Întîlnirea
Lumina este încă cenuşie. Casel...
Recent Posts
PARTEA INTII (RADU)
1.
...
Viena uitase de revoluţia românilor din Transilvan...
I
ând am intrat în casa noastră aşezată în ostr...
PROLOG
— „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enac...
De pe acoperiş, Fancu văzuse totul. Întâi apăruser...
Zăpada spulberată de Crivăţ se învârtejea cu fluie...
Posts
PROLOG
În faţa casei lui Onomaios se opri o lectică luxoasă cu perdelele trase. Sclavul premergător lovi pămîntul îngheţat cu bastonul său, anunţînd tare şi sonor:
— Prea nobilul Laberius Maximus, guvernatorul celor două Moesii!
Mulţimea tomitanilor[1], în mare parte negustori, se dădu la o parte cu respect şi semne de umilinţă. Gălăgioasă şi plină de vervă pînă atunci, amuţise, privindu-l cu teamă pe demnitarul voinic, înalt, cu ochii duri de stăpînitor, coborînd din lectică.
Fără să ia în seamă pe cei adunaţi în jur îşi strînse mantaua la piept cu gestul unui om friguros, aruncă o privire încărcată de ură străzii abia curăţate de zăpadă, la capătul căreia se zărea geana plumburie a mării, şi urcă grăbit scările casei.
Lumea ştia că, de obicei, îşi petrece iernile pe ţărmurile calde ale Hellespontului sau Adriaticei, venind arareori la Roma pe care din anumite pricini, n-o putea suferi. Dar iarna aceasta îl prinsese pe aceste meleaguri, căci era război, treburi cu duiumul, inspecţii prin cetăţi, de la îndepărtatul Noviodumum de la hotarul nordic, pe Danubiu unde se afla baza navală a flotei romane, pînă la Durostorum, fortăreaţa inexpugnabilă de pe acelaşi fluviu, de la însoritul Dionysopolis, pînă la Histria cea nefericită care se luptă întruna cu nisipurile ce-i împotmolesc intrarea în radă. Treburi militare, organizatorice, măsuri de. apărare şi de vigilenţă, aprovizionările armatei imperiale care luptă în Dacia şi se află la porţile Sarmisegetuzei. Guvernatorul zăbovise două zile la Tomis cu speranţa că gerul se va potoli, să poată pleca la Callatis şi de acolo mai la sud, dar o depeşă militară îl chema neîntîrziat la Durostorum. Iscoadele romane semnalau tălăzuiri ciudate printre neamurile de geţi din cîmpia danubiană şi ale sarmaţilor de lîngă rîul Boristene. Urma să plece a doua zi, dar între timp auzise de licitaţia care se va ţine în casa falitului Onomaios, unul dintre cei mai înstăriţi negustori din oraş. Fiind un mare amator de licitaţii, la care se puteau procura totdeauna lucruri de valoare pe un preţ de nimic, veni numaidecît...
Clădită pe malul stîncos din spatele Agorei[2], la cîţiva paşi de porticele portului, casa era foarte impunătoare. Intrînd în atriu, guvernatorul îşi săltă sprîncenele a uimire, văzînd cît este de spaţios. Numai priveliştea acestei încăperi sugera numărul şi dimensiunile celorlalte. Perdele groase astupau uşile şi ferestrele oblonite şi la lumina lampadarelor cu toate focurile aprinse se putea vedea cît de multe şi cît de valoroase erau obiectele scoase la vînzare.
— Ilustrissime! exclamă arhontele, apropiindu-se cu plecăciuni adînci. Dacă ai venit să cumperi ceva din toate acestea, îţi revine dreptul de a alege primul din ce a mai rămas din bogăţiile sărmanului Onomaios.
— De ce sărmanului? întrebă guvernatorul cercetînd obiectele.
— Pentru că şi-a dat ultimul obol, fatalităţii. A murit de inimă rea după ce a aflat de naufragiul ultimelor sale corăbii.
— L-a moştenit cineva?
— Cum să-ţi spun, ilustrissime...? Are un fiu făcut cu o getă nespus de frumoasă, dar a trăit doar cu ea şi n-a apucat să înfieze băiatul.
— Credea că va trăi o veşnicie? Ce vîrstă avea?
— Patruzeci şi cinci de ani, vîrstă la care nu se moare de inimă rea, dar durerea sa a fost prea mare. Numai în doi ani şi-a pierdut imensa avere. Nenorocirile cădeau pe capul lui cum cade grindina pe un ogor mănos.
Guvernatorul asculta din amabilitate. Nu era omul care să se înduioşeze de soarta altora. Făcu ocolul atriumului. Privi cu indiferenţă craterele[3], ritoanele[4], kantharosurile[5], tipsiile[6], blidele, vasele mari pictate din Delos, Argos, Chios, Rodos, semnate de meşteri mari. Totuşi, toate acestea nu erau rare. Bronzurile sculptate nu-l încîntau ca stil. Vasele fine de sticlă, atît de subţiri încît nu se ştie cum înfruntă timpul, deşi sunau armonios lovite uşor cu unghia, nu erau nici ele rarisime. Cîteva baloturi de ţesături, covoare, perne, un vraf de îmbrăcăminte, purtau acea notă provincială pe care numai un răsfăţat al sorţii, umblat prin lumea largă, cum era Laberius Maximus, poate să o surprindă. El ar fi vrut să descopere vase ciudate, ciocănite, din aur, argint, bronz, aduse din ţări tainice, septentrionale, de lucrătură scitică bunăoară, ceva ieşit din comun, ceva care poartă pecetea naivităţii dar şi a neasemuitei fantezii barbare. Dar din acestea nu văzu nimic; pesemne răposatul nu se omora după ciudăţenii.
— Asta e tot, arhonte?
— Da, ilustrissime, dacă nu punem la socoteală casa propriu-zisă, o vie ce i-a mai rămas şi sclavii. Tot căutînd să-şi refacă situaţia, Onomaios a împrumutat sume mari de bani, pe care noi, mai marii oraşului, sîntem obligaţi să le achităm măcar în parte creditorilor. Nu va fi uşor să-i împăcăm. Răposatul îşi ascundea bine nereuşitele şi totul a ieşit în vileag abia în ultima clipă.
— Aş vrea să văd sclavii.
— Îndată, nobile Laberius, zise arhontele şi bătu din palme.
Porunci fostului administrator al lui Onomaios, un bătrîn în haine cernite şi cu ochii plînşi, să-i aducă pe domestici.
La sosirea guvernatorului, din respect şi teamă, lumea golise atriul, rămînînd pe loc doar autorităţile însărcinate cu licitaţia.
După cîteva clipe de aşteptare, în timpul cărora guvernatorul fu poftit să şadă într-un jilţ, de după perdele apărură vreo douăzeci de sclavi, care, făcîndu-i o adîncă plecăciune, se înşirară în faţa lui.
Guvernatorul le aruncă o privire ageră de cunoscător şi printre ei deosebi un tînăr frumos ca un Adonis, înalt, voinic, demn, distins pînă şi în hainele sale mohorîte de sclav. Rar îi fusese dat să vadă o asemenea mîndreţe de bărbat. Avea păr negru, bogat şi ondulat, piele albă, catifelată prin care răzbătea culoarea sîngelui sănătos, dar mai ales ochii mari, migdalaţi, adumbriţi de gene lungi, de cea mai frumoasă culoare albastră din cîte s-a văzut vreodată.
Acei care îl cunoşteau mai bine pe guvernator îi pîndeau cu lăcomie schimbările chipului, ghicind în ele o admiraţie nemărginită.
— Cine e? îl întrebă încet pe arhonte.
— Este Callidromus, fiul din flori al răposatului. Get după mamă.
Şi văzînd uimirea în ochii romanului, adăugă:
— De fapt îi era ca şi un fiu bun, căci prima sa soţie murise fără să-i dăruiască moştenitori. Îl crescu alături de sine şi îi dădu o educaţie din cele mai alese. Tînărul uimeşte lumea prin erudiţia şi talentele sale. Scrie, citeşte, socoteşte, cunoaşte retorica, filozofia, arta poeziei şi cîntă la diferite instrumente muzicale. În afară de aceasta — lucru rar în astfel de cazuri — este un desăvîrşit atlet, călăreşte ca un trac şi e un bun corăbier. Din nefericire însă nefiind înfiat şi fiind născut de o concubină barbară, după lege intră în categoria sclavilor. De fapt dacă era fiu bun, nimerea, ca moştenitorul unui falit, la închisoarea datornicilor.
— Cît costă acest serv? întrebă guvernatorul apăsînd pe cuvîntul „serv” ca şi cînd îi era teamă ca cineva să nu conteste această stare de lucruri izvorîtă din interpretarea formală a legii.
— Începem licitaţia de la douăzeci de mii de sesterţi, spuse arhontele, scuzîndu-se parcă.
— Cheamă-i pe toţi doritorii înăuntru.
Pînă ce arhontele dădu poruncile şi pînă ce se adunară cu toţii, guvernatorul nu-şi luă privirea de pe chipul tînărului. Era nespus de trist acest chip, ceea ce îi dădea un farmec deosebit. Cu capul aplecat, ochii voalaţi de durerea pierderii ireparabile, şi starea înjositoare în care ajunsese, el părea o întruchipare a durerii.
[1] Tomitani, locuitori ai Tomisului, Constanţa de astăzi.
[2] Agora = piaţă publică în oraşele Greciei antice.
[3] Vas antic mare, cu gura largă şi cu două mînere, care servea la masă pentru amestecarea vinului cu apa.
[4] Vas conic de metal sau de lut, curbat ca un corn de vită, cu vârful modelat în forma unui cap de animal, folosit de grecii antici pentru libaţii sacre şi petreceri.
[5] Vas de băut la greci şi romani, cu picior şi toarte, folosit la amestecatul vinului cu apa.
[6] Tavă mare, rotundă, de metal, uneori artistic ornamentată.
PROLOG
În faţa casei lui Onomaios se opri o lectică luxoasă cu perdelele trase. Sclavul premergător lovi pămîntul îngheţat cu bastonul său, anunţînd tare şi sonor:
— Prea nobilul Laberius Maximus, guvernatorul celor două Moesii!
Mulţimea tomitanilor[1], în mare parte negustori, se dădu la o parte cu respect şi semne de umilinţă. Gălăgioasă şi plină de vervă pînă atunci, amuţise, privindu-l cu teamă pe demnitarul voinic, înalt, cu ochii duri de stăpînitor, coborînd din lectică.
Fără să ia în seamă pe cei adunaţi în jur îşi strînse mantaua la piept cu gestul unui om friguros, aruncă o privire încărcată de ură străzii abia curăţate de zăpadă, la capătul căreia se zărea geana plumburie a mării, şi urcă grăbit scările casei.
Lumea ştia că, de obicei, îşi petrece iernile pe ţărmurile calde ale Hellespontului sau Adriaticei, venind arareori la Roma pe care din anumite pricini, n-o putea suferi. Dar iarna aceasta îl prinsese pe aceste meleaguri, căci era război, treburi cu duiumul, inspecţii prin cetăţi, de la îndepărtatul Noviodumum de la hotarul nordic, pe Danubiu unde se afla baza navală a flotei romane, pînă la Durostorum, fortăreaţa inexpugnabilă de pe acelaşi fluviu, de la însoritul Dionysopolis, pînă la Histria cea nefericită care se luptă întruna cu nisipurile ce-i împotmolesc intrarea în radă. Treburi militare, organizatorice, măsuri de. apărare şi de vigilenţă, aprovizionările armatei imperiale care luptă în Dacia şi se află la porţile Sarmisegetuzei. Guvernatorul zăbovise două zile la Tomis cu speranţa că gerul se va potoli, să poată pleca la Callatis şi de acolo mai la sud, dar o depeşă militară îl chema neîntîrziat la Durostorum. Iscoadele romane semnalau tălăzuiri ciudate printre neamurile de geţi din cîmpia danubiană şi ale sarmaţilor de lîngă rîul Boristene. Urma să plece a doua zi, dar între timp auzise de licitaţia care se va ţine în casa falitului Onomaios, unul dintre cei mai înstăriţi negustori din oraş. Fiind un mare amator de licitaţii, la care se puteau procura totdeauna lucruri de valoare pe un preţ de nimic, veni numaidecît...
Clădită pe malul stîncos din spatele Agorei[2], la cîţiva paşi de porticele portului, casa era foarte impunătoare. Intrînd în atriu, guvernatorul îşi săltă sprîncenele a uimire, văzînd cît este de spaţios. Numai priveliştea acestei încăperi sugera numărul şi dimensiunile celorlalte. Perdele groase astupau uşile şi ferestrele oblonite şi la lumina lampadarelor cu toate focurile aprinse se putea vedea cît de multe şi cît de valoroase erau obiectele scoase la vînzare.
— Ilustrissime! exclamă arhontele, apropiindu-se cu plecăciuni adînci. Dacă ai venit să cumperi ceva din toate acestea, îţi revine dreptul de a alege primul din ce a mai rămas din bogăţiile sărmanului Onomaios.
— De ce sărmanului? întrebă guvernatorul cercetînd obiectele.
— Pentru că şi-a dat ultimul obol, fatalităţii. A murit de inimă rea după ce a aflat de naufragiul ultimelor sale corăbii.
— L-a moştenit cineva?
— Cum să-ţi spun, ilustrissime...? Are un fiu făcut cu o getă nespus de frumoasă, dar a trăit doar cu ea şi n-a apucat să înfieze băiatul.
— Credea că va trăi o veşnicie? Ce vîrstă avea?
— Patruzeci şi cinci de ani, vîrstă la care nu se moare de inimă rea, dar durerea sa a fost prea mare. Numai în doi ani şi-a pierdut imensa avere. Nenorocirile cădeau pe capul lui cum cade grindina pe un ogor mănos.
Guvernatorul asculta din amabilitate. Nu era omul care să se înduioşeze de soarta altora. Făcu ocolul atriumului. Privi cu indiferenţă craterele[3], ritoanele[4], kantharosurile[5], tipsiile[6], blidele, vasele mari pictate din Delos, Argos, Chios, Rodos, semnate de meşteri mari. Totuşi, toate acestea nu erau rare. Bronzurile sculptate nu-l încîntau ca stil. Vasele fine de sticlă, atît de subţiri încît nu se ştie cum înfruntă timpul, deşi sunau armonios lovite uşor cu unghia, nu erau nici ele rarisime. Cîteva baloturi de ţesături, covoare, perne, un vraf de îmbrăcăminte, purtau acea notă provincială pe care numai un răsfăţat al sorţii, umblat prin lumea largă, cum era Laberius Maximus, poate să o surprindă. El ar fi vrut să descopere vase ciudate, ciocănite, din aur, argint, bronz, aduse din ţări tainice, septentrionale, de lucrătură scitică bunăoară, ceva ieşit din comun, ceva care poartă pecetea naivităţii dar şi a neasemuitei fantezii barbare. Dar din acestea nu văzu nimic; pesemne răposatul nu se omora după ciudăţenii.
— Asta e tot, arhonte?
— Da, ilustrissime, dacă nu punem la socoteală casa propriu-zisă, o vie ce i-a mai rămas şi sclavii. Tot căutînd să-şi refacă situaţia, Onomaios a împrumutat sume mari de bani, pe care noi, mai marii oraşului, sîntem obligaţi să le achităm măcar în parte creditorilor. Nu va fi uşor să-i împăcăm. Răposatul îşi ascundea bine nereuşitele şi totul a ieşit în vileag abia în ultima clipă.
— Aş vrea să văd sclavii.
— Îndată, nobile Laberius, zise arhontele şi bătu din palme.
Porunci fostului administrator al lui Onomaios, un bătrîn în haine cernite şi cu ochii plînşi, să-i aducă pe domestici.
La sosirea guvernatorului, din respect şi teamă, lumea golise atriul, rămînînd pe loc doar autorităţile însărcinate cu licitaţia.
După cîteva clipe de aşteptare, în timpul cărora guvernatorul fu poftit să şadă într-un jilţ, de după perdele apărură vreo douăzeci de sclavi, care, făcîndu-i o adîncă plecăciune, se înşirară în faţa lui.
Guvernatorul le aruncă o privire ageră de cunoscător şi printre ei deosebi un tînăr frumos ca un Adonis, înalt, voinic, demn, distins pînă şi în hainele sale mohorîte de sclav. Rar îi fusese dat să vadă o asemenea mîndreţe de bărbat. Avea păr negru, bogat şi ondulat, piele albă, catifelată prin care răzbătea culoarea sîngelui sănătos, dar mai ales ochii mari, migdalaţi, adumbriţi de gene lungi, de cea mai frumoasă culoare albastră din cîte s-a văzut vreodată.
Acei care îl cunoşteau mai bine pe guvernator îi pîndeau cu lăcomie schimbările chipului, ghicind în ele o admiraţie nemărginită.
— Cine e? îl întrebă încet pe arhonte.
— Este Callidromus, fiul din flori al răposatului. Get după mamă.
Şi văzînd uimirea în ochii romanului, adăugă:
— De fapt îi era ca şi un fiu bun, căci prima sa soţie murise fără să-i dăruiască moştenitori. Îl crescu alături de sine şi îi dădu o educaţie din cele mai alese. Tînărul uimeşte lumea prin erudiţia şi talentele sale. Scrie, citeşte, socoteşte, cunoaşte retorica, filozofia, arta poeziei şi cîntă la diferite instrumente muzicale. În afară de aceasta — lucru rar în astfel de cazuri — este un desăvîrşit atlet, călăreşte ca un trac şi e un bun corăbier. Din nefericire însă nefiind înfiat şi fiind născut de o concubină barbară, după lege intră în categoria sclavilor. De fapt dacă era fiu bun, nimerea, ca moştenitorul unui falit, la închisoarea datornicilor.
— Cît costă acest serv? întrebă guvernatorul apăsînd pe cuvîntul „serv” ca şi cînd îi era teamă ca cineva să nu conteste această stare de lucruri izvorîtă din interpretarea formală a legii.
— Începem licitaţia de la douăzeci de mii de sesterţi, spuse arhontele, scuzîndu-se parcă.
— Cheamă-i pe toţi doritorii înăuntru.
Pînă ce arhontele dădu poruncile şi pînă ce se adunară cu toţii, guvernatorul nu-şi luă privirea de pe chipul tînărului. Era nespus de trist acest chip, ceea ce îi dădea un farmec deosebit. Cu capul aplecat, ochii voalaţi de durerea pierderii ireparabile, şi starea înjositoare în care ajunsese, el părea o întruchipare a durerii.
[1] Tomitani, locuitori ai Tomisului, Constanţa de astăzi.
[2] Agora = piaţă publică în oraşele Greciei antice.
[3] Vas antic mare, cu gura largă şi cu două mînere, care servea la masă pentru amestecarea vinului cu apa.
[4] Vas conic de metal sau de lut, curbat ca un corn de vită, cu vârful modelat în forma unui cap de animal, folosit de grecii antici pentru libaţii sacre şi petreceri.
[5] Vas de băut la greci şi romani, cu picior şi toarte, folosit la amestecatul vinului cu apa.
[6] Tavă mare, rotundă, de metal, uneori artistic ornamentată.
I. AŞA GLĂSUIT‑AU BOIERII!…
E
ra înspre sfîrşitul anului 1571. Ţara Moldovei încerca să se liniştească asemenea apei răscolite de valuri, după ani grei de furtună cu năvăliri şi jaf, cu moarte şi prădăciune, cu domni fugari şi nevolnici, căci de la moartea lui Petru vodă Rareş, Scaunul ţării încăpuse pe mîini nevrednice şi slabe.Cînd văzu că boierii se unesc cu biserica spre a‑l izgoni, Ilie vodă, temîndu‑şi viaţa, fugi la turci unde, lepădîndu‑şi credinţa, îmbrăţişă religia mahomedană scuipînd de trei ori crucea şi călcînd‑o în picioare. Şi astfel feciorul lui Petru vodă Rareş, în ale cărui vine curgea sînge muşatin, deveni unealta asupritorilor ţării sale. Frate‑său, Ştefan vodă, nu a putut ţine nici el multă vreme piept boierilor şi căzu ucis de aceştia la podul de la Ţuţora. Apoi, pe tronul Moldovei se urcă un alt Petru vodă, căruia i se zicea Alexandru Lăpuşneanu. Îi urmă Despot vodă, acestuia Tomşa, şi iar Lăpuşneanu care s‑a prăpădit, zic unii, în urma unui complot pus la cale de boieri şi de care n‑ar fi fost străină nici Ruxandra, doamna sa. Acest Lăpuşneanu lăsă urmaş pe Bogdan, care copil fiind încă, grija domniei o purta mumă‑sa, Ruxandra, dimpreună cu boierii cei mari ai Ţării. Săvîrşindu‑se Ruxandra din viaţă, Bogdan, feciorul Lăpuşneanului, tînăr şi nepriceput în ale domniei, se îndepărtă de boierii bătrîni şi de politica dusă pînă atunci de aceştia şi, înconjurîndu‑se de cei de o vîrstă cu el, se lipi de leşi fără a mai ţine seama de sfaturile celor oare juruiseră la patul de moarte al Ruxandrei că vor fi pentru coconul ei domnesc părinţi şi sfetnici. În dimineaţa aceea de toamnă, cînd încă mai foşneau frunzele şi vremea încă mai păstra peste pămînt culoarea mierii, logofătul Gavril şi marele portar al Sucevei, Dumitru, luară îngînduraţi calea ce ducea la curtea domnească. Tăcură tot drumul, pregătind fiecare în minte tot ce avea de spus tînărului şi zvăpăiatului voievod. Treceau pe uliţă încet, în legănatul liniştit al cailor, urmaţi doar de cîţiva slujitori. Purtau vestmînt din postav, cu flori de aur, încinşi cu brîie late din mătase, ţinînd fiecare mîna stîngă pe prăselele hangerului bătut cu pietre scumpe. Pe umeri, mantaua ţesută cu fir şi tivită cu mărgăritare flutura uşor. Peste nădragii strîmţi erau trase cizme scurte din piele galbenă fără toc. La oblînc, în dreapta, se legănau săbiile turceşti. Capul le era acoperit cu cîte o pălărie cu calota rotundă, avînd borurile îmblănite cu zibelină.La timpul acela uliţele erau pustii, oamenii fiind duşi care încotro. Micul alai împrăştie copiii care se hîrjoneau prin mijlocul drumului, făcîndu‑i să se oprească ceva mai departe şi să privească pe călăreţi pînă cînd aceştia cotiră la dreapta, luînd‑o pe uliţa mare.
― Belea pe capul nostru, mîrîi în barbă marele portar al Sucevei.
― Ce zici domnia‑ta? întrebă logofătul Gavril care nu auzise bine.
― Zic, logofete Gavril, că decît plod necopt la minte mai bine stăpîn străin! Nu zic bine? Întoarse capul privind întrebător pe logofăt.
― Hmm! Cine ştie? Fi‑va bine? Au fi‑va rău?… răspunse Gavril încercînd să‑şi stăpînească roibul care o luase la trap întins. Şi iar tăcură o vreme. Slujitorii veneau în urma lor în ţăcănitul liniştit al cailor. Purtau cuşme ţuguiate şi pieptare tari din piele de bivol, umplute cu cîlţi, pentru a feri pieptul de săgeată vicleană sau de limba şerpească a jungherului. Şeile erau din lemn peste care erau aşezate pături uşoare îndoite în patru şi strînse bine pe sub burţile cailor cu chingi de pînză şi frînghie.
― Oare măria‑sa va ţine seamă de vorbele noastre? Ce gîndeşti domnia‑ta, logofete? întrebă Dumitru, din ce în ce mai neliniştit, cu cît se apropia de curtea lui vodă.
― Nu ni‑e dat a şti ce gîndeşte mintea semenului nostru, jupîn portar, răspunse Gavril.
Ajunşi în faţa porţii domneşti se opriră aşteptînd. Poarta se deschise îndată şi cei doi intrară urmaţi de slujitori care săriră repede de pe cai şi, punîndu‑se piuă, ajutară boierilor să descalece. Mai marele strajei domneşti li se închină după cuviinţă, dîndu‑i în grija cămăraşului care se grăbi să‑i anunţe lui vodă. Tînărul domn avu un gest de lehamite. Se depărtă de tinerii curteni şi aşezîndu‑se în jilţ făcu semn cămăraşului. Uşile mari se deschiseră şi cei doi boieri păşiră în sala mare a tronului. Făcură amîndoi cîte o plecăciune adîncă şi, în vreme ce erau încă plecaţi, Bogdan schimbă o privire veselă cu cei doi curteni ai săi, Horbotă şi Bielski, care pufniră în rîs. Celălalt curtean, Cristea, sta ceva mai deoparte. Bătrînii boieri se înălţară anevoie. Rîsul celor tineri îi făcu să roşească de mînie şi ruşine.
― Ce veşti rele nu v‑au dat pace de v‑au mînat încoace cu noaptea în cap, boieri dumneavoastră? îi întrebă vodă batjocoritor jucîndu‑se cu jungherul pe care tot îl trăgea afară pe jumătate, ca apoi să‑i izbească mînerul cu podul palmei, făcînd să se audă ţăcănitul metalic al lamei închisă în întunericul rece al tecii de argint, bătută în pietre scumpe.
Era un tinerel firav, cu faţa palidă, cu ochi negri, lîncezi, aproape muiereşti. Gura frumos arcuită, cu buza de jos ceva mai groasă, purta o uşoară umbră de mustaţă, în vreme ce buclele arămii scăpate de sub cuşma cu surguci din pene de cocor se revărsau peste gulerul dulamei îmblănite cu samur. Un lanţ de aur cu mărgăritare se petrecea de două ori în jurul gîtului, atîrnînd spre poale.
― Se pare că aveţi a‑mi spune lucruri osebite! continuă Bogdan privind ţintă la cei doi boieri cu ochii aceia lîncezi de muiere. Îi cîntărea în gînd. „Logofătul Gavril este un fricos bătrîn gata a se ascunde şi în bortă de şoarece, gîndi Bogdan. Celuilalt boier, Dumitru, i‑a crescut o piele pe ochi şi pe minte, nevăzînd nimic în afară de capugiul sultanului ce vine cu firmanul de mazilire!” Vodă se foi pe scaun pe cînd cei trei curteni ai săi se făceau că au treabă, trăgînd cu coada ochiului la cei doi bătrîni.
― Măria‑ta, îndrăzni logofătul Gavril, avem a‑ţi spune vorbe de taină. Ochii cu vinişoare roşii ai bătrînului se opriră asupra celor trei boieri tineri. Bogdan făcu semn acestora, care se retraseră mînioşi şi nemulţumiţi.
― Grăieşte, jupîn logofete! îl îmbie Bogdan pe Gavril.
― Măria‑ta, bîigui, îi e greu ţării. Se opri cu ochii la vodă.
― Îi e greu ţării? De cînd, logofete? întrebă Bogdan prefăcîndu‑se mirat.
― De cînd petrecerile nu mai iau sfîrşit, continuă Gavril. Se miră şi el de curajul care l‑a apucat. Marele portar Dumitru se trase ceva mai la o parte pentru a‑i arăta domnului că el nu e la o simţire cu logofătul.
― Foarte bine, răspunse Bogdan. Să petreacă oamenii! De aceea sînt lăsaţi pe pămînt de bunul Dumnezeu. Se făcu a nu înţelege unde bate logofătul. Şi pentru ce te îngrijeşti domnia‑ta de greul ţării? întrebă vodă zeflemitor, jucîndu‑se cu lănţugul de aur de la gît. Nu cumva ai ajuns în nevoie? Ori moşiile pe care le ai au ajuns sterpe? Că doar nu de greul ţării îţi este domniei tale şi nici de birul pe care îl plăteşte norodul!
― Măria‑ta, ţara e secătuită, îşi luă curaj logofătul. Şi avem ştiinţă că vrei să te îndepărtezi de măritul sultan care la toţi ne poartă de grijă.
― Aaa, aici voit‑ai să ajungi, logofete? Întinzîn‑du‑şi mai bine picioarele se lăţi în scaun. Păi de ce te învîrteşti în jurul vorbelor neavînd curajul a‑mi spune? Dădu capul pe spate începînd a rîde.
Logofătul Gavril se întoarse înspre boierul Dumitru cerîndu‑i ajutorul. Acesta se făcu a privi în podea. După o clipă însă ridică privirea şi, înaintînd cîţiva paşi, spuse:
― Doamne, rogu‑te, ascultă vorbele noastre ca mai bătrîni boieri de ţară ce sîntem, noi care am rămas cu credinţă şi dragoste părintească lîngă măria‑ta… Se opri oleacă pentru a‑şi trage sufletul, moment prielnic pentru Bogdan de a răspunde.
― Care‑i rostul acestor vorbe, boieri dumneavoastră? Purtatu‑m‑am cum nu se cuvine cu bărbile albe? Păgubitu‑v‑am cu ceva? Smintitu‑v‑am rosturile şi ocinele? îi întrebă Bogdan simţind cum îl apucă mînia aceea copilărească.
― Nu, măria‑ta, răspunseră într‑un glas cei doi boieri.
― Atunci, pentru ce v‑aţi sculat amîndoi şi, venind în faţa mea, mă mustraţi cu învinuiri şi văicăreli?
― Măria‑ta, glăsui logofătul Gavril, nu ne judeca în felul acesta că noi, sărmanii, binele măriei‑tale îl dorim şi Ruxandra Doamna, odihnească‑se în vecii vecilor, cu glas de moarte ne‑a lăsat rugămintea de a sta întotdeauna în preajma măriei‑tale pentru a te apăra de cele duşmăneşti şi de neprieteni.
Bogdan surise privind pieziş înspre cei doi boieri. Nu‑i iubea, dar de hatîrul mîne‑si i‑a ţinut lîngă el. Simţea în spinare tutela celor doi, aşa, ca o mare greutate ce nu‑i îngăduia nici să respire. Şi‑apoi, bătrînii văd în toate numai nenorociri, fiindcă le e capul împuiat de moarte şi de întunerec.
― Măria‑ta, nu te îndepărta de ţară şi de vechii prieteni, că atîta vreme cît nu poţi ţine bine paloş în mîini şi nici buzdugan cu care să‑l mustri pe vrăjmaş bătîndu‑l peste fălci, tot degeaba e şi în nefolosul măriei‑tale ieste, spuse şi Dumitru gîfîind de efort.
Bogdan simţi cum i se urcă sîngele în cap. Bătrînii ăştia nesuferiţi îl mustrau ca pe un prunc de ţîţă. Dreptate avea Bielski, tînărul leah, care cînta atît de frumos la lăută şi ştia a se întrece cu suliţa: „Să nu uiţi, măria‑ta, că, de vreme ce le asculţi vorbele, trebuie să te şi pleci lor!” „N‑am să mă plec lor, ci oi face după voia şi mintea mea”, gîndi vodă.
― Uitat‑ai domnia‑ta, se adresă el lui Gavril logofătul, şi e drept şi în firea lucrurilor să uiţi la anii pe care îi porţi şi care sînt destul de înaintaţi, chiar prea înaintaţi, accentuă Bogdan, uitat‑ai cum spun, că leahul de care te temi este mai aproape de Moldova decît turcul de care tot îmi îndrugă domnia‑ta?
― Doamne, nu merit pedeapsa vorbelor tale pline de înţelepciune tinerească, răspunse Gavril tremurînd de ruşine pentru vorbele de ocară pe care i le adresase tînărul voievod. Se retrase smerit cîţiva paşi.
― Apăi,… logofete, oi mai chibzui la cele spuse de domnia‑ta, îi spuse Bogdan înăbuşindu‑şi un căscat. Rogu‑te însă acuma să te întorci la casele domniei‑tale, unde, după ce te vei aşeza pe cuptor, vei avea vreme să cugeti şi la cele spuse de mine!
― Facă‑se voia ta, doamne, murmură bătrînul şi după ce se apropie, sărută mîna plină de inele, făcu o plecăciune greoaie şi se mistui ca o umbră printre coloanele sălii, urmărit de privirile batjocoritoare ale tînărului domn. Văzînd pe Dumitru care nu se clintise din loc, se întoarse către el.
I
De cînd se înscăunase cu adevărat măria sa Ştefăniţă Vodă se împlinea un an bun şi cu belşug pentru ţara Moldovei. Era linişte la hotare şi domnul trăia în bună pace cu crăiile de prin prejur. Dinspre Ţarigrad se zvonea că nu veneau veşti prea bune, sultanul fiind mîniat pentru că tînărul domn nu pornise cu oaste în Transilvania la cererea lui. Supărarea sultanului nu îngrijora pe nimeni deocamdată, pentru că împărăţia turcească îşi avea necazurile ei spre latura de răsărit, unde şahul Perşilor da mereu semne că nu se împacă deloc cu lăţirea acesteia peste neamurile de sub munţii Caucazului. Cel puţin aşa spuneau negustorii veniţi de la Crîm, după cum aflaseră şi ei, la rîndul lor, de la alţi negustori care veneau dinspre inima Asiei. Îl mai supărau pe Suliman sultan cavalerii din insula Rodului, care‑i stau în coastă şi stînjeneau mişcările din Arhipelag şi spre Europa. Era un cuib de viteji care puteau primi oricînd sprijinul papei de la Roma şi al altor principi străini spre marele necaz al împărăţiei, din care pricină a hotărît sultanul să pornească împotriva rodenilor cu mare oaste pe apă şi pe uscat. Iscoadele noastre aflate în împărăţie trimeteau veşti despre toate aceste pregătiri, aşa că sultanul putea să spună deocamdată ce vrea, iar vodă avea să vadă el ce‑i prieşte sau nu ţării sale, neavînd a se teme de nimeni.
Aşa că sărbătorile din primăvara acelui an aveau să fie un prilej de mare desfătare aproape pentru toţi locuitorii ţării, mai multă şi felurită pentru cei mari şi avuţi, mai puţină pentru cei de jos.
Este adevărat că înlăuntrul ţării se întîmplaseră unele lucruri nu prea lămurite dar care ar fi putut stîrni îngrijorarea unora. Cu puţină vreme în urmă postelnicul Cosma Şarpe fugise în Polonia, hiclenind pe domnul său. Erau multe prepusuri în legătură cu această fugă şi după cum şopteau unele bărbi cărunte erau de aşteptat mari nemulţumiri şi tulburări în Moldova. Dar asta‑i privea numai pe unii, gîndeau oamenii de rînd, iar unii boieri erau de părere că fuga lui Cosma n‑avea nici un rost. Hicleni se mai văzuseră în ţara Moldovei şi‑aveau să se mai vadă. Nu era nici o pricină de întristare acum cînd rodul pămîntului, cercetat de oameni care‑i cunoşteau toate rosturile, arăta că va fi mare bogăţie la vii şi la grîu.
Singurul îngrijorat era domnul. Ştefăniţă simţise o vînzoleală în rîndul marii boierimi şi de aceea dorise să vadă mai multe feţe boiereşti, să stea de vorbă cu unii, să‑i ispitească pe alţii în legătură cu trebile ţării şi ale domniei. Voia să ştie pe cine se poate bizui, cine şovăie şi să afle, dacă era cu putinţă, cine‑i era potrivnic. De aceea fuseseră chemaţi cei mai de seamă boieri ai ţării la ospăţul domnesc şi cum se poruncise şi căutarea oastei în duminica Tomii, care cădea în anul acela în ziua a douăsprezecea a lunii aprilie tot în cetatea de scaun a Moldovei, pe uliţele acesteia era însufleţire şi o vînzoleală cum rar se mai văzuse.
Domnul le îngăduise tinerilor să tocmească jocuri şi întreceri, la unele zvonindu‑se că va fi de faţă însăşi Măria sa cu întreaga curte. Prostimea avea la ce să caşte gura, săracii aveau de ce să suduie şi mai amarnic, iar boierii găseau prilejul bine venit să arate ce înseamnă puterea banului. Strălucirea hainelor de preţ, a nestematelor, a aurului şi argintu‑lui vădeau cît agonisiseră unii din sudoarea celor mulţi. Atîta bogăţie şi lucruri scumpe uimeau pînă şi pe străinii care se aflau în trecere prin Moldova.
Printre tinerii care‑şi arătau straiele mîndre şi caii năzdrăvani, speriindu‑i pe cei care nu săreau în lături la timp, gata să răstoarne pe neprevăzători, făcîndu‑le pe fete să ţipe de spaimă prefăcută şi pe nevestele mai trecute să ofteze în dorul altor timpuri, era şi Ion Movilă, fiul lui Cosma Movilă, intrat în legendă în lupta de la Şcheia, cel care a dat numele unui neam de pomină nu numai în Moldova dar şi în ţinuturile aflate sub coroana Poloniei. Ion Movilă avea optsprezece ani. Faţa îl arăta mai tînăr, iar purtările lui vădeau încă o minte necoaptă, de copil. Cînd îl însoţea frăţîne‑său Văscan, mai mic cu doi ani, oricine l‑ar fi luat mai vîrstnic pe cel mic şi mai tînăr pe cel mare. Era bine legat la trup şi avea o putere pe care nimeni nu i‑ar fi bănuit‑o. Chipul lui era frumos, iar de sub tichia de modă frîncească, cu vîrful ascuţit în sus, lucrată din frenghie şi împodobită cu două rînduri de mărgăritare, ieşeau plete negre, bogate care‑i cădeau pînă pe umeri. Avea pielea feţii nu prea albă, înăsprită şi întunecată şi mai mult de vînt şi de soare, culoare care‑i sta bine, lăsînd să se ghicească sănătatea sălbăticiunii crescută în miresmele cîmpurilor şi în aerul tare de munte şi de pădure. Îi jucau ochii în cap, ochi plini de lumină, pe care cu greu îi putea stăpîni ceva şi nu pentru că era nestatornic, dar pentru că‑şi închipuia că toată lumea este a lui şi nimic din ce era sub soare nu trebuia să‑i scape, fiecare lucru nou sporindu‑i bucuria de a trăi. Se ţinea mîndru în şaua bătută cu argint şi pietre, iar armăsarul roib era o minune de cal, plin de neastîmpăr ca şi stăpînul său. De sub caftanul de catifea înflorat cu fir de argint şi de aur se vedea jupa de mătase galbenă, cu delicate alesături tot din mătase şi fir. Că straiele erau pe măsura frumuseţii stăpînului nu era de mirare, numai că unii murmurau, cum poate panul Moghilă, om aşezat, să‑i dea drumu‑n lume unei asemenea sălbătăciuni în stare să ridice în sus un tîrg ca Suceava. Se îmbătase cu alţi cîţiva fii de mari dregători, care nu erau cu nimic mai prejos ca strălucire a hainelor şi larma stîrnită de tropotul cailor porniţi sălbatic pe străzile înghesuite făcuse ca în două zile să li se ducă buhul. Oamenii cuminţi şi aşezaţi îi priveau cu mîhnire, gîndind cu glas tare că pe vremea lor tineretul se purta mult mai cuviincios şi‑l socoteau pe Ion capul tuturor răutăţilor, cu toate că între tovarăşii săi de petrecere erau unii mai mari decît el. Era şi asta încă o dovadă că sămînţa rea dă roade şi o strică şi pe cea bună. Gînduri şi clevetiri care n‑aveau cum să ajungă la urechile tînărului boier, care numai de asta nu avea timp şi grijă. Pentru el toate se petreceau ca într‑un vis dulce şi părea că nimic nu se poate atinge de el ca să strice vraja zilelor pline de strălucire ale primăverii. Asta pînă în Joia Mare cînd pe Uliţa Pielarilor a trebuit să facă loc rădvanului unui mare boier. Se vedea de departe că e vorba de un mare boier pentru că în faţă şi în spate mergeau slugi călări îmbrăcate în haine bune, cu săbii la şold şi lănci înfipte în scara de la şa. Iscodind cu ochii să vadă despre cine este vorba, i s‑a întîmplat ceva ce nu i se mai întîmplase niciodată. Pe lada rădvanului în faţă, lîngă vizitiu, o făptură plăpîndă, cu cosiţe aurii cu ochii verzi, mari, aşa de mari şi de frumoşi că nu păreau să se întrupeze într‑o fiinţă pămînteană, cu o gură bine alcătuită, cu o bărbiţă mică, rotundă, privea cu uimire şi bucurie neprefăcută la lumea din jur. În faţa acestei vedenii, tînărul simţi cum se cutremură şi ceva, ca o lamă fierbinte, îl străpunge. Năuc, încercă cu disperare să se facă văzut dar rădvanul s‑a strecurat pe lîngă el fără ca minunea cu ochii verzi să‑l zărească.
PROLOG
— „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enache vocea - cam de scapete - a șefului său. „Vulturul” sunt „Turturica”! Fiți gata de intervenție! Că „Vulpea intră în capcană”! Acționați numai când vă spun eu! stabili Șeful și adăugă, asta pentru Banu, care conducea autoturismul: Depășește mașina filajului! Depășește-o! Rămânem în spatele stivei ăleia mari, de lemne!
Pe scaunul din spate al mașinii, Traian Radu Enache căsca. Și cobi:
— Eu tot aș fi vrut… să fie și Dan Vasiliu cu noi. Că… ar fi fost mai bine!
— Puțin îmi pasă că nu e și domnul „Cronometru” al tău cu noi! exclamă subit iritat Șeful. Uite, nu e „Cronometru”, dar asta va fi o acțiune mare și fără prezența lui! Și va fi! Una bună de predat la Academia de Poliție! Că informatorul meu mi-a spus întocmai cum va merge operațiunea! Mi-a precizat unde vor încărca marfa și - ați văzut și voi - acolo au încărcat! Mi i-a descris pe ăia doi traficanți, „papucul” în care sunt, culoarea și numărul lui. Nu s-a înșelat în nici o privință!
— Nu s-a înșelat, șefu’! aprobă încântat Banu.
— Și mi-a descris exact locul ăsta! Unde vor face schimbul! Aici e! Uitați-vă și voi! Corespunde întocmai!
Corespundea? Mă rog, dacă zicea Șeful. Enache căscă din nou. Avea ochii cârpiți de nesomn, abia apucase să doarmă câteva ore, în trei nopți la rând. Se aflau undeva, prin sudul Moldovei. Unde anume nu știa, că… ațipise. La o margine de oraș erau, nu departe de calea ferată. Un platou mare, gol, în față. Asfaltat. Aici, probabil, fusese gândit cândva un spațiu modern de depozitare pentru gara din apropiere. Că se vedeau fundații începute și vreo douăzeci de stâlpi de beton, din care ieșeau fiare ruginite. Câteva magazii, alea mici, prăpădite, rămase de cine știe când, părăsite și ele, țineau locul în continuare măreței construcții proiectate și… care nu se mai ridicase. Senzația de pustiu, aproape de straniu o completau tufe de mărăciniș uscat care flancau magaziile și se pierdeau spre păduricea rahitică ce înconjura platoul.
Banu opri mașina în spatele stivei de lemne și a unui maldăr de cărămizi sparte, amestecate cu scânduri aruncate la întâmplare, putrezite, scoase de prin vreo magherniță demolată. Pe deasupra stivei se vedea, cam în centrul platoului, „papucul”, care staționa acolo. Din partea opusă zăriră venind… o „Dacie combi” părea să fie, care se apropie de „papuc”. Ambele, cam hârbuite…
— Atenție „Vulturul”! Totul decurge conform planului, dar vă previn, sunt în mod sigur înarmați și… foarte periculoși! repetă Șeful, pentru a cine știe câta oară. Aveți grijă să nu scape vreunul! Și-i vreau vii! preciză bondocul, cu un soi de satisfacție vecină cu sadismul, completă: Vă fac răspunzători, dacă ratăm ceva din operațiunea asta! Că-i vorba de-o cantitate mare de „marfă”!
„Vulturul” nu răspundea. Enache presupuse că înjura, probabil, în gând. Ori înjurau, că erau cel puțin doi „vulturi”. Unul, un microbuz, trecu pe lângă ei și se duse, rulând fără grabă, pe drumul prost, spre magazii. Prima echipă a mascaților își ocupa discret locul în dispozitiv. În spatele autoturismului lor opri și o dubiță blindată. Din ea coborâră rapid șase tipi, în combinezoane de intervenție, care, pitulându-se pe după stivele de scânduri, se pierdură spre pădurice.
— Două sute de kilograme! Heroină! șopti extaziat Banu. Vă dați seama, Șefu’? Cum au să urle mâine ziarele! Televiziunile!
— Taci! Uite-i că au ieșit! zise bondocul, trăgându-și mai pe spate bascul mare „de pictor boem”, care, alături de o mustață stufoasă, îi serveau drept „deghizaj hoț”. Era prima ieșire din birou a Șefului. Primul lui contact real cu terenul - miza mare îl făcuse să renunțe la cunoscuta-i prudență. Enache îl văzu extrăgând cu grijă și armând cu mișcări cam nervoase, pistolul. Banu urmă exemplul Șefului. Și făcu să mai avanseze cu un metru mașina în care erau. Abia acum, Traian Radu Enache văzu și el bine „scena” unde aveau să se desfășoare evenimentele.
Din „papuc” tocmai coborâseră doi tipi. Amândoi în scurte de piele. Unul dintre ei aprinse o țigară. Celălalt părea preocupat de cauciucul din față al mașinii. Și din a doua mașină - aflată tot în centrul platoului și spate-n spate acum cu „papucul” - ieși un individ. Cu plete scurte, blonde, fața rotundă. Apăru apoi și cel de-al patrulea personaj; un tip cu barbă, îmbrăcat în sutană.
— Rușii! șuieră Șeful.
— Ai dracului! Cu unul dintre ei ambalat în popă! În popă, auziți! pufni admirativ Banu. Te pomeni c-o fi autentic! Nu m-ar mira. Că le știu eu pe boaitele astea! Și vedeți! Popa are în mână o geantă diplomat. Dolari? Euro? Ce-o avea acolo?
— Că doar nu ruble! râse Șeful. Numai că informatorul meu mi-a zis că ar putea fi bijuterii și diamante rusești! confie el.
— Bijuterii și diamante rusești?! tresări excitat Banu. Păi astea nu mai merg la păstrare, să fie prăjite, nu? Astea… O să ne alegem, sper, și noi cu ceva, dacă…
— Atenție, „Vulturul”! Fiți gata de acțiune! interveni Șeful, cu o voce parcă și mai pițigăiată.
Geanta diplomat fusese așezată pe botul „papucului”. Apoi deschisă. Cei patru priviră în ea, schimbară și câteva cuvinte, se bătură încântați pe umeri. Apoi capacul căzu la loc. După care, doi din cei patru indivizi merseră în spatele „papucului”, de unde începură să scoată de sub prelată pachete dreptunghiulare albe, înfășurate în plastic. Le puneau acum în cealaltă mașină.
— Acționați, „Vulturul”! Acum! hotărî marțial Șeful.
Și… pauză. Nu se întâmplă nimic. Bondocul repetă ordinul,
CAPITOLUL I
Vedem cavaleri cruciaţi la Nicopole; printre ei, un popă de la Burgundia; apoi, o bătălie înfricoşată.
„Cum să te lăsăm pe tine, un sărman cioban de la Dunăre, să ne iai faima?“
O vreme, primejdia turcească a stârnit toate ţările Europei. Oşti, numite cruciade (de la semnul crucii pictat pe scuturi) au pornit pe corăibii, în lungul Mării Mediterane, să smulgă din mâinile turcilor cetatea Ierusalim. Alte cruciade au pornit pe uscat, în marşuri istovitoare, sub greutatea scuturilor de fier, a lăjioiilor şi săibiilor; aveau acei ostaşi veşmânt greu, de fier, încât, când îi trăgeau duşmanii de pe cai, nu se mai puteau ridica şi erau străpunşi cu lăncile ori ciopârţiţi cu iataganele.
Aşa a venit o oaste de cruciaţi tocmai din Franţa şi Germania, la Nicopole, peste Dunăre. Au venit cu o cavalerie mândră, îmbrăcată în fier. Erau acei cavaleri peste măsură de îngâmfaţi. Cum au ajuns la Nicopole, şi-au rânduit corturi de purpură şi mătase, au întins mese de ospăţ şi chefuri; băuturile scumpe şi mâncărurile le erau alduse cu corăbiile, pe Dunăre. Între ospăiţuri prelungite zile şi nopţi, făceau întreceri în lupta cu spada; cântau şi dănţuiau, scriau epistole iubitelor rămase departe în castele şi-n cetăţi; le cântau alăutele, lăudându-i pentru isprăvi războinice adevărate sau închipuite.
Mircea a trecut şi el Dunărea, cu oştenii lui, şi şi-a durat tabără. Se uita domnul muntean cu grijă şi dojana la petrecerile cruciaţilor.
— Hai, hai, staţi şi beţi vin, în loc să fiţi gata, căci oştile turceşti s-apropie… Nu puteaţi chefui acasă, în castelele domniilor voastre?
Cruciaţii îl priveau de sus pe acest sărman voievod. Printre ei, se afla şi un popă din Burgundia, cărturar cu faimă. Într-o noapte, s-a dus la tabăra lui Mircea. L-au văzut crunt în priviri; în plete, cu argintul vânstei. Peste cămaşa de zale, avea o mantie vişinie. Înalt, voinic, sta pe malul Dunării, sprijinit în sabia lungă şi puternică. În jur, ardeau focurile. Prin ierburi, se auzeau caii sforăind şi păscând. Oştenii lui, cei mai mulţi îmbrăcaţi în a umane, stăteau în jurul focurilor, având alături pari ciopliţi din topor şi afumaţi la capăt. Unii aveau scuturi împletite din nuiele, şi arcuri. În tolbele cu săgeţi îşi aveau şi merindea de război, o pită deasă. Erau flăcăi fără spic de mustaţă şi moşnegi cărunţi. Erau şi destui oşteni în zale, floarea feciorilor boierimii.
Mari senine de mirare avea să deie popa burgund, cu cât îi cunoştea mai bine mai ales pe oştenii înarmaţi cu pari. Odată, i-a găsit întinşi pe pântece, în ierburi, tăifăsuind în linişte. Caii lor păşteau cine ştie unde, după nişte tufişuri. Deodată, la porunca unei căpetenii, oştenii s-au ridicat şi au scos un chiot înfricoşător, scurt. Caii le-au răspuns prin nechezaturi puternice. Preajma a început să duduie şi să se cutremure siib copitele lor aşternute în galop. Cât ai clipi, au şi ajuns în faţa oştenilor, care i-au încălecat din fugă, cârmindu-i prin strâmtoarea picioarelor, învârtindu-şi parii pe deasupra capetelor. Crezând că dau turcii, cruciaţii au aruncat paharele, şi-au încins spadele, au sărit şi ei pe caii lor îmbrăcaţi în fier. Popa burgund i-a oprit însă, trimiţându-le cuvânt că nu dau turcii, că oştenii lui Mircea fac o probă de şarjă, ca să-şi mai dezmorţească ciolanele… Cruciaţilor le-a părut rău îndată după vinul pierdut şi după paharele sparte. Au cerut alt vin, alte pahare, şi-au descins săbiile şi au poruncit lăutelor să cânte mai departe.
în vremea asta, popa burgund sta de vorbă cu căpetenii de-ale lui Mircea. Astfel a aflat el cum se strânge la oaste Ţara Munteniei, cum, când s-apropie primejdia la hotare, prind să răsune buciumele şi clopotele; satele îşi pun în care copiii, femeile bătrânii şi avuţia; aşa pornesc spre munte, în bejenie, în timp ce bărbaţii vârstnici îşi iau armele şi merindea, încalecă pe cai şi pornesc spre locuri de adunare dinainte hotărâte.
Şi aşa, pe când petreceau mai bine cruciaţii Asfinţitului, intrecându-se unii pe alţii din pahare, s-apropia de Nicopole şi oastea înfricoşată a pustei. Veneau podestrimile şi cavaleriile, mişcandu-se încet, ca un uriaiş balaur mohorât. În urma lor, rămânea ruina şi cenuşa. Pe zări, departe, unde ardeau aşezările omeneşti, se ridicau suluri mari de fum. Vântul mâna înaintea acelei oştiri mirosul de carne omenească arsă. Drumurile erau ticsite de fugari înspăimântaţi, minându-şi vitele. Îşi duceau pe umeri poverile cu lucruri luate din fugă. Şi turcii veneau încet, revărsându-se ca un fluviu. Neliniştea a trecut prin taberele cruciaţilor. Până acum, se întrecuseră unii pe alţii în petreceri. Ce va fi însă când vor da ochii cu duşmanii?
Mircea le-a trimis acest cuvânt:
— Vestiţilor cruciaţi! într-adevăi, cunosc că sunteţi viteji mari. Faptele voastre din trecute bătălii le ştiu şi vă dau laudă pentru de. Însă, când e vorba de turci, lă- saţi^mă pe mine, să-i pălea: cu cavaleria mea uşoară. Nu vă avântaţi, cavalerilor, cad prea greu sunteţi îmbrăcaţi în veşmintele de fier. Dacă nu mă ascultaţi, pierdem cruciada şi degeaba aţi mai bătut colbul până la Nicopole. Îmi îngăduiţi să mă reped eu întfli în oastea pustei? Vă deschid drum, după aceea veniţi şi domnule voastre!
Cruciaţii şi-au jimibat gurile, gata să rfidă;
— Cum să te lisăm pe mne, un sărman cioban de la Dunăre, să ne iai faima şi să te laude lumea pe tine, şi nu pe nod? Fii bucuros dacă te-oro lăsa să te adaugi în coada oştilor noastre…
Voievodul Mircea a răspuns cu mult amar:
— De asta vă arde vouă, cruciaţi r Eu ştiu lăisa şi de la mine. Să-i batem întii pe turci; după aceea, n-aveţi decât să vă lăudaţi că voi i-aţi bătut. Eu îi cunosc bine, căci de-o viaţă mă bat cu dânşii. Lăsaţi patimile deşarte, căci se află în joc lumea!
— Nu, nu vrem! au dat cruciaţii răspuns.
Apoi, au început să se sfădească şi ei între ei, care anume să înceapă atacul. Oastea înfricoşată se afla numai la cinci ceasuri depărtare. Se zăreau sulurile de colb ridicate de sub sutele de mii de picioare ale oamenilor şi vitelor de povară. S-auzea ca un vuiet de ape. Apoi, când s-a arătat pe creste avangarda, cavalerii cruciaţi s-au îmibrăcat în veşmintele de fier, s-au îmbrăcat tot în fier, din cap până-m. Picioare, şi aveau găurele numai sub chivăre, în dreptul ochilor. Cu acea mulţime de ocale greutate s-au uroat pe caii îmbrăcaţi şi ei în fier; la un semn, au pornit într-un galop straşnic, cu lăncile întinse. Au trecut prin primul rând al tutailor, ca printr-o pleavă. Au trecut aşa şi prin al doilea rând; şi printr-al treilea; socoteau că au câştigat biruinţa, dnd deodată s-au izbit de rândurile neclintite ale ienicerilor caie s-au desfăcut în lături şi i-au prins ca-ntr-un cleşte. A urmat un măcel îngrozitor. Căngiie de la suliţele turcilor îi trăgeau jos de pe cai, încât nu se mai puteau scula de greutatea fierului de pe ei. Aşa, ompul de la Nicopole s-a umplut cu zeci de mii de morţi, în câteva ceasuri. Sângele se scurgea prin zalele cavalerilor. Degeafca fugeau cei rămaşi vii, căci îi ajungeau turcii şi-i stropşeau.
Mircea a făcut prăpăd cu cavaleria lui uşoară, într-o aripă a oştirilor pustiei. Însă a trebuit să bată în retragere, sub apărarea spahiilor şi ienicerilor.
— Iată ce-aţi făcut! ofta el, uitându-se la câmpia plină de morţi, la corturile arse, la întregul prăpăd al cruciadei. Iată tinde v-a dus fala şi îngâmfarea!
Şi-a ridicat coiful de pe cap şi i s-au înceţoşat ochii asupra morţilor, asupra mân- drei cavalerii a Asfinţitului. După aceea, şi-a chemat căpeteniile în poruncă:
— Ascultaţi, căpetenii! Se vede că aşa ne-a fost scris, să rămânem singuri în furtună! Dacă oştile Germaniei şi ale Bur- gundiei n-ar fă urmărit fala şi mărirea, turcii s-ar fi zvârcolit acum în ţărână, biruiţi pentru de-a pururea! Dar n-am avut parte de asta şi am rămas singuri în faţa primejdiei! Datori suntem să ne apărăm ţara singuri!
A privit peste oştire:
— Dacă în rândurile voastre se afla şi ticăloşi, să se tragă la o parte, să-i trimit la păscut porcii şi bobocii! Am nevoie numai de viteji! Trecem Dunărea înapoi, Iu. Noi acasă, şi stăm gata! Căci dihania din faţa noastră, după ce se va hodini, va veni la noi să ne ceară socoteală şi biruri. Înainte, după mine, în ţară!…
îndată a pus pândari, să vadă mişcările duşmanului. N-au apucat oamenii lui să-şi vadă copiii şi neamurile fugite la munte, însuşi Baiazid- Sultan s-a arătat în scurt timp pe ceilă’lalt mal al Dunării şi s-a stropşit spre Muntenia. Striga Baiazid-Sultan:
— Să vină domnul vostru Mircea, să-mi cadă la picioare şi să sărute ţărâna pe care calc eu! Cum de a îndrăznit să se adauge caivalerilor cruciaţi şi să se bată cu mine? Dacă în cel mai scurt timp nu vine să-şi ceară iertare, am să-i ard toată ţara şi am să i-o înrobesc! Vine Mircea să mi se plece, sau nu vine?
— Nu! Domnul Mircea nu vine! Şi dacă îndrăzneşti să treci Dunărea şi să ne strici ţara, ai să-ţi cauţi măselele pe jos!
— Hai, hai! a scrâşnit Baiazid-Sultan, la acest răspuns.
A trimis ştafete după oşti proaspete. Îndată, peste Dunăre a prins să ne întindă pod de vase. Oştile turceşti au şi pornit spre pedeapsa îndrăzneţului.
Pe atunci, câmpia muntenească era acoperită de întunecaţii codri Deliorman. Mircea şi-a strtns greimea oştirii şi a trmris-o îna- în te, spre Argeş. A lăsat în urmă doar cete de harţă, să amăgească turcii cu sunetele buciumelor. Şi aşa, Baiazid-Sultan urca tot mai sus, după amăgeala muntenilor, urca dealuri acoperite de codri deşi, cobora văi şi prăpăstii; în urma lui, oastea venea des- făşurându-se ca un balaur.
— Aici! a dat poruncă Mircea, când a ajuns în prăpăstiile de la Rovine. Urcaţi prin copaci şi pe culmi şi staţi ascunşi! Când mă voi întoarce eu cu greul oştilor, voi să să- riţi şi să-i prindem ca-ntr-o capcană!
Şi aşa, Mircea s-a tras şi mai înainte, prin întunecimile Deliormanului. Deodată, când a crezut Măria Sa că duşmanii se află toţi în. Tire prăpăstii, a poruncit straşnic sa răsune comurile! Cum vuiau codrii! Prin rândurile turcilor a trecut o spaimă.
— Înainte, hoarde viteze! striga Baiazid- Sultan către ai săi, însă repede de tot şi-a dat seama că se află prins în ceaunele pră- păistiilor. Din faţă, îl izbeau călăreţii munteni, în frunte cu voievodul. A porundt oştirii să apuce la dreapta, însă s-a trezit în trăsnetele bolovanilor şi parilor, aruncaţi de pe creste; alţi bolovani se prăbuşeau din latura stângă. Îngrozit, Baiazid-Sultan a dat poruncă de grabnică întoarcere şi atunci s-a întâtnplat în oastea sa un amestec şi un vălmăşag cumplit: coada s-a simţit deodata muşcată şi împinsă înainte de coasele, de parii şi de suliţele munteneşti; capul, întors înaipoi, se îngrămădea spre vălmăşagul cozii, şi huia Delionmanul de răcnete, de strigăte, de mugetele vitelor, de nechezaturile cailor, de răgetele îngrozitoare ale camă lolor. Din toate părţile zbârnâiau săgeţile, vâjâiau parii, bufneau bolovanii, săbiile munteneşti hăcuiau, hăcuiau fără hodină, fără întrerupere, în timp ce sutele de mii de duşmani se frământau în loc, înndbuniţi de groaza morţii, în acei codri înfricoşaţi. Cu orice preţ, Baiazid îşi croia cale înapoi spre Dunăre; oştenii din garda lui îi făceau loc cu săbiile, în timp ce din arbori, de pe dfitalburi, din toate umbrele codrului, ţâşnea moartea. Mult timp i-a trebuit acelei fiare, aşternută pe zeci şi zeci de poşte, până să fie ucisă bucată cu bucată, de la Rovine ipân’la Dunăre! Carele, vitele de povară, caii spaihiilor, totul se răstumase şi se fră- mânta în mocirla hârdaielor întunecoase şi stropite de sânge. Parcă se sculase întregul pământ muntenesc, cu codrii, cu fiarele, cu iarba, cu furtunile şi vânturile, şi toate se izbeau asupra năvălitorilor, să-i înveţe minte. Buciumele răsunau fără alin şi alte pilcuri de pământeni dădeau năvală din umbră. Sunau zgomotele bătăliei fără întrerupere îtniblăciile furtunilor. Baiazild-Sultan îşi smulgea barba, când vedea cum îi piere floarea cavaleriei, după aceea floarea podestrimii. Bătea cu paloşul în gărzi, să-i deschidă mai repede drumul de scăpare, să nu pice în mâna lui Mircea. Când s-a văzut în preajma Dunării, fugea de mânca pământul, în timp ce din păduri îl urmăreau, călări pe cai iuţi ca vântul, oiştile vitejiei. Însuţi Mircea calarea în frunte, cu saina grea şi neiertătoare de-a gata ridicată, numai $ă-i reteze sca- fârlia!
Şi a scăpat fiara năvălitoare peste Dunăre ca prin urechile acului.
Iar la Rxmne, între g^de şi prăpăstii, manii cei răniţi se zvârcoleau în noroaie şi_n propriul lor sânge, zeci şi zeci de îmi.
— ’Ja-am spus doar că ai să-ţi cauţi măselele pe jos dacă treci, Dunărea! a strigat Mircea, oprit la mal.
— Câine! a scrâşnit Baiazid-Sultan din partea cealaltă. Mi-ai omorât fala oştilor, dar lasă, lasă!
— Mai Încearcă dacă-ţi dă mina.! a repezit răspuns Mircea. Poţi aduce încă f>c atâtea oşti, poţi întuneca lumea cu mulţimea suliţelor şi săgeţilor tale, ca tot nu tni-i frică! Mai încearcă! Du cuvânt oricăror stăpâni de seminţii năvălitoare, să-şi» gâridul că vor pucea supune vreodată ţărişoara asta! Oridt de tari ar fi aceşti stă- pini de seminţii, vor păţi ca tine, îşi vot căuta măselele pe jos!
Baiazid-Sultan şi-a lepădat balele scârf>ei în apa Dunării şi-i tremura barba de ruşine. Iată! învinsese cavalerii din Asfinţit, Învinsese ţări după ţări, împărăţii mari i aştemuseră la picioare, cu avuţiile, cu satele, cu cetăţile, şi acum 41 bătuse acest pis- tor muntean! Să nu-ţi lepezi rărunchii d* sdrbă? Era învăţat să se întoarcă la sălaşul tău totdeauna biruitor, încărcat de prăzi şi urmat de sute de mii de robi. Acum, cu ce faţă se va întoarce la ai săi, fără oşti?
A părăsit malurile Dunării, mocnindu-şi ura groaznică şi planurile răzbunării.
Faima biruinţei de la Rovine s-a împrăştiat în toaite laturile pământului. Domnului Mircea i s-au adus cuvinte şi scrisori de laudă, însă Măria Sa, ca om păţit, nu s-a lăsat furat de dulceaţa cuvintelor; ştia că Baiaziid se va întoarce mai puternic, că se va revărsa asupra lui cu seminţii întregi. Şi-a slobozit oştenii pe la vetre, după ce thkprcună s-au descoperit şi şi-au plecat frunţile, încărunţite şi brăzdate de griji, la grop niţele vitejilor. Pe cei mai tari în virtutea răziboinică i-a răsplătit cu ogoare, după pravilele acelor vremuri. Plugarii s-au întors la vetre şi le-au găsit arse şi pustiite. Iar şi-au înfipt plugul de lemn în brazdă, (ă înceapă viaţa de la capăt, însă auzul le era mereu aţintit spre culmile unde stăteau pândarii.
Iar sus, la Argeş, în cetatea de scaun, Maria sa Mircea Voievod sta de veghe, ca vulturul în stânca munţilor. Sta neînfricat ţi n-avea loc în inimă pentru îndoieli; credinţa în biruinţa până la capăt îi dădea tăria cremenii. Oricâte furtuni se vor mai izbi spre acea poartă zguduită şi cutremurată, el le va ţine piept, apărând restul pă- trtântului şi dându-i răgaz şi linişte să-şi spo- rească artele şi comerţul, să hălăduiască *n bine ori sa se sfâşie pentru ambiţii proaste.
După grozava înfrângere de la Rovine, năvălitorii şi-au lins rănile, cum şi le ling fiarele rănite, în tăcerea bâtlogurilor. Tri; mi tea u pilcuri de căpcăuni la Dunăre, sa se uite în întunericul codrilor Deliorman. Rar când zăreau straja muntenească, ascunsă între coroanele arborilor. Cum s-apropia" oşrile turbate, porneau din malul Dunării un hăulit straşnic de bucium; îl duceau ecourile pân’ la alt loc de pândă, unde sunau alte buciume şi altele, şi altele, pân’ la cetatea voievodului. Aşa era pe atunci ştafeta vestitoare a furtunilor. Îndată,. Ţara părăsea plugurile în brazdă, îşi apuca armele de după uşă, sărea pe cai şi pornea spre poie- nele hotărî te, în aşteptarea strălucitei cape* tenii de la Argeş.
Apoi, după ce Mircea şi-a plătit obşteasca datorie şi a fost înmormântat în ctitori* Măriei Sale, Cozia, în poarta furtunilor nu _s-a făcut linişte. Oştile dihanite au căpătat mai mare îndrăzneală, socotind că o dată cu Mircea s-o fi stins şi vitejia! Dar s-au căit amarnic şi mulţi dinţi şi-au căutat pe jos, îndelungul istoriei noastre!
Sămânţa nepieritoare a puterii populate a născut alţi şi alţi viteji^ cum răsar stejarii din ghinda amestecata cu frunzele ţi cu mustul pământului. Avem în istorie, după Mircea, şi pagini negre, de ticăloşie. Domni şi domnişori au plătit tronul viteazului străbun cu pungi de bani adunaţi din sudoarea pământenilor, l-au plătit cu preţ mfaşav…
— Până ce s-a ridicat la Târgovişte un vestit îndrăzneţ, Vlad, poreclit Ţepeş, după cum arată istoria scrisă în cronici şi legende şi după cum se va vedea în filele următoare ale scrierii noastre.
GAPITOLUL II
Vremea lui Vodă Ţepeş, când banii stăteau pe jos, ca gunoaiele, şi nu-i ridica nimeni; istoria neguţătorului florentin şi straşnica păţanie a paşei Hamza…
I
. Ce pădure albă e aceea t’
Când a venit Vlaid la domnie, Ţara Muntenească se afla în vraişte, ca un sat fără dini. Tâlharii şi ucigaşii păleau trecătorii la drumul mare, ori în satele şi cetăţile lor, prăidându-i şi ucizirudini. O îndrăzneală mare însemna trecerea prin codri; ziua, cetele de hoţi intrau călări în ograda omului şi-l dis- poiau de vite şi de viaţă. Faima acelor ticăloşi ajunsese departe, în ţări străine, îndt rosturile neguţătoreşti se stricaseră cu totul.
Vlad a poruncit îndată prinderea şi dr- duirea nelegiuiţilor spre ocnele de sare, spre hrubele închisorii din Târgovişte, în aşteptarea răsplăţii. Şi-a dat seama că fără pedepse pline de cruzime nu va putea stânpi jaful şi fărădelegea. De aceea, a scornit drăceasca osândă a tragerii En ţeapă.
Aşa, într-o bună zi, s-au fost îngrămădit în ograda închisorii o mulţime de Hâlhari prinşi. Niciunul ninşi da seama de ce oştenii Domnului bat o pădurice de pari ascuţiţi la vârf, pe un deal din apropiere. După Ce lucrul s-a isprăvit, Vlad a poruncit să repeadă tâlharii intT-acolo şi să-i înfigă în pari. Un răcnet de groază a trecut printre nelegiuiţi, însă Vlad vroia să bage spaima În toţi cei ce vor îndrăzni să ia altora avutul şi viaţa. Şi au stat aţa tâlharii, pe acel deal, traşi în ţeapă, până ce au pierit şi i-au mâncat câinii şi păsările sălbatice. Spaimă (rozavă s-a abătut asupra tuturor diharilor din ţară. Aşa de frică le era de osânda parului, incit înfunidau pădurile, treceau hotarele în alte ţări, numai să nu-i prindă Vlaid Ţepeş! Aşa încât, în scurt timip, în Ţara Muntenească era curat ca-n palmă.
Se istoriseşte din bătrâni că lucrurile de preţ stăteau uitate pe uliţe şi nimeni nu le ridica. O dată, a ajuns la Târgoviişte, cu mărfuri, un neguţător străin, tocmai de la Florenţa. Cum a tras la un han, şi-a arătat Îndată grija că va fi jefuit în timpul nopţii. A spus a^a către stăpânul hanului:
— Am la mine bani grei, şi straşnic mi-i de frică Îji ţara asta! Sunt încredinţat că nu ajung până nuine dimineaţă, nioi cu banii, iiiei cu zilele!
— Dimpotrivă, străine, dimpotrivă! l-a Încredinţat hangiul. De dnd a venit Vlad Ţepeş la domnie, fărădelegi nu se mai în- ritaplă! lată: mă prind, faţă cu martori, la un rămăşag… Ia-ţi punga şi du-o la răscrucea drumurilor. Las-o acolo, şi dacă nu vei găsi-o mâine dimineaţă unde ai lăsat-oI şi cum ai pus-o, te despăgubesc cu toată avuţia mea!
— Cred că glumeşti… a dat răspuns florentinul. Unde se poate întimpla una ca asta?
— La nod în ţară! a zâmbit hangiul. Facem rămăşeag temeinic, cu martori?
— Ai să-ţi pierzi averea!
— Nu, nu mi-e frică de aşa ceva! Să chem martorii?
Şi hangiul a făcut semn altor neguţători din han, au bătut palma, după praivila rămăşagurilor, şi florentinul şi-a dus punga la răscruce şi a lăsat-o acolo. Era pe căderea nopţii. Şi nicio clipă n-a închis ochii bietul străin; s-a tot frămintait sub cergă. Hangiul faisă, după ce a dat peste cap o baidacă de vin, s-a culcat şi a domnit liniştit.
— Să vedem acum, a 9pus în zori neguţătorul florentin. Mi se pare că ai pierdut averea!
— Nicidecum! Du-te, străine, şi-ţi ia punga de unde ai pus-o. La noi în ţară stau banii pe drumuri ca gunoaiele, şi nu-i ridică nimeni!
Mare a fost mirarea florentinului, când şi-a aflat punga la răscruce, cum o pusese, doldora de aur. Lauidă mare a dat acestui pămfint şi Domnului său Vlad, făuritorul ţepilor. A povestit întâmplarea şi prin alte ţări pe unde umbla cu negoţul şi toţi ascultătorii clătinau din caipete, ca la un lucru de necrezut.
Făcuse Vlad Voievod curăţenie ca-n palmă În apucăturile tâlhăreşti, dar nu avea linişte nici în somn din alte pricini, mai grele: trebuia să plătească tribut umilitor turcilor.
Cum putea el răibda o ruşine ca asta? tşi da seama că dacă nu plăteşte tributul îşi va scula urgia asupra capului, dar a îndrăznit şi a trimis turcilor cuvânt:
— Mă, capcâni! Dacă s-au aflat în ţara mea ticăloşi să vă sufle în borş, să vă deie tribut în bani, să n-aibe linişte în mormânt! Eu pe astfel de stămoşi îi blestem; şi dacă ar învia, i-aş trage în ţeapă, să mă pomenească! Mă, capcâni! Aflaţi că nu vă dau niciun sfanţ!
Vorba asta a cutremurat scaunul sultanilor.
— Cum îndrăzneşti, Ţepeş? — i-au repezit ouvântul înaipoi. Nu ştii oare că te putem strivi ca pe un vierme? Să nu ne dai tributul căci altfel unde-ţi stau picioarele, acolo îţi va sta şi calpul! Ai auzit?
— De auzit am auzit, dar rămân la ce-am spus: nu vă dau niciun fel de tribut!
Pe atunci, era mare peste turci Mahomed al II-lea, cel ce cucerise cetatea Ţarigrad a împărăţiei greceşti, la 1453. I se spunea, ou fală la turci şi cutremur la alte seminţii, Malhomed Cuceritorul. Cu acest mare războinic îşi punea Vlad Ţepeş boii în plug! Avea Mahomed al II-lea cea mai puternică oaste, cu cavalerie, cu pedestrime, şi avea flote vestite pe mată. Iar Vlad Ţepeş abia dacă putea strânge, la semnul buciumului, treizeci de mii de oameni înarmaţi cu bî- tele de acasă!
înainte de a se încurca într-o expediţie de pedeapsă, care costa mari avuţii, Mahomed Cuceritorul a trimis la Târgovişte o solie cu voribe dulci:
— Să dea Vlad Ţepeş tributul şi să domnească în paoe! Nu-i bun cuvânt?
Se spune din vechimi că în solia aceea ar fi venit o căpetenie vestită, Hamza-Paşa, cu un pilc de oşti. Vlad i-a ieşit înainte, la porţile Târgoviştei, i s-a plecat, l-a primit bine şi frumos, l-a poftit la masă ca pe un vestit musafir.
— Nu-i aşa, munteanule Vlad, că primeşti cuvântul Cuceritorului? Dă-ne cuvenitele pungi de bani, şi pace bună! Bat palma şi bem un ulcior de vin în sănătate;. Strălucirii sale Cuceritorul…
— Prea bine! — a dat răspuns Viat Ţepeş. Hodineşte-te după truda drumului ş. După aceea totul va fi cum e mai bine!
— Primeşte să dea bir?! — şopteau o^ tenii şi slujitorii curţii… îl credeam ceva mai viteaz pe Măria Sa Ţepeş… DaT băgăm de seamă că e ticălos ca şi înaintaşii lui.
în timp ce Hamza-Paşa dormea în palat, în aifara cetăţii se auzea o bătaie repede d «maiuri şi topoare. S-auzeau cum sar aşchii 1< la trunchiuri, pesemne din nişte pari.
— Ce se aude aşa? se întrebau oşteni turci, în tabăra lor. Parcă se ascut pari…
— Se pregătesc în afara zidurilor mese de ospăţ pentru măriile voastre… le-a răspuns straja din turn.
— Aşa ne place! au răspuns turcii şi s-au culcat şi au adormit, cu gâmdiul la ospăţul de-a doua zi.
— Ce pădure albă e aceea? a întrpbat Hamza-Paşa, în zori, uitându-se pe dealul din afara zidurilor.
— Poftim la masă! i-a răspuns Ţepeş.
— La care masă?
— N-o vezi? Sub pădurea albă de pari e întinsă o masă lungă, cu bucate! Poftim!
— Aşa mai viu de acasă! a dat răspunsul solul Cuceritorului. Vasăzică, totul e cum trebuie! Ai şi poruncit, poate, să fie adunaţi banii?
— Vezi bine! Poftim la masă, că se răcesc bucatele!
Hamza-Paişa a ieşit din cetate, cu mica lui oştire.
Cu cât se apropia de dealul cu masa întinsă, o sgaimă îl răcea din cap până-o picioare, vazârud pădurea albă de pari ascuţiţi la A’ârf… În mijloc, se afla o ţeapă mai groasă, mai înaltă…
— Pentru dne ai pregătit această pădure înfricoşată?
— Cblea, pentru nişte hoţi! i-a dat răspuns Ţepeş, şi la un semn al său, gărzile s-au repezit asupra curcilor, le-au luat armele. I-au legat cu mâinile la spate.
l-au tras în ţeapă, pe câte unul, iac Hamza a fost înfipt în parul cel mai gros şi mai înalt, ca o căpetenie ce era!
— Poftim la masă, oşteni şi-a poftit Vlad Ţepeş căpeteniile. Vom prinzi la umbra acestui codru viu… E^bine, colo sus, trimis al Cuceritorului? Iată răspunsul meu la cererea umilinţei!
Deoparte, prăbuşit în ţaiână, sta singurul turc nesuit sus. Vlad Ţepeş s-a întors spre oşteni:
— Care din domniile voastre are hanger mai ascuţit? Ridicaţi acest vierme din pulbere şi tăiaţi-i nasul şi urechile!
După ce un oştean a cenătuit bjne turcul de nas şi de urechi, Vlad Ţepeş i-a dait poruncă:
— Încalecă’ şi fugi la Ţarigrad, la stăpânul tău Cuceritorul, şi dă-i răspuns la cererea tributului! Lipseşte din ochii Mariei Mele!
Turcul a fost aburcat pe cal, în chiotele oştirii munteneşti. Se tinguia şi striga „aman!“ cu mult înainte de a ajunge la porţile palatului acelui vestit sultan cuceritor.
III
. Luptă ca un drac!’ spunea Cuceritorul.
După un astfel de răspuns la solie, Mabomed Cuceritorul s-a izbit cu pumnii în cap şi răcnea de se cutremurau palatele. Cfind a bătut din picior, s-au cutremurat oştile Răsăritului. Îndată s-a strins cavaleria spahiilor; apoi ieniceri; apoi caravanele de cămile au fost încărcate cu poveri tic război; bivoli negri mugeau cu grumajii j|l juguri; ■seminţii negre, din Araibia şi Africa, seminţii galbene din Asia s-au adunat În taberi, aşteptând să iasă în fruntea lor Cuceritorul pe cal alb şi să le deie semn de plecare spre fluviul Dunării…
într-adevăi, Mahomed s-a arătat în toată Spurcăciunea mâniei şi s-a rânduit în fruntea • rimatei sale de două sute cincizeci de mii de oameni. A poruncit flotelor din Marea Neagră să încarce hrană şi să o aducă în • us pe fluviu.
Vlad a ieşit din cetatea Târgoviştei şi a poruncit peste ţară chemarea buciumului, îndată plugarii şi-au apucat parii, scuturile de nuiele, arcurile, au sărit pe cai şi au prins tă coboare spre tabăra voievodului; au venit şi oştile în zale. S-au adunat oam la treizeci de mii şi au pornit spre Dunăre, la Giurgiu, pe unde năzuia Cuceritorul să întindă pod de şăici. Dar oricât i-au pălit cu parii în cap, oricât i-au săgetat din arcuri, turcii se buluceau neîntrerupt pe malul pământului muntenesc. Văi2Ând că nu-i poate opri, Vlad s-a gândit să se tragă spre munţi. Şi-a pustiit ţara în urma lui, a otrăvit fân- tfnile, a dat foc semănăturilor şi fâneţelor. Maihomed îl urmărea cu îndărătnicie, repe- *ea pilcuri de spahii. Vlad şi pământenii ieşeau de unde nu se aşteptau năvălitorii; ieşeau ca din pământ şi făceau în ei mare prăipăd.
în tinereţea Măriei Sale, Vlad Voievod stătuse mult printre turci şi le ştia limba, portul, obiioehi’niile. Ştia că oştirile lor fac nicio mişcare în tiimp de noaipte. De aceea, pândea când Mahomed îşi făcea ta-| băira de popas şi da navală, îi «pârcuia, fi1 hăirăţea neîncetat.
— Luptă ca un drac! spunea Cuceritorul.3 Acum îl veai, acum nu!
Se uita cu grijă la câmpiile arse, la slă-’ birea vitelor, la sleirea de sete a oştenilor. Dacă Vlad i-ar fi stat în faţă cu puţina lui oaste, l-ar fi făcut una cu pământul şi s-ar fi întors încă o dată biruitor la Ţari- grad. Dar domnul muntean şi oştile lui nu se arătau zile întregi, făcuţi parcă una cu pământurile şi cu râpile. Rar când avangărzile turceşti zăreau pilcuri de oaste. Porneau într-acolo, cu toată mânia şi puterea, însă Vlad se arăta tocmai în partea dimpotrivă, călărind ca o nălucă în fruntea pacurilor Măriei Sale. Avangărzile Cuceritorului zăreau fuioare de fum priatre brazai pădurilor şi înţelegeau că acolo stau în popas oştenii Dracului. Porneau, împresurau locul, dar când săreau la atac, răcnind „aman “, aflau doar focurile arzârwl şi bălegar proaspăt… Când se mirau mai tare de diavoleasca fugă, auzeau larma în urmă, căci Vlad le ataca ariergărzile.
Mahomed Cuceritorul turba, poruncea mereu să i se pună la cap ştergare înmuiate în apă rece, căci începea să aibă vedenii! Slăbiseră bivolii. Caii spahiilor prindeau sa şchiopăteze. Iar generalii vestiţi ai Cuceritorului prindeau să murmure… Ce fel de război era acela? 11 stropşesc odată pe Vlad
Ţepeş, ori nu? Ei, care birui seră împărăţiile pămârutului, stăteau de atâta vreme fără să-şi p-oată spăla săibiile, de rugină, în sânge… Parcă veniseră în Ţara Muntenească să bată război cu umbrele, nu cu oameni! Dar ce putea face Mahomed Cuceritorul? Faima îi era în joc, căci de la biruinţa asupra Ţari- g rad ului tremurau toate noroadele când îi iuzeau numele, din fusndul Asiei până-n Bur- ţundia. Şi iată cum acei diavoli înarmaţi Cu pari îl făceau de ocară, prin prelungirea războiului…
IV
lntr-o noapte neguroasă, Cuceritorul a poruncit căpeteniilor oprirea. Şi-au întins corturile, iar de jur-împrejurul lor au pus Carele ca un zid de apărare; ţi şanţ au săpat; străji călări pândeau jur-împrejurul bivuacului. Ostenit şi descurajat, Cuceritorul l-a tras singur în cortul de mătase ridicat drepi în mijlocul acelei întărituri, să doarmă |i el o dată liniştit, după atâta zbucium în deşert. Străjile mereu veneau şi dădeau teama căpeteniilor celor mari, spunându-le că nu se simte şi nu se vede nimic. Vlad Ţepeş parcă intrase în pământ, ori poate fugise cu tot cu oaste peste munţi. Atâta linişte era. Tncât s-auzea cum rumegă bivolii şi cum ronţăie caii. Undeva, în pustia nopţii, s-a Auzit un cocoş ori poate un ţipăt ânguios de nagâţ. Străjile au desluşit nişte umbre, dar s-au liniştit, crezând că li s-a părut. De fapt, Vlad Ţepeş venea pe sub streşinile pa-; durii, cu cincisprezece mii de oşteni, unul şi unul. Veneau încet, cu caii de căpestre, şi se tot apropiau de tabăra adormită. La; un semn al voievodului oastea a sărit pei cai, a dat chiote înspăimântătoare, izbin— du-se peste şanţuri, peste carele îngrămădite, ; pân’au ajuns la corturi. Săbiile lor lucrau în draci, în dreapta şi-n stânga, şi o mare groază a trezit turcimea din somn. Nu se vedea nici la un lat de mână, aşa încât ienicerii şi spahiii se tăiau între ei, se strângeau de grumaz unii pe alţii, îşi izbeau cu suliţele în cap, în timp ce Vlad cu o ceată î>i deschidea calea spre cortul cel mare al Cuceritorului. Era îmbrăcat turceşte, cu şalvari şi fes, striga în limba turcească să fugă năvălitorii, căci a sosit prăpădul… Nişte caie s-au aprins. Vlad s-a repezit cu sabia asupra unui cort, i-a sifâşiat pânza. Când a auzit un geamăt, a crezut că l-a ucis pe Maihomei şi că a curăţat pământul de o spurcăciune. Şi-a dat seama însă că pălise cortul unii vizir. De aceea, s-a repezit înainte, însă n-i mai apucat să ajunga la cortul Cuceritorului; oştenii lui picau ca frunzele. A început a bate în retragere, sărea cu calul pest: movile de morţi, peste carele răsturnate, peste stârvurile bivolilor şi cămilelor.
De groază, turcii s-au repezit înapoi pest: Dunăre, lăsând airmamentul, proviziile ţi dteva zeci de mii de morţi. Însuşi Mahomec, spaima lumii, fugea mândnd pământul, urmărit de pilcurile de călărime muntenească Ori încotro apuca, îi ieşeau înainte pâlcuri, din alte ierburi, păduri şi lunci, încât parcă-l fugăreau stihiile. Oastea de salahori şi podari potrivea repede şăicile una lângă alta, potrivea bârnele şi scândurile, să poată trece fugarii.
Cum a ajuns la Dunăre, Cuceritorul şi-a făcut rânduială în barba răvăşită de spaimă şi de fugă; şi-a făcut rânduială şi-n oştile rămase; le-a dat tain mai gras ca de obicei şi le-a poruncit să ’fie vesele, să dnte flautele şi tobele, pentru ca nu cumva să-i vadă lumea plouaţi şi să afle că i-a stropşit Vlad Ţepeş, cu o mână de ciobani… La Ţarigrad, Cuceritorul a poruncit să i se facă primire falnică; ceea ce i s-a şi făcut, cu toate că dacă ar fi fost pe bună dreptate, trebuia să intre în seraiuri cu coada între picioare.
însă, încet-încat, adevărul a ieşit la faţă, ca untdelemnul cel bun, încât vestitul Cuceritor al cetăţii împărăteşti Ţarigrad nu şi-a putut scoate multă vreme obrazul în lume…
în timpul acesta, Vlad Ţepeş trecea prin amare cumpene. Din pricina lucrăturilor puse la cale chiar de fratele său de sânge, Radu, a trebuit să fugă în străine meleaguri. Acest Radu de tristă pomină a primit să dea tribut de bani, spre ruşinea pământului pe cate-l trădase ca un ticălos. Cu toată cumpăna lui Vlad, întâmplată după aceea, naţiile vedne şi depărtate au avut de luat de la dânsul o preţioasă învăţătură, ca şi de la bătrânul său înaintaş şi bunic Mircea: anume, că atunci cânid se află unire şi dragoste de ţară, poţi săvârşi minuni; că însuşi Maho- med al II-lea, cel mai vestit cuceritor al acelor vremuri, a putut fi bătut şi fugărit cu ruşine peste Dunăre.
Văzârad fapta lui VLaid, popoarele au căpătat îndrăzneală mai multă şi nu mai tremurau ca puii de vrabie când auzeau tropotele cavaleriei turceşti.
Odată ce Vlad hălăduia prin străine cetăţi, fratele său lăsa cale deschisă prin ţară oştilor nesătule. Zi cu zi, de s-au apropiat tot mai mult de hotarele Moldovei, cerându-i supunere. Insă, aici domnea, în cuibul cetăţii de la Suceava, Ştefan cel Mare, mimă de şoim…
CAPITOLUL III Ascultam istoria lui Ştefan cel Mare
I
— „Mă vreţi voi domn, au nu mă vreţi?”
— „Intru mulţi ini… întru mulţi ani /…*
Firea marelui domn moldovean avea când bunătatea rodnică a anilor de pace, când iuţimea celor de furtună. Dipă cum arătau cronicarii, trecea repade de la voie bună la mlânie, de la mânie la îngăduinţă şi iertare. Avea în firea Măriei Sale neliniştile acelui veac.
O dată, îm copilărie, Ştefan se afla împreună cu tatăl său Bogdan, în satul Reu- senija o nuntă. Era acel sat înconjurat de deallm acoperite cu viţă de vie vestită; erau acolo crame şi cămări unde fierbea în poloboace şi burdufuri un vin bun, care iputeâ sta oricând faţă-n faţa, la încontrare, cu Cotnarul. Tocmai era în ziua aceea la Reuseni un iarmaroc bine întemeiat, cu neguţători veniţi tocmai din cetăţile Poloniei, Lituaniei şi Moscovei. Aveau căutare mare boii plăvani moldoveneşti, grâul, vinurile.
Străinii aduseseră postavuri, blănuri şi săbii. Ştefan, după ce şi-a minguat copilăreştile priviri în priveliştile iarmarocului, a pornit repede spre curţi, pentru că s-arăta o furtună. Intr-adevăr, cumpăna a început numai- decât, cu fulgere şi tunete. Târziu, noaptea, pe când nuntaşii petreceau în cântări şi alăută, străjile de afară au dat veste că s-apro- pie pâlc de oaste. Nuntaşii au apucat săbiile şi hangerele, în timp ce nechezaturile de cai şi tropotele ajungeau sub ferestre. Străjile au făcut zid împrejurul lui Bogdan Voievod. Lupta a durat puţin. Bogdan a fost împresurat de oştenii aceia străini. Unul, îmbrăcat într-o mantie neagră, l-a pălit cu sabia în grumaz.
— Sunt Petru Aron! a strigat ucigaşul, repezindu-şi gluga de pe faţă. Eu sunt domn la Moldova, de azi încolo! Unde se află domnişorul Ştefan, să-i mingii şi lui gâtnl cu sabia?
Călăreţii s-au repezit în codri, să afle urma lui Ştefan, dar nu l-aiu putut afla, din pricina furtunii şi întunericului. Zile şi săptămâni a rătăcit vlăstarul domnesc, înconjurat de câţiva sfetnici bătrini, călări. Oo^eau drumurile mari. Umblau numai pe csrrile fiarelor, prin adânci păduri, pe unde răsunetele de copite se înăbuşă şi pier sub frunze. Pe la pădurarii se opreau, şi bătrânii sfetnici vedeau somnul lui Ştefan, cu săbiile. Pădurăriţele umblau în vârful picioarelor, ndnţelegând şi neîndlăznind să întrebe cine era acel fecior cu ochi albaştri, pe care oştenii H acopereau cu straide lor şi în faţa căruia grăiau sfios, pleoându-şi frunţile cărunte. Dar somnul feciorului era neliniştit. Lntr-una se trezea şi se uita la cei din juru-i, speriat.
— Acest copil are în sufletul lui o groază… îşi dădeau cu părerea femeile pădurarilor. Lăsaţi-l, domniilor voastre, să se mai hodinească!
Dar bătrânii oşteni răspundeau că nu au când sta. Cum porneau mai departe, se şi arătau iscoadele ucigaşului. Şi aşa, urmărirea a ţinut până la hotarul muntenesc.
Când i-a venit vremea, Ştefan a adunat oaste şi s-a pornit să-iţi cucerească dreptul cu saibia. Ani şi ani mocnise în fiinţa lui noaptea sângeroasă de la Reuseni… La pâlcul de oştire s-a adăugat ţara, văzând în tinereţea lui strălucitoare, în bărbăţia privirilor şi a săbiei, dimineaţa unei epoci de glorie.
Frumoasă era primăvara acelui an 1457! Păidurile îşi lepădaseră cărunteţea iernii; zbucneau mugurii; vuiau apele; văzduhul era numai păsări şi mărgeanuri; abureau câmpiile. Satele ieşeau înaintea oşteanului şi-i închinau pâinea şi sarea pământul ui, pe blid, în nădejdea unei eliberări de sub nedreptăţi şi biruri. A "a a ajuns oastea până la Jo’deşti, în ţinutul Botoşanilor. Acolo, s-au arătat în linie de bătălie pilcurile ucigaşului. Ştefan s-a repezit la el cu saibia pedepsei, dar ticălosul Petru Axon n-a aivut tăria înfruntării, a părăsit câtnpul de bătaie şi a fugit spre munţi, la Orbie; şi acolo l-a ajuns armia răzinmării; ou oastea zdrobită, păra- sit şi de cei mai de credinţă sfetnici, Petru * Aron a fugit în Polonia.
II
Cum fi^a sfârşit lupta, Ştefan a pornit înainte, spre Suceava, în zvonurile clopotelor. Era ziua Floriilor, cu cer albastru. Cum a zărit turnurile cetăţii strămoşeşti, şi-a luat coiful de pe cap şi le-a privit mult, cu o cută între sprâneene. Se descoperiseră şi armiile, în tăcere, înţelegându-i simţământul acelei clipe. De ani mulţi, Ştefan ofta după acea privelişte a turnurilor copilăriei lui; ofta după aceste dealuri şi după văile line prin care se furişa apa Sucevei şi drumul cel larg care cobora din Polonia şi se pierdea prin codri, spre Ţara de Jos şi spre schelele mării. Şi acum, iată cetatea… În vale, pe pârâul Căcăind, se întindeau uliţele, scâniteiau clopotniţele zidite de meşterii voievozilor bătrâni. Nimic nu se schimbase parcă de când plecase Ştefan spre Reu- seni şi de acolo spre curţile voievodului muntean, în pribegie. Cât de scump îi era acel pământ aşternut cu biruitoarele ierburi! Inima lui era tină din tina aceea dezmierdată de soare şi de vântul care foşnea în arbori, parcă istorisind în şopot despre trecuţii ani de suferinţă.
După ce şi-a pus coiful pe ineluşele castanii ale pletelor, Ştefan şi-a plecat ochii spre pajn’iântenii buluciţi într-o latură a drumului. I-a văzut sleiţi de stăpânirea tiranului Petru Aron. Mai încolo, stătea starostele meşteşugarilor şi a înţeles că şi peste aceştia bătuse tirania. Ştefan şi-a dat seama că istoria ce o începea atunci, în prea frumoasa zi de Florii, va fi o istorie a zbuciumelor. Avea de aşezat la loc vechi şi bune ifnduieli, stricate de vântură-lume. Pentru lucru! ce-l începea, trebuia isteţime şi cumpătare; şi o sabie fără milă, când va veni la rând treaba cu sabia. Dac-ar fi venit spre fală şi câştig, puţin i-a fi păsat! Dar îşi iubea păkirântul. În lucru pentru slobozirea umerilor de sub tributuri, avea nevoie de ajutorul meşteşugarilor, neguţătorilor şi al armiilor ţărăneşti. Qiind a ajuns pe câmpia din faţa cetăţii, s-a oprit iar, s-a descoperit şi a întrebat poporănimea strânsă:
— Mă vreţi domn, au nu mă vreţi?
— Întru mulţi ani… întru mulţi!… au izbucnit glasurile mulţimii.
Vuiau clopotele, straşnic bufneau săcă- luluşurile şi bombardele la crenelurile cetăţii. Muzici de naiuri şi ţambaluri s-auzeau; gospodine tinere, fete cu cosiţele împodobite îl priveau pe voievod şi se minunau de frumuseţea lui. Un şoim da rotogoluri pe deasupra turnurilor unde fluturau steagurile cu bouri.
Ştefan şi-a dat seama îndată că prea puţin avea să se hodinească în scaunul bătrânilor Muşatini. După ce-a pus râmduială în drumurile de negoţ şi-n vămi, a privit înainte în timp, ca într-un codru întunecos. Ce-l aştepta r Firea şi ascuţita gândire politică îl îndemna s-o ia el înaintea furtunilor, nu să le aştepte. Moldova nu putea avea linişte şi neatârnare atâta vreme cât nu era pusă cu botul pe labe dihamia de la Ţarigrad. Tot ce va lucra cu sabia, nu trebuie să fie cât durata domniei lui, ci să deie urmaşilor un pământ liber, pentru secole. Spre împlinirea acestei uimitoare lucrări a libertăţii, îi trebuiau aliaţi cu săbii tari. Deci, înainte de a zvârli tributurile de pe umerii Moldovei, şi-a făcut ochii roata să-şi vadă prietenii.
1
Întîi, vîntul se înteţise şuierînd prin stejarii şi arinii pădurii de la miazănoapte. Apoi se tînguise în lăstărişul de la margine şi stîrnise păsările care ciripiseră pînă atunci în voia lor printre ramuri.
Cu încetul norii cenuşii se prelinseră pe faţa cerului, umbrind soarele şi punînd o pîclă peste şesul pe care se ridica împrejmuirea largă de piatră ce adăpostea acareturile şi cula de la Maldăr.
Casa aceasta înaltă de trei caturi, cu pereţi groşi şi ferestre înguste, apărată de o uşă din blăni de stejar ţintuită în piroane mari de fier, se profila albă şi dură pe fundalul unui cer ce amintea de apele Cernei, mai degrabă decît de cele ale Jiului, faţă de care era mult mai apropiată.
Dacă nu s-ar fi ştiut din bătrîni că stră-străbunul Maldăr ar fi venit din munţii Cernei, unde-şi avusese casa durată sus pe stîncile cele de calcar, la care numai oameni de ai locului puteau răzbate, multe ar fi fost uitate şi neînţelese, aici unde nu era cale prea lungă pînă la Tîrgul-Jiului. Poate din pricina asta stăpînii de la Maldăr erau bălani şi iuţi.
Se mai zvonise că acolo, în munţii cei albi, în casa săpată în stîncă, fusese o groapă unde erau aruncaţi păgînii prinşi pe valea Cernei, că bărbaţii locului se juruiseră să nu îngăduie nici unui ismailitean şi nici unui alt străin să le calce ţinuturile... dar se mai poate şti cîte se mai născocesc în lume ? Sigur era că de un veac, de cînd se statorniciseră aici, luaseră numai fete din partea locului şi le aleseseră ochioase şi harnice, rodnice a da prunci mulţi. Totodată, în dorul munţilor, înălţaseră vechiul tip al caselor cu încă un rînd sau două de odăi crescîndu-le în sus, slujind astfel ca un turn de veghe peste cîmpia pe care-şi păşteau turmele de oi şi hergheliile de cai, aşa încît să poată cuprinde cu ochiul atît drumul ce ţinea latura pădurii, cît şi pe cel urcînd de la Dunăre.
Biserica durată de ei era micuţă şi se afla în marginea satului, aproape de culă.
Dintre bărbaţii neamului, mulţi pieriseră în lupte şi foarte puţini de bătrîneţe în paturile lor. Ultimul vlăstar în viaţă, tînărul Petru de la Maldăr, plecase să lupte, sub căpitănia lui Stroe Buzescu, împotriva tătarilor pe care-i oprise la Putinei şi Şerpăteşti, acolo, departe de acel mal al Oltului şi mai departe încă de cetatea de scaun a Bucureştiului, spre Dunăre.
Acum, se vedea venind călare pe sub poalele pădurii o mică ceată de ostaşi, plecaţi odată cu el ; dintre ei se desprinse unul şi veni la culă, să vestească jupînesei Velica, mama căpitanului, că luptase lîngă el, apoi un vălmăşag îi despărţise, apucase să-l mai vadă luptînd lîngă căpitanul Stroe Buzescu şi apoi alt buluc de tătărime năvălise, îl pierduse din vedere, şi la sfîrşitul luptei nu-l mai găsise nici printre vii, nici printre morţi.
Mustăţile oşteanului erau pleoştite de năduşeală. Mai purta urma unei răni la urechea dreaptă. Minteanul lui cu pătrăţele roşii îl arăta a face parte din oastea Jiului. Îşi dădu cuşma mai pe frunte şi îşi şterse sudoarea.
Atunci bubui lung, şi norii se rupseră într-o ploaie cu bolboci.
Îndemnă calul dincolo de adăpostul copacilor, spre curtea stingheră, care-i păru că adăposteşte un cimitir...
— Părinte stareţ, roagă-te pentru feciorul meu. Am făcut cale lungă de la Măldărăşti pînă aici. Cale lungă şi grea. N-am ţinut seama nici de lotrii ce-mi puteau ieşi în drum, nici de sălbăticiunile pădurilor. Am venit la sfînta mînăstire a Tismanei să petrec aici în post şi rugăciuni o lună, pînă la sărbătoarea sfîntului Petru. Poate se va îndura domnul să-mi deie vreun semn de mila lui.
— După cum înţeleg eu, jupîneasă, feciorul cel mare ţi-a dispărut după bătălia de la Putinei cu tătarii. Dacă va fi pierit acolo ? A fost prăpăd mare şi mulţi căpitani ai lui Vodă s-au pierdut.
— Mulţi, prea sfinte, mulţi, că mare-i îndrăzneala tătarilor şi lăcomia lor. Dar mie numai un fecior îmi rămăsese în viaţă şi nu se poate ca şi pe-acela să mi-l ia.
— Ce se poate şi ce nu se poate pe lumea asta, nu e căderea noastră s-o ştim.
— De la o vreme îl visez noapte de noapte. Îl văd într-o cetate ruinată, sus pe vîrful unui deal. Stă singur şi scrijeleşte la piatră. Apoi văd un lac mare la poalele dealului şi el goneşte încotrova, şi nu-i mai văd faţa, că-i cu spatele spre mine. Iar în urma lui aleargă un slujitor mărunt şi nici aceluia nu-i zăresc chipul. Semnele astea mi s-au făcut încă de la Crăciun şi am pornit încoace să aflu dezlegare visului ; să capăt ajutor împotriva duşmanilor.
Monahul Liontie, cel ce fusese înainte Lupul — căpitan Glogoveanu, pe vremea cînd îşi dăduse o parte din avuţie pentru întărirea şi înfrumuseţarea mînăstirii Tismana — îşi înclină capul acoperit de comanac. O cunoştea de mult pe jupîneasa Velica, sora lui Sîrbul, mare stolnic din Mehedinţi, şi a lui Popa Stan ot Cerneţi, pe care măria-sa vodă Mihai pusese mare nădejde în luptele ce le dăduse împotriva turcilor şi a vasalilor acestora, tătarii, care din Bugeac ori din părţile Dobrogei năvăleau tot mai des. Era văduva jupanului Chirea de la Maldăr. Fusese frumoasă femeie, dar din frumuseţea ei de altădată rămaseră numai ochii mari castanii, care căutau cu asprime şi hotărîre. Nasul, uşor încovoiat, se ascuţise de griji, şi buzele subţiri le ţinea strînse, ca şi cum s-ar fi stăpînit să vorbească mai mult decît trebuie. Venea să se roage, dar avea un fel al ei, prin care mai mult poruncea lui Dumnezeu, decît se smerea în faţa soartei. Trecuse de patruzeci de ani, însă trupul ei, în ciuda vîrstei, rămăsese subţire şi sprinten. De cînd îi murise bărbatul, ea mersese în rînd cu oamenii la treburi şi vînători şi îşi crescuse feciorii la fel ca un tată. Doi îi pieriseră, cînd cu bolile cele rele care bîntuiseră Oltenia, pe vremea lui Alexandru-Vodă. Dar cel mare îi rămăsese în viaţă, pînă în vara trecută, cînd plecase cu pîlcurile lui contra tătarilor.
Monahul Liontie îi cunoştea durerea. Jupîneasa fusese pînă pe cîmpul de bătaie, să vadă dacă nu cumva găseşte vreo urmă a feciorului. Îndrăzneaţă încercare şi fără de chibzuială, căci venise de acolo mai aprigă, mai neîmpăcată.
Faţa îngustă a monahului se întunecase. Ochii lungi se îngustară.
— Visele, jupîneasă, nu-s decît născociri.
— Nu totdeauna. Tata spunea că şi sfîntul Nicodim cînd a pornit să zidească Tismana a visat cînd şi unde trebuie să înalţe mînăstirea.
— Acela era sfînt, jupîneasă.
— Tocmai de aceea. Visele i-au arătat că trebuie să caute locul unde apele curg din stîncă ploaie, unde tăpşanul creşte peste negura prăpastiei. A găsit stînca. Apoi visele au încetat.
— Asta aşa-i. Dar el a înălţat un lăcaş de închinare Domnului.
— Am să înalţ şi eu, părinte, două. Ajută-mă numai, gîndindu-te ce sfat mai bun îmi poţi da. Ai mintea mai luminată decît a mea.
— Poate că lumină se va face peste necazul domniei-tale. Dar nu ispiti pe Dumnezeu mai mult şi nu-i cere lucruri peste fire.
— Nimic nu-i peste fire ; i-am dat doi feciori cruzi. I-am dat bărbatul, tinereţea şi bucuria vieţii mele. Nu-i destul oare ?
— Nimic nu-i destul, niciodată.
— Atunci coborîm iadul pe pămînt, prea sfinte.
— Nu huli.
— Nu. Dar dacă n-oi grăi tot ce gîndesc nici în faţa sfinţiei tale, cui să spun ?
Gura fină a monahului Liontie surîse în desişul mustăţii.
— Aşa e, jupîneasă. Descarcă-ţi sufletul.
— Şi sufletul şi punga, părinte. Am adus cu mine pe Drăghia ţiganca, cu Rope şi Reaba, să fie roabe mînăstirii, şi trei ţigani meşteşugari : Ciorică, Jugălie şi Bobe. Toţi trei ştiu să lucreze fierul, iar chirandele lor au învăţat florăritul. Să vă înveselească grădinile şi cimitirul, să doarmă sfinţii ieromonahi sub lumina şi mireasma florilor. Şi apoi mă leg cu hrisoave să-i dau casa mea din Craiova, din preajma băniei, cu tot pămîntul împrejmuitor, vie şi prisacă tot lîngă Craiova, pentru care am adus scrisorile cu peceţile domneşti puse.
— Dumnezeu să te ajute. Mînăstirea noastră are nevoie. Dar de ce te-ai gîndit anume la ea ?
Pribeagul de Lola Chiracu
1
Damascul, vechea capitală a califatului arab, căzut sub stăpinire turcească, se întindea în oaza de la poalele munţilor Liban.
Asemenea Bagdadului, avea o formă circulară, înconjurat de un zid de cărămizi, dincolo de care se întindeau urmele unui şanţ adînc. Mai înăuntru era apărat de un al doilea zid, înalt de peste douăzeci de metri, cu patru porţi, care dădeau către drumurile principale - al Egiptului, al Persiei, al Arabiei şi al mării.
În mijlocul Damascului, în palatul vechilor califi, locuia acum beglerbegul turc. Pe cupolă strălucea statuia unui beduin călare, ţinînd o lance în mină, iar legenda povestea că în vremi de libertate lancea s‑ar fi mişcat singură, arătînd direcţia de unde veneau duşmanii.
Acuma, lancea înţepenită ruginise.
Stăpinitorul străin era chiar în inima ţării.
Comerţul era înfloritor, şi în oraş se aflau mari cantităţi de mătase, mosc şi porţelan din China; minerale, vopsele şi mirodenii din India; pietre preţioase şi sclavi din ţinuturile turceşti ale Asiei Centrale; fildeş, pudră de aur şi sclavi negri din Africa, iar din Rusia şi Scandinav ia veneau captivii albi, odată cu blănuri, miere şi ceară.
Oraşul mai era bogat în orez, grîu şi pînză de în venită din Egipt; în sticlărie, marchitănărie şi fructe siriene; în brocarturi, grîne şi perle din Arabia; în mătăsuri, parfumuri, fructe şi legume aduse din Persia.
Ca şi în Bagdad, în Damasc mai dăinuia, din vremea strălucirii lui, un mare număr de băi publice, dintre care unele cu apă caldă. Chiar dacă nu mai era ca pe vremea califilor, cînd orchestre de chitare, lire şi oboaie cîntau în grădinile publice, sau neîntrecuţi dansatori întovărăşiţi de trompetişti şi tamburine străbăteau oraşul spre desfătarea locuitorilor lui, cînd poeţii arabi povesteau în pieţe vitejiile marilor războinici - sub stăpinirea otomană, oraşul avea încă o viaţă bogată, păstrindu‑şi ceva din vechea strălucire.
Dar islamismul învăţa omul să se lase pe deplin în grija voinţei divine, care creind lumea în afara timpului, tot în afara lui hotărise soarta fiecărui om.
Ocuparea Siriei de către fraţii lor întru credinţă, turcii, nu.omorîse speranţa Arabilor şi a Sirienilor, care îşi văzuseră mai departe de treburile lor, cu încrederea neclintită că, odată şi odată, Alah îi va scăpa de acest stă- pîn nedorit.
Cu vremea, Damascul ajunsese un loc de surghhin pentru pretendenţii la tronurile ţărilor care, rînd pe rind, cădeau sub stăpînirea şi puterea osmanlîilor. Tot aici mai nimereau seraschirii * prea blînzi sau prea nehotăriţi în războaie, precum şi judecătorii care‑şi vindeau prea pe faţă conştiinţa, ori cite un vizir mazilit, care nu mai era pe placul sultanului - ca acela ce avusese curajul să spună că e prea mare risipa din hasnaua împărătească, prin darul a cîte douăzeci de taleri de ienicer la înscăunarea sultanului, şi avusese totuşi norocul să scape cu viaţă.
Aici fusese surghiunit, cu întreaga lui familie, şi Pă- traşcu, fiul lui Radu Paisie, sub care Brăila a devenit; cetate turcească, în schimbul ajutorului dat împotriva altor pofticioşi la domnie.
Pătraşcu, fiu şi nepot de domn, avind unchi pe Mir- oea Ciobanul, al cărui braţ năprasnic indoliase jumătate din familiile de seamă ale Ţării Româneşti, nu putea îi lăsat să stea în Turcia europeană, prea aproape de veştile, răzvrătirile şi intrigile ce‑i puteau veni din ţară.
Se ştia despre el că ar îi un bărbat blînd, cu o nevastă evlavioasă şi copii mărunţi. Nu avea duşmani, dar nici prietenii strînse nu‑şi făcuse. Nu era nici bogat, să ia tronul cu bani, dar nici sărac, să fie de ocară neamului.
I se dăduse un palat ceva mai la o parte, acolo pe unde se înălţa aşezămintul religios al călugărilor musulmani din secta Cadriilor, care umblau goi pînă la brîu, unşi cu vopsea cafenie, înclngîndu‑şi numai coapsele cu o fîşie de pînză. O sectă religioasă venită de la Constantinopole şi surghiunită tocmai acolo, ca să nu mai fie prea în văzul
* Scraschir - comandant (lurc ).
Întîlnirea
Lumina este încă cenuşie. Casele, pomii nu au căpătat culoare, par pete întunecate. Dinspre pădure se lasă aer tare şi rece. La porţile oraşului, străjile picotesc aşteptînd schimburile. Oamenii, ca şi ziua, sînt mahmuri acum, stau anevoie în picioare. Numai cu un brînci poţi culca la pămînt oşteanul cel mai încercat. Nimic nu tulbură liniştea fără cusur. Îţi asculţi şi gîndurile. Ca să nu cazi în braţele lui Morpheus stai şi te gîndeşti la cîte toate. Iar dacă nu te gîndeşti la nimic, zăngăni din cînd în cînd spada, faci doi, trei paşi într‑o parte, alţi doi‑trei în cealaltă parte, îţi umpli pieptul cu aerul rece şi te uiţi în lungul drumului, doar vei zări şirul celor care vin să te schimbe. Toată noaptea ai stat cu ochii în patru, să nu se strecoare cineva pe lîngă tine, iar acum ai impresia că nimic nu se mai poate întîmpla: s‑a făcut ziuă. Dar încă nu e. La vremea asta apar olitores – grădinarii – şi gallinarii – vînzătorii de pasări – şi fructuarii – vînzătorii de fructe – şi vinarii – vînzătorii de vin – grăbindu‑se să intre în oraş cu mărfurile.
Căruţele lor încărcate nu au voie să circule decît noaptea. Cînd soarele ajunge să dea culoare lucrurilor, trebuie să fi ajuns în macellum, piaţa cu tarabele înşirate una după alta, la care fiecare îşi strigă marfa într‑un vacarm asurzitor. Cînd s‑a luminat, ei au de acum desfăşurate produsele cît mai la vedere, ca să‑i ispitească pe cumpărători. Plecau cu noaptea‑n cap de‑acasă, pentru că mai pierdeau o groază de timp şi aici, la poarta oraşului, să plătească portarium. Această vamă, strînsă în folosul oraşului, e luată cu străşnicie de funcţionari mereu încruntaţi. E adevărat că, dacă eşti negustor cunoscut, te mai înţelegi cu ei şi închid ochii la o parte din mărfuri, lăsîndu‑le nevămuite, dar atunci trebuie să ai grijă ca după ce treci de poartă, să‑l tragi mai la o parte şi să‑i laşi în palmă o parte din plata scutită.
Ca să ajungă aici cînd lumina este încă tulbure, negustorii îşi încarcă marfa în căruţe înainte de miezul nopţii, înhamă catîrii sau măgarii şi pornesc la drum cu sufletul îndoit, pînă cînd ajung în drum vicinal[1], unde întîlnesc alţi negustori şi pornesc în grup spre Aquileia.
Deşi duumvirul Pacuvius – magistratul – luase măsuri drastice pentru paza drumurilor, tot nu erai sigur că ajungi cu punga plină în oraş, dacă te încumetai să străbaţi pădurile de unul singur. Şi, de la cel mai apropiat vicus – sat – de unde cumpărau marfa, şi pînă în oraş, negustorii străbăteau adesea 10–15 mile[2], prin păduri pline cu primejdii. De aceea, dacă nu se înţelegeau mai mulţi să străbată drumul împreună, veneau spre oraş ziua‑n amiaza mare şi stăteau la porţi pînă se înnopta, cînd aveau voie să străbată oraşul cu căruţele încărcate. Astăzi însă se grăbeau să ajungă mai repede, pentru că se ţinea tîrgul de a noua zi – nundinae – şi muşteriii apăreau în zori.
Pe drumul care ducea spre Aquileia, stăpînul unei căruţe cu două roţi îşi îndemna de zor măgarul, cam leneş. Din cînd în cînd sărea jos, să uşureze sarcina animalului, pentru că drumul urca o pantă scurtă, dar pieptişă.
Tot alergînd pe lîngă măgar, potrivea din cînd în cînd grămezile de ceapă, varză, napi, lăptuci şi castraveţi, gata să alunece jos, din cauza zdruncinăturilor. Grădina o avea pe malul rîului Gavus şi, spre toamnă, culegea roadele muncii de‑o vară, pe care le ducea la oraş. Nu era negustor. Fiind cam scăpătat, nu se prea speria de tîlharii de drumul mare. Chiar dacă ar fi apărut vreunul din desişul pădurii, s‑ar fi dumerit repede cu cine are de‑a face şi l‑ar fi lăsat în pace. Iar dacă nu l‑ar fi lăsat, s‑ar fi tînguit atîta, pînă cînd i‑ar fi înduplecat să nu‑i ia un as[3] măcar. Nu era decît un biet libert, care robise pînă în urmă cu cîţiva ani şi hoţii s‑ar fi mulţumit cu vreo cîţiva castraveţi şi doi trei napi, ca să aibă ce ronţăi, cît aşteptau un altul. Tîlharii – cam înmulţiţi prin această parte a locului, – pîndeau vreo carruca, trăsură elegantă, împodobită cu sculpturi în fildeş şi bronz, în care să dormiteze vreun pretor, sau magistratus, sau censor şi pe care să‑l ia pe neaşteptate, să‑i alunge soldaţii din escortă şi să se aleagă cu ceva. Sau măcar să dea nas în nas cu un cisium, şaretă uşoară, condus de vreun anularius[4] încărcat cu aur roşcat, adus tocmai din Viminacium, pe malul marelui Danuvius[5]. Se zice că anularii duceau acolo amfore şi obiecte de podoabă din sticlă, pe care le cumpărau ieftin, din Aquileia scăldată de apele întinsei Mare Hadriaticum – unde se aflau sticlari nenumăraţi – şi le vindeau la preţ mare bărboşilor daci pentru aur şi argint. El, deşi se statornicise prin partea locului de curînd, ştia că dincolo de apa largă a Danuviusului se găseşte aur mult, pe care îl capeţi uşor şi pe te miri ce, pentru că dacii nu ştiu preţul podoabelor din sticlă şi plătesc cît nu face. Iar dacă eşti curajos şi te avînţi pînă în inima cetăţilor lor cu cîteva cuţite bune, sau mărgele frumoase, capeţi aur pe care iei denari mai mulţi decît dacă ai munci o vară să cultivi zarzavaturi.
Dar prin cîte primejdii trebuie să te strecori ca să ajungi la bărboşi? El, unul, socoteşte că e mai bine să stea liniştit şi să cultive linte, şi bob, şi dovleci pe care să le vîndă toamna cu un preţ cît mai bun şi să cumpere pentru iarnă cîteva turte făcute numai din pulpă de măsline, bine amestecate cu sare, chimen, anason şi mărar. Cu toate că orăşenii zgîrcesc nasul – orăşenii nu mai pot acum de lux şi subţirime! – zicînd că turta miroase a rînced, el e om de la ţară şi o mănîncă cu poftă.
— Salve, ţăranule! se auzi strigat de un bărbat care stătea pe o piatră, la marginea drumului, părînd că se odihneşte.
— Heu mihi! Vai mie! sări el speriat de neaşteptatul salut. Salve! îi răspunse cu glas nesigur, bănuitor. Încotro, drumeţule?
— Ia, pînă aici, la Aquileia.
— Şi de ce ai pornit pe jos?
— Dacă n‑am şi eu catîrul meu.
— Nu eşti cumva fugit de la stăpîn? întrebă ţăranul îngrijorat, cercetîndu‑l cu privirea.
— Sînt om liber.
— De la un timp se aude din ce în ce mai des că sclavii îşi părăsesc stăpînii şi fug să‑şi capete libertatea. Unde o să ajungem?
— Tu ai fost sclav?
— Am fost. Dar mi‑am ascultat stăpînul. Şi dacă astăzi am grădina mea, înseamnă că m‑am răscumpărat cu bani grei, pe care numai eu ştiu cum i‑am strîns.
— Bine ai făcut! Ne duce măgarul tău pe amîndoi, sau îl împing eu de la spate.
— Urcă‑te lîngă mine!
Au mers multă vreme în tăcere, ţăranul tot cercetîndu‑l cu coada ochiului pe tînărul de lîngă el. Acum îl vedea bine. Nu era de mirare că îl primise alături mai mult de frică. Cămaşa din cînepă albită plesnea pe pieptul lui bombat, pe care nu l‑ar fi putut cuprinde cu amîndouă braţele. Ceafa şi braţele arse de soare trădau o sănătate fără margini, ca a oamenilor de la munte. Părul îl avea retezat scurt la ceafă, barba îi creştea mare şi deasă. Măgăruşul abia urni din loc căruţa, deodată îngreunată.
Se încrucişară cu un grup de pedestraşi care zoreau în sens invers. Săbiile scurte zornăiau izbite de picior, din pricina grabei. Trecură pe lîngă ei fără să‑i bage în seamă.
— Zice că ieri ar fi fugit la Decebalus trei veterani, cu nevestele lor cu tot, spuse ţăranul privind după pîlcul de soldaţi. Şi‑au încărcat avutul într‑o căruţă şi pe‑aici ţi‑e drumul!
— Ce să facă acolo, că doar nu‑i aşteaptă cu plăcintă de lăptuci şi pui în proţap.
— S‑au dus să‑l slujească pe Decebalus. S‑a zvonit că dă salariu bun militarilor pricepuţi. Pe unul dintre fugari îl cunosc şi eu. A fost în Legiunea III‑a şi era un om destoinic. Cînd s‑a liberat, a primit un petic de pămînt în satul vecin, dar nu era dedat cu munca la cîmp. S‑a dus la Decebalus să se facă instructor. Muştruluieşte cîţiva tineri şi primeşte denari buni, fără altă bătaie de cap. E mai bine să comanzi decît să ari şi să semeni.
Ţăranul nu‑şi dădu seama dacă cuvintele lui făcuseră vreo impresie tînărului, pentru că nu primi nici un răspuns. Se hotărî să tacă şi el. Mai mult ca să‑şi facă de lucru, decît de foame, scoase din traista pe care o purta pe umăr cîteva nuci şi le sfarîmă în palmă. Îi întinse şi lui două, spunîndu‑i:
— Am ieşit la drumul mare.
Într‑adevăr, se zărea de acum drumul pietruit. Nu mai aveau mult pînă la Aquileia.
Întîlniră şi alţi negustori care zoreau să nu‑i prindă ziua departe de poarta oraşului.
Ţăranul era un om şiret, care cunoştea bine obiceiurile locului. Cînd funcţionarul se apropie să‑i vămuiască marfa, el îi strecură cîţiva sesterţi[6] de aramă în palmă şi îmboldi măgarul.
— Tot omul e necinstit, bombăni supărat către tînărul care îşi făcuse de treabă, potrivind marfa.
Nu‑şi dăduse seama că atunci cînd trecuseră poarta, tînărul bărbos voise să pară că sînt împreună, că e sclavul lui. Cum intrară, însă, în oraş, se despărţiră, tînărul urîndu‑i să‑şi vîndă marfa cu preţ cît mai bun.
Se luminase bine. Casele căpătaseră conturul şi culoarea lor. După ce stătu cîteva clipe în cumpănă, de parcă nu s‑ar fi hotărît încotro să se îndrepte, tînărul porni pe un iter – stradă îngustă, pavată cu bolovani mari de piatră. În scurt timp se găsi în dreptul unei taberna cu zidul ieşit mai spre mijlocul străzii. O firmă nu prea mare, din lemn, prinsă de‑a curmezişul în perete, vestea trecătorul că acolo este taberna „Ad aqua mulsa” – „La apa îndulcită”. Era un local ieftin, pentru sărăcimea din cartier. De jur‑împrejurul pereţilor, mese şi scaune vechi şi murdare, înghesuite unele în altele, ca să încapă cît mai multe. În fundul încăperii era tejgheaua, cam joasă, care lăsa să se vadă aproape în întregime pîntecele uriaş al proprietarului. La ora aceea muşteriii încă nu sosiseră.
După ce salută, tînărul îşi luă o cană din stativul de lîngă tejghea şi trecu în cea de a doua încăpere, despărţită printr‑o arcadă de prima. Aici, pe lîngă pereţi, erau bănci şi mese lungi.
— Încă nu e caldă apa, îi spuse un sclav care sufla cît putea în cuptorul din colţ, încercînd să înteţească focul.
— E chiar rece?
— Abia s‑a dezmorţit.
— Eu nu beau vinul decît dacă e apa caldă şi bine îndulcită.
Stăpînul apăru şi‑l zori pe sclav, apoi îl întrebă pe muşteriu ce vrea să bea.
— Adu‑mi un vin mai bun, din prima stoarcere.
După cum arăta taberna, tînărul bănuia că aici se servesc mai ales vinuri făcute din tescovina rămasă după prima stoarcere, la care se adăuga apa şi se lăsa iar la fermentat. Vinul stors a doua oară ieşea apos.
Stăpînul era un om orgolios, aşa că precizarea muşteriului, care dovedea părerea lui despre tabernă, îl înfurie de‑a binelea:
— Hei, unde crezi că te afli? N‑ai mai trecut prin Aquileia? La mine n‑ai să găseşti vin pentru sclavi. Dacă vrei, îţi dau şi vin de Falern şi de Cecub. Coboară în crama mea să te convingi. Şi mulsum[7] am într‑un vas mare să te îneci în el.
Negustorul minţea şi tînărul mustăci un zîmbet, gîndindu‑se că trebuie să fie grec. Numai grecii erau atît de orgolioşi.
În timp ce vorbea, grecul – pentru că grec era – se duse în colţul încăperii şi scoase o cană mare de vin dintr‑un dolium smolit pînă la jumătate, pe care o trînti apoi pe masă:
— Soarbe din ăsta! Să‑mi spui pe urmă dacă ai băut vreodată un vin mai bun. Simţi de la o milă parfumul petalelor de trandafir, pe care le‑am pus cu mîna mea în el. Aşa e?
Între timp sclavul încinsese focul şi apa se încălzise, aşa că muşteriul îşi amestecă vinul cu ea. Sorbi de cîteva ori zgomotos, pocnind din limbă, apoi recunoscu, mai mult ca să‑l potolească pe stăpîn:
— Ai dreptate, de multă vreme n‑am mai sorbit o băutură mai bună ca asta.
— De unde vii? se interesă negustorul, privind spre încălţămintea colbuită a muşteriului.
[1] Drum public secundar roman, cu calea consolidată printr‑un strat de piatră spartă.
[2] Mila romană era împărţită în 1000 paşi, măsurînd cea 1,5 km.
[3] Monedă de valoare mică.
[4] Bijutier
[5] Dunărea
[6] Sesterţ = monedă care valora 2,5 aşi, 4 sesterţi făceau un denar.
[7] Vin dulce obţinut prin adaos de miere, socotit de cea mai bună calitate
I
ând am intrat în casa noastră aşezată în ostrov, dar în afara cetăţii, m-a năpădit de dincolo de Dunăre — dinspre Ruşava sau poate dinspre Valahia Mică — o jale care mi-a chircit inima. Simţeam parcă rumoarea pandurilor lui Papa Vladimirescu la Cerneţi, galopul cailor iuţi de munte urcând potecile de pe valea Bahnei, spre Iloviţa, Podeni, Prejna şi Izverna, strigătele curajoase ale oamenilor lui Papa, rămaşi fără slugerul Theodor — de care nu se mai ştie unde este, încotro a pornit, dacă mai trăieşte sau nu, nelămuriri avute de toată lumea şi mai ales de Abdurrahim paşa din insula Ada Kebir, după alţii numită Ada Kaleh.
Casa ne-a fost lăsată de peste ani de bunicul meu Ismail Boşneag, hangiul, fost agă pe lângă Tahir paşa, guvernatorul care a predat austriecilor insula la 5 aprilie 1790 şi a plecat cu toţi ostrovenii, adalâii[1] la Vidin. Boşneag s-a stins, l-a retezat într-o noapte neagră celălalt bunic, Chiosa Mustafa aga, ajuns paşă şi guvernator, adică muhavâz[2], după întoarcerea de la Vidin a adalâilor. Fiul lui Boşneag, Ismail aga al doilea, iki cum s-ar zice, fratele mamei mele Durduca, povesteşte în nopţile de bairam că a fost moarte vicleană, oamenii lui Chiosa au scos hangerele ca hoţii de drumul mare, s-au năpustit peste el în casă şi l-au dovedit pe când dormea. Numai pentru că nu dorea să dea tunurile din cetate lui Chiosa, să le urce acesta în ceamuri[3] să se bată cu paşa de Belgrad la Porecea, insulă din susul apelor, de la ieşirea din cataracta de la Greben din Clisura Dunării, dintre Sviniţa şi Tahtalia.
Am închis uşa în urma mea, lin, nu mai scârţâia, poate şi obloanele au încetat să lărmuiască, le-a dres Mahmud, sluga bătrână moştenită de la Regep paşa, tatăl meu. Am intrat şi m-a potopit liniştea. De câţiva ani trăiam în casa lui Ismail Boşneag, hangiul, împreună cu Durduca, dincolo, şi cu Mahmud dormind într-o cămăruţă lângă cerdac. De şapte ani s-a prăpădit Regep paşa, undeva departe prin părţile Istanbulului, într-o noapte pesemne tot atât de neagră cum cea a morţii lui Ismail Boşneag, sfârtecat de duşmani necunoscuţi, poate sugrumat, poate spintecat cu iataganul, cu trupul nu se ştie unde îngropat, în cearşafuri străine învelit. Nimeni niciodată nu a ştiut care i-a fost sfârşitul, fraţii lui, Salih, Aden, Bechir nu au izbutit să găsească nimic şi cât au mai avut de trăit au căutat, au întors lumea, au trimis olăcari să întrebe, s-au trudit să dea de capăt tainei. Fără folos. Apoi fraţii s-au prăpădit în răzmeriţa lor împotriva sultanului, au fost învinşi după un lung asediu de Veli paşa şi taina a rămas nedezlegată.
Casa a fost ridicată cu tocmeală de Ismail, să dureze aici până la sfârşitul lumii sau al insulei. De cum s-au întors toţi adalâii de la Vidin, în 1792, unde au ajuns alungaţi de raitării[4] austrieci, Boşneag a adus meşteri pietrari din Ruşava, bine plătiţi. Nu ştiu la ce s-a gândit de nu şi-a aşezat casa în cetate, pe cea mai arătoasă uliţă, în apropierea casei lui Chiosa Mustafa, sosit de la Vidin în fruntea adalâilor ca paşă. De ce s-a ferit să locuiască între oşteni şi negustori, între case şi dughene, de ce nu a vrut să aibă deasupra capului ziduri puternice şi tunuri? Adevărat este că un negustor ca el, mai mult negustor decât dregător, trebuia să doarmă lângă ţărm, să se strecoare neştiut, nevăzut noaptea după marfă, să primească veşti de la olăcarii trimişi prin cele mai îndepărtate porturi, oameni cu umblet mai degrabă tainic, neauzit. Chiar aici, în casă i-au venit de hac netrebnicii lui Chiosa, lepădăturile, cum le zice Ismail aga, fiul său, mai murdari decât necurăţenia pământului, scârbind aerul ca animalele care se furişează prin deschizătura uşii peste covoarele pufoase, îngrijite. „Şi au fost prieteni”, povestea Ismail. Chiosa era vameş în Ruşava, oraş de-al nostru pe atunci, în vreme ce Ismail Boşneag ţinea un han mare la Nucul Puşcat, sub dealul Alionului, pe malul valah în dreptul insulei, la ieşirea din Ruşava pe drumul Cerneţiului. Când Ruşava a fost furată la capătul unei nopţi fioroase de generalul Papila, cel mai mare netrebnic din câţi generali au fost pe lume, s-au îmbrăţişat lăcrimând, durerea unuia era şi a altuia. Din Vidin, unde au fugit toţi adalâii cu Tahir paşa în frunte lăsând cetatea în mâinile lui Adam Maovăţ, s-au întors împreună. Ba, s-au şi încuscrit. Chiosa, după ce a dăruit băiatului său de suflet, Regep, o nevastă dintre fiicele sale, pe Hakime, i-a adus în casă şi pe fata lui Boşneag, Durduca, mama mea. Când Chiosa a pornit cu armata de neferi[5] la război împotriva paşei din Belgrad, să-i smulgă aceluia insula Porecea cu o cetate şi un orăşel şi satele de pe valea Porecei, l-a lăsat în locul lui, comandant în Ada Kebir, chiar pe Ismail Boşneag. A fost un război greu, purtat cu trudă şi sânge, s-au umplut de spaime şi Dunărea şi munţii din jur, din părţile Grebenului şi ale Sviniţei. Era supărare mare între negustorii din Ada Kebir, sărăcia se iţea sub ferestrele caselor, secau puterile ostrovului, zicea Ismail aga, unchiul meu. „Pe lângă nenorocirile războiului, s-a lăsat peste insulă şi o furtună de nisip, a ucis verdeaţa, a încărcat de colb lipicios frunzele smochinilor. Nevestele nu-şi mai dezlipeau pruncii de la ţâţă ca atunci când băteau austriecii cetatea, erau speriate ca pe vremea lui Tahir paşa, tinerii se dezmierdau mai abitir prin întuneric, între ziduri, gurile şi braţele lor se dovedeau mai flămânde, ca ale oamenilor la nenorocire, când se bucură de ultimele clipe de viaţă. Atât i-a fost lui Chiosa. Când s-a reîntors în ostrov să culeagă tunurile, să lungească războiul, să se încleşteze mai trainic cu paşa din Belgrad, Ismail Boşneag l-a oprit. L-au aşteptat negustorii, aveau gurile încărcate de blesteme, era Chiosa paşă, dar aveau şi ei vieţi şi averi de apărat şi l-au silit să-şi pună poftele în cui. Nu se bucura de acest război nici padişahul, slăvitul, semăna cu nesupunerea cârjaliilor[6] lui Pazvant-oglu, oricând armatele semilunii puteau să dea iama spre zidurile cetăţii, să ne dea foc, să ne pedepsească ca neam de neamul nostru să nu mai ridice ochii spre soare. Ismail Boşneag era în fruntea lor, avea puterea la îndemână, avea şi chipul înlemnit, fără pic de căldură, de înţelegere. Noaptea l-au omorât cârjalii, l-au răzbit, l-au aruncat în Dunăre, n-a avut parte de hogea, de un cearşaf şi de o groapă în pământ.”
[1] Locuitor al insulei Ada Kaleh. Se foloseşte în special referitor la locuitorii turci.
[2] Funcţionar al Imperiului Otoman, cuvânt folosit mai ales în zona Dunării.
[3] Navă fluvială remorcată care are magazii cu deschideri de dimensiuni mari, şlep.
[4] Călăreţ.
[5] Soldat din vechea armată turcă.
[6] Hoţ, tâlhar (care făcea parte dintr-o bandă).
Taina cetatii de Corneliu Beda
În primăvara aceea friguroasă, crestele cele mai înalte ale munţilor Hemus[1] erau acoperite din belşug cu zăpadă. Rîul Hebros[2] fluiera turbat la vale, purtînd, în afara sloiurilor de gheaţă, stejari smulşi din rădăcină, vite moarte, ba, ici şi colo, cîte un cadavru care apărea şi dispărea printre crestele înspumate.
Alexandru era obosit. De o săptămînă călărea într-una, aproape fără a face popas. Pornise în campanie[3]
la începutul lunii maunychion[4]. Înainta acum prin Moesia, avînd în spate vîrfurile semeţe ale munţilor Rhodope.
Blestemaţi să fie tribalii! Această seminţie din Tracia Centrală îi dăduse de furcă şi tatălui său, Filip, dar el nu mai apucase să-i supună, căci murise pe neaşteptate la nunta fiicei sale, ucis de mîna lui Pausanias. Acum Alexandru, odraslă regească, era stăpîn al întregii jumătăţi răsăritene a peninsulei şi hegemon al Greciei învinse cu doi ani mai înainte, dar nu îngenuncheată.
Tribalii, care locuiau aproape de Istros[5] îi dăduseră multă bătaie de cap. În loc să pornească împotriva regelui persan Darius Codomanul, trebuia să se războiască prin aceste ţinuturi sălbatice cu nişte barbari al căror conducător nu ştia nici măcar să scrie.
Alexandru moştenise de la învăţătorii săi, în special de la Aristotel, înclinarea spre virtute, şi-i plăcea înţelepciunea, de aceea îşi adunase pe lîngă el mulţi învăţaţi de seamă. Avusese chiar pe drum, după ce trecuseră de Philippopolis, o discuţie aprinsă cu Filip din Acarnania, medicul de la curtea sa.
Aristotel, care lua parte la campanie, ascultase în tăcere, zîmbind înţelegător. Ce înţelept, dar totodată plin de sine e acest tînăr rege, care încă nu împlinise 21 de ani!
Îi prezicea un viitor glorios, căci dovedise a fi meşter în luptă încă de mic. În bătălia de la Cheroneea, în Beoţia, unde tatăl său îi încredinţase flancul stîng al armatelor macedonene, tînărul Alexandru — pe atunci în vîrstă de numai 18 ani — care schimbase de mult sabia de lemn cu una de fier, se dovedise a fi un bun strateg. Grecii, văzîndu-l pe tînărul înflăcărat care izbea cu lancea în stînga şi în dreapta, se speriaseră crezînd că însuşi zeul Apolo coborîse din strălucitorul său car de aur pentru a-i pedepsi.
Nu-i plăcea însă filozofului că tînărul rege avea o fire lesne schimbătoare. Vîrsta îi dădea dreptul să fie năvalnic, şi-i plăcea ambiţia lui, dar uneori se mînia repede şi atunci să-i ferească zeii pe cei care-l supăraseră! Era totuşi mulţumit că prefera virtutea şi gloria plăcerii şi bogăţiei.
Alexandru, deşi era foarte obosit, făcu totuşi un semn suitei sale să se grăbească. Nu-şi cruţa calul. Pe Bucefal călărea numai în bătălii, în alte ocazii folosea alţi cai. Era grăbit să-i înfrîngă definitiv pe tribalii nesupuşi. Înaintea campaniei din Persia îl mai aştepta răfuiala cu illirii de pe Savus6[6].
Regele era echipat pentru luptă. Sub platoşa dublă de in purta o cămaşă siciliană, iar coiful de fier lucea în bătaia soarelui, crud încă. În jurul gîtului avea un guler înalt de fier, cu pietre scumpe, iar pe umăr, legată cu o agrafă, o mantie aleasă. Nu purta asupra lui alte arme decît o sabie uşoară şi un pumnal scurt, cu mînerul bătut în pietre scumpe, trofeu dăruit de tatăl său după lupta cu Atheas, bătrînul rege al sciţilor, ucis în bătălie la respectabila vîrstă de 90 de ani. După înfrîngerea lui Atheas, Filip îi ocupase ţinuturile, stăpînind şi statul odrizilor.
Alături de Alexandru călărea Ptolemaios al lui Lagos. În imediata sa apropiere erau Filotes şi Nicanor, fiii bătrînului ostaş Parmenion, rămas în Macedonia, la Pella, bolnav. Perdicas şi Nearhos se aflau în stînga regelui. Puţin mai în spate era uriaşul Aristofanes, din garda sa personală, mereu gînditor Xenodohos din Caria şi Artemion din Colofan, din alaiul regelui, discu-tau cu aprindere, arătînd spre rîul ce se vedea şerpuind în faţă, la o parasangă[7] distanţă.
Antigene, între două vîrste, încruntat, privea la cer cu singurul său ochi, clă-tinînd nemulţumit din cap. Sub arcada stîngă avea orbita goală, căci nu-i plăcea să-şi pună nimic peste locul unde altă dată fusese ochiul, pierdut la asediul cetăţii Perinthos. Se mîndrea însă cu acest lucru, căci săgeata care-l lăsase chior îi fusese sortită lui Filip al II-lea.
În spate se întindea armata macedoneana, la care se adăugaseră 1.500 de tessalieni şi oşteni recrutaţi din rîndul tracilor, dintre crestonai şi trauşi, ciconi şi odrizi. Nucleul armatei îl forma detaşamentele macedonene, călărimea grea alcătuită din hetairi, „însoţitorii” regelui, numărînd aproape 1.600 de ostaşi, aleşi din rîndul celor mai de seamă macedoneni. Urma falanga pezetairilor, detaşament nobil şi bine închegat, cu o disciplină de fier, formată din aproape 7.000 de pedeştri greu înarmaţi, în majoritate ţărani liberi care serveau în armata regelui. Împărţiţi în grupe de cîte 50 de oameni, pe 16 sau chiar mai multe rînduri, falangiştii îşi purtau lungile lor sarissai, suliţele care măsurau peste 10 coţi[8], pe umerii celor din faţă.
Rîndurile lor strînse, cu suliţele întinse, semănau cu ţepii unui arici uriaş. Pe lături înaintau hispapiştii, uşor înarmaţi, din care o parte, agema, constituia garda personală a regelui.
Aproape de sfîrşitul coloanei, se afla serviciul tehnic al armatei, format din catapulte, maşini de asediu, turnuri de atac şi altele, serviciu condus de Diades.
Curînd, numeroasa coloană se apropie de malul rîului Asamus[9], înaintînd spre soare-apune. Helios îşi cobora încet, încet suliţele de foc spre asfinţit.
Trecuseră 3 zile de cînd nobilul Syrillo fusese ucis într-o ciocnire cu illirii. Cetatea Nausipara era îndoliată, căci Syrillo fusese mîna dreaptă a lui Syrmos, conducătorul tribalilor. În cetate se înălţa fumul jertfelor aduse celui dispărut. Tribalii se pregăteau de ospăţ. Curînd, după ceremonia arderii celui mort, trebuiau să înceapă întrecerile care se organizau în asemenea prilejuri.
În piaţa cetăţii domnea însă veselia. Cel dispărut era acum fericit, căci pleca în împărăţia umbrelor, unde avea să ducă o viaţă mult mai bună. Numai Henda era întristată, căci dintre soţiile lui Syrillo, marii preoţi nu o aleseseră pe ea, ci pe morocănoasa de Sala, ca să-l întovărăşească pe soţul ei în lumea fericirii, după ce va fi sugrumată.
Acum, în piaţă, ceremonia funebră se apropia de sfîrşit. Din Syrillo nu mai rămăsese decît o grămăjoară de oase şi cenuşă. Curînd o uriaşă movilă va acoperi totul. La ceremonie participau nobilii şi poporul de rînd, ba chiar şi sclavii. În faţă de tot se aflau marii preoţi.
Liniştea fu curmată deodată de un tropot de cal. În piaţă îşi făcu apariţia un călăreţ cu calul plin de spume. Faţa tînără a războinicului tribal şiroia de broboane de sudoare. Răsufla sacadat. Abia trăgîndu şi sufletul, el rosti cîteva vorbe care produseră nelinişte:
— Macedonenii! Macedonenii! Vin ca un puhoi!
Ca la un semnal, toţi se strînseră în jurul lui, punîndu-i întrebări. Femeile începură să ţipe. Din rîndul nobililor se desprinse un bărbat înalt, aproape un uriaş, întunecat la faţă, cu părul blond ieşindu-i rebel de sub cuşmă. Pelerina scumpă, prinsă la umeri, îi atîrna puţin mai jos de genunchi.
— Tăcere! Să se facă linişte! Ce este, Serper, unde sînt macedonenii?
— Nobile Syrmos! Slăvite tată! Se apropie armata duşmană!
— Pe unde sînt? Straja ce a păzit pînă acum? N-am dat poruncă să mi se vestească din vreme orice mişcare?! Doar ştiţi cu toţii că fiul lui Filip nu va lăsa nerăzbunată ruşinea păţită de tatăl sau. Hai, Serper, vorbeşte, unde se află oastea lui Alexandru?
— Sînt încă departe, la multe aruncături de săgeată, dar sînt numeroşi şi înaintează destul de repede.
— Cenuşa celor morţi în bătălii va mirosi a sînge.
Trebuie să le arătăm străbunilor că le sîntem urmaşi demni. Vom ridica la luptă întreg poporul ca să-l primim cum se cuvine pe Alexandru.
Cuvintele conducătorului îi mai îmbărbătară pe tribali.
— Mărite Syrmos, grăi Darvis, să ferim femeile şi copiii de primejdie şi să-i trimitem spre Donaris.
— Zergis, ia cîţiva oameni şi du-i pe cei nevolnici spre fluviu. Tu, Darvis, strînge cetele, căci duşmanii nu trebuie să ne afle nepregătiţi. Rămîi la cetate ca să te îngrijeşti de cele de cuviinţă. Serper!
— Spune, mărite tată!
— Adună-ţi ostaşii. Îi vom aştepta pe duşmani la defileu.
Curînd, în piaţa din centrul cetăţii nu mai rămase ţipenie de om, toţi plecaseră grăbiţi să se pregătească de luptă. Femeile, speriate, îşi strigau copiii. Numai lîngă osemintele lui Syrillo, din care mai ieşeau aburi, Sala privea cerul cu ochii sticloşi.
Syrmos, însoţit de cîteva sute de războinici călări, unii cu arcurile şi tolba cu săgeţi pe umăr, iar alţii cu topoarele prinse lîngă şa, cu lănci sau cu praştii, trecură rîul Asamus, care se afla chiar în faţa cetăţii.
Conducătorul tribalilor voia să aştepte armata duşmană între cele două dealuri împădurite, care se înălţau la cîteva aruncături de săgeată depărtare de celălalt mal al rîului. Îi va ţine piept duşmanului pînă ce Zergis duce la loc adăpostit femeile şi copiii din Nausipara.
Se auzeau deja tropotele cailor macedonenilor, ca un vuiet înfundat, ieşind parcă din măruntaiele pămîntului. Serper îşi orînduise oamenii în stînga drumului, sus pe creastă, iar Syrmos în partea cealaltă. Curînd, primele şiruri de ostaşi duşmani îşi făcură apariţia la capătul celălalt al defileului.
Alexandru nu trimisese ostaşi pentru recunoaştere, ci înainta cu toată armata. În faţă erau o parte din hetairi şi cîteva grupuri de falangişti. După cum făcuse socoteala Eumenes, pînă la Nausipara mai era de mers puţin, vreo 10 stadii şi nu se observa nici o mişcare ce să dea cît de cît de bănuit.
Tăcerea din jur îl apăsa totuşi pe rege. Ar fi fost bine să trimită cîţiva călăreţi în recunoaştere. Tocmai se pregătea să-i spună lui Aristofanes să înainteze pînă în fruntea coloanei, pentru a da semnalul de oprire.
În aceeaşi clipă, ceva ca fulgerul îi trecu prin faţa ochilor şi îl văzu pe uriaşul din garda cum se îndoaie într-o parte, gemînd. Alexandru rămase încremenit, căci o săgeată venită parcă din cer străpunsese braţul stîng al lui Aristofanes, iar sîngele ţîşni cu putere din rană.
Din spate, Harpalos îi strigă:
— Păzeşte-te, rege!
Alexandru abia avu timp să se încline într-o parte şi o stîncă uriaşă îl atinse în coapsă, rupîndu-i pelerina. Calul, speriat, necheză, îndoind picioarele din faţă, gata să-l arunce pe rege din şa.
Ostaşii începură să strige:
— Ne atacă tribalii!
De sus, de pe creastă, de o parte şi de alta, prinseră să curgă, ca o avalanşă, bolovani mari, de al căror zgomot răsunau întinderile din jur. Oameni şi animale se învălmăşiră. Cîţiva oşteni, cu capetele zdrobite, se prăbuşiră la pămînt cu cai cu tot. Pentelos, unul dintre prietenii lui Alexandru, bătu aerul cu mîinile şi căzu ucis la pămînt, cu pieptul străpuns de o lance.
Novas, din alaiul regelui, muri la fel de groaznic, cu gîtul străpuns de o săgeată. Mentos închise ochii pentru vecie, vîrful săgeţii ieşindu-i prin ceafă.
Lentorados se sfîrşi în chinuri, cu bazinul zdrobit de un bolovan.
Alexandru îşi pierdu pentru un timp cumpătul. Se uita disperat cum oştenii săi, mulţi dintre ei îmbătrîniţi în războaie, i se prăvăleau sub ochi sau se pierdeau cu totul, sărind de pe cai.
Garda însă nu-l părăsise pe rege. Aristofanes, deşi rănit, îl apăra pe Alexandru, ferindu-l de săgeţile care se loveau de scutul său, îndoindu-se ca ramurile bătute de vînt. Regele îşi dădu seama că dacă nu ia o hotărîre grabnică, armata sa va fi pierdută, chiar dacă duşmanii nu erau prea numeroşi.
— Ostaşi! strigă el. Nu vă pierdeţi cumpătul! Aduceţi-vă aminte de Cheroneea!
Alexandru se însenină cînd văzu că sentimentul de mîndrie învinsese panica. Ostaşii din preajma lui se regrupară.
Molipsiţi parcă, cei din fruntea coloanei se îndepărtară în goană de locul prăpădului. Ostaşii de pe margini descălecară, încercînd să urce pe culme.
Din flancuri, soldaţii macedoneni se năpustiră asupra duşmanilor. Hispapiştii, mai uşori, reuşiră să se caţere prin ploaia de bolovani şi de săgeţi pînă sus, pe creastă, intrînd în luptă directă cu tribalii. Curînd, ostaşii lui Alexandru prinseră şi mai mult curaj, mai ales după ce-şi dădură seama că duşmanii lor erau într-adevăr puţini la număr.
Syrmos era mulţumit de rezultatul acestei prime încăierări. Oameni şi cai zăceau în drum, unii încremeniţi pentru totdeauna, alţii trăindu-şi ultimele clipe. Ţipetele răniţilor se împleteau cu îndemnurile la luptă ale comandanţilor macedoneni. Conducătorul tribalilor îi făcu lemn lui Serper, care ţinea piept duşmanilor de cealaltă parte a drumului şi dădu semnalul de retragere în goană, tribalii coborîră în partea cealaltă a dealului, spre Nausipara.
Luptătorii lui Syrmos ajunseră la vadul rîului Asamus, pe care-l trecură împroşcînd stropii în toate părţile. În urma lor năvălea armata macedoneană, dar era prea tîrziu. Porţile înalte ale cetăţii se închiseră cu zgomot. Sus, pe metereze, ostaşii tribali pregătiseră cele necesare pentru un oaspete ca Alexandru. Smoala clocotea în vase mari, iar arcurile erau încordate.
Primele rînduri de duşmani fură parcă măturate.
Smoala fierbinte se revărsă peste ziduri, într-un şuvoi negru. Carnea sfîrîia puternic, totul în jur mirosind a ars. Asaltul dat de falangă asupra porţii se termină cu un eşec.
Era momentul ca Diades să-şi arate măiestria.
Berbecele şi turnurile de atac intrară în luptă.
Macedonenii atacau cu înverşunare, după ruşinea îndurată. Primele victime căzură şi de o parte, şi de alta. Ostaşii lui Alexandru fură respinşi de la porţi.
Tribalii luptau cu dîrzenie, ca leoaicele ai căror pui erau în primejdie. Darvis căzu, imediat însă alţi luptători îi luară locul. Maşinile lui Diades începură să lovească puternic în ziduri. Poarta grea se clătină încet, încet, apoi se prăbuşi, îngropînd sub ea pe tribalii care erau în spate. Macedonenii năvăliră în cetate, ca un puhoi. Falangiştii înaintară cu ţepii lor, ţinîndu-i la distanţă pe tribali, iar hispapiştii luptau pe laturi. În fruntea tribalilor, ca un tigru încolţit, lupta Syrmos, măreţ ca un zeu, cu barba fluturînd, cu lancea înspăimîntătoare care se înfigea de fiecare dată în duşman. Calul i se prăbuşi, lovit de o săgeată. Fără să ţină seamă de faptul că putea fi zdrobit sub copitele cailor, Serper descălecă, continuînd să lupte lîngă tatăl său cu faţa încordată, luminată parcă de un foc lăuntric. Tribalii făcură front în jurul lui Syrmos, apărîndu-se plini de dîrzenie. Cu feţele împietrite, şiroind de sudoare amestecată cu sînge, loveau cu suliţele, despicau ţestele duşmanilor lor, zdrobeau coifurile strălucitoare, se încăierau în luptă corp la corp. Securile coborau fulgerător, ţintindu-i pe macedoneni, pumnalele rămîneau înfipte în piepturi.
Ostaşii regelui împînziră însă toată cetatea, ocupîndu-i toate laturile. În învălmăşeala de nedescris nu mai ştiai aproape cine atacă şi cine se apără. Strigătele tribalilor răsunau puternic în iureşul bătăliei, pentru îmbărbătare.
— Loveşte! Loveşte! se auzea ici şi colo.
Văzînd puhoiul de duşmani care năvăleau mereu, Syrmos îşi dădu seama că superioritatea numerică a armatei regelui îi va copleşi, fără a le da răgaz să-şi revină aici în cetate. Afară de asta, nu-i putea lăsa pe cei evacuaţi în voia soartei. Continua să lovească înfrigurat, zdrobindu-i pe duşmanii care se apropiau de el, dar apărarea slăbea.
Serper, care lupta alături, obosise şi curînd mişcă rile i se încetiniră. Braţul lui lovea din ce în ce mai slab. O lance venită ca din văzduh îl lovi cu putere, dîndu-l peste cap. Curînd, trupul lui nu se mai văzu printre mormanele de leşuri.
Syrmos încremeni pentru o clipă. Cu faţa împietrită, cu privirea cruntă, tribalul izbi cu şi mai multă putere. Tribalii, văzîndu-l pe Serper ucis, făcură cerc în jurul conducătorului, apărîndu-l. Poarta din spate se deschise lăsînd să iasă resturile armatei lui Syrmos, care părăsea cu amarnică durere cetatea ocupată şi fiul drag răpus.
Urmărit de duşmani, el îşi conduse cetele risipite spre Donaris, gonind fără răgaz.
După o goană fără popas, Syrmos ajunse cu cele cîteva sute de războinici, care-i mai rămăseseră, pe malul fluviului Donaris. Zergis îl întîmpină, privind la conducătorul său pe care moartea lui Serper, fiul său drag, îl înăsprise parcă şi mai mult. Îşi iubise fiul, dar îl durea se pare mai mult înfrîngerea suferită. Nu renunţase însă la luptă. Era hotărît să răzbune moartea tribalilor căzuţi la Nausipara. Îşi dădea seama că mîndrul Alexandru, mîniat de grelele pierderi, va căuta să-l zdrobească, să-l facă să se tîrască la picioarele sale, cerîndu-i iertare. Va spera degeaba fiul lui Filip să-l vadă pe el umilindu-se! Mai bine moartea, decît dezonoarea!
Syrmos era mulţumit de faptul că Zergis îşi înde-plinise cu cinste misiunea, adăpostindu-i pe cei nevolnici pe un ostrov din mijlocul fluviului, aproape de ţinuturile unde, pe malul celălalt, la geţi, stăpînea Otornes, şeful unei puternice uniuni de triburi.
Uniunea era destul de bine închegată. Teritoriul ei se întindea pe malul stîng al fluviului Donaris, de la sucii care locuiau în regiunea unde Alutus avea gura de vărsare, pînă la piri, iar în sus, înspre miazănoapte, către Ursa, pînă aproape de burii din dealurile getice.
Pe malul stîng se vedeau luptătorii cu arcurile pregătite de luptă şi faretrele pline cu săgeţi. Sus, pe malul stîncos, se înălţa cetatea Zimidava, unde îşi avea sediul Otornes. Cu el locuiau şi conducătorii militari. Ceilalţi geţi trăiau în bordeiele din jurul cetăţii.
Otornes reuşise să unifice sub conducerea sa triburile din jur, a căror populaţie număra multe mii de suflete. E drept că Syraxos, conducătorul sucilor, i se opusese vreme îndelungată lui Otornes, care era respectat de întregul sfat al uniunii şi de adunarea poporului înarmat. Chiar cu o zi înainte, cînd Zergis sosise la cetate, Syraxos îl înfruntase pe conducătorul get în plină adunare, spunîndu-i că prezenţa tribalilor în rîndurile lor va atrage primejdia macedoneană.
Sfatul acceptase însă propunerea lui Otornes ca Zergis să fie ajutat, iar Syraxos, mîniat, părăsise adunarea, sub privirile nemulţumite ale războinicilor, care clătinau din bărbi, supăraţi de ieşirea lui Syraxos.
Asta le mai lipsea acum, cînd duşmanii se aflau aproape de hotar!
Syrmos trecu fluviul cu o monoxilă, însoţit de cîţiva războinici tribali, şi urcă pînă la cetate. Însoţitorii săi rămaseră puţin mai în urmă. Otornes, împreună cu o parte din sfat, îl aştepta la poarta cetăţii, în faţa valurilor de pămînt. Se înclină în faţa lui Syrmos, rostind:
— Bine ai venit la noi, prea nobile Syrmos! Zeii să te aibă în paza lor, pe tine şi pe tovarăşii tăi. Am primit veste de năpasta care s-a abătut asupra ta.
Cum s-a sfîrşit bătălia?
— Bine te-am găsit, slăvite Otornes! Zeii se pare că şi-au întors privirile de la mine. Am părăsit cetatea care acum e numai scrum. Pieţele din Epir şi alte ţinuturi greceşti se vor umple cu sclavii traci. Macedonenii au trecut prin sabie ţinuturile dintre Illiricum şi Pontus Euxeinos. Am venit să-ţi cer sprijin şi adăpost, căci Alexandru, mai crud parcă decît tatăl său, nu-ţi va ocoli ţinuturile, chiar dacă mă vei ajuta sau nu.
Regele a plecat cu puţine provizii şi, pentru că vrea să-i supună pe illiri, jefuieşte aşezările şi apoi pîrjoleşte totul în cale.
Otornes încruntă sprîncenele stufoase. Temutul şef al uniunii, înalt şi bine legat, cu ochii de culoarea azurului, clătină capul încadrat de o bogată coamă blondă, strînsă sub pileum, căciuliţa de lînă.
Era îmbrăcat la fel ca şi războinicii săi, dar avea ceva care-ţi dădea a înţelege că este cel mai de seamă om de acolo. Deasupra cioarecilor strîmţi, purta o cămaşă despicată în părţi şi legată cu un brîu lat de piele. Peste haina cu mîneci, încreţită, avea o mantie bogată de postav grecesc, prinsă în umeri cu o fibulă[10] de argint. În partea stîngă îi atîrna o spadă scurtă de fier, iar în dreapta purta un pumnal din care se vedea numai mînerul galben de os. Arcul şi tolba cu săgeţi i le ducea însoţitorul său. Acesta avea pe umeri o şubă cu blana pe dinăuntru, nu prea lungă. Părul îi era prins tot sub pileum. Barba, tăiată scurt de tot, scotea parcă şi mai mult în relief albeaţa pielii. Era mult mai tînăr decît conducătorul uniunii.
— Ambiţiosul fiu calcă pe urmele tatălui său, rosti Reciper, tovarăşul lui Otornes.
— Cîmpia de lîngă Donaris e presărată de oasele celor pe care Filip al II-lea i-a mînat încoace. Oare fiul său doreşte să treacă fluviul la întoarcere pe un
morman de leşuri macedonene? Cinstite Syrmos, unde sînt ceilalţi luptători ai tăi? întrebă Otornes.
— Cred că au trecut fluviul, spre ostrov, răspunse tribalul.
— N-ar fi mai bine să-i aduci încoace?
— Ştiam că eşti un oaspete bun, şi-ţi mulţumesc pentru acest lucru, dar cred că e mai potrivit să-mi las oamenii pe ostrov.
Se uitară spre mijlocul apei unde se afla o limbă de pămînt plină de păduri bătrîne. Într-adevăr, ultimele monoxile se apropiau de malul din dreapta ostrovului, luptînd din greu cu valurile stîrnite de curentul apei.
— Nobile Otornes, aş vrea să-ţi spun cîteva vorbe tainice, rosti conducătorul tribal, uitîndu-se la Reciper care, schimbînd cîteva priviri cu Otornes, se retrase spre grupul de războinici geţi, printre care se afla şi Syraxos ce se uita cu priviri piezişe la tribal. După ce vorbi cu şeful tribalilor, Otornes îl chemă pe Reciper:
— Du-te şi adună-i pe toţi locuitorii în cetate. Dă veste celor de la cîmp să se îndrepte încoace în grabă.
Strînge-i pe luptători şi trimite un călăreţ sus, pe deal, la păşune, să-i mîne pe copii cu vitele aici.
Pescarii să-şi lase tolbele şi năvoadele şi să pună mîna pe arcuri. Cei de la cuptoare să-şi părăsească lucrul şi să aţîţe focul, căci meşterii vor avea de lucru. Tu, Syraxos, adună-ţi cetele. Dacă zeul războiului ne va fi prielnic, iar Gebeleizis, stăpînul cerului, se va îndura de noi, atunci vom avea izbîndă, căci avem provizii destule mulţumită lui Zamolxis, tatăl pămîntului.
Sfatul să rămînă aici, căci trebuie să-i consultăm pe zei. Ducis este aici?
— Da, slăvite Otornes, spuse Reciper.
— Să vină încoace. Sorţii l-au ales pe el să meargă în solie la puternicul Gebeleizis.
Ducis apăru în faţa lui Otornes. Ştia ce-l aşteaptă, dar primea moartea, dacă aceasta le va aduce izbînda.
Nici un muşchi nu tresări pe faţa lui cînd membrii sfatului se strînseră în jurul său, cu feţele solemne. La ceremonie participa întreg poporul din jurul cetăţii.
În jurul lui Ducis cîţiva războinici făcură cerc, ţinînd cîte trei suliţi. Alţii, apucîndu-l pe Ducis de mîini şi de picioare, îl aruncară în sus. Un murmur prelung străbătu adunarea cînd solul trimis la zeu căzu între suliţi, străpuns în cîteva locuri de vîrfurile ascuţite. Gura lui încleştată nu lăsă nici un geamăt să iasă. Printre buzele strînse se prelinseră cîteva firişoare de sînge. După cîteva clipe, îşi dădu ultima răsuflare.
— Zeii fie lăudaţi! Ne-au primit jertfa! Ducis să fie ars cu toată cinstea cuvenită! rosti Otornes.
Războinicii tîrîră într-o parte trupul celui mort.
Locuitorii aşteptau cu sufletul la gură hotărîrile conducătorului lor.
— Războinici! Trebuie să ne pregătim de luptă aprigă, pe viaţă şi pe moarte. Duşmanul să simtă că toată suflarea de pe aceste meleaguri îi este potrivnică.
Spre seară, pregătiţi de luptă, mii de războinici coborîră pînă la malul fluviului, sorbindu-i unda ce-i înviora şi-i îmbărbăta pentru primejdia care îi pîndea.
Vîntul duse pînă departe cuvintele jurămîntului lor sacru.
Ce fuseseră vorbele tainice pe care i le spusese Syrmos conducătorului get? De ce se ferise de Reciper, ajutorul acestuia, şi de ceilalţi luptători?
...Cu toată fuga neaşteptată, Zergis reuşi să evacu-eze, o dată cu femeile şi copiii, cea mai mare parte din tezaurul lor. Acest neam de traci avusese ascunse în tainiţele cetăţii Nausipara bogăţii care ar fi stîrnit priviri lacome.
Syrmos îşi dădu seama că trebuie să ceară ajutor lui Otornes ca să ascundă tezaurul, deoarece s-ar fi putut întîmpla ca să fie nevoit să părăsească în grabă ostrovul. O dată cu lăsarea nopţii, el puse, împreună cu Zergis, tezaurul într-o monoxilă şi porni singur spre cetate.
Otornes îl aştepta sub malul abrupt al fluviului, la cîteva zeci de picioare de cetate, spre soare-apune.
Cînd apăru Syrmos, getul îi făcu semn tribalului să-l urmeze, coborînd în apă, lîngă ţărm.
„Unde vrea oare să mă ducă?” gîndi Syrmos.
Otornes înlătură ierburile care păreau de cînd lumea crescute în perete, pînă la nivelul apei aproape şi, dînd la o parte un bolovan, dispăru deodată din faţa tribalului. Apoi reapăru dintre ierburi, trăgîndu-l pe Syrmos după el. La lumina torţei pe care o aprinse Otornes, tribalul văzu că se află într-o grotă, plină cu apă pînă la genunchi. Îl urmă pe get într-un tunel strîmt, care urca.
Getul se opri şi, apăsînd în perete, deschise o uşiţă de lemn. Pătrunseră într-o altă grotă, unde se afla ascuns tezaurul uniunii getice conduse de Otornes, tezaur de a cărei existenţă se ştia, dar de care nimeni, afară de conducătorul get, nu putuse spune că i-a văzut ascunzişul.
După ce depuseră comoara în grotă, dispărură la fel de nevăzuţi. Acum, pe cei doi, afară de lupta împotriva macedonenilor, îi unea şi o taină comună, neştiută de nimeni.
Magas privise din cetate cum Alexandru, o zi după stabilirea tribalilor lui Syrmos pe ostrov, apăruse pe malul drept al Istrosului, unde-şi instalase tabăra.
Grecul îl trimisese pe sclavul Dades să tragă cu urechea la discuţiile geţilor în timpul prînzului. Deşi se pripăşise de multă vreme la cetate, nu prea era privit cu ochi buni de aceşti barbari care zîmbeau în bărbi cînd îl vedeau purtîndu-şi veşnic în veşminte uneltele de scris, cu ajutorul cărora Magas făcea socoteala fiecărui obol[11], fiecărei drahme cîştigate sau pe care avea să o cîştige, ca intermediar al cetăţii Odessos, de pe ţărmul vestic al Pontului, în aceste locuri.
Deşi trăia de mult printre aceşti „sălbatici”, cum îi numea, Magas îşi păstra veşmintele după moda ateniană. Deasupra chitonului, prins de umeri cu o fibulă şi strîns în talie cu un cordon, purta himatio-nul, mantie al cărei capăt îi era aruncat peste umăr.
Pe cap grecul avea un pilos[12].
Nu erau de lepădat afacerile pe care le făcea aici, la aceasta cetate. Negustorii din oraşele pontice, în schimbul podoabelor, al stofelor scumpe, al vinurilor şi al untdelemnului limpede ca lacrima, al armelor strălucitoare sau al banilor, primeau din belşug cereale şi vite, piei sau lemne de construcţie, miere aromată şi sclavi, marfă vorbitoare care găsea căutare pretutindeni. Din acest negoţ, Magas ştia întotdeauna să-şi ia bucăţica lui. Iată, tocmai acum se ivise prilejul să-şi înzecească averea pe care o purta mereu asupra sa, în sîn, în pungi de piele.
Alexandru va trebui să fie darnic, dacă voia să nu întîrzie mult pe aceste meleaguri, deloc primitoare pentru cine venea cu gînduri de vrăjmăşie. Doar îi
cunoştea bine pe geţi. În urmă cu puţin timp, Magas asistase cu groază la uciderea unor hoţi care veniseră cu bărcile din susul Istrosului. Iată, i s-a ivit prilejul să plece de aici mai repede decît se aştepta. Dacă n-ar fi fost întîmplarea aceea nenorocita, n-ar fi stat el aici.
Îşi amintea totul...
...În urmă cu cîţiva ani, Magas locuia la Odessos, vechea colonie grecească. Afacerile îi mergeau strună, corăbiile lui întorcîndu-se întotdeauna cu pîntecele pline de provizii, lemne şi mai ales cu sclavi. Dar iată că în faţa cetăţii apăruse Filip al II-lea, care-şi flutura ameninţător flamurile. Magas făcea parte din sfatul cetăţii şi, ca mulţi alţi oameni de vază, se împotrivise predării Odessosului în mîna macedonenilor. Nu se ştie cum s-ar fi terminat asediul, dacă şiretul de Filip n-ar fi atras de partea lui, cu bani şi alte făgăduieli, o parte din membrii sfatului. Oraşul, ajutat de sciţi, duşmanii lui Filip, renunţă la alianţa cu ei şi chiar îl ajută pe rege să-i înfrîngă. Nimeni nu bănuia ca Magas, înciudat de alianţa cu macedonenii, care i-ar fi tăiat sursele de cîştig, organizase un complot împotriva regelui macedonean. Din prostie însă, Magas, cu chef fiind, scăpase cîteva vorbe în faţa nevestei sale, aceasta le întinsese şi „prietenii” făcură restul. Magas se trezise cu casa înconjurată de ostaşi macedoneni, ca un şoarece prins în cursă. Nevasta, ca să-şi răscumpere într-un fel vina, îi ţinuse de vorbă pe ostaşi, pînă ce Magas fugise prin uşiţa dosnică, pierzîndu-şi urma. De atunci, Magas jurase să nu mai calce la Odessos, dar făcea afaceri cu negustorii de acolo, pe care îi cunoştea bine.
În schimbul trădării, îi va cere lui Alexandru să-l ia cu el.
Încet, încet, în mintea lui Magas încolţi un plan.
Singur nu putea însă face nimic. Pe cine să se bizuie aici?
Magas observase că Syraxos nu privea cu ochi buni alianţa lui Otornes cu tribalii. Asistase şi la cearta dintre el şi Otornes. Îl ştia pe Syraxos lacom, dornic de mărire. Iată omul de care avea nevoie! Ieşi din camera pe care o ocupa în cetate şi, ca din întîmplare, se opri la Syraxos. Acesta se pregătea să doarmă puţin.
— Ce doreşti, Magas? Lasă-mă acum, sînt obosit.
— Zeii te vor răsplăti, puternice Syraxos. Tribalii sînt fraţii voştri şi trebuiesc ajutaţi. Syraxos strînse din buze, înciudat. Fraţi! De unde o mai scosese Magas şi pe asta?
— Grecule, văd că ai chef de vorbă, nu-i aşa?
— Mărite Syraxos, observ oboseala de pe chipul tău, dar nu mă lasă inima să cred că nu eşti mulţumit de alianţa cu tribalii.
— Ce te face să crezi acest lucru?
— Păi, cui i-ar conveni, dacă este respectat ca şi cinstitul Syraxos, această alianţă? Eu nu pierd nimic, nici nu cîştig, dar tu, în loc de un singur şef, vei avea doi, căci luptătorii noştri văd că se bucură să lupte sub conducerea lui Syrmos, de a cărui veste s-a auzit.
Îmi place de Reciper, căci s-a lipit bine pe lîngă Otornes.
Syraxos scrîşni din măsele, enervat pe acest grec.
Parcă nu-i ajunge că şi aşa Otornes îi stă ca un spin în ochi.
— E mare lucru să conduci uniunea, slăvite Syraxos. Dacă Otornes moare în luptă, iar Syrmos va rămîne în viaţă, tare mă tem că el sau Reciper îi va lua locul. Tribalii nu se mai întorc în ţinuturile lor pîrjolite, unde nu mai sînt în siguranţă. Dacă Alexandru trece dincoace şi va ocupa cetatea şi aceste locuri, nici pe tine, Syraxos, n-o să te cruţe, căci doar sucii pe care-i conduci sînt supuşi lui Otornes.
— Sucii nu vor fi niciodată supuşi, ci aliaţi cu Otornes.
— Da, dar uniunea o conduce deocamdată Otornes şi nu puternicul Syraxos.
— Ce doreşti, grecule, de la mine?
— Nu doresc nimic, nobile Syraxos, dar Alexandru e înţelegător dacă vede supunere. Ce rost are să te împotriveşti unui rege atît de puternic? Şi pentru cine?
Dacă regele va fi învins, vei cîştiga ceva?
Pe cînd altfel... Lui nu-i trebuie pămîntul vostru, ci are nevoie de linişte la graniţă şi răsplăteşte cu mărinimie pe cei ce-l ajută să aibă această linişte.
— Cine ştie ce planuri urzeşti, Magas. Vrei să mă ademeneşti? Dacă nu termini cu aceste vorbe murda-re, te voi străpunge imediat şi cîinii îţi vor sfîşia trupul.
— Văd că e mai bine să plec, Syraxos. M-aş fi bucu-rat să te ştiu mare conducător şi toate triburile din jur să asculte de tine. Vrei să-ţi pierzi viaţa degeaba? Te las acum, căci trebuie să fii odihnit înaintea bătăliei.
Soarta nu o cunosc decît zeii şi poate că în curînd vei fi chemat în tărîmul fericirii veşnice.
Şi Magas se îndreptă spre uşă, făcîndu-se că plea-că. Syraxos, pe care vorbele lui îl tulburară, îşi aminti de nopţile cînd se chinuia la gîndul că trebuie să asculte de Otornes. Ciuda i se trezi din nou, mai puternică parcă.
— Ia stai, Magas, puţin. Ce vrei să-mi propui?
— Dacă te vei supune regelui, nu vei avea decît de cîştigat. Victoria lui Alexandru înseamnă şi victoria ta, Syraxos. Tu ai să ajungi conducătorul uniunii şi de asta am eu grijă să vorbesc cu regele. Ascultă ce-ţi propun eu şi dacă nu-ţi place, atunci mă poţi ucide.
După o vreme, Magas coborî în camera sa, mulţumit. Un zîmbet drăcesc îi stăruia pe faţă.
Zăbovi un timp în cetate, apoi se îndreptă în taină spre malul fluviului, ferit de frigul nopţii de pelerina aruncată pe umeri.
Alexandru încercase zadarnic să ocupe ostrovul. Malul rîpos şi nepotrivit pentru acostare, cursul repede al apei făcuseră ca atacul macedonenilor să nu reuşească.
Tribalii ascunşi printre stînci şi copacii prăvăliţi lîngă ţărm, îşi trimiteau de pretutindeni săgeţile lor de bronz cu trei muchii, purtătoare de moarte.
Una dintre bărci, condusă de Antigene cel chior, reuşi să atingă ţărmul, dar încercarea îndrăzneaţă o plăti scump de tot. Lovit de o săgeată în singurul său ochi, Antigene se prăbuşi cu un geamăt adînc în fundul monoxilei.
Harpalos blestema pe cel ce-şi purtase lancea spre braţul său drept, care nu-i mai folosea la nimic acum.
Tînărul rege, cuprins de mînie şi neputinţă, dădu ordin de retragere. Eumenes din Cardia, care condu-cea cancelaria regească şi redacta „efemeridele”, însemnările curente, veni cu propunerea să se trimită o solie la Syrmos, ca să se predea, în schimbul făgăduielii de a li se cruţa viaţa lui şi tovarăşilor săi.
Răspunsul primit îl făcu pe Alexandru să turbe şi mai mult de furie. Syrmos refuzase propunerea regelui.
De unde avea tribalul atîta curaj, Alexandru nu putea să priceapă.
La lăsarea nopţii răcoroase de primăvară, Alexandru se retrase în cort, obosit. Tocmai cînd era pe cale să aţipească, perdeaua cortului se dădu într-o parte, lăsînd să apară figura chinuită de dureri a lui Aristofanes, uriaşul din gardă, care-şi smulsese singur săgeata din braţ. Pe chipul lui suferinţa se întipărise adînc.
— Rege, un străin de pe celălalt mal vrea să-ţi vorbească.
Alexandru era mirat. Cine putea fi? Oare vreo is-coadă? Îi făcu semn lui Aristofanes să-l aducă în cort.
Magas, căci el era, pătrunse înăuntru şi se închină smerit, pînă la pămînt, în faţa regelui.
— Slăvite şi puternice rege, fie ca Zeus să vegheze asupra ta cu grijă şi să-ţi aducă izbîndă.
— Cine eşti tu şi ce vrei de la mine?
— Sînt Magas, grec din Odessos şi locuiesc la geţii de dincolo de fluviu care se încumetă să-l ajute pe Syrmos, duşmanul tău. L-am cunoscut bine pe slăvitul tău tată şi vreau să te ajut să-i înfrîngi.
— Cu ce poţi să-mi fii tu de folos?
— Îi cunosc bine pe geţi, le cunosc toate slăbiciuni-le. Pe Syrmos îl poţi îngenunchea numai dacă-l supui pe Otornes, conducătorul geţilor, care şi-a trimis o parte din oaste spre ostrov, la tribali, şi-i ajută cu provizii.
— Au oaste multă geţii?
— Cam 140 de sute, din care a treia parte sînt călăreţi. Dacă-i loveşti însă pe neaşteptate, vor da repede înapoi.
— Ia ascultă, grecule, nu cumva mă minţi?
— De ce să fac asta, slăvite rege? Ştiu că eşti mări-nimos şi, dacă binevoieşti, mă iei cu tine.
— Spune, grecule, unde găsesc bărci ca să pot trece Istrosul dincolo?
— Locuitorii de pe acest mal au ascunse în rîpe, în trestia de baltă, monoxilele pe care n-au apucat să le treacă dincolo. cînd voi pleca de aici, să-mi daţi cîţiva oşteni, să le arat locul. Şi apoi mai e şi Syraxos, adaugă grecul, zîmbind viclean.
— Cine e Syraxos?
— Conducătorul sucilor, de lîngă Alutus. Nu este prea mulţumit că Otornes şi nu el conduce uniunea.
În schimbul unui preţ bun şi al făgăduielii că-l vei ajuta să ajungă şef, îi va vinde pe ai săi, întorcîndu-i spatele lui Otornes. El cunoaşte cum sînt orînduite străjile pentru la noapte şi ne-am înţeles ca împreună să le înlăturăm.
Cînd ai să vezi o luminiţă pîlpîind de trei ori sub mal, dincolo, la miezul nopţii, atunci poţi să porneşti fără grijă cu oamenii tăi. Geţii se cred în siguranţă.
Dacă zeii nu-ţi vor fi împotrivă, mîine le poţi aduce jertfe pentru izbîndă.
Alexandru nu ştia ce să mai creadă. Dacă grecul nu minţea, atunci zeii erau de partea lui. Dar dacă acest Magas minte? Ia să vadă, e vorba doar de o cursă, sau grecul vrea într-adevăr să-l ajute?
— Magas, dacă planul tău se va dovedi bun, atunci vei fi răsplătit cum se cuvine. Eu cred însă că ar fi mai bine ca după înlăturarea străjilor getice, să treci încoace, împreună cu Syraxos de care vorbeşti. S-ar putea ca vreunul dintre geţi să observe cînd luminezi şi atunci dă alarma.
[1] Hemus – denumire antică a munţilor Balcani.
[2] Hebros – rîul Mariţa din R. P. Bulgaria.
[3] Evenimentele au avut loc în anul 335 î.e.n.
[4] Maunychion – aprilie-mai, după calendarul grecesc antic.
[5] Istros – denumirea veche a fluviului Dunărea, numit local Donaris.
[6] Savus – rîul Sava din R.S.F. Iugoslavia, afluent al Dunării.
[7] Parasangă − unitate de lungime în Grecia antică, echivalentă cu 5322 m.
[8] Un cot − 1,50 picioare sau 0,4436 m. Suliţele macedonene măsurau de obicei intre 5-6,25 m. lungime.
[9] Asamus − rîu în R. P. Bulgaria, numit azi Osăm. Se varsă în Dunăre, în dreptul oraşului Nikopol pregăteau de ospăţ. Curînd, după
[10] Fibulă – agrafă.
[11] Obolul era cea mai mică unitate monetară la greci, avînd o greutate de 0,72 g. O drahmă avea 6 oboli.
[12] Pilos – pălăriuţă de pîslă, cu boruri foarte mici sau fără boruri.
Taina cavalerilor de Ioan Dan volumul 4
Capitolul 1
A
colo unde apa Săsarului întîlneşte dulce prag de cîmpie, se ridica pe vremuri o frumoasă cetate cunoscută sub numele de Rîul Femeilor. Împins dintr-o parte de puterea aspră a Dealului Florilor, primit molcom în potolita cîmpie, Săsarul îşi domoleşte goana de copil zurbagiu, parcă mirat. Apa, curată ca zîmbetul pruncului, descoperă pietrele şi nisipul de pe fund, a căror culoare bate cînd verde, cînd către galben-roşcat, cu sclipiri ciudate. Neştiutor şi năvalnic, Săsarul spală sînul munţilor şi aduce la vale grăunte de aur. Secole de-a rîndul, oamenii de prin partea locului au cernut nisipul în ciururi şi au adunat cu migală preţiosul metal. Cîntînd uimitor de subţire, Săsarul nu lua seama la mănoasa ocupaţie, aşa cum pruncul nu ştie că zîmbetul său şi sclipirea de diamante a ochilor încălzeşte inimile celor vîrstnici.
Mai tîrziu, cetatea şi-a luat numele de Baia Mare, după minele de aur din împrejurimi. Aşezată la răscrucea drumurilor din nord, cetatea îşi acoperea spatele cu tăria munţilor şi îşi odihnea picioarele mari în cîmpie. Vechiul drum care şerpuia printre codrii falnici de la Dealul Solovanului către Munţii Gutin şi peste ei, în frumoase încolăciri, făcea bună legătură cu Sighetul. În faţa cetăţii Baia Mare, el se bifurca fie spre Dej şi chiar mai departe, către Cluj, fie prin Ţara Oaşului, pe sub dealuri cu vii şi livezi, prin cîmpii vestite pentru roadele lor, pînă dincolo de Satu Mare.
Avînd o aşezare atît de binecuvîntată, Baia Mare îşi trăgea seva bogăţiilor pe vechile drumuri ale nordului. În zilele de tîrg soseau acolo carele Maramureşului încărcate cu cergi miţoase, lucrate în văile Izei şi Vişeului, bărbînţe grele ca viţeii de lapte, cu vestita brînză de la Ieud, Săpînţa, Strîmtura, sau tocmai de sus, de la Borşa. Mîndrele cioplituri în lemn de prin Munţii Rodnei, sau merele galben-roşcate, bătute în coajă cu suflet de soare aspru, blănuri scumpe de jder, de sobol sau de vidră.
Din Ţara Oaşului, veşnic învăluită în legende, alte care aduceau pînze de in şi de cînepă, grîu curat şi lucios ca lacrima de mamă, coşerci mari cu struguri gălbui, plăcuţi la vedere ca pruncii despuiaţi, piersici cît pumnul, al căror parfum delicat amintea dulcele sîn de fecioară, pere cu aroma păcătoasă, desfrînată şi îmbietoare ca sărutul ibovnicei. Acolo se vindeau cuţite cu plăsele de os, rod al meşterilor făurari din Apa, din Seini ori din Călineşti. Butoaiele pîntecoase cu vin auriu închegau prietenii sau aspre încăierări, iar ţuica din pragul Maramureşului, bună de leac pentru sufletul trist, ori de chef pentru voinici, putea să oblojească un zmeu.
Pe drumul Dejului veneau cîrduri de cai falnici, cu ochii răi, cu pielea veşnic înfiorată ca oglinda lacului măturat de vînt, crescuţi la Satu Lung, la Ileanda, ori pe valea Chiuarului. De la cetatea Ciceu, vestite pietre de moară ferecate în obezi, pistoale lucrate la Cluj, armuri şi arme tăioase tocmai de la Bistriţa Năsăudului.
Din munţi, sau chiar mai aproape, din Dealul Florilor, aurul scormonit cu migală, cobora fără încetare prin marile tainiţe ale cetăţii. Bogăţia în aur a Munţilor Maramureşului şedea la cumpănă cu cea a vestiţilor Apuseni. Atraşi de mira jul preţiosului metal, aventurieri de toate neamurile veneau pe acele meleaguri, se pierdeau prin păduri nesfîrşite, dar puţini mai luau drumul îndărăt; fie că se omorau între ei, fie că picau sub mîinile grele ale asprilor bărbaţi din nord.
În seara zilei de 8 februarie a anului 1600, un călăreţ intră prin poarta de sud a cetăţii Baia Mare. Oştenii de gardă îi cercetară hîrtiile, apoi îl sloboziră. O jumătate de ceas mai tîrziu, călătorul se opri în faţa unei case înconjurate de arbori şi ziduri mari. Întunericul nu adunase în punga lui adîncă toată lumina zilei, astfel că proaspătul musafir al cetăţii recunoscu fără greutate ceea ce căuta. Casa, mult retrasă către fundul curţii, avea zăbrele de fier groase cît funiile şi uşi de stejar cu ferestre mici, parcă anume făcute ca să ţină stavilă bună în caz de asediu.
Satisfăcut de rezultatul observaţiilor sale, călăreţul descălecă sprinten şi bătu cu ţeava pistolului în poartă. De undeva de printre copaci, apăru un bărbat între două vîrste, nu prea mare la trup, dar temeinic aplecat spre desfrîul grăsimii. Ochii lui mălăieţi îl priviră pe cel din uliţă cu vădită plictiseală, apoi grăsunul se retrase, hotărît a-şi căta de treburi.
—Hei, omule! grăi străinul înciudat. Ai auzit că am bătut în poartă?
—Cum te văd şi cum mă vezi.
—Atunci, poate că te ajută mintea să te întrebi de rostul acestei bătăi.
—Nu, domnule, răspunse grăsunul. Dacă ai fi venit la vreme de lumină, m-aş fi aplecat peste zid să te întreb ce doreşti. Fiindcă cei care bat pe la porţi, totdeauna doresc ceva. Dar noaptea nu stăm de vorbă cu nimeni. Aşteaptă să se facă ziuă.
—Încă nu-i noapte, rîse cel de la poartă.
—Ah, ah, domnule! zîmbi grăsunul. Peste zid o mai fi ceva lumină. De cînd e lumea există lumină dincolo de ziduri, însă aici, te asigur că-i noapte de-a binelea. D-aia ziceam că pînă mîine…
—O noapte în uliţă? Eşti nebun, omule! se răsti vizitatorul.
Grăsunul îl privi galeş, apoi răspunse cu frumoasă cumpătare a glasului:
—Nu zic ba. Poate că am ceva sminteală de minte, dar nu mai rea decît a domniei-tale, care te încumeţi în asemenea vremuri tulburi să baţi la poartă de creştin taman în faptul serii. Adio, domnule. Dacă ai ceva treburi aici, nu-i nici o grabă pînă mîine.
—Bine! se învoi necunoscutul schimbînd tactica. Pari să fii un om înţelept. Cunoşti valoarea unui ducat de aur.
Vădit interesat, grăsunul se aplecă peste zid şi răspunse cu chibzuială:
—O cunosc, domnule. Ducaţii nu prea se înghesuie în buzunarele mele, însă cu cît le duci dorul mai arzător, cu atît le ştii mai bine puterea.
—Drace! grăi necunoscutul. Frumoasă judecată. Asta îmi dovedeşte că ducatul meu va găsi în domnia-ta un stăpîn vrednic.
Zicînd acestea, aruncă moneda peste zid. Zgomotul ei la atingerea cu piatra sună în urechile grăsunului ca un cîntec de heruvimi, dar acesta nu se lăsă ispitit de muzică, ci prinse aurul cu îndemînare şi-l strecură în ascunzişurile hainei.
—Care e numele domniei-tale? întrebă străinul.
—Clement.
—Eşti prietenul lui Zablije?
—Nu, domnule, majordomul.
—Aha! Stăpînul e acasă?
—Uneori.
—Măi să fie! Şi cum aş putea să aflu?
—Greu, foarte greu, răspunse Clement. Mai treci pe aici. Acum nu-mi amintesc…
—Poate că ar fi mai uşor să încalec zidul şi să-ţi ard vreo două scatoalce. Astea întotdeauna împrospătează memoria.
—Adevărat, domnule! recunoscu majordomul. Aveţi dreptate în privinţa acestei metode, pe care am aplicat-o şi eu adesea, cu rezultate frumoase. Totuşi, mi-e teamă că planul domniei-tale ar avea ceva cusururi. Pistolul meu e dat naibii. Doamne iartă-mă! Ia foc din te-miri-ce. Dacă încaleci zidul şi rămîi doar olog, înseamnă că te-ai născut în zodie bună. Mai bine stăm la taclale pînă se face ziuă. Ţi-aş putea vorbi ceva despre geneză, fiindcă povestea cu mărul lui Adam încă nu a fost lămurită. Sînt mulţi cuvioşi patriarhi care cred că Adam ar fi gustat nu din măr, ci din sînul Evei…
—La dracu! îl întrerupse musafirul. Isprăveşte cu aiurelile astea şi nu uita că am şi eu un pistol!
—Nici o clipă, dar nu vei trage. Eşti străin de locurile acestea. Ba cred chiar că te fereşti a vorbii tare, ceea ce-mi dovedeşte că nu doreşti un scandal. Văd că eşti voinic. Mai văd că faţa domniei-tale, destul de îngrijită, ca să zic aşa, arată să nu fii om de rînd…
—Omule! îşi pierdu străinul răbdarea. Zablije nu va fi prea încîntat aflînd că mă ţii la poartă.
—Iar aveţi dreptate, zîmbi Clement. Vă atrag totuşi atenţia că stăpînul meu mă plăteşte prost, şi dacă nu-i jumulesc pe cei ce-l caută, risc să mor sărac.
—Mda! murmură cel de la poartă aruncînd încă un ducat peste zid. Ai fi acum în stare să-ţi vesteşti stăpînul?
—Fără tăgadă, zise Clement plin de bunăvoinţă. Eu cu cît sînt mai greu, cu atît alerg mai iute. Pînă la ziuă ajung sigur în faţa stăpînului.
Străinul duse mîna la pistol, un gest aprig, dar se răzgîndi la fel de iute.
„Va trebui să am răbdare pînă intru în ogradă, gîndi el. Abia pe urmă îl cotonogesc. Un scandal în stradă nu-mi convine, fiindcă aş putea atrage străjile”.
—Ai nevoie de o noapte întreagă pentru a face cîţiva paşi? întrebă cu blîndeţe.
—Nu, rîse majordomul, am nevoie de încă un ducat ca să prind destulă greutate.
Obţinînd cea de a treia monedă, Clement ocoli clădirea masivă de piatră, către o uşă dosnică. Intrarea din faţă slujea numai seniorului casei, sfinţia-sa părintele Zablije. Grăsunul majordom trecu prin salonul frumos luminat, unde buştenii mari cît omul trosneau veseli în căminul imens. Din camera alăturată răzbeau mirosuri gingaşe de unsori aromate, care arătau ceasul potrivit pentru masajul de seară al stăpînului. Părintele Zablije şedea întins pe o masă lungă, iar doi slujitori pricepuţi îi ungeau trupul. Pîntecul său, rotunjit binişor, contrasta cu umerii largi, ce se potriveau mai degrabă unui luptător decît cuviosului călugăr. Cel de-al treilea slujitor, mărunt şi obez, ţinea în mîini un evantai uriaş, pe care îl mişca deasupra stăpînului într-o dulce alintare, chiar dacă nu-şi avea rostul pe vreme de iarnă.
Auzind zgomotul uşii, Zablije întoarse nasul mare, coroiat ca un plisc de şoim şi grăi cu suavă lenevie:
—Ah, Clement, Clement! Cînd vei învăţa oare că e mare păcat să-ţi tulburi stăpînul ce se îngrijeşte de partea lui pămîntească?
—Iertare, sfinţia-ta! murmură grăsunul majordom. Numai unele treburi grabnice mă aduc aici la ceas nepotrivit. Se află afară un călăreţ care doreşte să te vadă.
—Un călăreţ? bombăni Zablije nemulţumit. Doar ştii că seara nu primim oaspeţi. Spune-i, fiule, să mai treacă pe la noi! Se va găsi cîndva un prilej să ne coborîm privirile cucernice asupra lui. Să-i mîntuim sufletul păcătos prin împreunarea degetelor, sau prin ridicarea ochilor către cer. Iar dacă duhul răului va stărui în sufletul său, îl vom atinge cu un os din spinarea sfîntului Veniamin. Du-te, fiule! Gîndurile noastre au luat drumul cugetului înalt.
„Să te ia naiba, Doamne iartă-mă! socoti Clement, sătul de izmenelile stăpînului. De cînd ai prins ceva cheag de bani, îţi dai nişte ifose mai mari decît ale prinţilor.”
Apoi grăi cu frumoasă plecăciune:
—Sfinţia-ta, omul vine de la drum şi pare încărcat cu aur.
Auzind asemenea vorbe, Zablije sări sprinten de pe masă, îmbrăcă un halat, îi concedie cu un gest pe cei trei slujitori şi zise fără a se arăta prea grăbit:
—Adu-l, fiule!
Clement părăsi încăperea, dar nu se repezi în întîmpinarea străinului, ci în direcţie opusă.
„Dacă-i deschid poarta ăluia din uliţă, se gîndi el, îmi rupe cîteva coaste înainte de a-i spune că ne bucură vizita. Mai bine îl trimit pe fratele Gaşpar, care aduce la corp cu mine, chiar dacă picioarele lui se arată ceva mai scurte. Iar dacă trupul său se va alege cu ceva ponoase, ne vom ruga pentru grabnica lui tămăduire.”
Zablije îşi primi oaspetele în salon. Privirea lui, alunecoasă ca argintul-viu, îl măsură pe străin temeinic, în vreme ce pe faţă i se aşternu un zîmbet îngăduitor, aşa cum se cuvenea unui cuvios călugăr. Şi chiar atunci cînd îşi recunoscu musafirul, înfăţişarea lui nu se schimbă cu nimic.
—Ah, Zablije! rîse străinul privindu-l cu ochi de cunoscător. Pari un adevărat prinţ. Oare ţinutul acesta plin de aur şi-a coborît harurile asupra ta? Locuinţa cu mobilă scumpă, mulţimea slujitorilor, toată bogăţia din jurul tău arată că duci o viaţă plină de huzur. Te-ai lepădat oare de rasa călugărească?
Plăcut impresionat de uluirea acestuia, Zablije ridică ochii către cer într-o prefăcută umilinţă, dar grăi cu tonul unui mare senior, fandosindu-se în fel şi chip.
—Ia loc, domnule Samuel! Au trecut patru ani de la ultima noastră întîlnire. E drept că în aceşti ani am ajuns la o stare bună şi că am lepădat rasa monahală, însă e tot atît de drept că sufletul nostru a rămas aplecat spre cele sfinte. Iar bunurile din jur ne aduc scîrbă, chiar dacă le folosim pentru netrebnica viaţă pămîntească. Sînt cîţiva ani de cînd veniturile mari nu ne mai îngăduie să locuim într-o chilie, fiindcă în mijlocul bogăţiilor sufletul se poate apleca mai vîrtos către gînduri înalte, lipsindu-ne de chemări lacome.
—Să nu o luăm razna, dragul meu! zîmbi ironic musafirul. Acum un an nu aveai o lescaie. Se împlinesc două luni de cînd ai cumpărat casa şi tot ce e în jurul tău.
Zablije îşi reţinu o tresărire, însă încruntarea bruscă a ochilor îi trădară uimirea. Străinul, ager în priviri, observă mărunta schimbare şi continuă să zîmbească.
—De unde ştii? întrebă gazda înăbuşindu-şi un căscat printr-o frumoasă acoperire cu palma.
—Ei, la naiba! Chiar dacă nu te-am văzut de multă vreme, m-am interesat mereu de sfinţia-ta, aşa cum se cuvine între prieteni.
—Înseamnă că prietenia te-a adus aici, iscodi Zablije.
—Da şi nu. Am venit mai degrabă să-ţi propun un tîrg din care vom cîştiga amîndoi.
—Un tîrg? Un cîştig? Dar am destul, domnule, răspunse călugărul, precaut. Acum, doar gîndurile pioase au căutare la noi. Ba mai mult: cred că am putea să te ajutăm cu ceva rugăciuni adînci.
Samuel bătu tarapanaua pe masă cu vîrful degetelor, spre disperarea gazdei, care prinse în ochii lui o sclipire de batjocură. Tăcură cîteva clipe, studiindu-se, apoi musafirul spuse blînd:
—Nu ai mare lucru, Zablije. Şi zău că nu e cazul să te ascunzi de un prieten vechi. Acum două luni dispuneai de o mie de ducaţi. Ca orice om înţelept, ţi-ai depus aurul la marele negustor Petreuş. Cumpărarea casei, a mobilierului, plata servitorilor şi alte cheltuieli te-au lipsit de nouă sute şi ceva de ducaţi. Astfel că la ceasul acesta mai dispui doar de şaizeci sau şaptezeci. Peste cîteva luni vei fi strîmtorat şi va trebui să-ţi iei rămas bun de la viaţa asta de huzur.
Vorbele lui Samuel îl uluiră cu totul.
—Adevărat! recunoscu el după îndelungă chibzuială, întrebîndu-se de scopul vizitei lui Samuel. Mă miră totuşi că ştii asemenea lucruri. Dacă nu ai ceva haruri necurate, înseamnă că numai o minune te-a ajutat.
—Minune? rîse musafirul bine dispus. Credeam că mă cunoşti mai temeinic. Dar nu despre asta doresc să discutăm. Ce-ai zice dacă ţi-aş oferi cinci sute de ducaţi?
Zablije ciuli urechile, iar ochii îi sclipiră lacomi. Apoi, faţa lui îşi recăpătă aerul cucernic.
„Samuel are nevoie de serviciile mele, gîndi el. Ei bine, să le vindem cît putem de scump. După sumă, pare să fie ceva tare primejdios. Dar oricît ar fi primejdia de mare, banii aceştia m-ar scoate din toate nevoile. Cine oferă cinci sute de ducaţi e departe de a fi om cu stare mijlocie, ceea ce înseamnă că ar mai putea adăuga ceva peste. Deci, să nu ne pripim.”
Ghicindu-i gîndurile, oaspetele îi rîse în faţă, iar cuvintele lui îl năuciră cu totul pe Zablije.
—Dacă lucrurile se vor desfăşura cu bună rînduială, să ştii că mă las jumulit. La asta te gîndeai adineauri.
—Nu, minţi călugărul, nu la asta, ci la faptul că domnia-ta nu oferi niciodată nimic fără să ceri. Ce doreşti în schimbul acestei sume?
—Eşti sigur că nu ne aude nimeni?
—Sigur, poţi să vorbeşti. Slujitorii s-au retras în casa cea mică, după cum e obiceiul cînd primesc oaspeţi. Aşa că nu mai rămîne decît să aflu ce doreşti în schimbul ducaţilor.
Samuel şezu puţin în cumpănă, să-şi aleagă cuvintele cu grijă, apoi spuse:
—Eu nu vreau nimic, dar cineva doreşte moartea lui Mihai, principele Transilvaniei şi al Ţării Româneşti.
Dacă s-ar fi despicat pereţii în clipa aceea, Zablije nu ar fi fost mai uluit. Îşi privi musafirul cînd cu un ochi, cînd cu altul, parcă hotărît a descoperi la el ceva semne de nerozie.
—Glumeşti, bîlbîi palid.
—N-am timp de şagă, dragul meu.
—Şi cine-i persoana care doreşte moartea lui Mihai-vodă?
—Asta o poţi afla numai dacă facem tîrgul.
—Ah, domnule Samuel! grăi Zablije. Mi-e teamă că nu sînt omul potrivit. Nu uita că te afli în faţa unui călugăr aplecat spre cele sfinte.
—Ei, la naiba! îl întrerupse oaspetele. Ai fost slujitor al bisericii, dar călugării te-au alungat dintre ei. S-a aflat că anul trecut ai încercat să-l ucizi pe Sigismund Báthory, fostul principe al Transilvaniei. După cum vezi, viaţa ta nu are secrete pentru mine. Alta e pricina. Ţi-e frică.
—Adevărat! recunoscu Zablije. Acesta este cuvîntul. Să ştii că taica Zablije nu dă cu piciorul unei afaceri promiţătoare, dar nici nu e destul de nătîng ca să intre în gura lupului. Şi ce lup! Mihai-vodă ştie să-şi apere pielea chiar mai bine decît cred unii. Şi zău că e cazul să mi-o apăr şi eu, mai ales că nu am alta de schimb. În urmă cu ani, cînd a scos Ţara Românească de sub turci, aceştia au încercat în fel şi chip să-l omoare. Emirul Ibrahim, care crezuse că l-a prins în cursă pe valah, a pierit sub mîna călăului. După ce a cucerit Transilvania, nobilii au căutat şi ei să-l omoare prin vicleşug. Ei bine, Petre Huszar, conducătorul complotului, a căzut sub cuţitul cavalerului Cae Indru. Pe vremea cînd erai în cîrdăşie cu Rocco Perisini, cel ce rîvnea la scaunul de domnie al Ţării Româneşti, ai încercat să-i iei viaţa marelui principe. Şi care a fost rezultatul? Perisini şi-a găsit moartea sub spada lui Ducu cel Iute, iar domnul Cae Indru a avut bunătatea să te ierte. Nu, prietene, nu facem tîrgul. Mi-e teamă să mă bag într-o astfel de afacere păguboasă. Am o piele gingaşă, de care mă simt foarte legat. Ar fi o prostie să o pun la bătaie, chiar dacă azi mă aflu strîmtorat de bani. Domnii Cae Indru, Costache Caravană, Chirilă Zece Cuţite, Ducu cel Iute, Sile Adormitu, părintele Grasa, Niţă Praştie, Tufănel, Toroipan şi Găluşcă stau la pîndă în jurul principelui, ca nişte dulăi care adulmecă cea mai mică urmă de primejdie. Iar dintre colţii lor, puţini au scăpat cu viaţă.
—Mda! zîmbi oaspetele. Voi căuta în altă parte. La nevoie, voi oferi o mie de ducaţi.
—O mie? murmură fostul călugăr ca dus pe gînduri. Cu asemenea avere şi cu ce am acum, aş duce-o zece ani în huzur, dar mi-e frică.
—Atunci, să nu mai vorbim despre asta. Voi găsi pe cineva să facă lucrarea pentru o mie cinci sute.
—Iesus-Maria! se clătină Zablije. O adevărată comoară. Păcat că mi-e frică.
—Mare păcat! grăi musafirul ridicîndu-se. Ei, la revedere, prietene. M-aş fi bucurat să închei afacerea cu tine, văzîndu-te atît de strîmtorat. Şi zău că nu-mi părea rău dacă-ţi ofeream chiar două mii!
—Sfîntă Lucreţia! îngăimă fostul călugăr. Aşteaptă, domnule! Ce te grăbeşti aşa?
—Timpul meu e măsurat.
—Ah, ah! se văicări Zablije cu toată sinceritatea, destul de rară la un om ca el. Dai năvală peste mine la ceas de pioasă pregătire pentru odihna de noapte. Îmi propui un complot care mă năuceşte şi nu-mi laşi răgaz de chibzuială adîncă. Nu cunosc nimic din planul domniei-tale. Ba mai mult: nici nu-ţi trece prin minte să mi-l arăţi înainte de a primi consimţămîntul meu. Oricît ai fi de grăbit, oricît de mare este taina planului, nu-mi poţi cere să mă hotărăsc înainte de a-l cunoaşte. Noi doi am lucrat mult împreună şi totdeauna cu folos. Între noi nu a încăput niciodată trădarea. De fapt, acesta ar fi măcar unul dintre temeiurile pentru care mă cauţi. Iar dacă mi-ai pomenit de gîndul de a-l răpune pe Mihai-vodă, nu văd ce te-ar opri să-mi spui şi restul. Şi chiar de nu ne vom înţelege, doar ştii că tainele altora stau în mintea mea ca într-un mormînt.
„Aşa este, gîndi Samuel. Nici eu nu m-aş băga într-o afacere primejdioasă înainte de a cunoaşte amănunte.”
Îl privi adînc pe fostul călugăr, apoi se hotărî. Cătă în buzunarul de la piept şi scoase o cutie nu mai mare ca doi galbeni puşi unul peste altul.
—Iată, zise el, aici se află un praf alburiu. L-am adus de la Genova şi mă costă o sută de ducaţi. S-ar zice că e cea mai straşnică otravă din cîte se cunosc. Pusă într-un cazan cu mîncare, cantitatea aceasta poate omorî o sută de oameni. Peste două săptămîni, adică în ziua de douăzeci şi doi, Mihai-vodă va pleca din Alba-Iulia spre Sibiu. În arsenalul din Sibiu se toarnă şaizeci de tunuri. Principele doreşte să le vadă şi, ca de obicei, va fi însoţit de domnii Indru, Costache, Ducu, Chirilă, Sile Adormitu, părintele Grasa şi ceilalţi dulăi de care te sperii. Pe timpul cardinalului Andrei Báthory erai un obişnuit al palatului princiar. Deci nu-ţi va fi greu să te descurci în imensa clădire.
—Ah, domnule Samuel! murmură fostul călugăr. De departe, toate lucrurile par simple. Dacă priveşti munţii de la distanţă, ai convingerea că poţi urca sprinten pînă pe crestele lor. Abia cînd ajungi în faţa stîncilor drepte îţi dai seama de neajunsuri. Toate coridoarele, încăperile şi intrările palatului stau în paza străjilor. Nimeni nu calcă acolo după pofta inimii.
—Ştiu, aprobă Samuel. D-aia te-am ales pe tine. Eşti unul dintre puţinii oameni care cunosc bine interiorul palatului.
—Dar asta nu ajută cu nimic. Străjile nu-mi vor îngădui să fac măcar un pas dincolo de poartă. Mă vor lua la întrebări şi voi sfîrşi prin a fi arestat.
—Crezi? Ei bine, domnul Cae Indru îţi va înlesni intrarea acolo.
—Indru? sări Zablije, descumpănit doar o clipă. Să nu-mi spui că l-ai cumpărat cu aur pe nepotul principelui, fiindcă n-am puterea să te cred.
—Of, Zablije, mereu mă întrerupi! Ai ştiut vreodată că Indru are un frate? Că fratele îi seamănă leit, chiar dacă e mai în vîrstă cu unsprezece ani?
—Nu.
—Te cred. Puţini ştiu. Pe frate îl cheamă Dumitraşcu şi e un biet nebun care se vrea domn al Ţării Româneşti. Sigismund Báthory l-a pescuit de undeva în Silezia, uimit de asemănarea lui cu Indru. Acest Dumitraşcu te va introduce în palatul princiar.
—Dumitraşcu? se miră Zablije. Ştiam că Petru Cercel, fostul domn al Ţării Româneşti, a avut un singur fiu, pe Marcu, sau, cum îşi zice el azi, Cae Indru.
—Ştii puţin, sfinţia-ta, grăi Samuel. Petru Cercel a avut trei copii. Pe Dumitraşcu, pe Marcu şi o fiică, născută în capitala Franţei. Despre fată nu s-a aflat mare lucru. Pare a fi mlădiţă dintr-o dragoste tăinuită. Cercel a pomenit desre ea înainte de moarte.
—Nu-i de mirare, murmură fostul călugăr. Petru era un bărbat frumos şi a locuit multă vreme la Paris. Acolo, poate să se fi încurcat cu vreo doamnă de la curtea Franţei.
Apoi se lumină brusc.
—Dacă lucrurile stau aşa, înseamnă că Dumitraşcu are drepturi înaintea lui Cae Indru asupra scaunului domnesc din Ţara Românească. De ce nu-l folosiţi pe el? Cu asemenea înfăţişare, ar găsi un prilej să se apropie de Mihai-vodă şi să-l ucidă. În felul acesta, drumul spre domnie i-ar fi deschis.
—Ţi-am spus că-i nebun, îl întrerupse oaspetele. Boala îl apucă rar, ce-i drept, dar nu poţi pune temei pe un om cu mintea răvăşită. Ne vom mulţumi să te introducă în palat.
—Poate, murmură Zablije gînditor. Dar dacă Dumitraşcu se va întoarce împotriva noastră? Dacă va da totul în vileag?
—Asta nu, nu, dragă Zablije. Acum şapte-opt ani, Dumitraşcu a lucrat împotriva lui Mihai-vodă, însă fără folos. Acum i s-a promis scaunul de domnie al Ţării Româneşti.
—Totuşi, nu sînt lămurit. Să zicem că Dumitraşcu va fi luat drept Cae Indru. Că vom intra în palat. Şi care-i cîştigul?
—Mare cîştig, răspunse oaspetele. După lupta de la Şelimbăr, principele Mihai nu s-a simţit prea bine cu sănătatea. Unele lovituri grele căpătate acolo şi-au arătat răutate mai tîrziu. Felcerul Zimmermann îl tratează cu ceva leacuri. Un borcan cu astfel de leacuri se află întotdeauna pe masa de lîngă patul principelui. Va fi destul să amesteci praful acesta cu ceea ce vezi în borcan.
—Şi dacă Mihai-vodă nu se va atinge de leacuri?
—O! rîse oaspetele. Nu-l cunoşti, dragul meu. Omul acesta nu lasă nimic la întîmplare. Iar acum, după ce ţi-am lămurit planul meu, nu mai rămîne decît să batem palma.
—Ar mai fi vreme pentru asta, se codi Zablije. Întîi ar trebui să stabilim suma care mi se cuvine, fiindcă ce mi-ai spus…
—Eşti lacom, sfinţia-ta, grăi Samuel aspru.
Fostul călugăr nu luă seama la observaţiile acestuia. Ridică nasul ca o lamă de cosor, închise un ochi, îşi împreună mîinile într-un gest cucernic şi gîndi:
„Ştie că sînt singurul om în stare să descurce această afacere. Două mii de ducaţi reprezintă o avere la care n-aş fi visat niciodată. M-aş fi învoit chiar şi cu jumătate din sumă, iar dacă mă cercetez bine, poate chiar cu un sfert. Totuşi, ar fi păcat să nu mai ciugulim ceva. Cred că pungaşul acesta cîştigă de două ori pe atît, sau poate chiar mai bine.”
—Trei mii, prietene drag, şuieră Zablije mîngîindu-şi faţa.
Samuel tresări şi-i răspunse întunecat:
—Două. Aceasta e suma de care dispun.
—Măcar două mii opt sute, milostivule!
—Două.
—Poate două mii cinci sute, suflet bun de creştin, zise întinzînd mîinile a binecuvîntare.
—Două.
—E ultimul tău cuvînt, frate scump?
—Ultimul.
—Fie, tîlharule! mîrîi Zablije transpirat. Cine dă aurul?
—Ieremia Movilă domnul Moldovei şi Sigismund Báthory fostul principe al Transilvaniei.
—Unde îl primesc?
—Iată o hîrtie pentru o mie de ducaţi. Restul – după ce se va isprăvi lucrarea. Te voi aştepta la hanul Lumina Zorilor din Teiuş.
—Pot să te mai întreb ceva?
—Chiar te rog.
—Ce urmăreşte Sigismund?
—Scaunul principatului Transilvaniei.
—Dar Ieremia Movilă?
—Scaunul Ţării Româneşti, în care ar vrea să-l aşeze pe fratele său Simion Movilă.
Zablije îl privi mirat, iar întrebarea lui veni destul de firesc:
—Parcă ziceai că domnia aceasta i-a fost promisă lui Dumitraşcu.
—Da, aşa ziceam, zîmbi Samuel. Promisă, e tocmai cuvîntul care trebuie. Dar de la promisiune la faptă, drumul se arată lung.
—Înţeleg, murmură Zablije. Dumitraşcu se va alege cu praful de pe tobă. Totuşi, el rămîne o ameninţare. Văzîndu-se păgubit, ar putea vorbi despre asasinarea lui Mihai-vodă.
—Ar putea, dar nu o va face. Cum îţi închipui că am lăsa noi în viaţă un astfel de martor?
Zablije închise un ochi. Era un tic al său în momentele de uimire.
—Vrei să zici că pe Dumitraşcu îl aşteaptă…
—Da, asta vreau să zic. Iar sarcina îţi revine ţie. La Alba-Iulia veţi călători cu o trăsură. Şi tot cu ea vă veţi şi întoarce. Ei bine, cred că nicăieri nu există prilej mai bun pentru o lovitură de cuţit decît în trăsură. Asta se va petrece între Alba-Iulia şi Teiuş. Uciderea lui Dumitraşcu îţi aduce încă două sute de ducaţi.
—Dar şi eu voi fi un martor nedorit, se lumină brusc fostul călugăr. Cime îmi garantează că voi rămîne în viaţă?
—Eu! Am lucrat mult împreună şi iată că eşti mai sănătos ca oricînd. Şi vom mai lucra, dragă Zablije. Dacă pe Dumitraşcu l-aş fi angajat din voinţa mea, l-aş fi apărat de necazuri. Totdeauna mi-am apărat oamenii. Poate-i un cusur al meu că ştiu să fiu loial chiar în afaceri necurate.
Gazda recunoscu în sinea lui temeinicia acelor vorbe. Ştia că Samuel are astfel de calităţi.
—Totuşi, nu pricep un lucru, zise el. De unde pînă unde prietenia lui Ieremia Movilă cu Sigismund Báthory?
—Ah! rîse oaspetele. Domnul Moldovei s-ar face prieten şi cu Dracul. E dornic de mărire şi putere. Sigismund îi aduce aur şi oşti din Polonia. Azi, lucrează frumos împreună, dar mîine cine ştie ce va fi? De va ajunge Sigismund principe al Transilvaniei, Movilă poate să-şi ia rămas bun de la scaunul său de domnie. Însă primejdia e mai apropiată azi. Ieremia ştie că principele Mihai pregăteşte o intrare cu oşti în Moldova. Şi mai ştie că nu l-ar putea opri. Mihai doreşte unirea valahilor de pretutindeni. De va rămîne în viaţă, o va face, fiindcă în ultimii şapte ani s-a dovedit cel mai mare general din Europa. Ai fost la Şelimbăr, Zablije?
—Am fost şi te rog să mă crezi că am privit lupta cu ochi de cunoscător. Şedeam pe Dealul Gregori, şi mă uitam foarte mirat. Ca număr, oştile erau la fel. Cam treizeci de mii de oameni avea cardinalul Andrei Báthory şi tot pe atît Mihai-vodă. Oştile comitatelor, îmbrăcate în zale, tunurile mari de sub zidurile Sibiului, poziţia bună ocupată de principele Andrei mă încredinţau că armata lui Mihai-vodă va îngenunchea în mai puţin de un ceas. Că va fi un măcel cum nu s-a văzut prin acele părţi. După nouă ceasuri de luptă, cînd oamenii lui Andrei Báthory şi toată floarea nobilimii din jurul lui se spulberaseră cu totul, am crezut că visez urît.
—Da, aprobă Samuel îngîndurat. Am fost şi eu acolo. Puţini au crezut într-o victorie a celor din Ţara Românească. Ştii care a fost secretul ei?
—Nu, recunoscu Zablije.
—Te cred. Mihai a venit cu oşti uşoare, fiindcă a înţeles, înaintea altor generali, că cele greoaie, îmbrăcate în zale şi armuri, şi-au cam trăit traiul. Adică au început să moară o dată cu apariţia armelor de foc. Acesta a fost secretul victoriei. Unirea celor două ţări române sub un singur conducător i-a uimit pe mulţi. Imperiul austriac şi-a dat seama că are în Mihai-vodă un vasal prea puternic. Marea nobilime a Transilvaniei, uluită şi învinsă lîngă zidurile Sibiului, s-a pomenit peste noapte cu un principe din neamul valahilor. Polonii, care visau o graniţă cu turcii pe Dunăre, şi-au văzut planurile spulberate. Iar turcii pricep abia acum că au greşit aplaudînd intrarea lui Mihai în Transilvania. O ţară a valahilor unită sub un astfel de general înseamnă scăderea influenţei turceşti spre nord şi spre apus. Aşa stînd lucrurile, prevăd mari necazuri pentru viteazul principe. Dacă nu vom reuşi noi, în viitoarele luni se vor găsi alţii care vor plăti în aur uciderea lui Mihai-vodă. Ameninţările stau atît de mari peste el, încît de va scăpa din încercarea noastră nu-i va fi de nici un folos. Principele nu va apuca viu sfîrşitul iernii. Asta ţi-o spun fiindcă ştiu multe.
—După căldura vorbelor, mă mir că-i doreşti moartea.
Oaspetele surîse.
—Nu o doresc, dragul meu. Îl admir. Oameni ca el se nasc rar. Poate o dată la cîteva sute de ani. Din păcate, inte resele mele nu se potrivesc cu ale lui. Am patruzeci de ani şi sînt sărac. Dacă aş fi slujit la curtea acestui principe, m-aş fi bucurat poate de onoruri, însă aur nu găseşti la el. Şi-a risipit întreaga avere spre folosul ţării.
—Totuşi, o seamă de cavaleri îl slujesc fără plată.
—Adevărat, dar ei sînt valahi. Eu n-am ţară. Nici nu ştiu unde m-am născut.
—Grea treabă! zise călugărul, atent la gîndurile sale.
—Foarte grea! încuviinţă Samuel. Dacă izbîndeşti, eşti un om făcut. Sigismund va uita răul ce l-ai încercat anul trecut asupra lui. De va ajunge iar principe al Transilvaniei vom lucra împreună pentru el. Şi m-ar mira dacă nu te va face episcop.
—Dumitraşcu ştie că este nepotul lui Mihai-vodă?
—Cum naiba să nu ştie? Doar a luptat împotriva lui pentru scaunul de domnie al Ţării Româneşti.
—Dar despre Cae Indru a aflat ceva?
—Nu. El îl cunoaşte numai sub numele de Marcu. Acum opt ani, cei doi fraţi s-au despărţit cu duşmănie. Dumitraşcu a plecat spre apus, purtînd în umăr o rană lăsată de spada lui Indru.
—De ce s-au duelat?
—Fiindcă Indru şi-a dat seama că Mihai-vodă este cel mai bun, cel mai potrivit dintre ei pentru domnia din Ţara Românească.
—Mda! şi unde îl întîlnesc pe Dumitraşcu?
—Am eu grijă, răspunse oaspetele. Dar ia spune-mi, de ce ţii unsprezece slujitori?
Fostul călugăr se încruntă doar o clipă, apoi răspunse cu sinceritate:
—Domnule, mulţimea lor mă desfată. Cînd ies în uliţă, sînt un nimic. Acest lucru mă ustură. D-aia în casă la mine vreau să fiu rege.
—E un fel de a vedea lucrurile, admise musafirul. Totuşi, am aflat că printre ei ar fi şi o femeie trupeşă. O femeie lîngă un fost călugăr care mai are chemări spre lucrările sfinte mă miră.
—Dar nu-i nimic de mirare, domnule. Cu ea discut , seara, despre facerea lumii.
Samuel îşi reţinu un zîmbet. Numai ochii lui inteligenţi licăriră uşor spre veselie.
Tăcură. Zablije luă două pahare şi le umplu cu ţuică. Prin coridorul slab luminat se strecură o umbră. Neliniştit ca un animal care simte primejdia, Samuel deschise uşa, dar coridorul era pustiu. Jăraticul din cămin murea treptat. Afară se iscase un vînt din senin şi pălmuia ferestrele cu zgomot aspru. Curînd, lumînările de seu închiseră ochii. Noaptea sărise peste hotarul ei de mijloc.
Volumul 1
•
În bătaia lunii, șleaul șerpuia printre miriști, aburcând lin dealurile și prăpăstuindu-se tot atât de lin în văiugile năpădite de iarbă și tufărișuri.
Încordat în scări, cu trupul lăsat pe coama fugarului, un băietan de vreo cincisprezece ani întorcea din când în când capul îndărăt ca să-și cumpănească sorții scăpării. Fugise de-a-ncălare de la conacul stăpânului său, după o bătaie soră cu moartea. Îi țineau urma trei arnăuți[1] de-ai boierului. Întorcând iarăși de la o vreme capul, fugarul își dădu seama că norocul începe să tragă de partea urmăritorilor, care aveau cai mai abrași[2] și mai multă pricepere în stăpânirea și îndemnarea lor. Distanța până la ei se scurta văzând cu ochii, în vreme ce puterile roibului său scădeau cu repeziciune. Străbătuse, după socoteala lui, vreo cincisprezece vrâste și mai avea, după aceeași socoteală, vreo cinci înainte, până a ajunge la acel codru care se cheamă al Ciurei, unde se spunea că hălăduiau oameni mai slobozi decât păsările cerului. La ei năzuia el să ajungă…
Vreo sută de pași îl mai despărțeau acum de urmăritori. Privi înainte. Dealurile rămăseseră în urmă, făcând loc unei câmpii oable[3] la capătul căreia se ițea marginea întunecată a unui codru. Își șfichiui cu năduf fugarul. Acesta icnea, fornăind și împrăștiind bală. Se ridică și mai mult în scări, cercând a-l ușura de greutate și lăsându-și obrazul în bătaia usturătoare a coamei.
•
În vremea asta, la acea margine întunecată de pădure își făceau obișnuita lor pândă doi codreni[4] armați cu durde[5], pistoale și hangere[6]. Stăteau de-a-ncălare, sub pologul[7] rotat al unui tufan, scrutând depărtările. Nu peste multă vreme urechea prinse tropot de copită, iar ochiul desluși umbrele a patru călăreți gonind pe sub lună…
— Ian te uită, pe cine-or fi urmărind arnăuții cu atâta înverșunare? grăi unul din ei, întorcând a mirare capul spre soțul său, care călărea un cal pag[8], cu coamă lungă și nările-n vânt.
— Se pare că-i un băietan, răspunse acesta. O fi de la vreo curte boierească. Da’ ce poznă o fi făcut?
Celălalt n-avu timp să-i răspundă, căci dinspre șleau trosni o împușcătură. O slobozise unul din cei trei urmăritori asupra călărețului din față.
— Nu l-o pălit! grăi primul haiduc, privindu-și cu neliniște tovarășul.
— Da’ o să-l pălească numaidecât, că-s puși pe omor după cum văd, răspunse tot atât de neliniștit acesta, trăgând către el dârlogii. Frică li-i să nu le scape în codru și vor să-l dea gata. Eu aș zice să-i dăm o mână de ajutor băietului, că-i păcat de tinerețele lui…
— Așa zic și eu, că dreptatea și obida tot de partea lui trebuie să fie. Haide!
Punând mâna pe pistoale și împintenându-și fugarii, haiducii o porniră cu repeziciune către șleau, tăind de-a curmezișul calea celor patru călăreți. Dar în clipa următoare același arnăut ridică iarăși pistolul, stupind foc. De data asta plumbul nu-și greși ținta: lovit, călărețul din față se înălță în scări și, apucându-se cu mâinile de ceafă, se rostogoli de pe cal în șanțul de la marginea drumului.
Dar arnăuții nu apucară să descalece. Cât ai bate din palme, cei doi haiduci erau asupra lor. Chitindu-l pe ucigaș, unul dintre ei îl prăvăli cu un foc la pământ, apoi atât el, cât și celălalt traseră hangerele. Luați pe nepusă masă și bănuind cam cu cine au a face într-acest miez de noapte, arnăuții își răsuciră în loc fugarii și o luară la sănătoasa. Haiducii întoarseră caii și descălecară la grabă lângă cel lovit. Băietanul zăcea nemișcat pe fundul șanțului.
— Amărâtul de el, zise cu năduf cel care-l chitise pe ucigaș, îngenunchind lângă băiat și ridicându-i capul. La moalele capului l-o lovit! Tâlharii! Apoi, privindu-l neliniștit pe tovarășul său, întrebă: Oare o mai fi trăind?
Acesta se aplecă la rându-i, își lipi urechea de pieptul băiatului în dreptul inimii, după care, ridicând către soțul său ochii înseninați dintr-o dată, zise:
— Trăiește!
Zicând acestea, își smulse mâneca cămășii, legă cu ea strâns capul rănitului și se uită cu înțeles în ochii celuilalt.
— Să-l luăm cu noi, poate o mai avea zile, amărâtul de el…
•
Era prin anul Domnului 1631, la vreo șapte ani după întâmplarea de mai sus. La curțile domnești din Ieși, într-una din frumoasele săli ale palatului, se întinsese mare zaiafet, prilejuit de reînturnarea pe tronul Moldovei a lui Alexandru Vodă Iliaș, trimis de Poarta suzerană în locul lui Alexandru Radu. Masa gemea sub felurimea bucatelor și a tacâmurilor scumpe, asupra cărora băteau smerite mătănii vreo două duzini de bărbi de toate mărimile, înconjurate de zeci de idiclii[9] și cepaele, care împleau pocalele și înlocuiau blidurile golite cu altele vârfuite și dichisite cu grijă de meșterii bucătari.
Când zvonul de glasuri se mai domoli, logofătul Neghinuță, carele ședea în stânga domnului, ridică pocalul și cuvântă astfel către domn și meseni:
— Să ne trăiești, doamne și bine ai venit pe aceste mănoase plaiuri moldovenești, pe care, ne învrednicim a crede, ai să le ocârmuiești cu aceeași înțelepciune și dragoste precum le-ai mai ocârmuit înainte, în prima ta domnie.
Aici vodă dete din cap cu smerenie, iar cuvântătorul, după ce aruncă o privire plină de înțelesuri acelor bărbi slăvite din jurul domniei-sale, urmă:
— Și ne mai învrednicim a crede, doamne, că n-ai să uiți nici de prea-smeritele slugi ale tale adunate la aiastă masă, care te-au slujit cu credință și supunere atât în zile bune, cât și în cele rele.
La aceste cuvinte, mesenii suspinară cu frunțile plecate, unii mai tineri dându-și coate pe furiș și cătând cu înțelegere în ochii măriei sale.
Domnul înălță pocalul recunoștinței, îl deșertă și grăi astfel:
— Vă mulțămesc, boieri dumneavoastră, pentru aieste urări de bine pe care mi le aduceți, cum și pentru credința ce mi-ați arătat-o în năprasnele prin care am trecut. Acum că am putut, cu ajutorul vostru, îndupleca Înalta Poartă să mă trimeată la locul ce mi se cuvine, mă voi strădui din răsputeri să nu dezmint așteptările voastre. Dar înainte de asta, urmă a zice vodă, se cuvine să curățim țara de acei care ne voiesc răul, de neprietenii noștri. Am auzit de unul, vornicul Lupul Vasile, boier de neam, care umblă cu vorbe și felurite scorneli ca să răzvrătească norodul împotriva me și a voastră.
— Drept ai grăit, mărita ta, ridică fruntea Baptiste Veleli, sfetnic de mare taină al măriei sale. Vornicul ista o trimis la Poartă, la Stambul, o solie alcătuită din boieri moldoveni pentru a se pune împotriva venirii tale în țară. Spuneau cum că norodul i-ar fi împuternicit să grăiască în numele lui. Da’ bine că am aflat la vreme de aiastă uneltire și am știut a pune vorbă și cele de cuviință acolo unde era nevoie, așa încât o fost poftit să se întoarcă frumușel, cu buzăle umflate, pe drumul care i-o adus.
— E un om tare primejdios, doamne, vornicul ista, suspină către măria sa și logofătul Neghinuță. I-o spune și numele: Lupu, adică. Îl cunosc eu bine! Mai are doi prietini buni întru uneltiri: bătrânul boier Buhuș și hatmanul[10] Săvin. Cică îmblă tustrei din sat în sat și tulbură norodul…
Aici logofătul tăcu, căci domnul și stăpânul ridică dreapta și cu obrazul întunecat dintr-o dată, cu ochii scăpărători spuse:
— După cele pătimite în prima noastră domnie, nu mai avem dreptul de a șovăi într-asemenea împrejurare. Vrăjmașul trebuiește lovit de-ndată și fără cruțare, ca să nu aibă vreme să te lovească el.
— Așa este, doamne, încuviințară mesenii în cor, clătinându-și bărbile.
Măria sa întoarse capul către soțul său din stânga, spunându-i cu aceeași scăpărare în ochi și cu același glas care nu mai răbda zăbavă:
— De aceea, logofete Neghinuță, fiind domnia ta om în care mi-am pus întotdeauna nădejdea, am a-ți da o poruncă pe care să mi-o duci la împlinire. În satul Voineștilor, taman prin locurile pe unde am auzit eu că îmblă Vasile Lupu ista, am un om al meu, pe care prea bine îl cunoașteți și domniile voastre. Este vorba de logofătul Negrilă, boier credincios nouă, care o arătat întotdeauna multă osârdie în toate câte l-am rugat a face pentru noi. El are destui oameni la îndemână ce ne pot scăpa cu ușurință de pacostea asta de boieri. Ai să iei de la cămănărie[11] cinci sute de galbeni și ai să i-i duci lui Negrilă. La prețul ista s-or găsi mulți ahotnici[12] care să-i aducă vii ori morți pe cei trei înaintea noastră. Mâine, cum s-o crăpa de ziuă, pleci la drum fără zăbavă! Înțălesu-m-ai?
— Înțăles, măria ta! icni boierul. Oi face întocmai…
•
La o margine de pădure, în dreptul șleaului celui mare al Ieșilor, stătea de pândă un pâlc de călăreți. Erau cinci la număr, oameni trecuți de prima tinerețe, unii din ei având tâmplele sure și obrazurile scorțoase, tăbăcite de arșițe și vânt. Unul singur, încălecat pe un harmăsar alb, cu șa și frâie țintare, cu pieptar lat, părea, pe lângă ei, din cale afară de tânăr. Pletele lui castanii răsfirate în șuvițe îi cădeau pe spate, dezvăluind un obraz oacheș, o frunte lată și niște ochi căprui plini de înfrigurare.
— Căpitane, spuse într-un târziu unul dintre călăreți, arătând cu brațul în zare, văd un rădvan boieresc venind într-acoace!
— Îl văd și eu, Gâtlane, răspunse tânărul, înălțându-se în scări și ducând mâna streașină la ochi.
— Și mă cuprinde mirarea, urmă același călăreț, ridicând din umeri: ce pasăre o fi călătorind la vremea asta fără să-i pese de ereți și hultani?
Tânărul zâmbi:
— Nu-i pasă, că știe să-și păzească bunătatea de pene. Ian uitați-vă ce de flintulițe ghintuite o însoțesc!
Într-adevăr, rădvanul care apăruse în depărtare și acum se apropia cu repeziciune avea înhămați la el patru cai în falet, cu doi arnăuți armați călare pe perechea din față, purtând haine albe de aba împodobite cu fireturi negre, iar în spate șase arnăuți călări, armați și ei până-n dinți.
— Mă bate gândul, glăsui un alt călăreț, care se afla în dreapta celui tânăr, că trebuie să fie vreun dreptcredincios de-al lui Alexandru Vodă fanariotul și că treaba la care o pornit nu rabdă zăbavă.
— Așa trebuie să fie, măi Dobre, spuse căpitanul, strunindu-și harmăsarul, care prinse a se foi sub el.
— Dacă-i dintr-aiștia, apoi nu se poate să nu aibă asupra lui câteva punguțe cu gălbenași, grăi Gâtlan. După care, răsucindu-și în sus sfârcul mustății, clipi șmecherește și întrebă: Ce zici, căpitane, le dăm binețe?
Tânărul zâmbi, apoi spuse:
— Nici că se cade altfel! O așa luminată față boierească cum e asta ar putea chiar să se supere dacă n-o bagi în samă.
Călăreții râseră, apoi, la un semn al tânărului, o porniră vijelios la vale, chiuind și pocnind din pistoale. Văzându-i, surugiii prinseră a biciui cu strășnicie telegarii, punându-i în galop, iar arnăuții, împresurând rădvanul, traseră pistoalele din sileafuri[13], slobozindu-le în năvălitori. Dar niciunul dintre aceștia nu se clinti din șa. Aplecați asupra coamelor, cu hangerele scăpărând în mână, codrenii veneau într-o întinsoare asupra lor pe amândouă laturi ale drumului. Ajungând din urmă rădvanul, căpitanul cel tânăr, împreună cu doi din soții săi, Gâtlan și Dobre, se păliră în săbii cu arnăuții, în vreme ce ceilalți doi haiduci picară în coastele surugiilor de pe perechea de telegari înaintași. Nedându-le răgaz să-și tragă pistoalele de la brâu, aceștia îi înșfăcară de mijloc și, săltându-i din șa, îi azvârliră în șanțurile drumului, după care ispravă apucară căpestrele înaintașilor, oprindu-i în loc. În dreptul rădvanului lupta era aprigă. Văzând că-s în număr mai mare decât codrenii și că se arată putință de izbândă, cei șase slujitori ai măriei sale se prăvăliră cu iataganele asupra lor, împresurându-i din toate părțile și îngrămădindu-i la mijloc. Dar hangerele, deși fiecare din ele avea de ținut piept la două iatagane, păreau a nu se înspăimânta de loc. Și asta pentru că le veniră în ajutor durdele. Ținând durda de țeavă în mâna stângă și mânuind-o în chip de măciucă și scut împotriva unuia din oțele, codrenii își arătau cu dreapta întregul meșteșug al armelor. Înălțați în scări și ajutorați de istețele lor dobitoace, care, deși nestrunite de dârlogi, păreau că înțeleg gândurile stăpânului până în cele mai adânci tainițe ale lui, ei veneau pas cu pas asupra arnăuților, râzând diavolește și dând strigăte de ocară și batjocură, dintr-acelea care-l fac pe om să vadă roșu dinaintea ochilor și să-și piardă, astfel, capul, arma de care are cea mai mare trebuință într-o asemenea împrejurare.
În vremea asta, pasărea care se călătorea în rădvan încremenise între pernele acestuia, mișcând doar capul într-o parte și alta, ca să vadă de partea cui se arată semnele izbândei. La început, când arnăuții prinseră a-i înghesui pe codreni între piepturile cailor, boierul slobozise chiar un suspin de ușurare și pusese mâna pe iataganul ce-l avea alături, zicându-și că numaidecât se va ivi prilejul să se arate și el la lumina soarelui întru toată strălucirea bărbăției sale, dar curând mâna dumnealui își slăbi strânsoarea pe mănunchiul acestuia și buza de jos prinse a-i tremura. Căci iată ce se întâmpla afară: cel mai tânăr dintre lotri, călare pe harmăsar alb, și care părea a fi căpitanul lor, înaintând asupra celor doi oameni ai măriei sale, îl chiti pe neașteptate pe unul, dintr-o parte, cu patul durdei, prăvălindu-l din șa, apoi întoarse asupra celuilalt amândouă armele. Deși hangerul îi fulgeră în câteva rânduri pe sub gâtița acestuia, tot durda fu ceea care-l scapă pe om de griji. Pocnit în țuguiul cușmei, vrednicul slujitor al măriei sale se bălăbăni în șa, apoi se prăpăstui pe-o lăture, venind domol spre tovarășul său din colbul drumului, ca să-l întrebe de sănătate. După care ispravă, căpitanul cel tânăr se întoarse într-ajutorul celor doi soți ai săi. La drept vorbind, aceștia nu prea aveau nevoie de el: fiecare din ei rămăsese a se măsura creștinește cu un singur vrăjmaș, căci părechile lor, cu mădularele și scăfârliile betegite de durde, strigau de acuma aman[14], târându-se de-a bușilea prin colbul drumului. Un sughiț cumplit îl apucă pe boier când îi văzu și pe cei doi surugii ai săi venind pihotași[15], cu mâinile legate la spate, înghiontiți din urmă de durdele codrenilor care opriseră rădvanul.
Încredințându-și sufletul celui de sus și zicându-și că-i păcat de tinerețele lui, care nu se vor mai bucura de lumina soarelui și de mila slăvitului său stăpân, logofătul Neghinuță, căci el și nimeni altul era pasărea cu pricina, ascunse în pripă, sub perne, pacostea de iatagan și rămase stană, cu ochii ațintiți înainte, ascultându-și bătăile surde ale inimii și trăgând cu urechea la cele câteva clinchete de săbii, care se mai auzeau din ce în ce mai slab de afară. În cele din urmă conteniră și ele. Nu trecu multă vreme și în urechea ciulită până la durere a vajnicului călător bubui un râs ce-l furnică din cap până-n picioare, apoi auzi scârțâitul ușiței rădvanului și un glas de tunet zicând:
— Să ne trăiești, boierule! Ia poftește matale de-ți mai dezmorțește picioarele pe-afară, că prea au ostenit de-atâta drum!
•
Pentru mama Safta, chelăreasa[16], ca și pentru toate muierile din rândul slujitorimii conacului din satul Voineștilor, îndârjirile Radei față de tot ce se arăta chip de bărbat erau de neînțeles.
— Nu-i în toate mințile fata asta! zicea chelăreasa către urechile care aveau răbdarea și răgazul s-o asculte. Frumoasă este, cum nu se află alta prin partea locului, isteață așijderea – că dacă ți-o întoarce ea vorba, pe loc te apucă sughițu’ – da’ cum dă cu ochii de-un bărbat, parcă l-ar vedea pe Satana. Curat pisică sălbatică se face! Să ți-o spuie flăcăii din sat, să ți-o spună vătaful Ionuț, care după ce și-a făcut vânt într-o sară în ietăcuțul ei, că prea i se perpelise inima de jarul aistor ochi albaștri, o ieșit ca din pușcă de-acolo, ca să-și oblojească după aceea vreo săptămână și mai bine frumusețea de obraz cu tot feliul de alifii, că tărcat l-o făcut drăcoaica. De încercănat ce era, semăna la ochi cu harmăsarul cel abraș, de la droșca boierului, căruia îi pune ochelari ca să n-o ieie razna pe laturea drumului. Și te cuprinde mirarea când te gândești: „Fată la douăzeci de ani bătuți pe muche…” Altele, la vârsta ei, îmblă cu câte doi plozi în cârcă și unul pus pe venire în tainița Domnului, câtă vreme ea tot de fetie se ține, de parcă mare bucurie o mai fi și asta. Dragă mi-i fata, că orfană și amărâtă s-o ridicat la curtea noastră; și m-am cercat eu a-i afla taina și oful de la inimioară. La început s-o spăriet și și-o scos ghearele ei de pisică sălbatică, da’ tot luând-o eu cu binișoru și văzând ea că nu-i voiesc decât binele, o început a se da pe brazdă. Azi așa, mâne așa, până când într-o zi, podidind-o lacrămile, s-o hotărât a-mi spune. O ascultam, Doamne iartă-mă, da’ de înțăles tot n-o puteam înțălăge, că pentru un om zdravăn la minte chiar că de neînțăles se arată o asemenea taină. Îmi zicea ea mie, da’ tot printre lacrime și suspinuri, că drag i-o fost de copilă un băiet anume, unul Codruș, argat la curtea noastră, care și-o luat lumea în cap acum șapte ani, fugind către codrii Ciurei. Cu toate că arnăuții lui Negrilă al nostru, care s-o luat după el, se lăudau în gura mare că l-o pușcat, ea nu crede asta în ruptul capului. Zice că arnăuții se laudă de frica boierului, că prietinul ei o rămas teafăr și nevătămat. Da’ năcazul cel mare împotriva bărbaților taman de aici îi vine, că, zice ea, plecând, el s-o juruit dinaintea ei că are să vină în scurtă vreme să o ieie de la curte, că dragă-i este, da’ o uitat de ea, călcând cuvânt și făgăduință. Iată dar de ce nu are ea ochi să vază făptură bărbătească dinainte, că toți numai să mințească știu și să înșele. Pe unul l-o îndrăgit, pe acela l-o vrut, altul nu-i trebuie. Cap sec de muiere! Atâta pricepe el, atâta face…
Acestea toate le zicea cu mare năduf chelăreasa, dar, e drept, în taină mare și numai acelor muieri de care era încredințată că n-or duce vorba până la urechile boierului sau ale oamenilor lui de prin preajmă. Nu de alta, da’ o iubea pe fată și n-ar fi vrut pentru nimica în lume să mai pătimească și de la alții pentru fapta ei, că destul pătimește și așa amărâta, perpelindu-se în focul inimii sale. Și o iubea mama Safta pe Rada pentru că în afara de acest păcat, altele nu i-ar fi găsit, să le fi căutat cu lumânarea. Ajutoare mai de preț ca ea în multele treburi ale gospodăriei nici că și-ar fi visat vreodată. Toate le știe, toate le prididește fără îndemn, fără vorbă, și-i sfârâie călcâiele de mai mare dragul prin toate ungherele conacului. Parcă și mai inimoasă s-o arătat a fi din ziua când, murind tușă-sa, Catinca, l-o adus la grajduri, cu învoirea boierului, pe frățâne-su mai mic, Andrieș. Asta în locul zgripțuroiului care s-o dus de-a-ncălare, ducându-i deolaltă și mințile. Curat parcă-i mumă cu acest Andrieș al ei. Tot de dragul lui se zbate, toate lui i le cară, ca să nu ducă băietanul dorul dragostei și grijii părintești. Și-n foc s-ar azvârli pentru el. Da, multă râvnă și înverșunare e în fata asta! Iaca, cât ai bate din palme o și plămădit cogeamite covată cu aluat, o învelit-o cu un prosop curat și acuma așteaptă să crească stând pe scăunel alături, cu ochii ațintiți în gol, muncită de gânduri numai de ea știute. Frumoasă-i drăcoaica, bă-tu-o-ar norocul s-o bată! Păcat numa’ de tinerețele ei.
— Hei, Radă, mai lasă gândurile, că nu-s bune ele de nemica. Numai te veștejesc la chip și-ți macină sufletul.
— Le-aș lăsa, țață Safto, cu dragă inimă, da’ nu mă lasă ele!
— Tot la împielițat te gândești?
— Tot, țață Safto!
— Măi Radă, și dacă arnăuții aceia nu mințesc, cum zici tu, și l-o pușcat de moarte pe băietan? Prepune tu asta și răspunde-mi la întrebare!
— Nu pot prepune asta, țață Safto. Cu toate că l-am căutat, răscolind singură în vreo două rânduri tot codrul Ciurei și nu l-am găsit, deși i-am pus pe alții să-l caute, și nu l-au găsit, inima îmi spune că el trăiește și eu nu pot crede altminteri.
— Ptiu, stuchi-te-ar mâțele! dete din umeri, a ciudă, mama Safta chelăreasa, ridicându-se de la locul ei și ieșind din cuhnie[17] să mai vază și de alte treburi ale gospodăriei, pe care le plinesc slugile ei cele toante și leneșe.
•
Dacă cineva i-ar fi spus matahalei celei de arnăut cu mustața-n prepeleac, care făcea de strajă la poartă, că or să vină vremuri când slujitorimea cea amărâtă se va călători la rădvan[18] boieresc, iar boierii cei de neam, în anterie[19] și cealma[20], o vor păzi venind de-a-ncălare, șezând de-a-ndoaselea, voinicește în șa, fără de îndoială că l-ar fi stuchit drept între ochi, zicându-i că-i umblă mințile pe două cărări. Când însă văzu de-adevăratelea o asemenea istorie, știind el ca mințile îs la locul lor, neîncercate de ulcelele Satanei, mai întâi și întâi se ciupi bine, până când simți că-i dau lacrimile, dar cum nimic nu se clinti și nu se șterse din fața ochilor săi, îi holbă și mai tare și se năpusti să deschidă poarta acelei ciudate vedenii, care înainta la pas spre ea, venind dinspre șleau. Deschizând-o și făcându-și în grabă semnul crucii, omul mai dete și un răcnet năprasnic, la auzul căruia se mișcă întreaga ogradă, iar în cerdac apăru pe loc scăfârlia cheloasă a boierului și stăpânului curții.
— Ce este?! strigă năpustit acesta, dar văzând, la rându-i, vedenia, se slobozi de sus, de pe scări, dând iarăși strigare, ca la năvala tătarilor: Săriți, băieți, de-l dezlegați pe boier Neghinuță!
Apoi, după ce stârni tămbălăul, văzând îndeaproape nemaipomenita orânduială căzută pe capul aiestei lumi, întrebă cu glas mai domolit, scărpinându-și pătrarul de lună a nedumerire și spaimă:
— Da’ ce s-o-ntâmplat, oameni buni, ce-ați pățit?
Cum nu se găsi nimeni să-i deie răspuns potrivit, căci mai speriată ca el părea slujitorimea adunată în rădvan și legată fedeleș de mâini și picioare, boier Negrilă se opri în fața logofătului Neghinuță, pe care oamenii lui îl depuseseră cu mare grijă și sfiiciune pe binecuvântatul pământ și acuma îl dezlegau cu osârdie. Logofătul, spre aceeași mare mirare a lui, nu contenea a se văicări și a blestăma de mama focului:
— Dar-ar boala-n ei! Mă spânzură! Pe cinstea me că mă spânzură! Să-mi sară ochii dacă nu mă spânzură!
— Cine să te spânzure, logofete? se îngrămădi spre el, săltând a nedumerire din umeri, stăpânul curții.
Neghinuță se uita la el chiondorâș, slobozind printre măsele:
— Ha!… Măria sa, cine altul?
— Da’ pentru ce? Ce-ai făcut?!
— Eu am făcut? Alții o făcut, da’ pe mine mă spânzură.
Stăpânul curții smuci iar din umeri:
— Care alții? Apoi dacă-i așa, să-i spânzure pe ei!
— Pe ei? se oțărî acesta. Lor o să le pună sare pe coadă, iară mie ștreangul de gât! Priceput-ai, logofete Negrilă?
Umerii acestuia se pleoștiră, mâinile se deteră în lături. Zise:
— Nu pricep nemica, logofete Neghinuță!
Neghinuță îl privi cu răutate. Zbucni:
— Nu pricepi, hai?! M-o prădat niște lotri, iaca! Acuma pricepi? Mi-o luat toți banii cămănăriei pe care ți-i aduceam din partea măriei sale pentru prinderea lui Vasile Lupul și a soților săi, bătrân boier Buhuș și hatmanul Săvin…
În afară de cei care-l pogorâseră pe Neghinuță din șa și-l sloboziseră din legături, iar acuma îi propteau în călcâie pe arnăuții și surugiii scoși din strâmtoarea rădvanului, o seamă de obrazuri apăruseră de prin heiuri[21] și dosuri, urmărind cu nespusă mirare cele ce se petreceau în ogradă. Printre ele se afla și obrazul oacheș cu cei doi ochi albaștri, care-i puseseră pe jar și îi vârâseră în belele pe dumnealui vătaf Ionuț și pe mulți alții. Acești ochi albaștri, cătând cu înfrigurare, văzură cum logofăția sa o ia pe cealantă la subsuoară, poftind-o cu plecăciune spre cerdac, iar urechile cele cu cerceluși auziră aceste vorbe de minune, după care se ciuliră numaidecât și mai mult:
— Nu cumva ai aflat cum îl cheamă pe căpitanul lotrilor care te-o prădat?
— D-apoi cum să nu, că mi-o spus chiar el: Codrean cică…
— Codreni îs toți, știut lucru, asta nu ne spune încă nemica. Numai că pe mine mă bate gândul că codreanul ista care ți-o ieșit înainte e unul pe toată Moldova. Am mai auzit de el. Cum arată la boiu?
— E unu’ tânăr, cam de vreo douăzeci și ceva de ani să fie, nalt cât clopotnița și vânos la trup, cu plete castanii și frunte lată. Ochii îi are căprii, plini de înfrigurare…
— Aista trebuie să fie! Își are de la o vreme bârlogul, după cum se aude, prin codrul Bârnovei. Las’ că aflăm noi toate cu de-amăruntul și-l dăm pe mâna gâdei. Da’ ce boldești, măi Radă, ochii la noi de parcă am fi niște stahii? se întoarse boier Negrilă spre ușa cuhniei, prin dreptul căreia tocmai treceau. Ia du-te mai bine de adă un lighean cu apă, un sopon și un prosop curat, să se spele boieru’ de la drum!
Ochii statură a nu înțelege, obrazul oacheș așijderea. Și atunci glasul stăpânului tună a îndemn și supunere:
— Oare n-auzi?! Ori vrei să pun mâna pe harapnic!
Ochii și obrazul pieriră ca prin farmec, lăsând ușorii cuhniei văduviți de tot ce aveau ei mai frumos.
•
În odaia bogată, îmbrăcată în velințe[22] și covoare persiene scumpe, amirosind toată a busuioc, cei doi boieri țineau mare sfat de taină.
— Și zici că măria sa vrea să punem mâna pe Vasile Lupul și pe cei doi soți ai săi? întrebă boier Negrilă.
— Numaidecât, dete răspuns boier Neghinuță.
Boier Negrilă lăsă capul în piept. Stătu așa câteva clipe sub povara gândurilor, apoi îl înălță iar, cătând pe sub sprâncene în tainița sufletului acelui oaspe al său.
— Precum știi, începu el domol, măria sa mi-o arătat întotdeauna bun prieteșug și încredere. Asta mă îndeamnă să fac tot ce mi-o sta în putere, chiar și fără banii aceia care o încăput în mâna lotrilor. Cu ei, de bun înțăles, treaba ar fi mers mai repede, da’ dacă nu-i, nu-i… Acum ochii domniei sale îl sfredeliră și mai mult pe mosafir: Trag nădejde că măria sa n-o uita a pune o vorbă bună în Divan și pentru mine când s-o isca prileju’… Nu-i chiar atât de ușor să-l prinzi pe Vasile Lupul, știut fiind că are norodu’ în spatele lui. Da’ am și eu oamenii mei de nădejde! În afară de asta, știu și pe unde se ascunde…
Aici, boier Negrilă cătă cu înțeles la oaspetele său, după care urmă:
— Până nu de mult s-o tot învârtit pe aici pe aproape, da’ de câtăva vreme am aflat că și-o făcut bârlog în satul Oșlobeni, pe lângă Peatra, în preajma conacului vornicului Lupul, tătâne-su. Acolo ține el sfat cu oamenii și pune la cale toate blăstămățiile. Oi repezi chiar mâne niște iscoade să vază cum stau lucrurile și, dacă le-o fi la îndemână, să-i facă sama. Cât despre lotrii care te-o prădat, am să răped tot mâne niște oameni la Ieși să deie de știre poterelor. Cu Codrean ista de care-mi spui isprăvim noi mai repede. Or să-l ieie ca din cofă din codrul Bârnovei, cu gălbanaș cu tăt…
Dincolo de ușă se auzi un hârșâit ca de pisică, ce-l făcu pe cuvântător să-și înghită vorba și să întoarcă, supărat, capul într-acolo. În aceeași clipă însă ușa se deschise și în prag apăru Rada, ducând într-o mână, sprijinit de șold, un lighean cu apă, iar în cealaltă un sopon și un prosop curat. Cei doi o fulgerară cu bănuială pe sub sprâncene, iar stăpânul dete poruncă cu glas năpustit:
— Pune ligheanul aici și vii pe urmă să-l iei… Atunci când te-oi chema eu!
•
O bucurie fără de margini sădiseră în sufletul Radei vorbele de taină ale celor doi boieri, la care trăsese cu urechea în două rânduri, dar mai cu osebire cele auzite din dosul ușii de la odaia stăpânului său, înainte de a intra ea cu ligheanul. Vestea venea de altminteri să întărească credința ei dintotdeauna, cum că Codruș trăiește, căci cine altul dacă nu el putea avea chipul zugrăvit de stârpitura ceia de boier, aburcată de codreni de-a-ndoaselea în șa, spre râsul și batjocura oamenilor? Deși trecuseră atâția ani din ziua în care tot ea îl sfătuise să fugă la codreni, vreme îndestulă pentru un om ca să uite până și pe măiculița care l-a făcut, ochii lui căprui, plini de înfrigurare, arzând sub o frunte lată, cu șuvițe de păr castaniu căzute asupra-i, parcă îi vedea și acum înaintea ei… Ochii iștia ea nu-i putuse uita. Din ei izvorâse acel foc care-i perpelise inima de codană și care o muncea și azi, după atâta amar de vreme. Dar bucuria asta mare a ei veneau să o întunece aceleași semne de întrebare pe care și le punea ea ceas de ceas și noapte de noapte, făcând-o uneori să-l urască pe Codruș într-aceeași măsură în care îl iubea: de ce anume și-o călcat el jurământul făcut în ziua plecării, nevenind până acum să o ieie de aici? De ce nu-i dăduse până acum niciun semn de viață? Răspunsurile pe care și le dădea tot ea erau multe, dar niciunul din ele nu avea darul de a-i ogoi inima. Codruș, după cum se vede, nu arăta a fi un fricos și, prin urmare, nu putea prepune că nu vine la curte de teama arnăuților lui Negrilă sau a poterelor care își fac slujba la drumurile domniei. Oare nu vrea s-o primejduiască pe ea? Oare nu-l lasă oamenii lui să aducă muiere în tabără? Asta ar fi mai de crezare. Dar atunci de ce nu i-a dat măcar o veste despre el? Sau… o fi uitat-o de dragul altor ochi mai frumoși ca ai ei? Aceasta era cea mai dureroasă bănuială, care îi sângera inima și îi umplea ochii de lacrimi. Oricum ar fi, o hotărâre trebuia luată numaidecât, căci acum nu mai era vorba numai de semnele ei de întrebare și de prima și marea ei dragoste pusă la grele încercări. Din cele auzite la sfatul de taină al boierilor, două lucruri i se limpeziseră bine în minte, și anume: că veneticul de la Ieși, cum îi spuneau oamenii în de ei, punea la cale uciderea unor boieri moldoveni de seama, oameni cu dragoste de norod, ale căror nume erau rostite cu sfințenie în toate satele și târgurile Moldovei, și că viața lui Codruș era în mare primejdie… Asta, înainte de toate.
Așadar, Rada nu mai stătu pe gânduri. După popa Timofte, singurul om luminat din sat în care avea ea deplină încredere, era dascălul și pisărul[23] Ignat, bărbat la vreo șaizeci de ani. La el se duse Rada să ceară sfat și îndrumare, de care avea nevoie acum ca de lumina ochilor. Îl găsi pe bătrân în chilioara lui din spatele bisericii, între ceasloave și hârțoage de tot felul. Pisărul o primi bucuros ca întotdeauna, o pofti să se așeze pe laiță, în fața lui, și să-i spună tot ce avea pe suflet.
— Despre Codrean aista am auzit eu multe de pe la oameni, grăi bătrânul, după ce ascultă cu luare-aminte și clătinând a mirare din cap povestea înnodată din spaime și nedumeriri a Radei, da’ nici prin minte nu mi-ar fi trecut că-i unul și același cu băietanul care s-o dus de la curtea voastră. Acela era un flăcăiaș amărât, pripășit de nu se știe unde. Câtă vreme istălant se aude a fi un bărbat falnic, știutor de carte, călăreț și mânuitor de pală cum nu se află altul. Da’ cu toată înverșunarea în care se arată el în scapăr de arme și voinicie, pentru obidiții și oamenii de rând are o inimă de aur, că nu se află casă de sărăcan prin care să fi trecut el și să nu fi lăsat o bucurie în sufletul omului, să nu fi lepădat o pungă cu parale acolo unde se arată mare nevoie de ea. Dacă-i aista Codruș al tău, apoi, Radă, nu ți-ai prăpădit de pomană anii așteptându-l! Numai că mirarea ta, și anume că nu-ți dă niciun sămn de viață și că nu vine să te ieie cum s-o legat el cu cuvânt, mă încearcă și pe mine. Nu-i el omul să facă una ca asta, fată.
Aici, bătrânul tăcu pentru a-și trage sufletul și pentru a-i da Radei răgazul să-și contenească suspinurile cele grele. După ce văzu că fata s-o mai liniștit, urmă:
— Dacă zici tu că acest viteaz căpitan este Codruș al tău și că l-ai recunoscut din vorbele acelui boier, apoi sfatul meu este să nu te pripești cu lacrimile și cu spaima. De câte le are el pe cap, se prea poate ca deocamdată să n-aibă vreme de tine. Ascultă-mă ce-ți zic: întâmplarea de azi și cele ce pot urma dintr-însa nu rabdă amânare. Veneticul de la Ieși pune la cale un omor, iar boier Negrilă, după câte îl cunosc eu, este în stare să ducă până la capăt mârșăvia asta. Făptuind-o el, țara ar pierde trei oameni de seamă. Singurul om care poate împiedica mâna ucigașilor este căpitanul Codrean, sau Codruș al tău, cum îi zici, primejduit la rându-i de ei. Așadar, pune-ți dragostea și oful de-o parte, într-o anume tainiță a inimii, și repede-l pe frățâne-tu Andrieș până în codrul Bârnovei, unde zicea boierul că-și are acum tabăra Codrean, cu o carte pe care am să i-o scriu eu numaidecât. Cunosc codrul acela ca-n palmă și bănuiesc cam pe unde și-o fi ales el locul de stat, așa încât ia aminte de amănuntele ce ți le voi da eu acuma, ca să știi cum să-l îndrumi într-acolo pe Andrieș. Grăbește-te numai, altminteri s-ar putea întâmpla ca veneticul din Ieși să aibă o mare bucurie, iar amărâtul tău suflet o întristare de moarte.
•
Andrieș tocmai pusese tarnița în spatele Bălțatei, iepșoara lui de dârvală, și o închinga ca s-o pornească cu merinde spre stava de pe izlaz, pentru herghelegiii de acolo, când se pomeni cu Rada lângă el. Se bucură când o văzu. Orfan de amândoi părinții, crescut numai alături de soră-sa, la început în casa tușei lor Catinca, iar după moartea acesteia la curtea lui boier Negrilă, Andrieș își iubea sora ca ochii din cap și poate numai de dragul ei îndura el acum, flăcăuaș de vreo paisprezece primăveri împlinite, multele necazuri care se abat pe capul unui biet ajutor de grăjdar la o curte boierească cum e asta. Aici pleasna și urecheatul îi țineau loc de mumă și tată. Îl plesnea și îl urechea vătaful Ionuț, îl plesneau și îl urecheau grăjdarii, îl plesneau și îl urecheau arnăuții, că doar năravul ista de a da în om tot de sus venea, de la hapsânul cel mătăhălos cu sprâncene cât măturoaiele, care tuna și fulgera asupra tuturora câtu-i ziulica de zi. Da, numai pentru Rada le îndura el toate, ca să n-o lase singură printre tartorii iștia, că altminteri demult s-ar fi dus el încotro vedea cu ochii și încotro îl îndemna inima să se ducă. Iară inima, trebuie spus, îl îndemna pe Andrieș să ia și el în piept potecile codrului, așa cum o încercat să facă cu ani în urmă un alt băietan cam de seama lui, cu numele de Codruș, sătul și el de prigoană, numai că norocul nu l-o ajutat să ajungă acolo unde năzuia el. Biata Radă, tare l-o mai iubit se vede pe băietul acela, de vreme ce îl mai așteaptă încă și azi, deși toată lumea de la conac știe că a fost pușcat atunci de arnăuții lui Negrilă! Iaca, și acum tot despre el îi vorbește! Mare minune să nu-și fi pierdut fata asta mințile…
Dar, gândind astfel, Andrieș o ascultă totuși cu luare-aminte pe Rada, căci pentru nimic în lume n-ar fi vrut s-o îndurereze, arătându-și pe față neîncrederea în cele ce-i spunea ea. Înțelegând în sfârșit ce-i cerea soră-sa și încotro trebuia el să se repeadă după ce va depune merindele la stavă, Andrieș se simți cuprins de o mare bucurie. „Chiar de n-o fi căpitanul Codrean unul și același cu Codruș cel fugit cu ani în urmă de la curte, își spuse în sinea-i Andrieș, tot e bine că mă duc acolo. Am să-i cunosc pe codreni îndeaproape!” Iar pentru ziua și ceasul acesta Andrieș se pregătea, de fapt, mai de multișor: în tureatca[24] ciuboțelelor celor noi, cu care îl căpătuise soră-sa, purta un jungheraș iute-n tăiș, dat pe de lături de la un arnăut mai gură-cască, iar în sân o praștie strașnică, tăiată dintr-o crăcănă de corn, cu care lua cioara din zbor cât n-apuca ea nici „cranc” să zică. De mic se visa Andrieș făptuind isprăvi de minune alături de alți voinici, tot unul și unul, pe binecuvântatele și oropsitele plaiuri ale Moldovei, da’ mai ales în ultima vreme se visa el seara, când pica de trudă în grajd, pe pătuceanul cel așternut cu fân, cu urechile și obrajii arzând în pară, cum întocmește el județ celora care îl judecă pe el azi cu scatoalca și sudalma.
Așa încât, primind sulișorul de hârtie din mâinile Radei, Andrieș o sărută pe amândoi obrajii spunându-i:
— Să n-ai grijă, Radă, oi face întocmai cum îmi spui tu!
•
Scăpând de tarhat[25], având în tarniță numai greutatea călărețului său subțirel la trup, Bălțata alerga acum mai sprintenă, bocănind mărunt pe bătătura drumului cu copitele ei cele mititele și repezindu-și coada într-o parte și alta, când Andrieș, cu o smucitură de dârlog anume știută de ei amândoi, o pofti să nu se mai obosească într-atâta la trap, ci să-și urmeze de-acuma drumul la pas, în care vreme el va putea cerceta mai cu luare- aminte hățișul din dreapta, unde, după un ciot mătăhălos de stejar, cu de-amăruntul descris de Rada, iar Radei tot cu de-amăruntul descris de atoateștiutorul pisăr Ignat, carele pe vremuri îndrăgise și el aceste hățișuri izbăvitoare de ale lumii strâmbătăți, se face o potecă, bine ascunsă la intrare, și care potecă îl va duce taman spre locul unde îi mână graba să ajungă. Dar tocmai când prinse el a cerceta cu luare-aminte hățișul și a căuta ciotul cu pricina, un răcnet scurt, venind de aproape, îi îngheță sângele în vine și o făcu pe Bălțata să sară, fornăind, în două picioare, iar cu celelalte două să bată văzduhul întru apărare și retragere din fața acelui vrăjmaș nevăzut.
— Stai! Care-i acolo?! răcnise vrăjmașul.
Andrieș înghiți de câteva ori aerul, simțind că cel dintr-însul nu-i ajunge pentru a slobozi glas, după care gângăvi:
— Eu… bădiță…
Dar, umilindu-și glasul și cercând din răsputeri să-și potolească iepșoara, care dintr-o clipă într-alta putea să-l deie peste cap, Andrieș nu uită să bage cu repeziciune mâna în tureatcă și să tragă din ea ceea ce îi era lui mai de preț la acea oră de noapte.
— Care eu? mai strigă vrăjmașul, arătându-și făptura din hățișul din dreapta și venind cu durda subsuoară asupra acelei zbateri de cal pe care o mână de om cerca cu mare greutate să o astâmpere.
— Eu, Andrieș…
Zicând acestea, Andrieș își simți dintr-o dată inima mai ușoară, deoarece, ieșind acel vrăjmaș în bătaia lunii, el își dete seama numaidecât că în fața lui se afla un haiduc în carne și oase. I-o arăta asta portul, i-o arăta asta durda, i-o arăta asta locul și vremea. Își vârî jungherașul la loc în tureatcă.
— Da’ de unde vii, bre? întrebă omul, domolindu-și glasul și oprindu-se locului ca să se mai ogoiască animalul.
— De la conacul logofătului Negrilă cu o anume treabă pentru căpitanul Codrean, răspunse Andrieș mai liniștit, bătându-și cu palma peste grumaz iepșoara care se pusese în patru picioare.
— Care căpitan, că eu nu cunosc pe niciunul cu numele ista? îl ispiti haiducul, cercetându-l cu oarecare bănuială.
— Măi bade, lasă șotiile că n-am vreme de ele, se burzului Andrieș. Treaba pentru care am venit eu nu rabdă zăbavă.
— Ce fel de treabă? se lăsă omul mai moale, căci îi plăcu pesemne îndârjirea flăcăuașului din fața sa.
— Asta i-oi spune căpitanului când oi da ochii cu el.
— Nimănui altuia?
— Nimănui altuia!
— Bre, bre, da’ falnic te ții! Numai că trebuie să-ți spun că ai brodit-o cam prost: căpitanul nu se află în tabără.
— Am să-l aștept!
— Bine, voinicule! Să-l chem atunci pe careva să-ți arate drumul până acolo, că eu n-am dezlegare a lăsa locul neprivegheat.
Spunând asta, haiducul vârî două degete în gură și trase un șuierat ascuțit, la care răspunsul nu întârzie să vină. Peste câteva clipe, din desiș apăru un bărbat spătos, înrt-aceleași veșminte și arme.
— Ia vezi, Hâncule, de flăcăuașul ista și du-l în tabără! Are treabă cu căpitanul nostru. I-am spus că nu este, da’ zice că are să-l aștepte până vine. Se vede că are poruncă să nu-i vorbească decât lui.
Haiducul cel spătos cu numele de Hâncu se apropie cu pas legănat de călăreț și, punând mâna pe dârlogii Bălțatei, o îndemnă să-l urmeze. Andrieș băgă numaidecât de seamă că în locul prin care pătrunseseră ei în desiș nu se afla nici urma acelui ciot mătăhălos de stejar pomenit de pisărul Ignat, ceea ce însemna ori că ciotul fusese doborât și luat de acolo, ori că spre tabără mai duceau și alte drumuri ascunse. După o bună bucată de drum, ajunseră într-o poiană presărată cu câteva bordeie, în mijlocul căreia ardea un foc. Oameni nu se vedeau. Numai în jurul focului Andrieș zări câțiva bărbați trântiți pe tohoarce, vorbind între ei cu glas stins. Își așteptau, pesemne, rândul la strajă.
Călăuza se opri lângă foc și, lăsând dârlogii Bălțatei, îi spuse unuia dintre oameni:
— Frate Ifrime, iaca o venit băietanul ista de la Voinești cu o anume treabă către căpitan. Are poruncă să nu-i vorbească decât lui. Vrea să-l aștepte…
— Bine, flăcăule, să-l aștepți atuncea. Mâine dimineață cred că are să fie aici. Foame ți-i?
— Nu prea, bădiță!
— Asta n-aș prea crede, prinse a zâmbi bărbatul cu numele de Ifrim, apoi, întorcându-se către călăuză grăi: Ai grijă, Hâncule, de flăcăuaș! Dă-i să mănânce și culcă-l în bordeiul tău, că ai loc destul acolo. Grijește-i și iepșoara, că după cum văd i se închid dumnealui ochii de oboseală. Pune-o la stănoage[26] și freac-o cu un șomoiog, după care adap-o și dă-i niște grăunțe!
— Mulțămesc, bădiță, da’ grija asta am să o am eu. Pe mine m-o adus Bălțata și nu pe dumnealui Hâncu. Să-mi arătați numa locu’ de legat și să-mi dați grăunțele. Până mâne am vreme destulă de hodină.
•
A doua zi, ieșind din bordei, Andrieș băgă de seamă că tabăra își schimbase cu totul înfățișarea. În afară de haiducii care duceau și aduceau de căpestre caii de la adăpătoare și de cei care se spălau în pârâu, o seamă de alți oameni se îndeletniceau cu tot soiul de alte treburi pe care le cerea, se vede, rânduiala acestei așezări tainice de bărbați din inima codrului: unii dereticau prin bordeie și dinaintea lor, unii își curățau armele cu câlți și vergele, alții trebăluiau pe la cuhnie, pe la grajd, așa încât mica așezare era într-o forfotă necontenită.
Întorcându-se de la pârău cu ochii limpezi și trupul scăpat de moleșeala somnului, Andrieș văzu mai într-o margine a poienii vreo duzină de codreni adunați în cerc, iar auzul îi fu izbit de niște rostogoliri de râs și de îndemnuri care-l făcură, mai întâi, să se oprească nedumerit locului, apoi să-și îndrepte, tot atât de nedumerit, pașii într-acolo. Iar ceea ce văzu el, ajungând în dreptul acelor codreni, îl făcu să bulbuce ochii cât cepele și să-și zică ciupindu-se, că pesemne nu i-a limpezit îndeajuns cu apa din pârău și că visele lui de ast’noapte nu-l sloboziseră încă din mreaja lor. Căci iată ce văzu Andrieș: în mijlocul acelui cerc de codreni, se roteau, pândindu-se din ochi unul pe altul, doi zdrahoni. Unul din ei, gol până la brâu, nu era altul decât Hâncu, bărbatul cel spătos și călăuza sa din noaptea trecută, iar celălant, îmbrăcat însă nu cu straie dintr-acelea din care poartă muritorii de rând ce-și zic oameni, ci cu o blană deasă din cap până-n picioare, era o namilă de urs cu colți rânjiți și cu niște lăboaie ce-i ajungeau până la genunchi. Numai că, spre deosebire de om, acest vajnic luptător cu blană avea botniță de curele, iar ghearele îi erau înfășurate în cârpe legate cu șfară. Asta, fiindcă armele cu ascuțiș erau poprite pesemne în această înfruntare dintre om și jivină, singurele lor arme rămânând puterea brațului și trupului în sprijinul și îndrumarea căreia mai venea și acea putere care se cheamă a minții. Așadar, în rostogolirile de râs și în îndemnurile privitorilor, omul și jivina se urmăreau îndeaproape, chitind cam de unde ar putea să se apuce. Și iată că jivina cea îmblânzită, care, după toate, nu era la prima ei înfruntare de acest fel și simțise destule oase pârâindu-i între lăboaie, se hotărî în cele din urmă. Pândind o întoarcere a capului într-altă parte a vrăjmașului ei, se repezi, ca slobozită din arc, asupra lui, cuprinzându-l cu lăboaiele cam la două palme mai sus de mijloc și înălțându-l cam la tot atâtea măsuri de pământ. În strânsoarea acelor lăboaie păroase, omul icni, înverzindu-se la chip și căscând gura după ce îi lipsea lui mai mult în clipa aceea. Dar neputându-și face răsuflul din pricina strânsorii în care se afla, își zvâcni dintr-o dată brațele în sus și, subțiindu-se din mijloc, alunecă la pământ. Într-aceeași fulgerare de clipită, dezdoindu-și trupul și proptindu-se în picioare, omul cuprinse la rându-i jivina de mijloc, ferindu-și numai într-o parte capul de acele lăboaie strașnice, și punându-i o piedică, o prăvăli pe spate, venind cu toată greutatea trupului asupra ei.
— Hura! Hura… Rușine, Ionică!… Bravo, Hâncule! strigă acea duzină de glasuri, în vreme ce Andrieș, tot cu gura căscată și ochii cât cepele, începu să se dumerească că ceea ce vedea el se întâmpla aievea și că o asemenea întâmplare n-ar fi putut el să o vază nici în cele mai îndrăznețe visuri ale sale.
Între timp Ionică, ridicându-se oarecum rușinat în picioare, primea din mâna vrăjmașului său două zaharicale întru îndulcirea supărării și încheierea unei împăcăciuni trainice, așa cum de altminteri se și cuvine între doi luptători cu cinstea neștirbită. În grajd, unde se duse să dea bună dimineața Bălțatei, Andrieș, în vreme ce o țesăla cu sârg, află de la alți mânuitori de țesală și perie, vecini cu el, că asemenea trânte cu Ionică au loc mai în fiecare zi întru călirea virtuții și că arareori reușește careva, în afară de căpitan și încă vreo doi, să-l dovedească și mai cu osebire să-l azvârle pe spate pe Ionică, cei mai mulți luptători mulțămindu-se să scape teferi din strânsoarea lăboaielor dumnealui, căci și asta era o dovadă a voiniciei și neînfricării lor. Cât despre Hâncu, urs îi și el, știut lucru, numa’ că-i fără blană și colți. Împlinindu-și cu cinste datoria față de Bălțata, după ce dete o raită pe la cuhnie, unde îmbucă la repezeală o azimă[27] caldă-călduță, la care se alătură un boț de brânză dulce, Andrieș ieși afară, dar într-aceeași clipă din afundurile codrului se auzi un șuierat ascuțit, urmat în scurtă vreme de altele câteva. Oamenii ce se aflau prin preajmă ciuliră urechea.
— E sămn că vine căpitanul! spuse unul dintre haiduci, ridicându-se în picioare.
Ceilalți făcură la fel, pornind spre o anume parte a poienei unde, pesemne, știau că trebuie să apară cel vestit prin șuierăturile străjilor. În scurt timp se auzi tropot de copite și zângăt de arme, după care din desiș ieșiră la trap, unul după altul, cinci călăreți. Dar Andrieș nu-l văzu decât pe unul, și anume pe acela care venea în frunte călare pe un harmăsar alb. Inima îi icni ca de spaima și prosternare la văzul acelei înfățișări bărbătești. „Oare el să fie cu adevărat? se întrebă în sinea-i, plin de nedumerire, Andrieș. Da’ dacă Rada are dreptate și nu și-o pierdut mințile cum credeam? Atunci… Atunci, Codruș ista, dacă de bun înțăles el îi și nu-i altul, e un tâlhar de-a adevăratelea și nu un haiduc, cum îl arată chipul și înfățișarea. Că doar un haiduc nu știe să mintă, să puie la canon ani de zile un suflet nevinovat de fată!” La gândul acesta, Andrieș simți cum sângele îi năvălește în cap, iar privirea îi alunecă, fără să vreie, spre tureatca ciubotei. Înaintea ochilor îi apăru chipul surorii sale, obrazul ei drag, pe care îl văzuse de atâtea ori înlăcrimat. Își strânse pumnii.
Oprindu-și fugarii, cei cinci descălecară. Zvârlind dârlogii în mâna unuia din ei, călărețul cel tânăr, cu plete și ochi căprui, se întoarse spre oamenii adunați zicând:
— Bine vă găsesc, prietini!
— Bine-ai venit sănătos, căpitane! tunară toți într-un glas.
Numaidecât Ifrim, cel de la focul de aseară, care orânduise adăpostirea și îndestularea lui Andrieș și a Bălțatei și care, după cum băgase de seamă Andrieș, ținea locul căpitanului cât acesta lipsea din tabără, ieși înainte și, oprindu-se în fața lui, grăi:
— Azi le-am dat zi de hodină oamenilor, căpitane, că de la plecarea voastră n-au prea avut parte de ea. Am lăsat de caraulă[28] străjile la locurile ce le știi și am mai rânduit câțiva pândari între ele, deoarece poterașii, după sminteala ce le-am pricinuit-o săptămâna trecută, au prins a ne căta mai abitir urma.
[1] Arnăut – soldat mercenar (de origine albaneză) angajat în garda domnească din țările române. Din turcă, ARNAVUD.
[2] Referitori la cai – nărăvași. Din turcă, ABRAȘ.
[3] Oable – care se prezintă ca o linie dreaptă, neted, plan, fără cotituri.
[4] Codrean – care aparține codrului, pădurar, pădurean.
[5] Durdă – sâneață, flintă, pușcă.
[6] Hanger – pumnal mare, încovoiat. Din turcă, HANCER.
[7] Polog – acoperitoare, baldachin sau mănunchi de fân sau grâu. Din rusă, POLOG.
[8] Pag – cal (sau, rar, alt animal) negru sau roșcat cu pete albe. Din slavonă, PĔGŬ.
[9] Slujitor (cu rang inferior) la curtea domnească.
[10] Hatman – (În evul mediu) 1. Boier de divan în Moldova, care era însărcinat de domn cu comanda întregii oștiri, având în același timp și funcția de pârcălab și portar al Sucevei; mare spătar; titlu purtat de acest boier. 2. Titlu purtat de marii comandanți ai oștilor polone și ai celor căzăcești (ataman); persoană având acest titlu. – Din poloneză, HETMAN.
[11] Cămănărie – Visterie.
[12] Ahotnic – Regionalism. Dornic, lacom, pasionat pentru cineva sau ceva. – Din rusă, OHOTNIK.
[13] Sileaf – Brâu lat în care se purtau înfipte diferite arme. Din turcă, SILAH (armă).
[14] Aman – Îndurare! Iertare! A zice aman – a cere iertare.
[15] Pihotaș – 1. infanterist, pedestru, pedestraș. 2. cal înaintaș.
[16] Chelăreasă – persoană care deținea cheile cămării sau pivniței și care administra proviziile unei gospodării boierești. Din slavonă, KELARŬ.
[17] Cuhnie – 1. Bucătărie. Bucătăria principală a mănăstirilor și cea de vară a gospodăriilor țărănești. 2. Clădire modestă; cameră sărăcăcioasă. Din ucraineană, KUHNJA.
[18] Rădvan – Trăsură de lux închisă, montată pe arcuri și trasă de mai mulți cai. Din rusă, pol., RYDVAN.
[19] Anteriu, anterie – Haină lungă purtată de preoții ortodocși; sutană. Haină lungă pe care o purtau în trecut boierii români și lăutarii. Din turcă, ANTERI.
[20] Cealma, cealmale – Turban. Din turcă, ÇALMA.
[21] HEIURI – Dependințe, acareturi. Din maghiară, HELY (loc).
[22] Velință – țesătură țărănească groasă de lână albă sau vărgată în diferite culori, de obicei împâslită la piuă, folosită ca pătură, cuvertură, covor etc.
[23] Pisăr – logofăt, scriitor de cancelarie; 2. azi, ironic (în Moldova), copist. Din slavonă, PISARĬ.
[24] Tureatcă – 1. Carâmb (la cizmă). 2. Un fel de ciorap fără talpă, făcut din dimie sau din postav, care îmbracă piciorul de la gleznă până la genunchi.
[25] Tarhat – sarcină, povară; bagaj, calabalâc. Din maghiară, TERHET.
[26] Stănoagă – bară de lemn ce delimitează un podeț sau separă animalele în grajd.
[27] Azimă – turtă de aluat nedospit, coaptă de obicei sub spuză.
[28] Caraulă – 1. Pază, gardă, strajă. 2. Om care face de pază; santinelă, caraulaș. Din bulgară, KARAUL.
CAPITOLUL I
1
Cu mult înaintea celui dintâi război mondial Lunca nu era decât o îngrămădire de case, adunate la întâmplare pe malul Teuzului, în mijlocul unei păduri sălbatice, la marginea căreia şerpuia drumul de ţară.
Luncanii creşteau vite şi se îndeletniceau cu jaful la drumul mare: de aici s-au ridicat câţiva tâlhari vestiţi, dintre care umil a ajuns om de încredere al lui Sobri loska şi l-a spânzurat la Szegedin însuşi Bogâr Imre, cunoscutul călău; vreo doi bătrâni îşi mai aduc aminte şi astăzi de popa Aavram, care umblă cu pistol şi sabie Ia brâul reverendei, când era asupra băuturii.
Prin 1870 pădurea a început să se taie, făcând de azi pe mâine mult loc pământurilor; pe şosea au început să umble jandarmi — cu pene de cocoş la „ceacău“ — iar luncanii s-au potolit, devenind oameni de pustă, blegiţi de malarie. Cât a rămas din pădure a ajuns terenul de vânătoare, împănat cu paznici, al unui herţeg. Într-un luminiş s-a clădit o bisericuţă, în amintirea unei vânători, încheiată cu moarte de om. Azi nu mai stă în picioare decât un singur zid, îmbrăcat în muşchi, şi o cruce ciuntită de timezeală. Pe care scrie doar atât:
IOHANN
1883 1884
Acest Iohann era fiul mai mare al herţegului şi se împuşcase singur la o vânătoare de mistreţi. Oamenii care au fost hăitaşi au povestit, multă vreme după aceea, că herţegul l-ar îi puşcat pe fecior, deoarece acesta îi furase ibovnica, o vestită cântăreaţă într-o cafenea din Budapesta. S-ar putea să fi fost adevărat, fiindcă de atunci herţegul n-a mai venit la vânătoare. Abia la mulţi ani după întâmplarea aceea s-a zvonit că „ar binevoi să vie“, şi primarul de atunci, Cloambeş zis Lădoc, a scos oamenii la marginea drumului. A ieşit şi popa cu praporii, dar trăsurile au trecut atât de repede, încât oamenii abia au zărit obrazul alb al herţegului şi pălăria înaltă a fişpanului. Părintele a slobozit cu glas de bivol: „Pre stăpânul şi arhiereul nostru“, copiii de la şcoală au ţipat:
„Doamne, ţine şi protege“, iar primarul, aplecat până la pământ, bâiguia în neştire, pe ungureşte: „Să ne miluiască
Alteţia-Sa cu înalta sa mărinimie"…
Au rămas, pe jumătate uitate, unele cântece din vremurile acelea:
„Ardelean cu şuba sură
Ziua bea şi noaptea fură,
Ziua bate cărţile,
Noaptea fură fetele…11
Ori altul, tărăgănat şi amar 5
„Pe dealul Feleacului
Trec carăle Iancului…
Dar nu trec cum trec carăle,
Ce lucesc ca soarele…
Trece Iancu supărat
Pre-acel hoţ de împărat…
precum şi o colindă despre trei tovarăşi păstori, unul cinstit şi bun, ceilalţi doi păcătoşi, care l-au şi omorât pe urmă, să-i ia oile:
„D-aude s-aude, d-aude s-aude
Un gomon de om,
Nu-i gomon de om,
Ce-i Ion la oi…“
Nu numai tinerii, ci şi bătrânii le-au uitat. Şed pe laviţă
În faţa porţii, pâcâie din pipele de cireş cu camiş lung şi seamănă cu morţii. Numai când se întunecă şi lămpaşele eu petroleu încep să-şi pâlpâie lumina lor gălbuie, tulbure şi tremurătoare, încep să-şi aducă aminte, fiindcă noaotea vremea nu mai are chip,
2
Şi Ana Moţ îşi reaminteşte totul, adică ce vrea să-şi amintească. Îşi pune încet pe masa mare din bucătărie mâinile mici, cu pielea galbenă, uscată şi încreţită şi stă aşa, privind undeva. De ani de zile, nici nu mai ţine minte de când, toate amintirile se ivesc în acelaşi fel, într-unul singur.
Întâi cum a fost la Czernowitz în 1890, prin martie, să-şi vadă bărbatul care era husar: avea nădragi roşii, dolman vânăt, cu tot felul de ciucuri negri, pinteni şi sabie.
Mihai era ordonanţă la un locotenent, om bun, mare beţiv şi jucător de cărţi, gata să se taie în săbii cu oricine, dintr-o vorbă, sau dintr-o căutătură piezişă. Ca să-şi „facă mână“, spunea el, îl scotea pe Mihai în curte în fiecare dimineaţă şi, în joacă, se băteau cu nişte săbii fără vârf şi tăiş. Ofiţerul sărea ca zvârluga în jurul lui Mihai, spunând tot la a doua vorbă, dracu ştie de ce: „În gard! În gard! l
Pe urmă Ana vede căsuţa lor de pe marginea Teuzului, ograda cu maci, cucuruz, castraveţi şi cartofi, gardul de nuiele şi, dincolo de gard, un cer depărtat şi bun.
Pe vremea când a început şi ea să iasă la horă, Moţ
Mihai era înalt, cu ochi verzi, păr negru şi o mustaţă mică, uşor răsucită. Era semeţ şi nepăsător, dar ea a ghicit dintr-o dată că e neajutorat. Oamenii din sat îl socoteau lucraş de mâna întâia, iar fetelor li se scurgeau ochii după el. Lăboşoaia cea bătrână îl ispitea, gândindu-se că nu i-ar strica un astfel de ginere, dar lui i-a plăcut
Ana şi s-au luat. Atunci câţiva au început să-i ia în bătaie de joc, bârfindu-i că şi-ar fi găsit sacul petecul; dar n-au râs multă vreme. Mihai, aşa mălai mare cum părea, l-a tăvălit odată pe feciorul lui Flondor de l-a lăsat lat în mijlocul drumului, cu capul spart. Nimeni n-a avut ce zice: toţi erau martori că Imbre, cam afumat, şi-a bătut joc de Mihai şi de muiere, aşa că a primit ce şi-a căutat.
După un an de la cununie, Mihai s-a dus cătană.
Acum, Anei i se pare că vremea aceea a trecut repede, ca o clipă, dar atunci se zvârcolea nopţi întregi în aşternutul fierbinte, parcă plin de urzici, umbla năucă şi tremura ca varga ori de câte ori feciorii de o seamă cu ea, rămaşi neînsuraţi, căutau să-i taie calea. N-avea de unde să ştie că la cârciumă s-a făcut un rămăşag: pe cine anume va primi cel dintâi în pat, într-o noapte de iarnă, încălziţi de palincă, feciorii se întreeuseră care de care
cu laudeie, numai Miklos, intezăul domniei, şedea pe o margine de laviţă, îşi răsucea mustaţa lungă, subţire, şi surâdea rece, privindu-i de sus cu milă şi scârbă.
După ce s-a întors de la Czernowitz, i-a venit şi mai greu să aştepte; slăbise, avea cearcăne la ochi şi nici mersul nu-i mai era atât de sprinten ca înainte. De la o vreme începu să simtă privirile grele şi zâmbetul de gheaţă al lui Miklos; o spaimă oarbă puse stăpânire pe ea. Intezăul era un fost strajă-meşter la husari, unde-i mersese vestea că se purta ca o fiară. Umbla într-un laibăr negru, cu nasturi de argint, avea chimir lat, bătut în ţinte, cizme cu tureac lung şi pinteni mari, că era mai mult călare decât pedestru. Îi plăcea grozav să sperie muierile, atunci când le întâlnea, ridicând în două picioare armăsarul negru pintenog. Domnia îl preţuia fiindcă-şi făcea slujba cu tragere de inimă şi nu era hoţ. Îi plăcea numai să bea, ungureşte, în fiecare noapte, iar spre dimineaţă se înnegura; atunci dădea de pământ cu paharele şi sticlele, îşi cuprindea în palme fruntea îngustă şi plângea, cântând cu glas subţire, ca de scopit, despre o mândră din a cărei dragoste o să i se tragă lui moartea. Duminica venea la horă şi pişcă fetele de pulpe. Feciorii strângeau dinţii, pipăindu-şi cuţitele la brâu. Unii binevoitori, lingăii stăpânirii, îl preveneau să se păzească, dar Miklos râdea subţire şi strâmb.
— Fugi de aici, mă î Tâmpit eşti! Nu-mi purta grija!
Singurătatea Anei îl aţâţa; n-avea părinţi, n-avea pe nimeni. Se gândea că până i-o veni bărbatul — şi nu mai era mult până atunci — ar putea merge la ea în fiecare noapte, să rămână acolo în patul ei, şi ar avea şi el, om pribeag şi fără bucurii, un fel de casă. Nevasta îl lăsase încă din vremea când ostăşea în armata chezaro-crăiască;
fugise cu un ofiţeraş austriac. O şi uitase; numai un singur lucru mai ţinea minte: ce bine era să nu te trezeşti singur într-un pat, mai ales toamna, când bat ploile putrede.
începu să-i dea târcoale Anei. Venise vremea culesului porumbului şi pământurile erau pline de muieri; se afundau tot mai mult în porumbişte, ca într-o pădure»
Peste pustă plutea arama şi vântul de amărăciune al toamnelor. Miklos descălecase, îşi legase armăsarul de o tufă;
o văzu pe Ana printre tuleii gălbui. Porni spre ea, fluierând.
— Cum merge treaba, nevăstuţă?
— Bine… îl privea pieziş, fricoasă.
— No, nu mai zice, şopti el înecat. Nu ştia ce să-i mai spună şi se apropie de ea, suflând pripit. Auzi tu…
Ană… nevastă…
Ea se întoarse încruntată:
— Du-te de aici, că strig pe bacea Irimie… Ce-ţi trebuieşte?,.
— No, că nu ştii? râse Miklos, trăgând cu ochiul.-
— Du-te-n drumu-ţi! ridică Ana glasul, s-o audă cei ce lucrau prin apropiere.
— Să ştii că eşti proastă…
— Aşa ni-s noi… Du-te fă bine cu binele…
El o privi scurt, cu o neaşteptată tristeţe.
După ce isprăveau lucrul şi vătăjelui le scria în catastif fiecăruia cât lucrase, se îndreptau spre casă. Ana nu mergea niciodată pe drumul de ţară, cu ceilalţi. O
tăia drept, prin porumbişte, pe un duleu ce şerpuia pieziş şi o scotea drept pe malul Teuzului. Îi plăcea să fie singură: cu alţii ar fi trebuit să vorbească, să râdă şi nu putea. Pe aici putea merge şi cu ochii ânchişi, ascultând susurul frunzelor de cucuruz şi plânsul vântului. Se gândea, umblând, că Mihai are să fie acasă, se vor pune pe lucru, o să adune bani… într-un an îşi cumpără un iugăr de la domnie, în celălalt altul, apoi îşi fac casă de piatră cu tărnaţul vopsit albastru, cu o curte mare, unde cresc pomi şi e loc şi pentru vite, să le duci la adăpat.
Auzi deodată, în urma ei, tropăitul focos al unui cal.
Grăbi pasul, fără să se întoarcă, voind să iasă din porumbişte. Desluşi sforăitul calului şi clincănitul clopoţelului de argint de la zăbală. Miklos, cu mâna încleştată pe frâu, împinse calul alături de ea, şi Ana simţi cu umărul crupa lucioasă, tare.
— No, uite că… mormăi Miklos şi se pregăti să coboare.
Când rămase numai cu un picior în scară, Ana lovi cu pumnul în burta calului, din toate puterile. Armăsarul se ridică în două picioare şi Miklos căzu, rostogolindu-se în praf. /
— Dumnezeii fântânilor şi găleţilor care te-au adăpat ân burta mă-ti, trestia pe care o taie unul Dumnezeu încălţat, în papucii negri ai sfântului Antoniu de Padova!
zbiera Miklos, ştergându-şi cu mâneca sângele care-i şiroia din tâmplă. Pun eu mâna pe tine, căcăcioasă!
Şi te…
Ana fugi ân neştire, până ajunse destul de departe.
în seara aceea îi scrise lui Mihai) yhaidq acusa, co (
u nu mai pot singură „ y
Nu mai avu linişte. Noaptea, Miklos Yexjea la c-a beat şi-l auzea cum se opinteşte să spargă uşa. Îşi puse toporul lângă pat; dacă Miklos ar fi intrat, era Jiotărâtă să-i crape capul. Cu cât se apropia vremea eliberării lui Mihai,
Miklos îşi pierdea cumpătul şi se lega de ea pe faţă, fărî să-i mai pese de oameni. Când se gândea la Ana, îi venea
Sa aprindă satul; şi-ar fi dat jumătate din viaţă numai s-o poată ruşina în mijlocul uliţei, cu’ «lumea strânsă roată în jurul lor-
3
A doua zi după întoarcerea lui Mihai, înir-fr. Duminică,
Miklos veni la biserică, numai ca să-i vadă. Tot timpul slujbei nu avu linişte. Ana se lipea ruşinată de umărul lui Mihai’ şi-i şoptea ceva, fără încetare. El se ţinea drept, milităreşte, şi, din. Pricina sfielii, îşi făcea cruci mari, una după alta.
i. După sfinte slujbă, aşa cum era datina, s-a dus la circiuma cu prietenii din copilărie, să le povestească istorii de prin locurile pe unde umblase. A venit şi părintele, a închinat şase pahare de pălincă, apoi s-a dus unde avea treabă. Dintr-o vorbă într-alta, oamenii i-au povestit lui
Mihai cum umbla intezăul după nevastă-sa. El n-a măi zis nimic din. Clipa aceea şi a început sa golească paharele, de parcă ar fi fost. Pline cu apă.
— Bată-l unul Dumnezeu, Doamne, iartă-mă, se pocni peste buze moş Pătru, un unchi de-al treilea. Nu-şî. Mai încape în piele, gândeşti ca el e înălţimea-sa fişpanul.
— Dacă nu sunteţi oameni! a răcnit Mihai, muşcându-şi buzele.
— Ce vrei să faci? El îi mai mare aici… Ori vrei să te scoată din sat?
— Om mai vedea noi!
; — Şezi blând, Mihai… I-o plăcut muierea ta şi gata. *.
Ea n-o vrut, ba odată l-o şi ţipat jos de pe cal…
— Bine am ajuns, dacă muierile îs mai oameni ca noi, s-a posomorit Mihai.
Atunci a intrat în crâşmă Miklos. S-a uitat de jur împrejur, s-a încruntat şi, după ce şi-a răsucit o ţigară, s-a aşezat pe o margine de laviţă. Lăboşoiul cel bătrân i-a adus o sticlă şi l-a întrebat ce alta mai pofteşte,
— Să te duci dracului…
— Mai încet, domnule Miklos! s-a burzuluit bătrânul.
Mai încet, că te afli în Crâşma mea şi eu nu-s chiară cel mai de pre urmă.
Miklos a băut c-ît a băut, apoi s-a dus la masa lui
Mihai.
— Venit-ai, mă? Am auzit că ai fost husar I Ce?
Amu-i bagă la husari pe toţi boii şi bivolii?
— Vezi-ţi de treabă, a scrâşnit Mihai. Ai de grije să nu mă. Scol de aici…
— Ce-e-e? a behăit Miklos, făcând o roată mare cu braţele, parcă ar fi poruncit tuturor din jur să tacă, fiindcă are el ceva înseninat de spus.
g. Şi l-a suduit pe Mihai de mama, scurt, rar, apăsat.
Atunci Mihai s-a sculat încet de pe laviţă, a dat-o ca grijă deoparte şi l-a trăsnit cu pumnul între ochi.
Miklos s-a rostogolit de-a berbeleacul prin, crâşmă, murdărindu-şi cărnaăa albă, s-a ridicat repede, seulpind, şi a început să se Caute după pistol. Într-o clipă prietenii lui Mihai au fost deasupra lui şi i-au cărat la pumni până l-au umplut de sânge.
— Măi oamenilor! zbiera Lăboşoiul, fringindu-şi mâinile. Tulvai, doamne, că faceţi moarte de om I
După ce l-au snopit, l-au luat de mâini şi de picioare,
I-au dus în ocol şi l-au tăvălit în vălăul porcilor, lăsându-l
acolo leşinat. Dacă nu venea repede bârăul, poate-l omorau.
Pe urmă, plini de sângele lui Miklos pe mâini, au petrecut, fără veselie, până-n zori.
Ana nu i-a întrebat nimic pe Mihai, care venise acasă beat, înnegurat şi posomorit. L-a spălat, i-a tras cizmele din picioare şi l-a ajutat să se culce. El mormăia cu răutate î
— L-am bătut… No, poate-ţi pare rău, Ană… Că şi ţie, dacă-mi vine mie, odată-ţi crăp capul…
— Taci şi dormi! s-a răstit ea. Ce-ţi umblă prin cap, tu, bolundule?
Şi după ce el a început să sforăie, cu faţa urâţită şi răsuflarea puturoasă, a ieşit în ocolul îngust, s-a rezemat cu fruntea de un prun şi a plâns multă vreme, cu inima grea, fără să ştie de ce. Mihai s-a trezit a doua zi pe la prânz, cu capul greu şi limba încleioşată, A robotit prin curte, potrivind nişte Jeţuri în gard, a tăiat câteva crengi uscate din pomi. Nu îndrăznea să se uite în ochii Anei, dar bănuiala rodea încă în el. Dar dacă… La armată tot despre asta vorbea fiecare: „Ei, noi ne uscăm pe aici, iară acasă, cine ştie cine ne călăreşte nevestele.
O vreme a plutit între ei o stinghereală prostească,
Mihai aratându-Se supărat, ca nu cumva să-şi dea seama
Ana cât îi e de ruşine de bănuielile lui. Ea era mândră din fire şi nu voia să arate că o doare. Îi făcea de mâncare, îl îngrijea, iar noaptea, când el o mângâia înfocat, strângea dinţii şi stătea ca stana, stăpânindu-se.
Miklos a bolit o săptămână, învelit în prişniţe, apoi s-a sculat şi a ieşit pe câmpuri, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
în primăvară, când au început muncile la hodăi şi
Mihai a venit cu Ana, Miklos a surâs rece:
Ai venit şi tu?
— Dupre cum vezi, i-a răspuns liniştit Mihaî.
— Bine…
La câteva zile, Ana a aflat, după semnele cunoscute femeilor, că era însărcinată. În noaptea aceea n-a putut închide ochii. Mihai răsufla uşor, liniştit, alături de ea.
„Doarme44, se gândi şi începu să plângă încet, fără suspinuri.
şi sughiţuri; numai lacrimile i se scurgeau de-a lungul obrazului, pe pernă.
— Dar tu de ce plângi, Ană? răsună în întuneric glasul speriat al lui Mihai. Cine ţi-o avut baiul?
Ea se strânse lângă el şi spuse:
— Mi se pare că am rămas grea…
4
La o săptămână după aceea, carul cu care Mihai căra gunoi se rupse din senin, în mijlocul drumului. El rămase prostit, cu biciul atârnând deasupra cailor pare sforăiau speriaţi. Tocmai atunci trecu Miklos călare. Când văzu paguba se opri, îşi săltă trăpaşul şi azvârli, privind în altă parte:
— De ce nu eşti cu băgare de seamă? Amu ai ce plăti, feldi. Cocie bună, luată anul trecut din târg de la
Dobriţân. Ce-ai ştiut face cu ea, aci pe drum neted, că s-a rupt?
Asta s-a întâmplat odată; Mihai bănuia că ar putea fi mâna lui Miklos la mijloc, dar n-avea dovezi. Pe urmă jandarmul l-a prins pescuind în Teuz, pe un mal care trecea prin pământurile domniei. Toţi luncanii pescuiau cât voiau, dar pe el îl puseră să plătească amendă şi cum n-avea bani, chişbărăul veni să-l poprească. Mihai nu pricepea ce se întâmplă cu el, dar parcă, de când se întorsese din armată, căleş mereu cu stângul. Ana nu mai ieşea la lucru. Se apropia vremea să nască. Se urâţţşe, faţa i se acoperise de pete gălbui. Călca greoi, legănându-se, şi pe Mihai îl durea inima când se uita la ea. Pe urmă-şi spuse că asta-i soarta muierii, hărăzită de cel de sus;
în dureri să-şi nască pruncii. Avea el alte griji pe cap, decât să se mai necăjească şi din pricina ei. Într-o zi de târg, s-a întors de la Arad îngândurat.
Toată seara s-a foit prin curte fără să-şi afle locul, iar noaptea i-a spus Anei pe neaşteptate:
— Muiere, ce-ai zice tu dacă ne-am duce la America?
— Unde? a ţipat Ana îngrozită. Doamne apără şi păzeşte, Mihăieş, dă ce-i cu tine?
— Am vorbit la Arad cu nişte oameni… Zice că-ţi plăteşte drumul până acolo, iară dacă ai ajuns, poţi lua cât pământ îţi trebuieşte, numai să-l poţi birui…
— Cum să ne lăsăm satul? întrebă Ana, aspră; Să mergem la capătul pământului?
— Mulţi s-or dus…
— Treaba lor…
Mihai n-a mai vorbit de plecare, dar era din ce în ce mai îngândurat. Îşi făcea socoteli: jumătate din munca lui din anul acela se ducea dracului, pe carul stricat, pe amenda cu pescuitul; pe urmă Miklos pusese vina pe el că ar fi betegit un armăsar de prăsilă, pe care l-a lovit cu coada furcii în picior, fiindcă era nărăvaş din caleafară. Mihai vedea cum oamenii, care altădată îl preţuiseră, îi vorbeau ca din spatele calului; la crâşmă, când se aşeza la masa lor, tăceau, dându-i să priceapă că-i stânjeneşte.
Ajunsese în rând cu Crăcea, cu Picuţu, cu urmele satului.
Pe la începutul lui mai Ana născu un băiat pe care-l botezară Todor. N-avea pe seama cui să-l lase, aşa că stătea în casă şi nu mai ieşea la lucru. Nemaiştiind ce să facă, Mihai se apucă şi-i scrise fratelui său, care era neguţător în Ungaria, şi-i spuse că, dacă nu-l ajută cumva, îşi pune ştreangul de gât. Nădăjduia că Iosiv are să-l
împrumute cu nişte bani, ca să-şi. Poată cumpăra un iugăr-două. Peste câteva luni primi carte. Frate-său îi scria să vie la Tisa, să se bage slugi la o moşie a grofului Bornemisza Aladâr, Mihai şi Ana citiră scrisoarea, până o învăţară amândoi pe dinafară. Li se rupea inima, dar îşi dădeau seama că nu le rămâne altceva de făcui.
Ana era din nou însărcinată şi Mihai voia s-o aştepte până va naşte, dar ea se împotrivi»
— Nu mai stăm… Dacă-i să fim slugi, apoi mai bine în străini. Acolo barem nu te râde nime.
Ana vedea limpede că pe Mihai îl cuprinsese o groază, ca de moarte, cu cât se apropia vremea ca să ia o hotărâre.
Căuta să-l îmbărbăteze şi numai ea ştia cât îi venea de greu:
— N-om rămâne acolo, Mihăieş… Om veni înapoi cu bani mulţi… Ungaria nu-i America. Scriei-i lui Iosiv că venim… Auzi tu, nu zăbovi, omule!
El o privea mirat. N-o mai cunoştea, aşa se făcuse de rea. Ochii negri îi străluceau arareori şi atunci numai de tnânie:
— Nu-i bai! Le-om arăta noi cine suntem, dumnezeul mamii lor, la toţi!
Mihai nu ştia că acum câteva zile, întorcându-se de la fântână, Ana se întâlnise cu Miklos. Acesta se ţinea tot semeţ, deşi îmibătrânise. Pleşuvise şi mustaţa îi atârna
«sub nări ca un fuior nescărmănat. Miklos s-a oprit, şi-a pus mâinile în şolduri şi a râs, arătându-şi dinţii stricaţi, mâncaţi de carii şi de tutun.
— Hei, muierea lui Dumnezeu… Te-ai făcut ca 6
scoabă. Iară eşti grea! Se vede că te încalecă des bărbatul! Dacă nu erai proastă, azi ai fi doamnă…
Ana l-a înjurat de mamă şi l-a ameninţat că-i sparge olul în creştet s.
— Orăcăi ca o broască, bată-te Dumnezeu!
Dar acasă, după ce l-a pus în pat pe Ţodor, a ktaî o oglindă, s-a dus la fereastră şi şi-a privit obrazul tăbăcit de vânt, cele două creţuri timpurii ce se săpaseră la rădă--
cina sprâncenelor. Parcă s-a rupt ceva înăuntrul ei. Fusese o fătuţă nebună şi fără griji, jucase la horă simţind că pluteşte, şi acum, deodată, fără să fi avut nicio bucurie, s-a trezit zbârcită, urâtă şi bătrână. În clipa aceea i-a urât şi i-a blestemat (pe Mihai, pe Todoruţ şi pe cel ce urma să vie şi-i îngreuna pântecele.
îndată, speriată, a căzut în genunchi pe locul unde se afla şi s-a rugat lui Dumnezeu s-o ierte. Mihai era în pădure să fure lemne şi până s-a întors acasă, Ana nu şi-a aflat liniştea. Doamne, da dacă-l prinde cumva? Sau dacă dosul are să puşte după el? Când l-a văzut intrând pe poartă, a fugit înaintea lui, ca odinioară. Mihai era aşa de obosit, că abia se mai ţinea pe picioare.
— Nu te-a prins? întrebă ea.
; — Prins pe muma lor… Lemnele le-am lăsat la Bitu-
Şiţa, la marginea satului… Mâne noapte mă duc să le iau.
Ana nu ştia cum să-i intre în voie şi până la urmă,
— Păldndu-ş’i pe inimă, a prins cocoşul de sămânţă, l-a tăiat şi i-a pregătit zeamă grasă. S-a dus la cârciuma cu trei ouă în batistă şi s-a’ântors cu un pac de tutun şi o sticlă de pălincă, pe datorie. S-a aşezat lângă el şi l-a privit cum mănâncă, aşa de hămesit că nu putea scoate o vorbă. Se gândea: „Om în toată firea şi noi mai că nu murim de foame“. Tuşi şi-i spuse poruncitoare:
— Măi omule, pune-te şi scrie-i lui Iosiv. Merem.
— Bine, bine, s-a posomorit el. După ce-i naşte tu…
Mie nu-mi purta grije… Ştii ce? Mai bine îi scriu eu. (Ana învăţase bine la şcoală. Ştia să scrie, să citească şi să cânte cele opt glasuri. Îi plăcea câteodată să se aşeze în faţa hârtiei, să ascuţească o pană de gâscă şi să-şi scrie numele de fată: Ardelean Ana… pe urmă pe cel de muiere măritată: Moţ Ana.)-
Peste câteva săptămâni, când Ana era în luna a şaptea le veni vestea că Iosiv le găsise loc pe moşia acelui grof Bomemisza, în judeţul Szolnok, lângă Tisa. Deocamdată Mihai putea fi numit doar sămădău mic, până ce avea să se dovedească ce fel de om este.
„Meltoşagoş groful este pita lui Dumnezeu, scria Iosiv.
Pe cine iubeşte acela are de la el multă milă vaţ cujetat bine şi io vreau sămăntorc înapoi în sat peste un An doi.
Scrieţi când veniţi să ştiu că io luna vietoare mă duc la Solnoc şi iară vorbesc de voi. Al vost iubitor frate şi cumnat Moc Iozsef.“
începură să vândă puţinele lucruri, gândindu-se că
Iosiv are să-i ajute la început, Mihai a scos scândurile din pod şi a meşterit două lăzi mari, în care şi-a îngrămădit toate boarfele. În fiecare seară casa le era plină de vecinii
Care veneau să-şi ia rămas bun şi să se mire ce curaj le-a
Venit de-şi lasă şi satul lor, şi sărăcia lor, şi se duc. Într-o seară a venit şi Miklos. Era afumat şi lăcrimos *.
— Şi aşa… Mereţi în anyaorszăg… Ehei, eu cine ştie… Mie aici în Lunca asta, bat-o voia lui Dumnezeu, îmi putrezesc oasele…
Băgând de seamă că Mihai îl priveşte pieziş, s-a apropiat de el, clătinându-se:
— Nil fi mânios, mă. Ce dracu… Ce-o fost o trecut…-
Bată-l Dumnezeu pe cine se mai gândeşte… Uite aici…
Ţi-am adus ceva… Nu poţi merge în Ungaria aşa golişel cum te afli. Na, nişte haine de-ale mele… Ţi-or Veni cam mici, da nu-i bai. Să nu fii zdrenţuros… Na, mă…
Azvârli pe masă un pachet învelit în foaie de ziar.
Mihai văzu roşu înaintea ochilor. Îşi strânse pumnii, dar tocmai când voia să-l trimită la toţi dracii, Ana surâse, se ploconi atâta cât îi îngăduia sarcina şi spuse:
— Mulţămim, domnule Milkos, mulţămim frumos…
— Ei, ho… Miklos oftă. Aveţi să vedeţi şi voi amu cât îi de uşoară viaţa de slugă peste slugi… Aşa am socotit şi eu când am venit încoace. O să-mi fac bani, o să mă întorc acasă şi mi-oi lua pământ… Iacă, făcu el, ridicând mâna de care spânzura harapnicul, asta mi-o mai rămas. Asta şi duşmănia oamenilor. Într-o zi m-or tăia…
No, drum bun şi Dumnezeu să vă ajute…
După plecarea lui, Mihai stătu multă vreme în mijlocul odăii, cu bărbia în piept. Deodată se făcu roşu, se duse la Ana şi fără nicio vorbă îi trase o palmă. Ea se rezemă de perete şi se uită la el cu ochi mari. Mihai mai dădu o dată. Atunci ea se repezi la el şi, prinzându-l
de piept, cu o putere neobişnuită, îl împinse cât colo.
— Să nu rădici mâna asupra mea, auzitu-m-ai? Că-ţi crăp capul! Te ţii domn? Pară-ţî bine că o fost beat, şi ţi-o adus haine, să ai ce pune pe tine…
— Muiere!
— Nicio muiere! Şi… să nu mai dai în mine niciodată! auzi? Niciodată, cât îi trăi.
Toderuţ, trezit din somn, începu să ţipe speriat.
— Taci şi tu, că iau zbiciul de după uşe. Culcaţi-vă şi dormiţi!
Amuţit, Mihai se vârî în pat. Într-un târziu, când Ana yeni şi ea, îi spuse, privind în meşter-grindă:
— Nu fi mânioasă, măi muiere…
— De ce? se miră ea, oftând.
Că te-am lovit…
— Dormi. Nu-i bai.
Plecară peste o săptămână, petrecuţi de întreg satul care-i căina.
Când au trecut prin faţa bisericii, au oprit căruţa, s-au dat jos şi s-au pus în genunchi în colbul drumului.
Mihai înghiţea cu greu un nod ce i se pusese de-a. Curmezişul gâţlejului şi trăgea cu ochii la Ana. Dar faţa ei era împietrită şi buzele uscate şopteau fără glas:
— „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri..
După ce satul a rămas în urmă, Mihai nu s-a mai putut Stăpâni. A sărit din căruţă, făcând semn cumnatului să mine mai departe, s-a trântit în şanţ şi a început să plângă. De la un timp, zdroncănitul căruţei nu se mai auzi. Atunci s-a sculat şi a pornit cu paşi târşiţi în urma ei
5
Drumul a durat vreo patru zile. Todoruţ plângea mereu şi nu putea dormi de fumul de pipă, de mirosurile greţoase care o făceau pe Ana să verse icnind. Mihai se ruga mereu de călători:
— Nu vă supăraţi, faceţi bine… îi grea… îi într-î şaptea lună…
Până când o unguroaică grasă îi repezi:
— Lasă, omule, ce? Noi nu pricepem?
— A icineea zi de dimineaţă au ajuns. Iosiv, îmbrăcat orăşeneşte, eu o scurtă neagră şi cizme lucioase, îi aştepta la gară. Niciunul nu ştia cum să înceapă vorba, după ce se sărutară, până ciând Iosiv zise:
— Haideţi… Am venit cu o eoeie de la domnie…
Aşa a început noua lor viaţă-. Copilul, care s-a născut a murit la câteva luni şi l-au îngropat pe marginea Tisei, într-un cimitir mic. În anul următor, Mihai a ajuns sămădău, în locul unuia Sândor, care fura prea din cale-afară.
Locuiau într-o căsuţă albă, foarte curată, cu două odăi mici. Domnul căpitan ân rezervă Bornemisza Aladâr începu să ţină la Mihai. Era holtei şi trăia cu o slujnică frumoasă, lucru pentru care îl dăduseră afară din armată.
Se plimba rar pe moşie, mai mult stătea la Budapesta.
Crescătoria de porci, peste care Mihai era sămădău, număra la patru mii de capete şi avea o sumedenie de slugi. Mihai era plătit bine şi foarte curând începu să se descurce în afaceri. Cupeţii care veneau de la oraş, cu el trebuiau să pună la cale cumpărăturile, pentru că înăl-
ţimea-sa au stătea de vorbă: cu negustorii din pricina cărora sărăcea nobilimea. Din fiecare vânzare, Mihai avea parte, pentru bunăvoinţa lui şi, pe deasupra, putea lua oricând cin ci-şase godaci, că nu se cunoştea din grămada cea mare, îşi cumpără două vaci de lapte, haine şi lucruri de casă» Ana redeveni frumoasă, ca în tinereţe. Numai ochii Îşi pierduseră pentru totdeauna strălucirea, devenind aspri ca oţelul. Prin 1901 li se născu o fată pe care o botezară Ana, apoi un băiat îraian, care muri la cinci ani; mai târziu o altă fată Emilia, şi încă vreo trei copii, cărora nu le-a fost dat să’ trăiască. Todor n-avea nicio grijî. Se juca toată ziua prin pustă, cu alţii de seama lui.
şi abia de mai ştia româneşte. Era un copil ciudat. Închis şi scump la vorbă,
6
Peste trei ani de la venire uitară sărăcia ruşinoasă din trecut. Pe moşie intezăii, vătafii şi sămădăii furau cât puteau. Numai pălmaşii o duceau greu. Dar asta n-o privea pe Ana, era treaba lor. Dacă erau proşti. Ea voia să adune cât mai mulţi bani, să se întoarcă în sat şi să cumpere pământ. Avea o ladă mare, de gorun, căreia Îi făcuseră fund dublu. Acolo ţineau teancurile de bani şi ftşicurâie de aur, împreună cu un pistol mare, iar deasupra haine şi tot felul de boarfe. Seara, după ce Mihai se întorcea de la treburi, se încuiau amândoi în odaia din fund şi numărau…
— Asta face nouă jugăre jumătate de pământ prima, de la Grinduri, spunea Ana, încruntată.
— Da, Ană…
Mihai era mulţumit, umbla îmbrăcat bine, purta veston negru, chimir cu nasturi de argint, cizme înalte, moi şi cămaşă ca zăpada. Numai harapnic n-a voit să-şi ia;
când se ducea să vadă turmele, împrumuta unul de la un sămădău mai mic. Veneau des pe la ei intezăul, un om
. Gras, rotund şi fără barbă, numai cu câteva fire de mustaţă ţepene ca la un cotoi, şi papa protestant. O dată la trei.
luni, Mihai mergea la castel să dea socoteală. Căpitanului
Bornemisza îi plăcea firea lui dârză şi-l înţepa adeseori cu vorba, să-l vadă cum răspunde. („Este. În el, draga mea, o anumită eleganţă, ceva fin, spunea el surorii sale, o fată bătrână, care trăia în cultul unui logodnic mort
’acum cincisprezece ani în urma unei căzături de pe cal, la o manevră imperială. Rasă bună, valahii…")
— De ce să vă mai duceţi acasă? se mira pastorul protestant. Nu staţi bine aici? N-aveţi un rost?
— Noi suntem români î răspundea Mihai aspru.
— A, da, da… Sângele apă nu se face, mormăia jenat pastorul.
Uneori seara, Ana începea să râdă din senin, nevenindu-i să creadă că nu mai sunt săraci. Îi spunea bărbatului:
— Vezi, dacă nu veneam?
— ~ Am avut noroc cu Iosiv, răspundea el supărat din pricina acestei veselii neruşinate, care ar fi putut aduce şi ceasul rău. Ce? Crezi că toată lumea putea ajunge ca noi? Înălţimea-sa e plin de datorii la neguţătorul pe care-l slujeşte Iosiv… De aceea ne-a primit, ca să-i
Iacă pe plac neguţătorului…
— Da de unde! dădea din mână Ana, supărată. Oamenii harnici îşi fac stare orişiunde… Numai puturosul piere.
— Hm, mormăia Mihai şi tăcea. Nu-i plăcea să se pună împotriva ei, că n-ar mai fi scos-o la capăt. Ea se schimbase, de n-o mai cunoştea de multe ori. Cu toate că nu mai era ofilită, îmbătrânea. În schimb Mihai arăta foarte bine. Înalt, cu ochii verzi, mustaţa tunsă orăşeneşte, umerii laţi şi spatele drept ca scândura. De câteva ori, văzmdu-l călare, domnişoara Bornemisza se gândi, fără să-şi dea seama că făptuieşte un sacrilegiu, că exact aşa se ţinea în şea şi domnul Vitez ghici assakilrthi es ublonezkurthi Ghyczy Lehel, logodnicul ei, căruia îi fusese
’hărăzită moarte de erou. Şi Ana vedea cum femeile, nevasta popii, fata cea mare a intezăului, dau ochii peste cap când il văd pe Mihai, dar nu-i păsa. În ladă se adunau tot mai mulţi bani. Într-o zi Ana spuse:
— Măi Mihai, eu zic să băgăm banii la bancă… întreabă pe oarecine de o bancă bună…
Nu-i plăcea să ştie banii afară din casă, şi carnetul pe care-l primiră de la Atlami Bank i se părea Anei fără niciun preţ, dar auzise de ani ea omoruri şi jafuriîntâmpl aite, pe pustă, încât o apucă teama ca nu cumva să se piardă truda atâtor ani. Fetele erau mărişoare: Anuţa uiiibla lî şcoală, în clasa a IV-a, Emilia într-a I-a, aşa că
Ana avea ajutor la treburile casei. Le lăsa pe de să facă de toate, iar ea începu să îngraşe gâşte, curcani şi să ţină patru vaci. Trimiteau laptele la oraş, odată cu proclusul moşiei. Ana purta haine dintr-uri material foarte tare, să nu se rupă. Fiecare filer era chivernisit, singurul loc unde „domneau” era masa; mâncau mult şi ea, şi Mihai, iar la prânz copiii n-aveau voie să scoată o vorbă, fiindcă îi plesnea îndată cu dosul lingurii peste gură. În fiecare an îşi făceau socoteala că la primăvară vor porni spre casă, dar nu se îndurau să se despartă de bine, cu toate că abia aşteptau să se vadă stăpâni cu adevărat pe avutul lor. Mihai o lăsa pe ea să hotărască totul; numai, din când în când îl cuprindea un dor bolnav de casă. Ana ştia să nu zică nimic, atunci când el venea acasă mort de beat, pus pe ceartă. Îl lăsa să bodogănească în voie, apoi Mihai se ducea pe marginea Tisei, unde se aşeza pe o movilă lătăreaţă, privea curgerea molcomă a apei şi îngâna printre lacrimi:
„Foaie verde, foi de prun,
Drag mi-i să pornesc la drun.
S-aud calu tropotind
Şi căruţa zdroncănind…"
Dormea afară, în antreu, iar a doua zi se scula cu dureri de cap, morocănos şi-i spunea Anei:
— Muierea lui Dumnezeu! lî vremea să merem acasă!
Doară nu vrei să ne îngropăm aici…
Copiii creşteau. Pe Todor îl prinsese odată maică-sa în grajd cu o slujnicuţă sub el, şi-l bătuse cu biciul.
Anuţa, fata cea mare, era destul de urâţică, tăcută şi muncitoare; în schimb Emilia avea năravuri de domnişoară, bătea din picior, mai ales în faţa lui Mihai, care nu ştia cum să-i mai intre în voie.
— Taci, Miliuţa tatii, taci, să nu te audă mă-ta… Îţi aduc eu ce vrei tu de la Peşta, săptămână vietoare.
— Nu Peşta! Budapest! îl îndrepta ea. Nu vă mai subţiaţi oleacă!
în 1912 Ana rămase iarăşi însărcinată. Pentru prima oară în viaţa ei se simţea mamă cu adevărat. Mihai, ruşinat, socoti că e cam necuviincios să faci copii la vârsta asta şi-i veni să intre în pământ când căpitanul
Bornemisza îl felicită. Băgă de seamă că nici ceilalţi copii nu se simţeau tocmai în largul lor. Todor veni odată acasă cu un ochi vânăt şi cu un dinte lipsă.
— Ce-i cu tine? îl întrebă mamă-sa.
El nu voi să-i spună nimic, dar când o văzu că începe să se înfurie, îi povesti plângând cum Ioşca, un argat de la grajduri, om de vreo patruzeci de ani, strigase în urma lui: „Mă, că bine vă înmulţiţi… Se vede că vă prieşte aici la noi! “
Todor sărise la el, dar bineînţeles fusese bătut.
— Aşa? râse rece Ana, legându-şi broboada şi încingând un brâu de lână peste mijloc. No, nu-i bai!
— Unde te duci, măicuţă? întrebaseră fetele speriate.
— Tăceţi din gură şi şedeţi acasă, să nu vie careva şi să fure.
Se duse drept la grajduri şi-l chemă pe Ioşca afară.
Acesta veni curios, dar nu se dezmetici bine şi Ana îi cârpi o palmă răsunătoare, apoi încă una şi la urmă un pumn în piept, de-l rostogoli pe jos. Tocmai atunci se deschise poarta şi căpitanul Bornemisza intră cu droşca.
Ioşca fugi la el şi, rezemându-se de scară, i se plânse.
— Du-te dracului, idiotule! râse căpitanul şi ridică biciuşca. Dacă şi o femeie te poate bate, mare folos o să am de tine!
De atunci oamenii curţii începură să se teamă de Ana şi chiar Mihai se simţi sfios faţă de ea, multă vreme.
Pe copilul care se născu, blond, cu ochii albaştri-deschişi, îl botezară Pavel, dar ea începu să-l alinte pe ungureşte,
Palii. Ceilalţi încetară să existe pentru ea şi nu zise nimic când auzi că Todor s-a înhăitat cu o codană. Lui
Palii îi cumpăra de la oraş cele mai frumoase lucruri şi. Nu-şi încăpea în piele de bucurie şi mândrie icând o auzea pe nevasta intezăului:
— Îi ca un copil de grof… doamne, ţine-l, doamne…
Pe fete le trimisese la Budapesta: pe Anuţa într-o şcoală de menaj, iar pe Emilia într-un institut de călugăriţe unde erau primite fetele negustorilor rurali şi ale ţăranilor bogaţi. Mihai devenise omul de încredere al căpitanului, care voia chiar să-l numească administrator, îndată ce va găsi un motiv ca să se descotorosească de cel vechi, fratele amantei lui, de la care avea acum vreo trei copii. De aceea Mihai umbla tot mai des pe la
Budapesta şi odată, câţiva cupeţi îl duseră, după un chef, într-o casă mare, plină de oglinzi şi covoare, şi de muieri îmbrăcate în cămăşi scurte, de mătase. Intrase în odaia uneia, Iulişka, şi aceasta. Îl iubise aşa cum; Mihai nu-şi putea închipui că se poate. Iubi. Păcatul îl cam apăsa, dar n-avea cui să se spovedească, nefiind în tot judeţul ţin popă ortodox, iar cu papistaşii şi reformata nu voia să aibă de-a face.
Capitolul unu
CEI TREI, ROATĂ ÎN JURUL LUI TOADER BERIAN, ZIS ŞI ŞERPELE Roș erau ochi şi urechi. Altfel nici că se putea. Ochii urmăreau, fascinaţi, mişcările singurului om care nu se sinchisea nici atâtica de poreclă, mişcări ce însoţeau vorbele ca şi când cel ce le rostea ar fi fost plămădit din gelatină, în vreme ce urechilor nu le venea să creadă. Cum s-ar fi putut însă să nu crezi când Toader Berian, om căruia, între şaptezeci şi o sută de ani, puteai să-i dai oricâţi, se jura „să-l muşte şerpele roş” pe ăl care minte, ori de câte ori bănuia neîncrederea pe feţele celor dispuşi să-l asculte. Vitele păşteau mai la o parte, către gura văii. Bătrânul cobora ori ridica glasul, însufleţind vorbele, destăinuind întâmplări de groază, în vreme ce copilandrii, până mai adineaurea viteji nevoie mare, aruncau priviri furişe către bezna cenuşiu-verzuie unde bănuiau gura peşterii, neîndrăznind să-și arate într-un fel sau altul curiozitatea și teama.
— Cum vă spusei, peştera străbate muntele până hăt, la temeliile Cetăţii Regilor. În pereţii ei, care aici se lărgesc, aici se strâmtează, închipuind un fel de coloană subpământeană a infinitului, sunt săpate poliţe, un fel de brâuri de mărimea unor şanţuri răsturnate în care se înşiruiesc, ca nişte dovleci puşi la păstrare, urnele de aramă sau de aur cu cenuşa mai-marilor daci, fiecare vas fiind păzit de o viperă galbenă, având cornul verde şi în vârful cozii un clopoţel de argint. Cum ai pătruns acolo la ceasul când şerpele roş îşi leapădă pielea, cum prind a suna clopoţeii, fiecare pe alt ghers: legănat, grăbit, unduitor, moleşitor, încât auzindu-i capeţi gust de somn şi ai vrea să dormi şi să tot dormi ca să nu te mai trezeşti niciodată. Atunci, ca la o poruncă, muntele se clatină, intrarea se închide, o lumină lăptoasă prinde a curge din tavanul de calcare, aşijderea celeia din nopţile cu lună neciuntită de vârcolaci; numai ce prind a clinclincţi clopoţeii şi din vasele cu cenuşă prind a răsări somnoroase umbre omeneşti care, mai apoi, se desprind de pe pereţi, aşa cum ai desprinde şi însufleţi nişte umbre, şi încep a umbla într-un fel de plutire vâscoasă, cu gesturi şi paşi de gelatină. Clopoţeii sună şi sună, viperele încornate prind viaţă şi şuieră hârşâit din guşile doldora cu venin înverzit; o lume întreagă, care a fost demult, se închipuie în jurul tău ca imaginile unui film proiectat pe zeci şi zeci de ecrane succesive, încât omul pătruns aici, dacă mai nimereşte ieşirea, biruind somnul bolnav, se trezeşte bătrân, de-i tânăr, şi tânăr, de-i bătrân. Rămâne neom, tânjeşte mereu după ce nici el nu ştie, bântuit de teama şi de dorul Şerpelui Roş.
— Adică?! îndrăzni Bogdan să-l întrerupă, simţind cum i se scurge un şuvoi de transpiraţie rece pe şira spinării. Cum vine asta „rămâne neom”?
— Chiar aşa! întări Cosmin, bine prins nu atât de fantasmagoriile bătrânului cât de jocul de spiriduş al negului arămiu şi păros de pe nasul acestuia, neg ce aducea cu un fel de prună brumată, gata parcă să se desprindă în orice clipă şi s-o pornească singur la drum, orientându-se ca o insectă bizară după perii-antenă, şi de învâlvorarea unei şuviţe de păr negru într-o claie colilie.
Negul prinse a se agita ca un minuscul clopoţel de aramă, sprâncenele-cetină se ridicară a cruntă mirare, înfăţişarea lui Toader Berian pe de-a-ntregul era aceea a unui smeu mâniat când le răspunse:
— Neom ziceţi?! Puşchea pe limbă! Adică nu aşa ca toţi oamenii, ci chip şi robul poreclei sale: nebunul, şuia, zăluda, căpcăunul, priculiciul, strigoaica, înţelegi?! Care va să zică eu vă spun vouă ceea ce ureche de om n-a auzit, iar voi puneţi la îndoială! Uite, mă jur juruinţă grea: să-l muşte Şerpele Roş pe ăl de minte măcar atât, atâtica!
— Aşa ca 'mnealui, mă Bogdane, plasticizează Teofana, închipuind cu arătătorul la tâmplă mişcarea sfredelului, semn cum că bătrânul ar fi binişor plecat de-acasă.
Era în crucea verii. Soarele, moleşit şi el, părea a statornici undeva între zenit şi orizont, nehotărât dacă ar mai trebui să se îndrepte către apus ori ba. Vipia trecuse, vitele păşteau liniştite, iar ei altceva mai bun decât să asculte basmele bătrânului nu aveau de făcut. Ş-apoi nu oricine se putea lăuda că ar fi ascultat povestea peşterii din Valea Rea, chiar de Toader Berian spusă, de cel poreclit Şerpele Roş, arătare de spaimă, pe care întreaga suflare a satului îl ocolea la ceas de noapte ori prin locuri mai puţin umblate. Obişnuit, acesta era un om tăcut şi ursuz, un singuratic întâlnit când nu te aşteptai, prin văi şi pe coclauri, în căutarea cioburilor vechi şi a intrării în Peştera Zeilor. Doar cei câţiva copii de la Grădişte se obişnuiseră cu el, se convinseseră că nu era decât un biet bătrân care nu face rău nimănui, dimpotrivă, îţi are grija vitelor când tu ai poftă de scaldă ori de joacă şi ştie mulţime de istorii şi întâmplări, încât să-1 asculţi şi să-l tot asculţi dacă are poftă şi se lasă înduplecat. Astăzi, aşezat la umbra unui mesteacăn, singuratic pe costişa despădurită la fel ca el, ascultase cu vădit interes discuţiile celor trei tineri despre comorile regilor daci, se arătase prins de vraja închipuirii ori într-o lume ale cărei rosturi părea că singur dumnealui le ştie şi, cu vorba domoală, se lăsă pe făgaşul istorisirii. Oricum, auditoriul acesta, nedesprins prin ani şi experienţă de poveste, i se părea mai potrivit decât altul. Se prefăcu indiferent la gestul Teofanei, o zvăpăiată ce da în pârg prevestind o frumuseţe tulburătoare, care îi amintea un chip din alte vremi şi din alte lumi, puse negul din vârful nasului în mişcare şi prinse iarăşi a se desfăşura într-o gestică nemaipomenită, înălţându-se ori lăţindu-se, chircit în sine ori revărsat cu toată fiinţa în afară, ca o vieţuitoare dintr-o altă galaxie, alcătuită din plasmă.
— …La ieşire un alt Şerpe Roş stă strajă vecinic trează. Dacă soi de om a răzbit cumva într-acilea, numai ce-l muşcă de lobul urechii, urechea ceea se umflă şi coace şi se face rană roşie, care de la o vreme rămâne aşa, o urmă cât un bănuţ de aur, semănând cu aceia presăraţi pe pardoseala peşterii.
Bogdan repetă gestul fetei, sfredelind tâmpla cu arătătorul, şi-i face cu ochiul. Numai că aceasta, prinsă de relatare, nu-i ia seama, pentru că tot ce spune moşul i se pare adevărul-adevărat, nu putea fi altfel; el, Bogdan, fluieră întrerupt, semn că moşul a luat-o razna şi, deodată, numai ce sare ca muşcat de şarpe:
— Ei, asta-i! Păi, mă tot miram eu de unde atâta fantezie, de unde le scoţi şi cum le plămădeşti. Dară de aia zic oamenii că matale te-ai scrântit! Aşa, deci?! Matale, moş Toader, ai văzut, cum te văd, Şerpele Roş, ai fost în Peştera Zeilor, la care i se zice a Zârnelor, căci, uite, ai semnul întipărit pe lobul urechii. Care va să zică nu glumeşti!
Bătrânul nu păru surprins. Doar o lumină cât scăpărarea unei raze îi trecu peste obraz, neobservată aproape. În schimb, îşi duse mâna la ureche şi îşi pipăi îndelung, cu mândrie, s-ar putea spune, semnul. Protestul, reproşul veniră abia acuma:
— Cum adică?! Voi aşa aţi crezut? Că-mi arde de şagă, de înşiruit pe aţă copilării, istorii şi basme! Află, băiete, că n-aveam anii tăi când am intrat în Peştera Şerpelui Roş. Tot într-o vară secetoasă şi zăludă ca asta. Şi-am văzut ce n-a văzut om, şi-am trăit ce nici măcar nu se închipuie a trăire. Pe atunci - voi cam câţi ani aveţi, patrusprăzece? Păi da, așe gândeam şi eu, da' pe atunci aveam şi eu mintea aprinsă ca acei păgubitori căutători de comori dacice, ce-or fost dărâmat şi răscolit din temelii Grădiştea, Blidarul, Piatra Roşie şi Feţele Albe. Cum zic, eram eu așe, cam la anii voştri, doar că ştiam mai puţine lucruri decât voi. Îm! De ştiam, de bună seamă mă alegeam şi cu alte foloase, aş fi lăsat vrun sămn, aş fi păstrat o mărturie, mi-aş fi ostoit frica şi acum altfel le-aş arăta şi dovedi, pe toate, celor trebuitori să ştie. Aşe, m-am ales doar cu semnul ista şi cu o poreclă ce mi-o fost zăuitat numele, dar de care poreclă nu mă ruşinez.
… Seceta transformase vara într-o toamnă târzie, bântuită încă de călduri: ierburi uscate şi tăioase ca spinul, izvoare secate, fântâni nămolite, animale secerate de foame şi dalac, presărate prin păşuni ca muşuroaiele de cârtiţă. Părinţii mei trimiteau în păşune două perechi de boi, o vacă pentru lapte, doi cai de căruţă şi doi pentru munte, câteva capre îndrăcite care-mi scoteau sufletul, ţinute mai mult pentru iezii tăiaţi de paşte. Cum-necum, pe seceta ceea trebuia să le hrănesc, să alerg pe urmele lor, încât simţeam cum îmbătrânesc de ani şi-mi scurtează zilele. Pe la crucea verii, într-o zi când năduşeala năvălise odată cu zorii, calc porunca tătâne-miu şi mă abat cu marhăle[1] tocmai pe Valea Rea. Aici, unde şi unde, mai întâlneai un covor de pajişte, un loc umbros, un smoc de iarbă, fiindcă nimenea nu se încumeta din pricina viperelor cu corn. Bunu, care, de când trecuse suta, nu mai număra anii, îmi povestise multe despre Peştera Zârnelor şi despre Şerpele Roş dar eu, la fel ca voi acum, o iotă n-am luat de bun. Caprele, vreo opt, zece, nu-mi mai aduc bine aminte, au tot suit din stei în stei ciugulind frunza de iederă şi măciuliile ciulinilor de piatră şi până să iau seama au ajuns tocmai la locul acela ocolit de oameni, unde se bănuia intrarea păzită de şerpele neadormit. Să mă întorc fără ele acasă nu îndrăzneam, să urc până la ele nu aveam curajul. Mi-am zis: fie ce-o fi! Dus am fost şi iată cu ce m-am ales din această pricină.
Bătrânul le arătă lobul urechii şi şuviţa de păr negru.
— Cât am fost tânăr, şuviţa aceasta era albă; de-am albit cu anii, s-o făcut neagră. D-aia zâc, şi nu ziceam nimicuţa de nu auzeam ce puneţi voi la cale, că, dragii mei, pe Valea Rea nu-i de mers la anii voştri. Şi... degeaba oboseala. Pentru mine nu-i zi bună de la Dumnezeu în care să nu caut intrarea. Geaba! S-o fi închis pentru vecie, s-o fi stârpit fără de urmă Şerpele Roş, mi s-o fi năzărit mie atuncea din pricina cine ştie cărei alte întâmplări năpraznice, totul nu o fi fost decât tulburare în vis urât, cine stie?!
Nori albi şi pufoşi, caiere de lână şi clăbuci de săpun, înălţau cetăţi şi castele către apus, ca apoi să le pună la temelie pălălaia asfinţitului însângerat. Toader Berian le urmări îndelung jocul, tresări ca de o amintire, cercetă pe furiş pădurea întunecată de pe versantul stâng al văii şi le atrase atenţia:
— D-apăi, dragilor, ar cam trebui să coborâm către sat. E acuş, acuş vremea mulsului şi a adăpatului, dacă nu cumva cu mulsul ne-au luat-o şerpii înainte. Tare agitate mai sunt bietele dobitoace. Ca atunci... De când cu întâmplarea aceea oamenii nu se mai încumetă să pască vitele pe aici. Mamă, mamă, ce mai spaimă şi îngreţoşare intrase în poporănii de p-aci!
— Ce întâmplare, care întâmplare?! Alta decât cea cu peştera şi Şerpele Roş?
— Alta, dar tot cam atunci s-a petrecut. Vaca lui Orbişan de la cantonul silvic se obişnuise să fie mulsă de un şerpe. Se înrăise în patimă încât ţinea laptele, chiar dacă omul o închidea în grajd o zi sau două. Se credea că o strigoaică, o vâlvă a roadelor s-a fost înstăpânit pe laptele vacii, până într-o zi când, luându-i urma, a găsit-o în Fundul Văii Rele cu şerpele agăţat de uger. Şerpe de groază. Cât stâlpul prispei. Roş, roş era. A ridicat omul întreg satul, dar nu i-au dat de urmă. Bietului animal, fiindcă se nă- răvise fără de leac, i-a scurtat viaţa cu un glonte. Numai că a doua zi cantonierul dispăruse fără urmă. Ieşise omul până afară, zicea nevasta, cam pe la al doilea cântat al cocoşilor. A auzit ea un strigăt puţin, aşa ca de om suguşat, şi de atunci pace bună! Om nu l-a mai văzut.
— L-o fi răpus Şerpele Roş? întrebă Teofana, zbârlindu-se de frică.
Toader Berian nu-i răspunse. Rămăsese ca înţepenit pe bâtă, cu privirea aţintită către apus, unde razele soarelui, proiectate pieziş de după Culmea Luncanilor, închipuiau un imens şarpe roşu.
— Măi, să fie! exclamă Cosmin. Uite şerpele lui nea Berian!
Gluma, făcută mai mult pentru a-şi da curaj, se frânse la jumătate. Un şuier prelung, un fel de vaier al pământului se născu dintre steiuri şi străbătu valea cu numele de Rea. Bătrânul prinse a se închina cu gesturi largi, ritualice, şi linişti apoi vitele şuierând o dată prelung, din colţul gurii. Ca vrăjit, cerul se războli dintr-o dată, la orizont balaurul roşu deveni siniliu şi inconsistent, iar pădurea din apropiere îşi încetă vaierul. Se lăsă o tăcere apăsătoare, grea, plutitoare, ca o miasmă a smârcurilor. Aerul, materializat, consistent, părea îmbâcsit cu nelinişte, cu aşteptare, cu un fel de substanţă invizibilă, dar vie, raţională. Rămăseseră cu privirile pironite către gura văii de unde cobora şi se întindea ca o fiinţă tentaculară o pâclă moleşitoare, leşioasă, care înainta, se târa spre ei, pipăind parcă acele uscate ale ierbii, copacii, pietrele. Animalele ridicaseră şi ele capetele, speriate, se strânseseră grămadă de la primele semne de spaimă, un tău- raş prinse a mugi întărâtat, cu nările tremurânde, cei trei adolescenţi, înfricoşaţi, făcură cerc în jurul bătrânului care părea a fi în stare să stârnească şi să potolească, să cheme şi să alunge spiritele malefice chiar şi numai cu privirea sau cu un şuierat. Acesta zise, aruncând săgeata ochilor apoşi, dar ageri, către hăurile şi steiurile din Valea Rea:
— Poate că nu se cădea să încep a povesti ce s-a petrecut atunci. Străbunicul meu zicea că unii oameni sunt dăruiţi cu duhul povestirii, al rostirii în aşa fel încât slobod vraja şi dau vieţii lumea închipuită ori reală, întâmplările adevărate sau numai scornite, despre care istorisesc. Mi se potriveşte şi mie de când cu întâmplarea aceea, dar voi nu trebuie să vă speriaţi. Bine ar fi fost să tac. întâmplarea asta, nemaivăzută şi nemaiauzită, am mai spus-o o singură dată. Tot cam prin locurile acestea, poate că chiar unde ne găsim acum. La puţin timp după ce am fost rătăcit fără nădejde de întoarcere în inima muntelui. Tot cam la ceasul înserării. Da, da, îmi amintesc acuma bine că şi atunci s-a arătat balaur roş la sprâncenele orizontului, în vreme ce pâcla se prelungea, se târa precum o vietate lacomă către noi. Da, da! Uite, ca acum, întocmai ca acum pădurea a şuierat temătoare. Or fi fiind, gândesc eu, anumite taine, care taine trebuie sa rămână pentru vecie. Oamenii din vechime erau altfel decât cei de astăzi. Trăiau în cumpăna şi făgaşul tainelor, încât nimic pe faţa pământului nu i-ar fi putut face să le clintească, punând întrebări şi făcând destăinuiri. Poate chiar eu voi fi fiind primul dintre aceia care le-a întrerupt şirul, călcându-le rostul. Asta mă scurmă ca o lingoare necruţătoare şi înceată, ca o boleniţă fără de leac, numai că altfel nu se putea. Taina mea era prea mare, şi încă mai este, şi prea grea încât să poată fi purtată vreme multă de un biet şi de un singur om. Într-un fel ea ne privea pe toţi, din tată-n fiu, şi mă mai întreb dacă aveam sau nu aveam dreptul s-o păstrez pentru mine. Cel puţin aşa credeam atunci şi cu gândul ăsta mă mai împac şi-acum. Atâtea şiruri de oameni trăitori în acest vad de lume au ars în dorul de a ajunge acolo unde am ajuns eu, au tânjit să ştie ce ştiam eu, să vadă ce am văzut eu atunci, Peştera Zeilor şi Comoara Regilor, încât mă simţeam îndatorat cu destăinuirea. Ia, închipuiţi-vă dacă n-aş fi fost singur, dacă după ce m-am înapoiat printre semeni aş fi fost ascultat şi crezut! Pe atunci intrarea străjuită de Şerpele Roş mai putea fi găsită, ori cine ştie! Eu unul mai trag nădejdea că va să vină o zi când unul dintre voi, sau un vlăstar de-al vostru, va să dea iarăşi peste acea intrare tainică. Atunci multe dintre secretele de acum, multe dintre tainele tainelor se vor fi dezlegat, căci toate semnele ce mi s-au arătat, pe care după cuprinsul minţii mele le-am tălmăcit sau nu, acolo, în adâncurile de calcare, sunt făcute să vorbească, să povestească ce şi cum.
— E de mirare, zise Cosmin, dornic să-1 întărâte, cum poţi să-ţi mai aduci dumneata aminte după atâţia ani trecuţi!
— Cincizeci şi şase, nepoate. Cincizeci şi şase! Şi uite! Parcă-ar fi fost mai ieri. Încă mai văd totul, mai aud totul şi mai simt totul ca atunci. E drept că multe se devălmăşesc, nu mai au contur şi înţeles clar, însă nici atunci nu au avut, ori vor fi avut, dar eu nu l-am putut pătrunde. V-aş zice, v-aş povesti vouă, fiindcă la anii voştri mai trăiţi în poveste şi simt că mă veţi crede, numai că iarăşi mă cuprinde, ca atunci, teama. Doar aţi văzut, aţi simţit mai adineaurea ce se poate întâmpla. Acum... fie ce-a fi! Prea multe zile nu voi mai număra eu. Cei trăitori pe atuncea, oameni de seama mea şi chiar mai chibzuiţi decât mine, nu au vrut şi nu au putut să mă creadă. Ba mai mult, ocolindu-mă ca pe o vietate de pe alte tărâmuri, mi-au zis când Todor Nebunul, când Şerpele Roş, nu din răutatea cea omenească, ci numai din pricină că erau ţărani simpli, necălătoriţi prin lume şi prin cărţi. Atunci, într-o dreptate vorbind, nici că se punea preţ pe lucrurile astea cu trecutul şi strămoşii. Tocmai se stârnise jariştea războiului dintâi, bătaia a mare, după care ne-am fost desprins de unguri şi ne-am alipit la ai noştri. Cam atuncea s-au arătat prin sat şi prin împrejurimi trei streini, streini şi de neam, nu numai de locurile astea, dară grăiau binişor româneşte. Oamenii, sătenii, au mirosit repede cam ce fel de vânturi adulmecă, ce vânat caută şi s-au ţinut departe de ei. Încă mai erau proaspete întâmplările de după vâlvoriţa lui Horia, când în Munţii Grădiştei, la Cetăţi, au năvălit ca lupii streinii cei căutători de comori, că numai prăpădul şi ruina au rămas pe urmele lor. Când s-au fost arătat pe-acilea cei trei streini eu eram ţângălău tânăr. Copilandru dat la stăpâni. Slugăream de doi ani în casele unui pre' învăţat profesor din Orăştie. Acolo, mai trăgând cu urechea, mai răsfoind o carte, am aflat ba de una, ba de alta, întâmplări şi oameni de pe meleagurile acestea cercetate şi încercate de toate puvoaiele lumii. Decebal, Muntele Cogaionon cu peşterile sfinte, răzbelul cu Roma, Vezina şi Peştera Zeilor, Comoara regilor daci, câte şi mai câte lucruri de mirarea şi furnicarea minţii pentru un copilandru ca mine, coborât la oraş tocmai din satul de la poalele Cetăţii Sarmizegetusei.
Trebuie să vă spun că în vremea cât am slujit în casa acelui luminat profesor, a cărui omenie zece vieţi de-aş trăi şi tot nu aş uita-o, am citit cu lăcomia celui lipsit, ce mi-a căzut în mână, îndeavalma, până când el mi-a descoperit această foame şi, în serile lungi de iarnă, însuşi s-a ocupat de instruirea mea. Din aceasta foloase prea mari nu am avut, ba, dimpotrivă, vorbirea mea mai deosebită de a celorlalţi săteni i-a întărit pe aceştia în încredinţarea că sunt luat în stăpânirea vâlvelor. După cei doi ani trăiţi în casa luminatului profesor, dacă mi-am luat simbria, m-am înapoiat aici, la păscutul vacilor şi făcutul fânului, cu capul fierbinte de atâta buchisit pe furiş, doritor să aflu, să ştiu, să dezleg. Cam în vremea aceea se pripăşiseră cei streini cu gânduri ascunse pe la noi. De bună-seamă gânduri curate nu puteau să aibă, chiar dacă înscrisuri cu care să ne acopere ochii aveau berechet, numai că şi ele stârneau îndoiala, fiindcă veneau de la Viana şi cine amaru' ar fi putut să le prindă înţelesul?! Eu tânăr, inima aprinsă, cugetul uşor de înceluit, capul înfierbântat de câte auzisem în casa acelui profesor de istorie, le iau urma şi mă ţin morţiş de ei, doar-doar m-o lua în samă şi m-o face părtaş la plănuiri şi foloase. Ei m-au fost cercetat o vreme cu viclenia, eu numai cu cinstea, şi m-au luat. Le trebuiam ca sarea-n bucate. Ispitiră ei pe unul, pe altul şi chitiră că bunul, adică străbunicul, fiindcă bunicului îi ziceam Tata-Iancu, păstrează taina unei peşteri pe care de la începuturi de istorii nu a mai călcat-o nimenea. Oameni hicleni ca apele, mă înceluie ei cu vorba faină, cu bănuţi de aur, cu făgăduieli de parte bună la câştig sigur. Eu, cum vă ziceam, crud, căţălandru uşor de ademenit de haita lupilor dincolo de stână. Mă şi vedeam stăpân pe câteva iugăre de holde, fâneaţă şi pădure, pe o pereche de boi şi un cal buiestraş. Bunu-meu de unde să bănuie cu cine şi la ce m-am ortăcit! Il îmbrobodesc cu istorii din cărţile citite, îl descos pe-ndelete, îl iau când de ici, când de colo, ce mai! îl trag cu neruşinare de limbă c-o fi, c-o păţi, că cineva dintre ai noştri va trebui să afle şi să ducă mai departe taina. Mă întorc la cei hicleni, vând totul pe vorbe şi hai în munte!
Uitasem să vă spun că, în urmă cu anii, greu se putea răzbate până aici.
Şi dacă răzbeai, apoi numai cu securea în mână şi frica la inimă. Mişunau viperele cu corn şi creşteau nişte buişaguri dese ca peria de scărmănat câlţii. Nu-i bai, că lighioanele învecinate mai colcăie şi viermuiesc şi-acum colo, sus, la calcare, însă nu chiar ca atunci. Ei, streinii, lotri de care vă vorbesc, aflaseră despre cele primejdii şi se pregătiseră cum se cuvine: cizme cu carâmbii înalţi, mănuşi şi îmbrăcăminte de piele, beţe de alun despicate împotriva şerpilor. Eu m-am încumetat, cum s-ar zice, cu mâinile goale. Era într-o sâmbătă a paştelui, pe înserat. Oamenii, la ceasul vecerniei, erau, cu mic, cu mare, la biserică şi nimenea nu ne-ar fi putut stingheri în lucrarea noastră. Bănuiam numai că tata chitise ceva, fiindcă mă înştiinţă de primejdie pe de departe, cum îi era felul, zicându-mi: „hai, hai, drace, joacă-te cu focul şi mai apoi plânge-mi-te că te-ai ars!” Nu îl luai în samă. Nu vă spusei că, în ultima zi, celor trei li se mai adăugase o femeie, o farmazoană cu ochii ca pieliţa guşterului, neatinsă de soare, unduitoare precum nuieluşa de salcie din preajma izvoarelor tăinuite. Am înţeles că venea de departe, că îşi lăsase trăsura la hanul „Corbul cu inelul” şi înadins ocolise satul. De unde cunoştea aşa bine coclaurile, nici până astăzi nu m-am putut dumiri. Dumnezeule mare, ce femeie! Ceilalţi o priveau de jos în sus, cu teama şi respectul câinelui bătut. Una mai frumoasă decât ea nu-mi mai ieşise în cale. Cu mine se purta drăgăstos, mă scălda în lumina de topaze şi smaralde a ochilor cu adâncimi de iezere, iară mie atunci numai atâta îmi era îndeajuns ca să-mi uit numele şi seama. Bănuiam, presimţeam că nu va fi bine, că mă lăsasem ispitirii pe un drum de păcate, însă era târziu, nu mai puteam da înapoi. Să fim bine înţeleşi: nu lăcomia, nu atât lăcomia cât foamea de a şti, de a vedea, de a descoperi ce nici vestitul profesor nu visase mă făceau să merg înainte, cu ochii închişi. Iară ea, femeia salcie, poate tocmai sora acelui şerpe roş ce aveam să-l cunosc mai târziu, era picătura ce pregătea revărsarea nebuniei mele. Cu o noapte mai înainte, am avut un vis neînchipuit de lung şi apropiat de realitate, un coşmar colorat din care m-am deşteptat leoarcă de sudoare, vis pe care a doaa zi, la întâlnirea cu ei, mai ales cu ea, l-am dat voit uitării. Aveam să mi-1 reamintesc mai apoi. Destul de curând. Se făcea că trăiesc în urmă cu multe sute de ani, pe vremea dacilor, la curtea regelui Decebal, că mă înhăitasem cu Bicilis, trădătorul Comorii Regilor, şi că împreună cu acesta, un fel de sălbătăciune păroasă, mă furişam pe potecile de taină ale muntelui Cogaionon către Peştera Zeilor, unde trădătorul şi furul ascunsese o parte din comoară. Luaţi seamă, dragilor, că visul avea să se repete întocmai, dar nu ca visare, ci viaţă trăită, ca o răstălmăcire reală, moment cu moment, întâmplare cu întâmplare din acel coşmar. Pe atunci nu credeam în tălmăcirea viselor, în semnele pe care străbunul meu le dezlega din minte ca dintr-o mare carte de înţelepciuni, nu credeam, zic, şi rău avea să-mi pară. Uite, şi acum îmi amintesc, mai pot trăi cu ochii închişi visul-semn care mă înştiinţa despre tot răul şi despre toate primejdiile ce mă aşteptau. Mai întâi se făcea că sunt un om de credinţă al regelui, un tânăr oştean având misia de a răzbuna trădarea şi de a descoperi comoara tăinuită. Eram un fel de oştean-vânător. Cunoşteam toate potecile şi văgăunile, afundurile codrilor întunecoşi şi cleanţurile munţilor, vadurile şi ascunzişurile lotrilor. În vis mă însoţeau, aşa cum avea să fie a doua zi în realitate, patru oameni, trei bărbaţi şi o femeie, pe care îi socoteam prieteni de nădejde. Femeia din vis îmi zicea, alintându-mă, Viezure, animal sacru la cei vechi, cea din viaţă, privindu-mă cu şiretenia gheizerelor verzi şi adânci, mă numea Lupan. Se mai făcea că visasem cu o noapte înainte ce avea să se petreacă şi îi prevenisem. Bicilis era deja prinsul nostru şi urma să ne ducă la tainiţa comorii iară noi să-i dăruim în schimb viaţa, luându-i doar vederea cu care a poftit şi limba cu care a vorbit. Vânzătorul era însoţit şi el de câţiva oameni de încredere. În vis, am purces la drum, odată cu zorii, către locul unde cu gânduri ascunse, de mişel ce era, ne călăuzea trădătorul. De unde puteam să bănui că în realitate, a doua zi, aveam să trăiesc îngrozitoare momente din jocul de ape al visării?!
— Uneori e tare greu să deosebeşti realitatea de visare! remarcă Teofana, sporind tăria focului cu câteva vreascuri.
Stâna de vară putea fi bănuită acum, la ceasul înserării, pe Culmea Luncanilor, după dâra de fum ce se călătorea ca un fuior de ceaţă către Peştera Cioclovina. Bătrânul o urmări, tresări ca de o uşoară înfiorare şi catadicsi să ia în seamă remarca fetei.
— Da, cam aşa-i. Nu-i uşor. Eu niciodată după aceea nu am putut rostui exact de o parte şi de alta ce a fost visare şi ce a fost întâmplare. Poate că şi din această pricină oamenii nu au crezut o iotă din tot ce le-am povestit la acea teribilă întoarcere a mea din altă lume şi din altă viaţă. Acum, că am început, vom rămâne până voi termina firul. Curând ne vor acoperi pânzele întunericului, dar nu-i bai. Vitele ştiu şi singure drumul. Cum ziceam? A, da! Aproape de scăpătat, a doua zi, strecurându-ne printre târşuri şi steiuri, cu teama de vipere cuibărită în inimi, retrăiam visul cu ochii deschişi. Valea pe care o străbăteam, făcându-ne loc cu securile, era aidoma celei din vis. La capătul ei mi s-a părut că văd un şerpe roş, mare cât un trunchi de zadă. O fi fost, n-o fi fost închipuire, pentru că numai eu l-am văzut şi mie mi-a făcut semn unduind capul mare şi umed ca acela de viţel proaspăt fătat. Părea că ne îndeamnă să ne apropiem. Ajunşi mai aproape, am văzut că tocmai îşi schimba pielea şi era jumătate roş, jumătate verde. Am recunoscut uşor şi semnul anume de unde începea împărăţia lui: un şir de omuleţi ciopliţi în piatră ce păreau că se mişcă şi ne avertizează de primejdie. Abia acum, când îi călcasem hotarul, au observat şi streinii ce se petrece şi au vrut să se întoarcă din drum. Arătau pământii la obraze, năpădiţi de sudoarea morţilor, împietriţi de groază. Văzând ei că nu mă opresc, că eu urc ca un lunatic, m-au urmat, iar sus, la poalele stâncilor de alabastru şi calcare m-au ajuns. De acum visul prindea a se îndepărta, locul luându-i-1 alt coşmar, cel al neprevăzutului, întrezărit în ochii streinilor cu care mă înhăitasem. Vorbeau pe şoptite, îmi ocoleau privirea, unul din ei mi-a luat toporişca, s-a prefăcut că o cântăreşte în mâini şi a scăpat-o în prăpastie. Privirea femeii, ce ma scăldase în aromele tuturor plăcerilor visate, devenise rece, tăioasă, batjocoritoare. După o scurtă odihnă, grăbiţi de graba soarelui către scăpătat, am început să cobor, legat în funie, peretele mult încovoiat spre înlăuntru al unei stânci înalte cât turnul unei biserici, ciopârţită de găuri, fiecare dintre acestea putând fi o capcană. Jos, pe terasa uscată, acoperită cu muri, curpăn şi zmeuriş, colcăiau viperele, o masă mişcătoare de gelatină, încât la vederea lor te apuca mai mult greaţa decât spaima. Aflând ce-i aşteaptă jos, streinii nu au îndrăznit să coboare. Aşteptau să vadă ce se va întâmpla cu mine. Cât despre mine ... Parcă îmi luase cineva minţile. Am prăvălit câteva pietre, ca să sperii lighioanele, să le îndepărtez din drumul meu, şi m-am lăsat cu picioarele pe vatra de calcar alb-cărămiziu. Nu se vedea niciun intrând, nicio crăpătură, nimic din ceea ce s-ar fi putut numi intrare de peşteră. Mai târziu, după ce privirea mi s-a obişnuit cu jocul razelor pe tăietura stâncii, am observat tocmai jos, la buza peretelui, o porţiune tencuită cu mortar dacic, pe care îl ştiam de la Blidaru, mai tare decât granitul. Târâşul scurt, ca un foşnet aspru, al viperelor pe covorul de frunze uscate mi-a atras apoi privirea către o nişă acoperită cu vreji de vâsc şi de iederă, din care răzbătea un miros de umed, de putred şi stătut. După spusele bunului meu, asta trebuia să fie intrarea. N-aş fi cutezat pentru nimic în lume să pătrund, să o cercetez, după ce am văzut că pe acolo s-au scurs toate lighioanele înveninate şi scârboase, dacă şeful celor de sus, un ins cu fruntea teşită ca o piatră de moară uzată, cârn şi botos, un urieş cu mâinile cât butucii, nu m-ar fi ameninţat că, de nu mă strecor înăuntru, va tăia funia. Ori, ameninţarea lui, înfăptuită, era moarte sigură. Nu mai aveam de ales. Abia acum îmi dădeam cu adevărat seama cu ce fel de oameni mă ortăcisem. Am aprins lămpaşul şi m-am furişat în întunericul ce izvora de dincolo, greu şi vâscos. Un şuier prelung, însoţit de o pală de aer rece ca gheaţa a stins flacăra puţină a lămpaşului. În acelaşi timp am auzit o izbitură, un bubuit asurzitor ca de stâncă prăvălită de la mari înălţimi în apele adânci ale unui lac de munte. Un fel de funie m-a încolăcit mai întâi peste picioare, apoi peste piept şi peste braţe. Cu ochii ieşiţi din orbite, înainte de a cădea şi de a-mi pierde simţirea, mi s-a părut că văd un cap jucăuş de şerpe, mare, umed, gelatinos, unduindu-se ca după ritmul unei muzici molcome: capul Şerpelui Roş. Am mai simţit o lovitură seacă în moalele capului, după care peştera se lumină şi prinse a se învârti ameţitor. Dacă mai eram conştient sau nu, asta n-o pot spune fără teama de a greşi. Poate că până în momentul când am prins iarăşi a simţi, a vedea, a mă orienta cât de cât, a trecut vreme şi s-au petrecut multe. Atât pot spune, că mă găseam în peştera necuprinsă, unde luminau nefiresc torţe de piatră deasupra cărora bolta albă se învârtea ca bolta cerului atunci când, la miezul zilei, îţi pironeşti stăruitor privirea în soare.
Bogdan, singurul care mai păstra în zâmbetul abia perceptibil o undă de neîncredere, îl întrerupse:
- Moş Toader, află că eu am urcat până acolo, pe stâncile albe din Valea Rea, şi am cercetat locurile. Multe se potrivesc, dar mai multe nu seamănă cu spusele dumitale nici pe departe. Da, este un perete de stâncă înalt cât o clopotniţă înclinată, unde nu am izbutit să ajung, însă nici pomeneală de şerpi roşii. Nu cumva matale mai visezi încă, ori îndrugi basme ca să ne sperii şi să-ţi ţinem tovărăşie la vite noaptea asta?
Bătrânul îl măsură mustrător printre palele jucăuşe ale focului.
Nimenea nu te ţine cu de-a sila, băiete, cum nici nu-ţi cere să crezi. Am zis şi-ai auzit bine, că nici eu nu mai pot despărţi lumina de întunericul celor ce-au fost atunci, cu cincizeci şi şase de ani în urmă. Apoi, chiar de mi-i crede, cui mai foloseşte? Bine era dacă atunci, demult, la spusele mele aplecau urechea oamenii învăţaţi, cercetătorii trecutului. Dacă vouă vă povestesc acum, o fac fiindcă ,am simţit că vă interesează povestea - ce poveste! întâmplarea adevărată - şi ca să nu duc cu mine dincolo, de unde mi se pare că am venit, o mare taină.
— Iartă, moş Toader, nu-ş' ce-mi veni! Zău că nu pun la îndoială chiar totul ceva, ceva de bună seamă că va fi fost, altfel nu mai vorbea şi acuma satul. Oamenii spun cum că matale ai fost găsit a doua zi tocmai de cealaltă parte a muntelui, peste apă, în apropierea Cetăţii Regilor. Ceea ce istoriseşti nu cumva s-a petrecut tocmai între zidurile ei, aşa, o ceartă cu cei trei, o încăierare, o prăvălire de pe ziduri şi...
— Ascultă, nepoate! Nu-mi pasă nici atâtica ce zic oamenii despre mine şi despre ce a fost atunci. A trecut o viaţă de om de când nu-i mai iau în samă. Nebun însă să ştii că nu sunt şi nici nu am fost vreodată. Am ajuns în peşteră aşa cum v-am povestit şi s-a întâmplat cum v-am zis până acuma: urcuşul pe vale, vedenia aceea, coborâşul cu funia, ameninţarea venită din partea celui cu faţa teşită ... Eu nu garantez decât pentru o parte din adevărul celor ce vor urma. Doar v-am spus, dacă nu mă înşel cumva, că de atunci tot caut intrarea aceea şi n-o mai găsesc. Asta, însă, nu e o dovadă că ea nu există. La întrebarea ta ar fi un răspuns, însă m-am ferit mereu să-1 primesc drept explicaţie pentru locul unde am fost găsit de săteni. Aveam un câine lup corcit cu bărbosul ciobănesc, soiul acela de câini urieşi, un câine mai deştept şi mai credincios decât un om, ce se oploşise într-o bună zi pe lângă casa noastră, bolnav, în urma unei aplicaţii militare ce avusese loc aici, în munţi. Nu-1 luasem cu mine, dar s-ar fi putut ca chiar el să mă fi trecut apa Grădiştei şi să mă scoată la potecă, în drumul oamenilor. Până acuma gândul acesta nu l-am destăinuit nimănui, ca nu cumva oamenii să sporească vorbele despre presupusa mea scrânteală.
Da! admise Bogdan. Sincer să fiu, m-am cam îndoit, tocmai fiindcă şi eu cunoşteam numai ce cunoaşte satul. Acum înclin să cred. Distanţa de la Valea Rea la Cetate, în linie dreaptă, nu e prea mare. Îmi amintesc - tu mai ţii minte, Cosmine? - că bătrânul savant care a făcut săpături la Costeşti şi la Grădişte vorbea despre existenţa sigură, a unei peşteri prin apropiere, fără de care nu poate fi admis cultul subpământean al morţilor, bănuit fiind faptul că dacii practicau cândva şi incinerarea, nu numai înhumarea. Altfel, cum s-ar explica faptul că aici, în munţii fortificaţi, în apropierea Capitalei Regilor, nu s-a descoperit încă nicio urnă?
— Cine zice că nu s-a descoperit?! sări înciudat bătrânul. De ce nu ai răbdare, băiete?! Ai fost tu acolo, ştii tu ori bănuie savantul acela ce am văzut eu?! E lesne să spui „nu se poate, nu este”, fiindcă tu, omule, n-ai văzut, n-ai pipăit, n-ai mirosit. Telefonul, televizorul, radioul, hehei, câte şi mai câte din cele ce nu ne mai miră l-ar fi făcut pe bunul meu, de i-ai fi vorbit despre ele, să te socoată apucat de duhuri necurate. Am văzut, am pipăit, nu una, ci sute, aşa că ...
— Nu m-am gândit la asta. De-i aşa, zău că nu ştiu ce să mai cred! Sunt tare curios să aflu amănunte, numai că s-a făcut târziu şi vei fi fiind obosit.
— Nu, nu sunt obosit. Mă simt chiar bine. Numai că de-aici-nainte mi se pare şi mie numai vis, deşi văd totul mai lămurit, mai limpede decât înainte. Când m-am trezit, după lovitura primită, nu mai eram în locul unde ţurţurii de piatră luminau ca nişte torţe. Am izbutit să deschid ochii şi să-i preumblu împrejur. Ceea ce se înfăţişa privirilor mele nu aducea cu nimic pământesc. Învăţam a merge, adică mă târam de-a buşilea printr-o sală necuprinsă. Mai mult lungă decât lată, boltită în patru ape. O durere ascuţită îmi săgeta ochii şi i-am închis de teamă că voi orbi. Aveam senzaţia că o mare greutate mă apasă pe piept şi mi-am amintit de ursarul care la târguri tămăduia oamenii punând namila să le mursece şalele pe ritm de cântec de fluier. Am simţit apoi nişte înţepături ca de spine porcesc şi, curios, în loc să mă usture, să mă doară, îmi făceau bine. După ce am mai prins puteri, mi-am îndreptat privirea către un colţ al sălii, de unde izvora întunericul deopotrivă cu lumina şi am prins a mă târî în direcţia aceea. Eram totuşi golit de voinţă, de gânduri, de orice interes mai aparte. Aveam încredinţarea că, de fapt, murisem, îmi făcea bine acea stare de linişte şi deplină împăcare, pe care nu am cuvinte potrivite să v-o descriu, dar ceva mai puternic decât viaţa şi moartea mă îndemna să merg înainte, poate curiozitatea sau o dorinţă nefirească de a şti, deşi eram conştient că nu-mi mai foloseşte. Să fi trecut un ceas, două, sau chiar mai multe de când străbăteam târâş sala boltită, străjuită de o parte şi de alta de vipere uriaşe din bronz şi din aur, şi tot nu ajungeam la borta din care curgeau întunericul şi lumina. M-am oprit într-un loc unde sala se îngusta dintr-o dată. Întunericul devenise dens şi greu ca păcura. Am pipăit împrejur cu mâinile, până am dat de o treaptă netedă, tocită, ca de prag călcat de picioare omeneşti sute şi sute de ani. Am urcat-o, apoi am mai urcat una, şi încă una şi nu ştiu ce-mi veni să le număr. Erau şapte, şi fiecare mai înaltă decât cealaltă, şi mai anevoie de urcat. M-am odihnit cât să-mi trag sufletul nevolnic pe un fel de blană plăcut mirositoare, aşa cum ar fi covorul muşchiului de fag, şi iarăşi am avut straniul simţământ că eu sunt mort şi că drumul acesta greu şi nesfârşit către întuneric şi lumină este cel de pe urmă. Când m-am trezit iarăşi în deplinătatea simţirilor, totul a prins a se roti, la început încet, apoi tot mai repede şi mai repede ... Simţeam nevoia să vărs, ca atunci când eram mic şi ameţeam din pricina zuinului[2]. Apoi iarăşi o vreme nu am mai ştiut nimic. Când am deschis ochii, mă găseam pe butucul unei roţi, mare cât Soarele de Andezit de la Sarmizegetusa, iar spiţele roţii erau raze de soare, pe când butucul - soarele însuşi. Mă temeam că, de voi încerca să mă îndepărtez, va fi iarăşi girueta aceea îngrozitoare. Numai că ceva din afara fiiţei mele mă îndemna să merg înainte, mereu şi cu orice preţ înainte, şi de cum simţeam că, chiar de sunt mort sau de va fi să mor, oricum, voi călători veşnic prin tunelul acela când luminos ca soarele, când întunecat ca inima pământului, numai să pot afla ce se găseşte la capătul lui. Dar, ca să pot porni, trebuia să ating spiţele. N-am avut de ales, şi atunci roata a prins să se învârtă rar şi la fiecare întoarcere vedeam o galerie, şi fiecare galerie avea o uşă, şi pe uşile acelea de bronz, mari cât porţile cetăţilor, era scris cu aur sau, poate, cu raze de soare, câte un nume, iar eu mă căzneam să-mi amintesc cine au fost oamenii sau zeii aceia: Burebista, Deceneu, Comosicos, Scorilo, Duras, Decebal, Vezina. Ultima uşă, fără inscripţie, îmi era cunoscută, aveam credinţa că în faţa ei mai fusesem cândva, vrusei să mă opresc, să stărui pentru aducere aminte, însă rotirea devenise ameţitoare şi nu mai era cu putinţă să ies din vârtejul acela. Deodată mâinile mi se desprinseră de pe spiţă şi simţii că plutesc în gol pe deplin sănătos şi tare fericit, eliberat de gânduri. Aşa aş tot fi vrut să plutesc, ca o pasăre de înălţimi, fără greutate, fără efort. Însă acea cădere plăcută s-a sfârşit deodată şi de acum mă aflam într-o sală albă şi rotundă ca interiorul unui ou; pereţii erau încrustaţi cu semne şi fiecare semn era o poruncă, şi fiecare poruncă era o lege, şi fiecare lege, după ce o înţelegeam, prindea chip de om, şi tot omul semăna la chip cu Zalmoxis, părintele legilor. De jur împrejurul sălii erau orânduite urne de aur, în mijlocul sălii-ou şedea un om de piatră, ce sprijinea bolta cu umerii; omul acela lua în răstimpuri chipul Şerpelui Roş şi mă îndemna să nu-mi pierd nădejdea, pentru că sunt chinuri şi mai grele pe lume, iar chinul cel mai greu e să fii şerpe roşu. El mi-a pipăit cu mâna uşoară rănile şi cum punea mâna cum se vindecau, şi parcă îmi mai răsună în urechi cuvintele lui: „Dacă vrei să trăieşti, uită!” Simţeam adierea unui firicel de boare cu miroznă de răşină arsă, acea boare parfumată îmi împăienjenea privirea şi iarăşi nu mai trăiam. Atunci când mi-am revenit în simţiri - pentru a câta oară? - mă târam printr-o galerie îngustă, străjuită de închipuiri stranii cioplite în piatră ori turnate în bronz: lei, urşi, lupi, zimbri, cerbi, bufniţe şi vipere cu corn, care la trecerea mea prindeau viaţă şi se aplecau blânde să-mi aline rănile coatelor şi genunchilor zdreliţi de atâta târâş. La capătul tunelului am numărat iar şapte trepte, aidoma celorlalte, care suiau spre o sală ca o piramidă, în mijlocul căreia străluceau, ca stelele pe cer în nopţi geroase, şapte cercuri, fiecare închipuind în răstimpuri câte un soare mic, cu şapte raze. La mijloc creştea văzând cu ochii un soare arămiu, din mijlocul căruia îmi zâmbea ocrotitor Zeia-Mumă, având la picioare ciuta şi carul de bronz, iar în mână crenguţa de paltin, aşa cum am văzut-o cândva reprodusă pe talerul din Comoara de la Pietroasa, într-o gravură din casa profesorului. Zeia-Mumă m-a lovit cu crenguţa în creştet şi am simţit cum prind puteri, că mă desprind dintre spiţele-raze şi iar plutesc lin ca o pasăre mare; de fapt cădeam într-o fântână adâncă, în fundul căreia ardea, fără să lumineze, o inimă de foc, căci o inimă de foc era sala unde a sfârşit căderea. Aici, pe un tron de piatră, şedea Şerpele Roş, de fapt omul-şerpe, care imediat şi-a întors faţa de la mine şi m-a lăsat singur cu copleşitoarea mea spaimă, iar în vreme ce se îndepărta către izvorul nesecat de întuneric şi lumină vocea lui hârşâită, şuierată, vibra în bolţile de piatră: „Păstrează taina, păstrează taina ca să vezi ce nimeni n-a văzut şi să trăieşti ce nimeni n-a trăit. Numele tău e Viezure, e Viezure, e Viezure, e Viezure, întăreau sute de glasuri reverberate în bolţi şi labirinturi, şi eşti dac liber, vestit vânător de la Limesul nordic. E un vestit vânător de la limesul nordic, întărea corul, poate aoele închipuiri în marmoră, piatră şi bronz, ori fiinţe omeneşti din alte timpuri şi de pe alte tărâmuri, umbrele celor ce vor fi fost trăitori pe aceste meleaguri. Numele tău e Viezure, repeta omul-şerpe, şi anii tăi se curg la vremea când peste Dacia Felix împărăţeşte cu blândeţe Antoninus Pius. Păstrează taina, păstrează taina... „Într-un târziu ochii mi s-au deschis anevoie, fulgeraţi de prea multă lumină, şi când i-am deschis mă găseam sub cerul liber, lângă un morman de pietre, pe covor de iarbă crudă ce-mi alina ca o alifie răcoroasă rănile, durerile. Un căluţ murg păştea pe aproape şi un câine uriaş, aducând a namilă de urs, îmi lingea palmele zdrelite de ascuţişul pietrelor. Cam la zece paşi de locul unde zăcusem fără simţire susura un izvor. M-am târât până acolo şi, întins pe burtă, am sorbit cu nesaţ până mi-am astâmpărat setea. Privindu-mi chipul în apă am tresărit, am simţit galopul inimii, gata, gata să-mi sară din piept, şi n-am vrut să dau crezare. Chipul acela nu era, nu putea să fie al meu. Din unda limpede mă privea un străin cu barba înspicată şi părul alb; faţa smeadă, arsă de soare şi uscată de vânturi, nas vulturesc; o cicatrice roşie o brăzda de la frunte până la bărbie. M-am sprijinit de trunchiul unui pin şi-am avut al doilea motiv de mirare căci neam din neamul acestui copac nu crescuse pe Valea Rea; anevoie m-am ridicat în picioare. Ceva ce eu nu puteam pricepe, nu-mi puteam explica se petrecuse de bună seamă, ori încă mai visam. Cel ridicat în locul meu, fecioraşul firav care intrase în peşteră, era un zdrahon de om, numai fibră şi oase, cu mâinile cât trunchii carpenilor. În picioare aveam un fel de opinci uşoare şi moi, cu vârful încârligat; cioareci strânşi pe pulpă, cămaşă lungă, de cânepă, şi o zeghe de pănură pe umeri îmi era îmbrăcămintea. La spate îmi atârna un arc de corn cu coarda din maţ de bou, la şold, cobura cu săgeţi, un pumnal încovoiat şi o ghioagă din lemn de păducel ţintuită cu aramă. Am continuat, de acum cu o curiozitate mai vie decât teama, să mă cercetez. Şerparul lat, încrustat cu alesături în piele şi ţinte de argint, conţinea un amnar tocit de prea multă folosinţă, cremene şi iască, o pungă de piele de căprioară cu ierburi pisate, despre care crezusem c-o fi tutun şi chiar am zâmbit la gândul acesta năstruşnic, vreo treizeci şi cinci de monede din aur şi argint despre care repede m-am dumirit că sunt romane. Vechea mea pasiune de colecţioner de monede din satele Luncanilor, pentru profesor, m-a făcut să-i cercetez cu atenţie pe ambele feţe, uitând de celelalte griji. M-au întâmpinat chipuri de curtezane, de împărătese şi împăraţi: Priscila, Pomponia, Mesalina, Claudius, Tiberiu, Caligula, Domitian, Traian, Hadrianus, Antoninus Pius. Ultimele erau noi şi lucitoare, abia, abia scoase de sub presă. „Ei, drăcie!” am zis cu glas tare, la care câinele m-a lătrat o dată prietenos. Nu'ş ce-mi veni şi l-am strigat: Ziper, aici! S-a apropiat imediat, dând bucuros din coadă. Mirarea, ca şi slăbiciunea, prinsese a mă părăsi. Mă simţeam şi mă purtam de parcă eram cu adevărat altul, nu eu. Dacă, privindu-mă în apă, am crezut că mă înşeală privirea, acum mă simţeam oarecum împăcat cu noua mea situaţie, ba chiar credeam că ăsta şi numai ăsta am fost din totdeauna. Rănile mi se vindecaseră ca prin minune, oboseala şi teama mă părăsiseră şi ele, uitasem parcă de peşteră, de omul-şerpe, de toate cele întâmplate şi, cu toate că mă străduiam să nu mă pierd în uitare, simţeam cum mă îndepărtez de prezent şi mă afund, ca într-o ceaţă moleşitoare, în trecut.
— Măi, să fie! exclamă Teofana, spre supărarea lui Bogdan şi Cosmin, care ascultau cu sufletul la gură. Ca aventură, nu zic, e interesant peste poate, da' să îmbătrânesc aşa deodată, parcă nu mi-ar conveni.
— Cum nici nouă nu ne convine părerea ta! o puse la punct Cosmin. Dacă moş Berian se supără şi tace?
— De tăcut s-ar putea să tac, dar nu mă supăr. Am început să vă istorisesc totul de bună voie. Întâmplările prin care am trecut sunt multe, unele peste putinţa înţelegerii, istorisirea va să dureze o vreme şi bine ar fi să aveţi răbdare. Nedumeriţi de-ţi rămâne cu ceva, noaptea e lungă şi timp destul ca să mă întrebaţi la sfârşit. Oare unde-am rămas?
— Cu câinele. Ziceaţi că l-aţi chemat cu numele Ziper şi el s-a apropiat ca de stăpân. Şi că începuseţi să vă îndepărtaţi de timpul nostru fără părere de rău, îl ajută, îndatoritoare, Teofana.
— Da, sigur că da, fu de acord bătrânul, înteţind focul, de care copiii uitaseră cu desăvârşire. Aveam cam la cincizeci de ani, dacă nu mai mult cu ceva, însă mă simţeam în putere ca la douăzeci şi cinci. Am pus denarii la loc în şerpar şi deodată am simţit o foame cumplită. Minunea ar fi să-mi mai apară în faţă, aşa, hocus-pocus, o masă cu bunătăţi! mi-am zis. Dar de unde! Îmi chiorăiau maţele, nu alta. Cine ştie cât timp trecuse de când nu mai pusesem fârmitură în gură! Aşa mi-am amintit de cal. Păştea liniştit cam la o zvârlitură de băţ depărtare. Ca şi când l-aş fi călărit de când lumea, l-am strigat şi pe el cu un nume care atunci, nitam-nisam, îmi veni pe buze: Debar, şi căluţul a ridicat sprinten capul, a nechezat uşor, şi s-a apropiat în trap, de parcă ar fi fost dresat la circurile de astăzi.
Peste şaua din lemn de paltin era întinsă o piele de lup măiestrit argăsită. La oblânc atârnau alte arme, care vorbeau despre stăpânul murgului ca despre un priceput şi de seamă vânător: o toporişcă având două tăişuri, o suliţă romană scurtă, o funie subţire, dar rezistentă, arsă în ulei de in, făcută colac, şi câteva curse de fier pentru animale mari. Le-am pipăit şi le-am cercetat buna orânduială ca şi când ale mele ar fi fost din totdeauna. Am sărit sprinten în şa şi m-am îndreptat către locul în care zăcusem sau, mai bine zis, de unde apărusem în această lume şi cu această înfăţişare, care nu erau ale mele, şi am aruncat privirea cercetătoare dincolo de pâlcul de brazi, de unde părea să vină poteca de munte. M-am înfiorat. Micul platou fusese teatrul unei cumplite şi sângeroase încleştări. Cel puţin douăzeci de leşuri zăceau fără viaţă, în poziţiile în care le cuprinsese gheara morţii. Curios! Trei dintre aceştia îmi erau cunoscuţi, prietenii cei mai apropiaţi şi, la vederea lor, inima mi s-a strâns de durere. Dacis, cu o rană urâtă la grumaz, zăcea pe spate, cu mâna încleştată pe sabia încovoiată, şi era mort de bună seamă. La capătul opus al platoului, într-o lăture, cu genunchii chirciţi sub burtă, ca şi când ar fi vrut să-şi ostoiască durerea, zăcea fratele său, Ortis şi, foarte aproape de el, semn că s-au apărat luptând spate-n spate, strângând în mâna stângă ţărâna şi având întipărit pe faţă zâmbetul celor călătoriţi pentru totdeauna la Zalmoxis, Dates, nepotul tarabostelui Troes, de la Muntele Gerosu. Nu mă înşelasem. Ortis mai trăia. I-am cercetat rănile şi, cu o ştiinţă, cu o pricepere care nu era a mea, ci a celuia ce devenisem, i-am oblăduit cu ierburi şi i-am legat rănile. Nici una nu era prea gravă, în afară, poate, de lovitura de buzdugan ce o primise la ceafă. Pierduse însă mult sânge. Suflarea lui aburea lama pumnalului, acum, aproape de ceasul înserării, şi mai era o speranţă. În vreme ce îl îngrijeam multe au prins să mi se limpezească. Iată, ne aflam nu departe de Limesul Nordic al Daciei Romane, în năzuinţa noastră de a răzbate la dacii aurari de la Alburnus şi, de aici, la Apulum şi Ulpia Traiana, pentru tratative în vederea stabilirii dacilor liberi de la nord şi soare răsare între graniţele bine apărate şi printre fraţii noştri, de care vitregia sorţii ne-a despărţit vremelnic, când, făcând un scurt popas, am fost atacaţi pe neaşteptate de o ceată de iazigi metanaşi ce se întorceau dintr-o lovitură de jaf la Drumul Aurului dintre Napoca şi Porolissum. Pe Ortis l-am aşezat pe un pat de cetină sub scobitura unei stânci, i-am umezit buzele cu rachiu parfumat de ienupăr, din plosca ce o purta la şold, şi abia când soarele prinse a grăbi către scăpătat am avut timp şi grijă de mine. Curios! nu eram rănit, deşi o durere cumplită îmi săgeta tâmpla dreaptă şi la încheietura umărului simţeam sângerarea unei străpungeri de suliţă. M-am pipăit, m-am cercetat, eram rănit şi nu eram, până când curiozitatea sau poate un imbold pornit din cine ştie ce alt motiv mă făcu să observ mai atent locul încleştării şi celelalte cadavre. Iazigii erau cu toţii morţi, morţi de-a binelea. Acolo unde poteca părea a se pierde târşuri de strugurei sălbatici, mure şi zmeură, leşurile stăteau îngrămădite. Sub ele cu tâmpla spartă de izbitura unei muchi de secure şi cu o suliţă care străbătea încheietura umărului şi coşul pieptului, zăcea fără viaţă, cine credeţi? eu, chiar eu, flăcăiandrul nesăbuit, pornit de la casa liniştită a tatălui meu din satul Costeşti într-o incredibilă aventură. Deci murisem, nu, nu, ce vedeam nu era vis, murisem tânăr, sub chipul meu adevărat, ca să trăiesc în straiele, în pielea şi în firea altcuiva dar, credeţi-mă, defel, defel nu mă scurma părerea de rău, dimpotrivă. Simţeam, aşa, material simţeam cum mă îndepărtez de mine cel adevărat, şi de timpul meu, timp grăbit, timp rănit de începutul primului război mondial, ca să mă cufund, cu plăcerea somnului după o mare oboseală, în altul. Începusem să fac legătura cu şirul întâmplărilor incredibile din Peştera Zeilor şi să-mi amintesc vorbele omului-şerpe: „Păstrează taina! Eşti Viezure, eşti Viezure, viclean şi vestit oştean-vânător. Timpul tău este timpul împărăţiei lui Antoninus Pius”. La realitatea imediată m-au readus gemetele lui Ortis. Cerea apă, semn că îşi revenise în simţiri. I-am dus la gură plosca, în care ştiam că se găsesc esenţe de ierburi întremătoare. A sorbit cu nesaţ şi, deschizând ochii, am citit mai întâi o mare mirare, o uimire pe care nu ţi-o poate aduce decât întâlnirea cu fiinţele din lumea cealaltă. „Pe tainele lui Zalmoxis! a îngâimat el, cu un murmur care se vroia strigăt. Când am ajuns noi suflarea ta se îndrepta către tărâmul zeilor, iar trupul străpuns de răni era acoperit de leşurile câinilor de iazigi.” Nu i-am răspuns. Ce i-aş fi putut spune! Că în vreme ce ei se luptau pe viaţă şi pe moarte, în viaţa lor şi în timpul lor, cu acei fioroşi duşmani îmbrăcaţi în piei de animale şi în platoşe de corn, eu căutam o ieşire către viaţa mea şi către timpul meu din labirintul fără sfârşit al peşterii din Valea Rea, că între timpul meu şi timpul lui s-a aşternut pulberea uitării a o mie opt sute de ani?! Poate că i-aş fi spus asta, de bună seamă, dar şi eu eram deja mai mult dincolo decât dincoace, îmi intrasem bine în pielea celuilalt, mă simţeam mai mult, mult, tot mai mult el decât eu. Iată, în vreme ce mă îndreptam iarăşi către pârâul năvalnic ce fierbea în apropiere, făceam un scurt memoriu al vieţii mele de vânător-oştean, trăitor în prea încercata Dacie a tulburatului secol doi din mileniul începător cu anul naşterii acelui cu numele Iisus, în vremea consulatului lui Pilat şi al domniei lui Irod. Eram fiul starostelui de vânătoare Viezure Zoltes, adică Cel Strălucit; aveam cincizeci şi patru de ani şi mă născusem în Dacia Felix, într-un vicus de pe Culmea Luncanilor, nu departe de Sarmizegetusa. Nu împlinisem şaptesprezece ani când m-am alăturat nepoţilor lui Decebal, Dacis şi Ortis, fraţi gemeni şi nepoţi ai înţeleptului tarabostes Troes, de la Muntele Gerosu, în urmărirea trădătorului Bicilis. După moartea bătrânului fruntaş al dacilor şi a decurionului Vinicius Silanus, prietenul şi ocrotitorul său, nepoţii au fost nevoiţi să-şi caute liniştea la Dacii Liberi de peste Limesul nordic, unde Dacis fusese de mai multe ori chemat ca rege al triburilor, mladă de os regesc şi prea vestit oştean printre ai săi. I-am însoţit ca pe nişte prieteni şi binefăcători ai mei, care mi-au salvat viaţa, fiindcă şi ei cu viaţa îmi erau cel puţin o dată datori. Năzuinţa lor era înainte de toate pacificarea dacilor peste care nu se întinsese stăpânirea romană şi întoarcerea tuturor celor ce şi-au găsit scăparea peste munţi la vechile vetre, gând plăcut şi nu prea noului împărat Antoninus Pius, rămas în multe privinţe credincios pacifistului înaintaş Hadrianus. Vremurile la graniţele pontice şi asiatice ale Imperiului erau din ce în ce mai tulburi, neamurile Nordului şi ale Răsăritului prinseseră iar să fiarbă şi să-şi caute vaduri spre Apus şi Imperiu, marcomanii, iazigii, roxolanii, sarmaţii şi alte seminţii învecinate cu Dacia Romană prinseră a se împinge unele pe altele, ca o avalanşă pornită pe mai multe văi, în faţa căreia nu se mai găseau alte stavile decât Dacia, Carpatul şi Donarisul. Cetele prădalnice ale metanaşilor iazigi şi marcomani atacau şi jefuiau pagusurile şi vicusurile statornice ale carpilor, costobocilor şi celorlalţi daci rămaşi în afara puterii romane, şi tocmai în legătură cu aceasta făceam noi, cei cinci, călătorie grabnică şi cu primejdie la Alburnus Maior, Apulum, Sarmizegetusa şi alte colonii şi municipii, unde urma să înceapă de la o zi la alta răzmeriţa împotriva imperialilor care, pentru plata legiunilor asiate şi nevoile Romei sporiseră impozitele de tot felul şi, odată cu ele, nemulţumirea dacilor şi chiar a coloniştilor romani. Cu toate că flacăra era deja bine aţâţată, comandanţii de legiuni şi cohorte cartiruite în Dacia, încurajaţi de noul legatus imperial, Macrinus Flavius Sirus, opriră cu pază întărită la pichetele de Limes şi cu pedepse dintre cele mai aspre trecerea şi aşezarea dacilor de peste munţi, în special a celor pribegiţi în timpul războaielor lui Traian, în spaţiul unde încă mai domneau nestingherite pacea şi liniştea romană. Un război între fraţi era gata, gata să izbucnească, iar Dacis şi Ortis se simţeau datori să-1 prevină. Dar iată că întâmplarea sau trădarea ne-a scos în cale, la nici două miliarii depărtare de punctul cel mai nordic al Limesului, la apa Samusului, această ceată de războinici prădalnici aparţinând iazigilor metanaşi, vechi şi înrăiţi duşmani ai noştri.
Însera. Primăvara nu se petrecuse, iar vara nu îşi intrase bine în drepturi. Aerul tare al muntelui se răcea şi pişca pe măsură ce astrul zilei călătorea către cealaltă faţă a lumii. Am mai cercetat încă o dată morţii noştri şi apoi, grăbit de moarte, le-am pregătit după datină loc de odihnă veşnică într-o mică grotă a cărei intrare am zăvorât-o cu lespezi grele de piatră. Caii lui Dacis şi Ortis păşteau într-o poeniţă, mai jos, pe cursul pârâului. M-au recunoscut şi au nechezat cu vădită bucurie. Pe unul, un armăsar ca sculptat în marmoră, am aşezat, bine cumpănit între şei, trupul lui Ortis, asupra căruia licoarea şi ierburile lucraseră cu putere de vrajă. Pe celălalt, un cal negru ca şi corbul, rezistent la drum ca un asin sirian, am cumpănit sub formă de desagă două taharuri de piele, aparţinând luptătorilor iazigi, în care am pus armele şi banii, hrana puţină pe care am găsit-o şi tot ce ne mai făcea trebuinţă. Eram nevoit să fac calea întoarsă, măcar până la primul vicus al dacilor unde să las în seama unor oameni de încredere şi a unui doctor priceput pe prietenul meu Ortis. Ştiam un sătuc de vânători şi oieri din tribul războinic al osenilor undeva, către răsărit, la izvoarele unui afluent învolburat al Samusului, prin care trecusem dimineaţa, ocolind pichetul de limes. Printr-un semn cu capul, Ortis mi-a arătat poteca şerpuindă ce urca versantul împădurit al muntelui, tocmai când eu fusesem hotărât s-o cobor. Am înţeles repede că pe acolo venisem. Curios începuse a mi se părea faptul că amintirile mai proaspete erau pentru mine tocmai cele mai fumurii, mai neclare. Aşa, de pildă, despre sângeroasa noastră încleştare cu iazigii nu-mi aduceam mai defel aminte, iar despre drumul pe care îl străbătusem până aici îmi aminteam ca prin aburii unui vis. Atâta ştiam clar: că pentru a ne feri de o întâlnire nedorită cu patrulele călări ale cohortei însărcinate cu paza în aceşti munţi cu puţine trecători şi greu de străbătut, eu călărisem în faţa micului nostru grup, la un scurt galop de cal depărtare şi că fusesem atacat din mai multe părţi, viclean şi pe tăcute. Câinele, un animal deştept şi credincios din cale-afară, o luă înainte, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile şi mi-ar fi înţeles încurcătura.
Ortis căzuse într-un somn liniştit şi adânc, căruia bătrânii îi spun somnul morţilor şi eram încredinţat că nu va ajunge viu printre ai noştri. Am luat grăbit poteca în copitele cailor odihniţi, urmându-1 îndeaproape pe Ziper, dulăul în care-mi pusesem toată nădejdea acum, când ceasul înserării se petrecuse binişor şi linţoliul negru al nopţii era tot mai sporit de întunecimea pădurii de brad. Puţine nopţi întunecoase cum a fost aceea mi-a fost dat să trăiesc în această viaţă. Norii grei se tot călătoreau dinspre miazănoapte către miazăzi şi le ghiceam călătoria după vântuleţul rece care le însoţea vălătucirea peste creştetele brazilor. Cu toate astea nu-mi era deloc teamă că voi rătăci drumul, că voi sfârşi într-o prăpastie, din multele care străjuiau când de o parte când de alta poteca. Aveam însă, simţeam că am o ştiinţă a vremii, a locurilor şi orientării despre care, astăzi, de le-aş mai avea aş putea scrie o mare şi folositoare carte.
Am mers toată noaptea fără odihnă. La ceasul zorilor, când burniţa rece şi deasă se prefăcuse într-o fulguire cu viforniţă de început de iarnă, m-au întâmpinat hămăiturile câinilor din vicusul ciobanilor şi un glas care nu-ţi îngăduia să stai în cumpănă dacă e bine să-i răspunzi ori ba: „Opreşte, străine, aşează jos cele arme! Care este numele şi neamul tău şi încotro ţi se cură calea?” „Om bun”, i-am răspuns, recunoscând glasul unuia dintre feciorii ciobanului, care, cu o noapte înainte mă însoţise la locul zis Izvoare, pentru a răpune prin viclenie o namilă de urs ce se spurcase la carne şi făcea amarnică pagubă printre turme, „sunt Viezure, vânătorul, prietenul acelor feţe şi mădulare regeşti pe care le-aţi întâmpinat dăunăzi cu ospeţia. Semnul armelor noastre e steaua şi numai nevoia mă întoarce din drum. Aproape de Cleanţul Caprelor de pe Apa Răstoacelor am fost atacaţi de războinicii iazigilor metanaşi şi am încredinţarea că doar eu mai pot mărturisi despre nemernicia lor. Cu mine se mai află Ortis, grav rănit sau poate răposat întru Zalmoxis. Crede, feciorule, şi condu-ne grabnic la bătrânul Cerneguras, tămăduitorul tribului tău.” „De eşti cu adevărat vânătorul acela şi gura ta nu rosteşte minciuna, zi-mi, fiindcă trebuie să ştii, care este semnul vicusului nostru împrăştiat prin aceste afunduri de munţi!” „Capul de zimbru, flăcăule, iar tatăl tău, care se află destoinic staroste şi războinic, poartă numele omului trez, Gerula se cheamă, pe care în nume şi fală tu însuţi îl moşteneşti.” „M-ai încredinţat pe deplin, iscusite vânător. Iartă cercetării şi neîncrederii mele. Trăim la vad de neamuri şi la vâltori de istorii, de aceea nu se cade să ne încredem şi să primim pe oarecine numai după sunarea glasului. Încredinţează-mi calul rănitului şi urmează-mă cu mare grabă. Până la casa bătrânului Cerneguras mai avem o bucată de drum.”
Cetăţuia tămăduitorului, clădită la adăpostul unor steiuri pe care nu le-au privit de sus decât vulturii, era durată din piatră şi bârne tocmai în locul de unde ţâşnea din stâncă izvorul din care, prin şerpuirea în munte, se năştea Apa Iezerului. Pe prispă, bătrânul încrusta un răboj despre seama turmelor ori despre mersul vremurilor, ori despre taina albinelor care roiau în preajma-i, cine poate şti, fiindcă m-am sfiit să întreb şi să cercetez, şi ne-a întâmpinat ca şi când ar fi aflat că venim. Am crezut asta fiindcă toate cele necesare tămăduirii de răni grele făcute cu săgeata şi fierul se găseau pe prispă, la îndemână. În vreme ce Gerula cel Tânăr scotea cu mână uşure îmbrăcămintea celui rănit, bătrânul mă cercetă îndelung şi cu mirare, ca pe un înapoiat de pe tărâmul tăcerii veşnice, dar nu-mi puse nicio întrebare, ci numai comunică un gând, o constatare. „Am ştire despre tot ce s-a întâmplat la Cleanţuri, vânătorule. Ştiam că ai răposat luptând vitejeşte, strângând în pumn pământul Daciei şi trimiţând zâmbetul drepţilor solie la Zeu. Mă miră să te văd teafăr, fără răni sângerânde şi harnic să străbaţi prin întuneric o potecă pe care mulţi nu se încumetă nici ziua. Înseamnă că iazigul acela rănit, care a căzut în mâinile ciobanilor noştri, nu ne-a spus adevărul. Fapta lor mişelească nu mi-a îngăduit să-i dau vindecarea şi s-a îndreptat şi el mai adineaurea către zeii cei urâţi şi rătăcitori fără altare ai neamului său. De mai trăia l-aş fi pus să povestească iarăşi. Mă întreb, totuşi, la ce bun?
[1] vitele
[2] leagăn
Viena uitase de revoluţia românilor din Transilvania. Palatul imperial părea învăluit în liniştea aceea deosebită, totală, la care numai marii stăpînitori ai lumii aveau dreptul. Demnitarii împărăţiei căutau alte noduri pe care să le dezlege cu îngăduinţa şi la sfatul celui care-i alesese să-i fie nu numai de folos, ci, mai ales, deplin credincioşi. Cei care-l înconjurau pe Iosif nu bănuiau, nu simţeau că umbra lui Horea străbate, din cînd în cîjid, sălile palatului, că se aşază ca-n vis înaintea împăratului, cerîndu-i nu neapărat socoteală pentru că şi-a căi- * cat cuvîntul, ci un semn de înţelegere pentru românii prinşi încă în jugul tiraniei de cei puţini şi bogaţi şi puternici. Observau demnitarii că, în cîte o dimineaţă, Iosif al II-lea se trezea ca şi cum n-ar fi închis ochii toată noaptea, îl vedeau ursuz dar puneau aceste întîmplări pe seama vreunei boli ascunse, de care nici chiar Maiestatea Sa nu voia să ştie.
Într-o astfel de dimineaţă, împăratul ceru să i se aducă din nou scrisoarea franţuzului, cartea aceea blestemată. Vocea lui, mai dogită ca alte daţi, părea a unui călugăr ce se ruga în chilia sa pentru iertarea păcatelor săvîrşite cu voie sau fără de voie. Iosif se lăsă într-un jilţ şi, în vreme ce gîndurile îi zburau aiurea, o umbră puse pe măsuţa din faţa lui o tavă de aur pe care se aflau cîteva zeci de foi de hîrtie. Umbra dispăru, ca şi cum ar fi intrat în pămînt. Iosif, rugîndu-se parcă în şoaptă, îşi spuse pentru a mia oară că era, într-adevăr, cel mai bun şi cel mai înţelept şi mai milostiv împărat al tuturor vremurilor de la facerea lumii şi pînă la el, că niciodată, în nici un alt imperiu oamenii n-au trăit aşa de mulţumiţi şi de fericiţi precum supuşii imperiului al cărui cap era Viena. Luă apoi hîrtiile de pe tava de aur şi, oarecum mai înseninat, începu să citească a doua scrisoare pe care i-o adresa francezul acela ce făcea pe filozoful, după ce se împărtăşise cu neruşinare din scrierile lui Locke şi Rousseau, francezul acela obraznic, infatuat, care, în loc să-i trimită scrisoarea cu un mesager special (ar fi suportat el, împăratul, spezele), a publicat-o, vrînd, desigur, ca toată Europa să-l blameze pe el, cel mai bun şi mai drept împărat al tuturor vremurilor. începu să citească şi i se părea că o citeşte pentru întîia oară. Citea şoptind fiecare cuvînt, să-l înţeleagă mai bine, să-l memoreze şi nu-i venea să creadă că un oarecare parizian „din Dubllin", care nu-şi trăda numele, cuteza să-i tulbure liniştea, liniştea pe care numai el ştia cu cîtă trudă şi-o cîştigase, liniştea de care avea nevoie ca de apă vie pentru a putea dirigui cu dreptate treburile imperiului şi, de ce nu, ale Europei. Dacă francezul ar fi fost de faţă, Iosif al II-lea, îndîrjit cum era împotriva lui, ar fi poruncit, cu siguranţă, să fie tras pe roată, asemenea românului pe care-l apăra, cu umbra căruia se asociase ca să-i tulbure nopţile şi visele.
„Vin la altă cestiune, — scria francezul şi şoptea împăratul — şi mai importantă decît cea precedentă — care se referea la dreptul de emigraţiune — adică la cestiunea care s-a născut din faimoasa revoluţiune a românilor al căror căpitan Horea a făcut atîta zgomot prin ziare. Astăzi revoluţiunea s-a risipit şi acest nefericit, dimpreună cu cîţiva căpitani ai săi, au murit sub tortură. Eu voiesc să examinez aici dacă supliciul acesta a fost just. Această analiză mă conduce la examinarea ces-tiunii generale."
Împăratul se opri din citit şi oftă. Şi nu-i venea să creadă că el, Iosif al II-lea, omul de aur al imperiului, poate ofta în faţa unor rînduri injurioase. în momentul acela ar fi dat oricît numai să-l poată avea pe francez în preajma lui, nu să-l ucidă, — renunţă la condamnarea la moarte prin tragere pe roată, a filozofului — ci să discute pe îndelete, cuvînt cu cuvînt, învinuirile ce-i erau aduse. Se gîndi să-l confrunte pe francez cu înţe-
6
lepţii Curţii sale. Rîse. Supuşii te adoră şi te respectă atît'a vreme cit te ştiu deasupra lor, undeva sus, aşezat pe un tron intangibil. Cum ai coborît între ei, nici nu te mai bagă în seamă.
Continuă să citească. „Ce este o revoluţiune? Au Principii dreptul să pedepsească pe cei revoltaţi? Şi dacă-l au, trebuie să aplice asupra lor o pedeapsă de moarte; şi trebuie să inventeze suplicii rafinate?"
Împăratul începu să se enerveze. Mina care ţinea „scrisoarea" franţuzului începu să tremure. Buzele i se învineţiră. Ceva ca de piatră, care-i făcea greaţă, i se lăsă în stomac. începu să tuşească. Era singur şi simţea nevoia să ţăndărească liniştea aceea laşă din salonul acela blestemat. Lovi tava de aur care căzu fără zgomot pe covorul turcesc. încercă să-şi amintească figura lui Horea. Nu izbuti. Ţăranul acela a rămas în memoria lui ca o umbră. Hotărî să-l pedepsească aspru pe supusul său care i-a vorbit de această „Seconde Lettre d'un Defen-seur du Peuple ă l'Empereur Joseph II...", supus al său pe care-l socotise mai credincios ca un cîine şi care, acum constata împăratul, o făcuse înadins ca să-l mîhnea'scă pe el, să-i strice tihna, să-l abată de la treburile măreţe ale împărăţiei. Nu, nu-i va răspunde franţuzului. Nu se cade ca un împărat să polemizeze cu un oarecare muritor de rînd. Ce dacă-şi zice filozof. Dar scrisoarea trebuie oricum s-o citească din nou, pînă la capăt, şoptit, ca pe-o rugăciune. Pentru ultima dată. Oftă din nou şi începu să caute rîndul la care rămase, paragraful cu care începea o nouă acuzaţie. îl găsi ca din întîmplare, ca şi cum, de fapt, nici măcar n-ar fi dorit acest lucru.
„Toţi aceia care au scris despre revoluţiunea românilor se pare că au conspirat în contra nefericitului popor, ca să te încurajeze, Principe, să pedepseşti cu suplicii oribile pe capii revoluţiunii şi să strîngi lanţurile poporului. Am văzut eu însumi scriitori care glumeau despre roţile pe care a trebuit să-şi sfîrşească zilele demagogul Horea (cum îl numeau ei) — Demagogul e numele ce-l dau aristocraţii şi despoţii, ori mai bine zis scriitorii lor mercenari, la capii poporului, care voiesc să-l scape de opresiune. E ridicol a vedea pe aceşti timizi servitori ai despotismului tămîindu-l pe demagogul Washington, fiindcă a reuşit să-i învingă pe tirani şi trimiţîndu-l pe de altă parte la supliciu pe un alt demagog sau apărător al poporului, fiindcă a sucombat. Dacă Horea ar fi reuşit, atunci ei puneau o coroană de lauri pe capul lui. Dar departe de mine doctrina abominabilă a acestor monştri care-şi prostituie condeiele lor pentru nefericirea popoarelor. Dare-ar cerul ca într-o zi să cadă pe capetele lor toate ororile servitutii pe care dînşii le predică cu atîta blestămăţie... Nu trebuie, aşadar, să credem, în relatările, cel puţin suspecte, ale gazetarilor. Greşelile românilor se vor fi exagerat, rezistenţa lor se va fi travestit în atac, se vor fi calculat toate, se vor fi combinat toate, numai ca să-i facă criminali şi să justifice pe acei iluştri Nobili care i-au tiranizat si administratiunea care
9 9 9
a dat mînă de ajutor oprimării lor. Oî dacă aş avea în mînă actele acestui proces, dacă aş fi observat cîtva timp soarta acestui popor, dacă l-aş fi urmărit în lucrările sale, precum l-am urmărit în torturile lui, dacă aş fi trăit în colibele sale, în sinul pămîntului care i-a fost deseori singurul azil, dacă aş fi fost de faţă la conspi-raţiune, dacă aş fi fost martor la rugările lui către suveran, ca să-l scape din starea de mizerie, ori la luptele lui cînd voia singur să-i pună capăt; — cu cîtă veritate şi energie l-aş apăra eu! Dar departe de teatrul acestui răzbel şi neavînd în privinţa acestor lupte decît nişte detalii seci şi mincinoase ale gazetarilor, singur, aproape, fără de lumină şi fiind susţinut numai de zelul care mă împinge să apăr poporul peste tot locul, unde-l văd bătăcălindu-se sub cuţitul opresiunii, ce pot face altceva decît să probez chiar cu relatările părţii ce a triumfat, că românii au avut dreptul să se revolteze?"
Oprindu-se din nou din citit, împăratul se încruntă. Francezul ăsta pafcă delirează, îşi spuse el. Scrie ca un orb despre un lucru pe care nu-l vede şi ca un surd despre o simfonie pe care n-o aude. Şi-şi mai dă aere de filozof. Ce măgărie! Francezii ăştia n-au pic de bun simţ. Cred chiar că lumea începe şi sfîrşeşte cu ei. Dacă n-aş fi fost în Transilvania, dacă n-aş fi stat eu însumi de vorbă cu românii din partea aceea a imperiului, dacă nu m-aş fi convins că n-o duc tocmai aşa de rău pe cît se plîng, aş putea fi tentat să-l cred pe francezul care-mi
3 osîndeşte loialitatea faţă de adevăr, dreapta.mea judecată. Sigur, nemulţumiţi au fost în toate vremurile şi-n toate imperiile. Cum poate un împărat, oricît de blînd şi de omenos ar fi, să-l mulţumească pe fiecare supus în parte şi pe toţi laolaltă? Şi-apoi, eu m-am tot străduit, în inima mea, ţăranul a stat faţă-n faţă cu nobilul pe aceeaşi treaptă. Desigur, fiecare cu virtuţiile sale, cu meritele sale. Că doar nu ţăranul dă strălucire unui imperiu. Ci nobilul. Ţăranul este zidul, nobilul tencuiala, turnul. Şi ce admiri într-un palat: zidul, cărămida, sau tencuiala şi frumuseţile cu care fiecare salon este decorat? Dar dacă francezul are totuşi dreptate? Deşi sînt mai mulţi decît toţi ungurii, saşii şi secuii la un loc, de ce oare românii n-au fost admişi ca a patra naţiune din Transilvania? N-au vrut nobilii! Tencuiala asupreşte zidul. De ce? Deşi unii români s-au lepădat de credinţa ortodoxă acceptînd tutela Papei, cuminţindu-şi sufletele, apropiindu-le de ale noastre. Franţuzul omite aceste chestiuni. Bine că nu i-au ajuns la urechi. Dar eu, eu ce ştiu despre Horea şi despre revoluţiunea românilor? Am ordonat să-i omoare pe căpitani, să liniştească po-pdrul şi m-am bucurat cînd mi s-a adus la cunoştinţă că toa-te-s în bună regulă?
Îşi propuse apoi să studieze cu mai mare atenţie dosarele revoluţiei şi să tragă, în tihnă, concluziunile. Poate că va scrie, pe marginea lor, o carte, un fel de răspuns franţuzului-filozof. Aşa s-ar cuveni. Dar nobilii, ce-ar zice nobilii? Nu s-ar dezice de mai marele lor? Nu l-ar batjocori? Nu l-ar împinge pe prăpastia pierderii tronului şi împărăţiei? Otrăvindu-l sau făcîndu-l să cadă cu pieptul într-o suliţă. Chiar dacă nu va scrie concluziunile sale pe marginea revoluţiunii românilor din imperiul său, va trebui neapărat să cerceteze şi să afle mai multe amănunte despre cum s-au petrecut lucrurile. Are el în Ardeal oameni de încredere. Notarul Mediaşului care l-a însoţit cînd a umblat prin satele săseşti şi româneşti pare un om de onoare. Unul ce nu minte. N-ar avea nici un interes să falsifice adevărul. Dar cum va putea ajunge el la notar şi notarul la adevăr fără să mai afle şi alţi demnitari. Ştia el împăratul că spionii tronului roiesc pretutindeni, că Viena este păzită pe o rază de sute de kilometri. Doar lui i se aduceau rapoartele secrete. Doar el dispunea ce şi cum să se facă într-o situaţie sau alta. Şi tot el se minunase încă de pe vremea cînd nu era împărat cum de puteau ajunge românii la Viena, cu plîngerile lor, trecînd prin atîtea cercuri de spioni. Că doar n-aveau bani ca să-i mituiască. De multe ori răbdau de foame. Dormeau pe cîmp. Şi spionii nu-i descopereau decît după ce românii, cu jalbele-n mîini, treceau pragul palatului imperial. Care om îşi riscă viaţa dacă n-are dreptate? Oricare din românii plecaţi la Viena cu plîngeri puteau muri pe drum, cugetă, trist, Iosif al II-lea. îl cuprinse un fel de milă faţă de români. Gîndul îi era la notarul Mediaşului. Uitase de scrisoarea franţuzului pe care o aşeză pe măsuţa aflată dinaintea jilţului în care şedea de o bună bucată de vreme. Uşa salonului se deschise şi cel ce-i aduse tava de aur intră să-l întrebe dacă nu are vreo dorinţă ce trebuie imediat împlinită. împăratul îi făcu semn, cu mîna, să plece şi umbra se retrase fără zăbavă. Iosif, socotindu-se oarecum cu sufletul curat în faţa judecăţii franţuzului, începu să citească, tot şoptit, în continuare, scrisoarea acestuia.
„Principe, soţii tăi se jucau altă dată cu viaţa supuşilor lor: lumea a văzut monarhi care osîndeau pe oameni din propria lor autoritate, singur, numai din cauză că nu le plăcea de ei. Istoria a înfierat numele acestor Principi. Ei sînt în clasa ordinară a tiranilor. Tu însă ai vărsat sîngele numai la doi oameni. Dar ei pot să fie nevinovaţi ca asasini si sînt nevinovaţi ca răsculaţi. Eu cel
# t • T
dintîi vin şi clamez asupra cenuşii lor şi chiar pentru cenuşa lor. Este datoria mea şi am dreptul să o fac. Deoarece atunci cînd poporul nu mai are nici un apărător, este de datoria filozofului să vegheze asupra magistraţilor poporului, să analizeze sentinţele lor şi să cerceteze dacă aceia pe care îi judecă ei merită să fie pedepsiţi sau să fie răzbunaţi. Este datoria ta, Principe, să asculţi reclamaţiunea mea şi să supui la o cercetare mai aprofundată acest proces, judecat, probabil, după principiile eronate ale vechii jurisprudenţe monarhice. Eu sînt cel dintîi care apără, încă, cauza românilor ce au fost victimele forţei în această insurecţiune şi repet că românii
10
au dreptul să se revolteze pînă cînd vor fi sclavi şi nefericiţi. A-i pedepsi pentru exercitarea acestui drept, înseamnă a-i pedepsi fiindcă sînt oameni. Sau că tu eşti convins de adevărul acesta sau că nu crezi în el; în cazul dintîi nu trebuie să pierzi un singur moment ca să restitui românilor libertatea şi să le acorzi o proprietate. Dacă însă tu eşti de părere că trebuie să respecţi uzurpaţiunea nobililor săi, dacă nu voieşti să le restitui ceea ce li se cuvine, atunci este un mijloc simplu să faci dreptate tuturor... Dacă nobilii aceştia se opun cu forţa umanelor tale planuri, atunci lasă ţara aceasta în voia ei, lasă pe sclavi să se înarmeze contra tiranilor săi şi cearta se va termina îndată. Iar dacă tu nu eşti convins de adevărurile acestea, atunci e datoria ta să citeşti acest discurs pentru libertate. Şi dacă această apărare te pune la îndoieli, atunci consultă pe jurisconsulţii şi oamenii tăi politici, dar te fereşte a-i consulta numai în secret, fiindcă ei foarte adeseori au dus pe monarhi pe căi rătăcite, atunci cînd n-aveau a se teme de lumina zilei. Să-şi publice opţiunea lor ca să poată fi discutată, să-şi declare numele şi eu mă ofer a intra în arenă, ca" să răspund la obiecţiile lor. Ce zic, o mulţime de spirite vor apare îndată ca să apere drepturile umanităţii şi ale libertăţii".