Întîlnirea
Lumina este încă cenuşie. Casel...
Recent Posts
PARTEA INTII (RADU)
1.
...
Viena uitase de revoluţia românilor din Transilvan...
I
ând am intrat în casa noastră aşezată în ostr...
PROLOG
— „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enac...
De pe acoperiş, Fancu văzuse totul. Întâi apăruser...
Zăpada spulberată de Crivăţ se învârtejea cu fluie...
Posts
Viena uitase de revoluţia românilor din Transilvania. Palatul imperial părea învăluit în liniştea aceea deosebită, totală, la care numai marii stăpînitori ai lumii aveau dreptul. Demnitarii împărăţiei căutau alte noduri pe care să le dezlege cu îngăduinţa şi la sfatul celui care-i alesese să-i fie nu numai de folos, ci, mai ales, deplin credincioşi. Cei care-l înconjurau pe Iosif nu bănuiau, nu simţeau că umbra lui Horea străbate, din cînd în cîjid, sălile palatului, că se aşază ca-n vis înaintea împăratului, cerîndu-i nu neapărat socoteală pentru că şi-a căi- * cat cuvîntul, ci un semn de înţelegere pentru românii prinşi încă în jugul tiraniei de cei puţini şi bogaţi şi puternici. Observau demnitarii că, în cîte o dimineaţă, Iosif al II-lea se trezea ca şi cum n-ar fi închis ochii toată noaptea, îl vedeau ursuz dar puneau aceste întîmplări pe seama vreunei boli ascunse, de care nici chiar Maiestatea Sa nu voia să ştie.
Într-o astfel de dimineaţă, împăratul ceru să i se aducă din nou scrisoarea franţuzului, cartea aceea blestemată. Vocea lui, mai dogită ca alte daţi, părea a unui călugăr ce se ruga în chilia sa pentru iertarea păcatelor săvîrşite cu voie sau fără de voie. Iosif se lăsă într-un jilţ şi, în vreme ce gîndurile îi zburau aiurea, o umbră puse pe măsuţa din faţa lui o tavă de aur pe care se aflau cîteva zeci de foi de hîrtie. Umbra dispăru, ca şi cum ar fi intrat în pămînt. Iosif, rugîndu-se parcă în şoaptă, îşi spuse pentru a mia oară că era, într-adevăr, cel mai bun şi cel mai înţelept şi mai milostiv împărat al tuturor vremurilor de la facerea lumii şi pînă la el, că niciodată, în nici un alt imperiu oamenii n-au trăit aşa de mulţumiţi şi de fericiţi precum supuşii imperiului al cărui cap era Viena. Luă apoi hîrtiile de pe tava de aur şi, oarecum mai înseninat, începu să citească a doua scrisoare pe care i-o adresa francezul acela ce făcea pe filozoful, după ce se împărtăşise cu neruşinare din scrierile lui Locke şi Rousseau, francezul acela obraznic, infatuat, care, în loc să-i trimită scrisoarea cu un mesager special (ar fi suportat el, împăratul, spezele), a publicat-o, vrînd, desigur, ca toată Europa să-l blameze pe el, cel mai bun şi mai drept împărat al tuturor vremurilor. începu să citească şi i se părea că o citeşte pentru întîia oară. Citea şoptind fiecare cuvînt, să-l înţeleagă mai bine, să-l memoreze şi nu-i venea să creadă că un oarecare parizian „din Dubllin", care nu-şi trăda numele, cuteza să-i tulbure liniştea, liniştea pe care numai el ştia cu cîtă trudă şi-o cîştigase, liniştea de care avea nevoie ca de apă vie pentru a putea dirigui cu dreptate treburile imperiului şi, de ce nu, ale Europei. Dacă francezul ar fi fost de faţă, Iosif al II-lea, îndîrjit cum era împotriva lui, ar fi poruncit, cu siguranţă, să fie tras pe roată, asemenea românului pe care-l apăra, cu umbra căruia se asociase ca să-i tulbure nopţile şi visele.
„Vin la altă cestiune, — scria francezul şi şoptea împăratul — şi mai importantă decît cea precedentă — care se referea la dreptul de emigraţiune — adică la cestiunea care s-a născut din faimoasa revoluţiune a românilor al căror căpitan Horea a făcut atîta zgomot prin ziare. Astăzi revoluţiunea s-a risipit şi acest nefericit, dimpreună cu cîţiva căpitani ai săi, au murit sub tortură. Eu voiesc să examinez aici dacă supliciul acesta a fost just. Această analiză mă conduce la examinarea ces-tiunii generale."
Împăratul se opri din citit şi oftă. Şi nu-i venea să creadă că el, Iosif al II-lea, omul de aur al imperiului, poate ofta în faţa unor rînduri injurioase. în momentul acela ar fi dat oricît numai să-l poată avea pe francez în preajma lui, nu să-l ucidă, — renunţă la condamnarea la moarte prin tragere pe roată, a filozofului — ci să discute pe îndelete, cuvînt cu cuvînt, învinuirile ce-i erau aduse. Se gîndi să-l confrunte pe francez cu înţe-
6
lepţii Curţii sale. Rîse. Supuşii te adoră şi te respectă atît'a vreme cit te ştiu deasupra lor, undeva sus, aşezat pe un tron intangibil. Cum ai coborît între ei, nici nu te mai bagă în seamă.
Continuă să citească. „Ce este o revoluţiune? Au Principii dreptul să pedepsească pe cei revoltaţi? Şi dacă-l au, trebuie să aplice asupra lor o pedeapsă de moarte; şi trebuie să inventeze suplicii rafinate?"
Împăratul începu să se enerveze. Mina care ţinea „scrisoarea" franţuzului începu să tremure. Buzele i se învineţiră. Ceva ca de piatră, care-i făcea greaţă, i se lăsă în stomac. începu să tuşească. Era singur şi simţea nevoia să ţăndărească liniştea aceea laşă din salonul acela blestemat. Lovi tava de aur care căzu fără zgomot pe covorul turcesc. încercă să-şi amintească figura lui Horea. Nu izbuti. Ţăranul acela a rămas în memoria lui ca o umbră. Hotărî să-l pedepsească aspru pe supusul său care i-a vorbit de această „Seconde Lettre d'un Defen-seur du Peuple ă l'Empereur Joseph II...", supus al său pe care-l socotise mai credincios ca un cîine şi care, acum constata împăratul, o făcuse înadins ca să-l mîhnea'scă pe el, să-i strice tihna, să-l abată de la treburile măreţe ale împărăţiei. Nu, nu-i va răspunde franţuzului. Nu se cade ca un împărat să polemizeze cu un oarecare muritor de rînd. Ce dacă-şi zice filozof. Dar scrisoarea trebuie oricum s-o citească din nou, pînă la capăt, şoptit, ca pe-o rugăciune. Pentru ultima dată. Oftă din nou şi începu să caute rîndul la care rămase, paragraful cu care începea o nouă acuzaţie. îl găsi ca din întîmplare, ca şi cum, de fapt, nici măcar n-ar fi dorit acest lucru.
„Toţi aceia care au scris despre revoluţiunea românilor se pare că au conspirat în contra nefericitului popor, ca să te încurajeze, Principe, să pedepseşti cu suplicii oribile pe capii revoluţiunii şi să strîngi lanţurile poporului. Am văzut eu însumi scriitori care glumeau despre roţile pe care a trebuit să-şi sfîrşească zilele demagogul Horea (cum îl numeau ei) — Demagogul e numele ce-l dau aristocraţii şi despoţii, ori mai bine zis scriitorii lor mercenari, la capii poporului, care voiesc să-l scape de opresiune. E ridicol a vedea pe aceşti timizi servitori ai despotismului tămîindu-l pe demagogul Washington, fiindcă a reuşit să-i învingă pe tirani şi trimiţîndu-l pe de altă parte la supliciu pe un alt demagog sau apărător al poporului, fiindcă a sucombat. Dacă Horea ar fi reuşit, atunci ei puneau o coroană de lauri pe capul lui. Dar departe de mine doctrina abominabilă a acestor monştri care-şi prostituie condeiele lor pentru nefericirea popoarelor. Dare-ar cerul ca într-o zi să cadă pe capetele lor toate ororile servitutii pe care dînşii le predică cu atîta blestămăţie... Nu trebuie, aşadar, să credem, în relatările, cel puţin suspecte, ale gazetarilor. Greşelile românilor se vor fi exagerat, rezistenţa lor se va fi travestit în atac, se vor fi calculat toate, se vor fi combinat toate, numai ca să-i facă criminali şi să justifice pe acei iluştri Nobili care i-au tiranizat si administratiunea care
9 9 9
a dat mînă de ajutor oprimării lor. Oî dacă aş avea în mînă actele acestui proces, dacă aş fi observat cîtva timp soarta acestui popor, dacă l-aş fi urmărit în lucrările sale, precum l-am urmărit în torturile lui, dacă aş fi trăit în colibele sale, în sinul pămîntului care i-a fost deseori singurul azil, dacă aş fi fost de faţă la conspi-raţiune, dacă aş fi fost martor la rugările lui către suveran, ca să-l scape din starea de mizerie, ori la luptele lui cînd voia singur să-i pună capăt; — cu cîtă veritate şi energie l-aş apăra eu! Dar departe de teatrul acestui răzbel şi neavînd în privinţa acestor lupte decît nişte detalii seci şi mincinoase ale gazetarilor, singur, aproape, fără de lumină şi fiind susţinut numai de zelul care mă împinge să apăr poporul peste tot locul, unde-l văd bătăcălindu-se sub cuţitul opresiunii, ce pot face altceva decît să probez chiar cu relatările părţii ce a triumfat, că românii au avut dreptul să se revolteze?"
Oprindu-se din nou din citit, împăratul se încruntă. Francezul ăsta pafcă delirează, îşi spuse el. Scrie ca un orb despre un lucru pe care nu-l vede şi ca un surd despre o simfonie pe care n-o aude. Şi-şi mai dă aere de filozof. Ce măgărie! Francezii ăştia n-au pic de bun simţ. Cred chiar că lumea începe şi sfîrşeşte cu ei. Dacă n-aş fi fost în Transilvania, dacă n-aş fi stat eu însumi de vorbă cu românii din partea aceea a imperiului, dacă nu m-aş fi convins că n-o duc tocmai aşa de rău pe cît se plîng, aş putea fi tentat să-l cred pe francezul care-mi
3 osîndeşte loialitatea faţă de adevăr, dreapta.mea judecată. Sigur, nemulţumiţi au fost în toate vremurile şi-n toate imperiile. Cum poate un împărat, oricît de blînd şi de omenos ar fi, să-l mulţumească pe fiecare supus în parte şi pe toţi laolaltă? Şi-apoi, eu m-am tot străduit, în inima mea, ţăranul a stat faţă-n faţă cu nobilul pe aceeaşi treaptă. Desigur, fiecare cu virtuţiile sale, cu meritele sale. Că doar nu ţăranul dă strălucire unui imperiu. Ci nobilul. Ţăranul este zidul, nobilul tencuiala, turnul. Şi ce admiri într-un palat: zidul, cărămida, sau tencuiala şi frumuseţile cu care fiecare salon este decorat? Dar dacă francezul are totuşi dreptate? Deşi sînt mai mulţi decît toţi ungurii, saşii şi secuii la un loc, de ce oare românii n-au fost admişi ca a patra naţiune din Transilvania? N-au vrut nobilii! Tencuiala asupreşte zidul. De ce? Deşi unii români s-au lepădat de credinţa ortodoxă acceptînd tutela Papei, cuminţindu-şi sufletele, apropiindu-le de ale noastre. Franţuzul omite aceste chestiuni. Bine că nu i-au ajuns la urechi. Dar eu, eu ce ştiu despre Horea şi despre revoluţiunea românilor? Am ordonat să-i omoare pe căpitani, să liniştească po-pdrul şi m-am bucurat cînd mi s-a adus la cunoştinţă că toa-te-s în bună regulă?
Îşi propuse apoi să studieze cu mai mare atenţie dosarele revoluţiei şi să tragă, în tihnă, concluziunile. Poate că va scrie, pe marginea lor, o carte, un fel de răspuns franţuzului-filozof. Aşa s-ar cuveni. Dar nobilii, ce-ar zice nobilii? Nu s-ar dezice de mai marele lor? Nu l-ar batjocori? Nu l-ar împinge pe prăpastia pierderii tronului şi împărăţiei? Otrăvindu-l sau făcîndu-l să cadă cu pieptul într-o suliţă. Chiar dacă nu va scrie concluziunile sale pe marginea revoluţiunii românilor din imperiul său, va trebui neapărat să cerceteze şi să afle mai multe amănunte despre cum s-au petrecut lucrurile. Are el în Ardeal oameni de încredere. Notarul Mediaşului care l-a însoţit cînd a umblat prin satele săseşti şi româneşti pare un om de onoare. Unul ce nu minte. N-ar avea nici un interes să falsifice adevărul. Dar cum va putea ajunge el la notar şi notarul la adevăr fără să mai afle şi alţi demnitari. Ştia el împăratul că spionii tronului roiesc pretutindeni, că Viena este păzită pe o rază de sute de kilometri. Doar lui i se aduceau rapoartele secrete. Doar el dispunea ce şi cum să se facă într-o situaţie sau alta. Şi tot el se minunase încă de pe vremea cînd nu era împărat cum de puteau ajunge românii la Viena, cu plîngerile lor, trecînd prin atîtea cercuri de spioni. Că doar n-aveau bani ca să-i mituiască. De multe ori răbdau de foame. Dormeau pe cîmp. Şi spionii nu-i descopereau decît după ce românii, cu jalbele-n mîini, treceau pragul palatului imperial. Care om îşi riscă viaţa dacă n-are dreptate? Oricare din românii plecaţi la Viena cu plîngeri puteau muri pe drum, cugetă, trist, Iosif al II-lea. îl cuprinse un fel de milă faţă de români. Gîndul îi era la notarul Mediaşului. Uitase de scrisoarea franţuzului pe care o aşeză pe măsuţa aflată dinaintea jilţului în care şedea de o bună bucată de vreme. Uşa salonului se deschise şi cel ce-i aduse tava de aur intră să-l întrebe dacă nu are vreo dorinţă ce trebuie imediat împlinită. împăratul îi făcu semn, cu mîna, să plece şi umbra se retrase fără zăbavă. Iosif, socotindu-se oarecum cu sufletul curat în faţa judecăţii franţuzului, începu să citească, tot şoptit, în continuare, scrisoarea acestuia.
„Principe, soţii tăi se jucau altă dată cu viaţa supuşilor lor: lumea a văzut monarhi care osîndeau pe oameni din propria lor autoritate, singur, numai din cauză că nu le plăcea de ei. Istoria a înfierat numele acestor Principi. Ei sînt în clasa ordinară a tiranilor. Tu însă ai vărsat sîngele numai la doi oameni. Dar ei pot să fie nevinovaţi ca asasini si sînt nevinovaţi ca răsculaţi. Eu cel
# t • T
dintîi vin şi clamez asupra cenuşii lor şi chiar pentru cenuşa lor. Este datoria mea şi am dreptul să o fac. Deoarece atunci cînd poporul nu mai are nici un apărător, este de datoria filozofului să vegheze asupra magistraţilor poporului, să analizeze sentinţele lor şi să cerceteze dacă aceia pe care îi judecă ei merită să fie pedepsiţi sau să fie răzbunaţi. Este datoria ta, Principe, să asculţi reclamaţiunea mea şi să supui la o cercetare mai aprofundată acest proces, judecat, probabil, după principiile eronate ale vechii jurisprudenţe monarhice. Eu sînt cel dintîi care apără, încă, cauza românilor ce au fost victimele forţei în această insurecţiune şi repet că românii
10
au dreptul să se revolteze pînă cînd vor fi sclavi şi nefericiţi. A-i pedepsi pentru exercitarea acestui drept, înseamnă a-i pedepsi fiindcă sînt oameni. Sau că tu eşti convins de adevărul acesta sau că nu crezi în el; în cazul dintîi nu trebuie să pierzi un singur moment ca să restitui românilor libertatea şi să le acorzi o proprietate. Dacă însă tu eşti de părere că trebuie să respecţi uzurpaţiunea nobililor săi, dacă nu voieşti să le restitui ceea ce li se cuvine, atunci este un mijloc simplu să faci dreptate tuturor... Dacă nobilii aceştia se opun cu forţa umanelor tale planuri, atunci lasă ţara aceasta în voia ei, lasă pe sclavi să se înarmeze contra tiranilor săi şi cearta se va termina îndată. Iar dacă tu nu eşti convins de adevărurile acestea, atunci e datoria ta să citeşti acest discurs pentru libertate. Şi dacă această apărare te pune la îndoieli, atunci consultă pe jurisconsulţii şi oamenii tăi politici, dar te fereşte a-i consulta numai în secret, fiindcă ei foarte adeseori au dus pe monarhi pe căi rătăcite, atunci cînd n-aveau a se teme de lumina zilei. Să-şi publice opţiunea lor ca să poată fi discutată, să-şi declare numele şi eu mă ofer a intra în arenă, ca" să răspund la obiecţiile lor. Ce zic, o mulţime de spirite vor apare îndată ca să apere drepturile umanităţii şi ale libertăţii".
I
Ochii fetiței urmăreau plini de curiozitate figura trasă de griji și nesomn a soldatului. Venise din linia întâia și ceruse un foc celor doi ostași de la Observator. Mai rămăsese apoi să stea de vorbă cu ei.
— Fraților, spunea el, frămâtându-și mușchii puternici ai feței sub barba nerasă de-o săptămână; știți voi ce ne chinuia mai mult, acolo, decât gloanțele și ghiulelele nemților? Apa, oameni buni. Apa!
— Cum așa? se miră unul din cei doi ascultători, purtând grad de caporal. Lângă postul vostru înaintat, pe hartă, este însemnat clar un izvor. A secat așa iute?
— Da’ de unde, are o apă limpede și rece cum nu se găsește alta pe frontul Mărășeștilor. Ia gustați-o numai!
Zicând acestea, soldatul desprinse de la centiron un bidon de tablă, astupat cu cocean de porumb, și-l întinse celor doi ostași.
Caporalul apucă bidonul, uitându-se mai întâi curios prin deschizătura lui, apoi îl apropie de nas neîncrezător, Ducându-l în cele din urmă la gură, înghiți de mai multe ori cu ușoare gâlgâituri, făcând omușorul să-i salte caraghios pe muchia gâtului.
Fetița era numai ochi. Fără să-și dea seama, înghiți în sec de câteva ori.
— Bună, mă, și rece, spuse caporalul.
— S-o guști la izvor: îți îngheață dinții, nu alta. Dar dumneata nu vrei, don’ sergent?
Îndemnat astfel, sergentul luă la rândul lui bidonașul și cu aceleași gesturi își plimbă omușorul prin fața ochilor pofticioși ai fetiței.
— Strașnică, zise și el și vru să dea înapoi bidonul, când își dădu seama că și fetiței i-ar fi poftă să bea apă.
— Ia și tu o gura, Măriucă, o îndemnă el părintește.
Rușinată că i se ghicise gândul, fata se tulbură și, cu toate că tare ar fi vrut să guste din apa aceea lăudată, spuse:
— Nu, bădiță Agapie. Nu mi-e sete. Mai adineauri am băut.
Sergentul Agapie nu mai stărui. Dădu ostașului bidonul mult ușurat, iar acesta și-l prinse cu dichis la cingătoare, adăugând:
— Însă, fraților, nu e chip să ne atingem de izvor de teama nemților și ei de-a noastră! Apa curge la mijloc, între noi și ei. Și-atunci răbdăm și bem apă coclită de pe unde putem. Dar într-o zi, unul de-ai noștri, un românaș de prin părțile Oltului, care se lăuda că furase odată o herghelie de cai de sub nasul stăpânului, își înșiră hotărât vreo zece bidoane la centiron și se furișă spre izvor. Am crezut că pe-acolo o să-și lepede oasele lăudărosul, dar după vreo jumătate de ceas numai ce-l vedem sosind înapoi, gâfâind de parcă-l mânau toți zmeii din urma.
— Măi băieți, ne-a spus el sfârșit de oboseală, la izvor m-am întâlnit c-un neamț!
— Și l-ai împușcat? îl iscodi unul.
— Aș, a murit de frică, sări altul șugubăț. Nu vedeți că-i fără armă la el?
— Degeaba vă hliziți, le-o reteză moldovenește olteanul care, într-adevăr, pentru a fi mai sprinten, nu-și luase pușca și nici altă armă cu el. Când m-a văzut a scăpat gamela cu care venise și-a ridicat iute mâinile în sus. Dar eu, care nu plecasem după prizonieri, i-am făcut semn să-și umple gamela și să plece liniștit la ai lui. Văzând că nu-i fac cu adevărat nimic, s-a uitat mirat la mine, și-a luat repede apă și pe-aci ți-e drumul!
De-atunci, își încheie soldatul bărbos povestirea, între noi și nemți s-a stabilit un fel de înțelegere: mergem pe rând la izvor și ne luăm apă, iar dacă ne întâlnim cumva acolo – și asta se întâmplă destul de des – ne facem că nu ne vedem. Cel sosit întâi își umple bidoanele și pleacă nestingherit de la izvor.
În acel moment o voce plăcută, de tenor, le întrerupse discuția.
— Ei, ce se-aude pe la voi, băieți?
Luați prin surprindere, cei trei ostași săriră în poziție de drepți, lipindu-și cu zgomot călcâiele bocancilor. Agapie, ca mai mare în grad, răspunse cu mâna la chipiu:
— Să trăiți, don’ sublocotenent, e bine pe-aici. Mai povesteam și noi…
— Bine, bine, dar inamicul? Postul nostru de observație este sprijinul de căpătâi al artileriei. V-am adus și-un binoclu; cu el o să vedeți și mustățile nemților.
II
Cărăruia se strecura cu tot felul de ocolișuri printre tufe și copaci, afundându-se în marea de verdeață.
Cu o mână întinsă, dând la o parte crengile și frunzele ce-i loveau fața, iar în cealaltă cu un urcior înflorat cu zimțișori albi pe mijloc, Măriuca mergea pe potecă, coborând sprintenă către izvorul din fundul văii.
Povestea soldatului bărbos era încă vie în mintea ei, iar dorința de-a merge la izvor, mai tare decât orice prudență. Ajunsese de-acum departe și nu mai putea da înapoi. I-ar fi fost și rușine și să se știe fricoasă, când izvorul era așa de-aproape. Îi simțea în nări răcoarea și gândul că în curând o să-i guste unda cristalină o înfioră.
Încă un cot și ajunse. De sub malul acoperit cu iarbă crudă țâșnea un șuvoi ce se spărgea în mii de stropi pe lespezile ușor înverzite. Traversând o poieniță, apa se pierdea, clocotind mărunt, printre tufe de alun.
Inima Măriucăi sălta de bucurie. La izvor nu se vedea nimeni.
Se apropie cât putu de repede, puse urciorul pe o lespede și se aplecă, voind să soarbă mai întâi o înghițitură rece. Deodată, însă, simți pământul tremurând sub apăsarea unor pași care se apropiau.
Îngrijorată, se întoarse să cerceteze împrejurul. Auzi pașii mai clar, venind grăbiți dinspre tranșeele inamice.
— Nemții! șopti ea fără să vrea, și cu iuțeala unei căprioare speriate o luă la fugă înapoi spre potecă. Își dădu însă repede seama că oricât ar alerga, tot n-avea timp să intre undeva. Schimbând direcția, se ascunse îndărătul primului copac întâlnit.
Prevederea se dovedi foarte bună, fiindcă dintre tufe, aproape alergând, se ivi un neamț. Călca apăsat, șovăitor, și era tot plin de sânge. În mână ținea un pistol. Nu părea să-și fi dat seama de prezența Măriucăi, fiindcă atenția îi era toată îndreptată dincolo de tufele din care apăruse și de unde acum se auzeau alte tropăituri înfundate de bocanci.
Ajungând lângă izvor, neamțul scoase cu mare grijă din buzunarul vestonului un obiect plat și cenușiu și-l ascunse iute sub una din lespezi. Făcând apoi grăbit drumul îndărăt, întinse pistolul spre cei ce se apropiau prin frunziș, urmărindu-l.
Dar nu mai reuși să tragă. Părăsit de puteri, se prăbuși la pământ cu fața în jos și rămase așa, nemișcat, aproape îngropat în iarbă.
În aceeași clipă urmăritorii se iviră dintre tufe. Erau doi nemți și aveau pistoalele îndreptate spre cel de-acum doborât.
Ajunși în poieniță, se opriră precauți, crezând că omul se preface, dar își dădură repede seama că e mort. Pentru încredințare, unul se apropie cu degetul pe trăgaci, îl întoarse cu fața în sus, și-l împinse zdravăn cu piciorul.
Omul era mort de-a binelea. Cu gesturi grăbite, amândoi își băgară revolverele în tocuri, după care începură să-l scotocească prin buzunare.
Nu arătau că vor să-l jefuiască, pentru că tot ce socoteau aruncau cu dispreț. Altceva căutau și nu găseau. O luară de câteva ori de la capăt tot mai nervoși, dar tot zadarnic.
Deodată fură întrerupți de zgomotul unor pași care se distingeau grăbind spre izvor. Nemții se retraseră ca la o comandă în dosul tufelor din apropiere, arătând evident că nu voiau să fie văzuți de nimeni.
Măriuca nu știa ce să mai facă în ascunzătoare. Bănuia că e vorba de un român venit după apă la izvor. Necunoscând ce se întâmplase între timp, lesne putea să cadă în mâinile nemților. Ar fi putut să-l prevină, dar se temea c-abia atunci le-ar fi atras atenția dușmanilor. La izvor, soldatul bărbos spusese doar, că între români și nemți se statornicise înțelegerea să „nu se vadă” unii pe alții.
Clipa de nehotărâre fu suficientă ca românul să se ivească de după cotitura potecii, cu două bidoane în mână.
Măriuca spera că o să le umple și-o să plece netulburat, după cum bine știa înțelegerea. Dar în loc să-și vadă de bidoanele sale, românul parcă voia cu tot dinadinsul să se bage în bucluc. Ajuns lângă izvor, își răsuci bănuitor capul în jur, ca și cum ar fi așteptat sau căutat pe cineva anume, și nu-și desfăcu nici măcar un bidon pentru apă.
Reperă numaidecât locul unde se afla omul ucis și se repezi într-acolo. Îi privi o clipă fața încremenită, apoi, la fel ca cei doi nemți ascunși, începu să-i cerceteze buzunarele.
„Ce-or fi căutând toți la el? se întrebă Măriuca. Nu cumva lucrul acela vârât sub lespede?”
Gândul îi fu întrerupt de agitația căutătorului care, dându-și seama că altcineva făcuse același lucru înaintea lui, se ridicase brusc. Privi o clipă lucrurile împrăștiate în jur și dădu să plece, când iar se aplecă. În iarbă distinsese urmele bocancilor lăsate de cei trei nemți.
Le examină, apoi porni hotărât pe una din ele. Cea a primului neamț, care îl purtă spre izvor de unde, din dreptul unei lespezi mai mari, o cotea brusc îndărăt.
Fără nicio ezitare se așeză în genunchi și după ce privi iar bănuitor în jurul lespezii o ridică nerăbdător. Sub ea descoperi obiectul ascuns de neamț.
Cu satisfacția citindu-i-se pe față, românul se ridică de jos cu spatele către Măriuca și scutură ușor obiectul de nisip, lovindu-l cu degetul îndoit.
Măriuca nu putu distinge ce comoară prețioasă avea soldatul în mână, dar auzi clar ciocăniturile metalice pe care le împrăștia.
În aceeași clipă urechea ei prinse și-un foșnet venind dinspre tufele de alun. Privind într-acolo îi văzu pe cei doi nemți ieșind din frunziș, pe furiș, cu pistoalele gata să tragă.
Instinctiv, fetița scoase un strigăt de spaimă:
— Fugi, nemții!
Fulgerător, înainte ca inamicii să-și revină din surprindere, românul se răsuci pe călcâie, își smulse pistolul și slobozi un glonte. Un neamț căzu pe loc, ca trăsnit. Al doilea însă apucă să tragă. În același timp trăsese iar și românul, și amândoi se prăbușiră odată.
Măriuca înghețase de spaimă. Într-o secundă trei oameni își dăduseră sfârșitul, nemaisocotindu-l pe cel pentru care toți trei pieriseră. Oare ce preț avusese acel obiect aflat sub lespede?
Din uluială o trezi alt zgomot de pași, mult mai mulți de astă dată, venind tot dinspre pozițiile inamice. Alarmați de împușcături, nemții alergau acum la fața locului.
Măriuca sări ca arsă. Trebuia să fugă cât mai iute și cât mai departe de izvor.
Făcuse doar trei pași către potecă, când deosebi un geamăt venit dinspre ostașul căzut lângă izvor. Se opri, tremurând, pe loc. Omul nu murise. Trebuia să-l salveze cum va ști.
Trecând peste orice pericol, din câteva salturi fu lângă soldat. Se aplecă deasupra lui cu gândul de-al prinde de umeri, și a-l trage în dosul vreunui copac, dar văzu că rănitul, cu vocea aproape stinsă, vrea să-i spună ceva, întinzând rugător mâna spre ea.
Își apropie atunci fața de omul căzut la pământ și putu înțelege câteva cuvinte întretăiate, mai mult bolborosite:
— Ia cutia… du… la… comandant… la… conac… și…
Atât apucă să mai spună soldatul, pentru că, în clipa următoare, capul îi căzu pe spate, iar din mâna crispată îi scăpă obiectul mult căutat, plat și cenușiu la vedere.
Era o simplă tabacheră de tablă, cu nimic deosebită de cele în care soldații își păstrează de obicei tutunul ieftin și foița de țigară!
Fără să se mai întrebe de ce o astfel de cutie interesase atât de mult pe un soldat în ceasul morții, Măriuca apucă repede tabachera și o luă la fugă, urcând hotărâtă poteca.
Totul nu durase decât puține minute, dar destul pentru ca nemții să se apropie și s-o distingă.
Fata îi simți și ea. Ar fi vrut să părăsească poteca, însă desimea tufișurilor o împiedica să înainteze încotrova. Dacă se oprea, era și mai rău.
Se simți pierdută și o uscăciune grozavă îi cuprinse gâtlejul. Din clipă în clipă aștepta să fie împușcată. Și împușcătura chiar izbucni, mult mai puternică și mai apropiată decât își închipuise ea, poate la câțiva pași în urmă, dintr-o spărtură a crângului.
„Cum de ajunseseră nemții atât de repede aici? îi fulgeră prin minte un gând. Și cum de nu o nimeriseră? De la așa distanță și un copil ar fi țintit mai bine.”
Norocul îi dădu aripi. Făcu cei câțiva pași, ce-i mai rămăseseră, dintr-un salt și cu un ultim efort se aruncă pe brânci dincolo de cotitură, în clipa în care o altă salvă de împușcături se auzi din poienița rămasă în vale.
Urmă o nouă împușcătură din apropierea ei și iar altele mai îndepărtate. Măriuca le urmări, ascultând cu spaimă, în timp ce ridica de jos tabachera care-i cădea mereu din mână. Constată însă că, de fiecare dată, când se descărca arma de lângă ea, pocnetele din poieniță încetau. Iar când se întețeau acestea, trăgătorul din apropiere amuțea. Era ca o adevărată luptă. Și chiar așa era!
Cineva îi acoperea retragerea și încerca, cu focuri de armă, să-i țină pe nemți în loc.
Însuflețită de nădejde, Măriuca își continuă și mai hotărâtă fuga. Urca poteca întortocheată fără să simtă mărăcinii care îi înțepau tălpile și-i zgâriau fața, sau inima care îi bătea să-i spargă pieptul. Fugea, iar împușcăturile rămâneau în urmă și după un timp încetară cu totul.
Socotind că s-a îndepărtat îndeajuns, Măriuca se opri. Era în afara oricărei primejdii, și voia să-l aștepte pe salvatorul ei, să-i mulțumească. Prin pădure erau multe poteci și acesta putea s-o ia prin altă parte, dar nădăjduia să vină totuși pe unde mersese ea. Numai să nu fi căzut răpus de gloanțele dușmane! De ce o fi apărat-o? Nu cumva tot pentru tabacheră?
O cuprinse deodată curiozitatea. Ce-o fi în ea? Și vru s-o desfacă. Încercările fură zadarnice. Capacul era bine înțepenit în marginile cutiei, iar ea n-avea destulă putere să-l deschidă. Ar fi lovit-o cu muchia de un capoc, dar îi fu teamă să n-o strice. Trebuia dusă nevătămată la comandament.
Renunță iute la acest gând și după un timp, văzând că nimeni nu vine din urmă, porni spre sat, vârând tabachera în sân.
Pe drum, un alt gând îi năvăli în minte: urciorul! Îl uitase din grabă în dosul copacului după care stătuse ascunsă. Ce va spune mătușica acasă când o auzi că l-a pierdut și în ce împrejurări!
Dacia Țara zeilor de Nicolae Miulescu
INTRODUCERE
Ştiinţa nu face mereu descoperiri spectaculoase. Progresul în ştiinţă este realizat încetul cu încetul, pas cu pas şi ceea ce uneori pare a fi o „revoluţie” se vede, la o examinare mai atentă, că reprezintă doar rezultatul aşteptat în urma unei lungi şi răbdătoare pregătiri. În ştiinţă doar greşelile sunt explozive, doar de ele trebuie să ne temem.
În istorie, disciplina constituie un imperativ în cel mai adevărat sens al cuvântului, poate chiar mai mult decât în multe alte domenii. Afirmaţiile istoricilor pot fi folosite pentru a construi argumente justificatoare în scopul stabilirii cererii sau negării drepturilor. Nu e mult de când „drepturile istoriei” se aflau în mâinile unor politicieni interesaţi, constituind o armă pe care aceştia o mânuiau uneori cu o subtilitate perfidă, iar alteori cu maximă brutalitate.
Întrucât nu e bine niciodată să ne plasăm pe poziţii extreme, nu este indicat nici să ne limităm la o disciplină foarte restrânsă. Aceasta deoarece este destul de dificil pentru lumina care ne ghidează ca ea să penetreze adânc într-un domeniu deja limitat, astfel încât să se evite tatonările sau presupunerile fără o bază sigură.
Istoria Europei a suferit timp îndelungat efectele acestei lipse de perspectivă interioară şi rezultatul este acela că istoricii acelor zone luptă încă într-un cerc restrâns, ceea ce le limitează cunoaşterea.
J. J. Ampere susţinea că atunci când lipsesc documente demne de încredere, istoricul trebuie să utilizeze orice alt mijloc de investigaţie:
„…Conjunctura, iată ce este cu adevărat important. Istoria Romei, în timpurile de demult, este conjuncturală şi nu se poate construi istoria unor evenimente decât pe baza conjuncturilor de atunci. Dacă putem accepta faptul că aceasta nu este o absurditate, mergând până acolo încât judecata şi raţionamentul să fie plauzibil, atunci nu mai este nevoie de nici un alt ajutor exterior”.
Într-adevăr, este oare posibil să susţinem că orice istorie poate fi bazată vreodată pe altceva decât pe opinii? Ceea ce diferă în istoria scrisă de diverşi autori este doar sursa de informaţie: dincolo de aceasta, totul este numai opinie, căci în ceea ce priveşte informaţiile extrase din documentele scrise, se ştie că ele pot fi interpretate şi expuse prin filtrul diferitelor opinii.
Nu a trecut prea mult timp de când se obişnuia să se considere doar partea vieţii umane ca fiind cea care a creat adevăratele evenimente ale istoriei.
Astăzi, ştiinţa şi-a extins câmpul de cercetare astfel încât să acopere toate aspectele vieţii omului ca fiinţă socială. F. Engels, un pionier al socialismului ştiinţific, a stabilit scopurile ştiinţelor istorice şi a arătat calea ce duce la o interpretare corectă şi sigură a evenimentelor şi faptelor trecute.
Actualmente, documentul nu mai reprezintă singurul instrument la dispoziţie pentru a îndepărta ceaţa ce înconjoară trecutul omenirii. Subiect al legilor inevitabile, evoluţia societăţii se conformează unei logici inexorabile. Tocmai această logică şi rolul pe care-l joacă în viaţa societăţii este cea care reprezintă contribuţia esenţială la dezvoltarea istoriei, o ştiinţă ce acoperă astăzi una dintre cele mai largi arii ale setei de cunoaştere a omului. Astfel, a devenit posibil să vorbim de o istorie raţională, dar mai mult decât atât, de o istorie logică, adică două realităţi pe care nu le mai putem subestima şi, cu atât mai puţin, desconsidera.
„…Herodot din Halicarnassus expuse aici fructele investigaţiilor sale, pentru ca faptele oamenilor, odată cu trecerea timpului, să nu facă uitată frumuseţea măreaţă şi minunată a grecilor şi berberilor”.
Acestea sunt cuvintele cu care părintele istoriei îşi începe minunata sa istorie fără de care cunoaşterea trecutului îndepărtat ar lipsi în punctele sale cele mai importante.
Astăzi, câmpul limitat al istoriei lui Herodot a fost mult lărgit şi noi nu mai vedem în istorie doar satisfacerea dorinţei noastre de cunoaştere, ci şi învăţămintele care pot fi trase din „ceea ce a fost cândva”.
În afara arheologiei, care se recomandă pe sine din ce în ce mai mult ca fiind una dintre căile cele mai sigure de obţinere a informaţiilor despre trecut, vechile credinţe, folclorul, magia şi incantaţiile, leacurile bătrânilor şi multe alte surse sunt, în zilele noastre, tot mai mult abordate pentru a creşte numărul de fapte elucidate din vremurile trecute.
De asemenea, există câteva ciudăţenii inexplicabile cum ar fi, de pildă opinia unor oameni de ştiinţă în privinţa anumitor scrieri din vechime. „Iliada”, pentru a da numai un exemplu, era considerată un poem eroico-fantastic până când a fost reabilitată ca document istoric de către un „visător”, pe nume Schileman; oricine ar fi încercat, înainte, să scoată din conţinutul ei cel mai slab argument istoric, risca să-i fie atribuit stigmatul unei imaginaţii morbide, iar afirmaţiile sale să fie declarate „non” sau chiar „antiştiinţifice”.
Chiar şi acum, o mulţime de lucrări similare, probabil chiar mai bogate în conţinut informativ, sunt ţinute la index şi „oameni plini de imaginaţie” care le cercetează amănunţit sunt etichetaţi cu cele mai aspre epitete, „neştiinţifici” fiind cel mai blând dintre acestea.
Multe evenimente istorice autentice pot fi elucidate din literatura vedică-sanskrită, adică din conţinutul literaturii eroice a lumii vedice.
Mai există un domeniu, cel mai extins şi, poate, cel mai important, care nu a fost încă pe deplin studiat în beneficiul istoriei, anume: cel al limbii.
Oamenii de ştiinţă care se specializează în studiul fenomenelor lingvistice încearcă să transforme această specialitate într-o formă de disciplină independentă. Şi, probabil, chiar aşa ar trebui să fie.
Fără îndoială, istoria tinde să utilizeze pentru propriile sale scopuri indicaţiile furnizate de fenomenele limbii şi aceasta din ce în ce mai mult. Întrucât multe rezultate valoroase au fost obţinute pe această cale, ar fi foarte bine dacă s-ar reuşi să se izoleze din întreaga disciplină a ştiinţei limbilor o ramură aflată exclusiv la dispoziţia istoriei. Lingvistica istorică ar trebui să aibă un statut propriu fie încadrat în lingvistică, fie în istorie. Aceasta pentru că evoluţia naţiunilor din întreaga lume este oglindită în limbile vorbite.
„Limba este criteriul culturii”. Aşa obişnuia să spună un profesor elevilor săi, ceea ce înseamnă că „cultura unei societăţi este oglindită în şi măsurată de calitatea limbii vorbite de membrii acelei societăţi”, sau că „omul de cultură este judecat de cunoştinţele pe care dovedeşte că le are asupra limbii pe care o vorbeşte şi de corectitudinea pe care o arată în folosirea ei”.
Deci, atât limba, cât şi cultura sunt fenomene istorice, o cultură definind o perioadă specifică în evoluţia unei societăţi, care şi-ar putea găsi locul potrivit pe scara evoluţiei ca un simplu eveniment. Căci, ce altceva poate semnifica mai mult decât un eveniment scurta perioadă de înaltă spiritualitate la care au ajuns vechii greci, în evoluţia neîncetată a societăţii carpato-istriană din care făceau parte şi aceştia?
În cercetările pe care le-am întreprins cu privire la începutul popoarelor Europei, adevărul pe care l-am adus la lumină şi-a găsit confirmarea doar atunci când a fost îmbinat categoric cu studiul limbii. Când vom ajunge să demonstrăm prin exemple natura structurii limbilor născute din fondul european primordial, mai ales al limbilor care se desprind din subfondul carpato-istrian, vom putea să înţelegem logica şi înţelepciunea aplicate procesului de către cei care au format această limbă, care au controlat şi, direcţionat evoluţia ei.
Se va vedea, în acelaşi timp – şi aceasta este de cea mai mare importanţă pentru cei care trăiesc în zona noastră – cum aceste structuri specifice ale limbii carpato-istriene au fost create şi răspândite în mod deliberat chiar de la început în întregul bazin hidrografic al vechiului Istru şi Danubius, care este Dunărea de astăzi, incluzând astfel şi cele trei fonduri cunoscute ca latin (sau mai târziu proto-latin), trac şi ilarian.
Încă din secolul trecut câţiva oameni de ştiinţă au demonstrat că locul de naştere al celor pe care obişnuiau să-i numească indoarieni (un termen total nepotrivit) a fost găsit pe cursul mijlociu al Dunării, în ordine cronologică (citând din P. P. Negulescu: Kretschmer 1896, Kiessling 1903, Dussand 1914, Gletz 1923, Gunther 1929), toţi cercetătorii din diferite domenii (lingvistică, arheologie, antropologie etc.) au ajuns la concluzia că popoarele ariene îşi au originea în zona mai sus menţionată. Printre ei, ne vom ocupa în câteva cuvinte de P. Kretschmer, care s-a străduit foarte mult să găsească etimologia pentru Zalmoxis, pe care el îl numea Zamolxis, o schimbare nejustificată a numelui făcută de Herodot, schimbare care a fost preluată de aproape toţi cei care i-au studiat pe geţi. Într-o altă lucrare despre acest subiect, una dintre cele mai importate în ceea ce priveşte istoria naţiunii noastre, în ciuda opiniilor diferite am arătat etimologia adevărată a numelui lui Zalmoxis. Vreau doar să adaug că descoperirea la Histria, în 1959, a unei inscripţii menţionând un Zalmodegacon, o căpetenie getă. anulează definitiv etimologia deformată a lui Kretschmer, susţinută aici de profesorul Iosif Rusu.
Nu ar mai trebui adăugat, practic, nimic cu privire la acest subiect (detaliile pot fi găsite în raportul asupra excavaţiilor de la Histria sau în cartea lui D. M. Pippidi, Ed. Ştiinţifică 1967, Bucureşti).
În ceea ce priveşte localizarea în această parte a Europei a originii poporului carpato-istrian, care a creat limba moştenită de mai mult de jumătate din populaţia actuală a Europei şi, de asemenea, stând la baza formării celei cunoscute ca Sanskrită, fiind reală, dar încă insuficient dovedită, să vedem ce argumente mai pot fi aduse în favoarea ei şi din cel fel de surse pot fi ele extrase. Acesta este, în parte, scopul lucrării, contribuind astfel la necesitatea folosirii tuturor argumentelor valabile astăzi.
Cele mai multe chei în favoarea concluziilor cercetătorilor mai sus menţionaţi (şi ai multor altora ale căror nume ar lungi lista celor cu păreri identice) vor fi scoase din conţinutul literaturii sanskrite şi din poemele Ramayana şi Mahabharata. Vom începe prin a da mai multe explicaţii, tocmai pentru a evita repetările plictisitoare de mai târziu.
În lucrarea de faţă vom oferi doar cheile conţinute în Manava-Dharma-Shastra (legile lui Manu), Chandogya-Upanishad, Kanshi Taki-Upanishad şi Brihad Aranyaka-Upanishad, considerate a fi printre cele mai vechi texte din perioada upanishadelor. Alte asemenea texte vor fi luate din Ramayana şi Mahabharata (episoadele războiului dintre cele două caste, erezia lui Krishna etc). M-am folosit, în general, de câteva traduceri pe care le-am analizat comparativ, considerându-le pe cele din secolul trecut ca fiind mai demne de încredere din motive care se vor înţelege în paragrafele ce vor urma.
PARTEA ÎNTÎI
Populaţia Europei în timpul erei glaciare
Puţine lucruri se mai pot spune despre existenţa şi modul de viaţă al omului din Europa erei glaciare faţă de ceea ce este deja cunoscut şi explicat de către geologie şi istorie.
Informaţiile disponibile, în plus faţă de cele câteva consideraţii privind posibilele trăsături esenţiale ale vieţii vânătorilor de atunci, mod de viaţă ce constituia, de fapt, însăşi traiul europeanului din acea vreme, sunt foarte puţine. Totuşi aceste informaţii care se află la dispoziţia oamenilor de ştiinţă, atunci când sunt bine folosite, pot da rezultate dintre cele mai interesante.
Nu există îndoieli asupra faptului că omul erei glaciare se ocupa aproape exclusiv cu vânătoarea. Se ştie, de asemenea, că el îşi completa hrana – obţinută prin uciderea animalelor – cu fructele şi ciupercile adunate în timp ce hăituia animalele sălbatice şi cu peştele pe care îl putea prinde în anotimpurile favorabile. Cunoaştem, în plus, şi ce fel de animale obişnuia el să vâneze.
Considerând că acestea erau principalele sale rezerve de hrană, vom încerca să extragem din aceste informaţii tot ce poate fi dedus în virtutea constatărilor şi prin deducţie logică.
Animalele vânate sunt, în general, cunoscute. Varietatea lor considerabilă în perioadele interglaciare şi capturarea lor nu ridica probleme prea dificile. Lucrurile stăteau însă cu totul altfel în perioadele când pământul era acoperit cu zăpadă şi gheaţă, căci atunci atât numărul animalelor era mai mic cât şi diversitatea lor ca specii, mai redusă. De asemenea, se ştie faptul că omul, în perioada glaciară, ajunsese să cunoască şi să stăpânească binefacerile focului.
Cam atât despre ceea ce s-ar numi aspectul material al vieţii.
Cât despre aspectul spiritual, ştiinţa are dovezi că omul erei glaciare învăţase să comunice prin vorbirea articulată, deşi nu se poate şti sigur dacă stăpânea sau nu cu adevărat o „limbă”.
Ceea ce cunoaştem cu privire la mediul în care trăia omul acelor timpuri, modul în care îşi dobândea (deşi termenul s-ar putea să nu fie dintre cei mai potriviţi) hrana şi felul în care putea să-şi folosească invenţiile sale, ar trebui să ne ajute să ne facem o imagine mai clară despre stadiul la care reuşise să ajungă în ceea ce priveşte scara valorilor umane. Şi, deoarece limba reprezintă oglinda cea mai bună a nivelului spiritual la care a ajuns o societate în procesul dezvoltării sale. Vom încerca să aflăm care anume era acea limbă şi la ce stadiu de evoluţie ajunsese ea.
Vom defini, astfel, limba ca mijloc de comunicare voluntară şi deliberată – prin vorbire articulată – a unor cunoştinţe deja dobândite, fără a lua în consideraţie într-adevăr un limbaj. Dar ce anume constituia şi cât de bogat era el, va trebuie să aflăm din legăturile pe care le putem stabili între acest trecut, demult apus, şi momentul prezent.
Este sigur că oamenii acelor vremuri, mai precis „oamenii care ieşeau de sub zăpadă” odată cu ultima încălzire a climei, foloseau un limbaj adecvat la număr de termeni corespunzători celor câtorva noţiuni pe care le aveau. Este la fel de sigur că pe atunci exista un astfel de limbaj, deşi e posibil ca doi sau mai mulţi termeni să fi reprezentat aceeaşi noţiune. Această afirmaţie este justificată de faptul că modul lor de viaţă era cel al unor vânători. Terenurile de vânătoare ale europenilor din perioada glaciară erau imense, datorită animalelor pe care le vânau şi a naturii terenului.
Se poate presupune, de asemenea, că terenul era acoperit timp îndelungat – probabil mai mult de trei sferturi din an – cu zăpadă proaspătă peste alte rămăşiţe de gheaţă. Deoarece procesul de topire era mai intens la suprafaţă, rezultă că fundul văilor era acoperit cu gheaţă aproape tot timpul. Astfel, relieful devenea aplatizat, făcând mai uşoară trecerea peste văi şi vârfuri.
Animalele vânate erau mari. Mamuţii, urşii, bivolii, renii şi bizonii nu erau uşor de vânat, deoarece era necesară o deosebită forţă de îndemânare pentru a lupta cu ele; oamenii de atunci căutau să înlocuiască toate acestea prin numărul lor mare care pornea să vâneze.
Vânătoarea se făcea mai ales prin urmărirea cu mare zarvă a animalelor, numărul necesar de urmăritori şi luptători fiind realizat de membrii familiei sau, în caz de nevoie, de grupuri ocazionale care se alăturau vânătorii pe o durată scurtă. Adăposturile erau mai mult decât temporare şi un grup de vânători stătea într-un loc doar până se epuiza hrana pe care le-o putea furniza zona respectivă. Când animalele dintr-o turmă care fusese înfricoşată, îşi schimbau locul de păscut, oamenii urmăreau potecile, fiind mereu în mişcare şi neştiind niciodată unde îi puteau duce acestea. Când terenurile erau prea întinse, asocierea mai multor indivizi era neapărat necesară. Astfel de grupări erau, totuşi, ocazionale şi durau numai atât timp cât animalul era ucis în colaborare; apoi, acesta era mâncat pe loc, fript la focuri separate, dar învecinate. Astfel de dovezi ne-au rămas, clar întipărite, tocmai din acele timpuri. Când hrana se termina, familiile începeau să caute urme proaspete, fiecare în felul ei specific.
În aceste asocieri temporare şi întâmplătoare, comunicarea orală era prilejuita mai întâi de schimbul de informaţii şi de înţelegerile în ceea ce priveşte „tactica” de vânătoare… O altă discuţie avea loc în jurul focului unde carnea era friptă în frigărui mari, la lumina flăcărilor.
E logic, deci, ca termenii acelor intercomunicări să fi fost astfel construiţi, încât ei să facă posibilă înţelegerea pentru toţi. De aceea, limba se afla într-un proces continuu de „rodaj”, de asimilare. Astfel, zi după zi, an după an, epocă după epocă, oamenii au ajuns să dobândească un limbaj unic, chiar dacă, uneori, ei foloseau doi, trei, sau mai mulţi termeni pentru aceeaşi noţiune.
Tocmai acest lucru explică bogăţia termenilor sinonimi din limbile europene. Aceasta este şi explicaţia apariţiei termenilor comuni din limbile popoarelor ce se numeau indo-europene. indo-ariene sau indo-germanice, ele fiind apelative nejustificate, aşa după cum vom arăta puţin mai târziu.
Am reuşit să selectez un număr de astfel de termeni şi am realizat astfel un mic vocabular „paleo-european” care, deşi nesemnificativ în acest moment, va fi îmbogăţit de eforturile celor ce se vor ocupa de subiectul respectiv în viitor. Vom găsi aici doar un mănunchi de termeni paleo-europeni, pe a cărui existenţă totuşi se vor baza argumentele ce justifică afirmaţiile noastre (vezi anexa la sfârşit).
Filologia va găsi şi ea, de asemenea, alte caracteristici specifice drept dovezi ale originii primare, comune, a limbilor europene. Omogenizarea structurală, reproducerea onomatopeică, logica juxtapunerii monosilabelor în cuvinte compuse reprezintă doar o parte din ceea ce poate stabili natura specifică a unei limbi ale cărei origini se pierd în negura timpului.
Studiul investigaţiilor şi cercetărilor efectuate asupra vieţii europeanului de-a lungul unei perioade atât de lungi nu face parte şi nu reprezintă acum scopul acestei lucrări. Vom aminti doar câteva aspecte ale vieţii omului din acele timpuri. Începând cu cel care ne-a lăsat uneltele din valea Dârjovului şi până la cel de la sfârşitul ultimei glaciaţii.
Perioadele succesive de glaciaţie şi topire a gheţii, care au trecut peste Europa, au afectat profund viaţa oamenilor din aceste locuri. Crescând ca număr în timpuri de prosperitate şi scăzând în perioadele nefavorabile, europenii au ajuns să fie produsul unei aspre selecţii naturale. Acest proces drastic a dus la o îmbunătăţire nu numai fizică, dar şi spirituală. Picturile descoperite în diferitele peşteri, mai ales cele din Pirinei, atestă remarcabila cizelare a spiritului celor care le-au făcut.
Astfel, sfârşitul ultimei glaciaţii i-a găsit pe europeni mult mai reduşi ca număr, cutreierând de-a lungul teritoriului unde puteau să vâneze, puternici la trup şi cu un spirit aflat la un nivel avansat de evoluţie. Cine ar putea spune pe ce trepte ale spiritualităţii se ridicase omul prin această cizelare? Sunt puţine lucruri care se pot afirma, în acest sens, pe baza celor câteva dovezi valabile. Puţinele informaţii aflate la îndemâna noastră şi pe care ne putem bizui acum ne determină să nu fim prea surprinşi de unele descoperiri viitoare, cum ar fi, de pildă, omul care a pictat atât de frumos pereţii peşterii de la Altamire. Astfel de noi informaţii ar impulsiona, poate, dorinţa de a afla lucruri inedite pentru cei cu o imaginaţie mai bogată şi pentru cei cu spirit practic.
În concluzie, omul erei glaciare vorbea; europenii aveau o limbă unică.
Investigaţia noastră porneşte tocmai de la acest stadiu, bine stabilit, al condiţiei omului de atunci.
Cel mai important efect al încălzirii climei asupra populaţiei Europei, la început nediferenţiată, a fost sfârşitul unităţii sale, puternica ei fragmentare datorându-se retragerii păturii de gheaţă. Cum încălzirea treptată începuse să influenţeze tot ce era viu, condiţiile de viaţă s-au schimbat în mod corespunzător, iar în locurile mai joase s-au format lacuri imense, adevărate mări. Peisajul, deci, nu mai era acelaşi peste tot. Cea mai importantă schimbare însă, a constat în bogăţia fructelor, a ciupercilor şi a peştelui, care au început să fie consumate în locul cărnii atunci când urmărirea animalelor eşua şi când vânătoarea, incapabilă să se ajusteze noilor condiţii, nu mai oferea rezultatul scontat.
Pentru om, toate acestea au constituit un imbold de stabilire într-un singur loc, însoţit de o dorinţă de „întovărăşire” care a dus la formarea unui nou nucleu social, ce se extindea cu mult dincolo de cel familial. Oamenii şi-au săpat adăposturi în pământ, şi-au construit colibe pe terasele însorite sau şi-au ridicat locuinţe din bârne pe malurile lacurilor. Unitatea europeană, descrisă mai sus şi pe care am încercat să o pun în evidenţă, urma să primească însă o lovitură mult mai puternică, datorată altor efecte ale topirii.
Vârfurile munţilor, la început acoperite cu pătura de gheaţă ce se întindea pe versanţi până pe fundul văilor începură, treptat, să apară de sub gheaţă. Aspectul lor era accidentat. Piscurile care păreau să fi căzut din cer se ridicau vertical, stânci golaşe cu crăpături imense umplute cu gheaţă şi pietriş, grămezi de piatră spartă pe care gheţarii le-au cărat la vale; cam acesta era aspectul montan din acele vremuri. Ici colo, gheţarii lăsau o parte din încărcătura lor de piatră şi noroi. Unele râuri se măreau peste măsură devenind fluvii pe măsură ce adunau în calea lor apele altor râuri. Prin forţa lor teribilă şi oarbă distrugeau tot ce le stătea în cale şi săpau văi adânci ce constituiau tot atâtea cursuri ale unor torenţi sălbatici. Acesta era noul aspect al Europei în zilele când pătura de gheaţă începuse să se retragă şi să aducă la lumină şi căldură pământul care fusese ascuns sub ea.
Golaşe la început, crestele au început treptat să se îmbrace cu petice de muşchi; ceva mai jos, ienupărul creştea pe solul adus şi format de vânturi. Rădăcinile mici, perseverând pe furiş, dezintegrau roca din care se hrăneau. Cine ar putea spune câte ere, câte milenii au trecut până ce dealurile mai joase s-au acoperit cu păduri? Fără îndoială, încetul cu încetul, pădurea prinse din nou viaţă, iarba prinse rădăcini, fiinţe care nu au părăsit niciodată solul începură să caute acum frunze uscate, insecte şi viermi ce mişunau dedesubt. Toate fiinţele vii se bucurau în noile condiţii de o viaţă mai uşoară, încălzindu-se la soare, trăind şi înmulţindu-se.
Oamenii, care până atunci trăiseră în peşteri sau sub adăpostul blocurilor de gheaţă vor fi şi ei prinşi în noul ritm al vieţii. Noul aspect al naturii îi ademenea şi, oferindu-le cu generozitate premisele necesare dezvoltării vieţii. Îi va îndemna să se stabilească şi să abordeze un mod de viaţă mai ataşat de pământul care îi hrănea acum cu dărnicie. În acel moment, crestele golaşe nu mai prezentau un aşa mare interes pentru oamenii care începuseră să trăiască din plin în sânul naturii. Goliciunea înălţimilor stâncoase le făcea lipsite de interes, dificultăţile pe care le prezentau când erau străbătute şi inutilitatea acestor eforturi, făcură din ele adevărate zone interzise, linia trasată de înlănţuirile muntoase devenind astfel o linie de separaţie pentru oamenii ce formau deja grupuri mari, intrate pe drumul noului mod de viaţă.
Zona europeană aflată în discuţie este străbătută de la est la vest, aproape central, de lanţul carpato-hercinic, care se continuă cu lanţul tuningian. Crestele acestor munţi formează o linie de separaţie între două arii geografice bine definite, care, pornind de la acesta delimitare se desfăşoară de-a lungul a două direcţii diametral opuse şi evidenţiate prin scurgerea râurilor, o parte spre nord, iar cealaltă parte spre sud. Elba, Odra, Vistula şi Neman cuprind, în bazinele lor hidrogeografice, o lume ce are un punct comun de contact în zona mlaştinilor Pripetului. Dunărea (Danubius – Istru pentru romani) adună aproape toate apele care curg din aceste creste spre sud, formând astfel cel mai întins bazin hidrografic al Europei. Aceste două arii geografice separate vor constitui locul de formare a două mari grupuri de europeni care, având aceleaşi rădăcini de la omul erei glaciale, s-au diferenţiat unul de celălalt până au format astfel două mari familii înrudite. Ramura nordică, pe care o numit baltico-mazuriană, mai târziu despărţită în alte două subdiviziuni şi anume: popoarele germanice şi cele slave – fiecare cu o caracteristică distinctă, dar şi cu un număr de trăsături comune, dovedind originea lor comună. O unitate care nu-şi are originea, aşa cum se credea şi se spunea, în „indo-germanism”, „indo-europenism” etc., ci într-un „europenism autohton, la fel de vechi de când lumea”.
Cea de-a doua ramură, ramura de sud, era formată din acea populaţie care s-a dezvoltat în bazinele mai joase şi a devenit ceea ce am numit noi: carpato-dunăreni (carpato-istrieni), singurul nume care, din motivele ce vor fi expuse în continuare, se bazează pe fapte reale, el există din timpuri imemoriale şi este singurul care satisface orice pretenţie a logicii.
Deşi, după marea separare, cele două familii europene avea să meargă pe drumuri diferite, ele au păstrat totuşi pentru totdeauna, ca o trăsătură distinctă, moştenirea comună pe care o aveau de la început: limba – acea limbă unică, dar nu identică, creată de strămoşii lor comuni, europenii epocii glaciare.
În paragraful următor ne vom ocupa mai ales de grupul carpato-dunărean care ne interesează în acest studiu; cercetările noastre au intenţia de a investiga şi a demonstra cu precizie unde a fost locul de naştere al popoarelor în mijlocul cărora s-au derulat evenimentele atribuite de savanţi aşa numitelor popoare ariene, evenimente ce au dat naştere spiritualităţii din noi, transformându-se în ceea ce se numeşte spiritualitatea vedică.
Ca rezultat al muncii de cercetare pe care am efectuat-o, am ajuns la concluzia că există două arii europene ce pot fi considerate drept loc de baştină al popoarelor care au creat numita „spiritualitate vedică”.
Prima arie, cuprinzând bazinul hidrografic al Istrului (sau al Dunării Inferioare) o numim: „spaţiul carpatic”, iar a doua arie este zona închisă de cumpăna de ape a celor două mari râuri din sudul Franţei – Rhone şi Loara şi pe care o vom numi (pentru a fi consecvenţi) – „spaţiul gascon”.
Motivele care ne-au făcut să ne limităm la aceste două arii şi nu la altele, îndreptăţite să pretindă dreptul de „paternitate” la fel ca şi lumea Europei de Sud, sunt aceleaşi pentru ambele: toponimia şi limba.
Spaţiul carpatic
Grupul carpato-istrian, care a rămas în partea de sud a Europei când continentul a fost împărţit aşa după cum am arătat, îşi începe existenţa în condiţii mai favorabile decât grupul din nord. Un climat mai blând, mai bogat şi mai diversificat, o faună care a devenit mai variată datorită influenţelor din zona de sud, mai caldă, toate acestea au contribuit la formarea unor condiţii mai uşoare, la posibilităţi mai bune pentru adăpost şi trai.
Schimbarea, sau poate chiar intuiţia unor oameni mai dotaţi, a făcut ca o anumită parte din animalele de obicei ucise şi consumate, să fie domesticite. Poate câteva dintre animale erau deja îmblânzite din perioadele interglaciare. Dar îmblânzirea nu înseamnă domesticire şi nu înseamnă, de asemenea, că omul ţinuse animalele pe lângă casă încă din perioadele interglaciare pentru a le folosi în alte scopuri şi pe perioade mai lungi. Dacă nordicii ţineau animalele oarecum îmblânzite pentru a le ucide şi a le mânca în perioadele mai grele, adică atunci când vânătoarea eşua, acest lucru nu însemna că ei „domesticiseră” deja animalele pe care le luau în peregrinările lor. Asemenea animale constituiau doar „carnea vie” ce urma să fie consumată ca orice alt vânat. Pe de altă parte, animalele „domesticite” aduceau şi alte avantaje, fiind ţinute şi crescute pentru lâna lor (în cazul oilor), pentru lapte, care urma să devină în mod treptat (împreună cu produsele lactate) principala sursă de hrană pentru întregul clan, şi pentru carnea animalelor tinere sacrificate.
Mulsul animalelor domesticite şi utilizarea laptelui ca aliment de bază au reprezentat momentul crucial în diferenţierea modurilor de viaţă ale celor două grupuri europene de mari proporţii, de la nordul şi de la sudul liniei despărţitoare, cunoscută acum de noi.
Vânător, aflat mereu pe drumuri, nordicul nu avea timp să aştepte înmulţirea animalelor „îmblânzite” şi cărate cu el pe drumuri, după cum am arătat. În zona nordică animalele nu se înmulţeau prea repede, datorită temperaturilor scăzute; ele contribuiau însă la bunăstarea celor care le deţineau prin calitatea cărnii lor, care era repede consumată.
Animalele domestice au început să se înmulţească, aducând o schimbare cu efecte îndelungate în viaţa oamenilor. În gospodării ele îşi sporiră treptat numărul, de la câteva vite la o întreagă cireadă. Dar o cireada avea nevoie de spaţiu, de oameni care să o îngrijească, să strângă şi să prepare produsele, având în vedere necesităţile din timpul iernii. La un anumit stadiu, omul şi cireada se ajutau în mod reciproc, cum s-ar spune. Cireada avea nevoie de oameni; oamenii, pentru a fi siguri că nu vor fi flămânzi, aveau nevoie de cirezi de vite. Iar o rezervă sigură de hrană ducea la mai multă bucure şi frumuseţe în viaţă.
Îmbrăcămintea s-a diversificat şi ea foarte mult, căci lâna tunsă din abundenţă în fiecare an permitea acest lucru, atât din punct de vedere a cantităţii, cât şi al calităţii. S-ar putea foarte bine ca acesta să fi fost începutul vieţii spirituale care a făcut din lumea pastorală clasică un obiect de admiraţie…
Datorită acestor avantaje, din care doar o mică parte au fost descrise aici, europeanul din zona sudică a pornit pe drumul unei dezvoltări uluitoare. Din momentul în care numărul animalelor a ajuns la proporţiile unei cirezi, viaţa omului din zona carpato-istriană s-a schimbat radical; viaţa lui a devenit total diferită de ceea ce a fost înainte, în momentul în care el a devenit păstor. Efectele schimbării aveau să fie dintre cele mai neaşteptate.
Sub conducerea celor bătrâni, conducere ce devenea din ce în ce mai autoritară, fertilitatea păstorilor carpato-dunăreni a ajuns la proporţii fără precedent. Un om care nu avea copii era dispreţuit: ruşinea de a nu avea copii deveni insuportabilă pentru cei ce nu aveau urmaşi. În lumina legilor sacre, nescrise, dar îndeplinite mai bine, poate, ca nici o altă lege din lume, creşterea numărului de copii ai păstorilor a devenit impresionantă.
Spaţiul în care, înainte, turmele rătăceau libere, acum devenise insuficient şi aglomerat. Primele ieşiri în afara limitelor sale au marcat începutul aventurilor îndepărtate. Din acest moment, locul de unde turma pleca şi unde revenea – după o perioadă de timp mai scurtă la început, apoi din ce în ce mai lungă – deveni „casă”. Aici, păşunile erau transformate în câmpuri cu fân, iarba era tăiată pentru iarnă, în timp ce locurile mai îndepărtate erau căutate pentru păşunat; ele deveneau astfel tot mai îndepărtate de locurile la care cei care aveau turme de vite se întorceau tot mai rar.
Cu timpul, păstorii s-au obişnuit cu distanţele mari. Procesul a continuat până când turmele au început să rămână departe de casă, din primăvară până toamna.
Astfel, a apărut necesitatea unei şederi temporare atât pentru oameni, cât şi pentru animale, şi a unui adăpost în care produsele obţinute zilnic să fie preparate pentru conservare. Cei pricepuţi la prepararea produselor stăteau cu turmele. Astfel treptat, au început să apară: stăpânul turmei, stânele, adăposturile sezoniere săpate în pământ şi aşezările temporare. Produsele era depozitate şi acumulate. Atât timp cât aceste aşezări temporare nu erau prea îndepărtate de casă, măgarul era folosit cel mai mult ca animal de transport. Mai târziu, calul înhămat avea să facă această treabă mult mai bine.
Curând, produsele s-au acumulat în cantităţi mari. Apoi, „vecinii”, colindând ţinutul în căutarea vânatului, au înţeles că aceste „achiziţii” ale altora îi scutesc de truda căutării şi de nesiguranţa succesului. Şi primul jaf, prima pierdere a bunurilor duse acasă au marcat începutul nevoii de apărare, ducând la formarea primului grup organizat în acest scop. Iată momentul în care, fără îndoială, s-a născut prima castă, aceea a luptătorilor care urma să devină casta apărătorilor ţării „Kshtriya” (Ksha-atriya).
Pentru cei care plecau primăvara pentru a se întoarce toamna acasă, spaţiul carpatic – cu tot ceea ce cuprindea el, începuse să aibă un caracter sacru; întoarcerea la mult doritele locuri constituia tot mai des o mare ocazie pentru sărbători. Astfel se prezenta situaţia în urmă cu mii de ani. Dar cât de departe se întindea acel teritoriu de unde păstorii ce colindau stepa de nord veneau acasă în fiecare toamnă?
Grupul carpato-dunărean, dezvoltându-se ca un prim nucleu „în ţara din jurul munţilor”, de unde cele mai frumoase râuri se îndreptau spre Dunărea (Istrul), care le aduna în apele ei curgătoare, după ce a adoptat viaţa de tip pastoral a început să se simtă tot mai înghesuit între dealurile natale. Plusul de populaţie a început să se răspândească pe noi arii în jurul acestor locuri; această dezvoltare „aproape de poporul meu” a aşezărilor formate de cuplurile tinere de-a lungul râurilor avea loc mereu „în vale”, dar niciodată rupând legăturile cu munţii care fuseseră locul de închinăciune al străbunilor lor. Astfel, cei care au coborât pe Tisa (Pathissus) sau au urmat cursul Nistrului (Tiros) s-au întâlnit şi s-au grupat pe malurile marelui fluviu care purta numele zeiţei Danu – mama ploii şi a pajiştilor bogate.
Bazinul hidrografic al oricărui râu, chiar şi a celor mai puţin importante, urma să fie păstrătorul unor urme specifice care îi dădeau o notă de originalitate într-un complex unitar. O astfel de notă de originalitate poate fi surprinsă în limba, în obiceiurile, în tradiţiile „locale” aparent lipsite de importanţă, având un caracter „specific”, dar niciodată complet diferit de complexul din care ele constituiau o parte, complex ce provenea din străfundurile istoriei.
Această moştenire, pe care cei care au plecat din spaţiul carpatic au purtat-o cu ei peste tot, reprezintă caracteristica principală pe care toate ramurile carpato-istriene au manifestat-o oriunde s-au stabilit, unele dintre acestea, pentru totdeauna.
După cum am arătat, zona carpatică era saturată de oameni şi animale; surplusul a fost împins în afară, spre zone mai puţin aglomerate, pentru a putea transforma păşunile „de acasă” în fâneţe. Emigrarea din această zonă a luat toate direcţiile posibile. Estul era, fără îndoială, mai atrăgător, fiind mai deschis şi mai bogat în pajişti virgine. Cât timp păşunile extracarpatice nu se aflau prea departe de casă, păstorii reveneau la casele lor, aducând produsele animaliere. Dar, întrucât aceste terenuri pentru păşunat începuseră să se întindă la distanţe tot mai mari, reîntoarcerile deveneau şi ele tot mai rare. Dorul de casă creştea şi, odată cu el, cantitatea de produse acumulate.
Nu este prea greu să evaluăm distanţa parcursă de turmele de animale în căutarea a ceea ce pământul de acasă nu mai putea să producă în cantităţi suficiente. Considerând distanţa parcursă într-o zi în timpul păşunatului la aproximativ 15 km, ne putem da seama că în iulie, când ar fi trebuit să se reîntoarcă acasă pentru iarnă, turmele ajungeau într-o zonă situată cam la nord de Munţii Caucaz, în stepele protejate de înălţimile veşnic acoperite cu zăpezi ale celor mai înalţi munţi din Europa. De asemenea, se întâmpla uneori ca, la intervale de câteva decenii, vremea capricioasă să-i prindă pe neaşteptate pe cei care urmau să se întoarcă la locurile lor de iernat. Prudenţa născută din experienţă i-a învăţat pe cei obişnuiţi cu locurile îndepărtate să-şi construiască adăposturi pentru orice eventualitate; în cele din urmă, repetarea evenimentelor a fost considerată mai puţin supărătoare şi iernarea departe de casă a devenit nu numai o obişnuită, dar chiar şi o necesitate.
O dovadă că păstorii carpato-dunăreni au trecut – în expansiunea lor spre est – prin acest stadiul de stabilizare în piemontul Caucazian, se găseşte în binecunoscutul „Drum al zeilor”, marcat cu pietre uriaşe, fixe, menţionat de Kaushi Taki în Upanishada ce îi poară numele (Cartea I,3); relatări asupra acestui drum au mai fost făcute de Pindar, Herodot, Ovidiu, el a fost descris şi de Dimitrie Cantemir (Descriptio Moldavie, pag. 70), menţionat din nou de Haşdeu şi abordat de marele savant în domeniul istoriei României, Nicolae Densuşianu, în „Dacia preistorică”. Cheile Bicului, cum este denumit lungul şir de pietre fixate în pământ, de la Prut la Marea Azov, de către oamenii acelor locuri, reprezintă aşadar semnele indicatoare aşezate de către păstori de-a lungul drumului pentru a-i conduce acasă iarna cu sau fără turmă.
Nu este greu să ne imaginăm că aceşti păstori au ajuns să cucerească partea de vest a subcontinentului indian, o cucerire pe care urmaşii aveau s-o finalizeze pe deplin.
În timpul migraţiilor lor pe tărâmuri îndepărtate şi când lăsaseră mult în urmă stepa nord-caucaziană, păstorii carpato-dunăreni au avut ocazia să afle de existenţa unei ţări asemănătoare zonei montane din partea de nord a ţinutului cuprins între Tyros şi Tisa. Relieful, pădurile şi întregul sistem hidrografic al celor două zone sunt în mod remarcabil asemănătoare, deşi se află atât de departe una de cealaltă.
Acum, după descoperirea ruinelor de la Harappa, ne putem imagina tentaţia exercitată de bogăţiile care, în mod sigur, se aflau într-o asemenea zonă. Este aproape lipsit de însemnătate să spunem care dintre cele două aspecte ale lumii indiene i-au determinat pe păstorii care veneau din vest să încerce să cunoască India. Ceea ce contează este faptul că după o lungă şedere în zona caucaziană, păstorii carpato-dunăreni şi-au continuat drumul lor spre est.
A sosit o vreme când surplusul de produse a început să fie comercializat. Este greu de crezut că mulţimea turmelor ce străbăteau stepa nord-pontică nu ar fi atras atenţia populaţiilor mai îndepărtate, situate la est şi sud. În lumea cu care carpato-dunărenii aveau tot mai multe contacte, carnea, lâna şi laptele oilor reprezentau posibilităţi de schimb în natură cu produsele din sud şi est.
Lumea sumeriană, cu centrele sale supraaglomerate, nu a apărut peste noapte. Şi cine ne poate spune ce au fost predecesorii lor şi dacă ei nu reprezentau pentru oamenii din Asia Mică un exemplu demn de urmat? Cercetarea acestui proces ne-ar conduce însă prea departe de subiectul lucrării de faţă, aşa că ne vom mulţumi doar cu menţionarea acestei posibilităţi de atracţie sporită a carpato-dunărenilor spre tărâmurile din est.
Tot ce s-a spus până aici reprezintă mai degrabă o reconstituire logică după cele câteva dovezi şi referiri extrase din puţinul pe care îl ştim astăzi. Ne rămâne să ilustrăm ce alte dovezi pot fi aduse la puţinul pe care-l cunoaştem deja şi, în special, să arătăm că afirmaţiile bazate pe logica desfăşurării proceselor istorice sunt fapte care pot fi dovedite cu temeinicie.
Dovezile vor fi căutate în literatura vedică şi în toponimia ariei de influenţă a Dunării – atât pe cursul inferior cât şi pe cel superior – şi, în special, în limba literaturii vechi din India, care provine din familia de limbi carpato-dunărene.
Evident, nu vom epuiza într-o lucrare scurtă, ca aceasta, toate dovezile ce pot fi adunate, ci ne vom mulţumi doar cu câteva exemple, poate nu întrutotul convingătoare dar, fără îndoială, în stare să încurajeze reflecţia şi investigaţiile celor interesaţi.
cartea o descarcati de aici.....
Întîlnirea
Lumina este încă cenuşie. Casele, pomii nu au căpătat culoare, par pete întunecate. Dinspre pădure se lasă aer tare şi rece. La porţile oraşului, străjile picotesc aşteptînd schimburile. Oamenii, ca şi ziua, sînt mahmuri acum, stau anevoie în picioare. Numai cu un brînci poţi culca la pămînt oşteanul cel mai încercat. Nimic nu tulbură liniştea fără cusur. Îţi asculţi şi gîndurile. Ca să nu cazi în braţele lui Morpheus stai şi te gîndeşti la cîte toate. Iar dacă nu te gîndeşti la nimic, zăngăni din cînd în cînd spada, faci doi, trei paşi într‑o parte, alţi doi‑trei în cealaltă parte, îţi umpli pieptul cu aerul rece şi te uiţi în lungul drumului, doar vei zări şirul celor care vin să te schimbe. Toată noaptea ai stat cu ochii în patru, să nu se strecoare cineva pe lîngă tine, iar acum ai impresia că nimic nu se mai poate întîmpla: s‑a făcut ziuă. Dar încă nu e. La vremea asta apar olitores – grădinarii – şi gallinarii – vînzătorii de pasări – şi fructuarii – vînzătorii de fructe – şi vinarii – vînzătorii de vin – grăbindu‑se să intre în oraş cu mărfurile.
Căruţele lor încărcate nu au voie să circule decît noaptea. Cînd soarele ajunge să dea culoare lucrurilor, trebuie să fi ajuns în macellum, piaţa cu tarabele înşirate una după alta, la care fiecare îşi strigă marfa într‑un vacarm asurzitor. Cînd s‑a luminat, ei au de acum desfăşurate produsele cît mai la vedere, ca să‑i ispitească pe cumpărători. Plecau cu noaptea‑n cap de‑acasă, pentru că mai pierdeau o groază de timp şi aici, la poarta oraşului, să plătească portarium. Această vamă, strînsă în folosul oraşului, e luată cu străşnicie de funcţionari mereu încruntaţi. E adevărat că, dacă eşti negustor cunoscut, te mai înţelegi cu ei şi închid ochii la o parte din mărfuri, lăsîndu‑le nevămuite, dar atunci trebuie să ai grijă ca după ce treci de poartă, să‑l tragi mai la o parte şi să‑i laşi în palmă o parte din plata scutită.
Ca să ajungă aici cînd lumina este încă tulbure, negustorii îşi încarcă marfa în căruţe înainte de miezul nopţii, înhamă catîrii sau măgarii şi pornesc la drum cu sufletul îndoit, pînă cînd ajung în drum vicinal[1], unde întîlnesc alţi negustori şi pornesc în grup spre Aquileia.
Deşi duumvirul Pacuvius – magistratul – luase măsuri drastice pentru paza drumurilor, tot nu erai sigur că ajungi cu punga plină în oraş, dacă te încumetai să străbaţi pădurile de unul singur. Şi, de la cel mai apropiat vicus – sat – de unde cumpărau marfa, şi pînă în oraş, negustorii străbăteau adesea 10–15 mile[2], prin păduri pline cu primejdii. De aceea, dacă nu se înţelegeau mai mulţi să străbată drumul împreună, veneau spre oraş ziua‑n amiaza mare şi stăteau la porţi pînă se înnopta, cînd aveau voie să străbată oraşul cu căruţele încărcate. Astăzi însă se grăbeau să ajungă mai repede, pentru că se ţinea tîrgul de a noua zi – nundinae – şi muşteriii apăreau în zori.
Pe drumul care ducea spre Aquileia, stăpînul unei căruţe cu două roţi îşi îndemna de zor măgarul, cam leneş. Din cînd în cînd sărea jos, să uşureze sarcina animalului, pentru că drumul urca o pantă scurtă, dar pieptişă.
Tot alergînd pe lîngă măgar, potrivea din cînd în cînd grămezile de ceapă, varză, napi, lăptuci şi castraveţi, gata să alunece jos, din cauza zdruncinăturilor. Grădina o avea pe malul rîului Gavus şi, spre toamnă, culegea roadele muncii de‑o vară, pe care le ducea la oraş. Nu era negustor. Fiind cam scăpătat, nu se prea speria de tîlharii de drumul mare. Chiar dacă ar fi apărut vreunul din desişul pădurii, s‑ar fi dumerit repede cu cine are de‑a face şi l‑ar fi lăsat în pace. Iar dacă nu l‑ar fi lăsat, s‑ar fi tînguit atîta, pînă cînd i‑ar fi înduplecat să nu‑i ia un as[3] măcar. Nu era decît un biet libert, care robise pînă în urmă cu cîţiva ani şi hoţii s‑ar fi mulţumit cu vreo cîţiva castraveţi şi doi trei napi, ca să aibă ce ronţăi, cît aşteptau un altul. Tîlharii – cam înmulţiţi prin această parte a locului, – pîndeau vreo carruca, trăsură elegantă, împodobită cu sculpturi în fildeş şi bronz, în care să dormiteze vreun pretor, sau magistratus, sau censor şi pe care să‑l ia pe neaşteptate, să‑i alunge soldaţii din escortă şi să se aleagă cu ceva. Sau măcar să dea nas în nas cu un cisium, şaretă uşoară, condus de vreun anularius[4] încărcat cu aur roşcat, adus tocmai din Viminacium, pe malul marelui Danuvius[5]. Se zice că anularii duceau acolo amfore şi obiecte de podoabă din sticlă, pe care le cumpărau ieftin, din Aquileia scăldată de apele întinsei Mare Hadriaticum – unde se aflau sticlari nenumăraţi – şi le vindeau la preţ mare bărboşilor daci pentru aur şi argint. El, deşi se statornicise prin partea locului de curînd, ştia că dincolo de apa largă a Danuviusului se găseşte aur mult, pe care îl capeţi uşor şi pe te miri ce, pentru că dacii nu ştiu preţul podoabelor din sticlă şi plătesc cît nu face. Iar dacă eşti curajos şi te avînţi pînă în inima cetăţilor lor cu cîteva cuţite bune, sau mărgele frumoase, capeţi aur pe care iei denari mai mulţi decît dacă ai munci o vară să cultivi zarzavaturi.
Dar prin cîte primejdii trebuie să te strecori ca să ajungi la bărboşi? El, unul, socoteşte că e mai bine să stea liniştit şi să cultive linte, şi bob, şi dovleci pe care să le vîndă toamna cu un preţ cît mai bun şi să cumpere pentru iarnă cîteva turte făcute numai din pulpă de măsline, bine amestecate cu sare, chimen, anason şi mărar. Cu toate că orăşenii zgîrcesc nasul – orăşenii nu mai pot acum de lux şi subţirime! – zicînd că turta miroase a rînced, el e om de la ţară şi o mănîncă cu poftă.
— Salve, ţăranule! se auzi strigat de un bărbat care stătea pe o piatră, la marginea drumului, părînd că se odihneşte.
— Heu mihi! Vai mie! sări el speriat de neaşteptatul salut. Salve! îi răspunse cu glas nesigur, bănuitor. Încotro, drumeţule?
— Ia, pînă aici, la Aquileia.
— Şi de ce ai pornit pe jos?
— Dacă n‑am şi eu catîrul meu.
— Nu eşti cumva fugit de la stăpîn? întrebă ţăranul îngrijorat, cercetîndu‑l cu privirea.
— Sînt om liber.
— De la un timp se aude din ce în ce mai des că sclavii îşi părăsesc stăpînii şi fug să‑şi capete libertatea. Unde o să ajungem?
— Tu ai fost sclav?
— Am fost. Dar mi‑am ascultat stăpînul. Şi dacă astăzi am grădina mea, înseamnă că m‑am răscumpărat cu bani grei, pe care numai eu ştiu cum i‑am strîns.
— Bine ai făcut! Ne duce măgarul tău pe amîndoi, sau îl împing eu de la spate.
— Urcă‑te lîngă mine!
Au mers multă vreme în tăcere, ţăranul tot cercetîndu‑l cu coada ochiului pe tînărul de lîngă el. Acum îl vedea bine. Nu era de mirare că îl primise alături mai mult de frică. Cămaşa din cînepă albită plesnea pe pieptul lui bombat, pe care nu l‑ar fi putut cuprinde cu amîndouă braţele. Ceafa şi braţele arse de soare trădau o sănătate fără margini, ca a oamenilor de la munte. Părul îl avea retezat scurt la ceafă, barba îi creştea mare şi deasă. Măgăruşul abia urni din loc căruţa, deodată îngreunată.
Se încrucişară cu un grup de pedestraşi care zoreau în sens invers. Săbiile scurte zornăiau izbite de picior, din pricina grabei. Trecură pe lîngă ei fără să‑i bage în seamă.
— Zice că ieri ar fi fugit la Decebalus trei veterani, cu nevestele lor cu tot, spuse ţăranul privind după pîlcul de soldaţi. Şi‑au încărcat avutul într‑o căruţă şi pe‑aici ţi‑e drumul!
— Ce să facă acolo, că doar nu‑i aşteaptă cu plăcintă de lăptuci şi pui în proţap.
— S‑au dus să‑l slujească pe Decebalus. S‑a zvonit că dă salariu bun militarilor pricepuţi. Pe unul dintre fugari îl cunosc şi eu. A fost în Legiunea III‑a şi era un om destoinic. Cînd s‑a liberat, a primit un petic de pămînt în satul vecin, dar nu era dedat cu munca la cîmp. S‑a dus la Decebalus să se facă instructor. Muştruluieşte cîţiva tineri şi primeşte denari buni, fără altă bătaie de cap. E mai bine să comanzi decît să ari şi să semeni.
Ţăranul nu‑şi dădu seama dacă cuvintele lui făcuseră vreo impresie tînărului, pentru că nu primi nici un răspuns. Se hotărî să tacă şi el. Mai mult ca să‑şi facă de lucru, decît de foame, scoase din traista pe care o purta pe umăr cîteva nuci şi le sfarîmă în palmă. Îi întinse şi lui două, spunîndu‑i:
— Am ieşit la drumul mare.
Într‑adevăr, se zărea de acum drumul pietruit. Nu mai aveau mult pînă la Aquileia.
Întîlniră şi alţi negustori care zoreau să nu‑i prindă ziua departe de poarta oraşului.
Ţăranul era un om şiret, care cunoştea bine obiceiurile locului. Cînd funcţionarul se apropie să‑i vămuiască marfa, el îi strecură cîţiva sesterţi[6] de aramă în palmă şi îmboldi măgarul.
— Tot omul e necinstit, bombăni supărat către tînărul care îşi făcuse de treabă, potrivind marfa.
Nu‑şi dăduse seama că atunci cînd trecuseră poarta, tînărul bărbos voise să pară că sînt împreună, că e sclavul lui. Cum intrară, însă, în oraş, se despărţiră, tînărul urîndu‑i să‑şi vîndă marfa cu preţ cît mai bun.
Se luminase bine. Casele căpătaseră conturul şi culoarea lor. După ce stătu cîteva clipe în cumpănă, de parcă nu s‑ar fi hotărît încotro să se îndrepte, tînărul porni pe un iter – stradă îngustă, pavată cu bolovani mari de piatră. În scurt timp se găsi în dreptul unei taberna cu zidul ieşit mai spre mijlocul străzii. O firmă nu prea mare, din lemn, prinsă de‑a curmezişul în perete, vestea trecătorul că acolo este taberna „Ad aqua mulsa” – „La apa îndulcită”. Era un local ieftin, pentru sărăcimea din cartier. De jur‑împrejurul pereţilor, mese şi scaune vechi şi murdare, înghesuite unele în altele, ca să încapă cît mai multe. În fundul încăperii era tejgheaua, cam joasă, care lăsa să se vadă aproape în întregime pîntecele uriaş al proprietarului. La ora aceea muşteriii încă nu sosiseră.
După ce salută, tînărul îşi luă o cană din stativul de lîngă tejghea şi trecu în cea de a doua încăpere, despărţită printr‑o arcadă de prima. Aici, pe lîngă pereţi, erau bănci şi mese lungi.
— Încă nu e caldă apa, îi spuse un sclav care sufla cît putea în cuptorul din colţ, încercînd să înteţească focul.
— E chiar rece?
— Abia s‑a dezmorţit.
— Eu nu beau vinul decît dacă e apa caldă şi bine îndulcită.
Stăpînul apăru şi‑l zori pe sclav, apoi îl întrebă pe muşteriu ce vrea să bea.
— Adu‑mi un vin mai bun, din prima stoarcere.
După cum arăta taberna, tînărul bănuia că aici se servesc mai ales vinuri făcute din tescovina rămasă după prima stoarcere, la care se adăuga apa şi se lăsa iar la fermentat. Vinul stors a doua oară ieşea apos.
Stăpînul era un om orgolios, aşa că precizarea muşteriului, care dovedea părerea lui despre tabernă, îl înfurie de‑a binelea:
— Hei, unde crezi că te afli? N‑ai mai trecut prin Aquileia? La mine n‑ai să găseşti vin pentru sclavi. Dacă vrei, îţi dau şi vin de Falern şi de Cecub. Coboară în crama mea să te convingi. Şi mulsum[7] am într‑un vas mare să te îneci în el.
Negustorul minţea şi tînărul mustăci un zîmbet, gîndindu‑se că trebuie să fie grec. Numai grecii erau atît de orgolioşi.
În timp ce vorbea, grecul – pentru că grec era – se duse în colţul încăperii şi scoase o cană mare de vin dintr‑un dolium smolit pînă la jumătate, pe care o trînti apoi pe masă:
— Soarbe din ăsta! Să‑mi spui pe urmă dacă ai băut vreodată un vin mai bun. Simţi de la o milă parfumul petalelor de trandafir, pe care le‑am pus cu mîna mea în el. Aşa e?
Între timp sclavul încinsese focul şi apa se încălzise, aşa că muşteriul îşi amestecă vinul cu ea. Sorbi de cîteva ori zgomotos, pocnind din limbă, apoi recunoscu, mai mult ca să‑l potolească pe stăpîn:
— Ai dreptate, de multă vreme n‑am mai sorbit o băutură mai bună ca asta.
— De unde vii? se interesă negustorul, privind spre încălţămintea colbuită a muşteriului.
[1] Drum public secundar roman, cu calea consolidată printr‑un strat de piatră spartă.
[2] Mila romană era împărţită în 1000 paşi, măsurînd cea 1,5 km.
[3] Monedă de valoare mică.
[4] Bijutier
[5] Dunărea
[6] Sesterţ = monedă care valora 2,5 aşi, 4 sesterţi făceau un denar.
[7] Vin dulce obţinut prin adaos de miere, socotit de cea mai bună calitate
Mopsul privi împrejur cercetînd parcul printre rafalele aproape orizontale ale ploii.
— Nu văd nici o urmă de liliac, Blondule. Liliacul
creşte numai în capul tău, printre gărgăuni şi
sticleţi... zise, ciocănindu-şi cu fineţe fruntea.
Mopsul zîmbi; petele de eczemă dimprejurul gurii se
înroşiseră din cauza căldurii şi acum străluceau în
semiobscuritatea de pe terasă. De unde te cunosc
eu, Blondule? Cine eşti tu de fapt?
Blondul observă o pisică ce se adăpostise de ploaie lipindu-se strîns de un trunchi; stătea acolo nemişcată, ghemotoc cenuşiu, aşteptînd răbdătoare trecerea vijeliei.
— Aha, zise Comisarul urmărind privirea Blon-
dului, ştiu la ce te gîndeşti. Ţi-ai adus aminte de
mîţele pe care... Probabil îţi zici că sînt o bestie fără
pereche. Şi cînd te gîndeşti! Dacă am fi prieteni de
mai mult timp, ai pricepe umanismul, adevăratul
umanism al faptelor mele... Vrei să fim prieteni,
Blondule? Îţi ofer prietenia mea sinceră...
Prin înghesuiala de mese de pe terasă îşi făcu loc
către ei netunsul în straie de călugăr.
— Mîntuiţi-vă sufletele! suspină el, întinzîndu-le
un vas metalic ruginit în care licărea stins o apă
întunecată.
— Pleacă de aici, se zburli Comisarul.
— Se apropie judecata din urmă, făcu sfîntuleţul
cu acelaşi glas subţirel şi un tunet prelung, dintr-o
parte în cealaltă a cerului, îi sublinie parcă vorbele. Comisarul tresări.
— Ei... şopti el palid, ce trebuie să fac... pentru a-mi mîntui sufletul?
— Moaie-ţi degetele în apa sfinţită... şi plăteşte!
Mila cerului o poţi cîştiga şi cu argint pămîntesc!
— Nu mai spune!? nu se putu abţine Comisarul,
strecurîndu-i o bancnotă şi urmărind cu o expresie
stranie făptura fantomatică a călugărului care se
îndepărta.
— Te temi? îl întrebă deodată Blondul.
— Cu lucrurile astea nu poţi fi sigur niciodată... Dacă Dumnezeu există într-adevăr?
— Te temi de moarte? îşi preciză Blondul întrebarea. Mopsul îl privi. Pe faţa prelungă a Blondului surîsul acesta era o ironie pentru el, sau ce?
— Eu sînt un om foarte bun, păru Mopsul că
schimbă subiectul. Şi tu eşti un băiat admirabil,
Blondule! Dar prezenţa ta în acest oraş mă
deranjează teribil, îţi spun foarte sincer. N-ai vrea
să pleci? N-ai vrea să-ţi petreci permisia în alt oraş?
Sînt atîtea oraşe minunate! Să-i dai griji altcuiva,
nu mie... Vărului Ionel, plesni-i-ar mutra, care e
comisar la Piteşti... Sau prietenului Julică, cădea-i-
ar dinţii, sau fratelui Bebică, săruta-l-ar ciuma
bubonică... Sau, de ce nu pleci la Bucureşti? Acolo
viaţă! De ce naiba să ancorezi definitiv în oraşul
acesta? Îmi eşti tare drag, Blondule, dar, te rog,
cară-te de aici... Ce spui?
— Nu, răspunse Blondul, după o tăcere. N-am putea discuta despre ceva mai vesel?
— Şi dacă te arestez? întrebă Mopsul pe un ton brusc agresiv.
— Arestează-mă, făcu Blondul, domol.
Ploaia încetase demult şi pe bulevard ieşise lumea; Mopsul îl conduse pe Blond pînă în faţa unei clădiri sumbre.
— Uite aici e frigiderul, zise. — Cum?
— Închisoarea oraşului... Aici vei ajunge... pre-
simt.
— Da, dar după ce-i viu de hac generalului, zise Blondul bine dispus.
— Ascultă, nu vorbi aşa! Iţi dai seama ce voi păţi eu dacă bătrînului von Böhm i se va clinti măcar un fir de păr cît timp se află în oraşul meu?
Comisarul îşi îndreptă spinarea.
— Să fim serioşi! Vezi-ţi de treabă, Blondule, am glumit, n-am nimic cu tine... Ţi-am spus: individul care-l urmărea pe general a fost arestat.
— Şi totuşi eu continui să te neliniştesc, strecură cu blîndeţe Blondul.
— Da, dar ştii de ce? Numai fiindcă nu reuşesc să-mi aduc aminte de unde te cunosc!
— Acolo, în frigider, zise Blondul, făcînd un gest
în direcţia sumbrei clădiri, au ajuns mulţi dintraceia despre care nu reuşeai să-ţi aminteşti de unde-i cunoşti?
— Au ajuns cîţiva, ca să fiu sincer, zise Mopsul.
— Iată o informaţie optimistă pentru mine,
Comisarule.
— O informaţie amicală, Blondule... Ce părere ai despre mersul războiului?
— Merge minunat!
— Aceasta e părerea ta, sau a proaspătului tău prieten, doctorul von Braun?
— Părerile noastre coincid, domnule Comisar, zîmbi cu perfidie Blondul. Ai ceva împotrivă?
Acum înaintau pe strada principală, printre
valurile de femei, copii şi bătrîni care ieşiseră la plimbare, după ploaie.
— Ştiai că doctorul von Braun e agent secret? întrebă Mopsul.
— Nu. El spune că e corespondentul unei revis-
te...
— E agent secret, l-am dibuit eu...
— Puţin îmi pasă... Are o conversaţie plăcută, e cult şi politicos...
— Vă întîlniţi cam des... I-ai făcut cunoştinţă şi cu noua ta cucerire, Vera Mihadaş, asistenta doctorului „y z”.
— Mihadaş o cheamă? Habar n-aveam... E o exaltată...
— Triunghiul vostru e foarte ciudat, zise Mopsul. Te pomeneşti că şi tu, Blondule, eşti agent secret, iar eu un dobitoc!
— Te pomeneşti, aprobă grav Blondul.
— O să-mi dau demisia, oftă Comisarul. O să mă retrag la ţară...
— Nu te grăbi... Mai există încă destule pisici şin oraş...
Blondul rămase singur într-un colţ al parcului, cu vederea spre bulevard; urmărea visător trecătorii; după un timp i se păru că pe bancă alături de el se aşează cineva. Nu era nimeni! O iluzie; se întoarse încet şi-i zîmbi iluziei...
Blondul mergea către casă.
Ploaia încetase numai de cîteva minute. Nervii
din atmosferă se descărcaseră, văzduhul era moale
şi era plăcut să-l respiri. Era plăcut să trăieşti. La
asta se gîndea şi Blondul: că e plăcut să trăieşti. E
drept că momentele cînd simţi plăcerea vieţii sînt
rare, dar, cine ştie, asta nu va dura poate la
nesfîrşit. Norii se destrămaseră pe cer în fîşii lungi,
paralele, şi vîntul îi întinse de la un capăt la altul al
orizontului. Da, viaţa, fiecare clipă a ei trebuie
degustată şi savurată ca un vin bun. Fiecare clipă,
secundă de secundă, chiar dacă bănuieşti că mîine
sau poimîine o mină va exploda sub picioarele tale
şi te va trimite... te va trimite acolo, acolo unde
vîntul deşiră şi rostogoleşte norii...
Oamenii însă nu se pricep la asta, încă nu există ştiinţa degustării vieţii; oamenii sînt paralizaţi de spaima bombei care va exploda...
Blondul deschise poarta.
„Ce naiba s-a întîmplat?!” gîndi, dînd în lături
din drum resturile unui ghiveci de flori izbit de
pămînt cu violenţă. Casa părea pustie. Blondul
trecu în camera sa şi se lungi pe divan, încercînd să
facă puţină ordine printre gîndurile neliniştite care-
l frămîntau, dar peste cîteva minute îşi dădu seama
că e ceva ciudat la mijloc. Dar ce? Se ridică în capul
oaselor şi ascultă. A, da, e clar. Liniştea e ciudată!
Liniştea! Lipsea obişnuitul vuiet nelămurit,
trepidaţia, mutatul mobilelor sus la etaj, glasurile
filtrate de pereţi, ţipetele copiilor, bubuitul înfundat
al paşilor.
Blondul se întinse iar, gîndindu-se că or fi plecat
toţi în vizită, dar peste un minut se ridică, ieşi în
antreu şi de-acolo în hol. Bătu la prima uşă, nu
primi nici un răspuns. Apăsă pe clanţă şi întredes-
chise uşa.
Aruncă o privire prin cameră — aici locuia vădu-
va unui ceferist, împreună cu doi băieţi — nu era
nimeni, doar deşteptătorul ticăia singur şi
încăpăţînat pe bufet; văzu oliţa celui mic, răsturna-
tă, şi o tigaie uitată pe plită în care mîncarea se
arsese de tot.
— Alo! strigă Blondul. Nu e nimeni aici?
Mirosul de mîncare arsă îl zori spre uşa urmă-
toare pe care o găsi închisă. Bătu, dar nu primi nici
un răspuns. Blondul fugi la etaj — aceeaşi pustie-
tate. Un fior straniu îl cutremură, nu era teama,
era ceva mai rău decît teama. Se pomeni singur
într-o casă pustie, şi începea să bănuiască ce se
întîmplase. Alergă ca scos din minţi pe cărarea din
grădină, şi deodată se poticni de ceea ce fusese o
bancă — scîndura, sfîrtecată şi ruptă, azvîrlită de-a
curmezişul cărării. Din fugă Blondul o coti la
dreapta, ocoli şirul de tufe de coacăze şi fugi spre
fundul grădinii, trecu de cei doi nuci şi văzu
deodată că adăpostul nu mai exista. Bomba lovise
chiar în locul acela.