slugerul Tudor Vladimirescu, care a venit în treacăt să cereeteze pe Amza. — Cum, Tudor este aici? întrebară toţi musafirii cu mare interes. Numai Columbeanu se scutură şi făcea, parcă-i clănţăneau dinţii În gură: — Hrr! Doamne, îurtA-mAt C'e va să zicA liMtt? întrebă Dumitru Jianu mirat. Eu credeam CA voi sunteţi prietenii cei mai buni; n-ai dus tu zaherelele lui Vladimireiicu la Dunflre, în vremea războiului? Ha da. Tocmai. Dar ce am văzut eu acolo, n-am să mai uit nici În ceasul morţii. Toţi tăbărâră atunci pe Columbeanu, să le spună ce-a văzut. În toamna trecută, începu el să povestească, Kutusoff era, cum ştiţi, înaintea Giurgiului, şi Vladimirescu cu pandurii lui era cu el. Pe mine mă trimisese banul Bibescu cu douăzeci de care, încăreate cu zaherele ca să i le duc lui Tudor. Ruşilor le mergea rău, erau aproape nimiciţi după cinci ani de luptă cu turcii, fiindcă întăririle nu soseau niciodată la vreme. Marele Napoleon zăpăcise toată lumea şi o (inea cu privirile aţintite asupra sa. — Slavă şi mulţumită lui Dumnezeu, că în sfârşit gerul, focul, şi Tarul l-au biruit pe acel Napoleon astă-iarnă, zise un prieten al ruşilor. Columbeanu urmă: — Tudor era atunci foarte amărât din pricina izbânzilor din urmă ale ienicerilor. Dumneavoastră îl cunoaşteţi. Pe acest om nu l-a văzut nimenea râzând, numai când pleacă la luptă, începe să cânte şi să joace. De multă vreme ruşii şi cu pandurii noştri n-avuseseră decât înfrângeri una după alta. Când am sosit cu însăreinarea mea în tabără şi când întrebai, unde aş putea găsi pe slugerul Tudor, mi se răspunse că este devale, la Dunăre, unde face judecată la patrus­prezece sârbi, care treceau în fiecare noapte dincoace de Dunăre, ca să iscodească şi să facă furtişaguri, şi pe care, în sfârşit, pusese mâna. Mă dusei devale la malul Dunării. Din depărtare încă, văzui o mulţime de panduri şi auzii un glas înfiorător strigând: —       Să mori, câine, să mori, dihanie! Mă apropiai, străbătând prin mulţime, şi văzui dinaintea mea pe Tudor Vladimirescu, cum ridica sabia aslipra unui sârb îngenuncheat cu mâinile legate la spate; o lovitură cu sabia, şi capul ras al sârbului se rostogoli în nisip, iar trupul, despărţit de cap, căzu în cealaltă parte. Un şiroi de sânge mohorât curgea devale spre Dunăre. Şi tot astfel Tudor tăie capul la al doilea, la al treilea, la al patrulea, la al cincilea... — Stai frate! Doar nu se poate! strigau unii. — La al şaptelea sârb! urmă Columbeanu, lovind cu pumnul în divan. Atunci n-am mai putut să privesc. L-am cuprins cu braţrli' pe la spate şi l-am rugat: Iartă boierule, pe ceilalţi, iartă-i pentru siiflelul părinţilor răposaţi! El îşi muşcă în buză de mânie şi muşcă aşii de aprig, încât începu să-i curgă sângele pe bărbie în jos, şi nu era chip să se oprească, atât era de înfierbântat. Toate cârpele de în, care i se dădeau, să se şteargă, se înroşeau una ca şi alta. Dădu sabia sa, încăreată de sânge, unui pandur şi porunci ca ceilalţi sârbi să fie bătuţi la tălpi. Apoi se duse în cortul său, fără să se uite măcar la mine. Abia a doua zi dimineaţa, trimise să mă cheme şi-mi zise - dumneavoastră ştiţi cum vorbeşte el, scurt şi aspru: — De nu erai omul lui Bibescu, te făceam bucăţi! Privirea, pe care mi-a aruncat-o, zicându-mi aceste vorbe, încă n-am s-o uit niciodată! Pe când mă întoreeam călare la Craiova, mă scuturau frigurile de groaza celor ce văzusem. Mătăniilc alunecau, sunând, printre degetele frământate ale boierilor, şi din ciubucuri se stinsese câte unul. Stăpânul casei bătu de trei ori în palme, şi o slugă veni, în grabă, cu cărbuni aprinşi. Creţescu, care sta la fereastră, strigă deodată: — Mi se pare că vin! Înconjuraţi de câini, care îi lătrau cu înverşunare, intrau în curte doi călăreţi. Unul purta uniforma verde închisă de pandur şi era călare pe un cal mic negru de Dobrogea, care împroşca în toate părţile spumele albe dimprejurul zăbalei sale. Celălalt avea un cal alb cu coama zburată în vânt, asemenea unei marame de mătase. Acesta din urmă era un tânăr, subţire şi înalt, îmbrăcat în haine olteneşti. Cioarecii lui strâmţi şi ilicul erau împodobiţi cu şireturi negre, cusături alcătuite după izvoade vechi şi rare. Pe cap avea o căciulită cu fundul rotund. — Iancu nu se poate lăsa cu nici un chip de portul ţărănesc, zise Mihai dând din umeri. — Dar îl şi prinde bine, de minune, zise Columbeanu râzând. La intrarea în casă a musafirilor celor noi, li se făcu o primire călduroasă şi veselă. Creţescu îşi făcu semnul crucii: — Doamne Sfinte, după cum aud, adicătelea, dumneata ai pus de gând să te faci în curând pustnic? Iancu îşi aruncă mândru capul pe spate şi zise: — Codrul nu minte, codrul nu înşală, şi în codru-şi pierde afurisitul de ban puterea lui drăcească. De aceea negreşit, codrul nu este loc căutat de oameni. —      Dacă toţi ar gândi astfel... răspunse Creţescu dând din cap.

„...Nu vrem să fugim înaintea sălbăticiei lor, ci să avem cu orice chip luptă cu ei. Iar dacă vom ajunge, ferească Dumnezeu, la un sfârşit rău şi va pieri această ţărişoară a noastră, nici Măria Ta nu vei avea folos şi înlesnire de un astfel de lucru, pentru că va fi spre paguba creştinătăţii întregi.” Din scrisoarea lui VLAD ŢEPEŞ către MATEI CORVIN[1]       CUVÂNT ÎNAINTE   P e la mijlocul secolului al XV-lea. prin satele risipite în câmpia valahă, iernile erau adesea albe şi mute. Zăpezile cădeau, valuri-valuri, şleahurile neumblate rămî­neau troienite cu săptămânile, călăreţii şi chervanele nu se îndemnau la drum decât în preajma sărbătorilor şi iarmaroacelor sau cu cine ştie ce necazuri. Sătenii se închideau în obştea lor ca într-o cetate de zăpadă vremelnică, rupându-se un timp incert de lumea de afară. Veştile de la oraşe şi de peste hotare ajungeau cu întârziere, purtate de câte un olăcar domnesc, de o slugă boierească sau de negustori cu carul cu marfă, de câte un amă­rât de fugar ori de vreun târgoveţ cu treburi pe la rude sau mânăstâri din apropiere. O asemenea vreme îngheţată şi mută s-a abătut şi în iarna anului 1447 peste neînsemnata aşezare Bălteni de lângă pădurea bătrână a Radului. Sihla aceea învecinată - o ramificaţie viguroasă din vestitul Codru al Vlăsiei - păstrează toponimic amintirea unui domn Radu, poate legendarului Radu-Negru (zis şi Negru Vodă) poate chiar a lui Radu I Basarab, tatăl marelui Mircea cel Bătrân şi al lui Dan I-ul, Voievodul din care au descins apoi Dăneştii. Numele satului sugerează îndată, ca şi în alte câteva locuri din ţară, întinse bălţi, ape leneşe, şi desigur, nelipsite mlaştini. Băltenii ar fi rămas pesemne acoperit de zăpezile şi apele uitării dacă, la leatul vechi 6955, n-ar fi fost scos din hibernarea lui temporară şi n-ar fi intrat - meteoric şi viscolit - în istoria şi legenda valahă, ca teatru de luptă între Drăculeşti şi Dănesti. Desigur, un mărunt şi, ceţos cadru pentru o luptă înverşunată şi legitimă[2], de aproape un secol, pe care au dus-o pentru tronul Ţării Româneşti şi pentru stingerea unei vechi vendette familiale urmaşii celor două ramuri de voievozi Basarabi: fiii şi nepoţii lui Mircea, cu fiii şi nepoţii lui Dan. Vrăjmăşia pare a fi început după moartea lui Radu. Mircea cel Bătrân succede rapid fratelui său vârstnic Dan I-iul, răpus într-o înfruntare obscură de arme. Timp de 32 de ani, cât durează glorioasa lui domnie, urmaşii lui Dan I-iul, adăpostiţi în Ardeal şi la Curtea lui Sigismund de Luxemburg, nu îndrăznesc să-şi revendice drepturile asupra Munteniei. Abia după ce fiul şi asociatul la tron al lui Mircea, Mihail I-ul, piere în 1420 într-o bătălie cu turcii, iar aceştia înscăunează pe-un bastard de-al lui Mircea, pe Radu Prasna­glava, Dan al II-lea, sprijinit de Sigismund, caută stăruitor să înlăture pe verii săi, pe fiii din flori ai lui Mircea, şi reuşeşte apoi să domnească şi el cu întreruperi, cam zece ani. Acest Dan al II-lea cel Viteaz, cum îl numesc baladele sâr­beşti amintind rezistenţa lui împotriva turcilor, moare în împrejurări-nelimpezi în 1431. Coroana Ţării Româneşti trece iarăşi la urmaşii lui Mircea. O poartă Alexandru Aldea, apoi Vlad Dracul[3]. Cu acest domn, cu nume straniu şi izbitor, conflictul dintre Drăculeşti şi Dăneşti capătă un ecou istoric mai amplu şi mai sângeros. Îl păstrează aproape toate cronicile şi însemnările vremii: bizantine, ungureşti, sârbeşti, italieneşti, polone şi chiar turceşti. Fiul lui Dan cel Viteaz, Vladislav al II-lea[4], vine din Transilvania împreună cu Iancu de Hunedoara şi-l suprimă pe Vlad Dracul şi pe descendentul cel mare al acestuia, pe Mircea. Urmează un intermezzo de vreo zece ani de triumf al Dăneştilor. Dar, în 1456, lupta dintre cele două ramuri ale Basarabilor reînvie. Vlad Ţepeş, un Drăculesc pur-sânge prin tată, un Muşatin adevărat prin mamă, şi un Basarab autentic prin bunicul său Mircea, omoară la a doua sa venire[5]  în tronul Munteniei pe ucigaşul părintelui său, pe Vladislav II Dan. Şi, câţiva ani mai târziu, când prinde pe fiul acestuia, alt Dan (Dan III sau Dan cel Tânăr), adăpostit şi protejat tot în Ardeal (ca şi Vlad o vreme scurtă), îl ucide, spectaculos, când acesta a intrat în ţară cu scopul precis de a înlătura un pretendent legitim la domnie, dar şi ca să împlinească, medieval şi cavaleresc, vendetta: să-şi răzbune tatăl. La rândul său, aprigul potrivnic din 1462 al lui Mahomed, Cuceritorul Bizanţului, piere trădat şi asasinat de boierii lui Laiotă Basarab, alt fiu al lui Dan al II-lea. Vrăjmăşia dintre Drăculeşti şi Dăneşti va continua mai estompată şi în deceniile următoare, sfâşiind inutil ţara şi servind desigur doar intereselor politice şi economice ale unei părţi din boierimea feudală română, la rândul ei împărţită în acea vreme în partide cu hotărâtoare simpatii şi duşmănii interne, cu aserviri şi ploconiri externe, când faţă de turci, când faţă de adversarii acestora. Fiul lui Ţepeş, Mihnea Vodă cel Rău, va fi ucis şi el de nişte Dăneşti: de un vistier Albu, întovărăşit de Dimitrie Iacşici şi de Danciul urmaşul lui Basarab cel Tânăr, strănepot al lui Dan al II-lea. Cu omisiunile şi derogările unei ficţiuni literare, romanul de faţă caută, în contururile acestui conflict istoric real, să evoce doar câteva secvenţe din lupta celor două familii domneşti, şi din destinele celor doi Drăculeşti propriu-zişi; al lui Vlad Dracul - Drăculea Vodă - şi al lui Dârak-oglu, adică fiul Dracului cum îi zic cronicarii turci din epocă, Dracullus cum îl vor latiniza istoricii contemporani cu el, sau Ţepeş, cum va fi cunoscut în Istorie, datorită poreclei pe care i-a dat-o poporul în zilele stăpânirii lui, şi mai târziu. Moartea lui Vlad Dracul - care constituie partea I-a a acestui roman - declanşează şi explică (în intenţia autoarei) un episod justiţiar dar feroce de la începutul domniei lui Ţepeş, al cărui chip apare în Legendele săseşti despre el înconjurat de la origine cu un exagerat sadism. De asemeni, presupusa înfruntare dintre fiul lui Mircea cel Bătrân şi fiul lui Dan al II-lea. imaginată a se fi petrecut prima oară în timpul unui turnir la Curtea lui Sigismund de Luxemburg are ca motivare învestitura nobilă din 1431 desfăşurată real în scena Istoriei, în burgul Nürnberg, sub oblăduirea unui împărat duplicitar şi slab şi a unui destin politic covârşitor pentru veacul XV, în care Balcanii şi Bizanţul cad sub stăpânirea lui Murad II şi Mahomed II, sub privirile unei Europe mai mult nepăsătoare decât conştientă de răspunderile ei şi de ameninţă­toarea putere din Răsărit.     [1] Vezi Notele numerotate cu cifre la sfârşitul volumului(n.a.) [2] Legitimă – Din punct de vedere istoric şi juridic, lupta era legitimă în sec.XV fiindcă acţiona principiul ereditar-electiv la succesiunea unui domn. După legile bizantine, consfinţite şi de feudalism la început, puteau concura la domnie atât fiii legitimi sau bastarzi, cât şi fraţii domnului răposat sau înlăturat, boierii ţării urmând să decida cui îi revine scaunul. Acest sistem electiv a adus mari şi nefericite prejudicii ţării, sfâşiată mereu de aceste lupte(n.a.) [3] Vlad Dracul a fost domn al Ţării Româneşti în trei rânduri : 1436—1438 ; 1439—1442 ; 1443—1447. (n.a.) [4] Unii cercetători îl numesc şi Vladislav II Dan sau Danciul(n.a.). [5] Şi Vlad Ţepeş a domnit de trei ori. Prima domnie, din 1448, e foarte scurtă, doar două luni. A doua : 1456—1462 ; a treia iarăşi fulgerătoare, în 1478. (n.a)

SFÎRŞITUL POATE FI ÎNCEPUTUL UNOR TAINE PE CARE MINTEA URMAŞILOR CU GREU LE VA PUTEA DESLUŞI   Un martie friguros se aşternu peste Viena în anul 1620. Pe străzi zăpada îngheţată făcea mersul foarte anevoios. Acolo, în mijlocul unui parc uriaş, se înălţa palatul prin­ţului de viţă basarabă Radu Şerban Voievod. Domnea pe atunci, ca urmaş al lui Rudolf al doilea, împăratul Mathias. Încolţit de bătrîneţe, de boală, de vrăşmaşi şi cu scîrba în suflet, Radu Şerban vodă se trăsese la Viena cu întreaga sa familie, unde împăratul îl miluise, dăruindu‑i pentru tot restul zilelor sale clădirea înălţată după arhitectura fri­volă a palatelor franceze. Odăile nenumărate cu ferestre mari şi luminoase, sufrageriile şi cămările, locuinţele slu­jitorilor, a medicului de casă, chilia duhovnicului, cori­doarele lungi, întortocheate şi toată aripa stîngă, locuită de doamna şi domniţele ei, alcătuiau Curtea Domnească a fostului voievod român. Către sfîrşitul parcului, cu copaci bătrîni de zeci şi zeci de ani, prin care cu greu răzbătea lumina soarelui, se înălţa un paraclis, ce slujea ca lăcaş de închinăciune domnului şi familiei sale. Pînă nu de mult, vodă îl cerceta aproape zilnic. Acolo, aşezat în jilţul domnesc, cu capul plecat şi gîndurile duse, în sfîrîitul lu­mînărilor, asculta ruga preotului cu glas puternic şi puţin nazal, care implora mila lui Dumnezeu pentru tot ce este pieritor şi supus pămîntului din lumea aceasta. Părînd uneori că doarme, Radu Şerban cumpănea starea lucrurilor, căutînd căi noi de întoarcere în Ţara Românească, de unde plecase istovit, cu o mare durere în suflet. Copilelor, de bine de rău, izbutise să le închege un viitor, căsătorindu‑le. Pe cea mare, domniţa Elena, trăită de mică în dulcea şi vesela capitală a imperiului, o mări­tase bine, datorită numelui şi averii de care dispunea. Pe cea de a doua, Ancuţa – a cărei soartă nu fusese fericită, dată fiind moartea logodnicului ei Mihăilaş vodă, feciorul lui Simion Movilă, fostul duşman al lui Radu Şerban – se gîndise părintele său să o dea tot după un prinţ de viţă basarabă, pribeag şi el, pe numele lui Nicolae Pătraşcu, fecior al răposatului voievod Mihail. Pe acest Pătraşcu, cîndva, bătrînul voievod îl însemnase la nas, pentru a‑l face să‑i treacă pofta de domnie, atunci cînd năvălise puiandrul cu oaste de strînsură peste el. Odată grija fetelor luată, Radu Şerban Vodă începuse să se frământe din nou pentru dobîndirea scaunului domnesc al Ţării Româneşti. Aducerile aminte nu‑i dădeau pace, în vreme ce în­treaga curte sta îngenuncheată, rugîndu‑se. Cînd şi cînd mormăia pentru sine, printre buzele groase şi vinete, cu­vinte numai de el înţelese. Se prefăcea că doarme, spre a se putea întoarce măcar cu mintea înapoi la Tîrgovişte, unde îşi îngropase odată cu sfîrşitul domniei şi sufletul. Atît de adîncit era în gînduri. Încît nici nu‑l simţi pe Dionisie Paleologul, duhovni­cul său, care‑i întindea crucea spre a o săruta. Mintea îi lucra înfrigurată, împărţind oastea în pîlcuri, cu căpitanii ei, desfăşurînd‑o cu steagurile înălţate şi trîmbiţaşii călări pe cai iuţi, în timp ce el împărţea poruncile cu glas aspru şi dogit. La aripa dreaptă o mie de arhebuzieri, la stînga pedestraşii lui Dragotă, apoi călărimea lui Slăvuia… — Măria-Ta… Dionisie Paleologul, fostul mitropolit al Moldovei, sta dinaintea domnului. — Ce‑i? Radu Şerban vodă deschise ochii. Cîmpul de luptă cu ostaşi cu tot se făcu ceaţă. — În numele Domnului Dumnezeu… murmură duhov­nicul. Radu Şerban sărută crucea, de‑abia atingînd‑o cu buzele. Tîrgovişte… Ţara… Teişani… Ogretin… Tîrgovişte… Ţara… Alerga mintea voievodului înapoi. — … Să ne rugăm şi pentru cei ce ne iubesc şi pentru cei ce ne urăsc, rostea Prea Sfîntul, înălţîndu‑şi chipul. — Nu! Radu Şerban bătu cu pumnul în braţul jilţului, aproape strigînd, încît toţi cei de faţă încremeniră. Slujba se întrerupse. Voievodul se ridică. Era palid la faţă. Nici­ odată nu mă voi ruga pentru cîinele de Báthory sau pentru turci. Asta n‑ai decît s‑o faci Sfinţia-Tă! Ieşi din paraclis, fără a mai adăuga vreun cuvînt. — Pe mine mă va judeca Dumnezeu după ce va judeca faptele celor ce au dat dosul la greu, lăsînd ţara şi neamul prădalnicilor, răspunse Radu Şerban vodă. Nu căta, că ochii mei zăresc ca prin sită şi că mîinile îmi tremură, dar mintea mi‑este tot atît de întreagă ca şi a Sfinţiei-Tale! — Măria-Ta, ochii minţii văd mai bine decît cei meniţi să zărească lucrurile pămînteşti, chiar dacă trupul se pregăteşte pentru cele veşnice… Radu Şerban îşi juca degetele pe mînerele jilţului. Nu‑i plăcea să i se vorbească de moarte. — Ce‑mi tot cînţi mie de veşnicie, Sfinţite? Repede vă mai gîndiţi voi, popii, la veşnicia altuia! Dionisie Paleologul surîse uşor. Era învăţat cu mîniile voievodului. Sta drept dinaintea bătrînului, care îl simţea pe duhovnic ca un abur, negru şi înăbuşitor. — Să ne rugăm, Măria-Ta, căci iată, se apropie noaptea, iar noi datori sîntem a‑i ieşi înainte cu mîinile împreunate şi cu numele Domnului pe buze şi în inimă. — Care noapte o aşteaptă Sfinţia-Ta? întrebă vodă, făcîndu‑se a nu înţelege tîlcul cuvintelor rostite de înal­tul ierarh. — Aceea care vine în fiece zi, spre a ne cerceta odihna binecuvîntată, răspunse Paleologul, ascunzîndu‑şi mîinile lungi în mînecile ample ale sutanei. — Pînă cînd va cădea noaptea la care te gîndeşti, mai am multe de făcut, Prea Sfinte! răspunse vodă, fără a se lăsa înşelat de blîndeţea celuilalt. Căci nici eu n‑am murit pentru Ţara Românească şi nici Ţara Românească pentru mine. Aşa să ştii! — Măria-Ta, oare se cuvine a cerca puterile care nu mai pot face nimic? Căci geaba se munceşte sufletul, dacă bietul nostru trup nu mai izbuteşte a se ridica, zise Paleologul, în vreme ce pe buze îi flutura un zîmbet abia ghicit. — Uşoară vă e tăria şi simţirea, răspunse vodă cuprins de o mare mîhnire. Toţi întoarceţi vorba cînd vă pomenesc de Ţară. Vă furişaţi pe lîngă mine şi cătaţi a vă ascunde de cuvintele mele. Încă Doamna şi domniţele sînt muieri slabe şi fără de minte şi drept este să se teamă de gîlceavă şi de bătălie. Căci mîinile lor nu sînt făcute pentru a ridica buzduganul, ci pînza de tort şi acul, iar făptura muierească lăsată este de la Dumnezeu să aducă mîngîiere şi alinare bărbatului care o apără şi o ocroteşte. Dar Sfinţia-Ta? Chiar de porţi sutană pînă la pămînt, tot bărbat se cheamă ca eşti, de nu gresesc eu numindu‑te cu acest nume. Dionisie Paleologul tăcea, uitîndu‑se la bătrînul voievod cu ochii aceia ai lui, aspri şi neîndurători. Venise la Viena nu pentru a împărtăşi soarta domnului fugar, ci pentru că viaţa şi starea în Moldova deveniseră nesigure. Şi‑apoi, ca duhovnic al principelui Radu Şerban, mai uşor poate să se apropie de împărat pentru a se înălţa în scaunul Patriarhiei din Constantinopole. Or, iată că acest bătrîn care nu mai era în toate minţile îi strica socotelile. Maiestatea-Sa va trebui să fie încunoştiinţat că Alteţa Sa Principele Radu Şerban Basarab nu mai trăieşte de mult pe această lume şi că nu trebuie să se ia după scrîntelile unui bătrîn aproape orb şi fără putere. Doftorul neamţ, plă­tit de către Dionisie Paleologul, înainta la Curtea împără­ţiei înştiinţări foarte îngrijorătoare, nu tocmai adevărate, privind starea sănătăţii voievodului. — Măria-Ta – vorbi Paleologul într‑un tîrziu, căutînd a da vocii sale blîndeţe – Ţara Românească nu mai este de mult Ţara Măriei-Tale. — Minciuni spui! strigă Radu Şerban tremurînd. — Noi ne‑am băjenit aci, fiind la mila Majestăţii Sale, continuă Paleologul, fără să se sinchisească de izbucnirea bătrînului. — Ţara Românească este a mea, răspunse cu ton răstit fostul voievod. Se aprinsese la faţă şi glasul îi suna gîjîit. Şi de m‑am tras aici la Viena, nici eu, nici neamul meu n‑am căzut la mila împăratului, cum spui, ci am cerut ce mi se cuvenea, ca răsplată a dreptei mele credinţe arătată Majestăţii-Sale! Luptînd singur cu vrăjmaşul, pus‑am pieptul, ca nu cumva pojarul turcului să cuprindă cu flăcările lui şi hotarele împărăţiei, căci geaba aperi cetatea, dacă laşi poarta deschisă, astfel ca uşor să le fie aprigilor vrăjmaşi să năvălească în casa lumilor creştine… Se mai linişti, dar glasul tot mai păstra urme de mus­trare amară. — Sînteţi învăţaţi cu pomenile, urmă el, cătînd să‑şi desfacă bumbul de aur de la haină cu mîini şovăielnice. Se opri o clipă, încercînd să desluşească pe chipul du­hovnicului vreo nemulţumire, dar Dionisie Paleologul tă­cea, strîngînd buzele. — Pe Moise Szekely eu l‑am gătat, unul din căpitanii mei ştergîndu‑l dintre cei vii, reluă bătrînul, şi glasul i se aprinse din nou, cînd încolţise oastea Majestăţii sale. Ge­neralul Basta doar că nu mi s‑a tîrît la picioare. Ce făceau oştenii împărăţiei, în vreme ce eu îmi desfăşuram oastea lîngă Braşov gătind‑o de bătaie? Chefuiau şi se îmbătau cu muierile în braţe, de i‑a luat Szekely ca din oală! Lui Bàthori tot eu i‑am sfărîmat trufia, de l‑am silit să dea dosul şi să‑şi caute scăparea tocmai la Sibii. Pe Simion Movilă, dulăul leşilor, tot eu l‑am zdrobit, izgonindu‑l dimpreună cu tătarii lui, la Ogretin şi Teişani, de nu l‑am mai putut ajunge cu toată călărimea mea. Vai şi iar vai de biata Ţară, de încăpea pe mîinile lui cele ticăloase, că degrabă ar fi cerşit mila turcilor, vînzînd neamul cu su­flet cu tot… Şi de îmi era voia, mă înturnam pe acelaşi drum pe care l‑a făcut răposatul Mihai vodă, căci nu mi‑ar mai fi stat nimeni împotrivă. Un chiot să fi dat şi Ţara Românească, Moldova şi Ardealul s‑ar fi strîns de­grabă sub schiptrul meu!… Ehei, Sfinţia-Ta, cîrtiţa tră­ieşte sub pămînt şi se tot minunează cum face vulturul de stă pe cer. De‑ale mirării! Cum de nu se prăvale el din înaltul văzduhului. Dar de îndată ce‑l vede doborît, fie de săgeată, fie de bătrîneţe, iute se repede pe hoit, zicîndu‑şi în sinea sa năroadă că tot ea e mai tare! Căci întotdeauna s‑au ridicat cei străini de neam, căznindu‑se a ne învăţa să gîndim româneşte şi întotdeauna i‑am învăţat noi să‑şi vadă de treburile lor… Vorbele aduse pe departe îl făcură pe Dionisie Paleologul să‑şi muşte buzele. — Măria-Ta, nemica din cele rostite, de domnul meu nu îmi este străin, zise Paleologul într‑un tîrziu. Din voia Domnului au fost şi bune şi rele… — Ce voieşti a zice, Sfinţia-Ta? îl întrerupse Radu Şerban, simţind în toată fiinţa duhovnicului împotrivirea ascunsă. — Voiesc a zice, Măria-Ta, că omul săvîrşeşte şi bune şi rele, răspunse prelatul, privind undeva în podea. — Şi care sînt relele săvîrşite de domnia‑mea? întrebă vodă. — Prin rele înţeleg acele lucruri care n‑ar fi trebuit să se întîmple, zise Dionisie. — Ci vorbeşte odată deschis, părinte, nu te mai da după ulucă, îl repezi bătrînul. — Poate că de nu făcea Măria-Sa, doamna Elisabeta, act de supunere împăratului, Ţara Moldovei n‑ar fi fost trecută prin foc şi sabie, spuse Dionisie, amintind prin aceste vorbe că Radu Şerban a îndemnat‑o să se supună împăratului habsburg. Pesemne că aşa a fost voia Domnului, ca biata muiere a lui Ieremia Movilă să ispăşească la Drăcşani păcatul de a se fi lăsat ispitită!… De data asta, Dionisie vorbise fără ocol. — Eu n‑am îndemnat‑o să se înconjoare de leşi şi nici să‑şi dea fetele după craii lor… Şi‑apoi feliul războiului a fost de la început greşit. Nu te tragi în codru cu o mînă de osteni şi aceia în plată, cercînd să opreşti năvala spahiilor şi a ienicerilor. Şi dacă a păţit ruşinea şi batjocura de’au spurcat‑o păgînul, apoi tot vina ei a fost, că de fugea ar fi scăpat. Numai că Moviloaia, ce‑i drept, Prea-Sfinte, era trufaşă şi frumoasă şi turcilor le place tot ce‑i frumos, adăugă Radu vodă cu o uşoară umbră de ironie… Dar Sfinţia-Ta pe unde erai, cînd se întîmplau toate astea? mai întrebă.

Taina cavalerilor de Ioan Dan volumul 4 Capitolul 1   A colo unde apa Săsarului întîlneşte dulce prag de cîmpie, se ridica pe vremuri o frumoasă cetate cunoscută sub numele de Rîul Femeilor. Împins dintr-o parte de puterea aspră a Dealului Florilor, primit molcom în potolita cîmpie, Săsarul îşi domoleşte goana de copil zurbagiu, parcă mirat. Apa, curată ca zîmbetul pruncului, descoperă pietrele şi nisipul de pe fund, a căror culoare bate cînd verde, cînd către galben-roşcat, cu sclipiri ciudate. Neştiutor şi năvalnic, Săsarul spală sînul munţilor şi aduce la vale grăunte de aur. Secole de-a rîndul, oamenii de prin partea locului au cernut nisipul în ciururi şi au adunat cu migală preţiosul metal. Cîntînd uimitor de subţire, Săsarul nu lua seama la mănoasa ocupaţie, aşa cum pruncul nu ştie că zîmbetul său şi sclipirea de diamante a ochilor încălzeşte inimile celor vîrstnici.   Mai tîrziu, cetatea şi-a luat numele de Baia Mare, după minele de aur din împrejurimi. Aşezată la răscrucea drumurilor din nord, cetatea îşi acoperea spatele cu tăria munţilor şi îşi odihnea picioarele mari în cîmpie. Vechiul drum care şerpuia printre codrii falnici de la Dealul Solovanului către Munţii Gutin şi peste ei, în frumoase încolăciri, făcea bună legătură cu Sighetul. În faţa cetăţii Baia Mare, el se bifurca fie spre Dej şi chiar mai departe, către Cluj, fie prin Ţara Oaşului, pe sub dealuri cu vii şi livezi, prin cîmpii vestite pentru roadele lor, pînă dincolo de Satu Mare. Avînd o aşezare atît de binecuvîntată, Baia Mare îşi trăgea seva bogăţiilor pe vechile drumuri ale nordului. În zilele de tîrg soseau acolo carele Maramureşului încărcate cu cergi miţoase, lucrate în văile Izei şi Vişeului, bărbînţe grele ca viţeii de lapte, cu vestita brînză de la Ieud, Săpînţa, Strîmtura, sau tocmai de sus, de la Borşa. Mîndrele cioplituri în lemn de prin Munţii Rodnei, sau merele galben-roşcate, bătute în coajă cu suflet de soare aspru, blănuri scumpe de jder, de sobol sau de vidră. Din Ţara Oaşului, veşnic învăluită în legende, alte care aduceau pînze de in şi de cînepă, grîu curat şi lucios ca lacrima de mamă, coşerci mari cu struguri gălbui, plăcuţi la vedere ca pruncii despuiaţi, piersici cît pumnul, al căror parfum delicat amintea dulcele sîn de fecioară, pere cu aroma păcătoasă, desfrînată şi îmbietoare ca sărutul ibovnicei. Acolo se vindeau cuţite cu plăsele de os, rod al meşterilor făurari din Apa, din Seini ori din Călineşti. Butoaiele pîntecoase cu vin auriu închegau prietenii sau aspre încăierări, iar ţuica din pragul Maramureşului, bună de leac pentru sufletul trist, ori de chef pentru voinici, putea să oblojească un zmeu. Pe drumul Dejului veneau cîrduri de cai falnici, cu ochii răi, cu pielea veşnic înfiorată ca oglinda lacului măturat de vînt, crescuţi la Satu Lung, la Ileanda, ori pe valea Chiuarului. De la cetatea Ciceu, ­ vestite pietre de moară ferecate în obezi, pistoale lucrate la Cluj, armuri şi arme tăioase tocmai de la Bistriţa Năsăudului. Din munţi, sau chiar mai aproape, din Dealul Florilor, aurul scormonit cu migală, cobora fără încetare prin marile tainiţe ale cetăţii. Bogăţia în aur a Munţilor Maramureşului şedea la cumpănă cu cea a vestiţilor Apuseni. Atraşi de mira­ jul preţiosului metal, aventurieri de toate neamurile veneau pe acele meleaguri, se pierdeau prin păduri nesfîrşite, dar puţini mai luau drumul îndărăt; fie că se omorau între ei, fie că picau sub mîinile grele ale asprilor bărbaţi din nord. În seara zilei de 8 februarie a anului 1600, un călăreţ intră prin poarta de sud a cetăţii Baia Mare. Oştenii de gardă îi cercetară hîrtiile, apoi îl sloboziră. O jumătate de ceas mai tîrziu, călătorul se opri în faţa unei case înconjurate de arbori şi ziduri mari. Întunericul nu adunase în punga lui adîncă toată lumina zilei, astfel că proaspătul musafir al cetăţii recunoscu fără greutate ceea ce căuta. Casa, mult retrasă către fundul curţii, avea zăbrele de fier groase cît funiile şi uşi de stejar cu ferestre mici, parcă anume făcute ca să ţină stavilă bună în caz de asediu. Satisfăcut de rezultatul observaţiilor sale, călăreţul descălecă sprinten şi bătu cu ţeava pistolului în poartă. De undeva de printre copaci, apăru un bărbat între două vîrste, nu prea mare la trup, dar temeinic aplecat spre desfrîul grăsimii. Ochii lui mălăieţi îl priviră pe cel din uliţă cu vădită plictiseală, apoi grăsunul se retrase, hotărît a-şi căta de treburi. —Hei, omule! grăi străinul înciudat. Ai auzit că am bătut în poartă? —Cum te văd şi cum mă vezi. —Atunci, poate că te ajută mintea să te întrebi de rostul acestei bătăi. —Nu, domnule, răspunse grăsunul. Dacă ai fi venit la vreme de lumină, m-aş fi aplecat peste zid să te întreb ce doreşti. Fiindcă cei care bat pe la porţi, totdeauna doresc ceva. Dar noaptea nu stăm de vorbă cu nimeni. Aşteaptă să se facă ziuă. —Încă nu-i noapte, rîse cel de la poartă. —Ah, ah, domnule! zîmbi grăsunul. Peste zid o mai fi ceva lumină. De cînd e lumea există lumină dincolo de ziduri, însă aici, te asigur că-i noapte de-a binelea. D-aia ziceam că pînă mîine… —O noapte în uliţă? Eşti nebun, omule! se răsti vizitatorul. Grăsunul îl privi galeş, apoi răspunse cu frumoasă cumpătare a glasului: —Nu zic ba. Poate că am ceva sminteală de minte, dar nu mai rea decît a domniei-tale, care te încumeţi în asemenea vremuri tulburi să baţi la poartă de creştin taman în faptul serii. Adio, domnule. Dacă ai ceva treburi aici, nu-i nici o grabă pînă mîine. —Bine! se învoi necunoscutul schimbînd tactica. Pari să fii un om înţelept. Cunoşti valoarea unui ducat de aur. Vădit interesat, grăsunul se aplecă peste zid şi răspunse cu chibzuială: —O cunosc, domnule. Ducaţii nu prea se înghesuie în buzunarele mele, însă cu cît le duci dorul mai arzător, cu atît le ştii mai bine puterea. —Drace! grăi necunoscutul. Frumoasă judecată. Asta îmi dovedeşte că ducatul meu va găsi în domnia-ta un stăpîn vrednic. Zicînd acestea, aruncă moneda peste zid. Zgomotul ei la atingerea cu piatra sună în urechile grăsunului ca un cîntec de heruvimi, dar acesta nu se lăsă ispitit de muzică, ci prinse aurul cu îndemînare şi-l strecură în ascunzişurile hainei. —Care e numele domniei-tale? întrebă străinul. —Clement. —Eşti prietenul lui Zablije? —Nu, domnule, majordomul. —Aha! Stăpînul e acasă? —Uneori. —Măi să fie! Şi cum aş putea să aflu? —Greu, foarte greu, răspunse Clement. Mai treci pe aici. Acum nu-mi amintesc… —Poate că ar fi mai uşor să încalec zidul şi să-ţi ard vreo două scatoalce. Astea întotdeauna împrospătează memoria. —Adevărat, domnule! recunoscu majordomul. Aveţi dreptate în privinţa acestei metode, pe care am aplicat-o şi eu adesea, cu rezultate frumoase. Totuşi, mi-e teamă că planul domniei-tale ar avea ceva cusururi. Pistolul meu e dat naibii. Doamne iartă-mă! Ia foc din te-miri-ce. Dacă încaleci zidul şi rămîi doar olog, înseamnă că te-ai născut în zodie bună. Mai bine stăm la taclale pînă  se face ziuă. Ţi-aş putea vorbi ceva despre geneză, fiindcă povestea cu mărul lui Adam încă nu a fost lămurită. Sînt mulţi cuvioşi patriarhi care cred că Adam ar fi gustat nu din măr, ci din sînul Evei… —La dracu! îl întrerupse musafirul. Isprăveşte cu aiurelile astea şi nu uita că am şi eu un pistol! —Nici o clipă, dar nu vei trage. Eşti străin de locurile acestea. Ba cred chiar că te fereşti a vorbii tare, ceea ce-mi dovedeşte că nu doreşti un scandal. Văd că eşti voinic. Mai văd că faţa domniei-tale, destul de îngrijită, ca să zic aşa, arată să nu fii om de rînd… —Omule! îşi pierdu străinul răbdarea. Zablije nu va fi prea încîntat aflînd că mă ţii la poartă. —Iar aveţi dreptate, zîmbi Clement. Vă atrag totuşi atenţia că stăpînul meu mă plăteşte prost, şi dacă nu-i jumulesc pe cei ce-l caută, risc să mor sărac. —Mda! murmură cel de la poartă aruncînd încă un ducat peste zid. Ai fi acum în stare să-ţi vesteşti stăpînul? —Fără tăgadă, zise Clement plin de bunăvoinţă. Eu cu cît sînt mai greu, cu atît alerg mai iute. Pînă la ziuă ajung sigur în faţa stăpînului. Străinul duse mîna la pistol, un gest aprig, dar se răzgîndi la fel de iute. „Va trebui să am răbdare pînă intru în ogradă, gîndi el. Abia pe urmă îl cotonogesc. Un scandal în stradă nu-mi convine, fiindcă aş putea atrage străjile”. —Ai nevoie de o noapte întreagă pentru a face cîţiva paşi? întrebă cu blîndeţe. —Nu, rîse majordomul, am nevoie de încă un ducat ca să prind destulă greutate. Obţinînd cea de a treia monedă, Clement ocoli clădirea masivă de piatră, către o uşă dosnică. Intrarea din faţă slujea numai seniorului casei, sfinţia-sa părintele Zablije. Grăsunul majordom trecu prin salonul frumos luminat, unde buştenii mari cît omul trosneau veseli în căminul imens. Din camera alăturată răzbeau mirosuri gingaşe de unsori aromate, care arătau ceasul potrivit pentru masajul de seară al stăpînului. Părintele Zablije şedea întins pe o masă lungă, iar doi slujitori pricepuţi îi ungeau trupul. Pîntecul său, rotunjit binişor, contrasta cu umerii largi, ce se potriveau mai degrabă unui luptător decît cuviosului călugăr. Cel de-al treilea slujitor, mărunt şi obez, ţinea în mîini un evantai uriaş, pe care îl mişca deasupra stăpînului într-o dulce alintare, chiar dacă nu-şi avea rostul pe vreme de iarnă. Auzind zgomotul uşii, Zablije întoarse nasul mare, coroiat ca un plisc de şoim şi grăi cu suavă lenevie: —Ah, Clement, Clement! Cînd vei învăţa oare că e mare păcat să-ţi tulburi stăpînul ce se îngrijeşte de partea lui pămîntească? —Iertare, sfinţia-ta! murmură grăsunul majordom. Numai unele treburi grabnice mă aduc aici la ceas nepotrivit. Se află afară un călăreţ care doreşte să te vadă. —Un călăreţ? bombăni Zablije nemulţumit. Doar ştii că seara nu primim oaspeţi. Spune-i, fiule, să mai treacă pe la noi! Se va găsi cîndva un prilej să ne coborîm privirile cucernice asupra lui. Să-i mîntuim sufletul păcătos prin împreunarea degetelor, sau prin ridicarea ochilor către cer. Iar dacă duhul răului va stărui în sufletul său, îl vom atinge cu un os din spinarea sfîntului Veniamin. Du-te, fiule! Gîndurile noastre au luat drumul cugetului înalt. „Să te ia naiba, Doamne iartă-mă! socoti Clement, sătul de izmenelile stăpînului. De cînd ai prins ceva cheag de bani, îţi dai nişte ifose mai mari decît ale prinţilor.” Apoi grăi cu frumoasă plecăciune: —Sfinţia-ta, omul vine de la drum şi pare încărcat cu aur. Auzind asemenea vorbe, Zablije sări sprinten de pe masă, îmbrăcă un halat, îi concedie cu un gest pe cei trei slujitori şi zise fără a se arăta prea grăbit: —Adu-l, fiule! Clement părăsi încăperea, dar nu se repezi în întîmpinarea străinului, ci în direcţie opusă. „Dacă-i deschid poarta ăluia din uliţă, se gîndi el, îmi rupe cîteva coaste înainte de a-i spune că ne bucură vizita. Mai bine îl trimit pe fratele Gaşpar, care aduce la corp cu mine, chiar dacă picioarele lui se arată ceva mai scurte. Iar dacă trupul său se va alege cu ceva ponoase, ne vom ruga pentru grabnica lui tămăduire.” Zablije îşi primi oaspetele în salon. Privirea lui, alunecoasă ca argintul-viu, îl măsură pe străin temeinic, în vreme ce pe faţă i se aşternu un zîmbet îngăduitor, aşa cum se cuvenea unui cuvios călugăr. Şi chiar atunci cînd îşi recunoscu musafirul, înfăţişarea lui nu se schimbă cu nimic. —Ah, Zablije! rîse străinul privindu-l cu ochi de cunoscător. Pari un adevărat prinţ. Oare ţinutul acesta plin de aur şi-a coborît harurile asupra ta? Locuinţa cu mobilă scumpă, mulţimea slujitorilor, toată bogăţia din jurul tău arată că duci o viaţă plină de huzur. Te-ai lepădat oare de rasa călugărească? Plăcut impresionat de uluirea acestuia, Zablije ridică ochii către cer într-o prefăcută umilinţă, dar grăi cu tonul unui mare senior, fandosindu-se în fel şi chip. —Ia loc, domnule Samuel! Au trecut patru ani de la ultima noastră întîlnire. E drept că în aceşti ani am ajuns la o stare bună şi că am lepădat rasa monahală, însă e tot atît de drept că sufletul nostru a rămas aplecat spre cele sfinte. Iar bunurile din jur ne aduc scîrbă, chiar dacă le folosim pentru netrebnica viaţă pămîntească. Sînt cîţiva ani de cînd veniturile mari nu ne mai îngăduie să locuim într-o chilie, fiindcă în mijlocul bogăţiilor sufletul se poate apleca mai vîrtos către gînduri înalte, lipsindu-ne de chemări lacome. —Să nu o luăm razna, dragul meu! zîmbi ironic musafirul. Acum un an nu aveai o lescaie. Se împlinesc două luni de cînd ai cumpărat casa şi tot ce e în jurul tău. Zablije îşi reţinu o tresărire, însă încruntarea bruscă a ochilor îi trădară uimirea. Străinul, ager în priviri, observă mărunta schimbare şi continuă să zîmbească. —De unde ştii? întrebă gazda înăbuşindu-şi un căscat printr-o frumoasă acoperire cu palma. —Ei, la naiba! Chiar dacă nu te-am văzut de multă vreme, m-am interesat mereu de sfinţia-ta, aşa cum se cuvine între prieteni. —Înseamnă că prietenia te-a adus aici, iscodi Zablije. —Da şi nu. Am venit mai degrabă să-ţi propun un tîrg din care vom cîştiga amîndoi. —Un tîrg? Un cîştig? Dar am destul, domnule, răspunse călugărul, precaut. Acum, doar gîndurile pioase au căutare la noi. Ba mai mult: cred că am putea să te ajutăm cu ceva rugăciuni adînci. Samuel bătu tarapanaua pe masă cu vîrful degetelor, spre disperarea gazdei, care prinse în ochii lui o sclipire de batjocură. Tăcură cîteva clipe, studiindu-se, apoi musafirul spuse blînd: —Nu ai mare lucru, Zablije. Şi zău că nu e cazul să te ascunzi de un prieten vechi. Acum două luni dispuneai de o mie de ducaţi. Ca orice om înţelept, ţi-ai depus aurul la marele negustor Petreuş. Cumpărarea casei, a mobilierului, plata servitorilor şi alte cheltuieli te-au lipsit de nouă sute şi ceva de ducaţi. Astfel că la ceasul acesta mai dispui doar de şaizeci sau şaptezeci. Peste cîteva luni vei fi strîmtorat şi va trebui să-ţi iei rămas bun de la viaţa asta de huzur. Vorbele lui Samuel îl uluiră cu totul. —Adevărat! recunoscu el după îndelungă chibzuială, întrebîndu-se de scopul vizitei lui Samuel. Mă miră totuşi că ştii asemenea lucruri. Dacă nu ai ceva haruri necurate, înseamnă că numai o minune te-a ajutat. —Minune? rîse musafirul bine dispus. Credeam că mă cunoşti mai temeinic. Dar nu despre asta doresc să discutăm. Ce-ai zice dacă ţi-aş oferi cinci sute de ducaţi? Zablije ciuli urechile, iar ochii îi sclipiră lacomi. Apoi, faţa lui îşi recăpătă aerul cucernic. „Samuel are nevoie de serviciile mele, gîndi el. Ei bine, să le vindem cît putem de scump. După sumă, pare să fie ceva tare primejdios. Dar oricît ar fi primejdia de mare, banii aceştia m-ar scoate din toate nevoile. Cine oferă cinci sute de ducaţi e departe de a fi om cu stare mijlocie, ceea ce înseamnă că ar mai putea adăuga ceva peste. Deci, să nu ne pripim.” Ghicindu-i gîndurile, oaspetele îi rîse în faţă, iar cuvintele lui îl năuciră cu totul pe Zablije. —Dacă lucrurile se vor desfăşura cu bună rînduială, să ştii că mă las jumulit. La asta te gîndeai adineauri. —Nu, minţi călugărul, nu la asta, ci la faptul că domnia-ta nu oferi niciodată nimic fără să ceri. Ce doreşti în schimbul acestei sume? —Eşti sigur că nu ne aude nimeni? —Sigur, poţi să vorbeşti. Slujitorii s-au retras în casa cea mică, după cum e obiceiul cînd primesc oaspeţi. Aşa  că nu mai rămîne decît să aflu ce doreşti în schimbul ducaţilor. Samuel şezu puţin în cumpănă, să-şi aleagă cuvintele cu grijă, apoi spuse: —Eu nu vreau nimic, dar cineva doreşte moartea lui Mihai, principele Transilvaniei şi al Ţării Româneşti. Dacă s-ar fi despicat pereţii în clipa aceea, Zablije nu ar fi fost mai uluit. Îşi privi musafirul cînd cu un ochi, cînd cu altul, parcă hotărît a descoperi la el ceva semne de nerozie. —Glumeşti, bîlbîi palid. —N-am timp de şagă, dragul meu. —Şi cine-i persoana care doreşte moartea lui Mihai-vodă? —Asta o poţi afla numai dacă facem tîrgul. —Ah, domnule Samuel! grăi Zablije. Mi-e teamă că nu sînt omul potrivit. Nu uita că te afli în faţa unui călugăr aplecat spre cele sfinte. —Ei, la naiba! îl întrerupse oaspetele. Ai fost slujitor al bisericii, dar călugării te-au alungat dintre ei. S-a aflat că anul trecut ai încercat să-l ucizi pe Sigismund Báthory, fostul principe al Transilvaniei. După cum vezi, viaţa ta nu are secrete pentru mine. Alta e pricina. Ţi-e frică. —Adevărat! recunoscu Zablije. Acesta este cuvîntul. Să ştii că taica Zablije nu dă cu piciorul unei afaceri promiţătoare, dar nici nu e destul de nătîng ca să intre în gura lupului. Şi ce lup! Mihai-vodă ştie să-şi apere pielea chiar mai bine decît cred unii. Şi zău că e cazul să mi-o apăr şi eu, mai ales că nu am alta de schimb. În urmă cu ani, cînd a scos Ţara Românească de sub turci, aceştia au încercat în fel şi chip să-l omoare. Emirul Ibrahim, care crezuse că l-a prins în cursă pe valah, a pierit sub mîna călăului. După ce a cucerit Transilvania, nobilii au căutat şi ei să-l omoare prin vicleşug. Ei bine, Petre Huszar, conducătorul complotului, a căzut sub cuţitul cavalerului Cae Indru. Pe vremea cînd erai în cîrdăşie cu Rocco Perisini, cel ce rîvnea la scaunul de domnie al Ţării Româneşti, ai încercat să-i iei viaţa marelui principe. Şi care a fost rezultatul? Perisini şi-a găsit moartea sub spada lui Ducu cel Iute, iar domnul Cae Indru a avut bunătatea să te ierte. Nu, prietene, nu facem tîrgul. Mi-e teamă să mă bag într-o astfel de afacere păguboasă. Am o piele gingaşă, de care mă simt foarte legat. Ar fi o prostie să o pun la bătaie, chiar dacă azi mă aflu strîmtorat de bani. Domnii Cae Indru, Costache Caravană, Chirilă Zece Cuţite, Ducu cel Iute, Sile Adormitu, părintele Grasa, Niţă Praştie, Tufănel, Toroipan şi Găluşcă stau la pîndă în jurul principelui, ca nişte dulăi care adulmecă cea mai mică urmă de primejdie. Iar dintre colţii lor, puţini au scăpat cu viaţă. —Mda! zîmbi oaspetele. Voi căuta în altă parte. La nevoie, voi oferi o mie de ducaţi. —O mie? murmură fostul călugăr ca dus pe gînduri. Cu asemenea avere şi cu ce am acum, aş duce-o zece ani în huzur, dar mi-e frică. —Atunci, să nu mai vorbim despre asta. Voi găsi pe cineva să facă lucrarea pentru o mie cinci sute. —Iesus-Maria! se clătină Zablije. O adevărată comoară. Păcat că mi-e frică. —Mare păcat! grăi musafirul ridicîndu-se. Ei, la revedere, prietene. M-aş fi bucurat să închei afacerea cu tine, văzîndu-te atît de strîmtorat. Şi zău că nu-mi părea rău dacă-ţi ofeream chiar două mii! —Sfîntă Lucreţia! îngăimă fostul călugăr. Aşteaptă, domnule! Ce te grăbeşti aşa? —Timpul meu e măsurat. —Ah, ah! se văicări Zablije cu toată sinceritatea, destul de rară la un om ca el. Dai năvală peste mine la ceas de pioasă pregătire pentru odihna de noapte. Îmi propui un complot care mă năuceşte şi nu-mi laşi răgaz de chibzuială adîncă. Nu cunosc nimic din planul domniei-tale. Ba mai mult: nici nu-ţi trece prin minte să mi-l arăţi înainte de a primi consimţămîntul meu. Oricît ai fi de grăbit, oricît de mare este taina planului, nu-mi poţi cere să mă hotărăsc înainte de a-l cunoaşte. Noi doi am lucrat mult împreună şi totdeauna cu folos. Între noi nu a încăput niciodată trădarea. De fapt, acesta ar fi măcar unul dintre temeiurile pentru care mă cauţi. Iar dacă mi-ai pomenit de gîndul de a-l răpune pe Mihai-vodă, nu văd ce te-ar opri să-mi spui şi restul. Şi chiar de nu ne vom înţelege, doar ştii că tainele altora stau în mintea mea ca într-un mormînt. „Aşa este, gîndi Samuel. Nici eu nu m-aş băga într-o afacere primejdioasă înainte de a cunoaşte amănunte.” Îl privi adînc pe fostul călugăr, apoi se hotărî. Cătă în buzunarul de la piept şi scoase o cutie nu mai mare ca doi galbeni puşi unul peste altul. —Iată, zise el, aici se află un praf alburiu. L-am adus de la Genova şi mă costă o sută de ducaţi. S-ar zice că e cea mai straşnică otravă din cîte se cunosc. Pusă într-un cazan cu mîncare, cantitatea aceasta poate omorî o sută de oameni. Peste două săptămîni, adică în ziua de douăzeci şi doi, Mihai-vodă va pleca din Alba-Iulia spre Sibiu. În arsenalul din Sibiu se toarnă şaizeci de tunuri. Principele doreşte să le vadă şi, ca de obicei, va fi însoţit de domnii Indru, Costache, Ducu, Chirilă, Sile Adormitu, părintele Grasa şi ceilalţi dulăi de care te sperii. Pe timpul cardinalului Andrei Báthory erai un obişnuit al palatului princiar. Deci nu-ţi va fi greu să te descurci în imensa clădire. —Ah, domnule Samuel! murmură fostul călugăr. De departe, toate lucrurile par simple. Dacă priveşti munţii de la distanţă, ai convingerea că poţi urca sprinten pînă pe crestele lor. Abia cînd ajungi în faţa stîncilor drepte îţi dai seama de neajunsuri. Toate coridoarele, încăperile şi intrările palatului stau în paza străjilor. Nimeni nu calcă acolo după pofta inimii. —Ştiu, aprobă Samuel. D-aia te-am ales pe tine. Eşti unul dintre puţinii oameni care cunosc bine interiorul palatului. —Dar asta nu ajută cu nimic. Străjile nu-mi vor îngădui să fac măcar un pas dincolo de poartă. Mă vor lua la întrebări şi voi sfîrşi prin a fi arestat. —Crezi? Ei bine, domnul Cae Indru îţi va înlesni intrarea acolo. —Indru? sări Zablije, descumpănit doar o clipă. Să nu-mi spui că l-ai cumpărat cu aur pe nepotul principelui, fiindcă n-am puterea să te cred. —Of, Zablije, mereu mă întrerupi! Ai ştiut vreodată că Indru are un frate? Că fratele îi seamănă leit, chiar dacă e mai în vîrstă cu unsprezece ani? —Nu. —Te cred. Puţini ştiu. Pe frate îl cheamă Dumitraşcu şi e un biet nebun care se vrea domn al Ţării Româneşti. Sigismund Báthory l-a pescuit de undeva în Silezia, uimit de asemănarea lui cu Indru. Acest Dumitraşcu te va introduce în palatul princiar. —Dumitraşcu? se miră Zablije. Ştiam că Petru Cercel, fostul domn al Ţării Româneşti, a avut un singur fiu, pe Marcu, sau, cum îşi zice el azi, Cae Indru. —Ştii puţin, sfinţia-ta, grăi Samuel. Petru Cercel a avut trei copii. Pe Dumitraşcu, pe Marcu şi o fiică, născută în capitala Franţei. Despre fată nu s-a aflat mare lucru. Pare a fi mlădiţă dintr-o dragoste tăinuită. Cercel a pomenit desre ea înainte de moarte. —Nu-i de mirare, murmură fostul călugăr. Petru era un bărbat frumos şi a locuit multă vreme la Paris. Acolo, poate să se fi încurcat cu vreo doamnă de la curtea Franţei. Apoi se lumină brusc. —Dacă lucrurile stau aşa, înseamnă că Dumitraşcu are drepturi înaintea lui Cae Indru asupra scaunului domnesc din Ţara Românească. De ce nu-l folosiţi pe el? Cu asemenea înfăţişare, ar găsi un prilej să se apropie de Mihai-vodă şi să-l ucidă. În felul acesta, drumul spre domnie i-ar fi deschis. —Ţi-am spus că-i nebun, îl întrerupse oaspetele. Boala îl apucă rar, ce-i drept, dar nu poţi pune temei pe un om cu mintea răvăşită. Ne vom mulţumi să te introducă în palat. —Poate, murmură Zablije gînditor. Dar dacă Dumitraşcu se va întoarce împotriva noastră? Dacă va da totul în vileag? —Asta nu, nu, dragă Zablije. Acum şapte-opt ani, Dumitraşcu a lucrat împotriva lui Mihai-vodă, însă fără folos. Acum i s-a promis scaunul de domnie al Ţării Româneşti. —Totuşi, nu sînt lămurit. Să zicem că Dumitraşcu va fi luat drept Cae Indru. Că vom intra în palat. Şi care-i cîştigul? —Mare cîştig, răspunse oaspetele. După lupta de la Şelimbăr, principele Mihai nu s-a simţit prea bine cu sănătatea. Unele lovituri grele căpătate acolo şi-au arătat răutate mai tîrziu. Felcerul Zimmermann îl tratează cu ceva leacuri. Un borcan cu astfel de leacuri se află întotdeauna pe masa de lîngă patul principelui. Va fi destul să amesteci praful acesta cu ceea ce vezi în borcan. —Şi dacă Mihai-vodă nu se va atinge de leacuri? —O! rîse oaspetele. Nu-l cunoşti, dragul meu. Omul acesta nu lasă nimic la întîmplare. Iar acum, după ce ţi-am lămurit planul meu, nu mai rămîne decît să batem palma. —Ar mai fi vreme pentru asta, se codi Zablije. Întîi ar trebui să stabilim suma care mi se cuvine, fiindcă ce mi-ai spus… —Eşti lacom, sfinţia-ta, grăi Samuel aspru. Fostul călugăr nu luă seama la observaţiile acestuia. Ridică nasul ca o lamă de cosor, închise un ochi, îşi împreună mîinile într-un gest cucernic şi gîndi: „Ştie că sînt singurul om în stare să descurce această afacere. Două mii de ducaţi reprezintă o avere la care n-aş fi visat niciodată. M-aş fi învoit chiar şi cu jumătate din sumă, iar dacă mă cercetez bine, poate chiar cu un sfert. Totuşi, ar fi păcat să nu mai ciugulim ceva. Cred că pungaşul acesta cîştigă de două ori pe atît, sau poate chiar mai bine.” —Trei mii, prietene drag, şuieră Zablije mîngîindu-şi faţa. Samuel tresări şi-i răspunse întunecat: —Două. Aceasta e suma de care dispun. —Măcar două mii opt sute, milostivule! —Două. —Poate două mii cinci sute, suflet bun de creştin, zise întinzînd mîinile a binecuvîntare. —Două. —E ultimul tău cuvînt, frate scump? —Ultimul. —Fie, tîlharule! mîrîi Zablije transpirat. Cine dă aurul? —Ieremia Movilă domnul Moldovei şi Sigismund Báthory fostul principe al Transilvaniei. —Unde îl primesc? —Iată o hîrtie pentru o mie de ducaţi. Restul – după ce se va isprăvi lucrarea. Te voi aştepta la hanul Lumina Zorilor din Teiuş. —Pot să te mai întreb ceva? —Chiar te rog. —Ce urmăreşte Sigismund? —Scaunul principatului Transilvaniei. —Dar Ieremia Movilă? —Scaunul Ţării Româneşti, în care ar vrea să-l aşeze pe fratele său Simion Movilă. Zablije îl privi mirat, iar întrebarea lui veni destul de firesc: —Parcă ziceai că domnia aceasta i-a fost promisă lui Dumitraşcu. —Da, aşa ziceam, zîmbi Samuel. Promisă, e tocmai cuvîntul care trebuie. Dar de la promisiune la faptă, drumul se arată lung. —Înţeleg, murmură Zablije. Dumitraşcu se va alege cu praful de pe tobă. Totuşi, el rămîne o ameninţare. Văzîndu-se păgubit, ar putea vorbi despre asasinarea lui Mihai-vodă. —Ar putea, dar nu o va face. Cum îţi închipui că am lăsa noi în viaţă un astfel de martor? Zablije închise un ochi. Era un tic al său în momentele de uimire. —Vrei să zici că pe Dumitraşcu îl aşteaptă… —Da, asta vreau să zic. Iar sarcina îţi revine ţie. La Alba-Iulia veţi călători cu o trăsură. Şi tot cu ea vă veţi şi întoarce. Ei bine, cred că nicăieri nu există prilej mai bun pentru o lovitură de cuţit decît în trăsură. Asta se va petrece între Alba-Iulia şi Teiuş. Uciderea lui Dumitraşcu îţi aduce încă două sute de ducaţi. —Dar şi eu voi fi un martor nedorit, se lumină brusc fostul călugăr. Cime îmi garantează că voi rămîne în viaţă? —Eu! Am lucrat mult împreună şi iată că eşti mai sănătos ca oricînd. Şi vom mai lucra, dragă Zablije. Dacă pe Dumitraşcu l-aş fi angajat din voinţa mea, l-aş fi apărat de necazuri. Totdeauna mi-am apărat oamenii. Poate-i un cusur al meu că ştiu să fiu loial chiar în afaceri necurate. Gazda recunoscu în sinea lui temeinicia acelor vorbe. Ştia că Samuel are astfel de calităţi. —Totuşi, nu pricep un lucru, zise el. De unde pînă unde prietenia lui Ieremia Movilă cu Sigismund Báthory? —Ah! rîse oaspetele. Domnul Moldovei s-ar face prieten şi cu Dracul. E dornic de mărire şi putere. Sigismund îi aduce aur şi oşti din Polonia. Azi, lucrează frumos împreună, dar mîine cine ştie ce va fi? De va ajunge Sigismund principe al Transilvaniei, Movilă poate să-şi ia rămas bun de la scaunul său de domnie. Însă primejdia e mai apropiată azi. Ieremia ştie că principele Mihai pregăteşte o intrare cu oşti în Moldova. Şi mai ştie că nu l-ar putea opri. Mihai doreşte unirea valahilor de pretutindeni. De va rămîne în viaţă, o va face, fiindcă în ultimii şapte ani s-a dovedit cel mai mare general din Europa. Ai fost la Şelimbăr, Zablije? —Am fost şi te rog să mă crezi că am privit lupta cu ochi de cunoscător. Şedeam pe Dealul Gregori, şi mă uitam foarte mirat. Ca număr, oştile erau la fel. Cam treizeci de mii de oameni avea cardinalul Andrei Báthory şi tot pe atît Mihai-vodă. Oştile comitatelor, îmbrăcate în zale, tunurile mari de sub zidurile Sibiului, poziţia bună ocupată de principele Andrei mă încredinţau că armata lui Mihai-vodă va îngenunchea în mai puţin de un ceas. Că va fi un măcel cum nu s-a văzut prin acele părţi. După nouă ceasuri de luptă, cînd oamenii lui Andrei Báthory şi toată floarea nobilimii din jurul lui se spulberaseră cu totul, am crezut că visez urît. —Da, aprobă Samuel îngîndurat. Am fost şi eu acolo. Puţini au crezut într-o victorie a celor din Ţara Românească. Ştii care a fost secretul ei? —Nu, recunoscu Zablije. —Te cred. Mihai a venit cu oşti uşoare, fiindcă a înţeles, înaintea altor generali, că cele greoaie, îmbrăcate în zale şi armuri, şi-au cam trăit traiul. Adică au început să moară o dată cu apariţia armelor de foc. Acesta a fost secretul victoriei. Unirea celor două ţări române sub un singur conducător i-a uimit pe mulţi. Imperiul austriac şi-a dat seama că are în Mihai-vodă un vasal prea puternic. Marea nobilime a Transilvaniei, uluită şi învinsă lîngă zidurile Sibiului, s-a pomenit peste noapte cu un principe din neamul valahilor. Polonii, care visau o graniţă cu turcii pe Dunăre, şi-au văzut planurile spulberate. Iar turcii pricep abia acum că au greşit aplaudînd intrarea lui Mihai în Transilvania. O ţară a valahilor unită sub un astfel de general înseamnă scăderea influenţei turceşti spre nord şi spre apus. Aşa stînd lucrurile, prevăd mari necazuri pentru viteazul principe. Dacă nu vom reuşi noi, în viitoarele luni se vor găsi alţii care vor plăti în aur uciderea lui Mihai-vodă. Ameninţările stau atît de mari peste el, încît de va scăpa din încercarea noastră nu-i va fi de nici un folos. Principele nu va apuca viu sfîrşitul iernii. Asta ţi-o spun fiindcă ştiu multe. —După căldura vorbelor, mă mir că-i doreşti moartea. Oaspetele surîse. —Nu o doresc, dragul meu. Îl admir. Oameni ca el se nasc rar. Poate o dată la cîteva sute de ani. Din păcate, inte­ resele mele nu se potrivesc cu ale lui. Am patruzeci de ani şi sînt sărac. Dacă aş fi slujit la curtea acestui principe, m-aş fi bucurat poate de onoruri, însă aur nu găseşti la el. Şi-a risipit întreaga avere spre folosul ţării. —Totuşi, o seamă de cavaleri îl slujesc fără plată. —Adevărat, dar ei sînt valahi. Eu n-am ţară. Nici nu ştiu unde m-am născut. —Grea treabă! zise călugărul, atent la gîndurile sale. —Foarte grea! încuviinţă Samuel. Dacă izbîndeşti, eşti un om făcut. Sigismund va uita răul ce l-ai încercat anul trecut asupra lui. De va ajunge iar principe al Transilvaniei vom lucra împreună pentru el. Şi m-ar mira dacă nu te va face episcop. —Dumitraşcu ştie că este nepotul lui Mihai-vodă? —Cum naiba să nu ştie? Doar a luptat împotriva lui pentru scaunul de domnie al Ţării Româneşti. —Dar despre Cae Indru a aflat ceva? —Nu. El îl cunoaşte numai sub numele de Marcu. Acum opt ani, cei doi fraţi s-au despărţit cu duşmănie. Dumitraşcu a plecat spre apus, purtînd în umăr o rană lăsată de spada lui Indru. —De ce s-au duelat? —Fiindcă Indru şi-a dat seama că Mihai-vodă este cel mai bun, cel mai potrivit dintre ei pentru domnia din Ţara Românească. —Mda! şi unde îl întîlnesc pe Dumitraşcu? —Am eu grijă, răspunse oaspetele. Dar ia spune-mi, de ce ţii unsprezece slujitori? Fostul călugăr se încruntă doar o clipă, apoi răspunse cu sinceritate: —Domnule, mulţimea lor mă desfată. Cînd ies în uliţă, sînt un nimic. Acest lucru mă ustură. D-aia în casă la mine vreau să fiu rege. —E un fel de a vedea lucrurile, admise musafirul. Totuşi, am aflat că printre ei ar fi şi o femeie trupeşă. O femeie lîngă un fost călugăr care mai are chemări spre lucrările sfinte mă miră. —Dar nu-i nimic de mirare, domnule. Cu ea discut , seara, despre facerea lumii. Samuel îşi reţinu un zîmbet. Numai ochii lui inteligenţi licăriră uşor spre veselie. Tăcură. Zablije luă două pahare şi le umplu cu ţuică. Prin coridorul slab luminat se strecură o umbră. Neliniştit ca un animal care simte primejdia, Samuel deschise uşa, dar coridorul era pustiu. Jăraticul din cămin murea treptat. Afară se iscase un vînt din senin şi pălmuia ferestrele cu zgomot aspru. Curînd, lumînările de seu închiseră ochii. Noaptea sărise peste hotarul ei de mijloc.

„Nune est bibendum” (Şi acum să ne veselim, să bem) Culegînd din fugă mirezmele pajiştilor, dumbrăvilor, livezilor, vîntul montan părea că-şi păstrează în­tregul elan pentru întinderea nesfîrşită a mării, unde avangărzile sale străvezii, mînînd către apus turmele speriate ale valurilor, au şi început să smulgă şi să spulbere spuma de pe coamele lor. În năzuinţa sa către mare, vîntul, sîcîit de obstacolele puse în cale, mătura de-a curmezişul marele drum pie­truit — Via Flaminia, care venea dinspre miazănoapte spre Roma. Năpustindu-se în pinii străvechi, negri şi noduroşi, plantaţi de-a lungul şoselei, îi scărmăna vijelios, înecînd în freamătul cetinii lor zgomotul a mii de paşi, ţăcănitul copitelor, uruitul roţilor. Umfla mantiile călă­reţilor, flutura penajele căştilor, zburlea coamele cailor, smucea din mîinile stegarilor acvilele şi semnele de co­horte, lipea tunicile de corp îngreunînd mersul, pocnea în coviltirele carelor cu poveri. Zburînd pe deasupra oştirii, lungite în mersul ei pe mile[1] întregi, smulgea din vuiet şi freamăt crîmpeie de cîntece ostăşeşti, sunete de trîmbiţe, zăngănit de arme, vorbe de duh, voioase, pline de bucuria întoarcerii, pline de aşteptarea desfătărilor fără număr. Şi peste toate, freamătul maiestuos al pinilor răvăşiţi de neobosita pu­tere a vîntului în goană peste şosea, în aceleaşi rafale lungi, aceleaşi scurte potoliri. Numai oamenii, cu ale lor, erau mereu alţii. Pe ace­laşi drum au mărşăluit cîndva legiunile lui Marius, ale duşmanului său de moarte — Sylla, ale lui Pompeius şi Caesar. Peste aceste pietre au răsunat cîndva paşii armatei de gladiatori şi sclavi ai legendarului Spartacus şi ai atîtor alţi conducători de oşti, mereu alţii. Nu mai era mult pînă la Roma, după cum nici soarele, coborînd într-o apoteotică învălmăşire de nori, nu mai avea mult pînă să asfinţească. Razele piezişe aprindeau roşul cald al tulpinilor de pini, învăluind firea întreagă într-o diafană lumină aurie. Din cauza lipsei corăbiilor, căci flotele din Mare Nostrum se aflau în porturile Asiei şi Africii, legiunile care au luptat în Dacia au trebuit să ocolească Adriatica, aşternîndu-se la drum prin Singidunum, Noviodunum, Aquilea, Bononia. Aproape treizeci de zile le-au trebuit ca să ajungă pînă la Roma, la triumful lor şi al lui Traian. De altfel, tot drumul acesta, lung, pe alocuri anevoios, era asemănător unui triumf. Campînd în preaj­ma oraşelor, răsfăţaţi de senatele provinciale şi consi­liile orăşeneşti, fericiţi că nu mai este nevoie să se oste­nească în fiecare seară cu săparea şanţurilor şi înălţarea valurilor de pămînt, după cum s-au ostenit în Dacia, ca să se poată odihni în oarecare linişte, oştenii s-au grăbit cît au putut. De-a lungul întregului traseu ovaţiile nu mai conteneau, mai ales în provinciile megieşe cu Dacia, în Moesia, Illyria, Pannonia, locuitorii jubilau la gîndul că de acum satele şi oraşele lor nu vor mai fi amenin­ţate, că agoniseala, libertatea şi chiar viaţa lor nu vor mai depinde de bunul plac al năvălitorilor. Peste tot, oficialităţile ordonau slujbe de mulţumire, înălţau altare, puneau pietre votive în cinstea marelui şi bunului Iupiter, atotrăzbunătorului Marte şi a augustului cezar, imperator Marcus Ulpius Nerva Traianus. Populaţiile din drumul lor se întreceau în procurarea hranei şi a fura­jelor pentru oştire, ştiind că această contribuţie, oricît ar fi ea de apăsătoare, îi va despăgubi cu vîrf şi îndesat în anii de pace ce vor urma. De la jumătatea drumului, împăratul însoţit numai de statul său major, părăsi armata, ajungînd cu două zile înaintea ei la Roma, mai bine zis la cîmpul lui Marte, unde se instală într-un cort. Tradiţia şi legea nu-i permiteau unui conducător de oşti să pătrundă în incinta cetăţii, decît după concedierea armatei şi depu­nerea insignelor de general. Prin apropiere, tot în afara zidurilor, se afla templul zeiţei războiului, Bellona, nedespărţita tovarăşă a lui Marte. Pe altarul acestui templu, învingătorul dacilor depuse cererea de a-şi sărbători triumful, adresată se­natului, urmînd ca preotul şi preoteasa Bellonei să mij­locească între el şi forul suprem al statului. De la Caesar încoace aceste obiceiuri şi-au pierdut semnificaţia, la origine profund republicană, care puneau stavilă, în ascensiunea unor conducători de oşti ambiţioşi, către tira­nie. Traian, deşi era stăpînul absolut al statului roman, poate mai mult decît alţi cezari, dorea să-i redea obi­ceiului străvechia strălucire. Nu toate oştile care luaseră parte la cucerirea Daciei se îndreptau către Roma. Legiunea ai XIII-a Gemina, bunăoară, fusese lăsată în Apulum, oraş situat în inima noii provincii Dacia. De asemenea, multe cohorte din alte legiuni, precum şi multe unităţi auxiliare ale alia­ţilor, s-au reîntors în garnizoanele lor înşirate de-a lun­gul Danubiului, sau la graniţa de nord-est a imperiului, învecinată cu vastele teritorii împădurite şi pline de smîrcuri ale seminţiilor germanice libere. Numai de dragul triumfului Traian n-ar fi îndrăznit să-şi retragă oştile de la hotare. Luase cu el pretorienii şi corpurile de elită italice, adăugîndu-le un mare număr de oşteni care s-au distins în luptă, formînd din ei cîte două co­horte alese pentru fiecare legiune. În seara aceea vîntoasă a zilei a VII-a înaintea Ide­lor lui Iunie, în freamătul răscolitor al pinilor seculari, oastea celor aleşi intra în cantonamentul pregătit din timp, cu grijă şi minuţiozitate de către tribunii militari şi edilii Romei. La lumina puţină a soarelui roşu, imens şi turtit, care apunea dincolo de fluviu, unităţile, dirijate de curieri că­lări, intrau în lagărul imens, ocupîndu-şi locurile desti­nate fiecăreia. Pentru ostaşii care au petrecut ani în şir în provin­ciile imperiului ori pe teritoriile barbarilor, a campa în preajma Cetăţii Eterne era o mare desfătare, pentru unii cu totul nouă, neîncercată, pentru alţii — reîmpros­pătarea plăcerilor al căror gust se ştersese cu timpul. Văzîndu-şi de treabă, ei aruncau din cînd în cînd pri­viri curioase, pline de nerăbdare, către imensul oraş, ale cărui ziduri, turnuri, edificii şi monumente încă mai scli­peau în razele piezişe.   [1] Mila romană = 1479 metri

FORFOTA slugilor cuprinsese întreaga casă. Sub privegherea lui lordachi, vătaful, se scuturau covoarele grele de Smirna şi de Persida, se periau catifelele fotoliilor vieneze, se ştergea cristalul oglinzilor veneţiene, argintăria era frecată şi lustruită. Din când în oând, cu câte o sudalmă, sau cu câte o lovitură de picior, nedureroasă, fiindcă vătaful purta meşi de saftian moale, cu vârful întors, lordachi îi zorea pe cei care trebă-luiau. Vestea apropiatei întoarceri a lui vodă îi fusese adusă dis-de-dimineaţă mai marelui peste slugi de către însăşi domnia sa bagi Arghiropol, văr de al treilea cu doamna Ecaterina, născută Mammona. E drept că lordachi prinsese încă mai de mult un zvon – de la alte slugi de fanarioţi cu care era prieten de ciubuce, cafele şi taclale, dar nu-i venise să-l creadă pe de-a-ntregul: mahalaua zumzăia totdeauna de noutăţi de cele mai multe ori mincinoase. Hagi Arghiropol era galben şi tras la faţă. Rostise mai înainte ca lordachi să fi apucat să-şi isprăvească temenelele: — Vodă e în drum spre Stambul. Mazil… La auzul unei asemenea nenorociri, vătaful izbucnise în strigăte de spaimă şi de durere, parte adevărate şi parte prefăcute, dar Arghiropol îl liniştise într-un chip aparte: — Bine că e teafăr. Padişahul i-a îngăduit să se aşeze în pace la casa lui şi să se bucure în tihnă de ce-a mai ago nisit. lordachi îşi mai domolise văicărelile întrucât relele cele mari – descăpăţânarea sau surghiunul – erau ocolite cel puţin pentru săptămânile ce urmau să vină. Totuşi, pe undeva, prin âdâncul inimii, mai stăruia o urmă de spaimă. Dar parcă nu o dată pungile, oricât de multe, în loc să ostoiasca la- comia moslemilor, n-o aţâţaseră mai tare? Lui lordachi i se năzări prin faţa ochilor închisoarea celor Şapte Turnuri, cu zidurile ei înalte şi mucezite, şi se cutremură de teamă pentru soarta sa de slugă, legată de aceea a stăpânului. — Pe mâine seară să fie gătită odaia de oaspeţi. Beizadea Constantin, neamurile şi prietenii măriei-sale vor să se adune la sfat. Să ai grijă de cafea proaspătă şi de tutun, încheiase Arghiropol. — Nu te nelinişti, kirie. Toate or să fie orânduite cum se cuvine. Ca pentru o casă domnească. Acum lordachi zorea; ceasurile trecuseră şi mai rămâneau multe de pregătit. Blestematele astea de slugi făceau treaba de mântuială, cum nu erai cu ochii pe ele! Şi lordachi pierduse o bună parte din dimineaţă la cafeneaua lui Dimachi Chefalonitul, lăsând servitorimea de capul ei, fiind dornic să audă de la alţii ce nu ştia, şi să le împărtăşească ceea ce ştia. Se întorsese de la Dima cu traista plină de veşti – veşti de care nici hagi Arghiropol, nici beizadeaua Constantin dragomanul cel mare al Porţii n-aveau habar. Aflase astfel, cât dăduse Vodă Alexandru ca să mai fie lăsat în scaun măcar un an (o sumă la auzul căreia te prindeau ameţeli), şi cât plătise sau făgăduise norocosul său potrivnic, Hangerliul. Spuneau unii că vizirul ar fi poftit să-l mai păstreze la domnie pe Ipsilanti, dar că se împotrivise cadâna cea mai iubită a sultanului, Merzieh-hanum, ameţită de strălucirea unor dia-manticale cum nu mai erau altele în Stambul şi pusă la cale de capudanul Cuciuc Hussein. Nu era străin de schimbarea domnilor nici ministrul Franţei, doritor să aibă la hotarul de miazănoapte al împărăţiei un prieten al Republicii. Alţii se bucurau că lui vodă nu i-a căzut capul şi povesteau că Mer-zieh spumega de necaz că mazilirea pe care o ceruse cu stăruinţă fusese îndulcită de îngăduinţa întoarcerii. Spre seară, odaia de primire se pregătise, jarul mocnea în aşteptarea ibricelor cu cafea de Mecca, sacagiul adusese de la Trei Fântâni apă limpede din care beau doar stăpânii. În lipsa ciubucgiului măriei-sale, însuşi lordachi pregătea ciubucele pentru oaspeţi. Musafirii se iviră în casa de la Therapia abia după lăsarea nopţii. Soseau rând pe rând, purtaţi din Stambul, din Fanar, din Galata de calce ieftine, luate cu chirie, însoţiţi de câte o slugă, două, mai mult furişându-se, ca şi cum ar fi vrut să se ascundă de ochiul mereu bănuitor al turcului şi de privirile iscoditoare ale vecinilor. Plăgi Arghiropol, kir Meletie, un călugăr din preajma înalt prea Sfântului Patriarh, Anastase Mammona-Mihaloglu, bancher de seamă şi neam după mamă cu doamna, bogatul Antonache Callistos, Celebi armeanul şi încă vreo câţiva, străini, veri, cumnaţi, în totul vreo zece bărbaţi. Era o adunare de taină şi de afaceri, peste care plutea o apăsare ascunsă, o adunare la care femeile, cu vorba lor repezită şi gălăgioasă, n-aveau ce să caute. Întâi băură cafele şi tutun, vorbind despre lucruri neînsemnate, deşi pe toţi îi frigea numai şi numai mazilirea rudei şi datornicului lor, ’mazilire întâmplată înainte de vreme. Aşteptau să se arate şi beizadea Constantin, fiul voievodului, întârziat fără doar şi poate de cerinţele slujbei sale de mare dragoman. Sfatul cel adevărat începu abia o dată cu sosirea lui Constantin. Vorbi mai întâi Mammona-Mihaloglu, omul cel mai avut dintre ei toţi, cel mai bătrân şi în acelaşi timp cel mai de. Nădejde sprijinitor al mazilitului. Bătrânul îşi tot învârtea în minte vorbele pe care avea să le spună, fără să găsească însă cuvintele potrivite, în cele din urmă, se hotărî: — După cât îl cunosc eu, măria-sa Alexandru n-o să aibă linişte până n-o căpăta înapoi scaunul domnesc. De va voi, suntem îndatoraţi să-l sprijinim şi să-i fim de ajutor. Ca nea muri, ca prieteni şi creditori… Se făcu tăcere. Oaspeţii se pândeau unul pe altul, neho-tărâţi: — Vodă o f i ostenit de atâtea domnii… — De slavă şi de bogăţie nu osteneşti, se amestecă în vorbă şi hagi Arghiropol. Înălţimea-sa Alexandru a fost mazilit înainte de vreme, prin urzeli şi pâri fără temei. Astea se pot spulbera… — E lucru cu primejdie, kirie Anastasachi… grăise Gelebi-hogea, armeanul. Sultanul vrea domn tânăr şi aprig în Vala-hia. Hangerliul are prieteni puternici şi ocrotitori ele seamă. — Şi Ipsilanţilor le lipsesc? Neamul cel mai cu fală din tot Stambulul, înrudit cu Moruzeştii, cu Calimachi… — Şi cu Hangerliii. — Hangerliii ne sunt rude de departe. Nişte coate-goale… — Vizir-agasi mi-a destăinuit că vizirul cel mare abia şi-a pus pecetea pe firman. Hangerli e omul Franciei, şi Poarta se teme de mânia austriecilor. — Se poate. Se poate, kirie, dsr Hussein Cuciuc e numit seraskier la Dunăre, peste o sută de mii de oştire. O duce îm potriva răzvrătitului Pasvan… — De unde ştii domnia-ta asemenea lucru de taină? — Doar eu le vând încălţările, îmbrăcămintea şi praful de puşcă, răspunse liniştit Gelebi. Dragomanul poate să întărească vorbele mele. Ochii tuturor se îndreptară spre beizadea Constantin, care de la începerea sfatului nu scosese niciun cuvânt. — Aşa e, precum spune cinstitul Gelebi. — Domnia-ta, Gelebi, te bucuri de câştig în negoţul cu Hussein şi cu Hangerli. — Câştigul e câştig. Socotesc, şi cred că nu mă înşel, că Vodă Alexandru nu mai are sorţi de izbândă, un an, doi. Pierdere de vreme şi de bani. Şi bani… câţi oare a strâns în câteva luni de stăpânire? Mai nimica. Valahia e sărăcită şi bântuită de pasvangii. — Nu-i purta domnia-ta de grijă. Antonache Callistos, bancherul, se frământa de o vreme neliniştit pe sofa, ca şi cum droturile l-ar fi împuns în carne. Izbucni: — Măria-sa a iscălit o groază de sineturi şi de poliţe! — Chezăşuite de banca Mammona, adică de mine, bre Antonache, şi eu sunt bun de plată. — Eşti bun, Anastasie, eşti bun. Dar fiind şi neam cu măria-sa, dacă pierzi parale, îţi rămâne mulţumirea că ţi-ai ajutat o rudă de sânge. Eu ce mă fac? Nu sunt încă trei luni de. Ciând i-am împrumutat lui Vodă Alexandru cinci sute de pungi bani peşin, cu dobândă cinstită de douăzeci la sută. Răspunzi şi pentru banii ăştia? Hagi Arghiropol şi Mammona-Mihaloglu schimbară între ei priviri lungi. Voievodul avea datorii pe care ei, oamenii lui de credinţă, nu le cunoşteau. — De datoria asta noi nu răspundem. O să-ţi plătească vodă. — Cu ce, iubite prietene? Banii peşin am auzit că şi i-a pus la bună păstrare, la bănci din Viena şi Amsterdam. Mâhaloglu se încruntă. Rudenia era rudenie, iar afacerile afaceri. Se întoarse spre Constantin beizadea: — Altfel m-am înţeles cu părintele domniei-tale, Constan tine. Mi-a făgăduit că banii care-i prisosesc îi depune la banca Mammona. Pe temeiul ăsta i-am chezăşuit cu iscălitura mea sineturile şi poliţele. — Banii de prin străinătăţi nu pot fi popriţi de la Stam-bul, grăi, ou răutate hogea Gelebi. Era vădit că trecuse de partea duşmanilor. De ce-l mai poftiseră oare? — La asta nu m-am gândit. Antonache, bancher care abia începea să se ridice, se simţea, cuprins de nelinişte. — Rău ai făcut, kirie Antonache. Dacă te gândeai, nu mai cereai să-ţi înapoieze părintele meu cele cinci sute de pungi – dobânzi şi capete – de îndată. Eu te-aş ruga să ne mai îngădui cu plata. Antonache Callistos fierbea. Se vedea singurul păgubaş, dar se înşela. — Şi domnia-sa Gelebi-hogea o să-l mai păsuiască pe pă rintele meu. După câte am oblicit, Vlastos din Pera are încăl ţări şi postavuri mai bune şi mai ieftine. Chiar acum două ceasuri înălţimea-sa Reşid se plângea că neguţătorii armeni sunt mai răi ca tâlharii ele codru. „Ce să fac, dragomane?” m-a întrebat. „Să ne mai gândim, preaputernice, să ne mai gândim…” i-am răspuns. — Înţelept răspuns, dragomane. Tare înţelept… — De e nevoie, şi înalt prea Sfântul Patriarh poate să-l ajute cu bani pe Vodă Alexandru, răsări pe neaşteptate şi Meletie călugăiuil. Sfânta biserică e săracă şi strâmtorată, dar toţi grecii din Fanar sunt fiii ei credincioşi. L-am uns pe Hangerli. Dar n-o să-l lăsăm nici pe Ipsilanti să ajungă lipsit… Bătrânul Mammona-Mihaloglu şi hagi Arghiropol schimbau mereu priviri. Nu mai conteneau să se mire de isteţimea beizadelei. Aflau că în afara treburilor diplomaticeşti se pricepea şi la afaceri. Urmară ceasuri de tocmeli. Glasurile acum se amestecau înverşunate, acum -se potoleau. Ceştile cu cafele parfumate, împinse de o parte, lăsaseră loc hârtiilor pe care se înşirau socoteli. Oricum ar fi sucit-o, Gelebi şi Antonache Callistos n-aveau încotro. Până la urmă, înverşunarea lor se potoli de tot: — O să-l păsuim pe măria-sa Alexandru, cât o să fie ne voie, cinstite Mammona şi cinstite dragomane. N-o să cerem nici plata poliţelor. Cu o singură rugăminte: să-i spui lui Reşid-paşa că Vlastos e un tâlhar şi are marfă proastă şi puţină… Constantin făgădui. Făgăduielile nu costă parale, şi nici nu trebuie ţinute întotdeauna, – şi adunarea se sparse. După plecarea musafirilor, Constantin-dragoman rămase singur cu Mammona-Mihaloglu şi cu hagi Arghiropol. — Am îmbătrânit şi n-am aflat că nu trebuie să te încrezi în nimeni, Constantine. Nici în rude, nici în prieteni, nici în tovarăşi de afaceri. Bine c-am ieşit la capăt. Tare mi-ar fi fost greu să plătesc pe nepusă masă toate poliţele şi sinetu rile de datorie chezăşuite… — Gelebi şi Callistos sunt nişte ticăloşi mai răi ca Pasvan. Au întors-o dintr-o dată în toate. Până ieri, alaltăieri nu mai conteneau cu dragostea pentru măria-sa Alexandru. — Tâlhari de codru, preaiubite şi preacinstite neamuri. — Nădăjduiesc că până la dobândirea altei domnii, vodă o să-şi plătească o parte din datoriile către Banca Mammona. — Fără îndoială, fără îndoială. Deşi, după câte ştiu… — După câte ştii? Ce vrei să spui cu asta, Constantine? — Că părintele meu n-o să-şi poată plăti toate datoriile până când… — Până când? — … n-o să se suie pe scaunul vreuneia din Ţările Rumâ- neşti altcineva din neamul Ipsilanti. — Domnia-ta, poate? Cu învoirea domnului Alexandru? Dragomanul zâmbi subţire. — Cu ea sau fără ea. Şi oricum cu sprijinul cinstitelor voastre feţe. Numai că asta nu trebuie să i-o spuneţi decât atunci când o veni vremea potrivită… Mammona-Mihaloglu avusese deplină dreptate: nu te mai puteai încrede în nimeni. Nici măcar în copii. La început intraseră în strâmtoare triremele, mânate împotriva curentului de încordarea vâslelor. Căutau loc prielnic pentru ridicarea unei noi cetăţi în care să se aşeze mulţimile de săraci, pe care pământul patriei nu ’mai dovedea să-i hrănească. 10 întrebaseră oracolul, şi preoteasa zeului Phoebus, alta şi mereu aceeaşi sub numele ei neschimbat, le răspunsese ca’ întotdeauna cu vorbe având un înţeles ascuns: „Aşezaţi-vă în faţa cetăţii orbilor…” Şi orbi fuseseră cei care trecuseră de zeci şi de sute de ori pe lângă limba de pământ care închidea, cu cornul ei de aur, (Strâmtoarea, stăpânind astfel gura portului Euxin, cel neprimitor. O mare bogată în peşte, ape negre care scăldau ţărmuri sălbatice dar dincolo de care se ’ântindeau ţări cu grâne, cu lemne, cu poduri, pline de prisăci, cu robi frumoşi şi zdraveni, şi mai cu seamă ieftini. Keleustul întâii trireme zări limba de pământ şi îndreptă corabia spre ea, aruncă ancora, şi păşi pe pământul proaspăt şi nou… Aşa se născuse oraşul Byzantion, care durase o mie de ani, până când un împărat al Romei îl (schimbase în capitală a imperiului, şi-i dăduse numele său: Constantinopolis. Oraşul mai trăise astfel, inimă a unei împărăţii bolnave, crude şi strălucitoare, încă o mie de ani, până când porţile i se prăbuşiseră sub izbiturile topoarelor şi sub loviturile tunurilor, înăuntru se năpustise Asia, cu ostaşii ei, şi oraşul arsese trei zile şi trei nopţi fără încetare, dar nu pierise. Coinstantinopolis se prefăcuse în Stambul, cetate de scaun a unei alte nesfârşite împărăţii, îl împodobeau acum subţirile şi înaltele minarete, cupolele de aur ale geamiilor, olanele smălţuite ale Saraiurilor, bogăţia grădinilor udate de fântâni ţâşnitoare. Îl murdăreau uliţele înguste, prăfoase şi întunecoase, tigvele înfipte în suliţi, haitele de câini rătăcitori şi veşnic flămânzi, robii şi gratiile ferestrelor. Rămânea totuşi locul de întâlnire a două continente: Europa, năzuind spre viitor, şi Asia încă adormită. Ca an toate zilele săptămânii, Stambulul era ’tot o forfota de oameni. Turci cu faţa uşor pământie şi ochi înguşti, îmbrăcaţi în ilice şi şalvari, înveşmântaţi în largi haine de mătase, arabi subţiratici şi tăcuţi, egipteni cu umeri laţi şi mijloc subţire, cu fesurile lor roşii, curzi în hainele lor negre cu brâie încărcate de arme, greci în anterie, evrei în caftane, armeni în portul lor vechi, apuseni – italieni sau franţuzi – în îmbrăcăminte ciudată şi străină pentru aceste meleaguri. Prin mulţime se strecurau, strigându-şi marfa, ’salepgii, negustori de cofeturi şi de zaharicale, vânzători de mărunţişuri, alviţari şi rahagii, sacagii aducând apă limpede sau tulbure, după punga cumpărătorului. Pe la colţuri, cerşetori zdrenţuiţi îţi vârau sub nas cioturi de braţe şi picioare, bube hidoase, sau îşi arătau ochii albi şi înţepeniţi. Din vreme în vreme, prin mijlocul acestei mulţimi colorate şi zdrenţăroase, se deschidea drum larg, prin care treceau nepăsători şi trufaşi paznicii şi ostaşii înălţimii-sale sultanului, temeiul stăpânirii, al bogăţiei şi al «lavei. Mai greu îşi făcea loc un alai alcătuit din vreo douăzeci de arnăuţi şi de slujitori, în fruntea cărora călărea un bărbat trecut şi ostenit de drum, îmbrăcat cu oarecare bogăţie: rnă-ria-sa Alexandru Ipsilanti, fost până de curând domn al Vala-hiei şi paşă cu trei tuiuri. Cei care îl însoţeau erau doar o parte din oamenii cu care se întorcea în Stambul. Cei mai mulţi rămăseseră la o zi de drum depărtare, lângă rădvanul doamnei Ecaterina şi mai ales ’lângă carele îngreunate de avuţia agonisită în cele cincisprezece luni de stăpânire peste atât de răbdătoarea şi darnica Valahie. Vodă era îngândurat. Orice s-ar fi în-tâmplat, nimic bun nu-l aştepta: o casă bogată şi încăpătoare, dar pustie; tihna şi pacea îi păreau la fel de obositoare ca frământările şi primejdiile, şi toate la un loc nesigure. Poate întoarcerea fusese o greşeală şi o nebunie. Padişahul îi scrisese cu rnâna lui, făgăduindu-i dreptul de a se bucura de bătrâneţe. „Sunt într-adevăr bătrân, neputincios şi nefolositor?” Toate erau înşelăciune şi vis. Lesne-crezători, uşor de minţit şi ele dus cu vorba, viteji, trufaşi, dispreţuitori de moarte, stăpânii aceştia ai lui se aprindeau adesea de mânii oirbe, năzărite sau întemeiate. Atunci porunceau schingiuiri, tăieri de capete, sugrumări tainice, îşi ţineau cuvântul dar îl şi călcau, se mulţumeau cu puţin şi se lăcomeau la avuţii şi la dulceaţa vieţii. „Nu-mi erau de ajuns banii de la Amsterdam şi Viena? Pentru ce m-am întors?” se gândea Alexandru. „Hussein Cu-ciuc mi-e duşman, Merzieh mi-a cerut capul. Dacă nu mă apăra vizirul cel mare…” Se întorsese de fapt pentru fiul lui, Constantin-dragoman. Dragostea pe care i-o purta nu se stinsese, cu toate supărările şi necazurile aduse de năbădăioasa lui odraslă. Beizadea Constantin se înstrăinase de mult. „Nici nu mi-a scris, de când e mare dragoman. De ce nu m-a înştiinţat la vreme despre urzeli şi uneltiri? Parcă s-a bucurat că nu mai sunt domn…” Glasul slugii îl trezi din gânduri. — Trebuie să descaleci, măria-ta. Dimpotrivă venea un alai de zece ori mai bogat şi mai numeros. Oşteni cu haine de război şi cu arme, purtând calpace înalte de pâslă albă, rnergând în şiruri stnânse, beşlii pe cai nărăvaşi, agi şi paşale. Înaintea tuturor, doi harapi ţineau înălţate steaguri şi un al treilea o suliţă cu trei tuiuri flutu-rand în vânt. — Trebuie să descaleci, măria-ta. Suntem la Stambul… Fostul voievod îşi aminti că nu mai stătea pe niciuna din treptele măririlor. Era un ghiaur ca oricare altul, dator să coboare de pe cal ori de câte ori îi ieşea în cale un demnitar sau un ostaş chiar de rând din oastea sultanului. Sprijinit de slugă, coborî în pulberea alburie a uliţei, şi se trase la o parte. Alaiul trecu pe lângă el într-o lenevie trufaşă. Pe la mijloc, vodă zări un chip cunoscut. Turcul, smolit şi uscat la faţă, era înveşmântat cu măreţie şi risipă de pietre şi mătăsuri. Numai zamfirul de la surgiuc preţuia cât o corabie. Zărindu-l pe mazilitul voievod, paşa rânji şi isouipă a dispreţ în ţărână. — E Cuciuc Hussein. Porneşte către Dunăre. Umilirea îl arse ca un fier roşu, şi într-o clipită îi schimbă toate gândurile. Mărirea domniei, puterea, beţia temenelelor cu care se învăţase şi care aveau să-i lipsească îl hotărâră: să mai fie o dată domn. Se va înarma cu răbdare, va aştepta în casa lui de la Therapia ca un bătrân mulţumit cu soarta, până îi va veni iar vremea. Atunci va arăta tuturor, prieteni slabi sau făţarnici şi duşmani, de ce e în stare el, Vodă Alexandra, O dată măcar să mai fie domn, şi pe urmă…

Capitolul unu   CEI TREI, ROATĂ ÎN JURUL LUI TOADER BERIAN, ZIS ŞI ŞERPELE Roș erau ochi şi urechi. Altfel nici că se putea. Ochii urmăreau, fascinaţi, mişcările singurului om care nu se sinchisea nici atâtica de poreclă, mişcări ce însoţeau vorbele ca şi când cel ce le rostea ar fi fost plămădit din gelatină, în vreme ce urechilor nu le venea să creadă. Cum s-ar fi putut însă să nu crezi când Toader Berian, om căruia, între şaptezeci şi o sută de ani, puteai să-i dai oricâţi, se jura „să-l muşte şerpele roş” pe ăl care minte, ori de câte ori bănuia neîncrederea pe feţele celor dispuşi să-l asculte. Vitele păşteau mai la o parte, către gura văii. Bătrânul cobora ori ridica glasul, însufleţind vorbele, destăinuind întâmplări de groază, în vreme ce copilandrii, până mai adineaurea viteji nevoie mare, aruncau priviri furişe către bezna cenuşiu-verzuie unde bănuiau gura peşterii, neîndrăznind să-și arate într-un fel sau altul curiozitatea și teama. —  Cum vă spusei, peştera străbate muntele până hăt, la temeliile Cetăţii Regilor. În pereţii ei, care aici se lărgesc, aici se strâmtează, închipuind un fel de coloană subpământeană a infinitului, sunt săpate poliţe, un fel de brâuri de mărimea unor şanţuri răsturnate în care se înşiruiesc, ca nişte dovleci puşi la păstrare, urnele de aramă sau de aur cu cenuşa mai-marilor daci, fiecare vas fiind păzit de o viperă galbenă, având cornul verde şi în vârful cozii un clopoţel de argint. Cum ai pătruns acolo la ceasul când şerpele roş îşi leapădă pielea, cum prind a suna clopoţeii, fiecare pe alt ghers: legănat, grăbit, unduitor, moleşitor, încât auzindu-i capeţi gust de somn şi ai vrea să dormi şi să tot dormi ca să nu te mai trezeşti niciodată. Atunci, ca la o poruncă, muntele se clatină, intrarea se închide, o lumină lăptoasă prinde a curge din tavanul de calcare, aşijderea celeia din nopţile cu lună neciuntită de vârcolaci; numai ce prind a clinclincţi clopoţeii şi din vasele cu cenuşă prind a răsări somnoroase umbre omeneşti care, mai apoi, se desprind de pe pereţi, aşa cum ai desprinde şi însufleţi nişte umbre, şi încep a umbla într-un fel de plutire vâscoasă, cu gesturi şi paşi de gelatină. Clopoţeii sună şi sună, viperele încornate prind viaţă şi şuieră hârşâit din guşile doldora cu venin înverzit; o lume întreagă, care a fost demult, se închipuie în jurul tău ca imaginile unui film proiectat pe zeci şi zeci de ecrane succesive, încât omul pătruns aici, dacă mai nimereşte ieşirea, biruind somnul bolnav, se trezeşte bătrân, de-i tânăr, şi tânăr, de-i bătrân. Rămâne neom, tânjeşte mereu după ce nici el nu ştie, bântuit de teama şi de dorul Şerpelui Roş. —  Adică?! îndrăzni Bogdan să-l întrerupă, simţind cum i se scurge un şuvoi de transpiraţie rece pe şira spinării. Cum vine asta „rămâne neom”? — Chiar aşa! întări Cosmin, bine prins nu atât de fantasmagoriile bătrânului cât de jocul de spiriduş al negului arămiu şi păros de pe nasul acestuia, neg ce aducea cu un fel de prună brumată, gata parcă să se desprindă în orice clipă şi s-o pornească singur la drum, orientându-se ca o insectă bizară după perii-antenă, şi de învâlvorarea unei şuviţe de păr negru într-o claie colilie. Negul prinse a se agita ca un minuscul clopoţel de aramă, sprâncenele-cetină se ridicară a cruntă mirare, înfăţişarea lui Toader Berian pe de-a-ntregul era aceea a unui smeu mâniat când le răspunse: — Neom ziceţi?! Puşchea pe limbă! Adică nu aşa ca toţi oamenii, ci chip şi robul poreclei sale: nebunul, şuia, zăluda, căpcăunul, priculiciul, strigoaica, înţelegi?! Care va să zică eu vă spun vouă ceea ce ureche de om n-a auzit, iar voi puneţi la îndoială! Uite, mă jur juruinţă grea: să-l muşte Şerpele Roş pe ăl de minte măcar atât, atâtica! — Aşa ca 'mnealui, mă Bogdane, plasticizează Teofana, închipuind cu arătătorul la tâmplă mişcarea sfredelului, semn cum că bătrânul ar fi binişor plecat de-acasă. Era în crucea verii. Soarele, moleşit şi el, părea a statornici undeva între zenit şi orizont, nehotărât dacă ar mai trebui să se îndrepte către apus ori ba. Vipia trecuse, vitele păşteau liniştite, iar ei altceva mai bun decât să asculte basmele bătrânului nu aveau de făcut. Ş-apoi nu oricine se putea lăuda că ar fi ascultat povestea peşterii din Valea Rea, chiar de Toader Berian spusă, de cel poreclit Şerpele Roş, arătare de spaimă, pe care întreaga suflare a satului îl ocolea la ceas de noapte ori prin locuri mai puţin umblate. Obişnuit, acesta era un om tăcut şi ursuz, un singuratic întâlnit când nu te aşteptai, prin văi şi pe coclauri, în căutarea cioburilor vechi şi a intrării în Peştera Zeilor. Doar cei câţiva copii de la Grădişte se obişnuiseră cu el, se convinseseră că nu era decât un biet bătrân care nu face rău nimănui, dimpotrivă, îţi are grija vitelor când tu ai poftă de scaldă ori de joacă şi ştie mulţime de istorii şi întâmplări, încât să-1 asculţi şi să-l tot asculţi dacă are poftă şi se lasă înduplecat. Astăzi, aşezat la umbra unui mesteacăn, singuratic pe costişa despădurită la fel ca el, ascultase cu vădit interes discuţiile celor trei tineri despre comorile regilor daci, se arătase prins de vraja închipuirii ori într-o lume ale cărei rosturi părea că singur dumnealui le ştie şi, cu vorba domoală, se lăsă pe făgaşul istorisirii. Oricum, auditoriul acesta, nedesprins prin ani şi experienţă de poveste, i se părea mai potrivit decât altul. Se prefăcu indiferent la gestul Teofanei, o zvăpăiată ce da în pârg prevestind o frumuseţe tulburătoare, care îi amintea un chip din alte vremi şi din alte lumi, puse negul din vârful nasului în mişcare şi prinse iarăşi a se desfăşura într-o gestică nemaipomenită, înălţându-se ori lăţindu-se, chircit în sine ori revărsat cu toată fiinţa în afară, ca o vieţuitoare dintr-o altă galaxie, alcătuită din plasmă.         — …La ieşire un alt Şerpe Roş stă strajă vecinic trează. Dacă soi de om a răzbit cumva într-acilea, numai ce-l muşcă de lobul urechii, urechea ceea se umflă şi coace şi se face rană roşie, care de la o vreme rămâne aşa, o urmă cât un bănuţ de aur, semănând cu aceia presăraţi pe pardoseala peşterii. Bogdan repetă gestul fetei, sfredelind tâmpla cu arătătorul, şi-i face cu ochiul. Numai că aceasta, prinsă de relatare, nu-i ia seama, pentru că tot ce spune moşul i se pare adevărul-adevărat, nu putea fi altfel; el, Bogdan, fluieră întrerupt, semn că moşul a luat-o razna şi, deodată, numai ce sare ca muşcat de şarpe: — Ei, asta-i! Păi, mă tot miram eu de unde atâta fantezie, de unde le scoţi şi cum le plămădeşti. Dară de aia zic oamenii că matale te-ai scrântit! Aşa, deci?! Matale, moş Toader, ai văzut, cum te văd, Şerpele Roş, ai fost în Peştera Zeilor, la care i se zice a Zârnelor, căci, uite, ai semnul întipărit pe lobul urechii. Care va să zică nu glumeşti! Bătrânul nu păru surprins. Doar o lumină cât scăpărarea unei raze îi trecu peste obraz, neobservată aproape. În schimb, îşi duse mâna la ureche şi îşi pipăi îndelung, cu mândrie, s-ar putea spune, semnul. Protestul, reproşul veniră abia acuma: — Cum adică?! Voi aşa aţi crezut? Că-mi arde de şagă, de înşiruit pe aţă copilării, istorii şi basme! Află, băiete, că n-aveam anii tăi când am intrat în Peştera Şerpelui Roş. Tot într-o vară secetoasă şi zăludă ca asta. Şi-am văzut ce n-a văzut om, şi-am trăit ce nici măcar nu se închipuie a trăire. Pe atunci - voi cam câţi ani aveţi, patrusprăzece? Păi da, așe gândeam şi eu, da' pe atunci aveam şi eu mintea aprinsă ca acei păgubitori căutători de comori dacice, ce-or fost dărâmat şi răscolit din temelii Grădiştea, Blidarul, Piatra Roşie şi Feţele Albe. Cum zic, eram eu așe, cam la anii voştri, doar că ştiam mai puţine lucruri decât voi. Îm! De ştiam, de bună seamă mă alegeam şi cu alte foloase, aş fi lăsat vrun sămn, aş fi păstrat o mărturie, mi-aş fi ostoit frica şi acum altfel le-aş arăta şi dovedi, pe toate, celor trebuitori să ştie. Aşe, m-am ales doar cu semnul ista şi cu o poreclă ce mi-o fost zăuitat numele, dar de care poreclă nu mă ruşinez. … Seceta transformase vara într-o toamnă târzie, bântuită încă de călduri: ierburi uscate şi tăioase ca spinul, izvoare secate, fântâni nămolite, animale secerate de foame şi dalac, presărate prin păşuni ca muşuroaiele de cârtiţă. Părinţii mei trimiteau în păşune două perechi de boi, o vacă pentru lapte, doi cai de căruţă şi doi pentru munte, câteva capre îndrăcite care-mi scoteau sufletul, ţinute mai mult pentru iezii tăiaţi de paşte. Cum-necum, pe seceta ceea trebuia să le hrănesc, să alerg pe urmele lor, încât simţeam cum îmbătrânesc de ani şi-mi scurtează zilele. Pe la crucea verii, într-o zi când năduşeala năvălise odată cu zorii, calc porunca tătâne-miu şi mă abat cu marhăle[1] tocmai pe Valea Rea. Aici, unde şi unde, mai întâlneai un covor de pajişte, un loc umbros, un smoc de iarbă, fiindcă nimenea nu se încumeta din pricina viperelor cu corn. Bunu, care, de când trecuse suta, nu mai număra anii, îmi povestise multe despre Peştera Zârnelor şi despre Şerpele Roş dar eu, la fel ca voi acum, o iotă n-am luat de bun. Caprele, vreo opt, zece, nu-mi mai aduc bine aminte, au tot suit din stei în stei ciugulind frunza de iederă şi măciuliile ciulinilor de piatră şi până să iau seama au ajuns tocmai la locul acela ocolit de oameni, unde se bănuia intrarea păzită de şerpele neadormit. Să mă întorc fără ele acasă nu îndrăzneam, să urc până la ele nu aveam curajul. Mi-am zis: fie ce-o fi! Dus am fost şi iată cu ce m-am ales din această pricină. Bătrânul le arătă lobul urechii şi şuviţa de păr negru. — Cât am fost tânăr, şuviţa aceasta era albă; de-am albit cu anii, s-o făcut neagră. D-aia zâc, şi nu ziceam nimicuţa de nu auzeam ce puneţi voi la cale, că, dragii mei, pe Valea Rea nu-i de mers la anii voştri. Şi... degeaba oboseala. Pentru mine nu-i zi bună de la Dumnezeu în care să nu caut intrarea. Geaba! S-o fi închis pentru vecie, s-o fi stârpit fără de urmă Şerpele Roş, mi s-o fi năzărit mie atuncea din pricina cine ştie cărei alte întâmplări năpraznice, totul nu o fi fost decât tulburare în vis urât, cine stie?! Nori albi şi pufoşi, caiere de lână şi clăbuci de săpun, înălţau cetăţi şi castele către apus, ca apoi să le pună la temelie pălălaia asfinţitului însângerat. Toader Berian le urmări îndelung jocul, tresări ca de o amintire, cercetă pe furiş pădurea întunecată de pe versantul stâng al văii şi le atrase atenţia: — D-apăi, dragilor, ar cam trebui să coborâm către sat. E acuş, acuş vremea mulsului şi a adăpatului, dacă nu cumva cu mulsul ne-au luat-o şerpii înainte. Tare agitate mai sunt bietele dobitoace. Ca atunci... De când cu întâmplarea aceea oamenii nu se mai încumetă să pască vitele pe aici. Mamă, mamă, ce mai spaimă şi îngreţoşare intrase în poporănii de p-aci! — Ce întâmplare, care întâmplare?! Alta decât cea cu peştera şi Şerpele Roş? — Alta, dar tot cam atunci s-a petrecut. Vaca lui Orbişan de la cantonul silvic se obişnuise să fie mulsă de un şerpe. Se înrăise în patimă încât ţinea laptele, chiar dacă omul o închidea în grajd o zi sau două. Se credea că o strigoaică, o vâlvă a roadelor s-a fost înstăpânit pe laptele vacii, până într-o zi când, luându-i urma, a găsit-o în Fundul Văii Rele cu şerpele agăţat de uger. Şerpe de groază. Cât stâlpul prispei. Roş, roş era. A ridicat omul întreg satul, dar nu i-au dat de urmă. Bietului animal, fiindcă se nă- răvise fără de leac, i-a scurtat viaţa cu un glonte. Numai că a doua zi cantonierul dispăruse fără urmă. Ieşise omul până afară, zicea nevasta, cam pe la al doilea cântat al cocoşilor. A auzit ea un strigăt puţin, aşa ca de om suguşat, şi de atunci pace bună! Om nu l-a mai văzut. — L-o fi răpus Şerpele Roş? întrebă Teofana, zbârlindu-se de frică. Toader Berian nu-i răspunse. Rămăsese ca înţepenit pe bâtă, cu privirea aţintită către apus, unde razele soarelui, proiectate pieziş de după Culmea Luncanilor, închipuiau un imens şarpe roşu. — Măi, să fie! exclamă Cosmin. Uite şerpele lui nea Berian! Gluma, făcută mai mult pentru a-şi da curaj, se frânse la jumătate. Un şuier prelung, un fel de vaier al pământului se născu dintre steiuri şi străbătu valea cu numele de Rea. Bătrânul prinse a se închina cu gesturi largi, ritualice, şi linişti apoi vitele şuierând o dată prelung, din colţul gurii. Ca vrăjit, cerul se războli dintr-o dată, la orizont balaurul roşu deveni siniliu şi inconsistent, iar pădurea din apropiere îşi încetă vaierul. Se lăsă o tăcere apăsătoare, grea, plutitoare, ca o miasmă a smârcurilor. Aerul, materializat, consistent, părea îmbâcsit cu nelinişte, cu aşteptare, cu un fel de substanţă invizibilă, dar vie, raţională. Rămăseseră cu privirile pironite către gura văii de unde cobora şi se întindea ca o fiinţă tentaculară o pâclă moleşitoare, leşioasă, care înainta, se târa spre ei, pipăind parcă acele uscate ale ierbii, copacii, pietrele. Animalele ridicaseră şi ele capetele, speriate, se strânseseră grămadă de la primele semne de spaimă, un tău- raş prinse a mugi întărâtat, cu nările tremurânde, cei trei adolescenţi, înfricoşaţi, făcură cerc în jurul bătrânului care părea a fi în stare să stârnească şi să potolească, să cheme şi să alunge spiritele malefice chiar şi numai cu privirea sau cu un şuierat. Acesta zise, aruncând săgeata ochilor apoşi, dar ageri, către hăurile şi steiurile din Valea Rea: — Poate că nu se cădea să încep a povesti ce s-a petrecut atunci. Străbunicul meu zicea că unii oameni sunt dăruiţi cu duhul povestirii, al rostirii în aşa fel încât slobod vraja şi dau vieţii lumea închipuită ori reală, întâmplările adevărate sau numai scornite, despre care istorisesc. Mi se potriveşte şi mie de când cu întâmplarea aceea, dar voi nu trebuie să vă speriaţi. Bine ar fi fost să tac. întâmplarea asta, nemaivăzută şi nemaiauzită, am mai spus-o o singură dată. Tot cam prin locurile acestea, poate că chiar unde ne găsim acum. La puţin timp după ce am fost rătăcit fără nădejde de întoarcere în inima muntelui. Tot cam la ceasul înserării. Da, da, îmi amintesc acuma bine că şi atunci s-a arătat balaur roş la sprâncenele orizontului, în vreme ce pâcla se prelungea, se târa precum o vietate lacomă către noi. Da, da! Uite, ca acum, întocmai ca acum pădurea a şuierat temătoare. Or fi fiind, gândesc eu, anumite taine, care taine trebuie sa rămână pentru vecie. Oamenii din vechime erau altfel decât cei de astăzi. Trăiau în cumpăna şi făgaşul tainelor, încât nimic pe faţa pământului nu i-ar fi putut face să le clintească, punând întrebări şi făcând destăinuiri. Poate chiar eu voi fi fiind primul dintre aceia care le-a întrerupt şirul, călcându-le rostul. Asta mă scurmă ca o lingoare necruţătoare şi înceată, ca o boleniţă fără de leac, numai că altfel nu se putea. Taina mea era prea mare, şi încă mai este, şi prea grea încât să poată fi purtată vreme multă de un biet şi de un singur om. Într-un fel ea ne privea pe toţi, din tată-n fiu, şi mă mai întreb dacă aveam sau nu aveam dreptul s-o păstrez pentru mine. Cel puţin aşa credeam atunci şi cu gândul ăsta mă mai împac şi-acum. Atâtea şiruri de oameni trăitori în acest vad de lume au ars în dorul de a ajunge acolo unde am ajuns eu, au tânjit să ştie ce ştiam eu, să vadă ce am văzut eu atunci, Peştera Zeilor şi Comoara Regilor, încât mă simţeam îndatorat cu destăinuirea. Ia, închipuiţi-vă dacă n-aş fi fost singur, dacă după ce m-am înapoiat printre semeni aş fi fost ascultat şi crezut! Pe atunci intrarea străjuită de Şerpele Roş mai putea fi găsită, ori cine ştie! Eu unul mai trag nădejdea că va să vină o zi când unul dintre voi, sau un vlăstar de-al vostru, va să dea iarăşi peste acea intrare tainică. Atunci multe dintre secretele de acum, multe dintre tainele tainelor se vor fi dezlegat, căci toate semnele ce mi s-au arătat, pe care după cuprinsul minţii mele le-am tălmăcit sau nu, acolo, în adâncurile de calcare, sunt făcute să vorbească, să povestească ce şi cum. — E de mirare, zise Cosmin, dornic să-1 întărâte, cum poţi să-ţi mai aduci dumneata aminte după atâţia ani trecuţi! — Cincizeci şi şase, nepoate. Cincizeci şi şase! Şi uite! Parcă-ar fi fost mai ieri. Încă mai văd totul, mai aud totul şi mai simt totul ca atunci. E drept că multe se devălmăşesc, nu mai au contur şi înţeles clar, însă nici atunci nu au avut, ori vor fi avut, dar eu nu l-am putut pătrunde. V-aş zice, v-aş povesti vouă, fiindcă la anii voştri mai trăiţi în poveste şi simt că mă veţi crede, numai că iarăşi mă cuprinde, ca atunci, teama. Doar aţi văzut, aţi simţit mai adineaurea ce se poate întâmpla. Acum... fie ce-a fi! Prea multe zile nu voi mai număra eu. Cei trăitori pe atuncea, oameni de seama mea şi chiar mai chibzuiţi decât mine, nu au vrut şi nu au putut să mă creadă. Ba mai mult, ocolindu-mă ca pe o vietate de pe alte tărâmuri, mi-au zis când Todor Nebunul, când Şerpele Roş, nu din răutatea cea omenească, ci numai din pricină că erau ţărani simpli, necălătoriţi prin lume şi prin cărţi. Atunci, într-o dreptate vorbind, nici că se punea preţ pe lucrurile astea cu trecutul şi strămoşii. Tocmai se stârnise jariştea războiului dintâi, bătaia a mare, după care ne-am fost desprins de unguri şi ne-am alipit la ai noştri. Cam atuncea s-au arătat prin sat şi prin împrejurimi trei streini, streini şi de neam, nu numai de locurile astea, dară grăiau binişor româneşte. Oamenii, sătenii, au mirosit repede cam ce fel de vânturi adulmecă, ce vânat caută şi s-au ţinut departe de ei. Încă mai erau proaspete întâmplările de după vâlvoriţa lui Horia, când în Munţii Grădiştei, la Cetăţi, au năvălit ca lupii streinii cei căutători de comori, că numai prăpădul şi ruina au rămas pe urmele lor. Când s-au fost arătat pe-acilea cei trei streini eu eram ţângălău tânăr. Copilandru dat la stăpâni. Slugăream de doi ani în casele unui pre' învăţat profesor din Orăştie. Acolo, mai trăgând cu urechea, mai răsfoind o carte, am aflat ba de una, ba de alta, întâmplări şi oameni de pe meleagurile acestea cercetate şi încercate de toate puvoaiele lumii. Decebal, Muntele Cogaionon cu peşterile sfinte, răzbelul cu Roma, Vezina şi Peştera Zeilor, Comoara regilor daci, câte şi mai câte lucruri de mirarea şi furnicarea minţii pentru un copilandru ca mine, coborât la oraş tocmai din satul de la poalele Cetăţii Sarmizegetusei. Trebuie să vă spun că în vremea cât am slujit în casa acelui luminat profesor, a cărui omenie zece vieţi de-aş trăi şi tot nu aş uita-o, am citit cu lăcomia celui lipsit, ce mi-a căzut în mână, îndeavalma, până când el mi-a descoperit această foame şi, în serile lungi de iarnă, însuşi s-a ocupat de instruirea mea. Din aceasta foloase prea mari nu am avut, ba, dimpotrivă, vorbirea mea mai deosebită de a celorlalţi săteni i-a întărit pe aceştia în încredinţarea că sunt luat în stăpânirea vâlvelor. După cei doi ani trăiţi în casa luminatului profesor, dacă mi-am luat simbria, m-am înapoiat aici, la păscutul vacilor şi făcutul fânului, cu capul fierbinte de atâta buchisit pe furiş, doritor să aflu, să ştiu, să dezleg. Cam în vremea aceea se pripăşiseră cei streini cu gânduri ascunse pe la noi. De bună-seamă gânduri curate nu puteau să aibă, chiar dacă înscrisuri cu care să ne acopere ochii aveau berechet, numai că şi ele stârneau îndoiala, fiindcă veneau de la Viana şi cine amaru' ar fi putut să le prindă înţelesul?! Eu tânăr, inima aprinsă, cugetul uşor de înceluit, capul înfierbântat de câte auzisem în casa acelui profesor de istorie, le iau urma şi mă ţin morţiş de ei, doar-doar m-o lua în samă şi m-o face părtaş la plănuiri şi foloase. Ei m-au fost cercetat o vreme cu viclenia, eu numai cu cinstea, şi m-au luat. Le trebuiam ca sarea-n bucate. Ispitiră ei pe unul, pe altul şi chitiră că bunul, adică străbunicul, fiindcă bunicului îi ziceam Tata-Iancu, păstrează taina unei peşteri pe care de la începuturi de istorii nu a mai călcat-o nimenea. Oameni hicleni ca apele, mă înceluie ei cu vorba faină, cu bănuţi de aur, cu făgăduieli de parte bună la câştig sigur. Eu, cum vă ziceam, crud, căţălandru uşor de ademenit de haita lupilor dincolo de stână. Mă şi vedeam stăpân pe câteva iugăre de holde, fâneaţă şi pădure, pe o pereche de boi şi un cal buiestraş. Bunu-meu de unde să bănuie cu cine şi la ce m-am ortăcit! Il îmbrobodesc cu istorii din cărţile citite, îl descos pe-ndelete, îl iau când de ici, când de colo, ce mai! îl trag cu neruşinare de limbă c-o fi, c-o păţi, că cineva dintre ai noştri va trebui să afle şi să ducă mai departe taina. Mă întorc la cei hicleni, vând totul pe vorbe şi hai în munte! Uitasem să vă spun că, în urmă cu anii, greu se putea răzbate până aici. Şi dacă răzbeai, apoi numai cu securea în mână şi frica la inimă. Mişunau viperele cu corn şi creşteau nişte buişaguri dese ca peria de scărmănat câlţii. Nu-i bai, că lighioanele învecinate mai colcăie şi viermuiesc şi-acum colo, sus, la calcare, însă nu chiar ca atunci. Ei, streinii, lotri de care vă vorbesc, aflaseră despre cele primejdii şi se pregătiseră cum se cuvine: cizme cu carâmbii înalţi, mănuşi şi îmbrăcăminte de piele, beţe de alun despicate împotriva şerpilor. Eu m-am încumetat, cum s-ar zice, cu mâinile goale. Era într-o sâmbătă a paştelui, pe înserat. Oamenii, la ceasul vecerniei, erau, cu mic, cu mare, la biserică şi nimenea nu ne-ar fi putut stingheri în lucrarea noastră. Bănuiam numai că tata chitise ceva, fiindcă mă înştiinţă de primejdie pe de departe, cum îi era felul, zicându-mi: „hai, hai, drace, joacă-te cu focul şi mai apoi plânge-mi-te că te-ai ars!” Nu îl luai în samă. Nu vă spusei că, în ultima zi, celor trei li se mai adăugase o femeie, o farmazoană cu ochii ca pieliţa guşterului, neatinsă de soare, unduitoare precum nuieluşa de salcie din preajma izvoarelor tăinuite. Am înţeles că venea de departe, că îşi lăsase trăsura la hanul „Corbul cu inelul” şi înadins ocolise satul. De unde cunoştea aşa bine coclaurile, nici până astăzi nu m-am putut dumiri. Dumnezeule mare, ce femeie! Ceilalţi o priveau de jos în sus, cu teama şi respectul câinelui bătut. Una mai frumoasă decât ea nu-mi mai ieşise în cale. Cu mine se purta drăgăstos, mă scălda în lumina de topaze şi smaralde a ochilor cu adâncimi de iezere, iară mie atunci numai atâta îmi era îndeajuns ca să-mi uit numele şi seama. Bănuiam, presimţeam că nu va fi bine, că mă lăsasem ispitirii pe un drum de păcate, însă era târziu, nu mai puteam da înapoi. Să fim bine înţeleşi: nu lăcomia, nu atât lăcomia cât foamea de a şti, de a vedea, de a descoperi ce nici vestitul profesor nu visase mă făceau să merg înainte, cu ochii închişi. Iară ea, femeia salcie, poate tocmai sora acelui şerpe roş ce aveam să-l cunosc mai târziu, era picătura ce pregătea revărsarea nebuniei mele. Cu o noapte mai înainte, am avut un vis neînchipuit de lung şi apropiat de realitate, un coşmar colorat din care m-am deşteptat leoarcă de sudoare, vis pe care a doaa zi, la întâlnirea cu ei, mai ales cu ea, l-am dat voit uitării. Aveam să mi-1 reamintesc mai apoi. Destul de curând. Se făcea că trăiesc în urmă cu multe sute de ani, pe vremea dacilor, la curtea regelui Decebal, că mă înhăitasem cu Bicilis, trădătorul Comorii Regilor, şi că împreună cu acesta, un fel de sălbătăciune păroasă, mă furişam pe potecile de taină ale muntelui Cogaionon către Peştera Zeilor, unde trădătorul şi furul ascunsese o parte din comoară. Luaţi seamă, dragilor, că visul avea să se repete întocmai, dar nu ca visare, ci viaţă trăită, ca o răstălmăcire reală, moment cu moment, întâmplare cu întâmplare din acel coşmar. Pe atunci nu credeam în tălmăcirea viselor, în semnele pe care străbunul meu le dezlega din minte ca dintr-o mare carte de înţelepciuni, nu credeam, zic, şi rău avea să-mi pară. Uite, şi acum îmi amintesc, mai pot trăi cu ochii închişi visul-semn care mă înştiinţa despre tot răul şi despre toate primejdiile ce mă aşteptau. Mai întâi se făcea că sunt un om de credinţă al regelui, un tânăr oştean având misia de a răzbuna trădarea şi de a descoperi comoara tăinuită. Eram un fel de oştean-vânător. Cunoşteam toate potecile şi văgăunile, afundurile codrilor întunecoşi şi cleanţurile munţilor, vadurile şi ascunzişurile lotrilor. În vis mă însoţeau, aşa cum avea să fie a doua zi în realitate, patru oameni, trei bărbaţi şi o femeie, pe care îi socoteam prieteni de nădejde. Femeia din vis îmi zicea, alintându-mă, Viezure, animal sacru la cei vechi, cea din viaţă, privindu-mă cu şiretenia gheizerelor verzi şi adânci, mă numea Lupan. Se mai făcea că visasem cu o noapte înainte ce avea să se petreacă şi îi prevenisem. Bicilis era deja prinsul nostru şi urma să ne ducă la tainiţa comorii iară noi să-i dăruim în schimb viaţa, luându-i doar vederea cu care a poftit şi limba cu care a vorbit. Vânzătorul era însoţit şi el de câţiva oameni de încredere. În vis, am purces la drum, odată cu zorii, către locul unde cu gânduri ascunse, de mişel ce era, ne călăuzea trădătorul. De unde puteam să bănui că în realitate, a doua zi, aveam să trăiesc îngrozitoare momente din jocul de ape al visării?! — Uneori e tare greu să deosebeşti realitatea de visare! remarcă Teofana, sporind tăria focului cu câteva vreascuri. Stâna de vară putea fi bănuită acum, la ceasul înserării, pe Culmea Luncanilor, după dâra de fum ce se călătorea ca un fuior de ceaţă către Peştera Cioclovina. Bătrânul o urmări, tresări ca de o uşoară înfiorare şi catadicsi să ia în seamă remarca fetei. — Da, cam aşa-i. Nu-i uşor. Eu niciodată după aceea nu am putut rostui exact de o parte şi de alta ce a fost visare şi ce a fost întâmplare. Poate că şi din această pricină oamenii nu au crezut o iotă din tot ce le-am povestit la acea teribilă întoarcere a mea din altă lume şi din altă viaţă. Acum, că am început, vom rămâne până voi termina firul. Curând ne vor acoperi pânzele întunericului, dar nu-i bai. Vitele ştiu şi singure drumul. Cum ziceam? A, da! Aproape de scăpătat, a doua zi, strecurându-ne printre târşuri şi steiuri, cu teama de vipere cuibărită în inimi, retrăiam visul cu ochii deschişi. Valea pe care o străbăteam, făcându-ne loc cu securile, era aidoma celei din vis. La capătul ei mi s-a părut că văd un şerpe roş, mare cât un trunchi de zadă. O fi fost, n-o fi fost închipuire, pentru că numai eu l-am văzut şi mie mi-a făcut semn unduind capul mare şi umed ca acela de viţel proaspăt fătat. Părea că ne îndeamnă să ne apropiem. Ajunşi mai aproape, am văzut că tocmai îşi schimba pielea şi era jumătate roş, jumătate verde. Am recunoscut uşor şi semnul anume de unde începea împărăţia lui: un şir de omuleţi ciopliţi în piatră ce păreau că se mişcă şi ne avertizează de primejdie. Abia acum, când îi călcasem hotarul, au observat şi streinii ce se petrece şi au vrut să se întoarcă din drum. Arătau pământii la obraze, năpădiţi de sudoarea morţilor, împietriţi de groază. Văzând ei că nu mă opresc, că eu urc ca un lunatic, m-au urmat, iar sus, la poalele stâncilor de alabastru şi calcare m-au ajuns. De acum visul prindea a se îndepărta, locul luându-i-1 alt coşmar, cel al neprevăzutului, întrezărit în ochii streinilor cu care mă înhăitasem. Vorbeau pe şoptite, îmi ocoleau privirea, unul din ei mi-a luat toporişca, s-a prefăcut că o cântăreşte în mâini şi a scăpat-o în prăpastie. Privirea femeii, ce ma scăldase în aromele tuturor plăcerilor visate, devenise rece, tăioasă, batjocoritoare. După o scurtă odihnă, grăbiţi de graba soarelui către scăpătat, am început să cobor, legat în funie, peretele mult încovoiat spre înlăuntru al unei stânci înalte cât turnul unei biserici, ciopârţită de găuri, fiecare dintre acestea putând fi o capcană. Jos, pe terasa uscată, acoperită cu muri, curpăn şi zmeuriş, colcăiau viperele, o masă mişcătoare de gelatină, încât la vederea lor te apuca mai mult greaţa decât spaima. Aflând ce-i aşteaptă jos, streinii nu au îndrăznit să coboare. Aşteptau să vadă ce se va întâmpla cu mine. Cât despre mine ... Parcă îmi luase cineva minţile. Am prăvălit câteva pietre, ca să sperii lighioanele, să le îndepărtez din drumul meu, şi m-am lăsat cu picioarele pe vatra de calcar alb-cărămiziu. Nu se vedea niciun intrând, nicio crăpătură, nimic din ceea ce s-ar fi putut numi intrare de peşteră. Mai târziu, după ce privirea mi s-a obişnuit cu jocul razelor pe tăietura stâncii, am observat tocmai jos, la buza peretelui, o porţiune tencuită cu mortar dacic, pe care îl ştiam de la Blidaru, mai tare decât granitul. Târâşul scurt, ca un foşnet aspru, al viperelor pe covorul de frunze uscate mi-a atras apoi privirea către o nişă acoperită cu vreji de vâsc şi de iederă, din care răzbătea un miros de umed, de putred şi stătut. După spusele bunului meu, asta trebuia să fie intrarea. N-aş fi cutezat pentru nimic în lume să pătrund, să o cercetez, după ce am văzut că pe acolo s-au scurs toate lighioanele înveninate şi scârboase, dacă şeful celor de sus, un ins cu fruntea teşită ca o piatră de moară uzată, cârn şi botos, un urieş cu mâinile cât butucii, nu m-ar fi ameninţat că, de nu mă strecor înăuntru, va tăia funia. Ori, ameninţarea lui, înfăptuită, era moarte sigură. Nu mai aveam de ales. Abia acum îmi dădeam cu adevărat seama cu ce fel de oameni mă ortăcisem. Am aprins lămpaşul şi m-am furişat în întunericul ce izvora de dincolo, greu şi vâscos. Un şuier prelung, însoţit de o pală de aer rece ca gheaţa a stins flacăra puţină a lămpaşului. În acelaşi timp am auzit o izbitură, un bubuit asurzitor ca de stâncă prăvălită de la mari înălţimi în apele adânci ale unui lac de munte. Un fel de funie m-a încolăcit mai întâi peste picioare, apoi peste piept şi peste braţe. Cu ochii ieşiţi din orbite, înainte de a cădea şi de a-mi pierde simţirea, mi s-a părut că văd un cap jucăuş de şerpe, mare, umed, gelatinos, unduindu-se ca după ritmul unei muzici molcome: capul Şerpelui Roş. Am mai simţit o lovitură seacă în moalele capului, după care peştera se lumină şi prinse a se învârti ameţitor. Dacă mai eram conştient sau nu, asta n-o pot spune fără teama de a greşi. Poate că până în momentul când am prins iarăşi a simţi, a vedea, a mă orienta cât de cât, a trecut vreme şi s-au petrecut multe. Atât pot spune, că mă găseam în peştera necuprinsă, unde luminau nefiresc torţe de piatră deasupra cărora bolta albă se învârtea ca bolta cerului atunci când, la miezul zilei, îţi pironeşti stăruitor privirea în soare. Bogdan, singurul care mai păstra în zâmbetul abia perceptibil o undă de neîncredere, îl întrerupse: - Moş Toader, află că eu am urcat până acolo, pe stâncile albe din Valea Rea, şi am cercetat locurile. Multe se potrivesc, dar mai multe nu seamănă cu spusele dumitale nici pe departe. Da, este un perete de stâncă înalt cât o clopotniţă înclinată, unde nu am izbutit să ajung, însă nici pomeneală de şerpi roşii. Nu cumva matale mai visezi încă, ori îndrugi basme ca să ne sperii şi să-ţi ţinem tovărăşie la vite noaptea asta? Bătrânul îl măsură mustrător printre palele jucăuşe ale focului. Nimenea nu te ţine cu de-a sila, băiete, cum nici nu-ţi cere să crezi. Am zis şi-ai auzit bine, că nici eu nu mai pot despărţi lumina de întunericul celor ce-au fost atunci, cu cincizeci şi şase de ani în urmă. Apoi, chiar de mi-i crede, cui mai foloseşte? Bine era dacă atunci, demult, la spusele mele aplecau urechea oamenii învăţaţi, cercetătorii trecutului. Dacă vouă vă povestesc acum, o fac fiindcă ,am simţit că vă interesează povestea - ce poveste! întâmplarea adevărată - şi ca să nu duc cu mine dincolo, de unde mi se pare că am venit, o mare taină. —  Iartă, moş Toader, nu-ş' ce-mi veni! Zău că nu pun la îndoială chiar totul ceva, ceva de bună seamă că va fi fost, altfel nu mai vorbea şi acuma satul. Oamenii spun cum că matale ai fost găsit a doua zi tocmai de cealaltă parte a muntelui, peste apă, în apropierea Cetăţii Regilor. Ceea ce istoriseşti nu cumva s-a petrecut tocmai între zidurile ei, aşa, o ceartă cu cei trei, o încăierare, o prăvălire de pe ziduri şi... —  Ascultă, nepoate! Nu-mi pasă nici atâtica ce zic oamenii despre mine şi despre ce a fost atunci. A trecut o viaţă de om de când nu-i mai iau în samă. Nebun însă să ştii că nu sunt şi nici nu am fost vreodată. Am ajuns în peşteră aşa cum v-am povestit şi s-a întâmplat cum v-am zis până acuma: urcuşul pe vale, vedenia aceea, coborâşul cu funia, ameninţarea venită din partea celui cu faţa teşită ... Eu nu garantez decât pentru o parte din adevărul celor ce vor urma. Doar v-am spus, dacă nu mă înşel cumva, că de atunci tot caut intrarea aceea şi n-o mai găsesc. Asta, însă, nu e o dovadă că ea nu există. La întrebarea ta ar fi un răspuns, însă m-am ferit mereu să-1 primesc drept explicaţie pentru locul unde am fost găsit de săteni. Aveam un câine lup corcit cu bărbosul ciobănesc, soiul acela de câini urieşi, un câine mai deştept şi mai credincios decât un om, ce se oploşise într-o bună zi pe lângă casa noastră, bolnav, în urma unei aplicaţii militare ce avusese loc aici, în munţi. Nu-1 luasem cu mine, dar s-ar fi putut ca chiar el să mă fi trecut apa Grădiştei şi să mă scoată la potecă, în drumul oamenilor. Până acuma gândul acesta nu l-am destăinuit nimănui, ca nu cumva oamenii să sporească vorbele despre presupusa mea scrânteală. Da! admise Bogdan. Sincer să fiu, m-am cam îndoit, tocmai fiindcă şi eu cunoşteam numai ce cunoaşte satul. Acum înclin să cred. Distanţa de la Valea Rea la Cetate, în linie dreaptă, nu e prea mare. Îmi amintesc - tu mai ţii minte, Cosmine? - că bătrânul savant care a făcut săpături la Costeşti şi la Grădişte vorbea despre existenţa sigură, a unei peşteri prin apropiere, fără de care nu poate fi admis cultul subpământean al morţilor, bănuit fiind faptul că dacii practicau cândva şi incinerarea, nu numai înhumarea. Altfel, cum s-ar explica faptul că aici, în munţii fortificaţi, în apropierea Capitalei Regilor, nu s-a descoperit încă nicio urnă? — Cine zice că nu s-a descoperit?! sări înciudat bătrânul. De ce nu ai răbdare, băiete?! Ai fost tu acolo, ştii tu ori bănuie savantul acela ce am văzut eu?! E lesne să spui „nu se poate, nu este”, fiindcă tu, omule, n-ai văzut, n-ai pipăit, n-ai mirosit. Telefonul, televizorul, radioul, hehei, câte şi mai câte din cele ce nu ne mai miră l-ar fi făcut pe bunul meu, de i-ai fi vorbit despre ele, să te socoată apucat de duhuri necurate. Am văzut, am pipăit, nu una, ci sute, aşa că ... — Nu m-am gândit la asta. De-i aşa, zău că nu ştiu ce să mai cred! Sunt tare curios să aflu amănunte, numai că s-a făcut târziu şi vei fi fiind obosit. — Nu, nu sunt obosit. Mă simt chiar bine. Numai că de-aici-nainte mi se pare şi mie numai vis, deşi văd totul mai lămurit, mai limpede decât înainte. Când m-am trezit, după lovitura primită, nu mai eram în locul unde ţurţurii de piatră luminau ca nişte torţe. Am izbutit să deschid ochii şi să-i preumblu împrejur. Ceea ce se înfăţişa privirilor mele nu aducea cu nimic pământesc. Învăţam a merge, adică mă târam de-a buşilea printr-o sală necuprinsă. Mai mult lungă decât lată, boltită în patru ape. O durere ascuţită îmi săgeta ochii şi i-am închis de teamă că voi orbi. Aveam senzaţia că o mare greutate mă apasă pe piept şi mi-am amintit de ursarul care la târguri tămăduia oamenii punând namila să le mursece şalele pe ritm de cântec de fluier. Am simţit apoi nişte înţepături ca de spine porcesc şi, curios, în loc să mă usture, să mă doară, îmi făceau bine. După ce am mai prins puteri, mi-am îndreptat privirea către un colţ al sălii, de unde izvora întunericul deopotrivă cu lumina şi am prins a mă târî în direcţia aceea. Eram totuşi golit de voinţă, de gânduri, de orice interes mai aparte. Aveam încredinţarea că, de fapt, murisem, îmi făcea bine acea stare de linişte şi deplină împăcare, pe care nu am cuvinte potrivite să v-o descriu, dar ceva mai puternic decât viaţa şi moartea mă îndemna să merg înainte, poate curiozitatea sau o dorinţă nefirească de a şti, deşi eram conştient că nu-mi mai foloseşte. Să fi trecut un ceas, două, sau chiar mai multe de când străbăteam târâş sala boltită, străjuită de o parte şi de alta de vipere uriaşe din bronz şi din aur, şi tot nu ajungeam la borta din care curgeau întunericul şi lumina. M-am oprit într-un loc unde sala se îngusta dintr-o dată. Întunericul devenise dens şi greu ca păcura. Am pipăit împrejur cu mâinile, până am dat de o treaptă netedă, tocită, ca de prag călcat de picioare omeneşti sute şi sute de ani. Am urcat-o, apoi am mai urcat una, şi încă una şi nu ştiu ce-mi veni să le număr. Erau şapte, şi fiecare mai înaltă decât cealaltă, şi mai anevoie de urcat. M-am odihnit cât să-mi trag sufletul nevolnic pe un fel de blană plăcut mirositoare, aşa cum ar fi covorul muşchiului de fag, şi iarăşi am avut straniul simţământ că eu sunt mort şi că drumul acesta greu şi nesfârşit către întuneric şi lumină este cel de pe urmă. Când m-am trezit iarăşi în deplinătatea simţirilor, totul a prins a se roti, la început încet, apoi tot mai repede şi mai repede ... Simţeam nevoia să vărs, ca atunci când eram mic şi ameţeam din pricina zuinului[2]. Apoi iarăşi o vreme nu am mai ştiut nimic. Când am deschis ochii, mă găseam pe butucul unei roţi, mare cât Soarele de Andezit de la Sarmizegetusa, iar spiţele roţii erau raze de soare, pe când butucul - soarele însuşi. Mă temeam că, de voi încerca să mă îndepărtez, va fi iarăşi girueta aceea îngrozitoare. Numai că ceva din afara fiiţei mele mă îndemna să merg înainte, mereu şi cu orice preţ înainte, şi de cum simţeam că, chiar de sunt mort sau de va fi să mor, oricum, voi călători veşnic prin tunelul acela când luminos ca soarele, când întunecat ca inima pământului, numai să pot afla ce se găseşte la capătul lui. Dar, ca să pot porni, trebuia să ating spiţele. N-am avut de ales, şi atunci roata a prins să se învârtă rar şi la fiecare întoarcere vedeam o galerie, şi fiecare galerie avea o uşă, şi pe uşile acelea de bronz, mari cât porţile cetăţilor, era scris cu aur sau, poate, cu raze de soare, câte un nume, iar eu mă căzneam să-mi amintesc cine au fost oamenii sau zeii aceia: Burebista, Deceneu, Comosicos, Scorilo, Duras, Decebal, Vezina. Ultima uşă, fără inscripţie, îmi era cunoscută, aveam credinţa că în faţa ei mai fusesem cândva, vrusei să mă opresc, să stărui pentru aducere aminte, însă rotirea devenise ameţitoare şi nu mai era cu putinţă să ies din vârtejul acela. Deodată mâinile mi se desprinseră de pe spiţă şi simţii că plutesc în gol pe deplin sănătos şi tare fericit, eliberat de gânduri. Aşa aş tot fi vrut să plutesc, ca o pasăre de înălţimi, fără greutate, fără efort. Însă acea cădere plăcută s-a sfârşit deodată şi de acum mă aflam într-o sală albă şi rotundă ca interiorul unui ou; pereţii erau încrustaţi cu semne şi fiecare semn era o poruncă, şi fiecare poruncă era o lege, şi fiecare lege, după ce o înţelegeam, prindea chip de om, şi tot omul semăna la chip cu Zalmoxis, părintele legilor. De jur împrejurul sălii erau orânduite urne de aur, în mijlocul sălii-ou şedea un om de piatră, ce sprijinea bolta cu umerii; omul acela lua în răstimpuri chipul Şerpelui Roş şi mă îndemna să nu-mi pierd nădejdea, pentru că sunt chinuri şi mai grele pe lume, iar chinul cel mai greu e să fii şerpe roşu. El mi-a pipăit cu mâna uşoară rănile şi cum punea mâna cum se vindecau, şi parcă îmi mai răsună în urechi cuvintele lui: „Dacă vrei să trăieşti, uită!” Simţeam adierea unui firicel de boare cu miroznă de răşină arsă, acea boare parfumată îmi împăienjenea privirea şi iarăşi nu mai trăiam. Atunci când mi-am revenit în simţiri - pentru a câta oară? - mă târam printr-o galerie îngustă, străjuită de închipuiri stranii cioplite în piatră ori turnate în bronz: lei, urşi, lupi, zimbri, cerbi, bufniţe şi vipere cu corn, care la trecerea mea prindeau viaţă şi se aplecau blânde să-mi aline rănile coatelor şi genunchilor zdreliţi de atâta târâş. La capătul tunelului am numărat iar şapte trepte, aidoma celorlalte, care suiau spre o sală ca o piramidă, în mijlocul căreia străluceau, ca stelele pe cer în nopţi geroase, şapte cercuri, fiecare închipuind în răstimpuri câte un soare mic, cu şapte raze. La mijloc creştea văzând cu ochii un soare arămiu, din mijlocul căruia îmi zâmbea ocrotitor Zeia-Mumă, având la picioare ciuta şi carul de bronz, iar în mână crenguţa de paltin, aşa cum am văzut-o cândva reprodusă pe talerul din Comoara de la Pietroasa, într-o gravură din casa profesorului. Zeia-Mumă m-a lovit cu crenguţa în creştet şi am simţit cum prind puteri, că mă desprind dintre spiţele-raze şi iar plutesc lin ca o pasăre mare; de fapt cădeam într-o fântână adâncă, în fundul căreia ardea, fără să lumineze, o inimă de foc, căci o inimă de foc era sala unde a sfârşit căderea. Aici, pe un tron de piatră, şedea Şerpele Roş, de fapt omul-şerpe, care imediat şi-a întors faţa de la mine şi m-a lăsat singur cu copleşitoarea mea spaimă, iar în vreme ce se îndepărta către izvorul nesecat de întuneric şi lumină vocea lui hârşâită, şuierată, vibra în bolţile de piatră: „Păstrează taina, păstrează taina ca să vezi ce nimeni n-a văzut şi să trăieşti ce nimeni n-a trăit. Numele tău e Viezure, e Viezure, e Viezure, e Viezure, întăreau sute de glasuri reverberate în bolţi şi labirinturi, şi eşti dac liber, vestit vânător de la Limesul nordic. E un vestit vânător de la limesul nordic, întărea corul, poate aoele închipuiri în marmoră, piatră şi bronz, ori fiinţe omeneşti din alte timpuri şi de pe alte tărâmuri, umbrele celor ce vor fi fost trăitori pe aceste meleaguri. Numele tău e Viezure, repeta omul-şerpe, şi anii tăi se curg la vremea când peste Dacia Felix împărăţeşte cu blândeţe Antoninus Pius. Păstrează taina, păstrează taina... „Într-un târziu ochii mi s-au deschis anevoie, fulgeraţi de prea multă lumină, şi când i-am deschis mă găseam sub cerul liber, lângă un morman de pietre, pe covor de iarbă crudă ce-mi alina ca o alifie răcoroasă rănile, durerile. Un căluţ murg păştea pe aproape şi un câine uriaş, aducând a namilă de urs, îmi lingea palmele zdrelite de ascuţişul pietrelor. Cam la zece paşi de locul unde zăcusem fără simţire susura un izvor. M-am târât până acolo şi, întins pe burtă, am sorbit cu nesaţ până mi-am astâmpărat setea. Privindu-mi chipul în apă am tresărit, am simţit galopul inimii, gata, gata să-mi sară din piept, şi n-am vrut să dau crezare. Chipul acela nu era, nu putea să fie al meu. Din unda limpede mă privea un străin cu barba înspicată şi părul alb; faţa smeadă, arsă de soare şi uscată de vânturi, nas vulturesc; o cicatrice roşie o brăzda de la frunte până la bărbie. M-am sprijinit de trunchiul unui pin şi-am avut al doilea motiv de mirare căci neam din neamul acestui copac nu crescuse pe Valea Rea; anevoie m-am ridicat în picioare. Ceva ce eu nu puteam pricepe, nu-mi puteam explica se petrecuse de bună seamă, ori încă mai visam. Cel ridicat în locul meu, fecioraşul firav care intrase în peşteră, era un zdrahon de om, numai fibră şi oase, cu mâinile cât trunchii carpenilor. În picioare aveam un fel de opinci uşoare şi moi, cu vârful încârligat; cioareci strânşi pe pulpă, cămaşă lungă, de cânepă, şi o zeghe de pănură pe umeri îmi era îmbrăcămintea. La spate îmi atârna un arc de corn cu coarda din maţ de bou, la şold, cobura cu săgeţi, un pumnal încovoiat şi o ghioagă din lemn de păducel ţintuită cu aramă. Am continuat, de acum cu o curiozitate mai vie decât teama, să mă cercetez. Şerparul lat, încrustat cu alesături în piele şi ţinte de argint, conţinea un amnar tocit de prea multă folosinţă, cremene şi iască, o pungă de piele de căprioară cu ierburi pisate, despre care crezusem c-o fi tutun şi chiar am zâmbit la gândul acesta năstruşnic, vreo treizeci şi cinci de monede din aur şi argint despre care repede m-am dumirit că sunt romane. Vechea mea pasiune de colecţioner de monede din satele Luncanilor, pentru profesor, m-a făcut să-i cercetez cu atenţie pe ambele feţe, uitând de celelalte griji. M-au întâmpinat chipuri de curtezane, de împărătese şi împăraţi: Priscila, Pomponia, Mesalina, Claudius, Tiberiu, Caligula, Domitian, Traian, Hadrianus, Antoninus Pius. Ultimele erau noi şi lucitoare, abia, abia scoase de sub presă. „Ei, drăcie!” am zis cu glas tare, la care câinele m-a lătrat o dată prietenos. Nu'ş ce-mi veni şi l-am strigat: Ziper, aici! S-a apropiat imediat, dând bucuros din coadă. Mirarea, ca şi slăbiciunea, prinsese a mă părăsi. Mă simţeam şi mă purtam de parcă eram cu adevărat altul, nu eu. Dacă, privindu-mă în apă, am crezut că mă înşeală privirea, acum mă simţeam oarecum împăcat cu noua mea situaţie, ba chiar credeam că ăsta şi numai ăsta am fost din totdeauna. Rănile mi se vindecaseră ca prin minune, oboseala şi teama mă părăsiseră şi ele, uitasem parcă de peşteră, de omul-şerpe, de toate cele întâmplate şi, cu toate că mă străduiam să nu mă pierd în uitare, simţeam cum mă îndepărtez de prezent şi mă afund, ca într-o ceaţă moleşitoare, în trecut. — Măi, să fie! exclamă Teofana, spre supărarea lui Bogdan şi Cosmin, care ascultau cu sufletul la gură. Ca aventură, nu zic, e interesant peste poate, da' să îmbătrânesc aşa deodată, parcă nu mi-ar conveni. — Cum nici nouă nu ne convine părerea ta! o puse la punct Cosmin. Dacă moş Berian se supără şi tace? — De tăcut s-ar putea să tac, dar nu mă supăr. Am început să vă istorisesc totul de bună voie. Întâmplările prin care am trecut sunt multe, unele peste putinţa înţelegerii, istorisirea va să dureze o vreme şi bine ar fi să aveţi răbdare. Nedumeriţi de-ţi rămâne cu ceva, noaptea e lungă şi timp destul ca să mă întrebaţi la sfârşit. Oare unde-am rămas? — Cu câinele. Ziceaţi că l-aţi chemat cu numele Ziper şi el s-a apropiat ca de stăpân. Şi că începuseţi să vă îndepărtaţi de timpul nostru fără părere de rău, îl ajută, îndatoritoare, Teofana. — Da, sigur că da, fu de acord bătrânul, înteţind focul, de care copiii uitaseră cu desăvârşire. Aveam cam la cincizeci de ani, dacă nu mai mult cu ceva, însă mă simţeam în putere ca la douăzeci şi cinci. Am pus denarii la loc în şerpar şi deodată am simţit o foame cumplită. Minunea ar fi să-mi mai apară în faţă, aşa, hocus-pocus, o masă cu bunătăţi! mi-am zis. Dar de unde! Îmi chiorăiau maţele, nu alta. Cine ştie cât timp trecuse de când nu mai pusesem fârmitură în gură! Aşa mi-am amintit de cal. Păştea liniştit cam la o zvârlitură de băţ depărtare. Ca şi când l-aş fi călărit de când lumea, l-am strigat şi pe el cu un nume care atunci, nitam-nisam, îmi veni pe buze: Debar, şi căluţul a ridicat sprinten capul, a nechezat uşor, şi s-a apropiat în trap, de parcă ar fi fost dresat la circurile de astăzi. Peste şaua din lemn de paltin era întinsă o piele de lup măiestrit argăsită. La oblânc atârnau alte arme, care vorbeau despre stăpânul murgului ca despre un priceput şi de seamă vânător: o toporişcă având două tăişuri, o suliţă romană scurtă, o funie subţire, dar rezistentă, arsă în ulei de in, făcută colac, şi câteva curse de fier pentru animale mari. Le-am pipăit şi le-am cercetat buna orânduială ca şi când ale mele ar fi fost din totdeauna. Am sărit sprinten în şa şi m-am îndreptat către locul în care zăcusem sau, mai bine zis, de unde apărusem în această lume şi cu această înfăţişare, care nu erau ale mele, şi am aruncat privirea cercetătoare dincolo de pâlcul de brazi, de unde părea să vină poteca de munte. M-am înfiorat. Micul platou fusese teatrul unei cumplite şi sângeroase încleştări. Cel puţin douăzeci de leşuri zăceau fără viaţă, în poziţiile în care le cuprinsese gheara morţii. Curios! Trei dintre aceştia îmi erau cunoscuţi, prietenii cei mai apropiaţi şi, la vederea lor, inima mi s-a strâns de durere. Dacis, cu o rană urâtă la grumaz, zăcea pe spate, cu mâna încleştată pe sabia încovoiată, şi era mort de bună seamă. La capătul opus al platoului, într-o lăture, cu genunchii chirciţi sub burtă, ca şi când ar fi vrut să-şi ostoiască durerea, zăcea fratele său, Ortis şi, foarte aproape de el, semn că s-au apărat luptând spate-n spate, strângând în mâna stângă ţărâna şi având întipărit pe faţă zâmbetul celor călătoriţi pentru totdeauna la Zalmoxis, Dates, nepotul tarabostelui Troes, de la Muntele Gerosu. Nu mă înşelasem. Ortis mai trăia. I-am cercetat rănile şi, cu o ştiinţă, cu o pricepere care nu era a mea, ci a celuia ce devenisem, i-am oblăduit cu ierburi şi i-am legat rănile. Nici una nu era prea gravă, în afară, poate, de lovitura de buzdugan ce o primise la ceafă. Pierduse însă mult sânge. Suflarea lui aburea lama pumnalului, acum, aproape de ceasul înserării, şi mai era o speranţă. În vreme ce îl îngrijeam multe au prins să mi se limpezească. Iată, ne aflam nu departe de Limesul Nordic al Daciei Romane, în năzuinţa noastră de a răzbate la dacii aurari de la Alburnus şi, de aici, la Apulum şi Ulpia Traiana, pentru tratative în vederea stabilirii dacilor liberi de la nord şi soare răsare între graniţele bine apărate şi printre fraţii noştri, de care vitregia sorţii ne-a despărţit vremelnic, când, făcând un scurt popas, am fost atacaţi pe neaşteptate de o ceată de iazigi metanaşi ce se întorceau dintr-o lovitură de jaf la Drumul Aurului dintre Napoca şi Porolissum. Pe Ortis l-am aşezat pe un pat de cetină sub scobitura unei stânci, i-am umezit buzele cu rachiu parfumat de ienupăr, din plosca ce o purta la şold, şi abia când soarele prinse a grăbi către scăpătat am avut timp şi grijă de mine. Curios! nu eram rănit, deşi o durere cumplită îmi săgeta tâmpla dreaptă şi la încheietura umărului simţeam sângerarea unei străpungeri de suliţă. M-am pipăit, m-am cercetat, eram rănit şi nu eram, până când curiozitatea sau poate un imbold pornit din cine ştie ce alt motiv mă făcu să observ mai atent locul încleştării şi celelalte cadavre. Iazigii erau cu toţii morţi, morţi de-a binelea. Acolo unde poteca părea a se pierde târşuri de strugurei sălbatici, mure şi zmeură, leşurile stăteau îngrămădite. Sub ele cu tâmpla spartă de izbitura unei muchi de secure şi cu o suliţă  care străbătea încheietura umărului şi coşul pieptului, zăcea fără viaţă, cine credeţi? eu, chiar eu, flăcăiandrul nesăbuit, pornit de la casa liniştită a tatălui meu din satul Costeşti într-o incredibilă aventură. Deci murisem, nu, nu, ce vedeam nu era vis, murisem tânăr, sub chipul meu adevărat, ca să trăiesc în straiele, în pielea şi în firea altcuiva dar, credeţi-mă, defel, defel nu mă scurma părerea de rău, dimpotrivă. Simţeam, aşa, material simţeam cum mă îndepărtez de mine cel adevărat, şi de timpul meu, timp grăbit, timp rănit de începutul primului război mondial, ca să mă cufund, cu plăcerea somnului după o mare oboseală, în altul. Începusem să fac legătura cu şirul întâmplărilor incredibile din Peştera Zeilor şi să-mi amintesc vorbele omului-şerpe: „Păstrează taina! Eşti Viezure, eşti Viezure, viclean şi vestit oştean-vânător. Timpul tău este timpul împărăţiei lui Antoninus Pius”. La realitatea imediată m-au readus gemetele lui Ortis. Cerea apă, semn că îşi revenise în simţiri. I-am dus la gură plosca, în care ştiam că se găsesc esenţe de ierburi întremătoare. A sorbit cu nesaţ şi, deschizând ochii, am citit mai întâi o mare mirare, o uimire pe care nu ţi-o poate aduce decât întâlnirea cu fiinţele din lumea cealaltă. „Pe tainele lui Zalmoxis! a îngâimat el, cu un murmur care se vroia strigăt. Când am ajuns noi suflarea ta se îndrepta către tărâmul zeilor, iar trupul străpuns de răni era acoperit de leşurile câinilor de iazigi.” Nu i-am răspuns. Ce i-aş fi putut spune! Că în vreme ce ei se luptau pe viaţă şi pe moarte, în viaţa lor şi în timpul lor, cu acei fioroşi duşmani îmbrăcaţi în piei de animale şi în platoşe de corn, eu căutam o ieşire către viaţa mea şi către timpul meu din labirintul fără sfârşit al peşterii din Valea Rea, că între timpul meu şi timpul lui s-a aşternut pulberea uitării a o mie opt sute de ani?! Poate că i-aş fi spus asta, de bună seamă, dar şi eu eram deja mai mult dincolo decât dincoace, îmi intrasem bine în pielea celuilalt, mă simţeam mai mult, mult, tot mai mult el decât eu. Iată, în vreme ce mă îndreptam iarăşi către pârâul năvalnic ce fierbea în apropiere, făceam un scurt memoriu al vieţii mele de vânător-oştean, trăitor în prea încercata Dacie a tulburatului secol doi din mileniul începător cu anul naşterii acelui cu numele Iisus, în vremea consulatului lui Pilat şi al domniei lui Irod. Eram fiul starostelui de vânătoare Viezure Zoltes, adică Cel Strălucit; aveam cincizeci şi patru de ani şi mă născusem în Dacia Felix, într-un vicus de pe Culmea Luncanilor, nu departe de Sarmizegetusa. Nu împlinisem şaptesprezece ani când m-am alăturat nepoţilor lui Decebal, Dacis şi Ortis, fraţi gemeni şi nepoţi ai înţeleptului tarabostes Troes, de la Muntele Gerosu, în urmărirea trădătorului Bicilis. După moartea bătrânului fruntaş al dacilor şi a decurionului Vinicius Silanus, prietenul şi ocrotitorul său, nepoţii au fost nevoiţi să-şi caute liniştea la Dacii Liberi de peste Limesul nordic, unde Dacis fusese de mai multe ori chemat ca rege al triburilor, mladă de os regesc şi prea vestit oştean printre ai săi. I-am însoţit ca pe nişte prieteni şi binefăcători ai mei, care mi-au salvat viaţa, fiindcă şi ei cu viaţa îmi erau cel puţin o dată datori. Năzuinţa lor era înainte de toate pacificarea dacilor peste care nu se întinsese stăpânirea romană şi întoarcerea tuturor celor ce şi-au găsit scăparea peste munţi la vechile vetre, gând plăcut şi nu prea noului împărat Antoninus Pius, rămas în multe privinţe credincios pacifistului înaintaş Hadrianus. Vremurile la graniţele pontice şi asiatice ale Imperiului erau din ce în ce mai tulburi, neamurile Nordului şi ale Răsăritului prinseseră iar să fiarbă şi să-şi caute vaduri spre Apus şi Imperiu, marcomanii, iazigii, roxolanii, sarmaţii şi alte seminţii învecinate cu Dacia Romană prinseră a se împinge unele pe altele, ca o avalanşă pornită pe mai multe văi, în faţa căreia nu se mai găseau alte stavile decât Dacia, Carpatul şi Donarisul. Cetele prădalnice ale metanaşilor iazigi şi marcomani atacau şi jefuiau pagusurile şi vicusurile statornice ale carpilor, costobocilor şi celorlalţi daci rămaşi în afara puterii romane, şi tocmai în legătură cu aceasta făceam noi, cei cinci, călătorie grabnică şi cu primejdie la Alburnus Maior, Apulum, Sarmizegetusa şi alte colonii şi municipii, unde urma să înceapă de la o zi la alta răzmeriţa împotriva imperialilor care, pentru plata legiunilor asiate şi nevoile Romei sporiseră impozitele de tot felul şi, odată cu ele, nemulţumirea dacilor şi chiar a coloniştilor romani. Cu toate că flacăra era deja bine aţâţată, comandanţii de legiuni şi cohorte cartiruite în Dacia, încurajaţi de noul legatus imperial, Macrinus Flavius Sirus, opriră cu pază întărită la pichetele de Limes şi cu pedepse dintre cele mai aspre trecerea şi aşezarea dacilor de peste munţi, în special a celor pribegiţi în timpul războaielor lui Traian, în spaţiul unde încă mai domneau nestingherite pacea şi liniştea romană. Un război între fraţi era gata, gata să izbucnească, iar Dacis şi Ortis se simţeau datori să-1 prevină. Dar iată că întâmplarea sau trădarea ne-a scos în cale, la nici două miliarii depărtare de punctul cel mai nordic al Limesului, la apa Samusului, această ceată de războinici prădalnici aparţinând iazigilor metanaşi, vechi şi înrăiţi duşmani ai noştri. Însera. Primăvara nu se petrecuse, iar vara nu îşi intrase bine în drepturi. Aerul tare al muntelui se răcea şi pişca pe măsură ce astrul zilei călătorea către cealaltă faţă a lumii. Am mai cercetat încă o dată morţii noştri şi apoi, grăbit de moarte, le-am pregătit după datină loc de odihnă veşnică într-o mică grotă a cărei intrare am zăvorât-o cu lespezi grele de piatră. Caii lui Dacis şi Ortis păşteau într-o poeniţă, mai jos, pe cursul pârâului. M-au recunoscut şi au nechezat cu vădită bucurie. Pe unul, un armăsar ca sculptat în marmoră, am aşezat, bine cumpănit între şei, trupul lui Ortis, asupra căruia licoarea şi ierburile lucraseră cu putere de vrajă. Pe celălalt, un cal negru ca şi corbul, rezistent la drum ca un asin sirian, am cumpănit sub formă de desagă două taharuri de piele, aparţinând luptătorilor iazigi, în care am pus armele şi banii, hrana puţină pe care am găsit-o şi tot ce ne mai făcea trebuinţă. Eram nevoit să fac calea întoarsă, măcar până la primul vicus al dacilor unde să las în seama unor oameni de încredere şi a unui doctor priceput pe prietenul meu Ortis. Ştiam un sătuc de vânători şi oieri din tribul războinic al osenilor undeva, către răsărit, la izvoarele unui afluent învolburat al Samusului, prin care trecusem dimineaţa, ocolind pichetul de limes. Printr-un semn cu capul, Ortis mi-a arătat poteca şerpuindă ce urca versantul împădurit al muntelui, tocmai când eu fusesem hotărât s-o cobor. Am înţeles repede că pe acolo venisem. Curios începuse a mi se părea faptul că amintirile mai proaspete erau pentru mine tocmai cele mai fumurii, mai neclare. Aşa, de pildă, despre sângeroasa noastră încleştare cu iazigii nu-mi aduceam mai defel aminte, iar despre drumul pe care îl străbătusem până aici îmi aminteam ca prin aburii unui vis. Atâta ştiam clar: că pentru a ne feri de o întâlnire nedorită cu patrulele călări ale cohortei însărcinate cu paza în aceşti munţi cu puţine trecători şi greu de străbătut, eu călărisem în faţa micului nostru grup, la un scurt galop de cal depărtare şi că fusesem atacat din mai multe părţi, viclean şi pe tăcute. Câinele, un animal deştept şi credincios din cale-afară, o luă înainte, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile şi mi-ar fi înţeles încurcătura. Ortis căzuse într-un somn liniştit şi adânc, căruia bătrânii îi spun somnul morţilor şi eram încredinţat că nu va ajunge viu printre ai noştri. Am luat grăbit poteca în copitele cailor odihniţi, urmându-1 îndeaproape pe Ziper, dulăul în care-mi pusesem toată nădejdea acum, când ceasul înserării se petrecuse binişor şi linţoliul negru al nopţii era tot mai sporit de întunecimea pădurii de brad. Puţine nopţi întunecoase cum a fost aceea mi-a fost dat să trăiesc în această viaţă. Norii grei se tot călătoreau dinspre miazănoapte către miazăzi şi le ghiceam călătoria după vântuleţul rece care le însoţea vălătucirea peste creştetele brazilor. Cu toate astea nu-mi era deloc teamă că voi rătăci drumul, că voi sfârşi într-o prăpastie, din multele care străjuiau când de o parte când de alta poteca. Aveam însă, simţeam că am o ştiinţă a vremii, a locurilor şi orientării despre care, astăzi, de le-aş mai avea aş putea scrie o mare şi folositoare carte. Am mers toată noaptea fără odihnă. La ceasul zorilor, când burniţa rece şi deasă se prefăcuse într-o fulguire cu viforniţă de început de iarnă, m-au întâmpinat hămăiturile câinilor din vicusul ciobanilor şi un glas care nu-ţi îngăduia să stai în cumpănă dacă e bine să-i răspunzi ori ba: „Opreşte, străine, aşează jos cele arme! Care este numele şi neamul tău şi încotro ţi se cură calea?” „Om bun”, i-am răspuns, recunoscând glasul unuia dintre feciorii ciobanului, care, cu o noapte înainte mă însoţise la locul zis Izvoare, pentru a răpune prin viclenie o namilă de urs ce se spurcase la carne şi făcea amarnică pagubă printre turme, „sunt Viezure, vânătorul, prietenul acelor feţe şi mădulare regeşti pe care le-aţi întâmpinat dăunăzi cu ospeţia. Semnul armelor noastre e steaua şi numai nevoia mă întoarce din drum. Aproape de Cleanţul Caprelor de pe Apa Răstoacelor am fost atacaţi de războinicii iazigilor metanaşi şi am încredinţarea că doar eu mai pot mărturisi despre nemernicia lor. Cu mine se mai află Ortis, grav rănit sau poate răposat întru Zalmoxis. Crede, feciorule, şi condu-ne grabnic la bătrânul Cerneguras, tămăduitorul tribului tău.” „De eşti cu adevărat vânătorul acela şi gura ta nu rosteşte minciuna, zi-mi, fiindcă trebuie să ştii, care este semnul vicusului nostru împrăştiat prin aceste afunduri de munţi!” „Capul de zimbru, flăcăule, iar tatăl tău, care se află destoinic staroste şi războinic, poartă numele omului trez, Gerula se cheamă, pe care în nume şi fală tu însuţi îl moşteneşti.” „M-ai încredinţat pe deplin, iscusite vânător. Iartă cercetării şi neîncrederii mele. Trăim la vad de neamuri şi la vâltori de istorii, de aceea nu se cade să ne încredem şi să primim pe oarecine numai după sunarea glasului. Încredinţează-mi calul rănitului şi urmează-mă cu mare grabă. Până la casa bătrânului Cerneguras mai avem o bucată de drum.” Cetăţuia tămăduitorului, clădită la adăpostul unor steiuri pe care nu le-au privit de sus decât vulturii, era durată din piatră şi bârne tocmai în locul de unde ţâşnea din stâncă izvorul din care, prin şerpuirea în munte, se năştea Apa Iezerului. Pe prispă, bătrânul încrusta un răboj despre seama turmelor ori despre mersul vremurilor, ori despre taina albinelor care roiau în preajma-i, cine poate şti, fiindcă m-am sfiit să întreb şi să cercetez, şi ne-a întâmpinat ca şi când ar fi aflat că venim. Am crezut asta fiindcă toate cele necesare tămăduirii de răni grele făcute cu săgeata şi fierul se găseau pe prispă, la îndemână. În vreme ce Gerula cel Tânăr scotea cu mână uşure îmbrăcămintea celui rănit, bătrânul mă cercetă îndelung şi cu mirare, ca pe un înapoiat de pe tărâmul tăcerii veşnice, dar nu-mi puse nicio întrebare, ci numai comunică un gând, o constatare. „Am ştire despre tot ce s-a întâmplat la Cleanţuri, vânătorule. Ştiam că ai răposat luptând vitejeşte, strângând în pumn pământul Daciei şi trimiţând zâmbetul drepţilor solie la Zeu. Mă miră să te văd teafăr, fără răni sângerânde şi harnic să străbaţi prin întuneric o potecă pe care mulţi nu se încumetă nici ziua. Înseamnă că iazigul acela rănit, care a căzut în mâinile ciobanilor noştri, nu ne-a spus adevărul. Fapta lor mişelească nu mi-a îngăduit să-i dau vindecarea şi s-a îndreptat şi el mai adineaurea către zeii cei urâţi şi rătăcitori fără altare ai neamului său. De mai trăia l-aş fi pus să povestească iarăşi. Mă întreb, totuşi, la ce bun?   [1] vitele [2] leagăn