Cărți aventură istorice

PROLOG — „Vulturul” sunt „Turturica”! auzi Enache vocea - cam de scapete - a șefului său. „Vulturul” sunt „Turturica”! Fiți gata de intervenție! Că „Vulpea intră în capcană”! Acționați numai când vă spun eu! stabili Șeful și adăugă, asta pentru Banu, care conducea autoturismul: Depășește mașina filajului! Depășește-o! Rămânem în spatele stivei ăleia mari, de lemne! Pe scaunul din spate al mașinii, Traian Radu Enache căsca. Și cobi: — Eu tot aș fi vrut… să fie și Dan Vasiliu cu noi. Că… ar fi fost mai bine! — Puțin îmi pasă că nu e și domnul „Cronometru” al tău cu noi! exclamă subit iritat Șeful. Uite, nu e „Cronometru”, dar asta va fi o acțiune mare și fără prezența lui! Și va fi! Una bună de predat la Academia de Poliție! Că informatorul meu mi-a spus întocmai cum va merge operațiunea! Mi-a precizat unde vor încărca marfa și - ați văzut și voi - acolo au încărcat! Mi i-a descris pe ăia doi traficanți, „papucul” în care sunt, culoarea și numărul lui. Nu s-a înșelat în nici o privință! — Nu s-a înșelat, șefu’! aprobă încântat Banu. — Și mi-a descris exact locul ăsta! Unde vor face schimbul! Aici e! Uitați-vă și voi! Corespunde întocmai! Corespundea? Mă rog, dacă zicea Șeful. Enache căscă din nou. Avea ochii cârpiți de nesomn, abia apucase să doarmă câteva ore, în trei nopți la rând. Se aflau undeva, prin sudul Moldovei. Unde anume nu știa, că… ațipise. La o margine de oraș erau, nu departe de calea ferată. Un platou mare, gol, în față. Asfaltat. Aici, probabil, fusese gândit cândva un spațiu modern de depozitare pentru gara din apropiere. Că se vedeau fundații începute și vreo douăzeci de stâlpi de beton, din care ieșeau fiare ruginite. Câteva magazii, alea mici, prăpădite, rămase de cine știe când, părăsite și ele, țineau locul în continuare măreței construcții proiectate și… care nu se mai ridicase. Senzația de pustiu, aproape de straniu o completau tufe de mărăciniș uscat care flancau magaziile și se pierdeau spre păduricea rahitică ce înconjura platoul. Banu opri mașina în spatele stivei de lemne și a unui maldăr de cărămizi sparte, amestecate cu scânduri aruncate la întâmplare, putrezite, scoase de prin vreo magherniță demolată. Pe deasupra stivei se vedea, cam în centrul platoului, „papucul”, care staționa acolo. Din partea opusă zăriră venind… o „Dacie combi” părea să fie, care se apropie de „papuc”. Ambele, cam hârbuite… — Atenție „Vulturul”! Totul decurge conform planului, dar vă previn, sunt în mod sigur înarmați și… foarte periculoși! repetă Șeful, pentru a cine știe câta oară. Aveți grijă să nu scape vreunul! Și-i vreau vii! preciză bondocul, cu un soi de satisfacție vecină cu sadismul, completă: Vă fac răspunzători, dacă ratăm ceva din operațiunea asta! Că-i vorba de-o cantitate mare de „marfă”! „Vulturul” nu răspundea. Enache presupuse că înjura, probabil, în gând. Ori înjurau, că erau cel puțin doi „vulturi”. Unul, un microbuz, trecu pe lângă ei și se duse, rulând fără grabă, pe drumul prost, spre magazii. Prima echipă a mascaților își ocupa discret locul în dispozitiv. În spatele autoturismului lor opri și o dubiță blindată. Din ea coborâră rapid șase tipi, în combinezoane de intervenție, care, pitulându-se pe după stivele de scânduri, se pierdură spre pădurice. — Două sute de kilograme! Heroină! șopti extaziat Banu. Vă dați seama, Șefu’? Cum au să urle mâine ziarele! Televiziunile! — Taci! Uite-i că au ieșit! zise bondocul, trăgându-și mai pe spate bascul mare „de pictor boem”, care, alături de o mustață stufoasă, îi serveau drept „deghizaj hoț”. Era prima ieșire din birou a Șefului. Primul lui contact real cu terenul - miza mare îl făcuse să renunțe la cunoscuta-i prudență. Enache îl văzu extrăgând cu grijă și armând cu mișcări cam nervoase, pistolul. Banu urmă exemplul Șefului. Și făcu să mai avanseze cu un metru mașina în care erau. Abia acum, Traian Radu Enache văzu și el bine „scena” unde aveau să se desfășoare evenimentele. Din „papuc” tocmai coborâseră doi tipi. Amândoi în scurte de piele. Unul dintre ei aprinse o țigară. Celălalt părea preocupat de cauciucul din față al mașinii. Și din a doua mașină - aflată tot în centrul platoului și spate-n spate acum cu „papucul” - ieși un individ. Cu plete scurte, blonde, fața rotundă. Apăru apoi și cel de-al patrulea personaj; un tip cu barbă, îmbrăcat în sutană. — Rușii! șuieră Șeful. — Ai dracului! Cu unul dintre ei ambalat în popă! În popă, auziți! pufni admirativ Banu. Te pomeni c-o fi autentic! Nu m-ar mira. Că le știu eu pe boaitele astea! Și vedeți! Popa are în mână o geantă diplomat. Dolari? Euro? Ce-o avea acolo? — Că doar nu ruble! râse Șeful. Numai că informatorul meu mi-a zis că ar putea fi bijuterii și diamante rusești! confie el. — Bijuterii și diamante rusești?! tresări excitat Banu. Păi astea nu mai merg la păstrare, să fie prăjite, nu? Astea… O să ne alegem, sper, și noi cu ceva, dacă… — Atenție, „Vulturul”! Fiți gata de acțiune! interveni Șeful, cu o voce parcă și mai pițigăiată. Geanta diplomat fusese așezată pe botul „papucului”. Apoi deschisă. Cei patru priviră în ea, schimbară și câteva cuvinte, se bătură încântați pe umeri. Apoi capacul căzu la loc. După care, doi din cei patru indivizi merseră în spatele „papucului”, de unde începură să scoată de sub prelată pachete dreptunghiulare albe, înfășurate în plastic. Le puneau acum în cealaltă mașină. — Acționați, „Vulturul”! Acum! hotărî marțial Șeful. Și… pauză. Nu se întâmplă nimic. Bondocul repetă ordinul,

Corsarul de fier de George Anania volumul 1  I. UCENICIE ÎN ATLANTIC     Povestea aceasta începe într-un tîrguşor din Anglia secolului XVI, pe o uliţă mărginaşă, plină de căsuţe vechi şi de maidane, străbătută cînd şi cînd de vreun trecător ce se grăbeşte să iasă cît mai repede din acele locuri nesigure, unde după fiecare colţ se poate adăposti cineva direct interesat de punga drumeţilor.  E orăşelul Tavistok, din ţinutul Devonshire, în anul 1565, primăvara, spre seară. Cîţiva cireşi apăruţi cine ştie cum printre case, au îmbrăcat veşminte sărbătoreşti, înveselind, în limita posibilităţilor, peisajul. De departe se aud clopotele; pesemne vreo sărbătoare sau un pericol, se prăznuieşte un sfînt, sau se anunţă un război.  Vremurile sînt destul de tulburi ca să te gîndeşti mai degrabă la a doua posibilitate; dar nu, iată că uşile caselor de înstăriţi se deschid scîrţîind şi tîrgoveţii, cu neveste şi servitori, se îndreaptă spre biserică, înarmaţi cu pumnale şi felinare.  Clopotele contenesc o vreme şi atunci, ca şi cum ar fi aşteptat acest semnal, dintr-o cocioabă îşi face apariţia un bătrîn cumpătat, împreună cu un tînăr ce pare antiteza lui — nervos, clocotind de energie.    Bătrînul îl priveşte lung, ca şi cum i-ar vedea pentru prima dată ochii mari foarte expresivi şi fruntea înaltă, care se continuă cu o faţă prelungă, terminată cu o barbă ascuţită, ameninţătoare, ca un vîrf de lance.  — Tot vrei să pleci, băiete? Te mai întreb acum, ultima oară. Hotărîrea ta e de neclintit?  — Da, tată! Nu obişnuiesc să dau înapoi. De ce vrei să mă reţii? La ce mi-ar folosi să rămîn aici? În cel mai bun caz, m-aş face un preot de ţară ca tine.  — Şi ce vezi rău în asta, Francis? E o profesie foarte respectată. Nu s-a plîns nimeni, niciodată de părintele Edmund Drake.  — Pentru că ai un suflet bun şi eşti tare liniştit.  Dar eu cum să stau toată viaţa aici, în bietul nostru tîrguşor, cînd mă aşteaptă atîtea meleaguri noi, unele încă nedescoperite, atîtea avuţii, pentru care ajunge să întinzi mîna ca să le iei? Şi-apoi, tată, ce e mai minunat decît să călătoreşti pe mare, să te îmbeţi de aer proaspăt mirosind a alge, să înfrunţi furtunile largului? Nu, pe Dumnezeu, n-o să renunţ niciodată la proiectele mele.  — Iarăşi proiectele astea! Hei, fiule, ai de-acum 25 de ani, dar mintea ţi-e tot de copil! Ai vrut să devii marinar; te-am lăsat, în nădejdea că o asemenea viaţă, aspră şi plină de primejdii, are să te vindece de nebuniile tale. Şi cînd colo... Vrei să fii bogat, să trăieşti uşor. În ziua de azi, tineri ambiţioşi ca voi, marinari pricepuţi, sfîrşesc în ştreang, fiindcă s-au înhăitat în porturi cu osîndiţii de lege.  — A, vorbeşti de piraţi?  — Da, Francis, de blestemaţii aceia, din pricina cărora neguţătorii nu se mai încumetă să-şi trimită marfa nicăieri, ca şi cum primejdiile de pe mare n-ar fi fost de-ajuns pentru asta. N-ai aflat ce-i mai jefuiesc pe spanioli?  — Şi ce, asta te supără? Atunci nici nu-ţi dă prin gînd ce fac spaniolii în Indiile Occidentale, ce dezastru lasă acolo conchistadorii. Să avem iertare, dar cînd e vorba de spaniol, nu mă încearcă nici o milă, ba rău îmi pare că nu pot eu însumi să-l prad şi să-l scufund de cîte ori îmi iese în drum. Anglia trebuie să aibă supremaţia pe mare, asta o spun toţi, şi nici un bun englez nu poate gîndi altfel. Ah, Columb, Columb, de ce nu ţi-am dat noi bani şi corăbii cînd ai pornit spre Apus?  — Eşti plin de ambiţii, şi asta nu-i bine. Francis, mi-e frică pentru viitorul tău!  — N-ai de ce te teme. Doar ţi-am spus, plec să fac negoţ în Indii.  — Setea de bani o să-ţi aducă mult rău, ţine minte. Hai, acum du-te! Se vede că aşa trebuie să  fie.  — Rămîi cu bine, tată, mă întorc curînd.  — Cu bine, Francis, cu bine!    Tînărul îşi îmbrăţişează părintele şi se depărtea-ză grăbit, fără a privi în urmă. Dangătul vibrant al clopotelor reîncepe. Soarele a apus. Francis iese din cartierul mărginaş, colindînd acum străzile întortocheate şi pline de gropi ale centrului.  Deodată se loveşte de cineva – străinul sare înapoi surprins, căci nu-l observase venind – în timp ce eroul nostru îşi trage pumnalul de la brîu cu un gest reflex.  — Cine eşti?  — Francis! strigă cineva uimit. Tu aici? De cînd?  — Oh, Tom Black! M-ai speriat. Ce faci, prietene? Îşi strîng mîinile, privindu-se în ochi.  — Cum te-ai gîndit să mai dai pe-acasă? întreabă Tom.  — L-am văzut pe tata. Dar tu ce învîrteşti pe-aici?  — Acum nimic. Vin de pe mare. Sînt marangoz.  Vreau să plec undeva, într-un oraş, poate chiar la Londra. Mi s-a urît aici, şi nici nu găsesc de lucru pentru mine. Tu eşti fericit, aud că te plimbi peste tot. Ce-ţi pasă!  — Ţi-ar place şi ţie?  — Mai întrebi? Şi-ai fost departe?  — Nu prea. Mai întîi mus pe o navă de cabotaj cu ruta Olanda. Ne-am bălăcit mult pe lîngă ţărmuri cu vasul ăla; munceam din răsputeri, ca să învăţ şi eu puţină meserie. Am pus şi bani deopar-te. M-au lăudat toţi, le plăcea cum fac treabă.  — Şi?  — Pe urmă am plecat cu banii strînşi să vizitez coastele oceanului. Am trecut prin Biscaya, prin Golful Guineii... Acuma am izbutit să încropesc o corăbioară destul de bună, mi-am făcut rost şi de ceva marfă şi vreau să ajung dincolo, în Indiile Occidentale, să fac negoţ.  — Ia stai! Stai puţin! Francis, prietene, ce-ai zice... Uite, ideea asta mi-a venit aici, ascultîndu-te.  Nu cumva...  — Hai, nu te mai codi! Am priceput. Îţi place marea?  — Călătoriile. Să ştii că mă descurc în navigaţie.  Sigur că nu cît tine, dar aşa, ca să-ţi fiu de folos...  — Bine, băiete! Ai noroc, duceam lipsă de un marangoz. Te iau. Uite, vino în noaptea asta la hanul de lîngă biserica mare. O să ne aştepte un surugiu, care ne duce la Plymouth. Să nu întîrzii!      Corabia înainta repede, cu vînt bun, din pupa.  Pînzele fuseseră întinse toate şi marinarii, folosind repaosul vremelnic, se împrăştiaseră pe punte.  Tăifăsuiau încet, despre tot felul de nimicuri, bucuroşi că arşiţa de peste zi se domolise. Cîţiva care mai fuseseră în Indiile de Vest fumau cu nişte pipe de un cot, iniţiindu-i pe tovarăşii lor în acest ritual, abia cunoscut europenilor.  Pe dunetă, lîngă cîrmaci, Francis şi Tom, cu cîte o cană de bere alături, priveau asfinţitul. Soarele, coborînd treptat spre orizont, aurea pînzele umflate ale navei.  — Minunată vreme am prins! spuse într-un tîrziu marangozul. A douăzecea zi de cînd plutim, şi nici o furtună. Parcă am face o plimbare.  — Da, oceanul te-a primit bine! răspunse Drake.  Numai de-ar ţine-o aşa pînă la sfîrşit. În noaptea asta o să-ţi arăt orientarea după stele. Ai mai încercat vreodată?  — Nu.  — Asta-i rău. Marinarul trebuie să ştie de toate.  Eh, cît m-am chinuit eu să-nvăţ ceva navigaţie! Am dat numai de căpitani trăsniţi, din ăia care se înfundă în cabină cu butoiaşul de rachiu. Cum le pui o întrebare, te bruftuluiesc un ceas, ba te mai şi ating. După ce ajungem în Indii, dacă avem noroc să luăm preţ bun pe marfă, vreau...  — Corabie în babord! răsună strigătul cuiva de la prova.  O asemenea întîlnire, încă rară pe acest ocean puţin străbătut, îngrămădi tot echipajul lingă copastia din stînga. Corabia străină scînteia ca un punct roşu, scăldată din plin de razele soarelui muribund. Era emoţionantă priveliştea: în jur apă verde întunecată, cu nuanţe de ultramarin şi negru, cu crestele valurilor sîngerii, pustie dintr-o zare în alta, şi deodată vasul acela, din ce în ce mai precis conturat, unde, cu siguranţă, alţi oameni privesc şi ei, poate bucuroşi de întîlnire.  — Cine-or fi? zise Tom, uşor neliniştit.  — Greu de ghicit. Oricum, vin dinspre Indii, răspunse căpitanul, cu aceeaşi umbră de nervozita-te.  — Nu cumva... piraţi?  — Mai ştii? Vasul se mărea văzînd cu ochii.  Înainta greu, în crucieră, împotriva vîntului, de aceea zigzagurile descrise îl făceau să apară cînd într-un bord, cînd în altul.  — Pare-a fi un galion! exclamă Black. Da, aşa e! Îl recunosc după pînze. Atunci sînt spanioli.  — Sînt spanioli! repetă Francis încet. Ia uite ce mai cară!  Într-adevăr, galionul era încărcat pînă la refuz; bineînţeles, cu lucruri de preţ jefuite indienilor — aur, argint, piei, vinuri scumpe. Englezii strigară şi făcură semne cu mîna, dar ceilalţi nu răspunseră în nici un fel, grăbiţi să se îndepărteze. Cotiră brusc, punînd nava oblic sub vînt, trecură în spatele englezilor, şi abia atunci sloboziră cîteva cuvinte sonore, nişte veritabile şi suculente înjurături marinăreşti.    Drake se răsuci ca lovit la auzul „complimente-lor” acestora. Ochii îi scînteiară şi, cu un gest violent, trînti cana de bere, care se sparse cu un pocnet sec.  — Blestemaţii! Blestemaţii! Îi vezi, Tom? murmură apoi, ţinîndu-şi răsuflarea. Patru tunuri. Doar atît mi-ar trebui acum…  — Le-a fost frică, Francis! Pe legea mea că s-au speriat! strigă marangozul, furios şi el. Latră ca un cîine cînd vede că nu-l loveşti. Şi ăstora vei fi nevoit să le vinzi marfa.  Drake îşi trecu mîna peste frunte şi se potoli ca prin farmec.  — Le vine rîndul şi lor! Ai răbdare. Anglia n-o să i înghită mult, timp.  — Am mai auzit asta. Dar ce le poţi face? Să te războieşti cu ei? De unde atîţia bani? De unde flotă?  — Bani? strigă deodată căpitanul. Uite bani! şi şi repezi braţul spre galion. Acolo zace puterea noastră viitoare. Trebuie doar tunuri şi îndrăzneală.  — Poate. Numai că asta ar însemna piraterie.  — Ei, şi?  — Dar, Francis...  — Vorbe, Tom. Piraterie!... O vorbă ca oricare.  Mai bine zi: aur, putere. Astea sînt vremurile. Toţi fug după averi. Parcă ce, spaniolii tăi sînt mai buni?    — Cum, „ai mei”?  — Nu, iartă-mă! Hai să bem. Dă-i dracului.  John! Hei, n-auzi, John? Scoate un butoi cu bere şi dă la oameni. Adu-ne şi nouă. Fuga!  Soarele dispăru după orizont. Vîntul sufla la fel de liniştit. Jos, mateloţii ciocneau în sănătatea căpitanului. Ai fi zis că totul e ca şi înainte, însă  Tom Black, rămăsese tăcut. Nu mai gusta din farmecul călătoriei.   Ajuns lîngă coastele Indiilor de Vest, Drake îşi îndreptă vasul spre orăşelul Rio de la Hacha, aşezare mică, unde nădăjduia să-şi înceapă negoţul cu mai puţine dificultăţi din partea autorităţilor spaniole. Au intrat în port către scară, scrutaţi bănuitor de pe corăbiile ancorate în radă. Orăşelul, proaspăt ridicat, aproape în întregime din lemn, era destul de mic pentru ca sosirea unei nave să nu aducă toată populaţia pe chei.  — La ce-aţi venit? Ce vreţi, englezilor? răsunară strigăte iscoditoare şi îndeajuns de ostile ca să trezească bănuieli dintre cele mai neplăcute.  — Avem mărfuri din Europa! răspunse Tom într-un amestec de cuvinte englezeşti, spaniole şi olandeze care circulau ca limbaj maritim internaţional. Nu veniţi să vedeţi?    — O bărcuţă cu vreo zece oameni la bord se desprinse de uscat şi se apropie de corabie. Patru-cinci negustori urcară pe punte.  — Arătaţi-ne! porunci unul scurt.  — Pe aici, vă rog! îi invită Drake, al cărui glas tremura de încordare.  Intrară pe rînd în cală. Spaniolii începură să cerceteze marfa, aruncînd lucrurile la întîmplare.  Erau mai ales ţesături, în care Anglia începuse de mult să se specializeze, apoi unelte de tot soiul, cîteva arme. Căpitanul îi urmărea pe cei cinci, dîndu-şi seama din ce în ce mai bine că sînt hotărîţi să nu cumpere nimic, deşi ar fi avut nevoie, îndeosebi de stofe. Era în parte firesc acest boicot al spaniolilor, care simţeau de pe acum în englezi pe principalii adversari în lupta pentru cucerirea lumii.  — Ce spuneţi? Întrebă Tom, enervat de tăcerea prelungită şi de aerul plictisit al negustorilor.  Aceştia schimbară repede o privire, apoi zîmbiră reţinuţi: se înţeleseră.  — Marfă de mîna a doua! zise unul din ei. Nu se compară cu a noastră, spaniolă. Ne pare rău că am venit.  — Cum, nu luaţi chiar nimic? făcu Tom, poate neînţelegînd planul lor. Dar nici n-am vorbit de preţ!    — Nu m-aş vîrî într-o poveste ca asta nici dacă mi le daţi degeaba! replică spaniolul trufaş. Cine dracu v-a pus să căraţi pînă aici asemenea prostii?  Poate doar pînza să merite ceva osteneală, numai că...  — Destul! îl opri Drake întunecat. Dumitale nu ţi vînd nimic. Coboară numaidecît! Şi domnii pot să te urmeze dacă au aceeaşi părere. Hai, repede!  Negustorii îi întoarseră spatele ca la comandă şi plecară fără un cuvînt.  — Ticăloşii! murmură Drake. Hei, o să ne mai întîlnim, domnilor! Noi să rămînem aici. Nu se duce nimeni pe uscat. Cîinii ăştia n-o să se mulţumească numai cu atîta.  Şi, într-adevăr, peste o jumătate de ceas au apărut de undeva trei pinasse încărcate cu spanioli.  Erau autorităţile portului. În cîteva cuvinte, altminteri politicoase, i-au înştiinţat că vasul, cu toată încărcătura, se confiscă. Nici măcar nu încercară să le dea o explicaţie. Drake insistă să i se arate motivele acestei samavolnicii, dar soldaţii îl obligară să coboare în pinassă, apoi li se făcu vînt şi celorlalţi după dînsul.  Locuitorii tîrgului, care asistaseră la toată scena, izbucniră în rîsete şi huiduieli. Lui Tom îi era tare milă de Francis, mai ales că ştia cu cîtă trudă îşi cumpărase corabia şi marfa. Acesta însă păru o stană de piatră: nici-un muşchi nu i se clinti pe obraz pînă ajunse pe uscat. Acolo adună matrozii în jurul său şi le spuse că s-a strecurat o greşeală la mijloc, deci să nu se-mprăştie şi să-l aştepte, căci se duce la guvernator.  A şi plecat îndată spre reşedinţa acestuia, reve-nind tîrziu, aproape de miezul nopţii. Marinarii erau care-ncotro, ocupaţi să-şi scoată pîrleala după drumul pe ocean. Rămăsese doar Tom la locul întîlnirii şi încă vreo cîteva grupuri de curioşi, care aşteptau deznodămîntul istoriei.  — Tom, spuse Drake, caută, repede un vas care ridică ancora mîine în zori, cu destinaţia Olanda. E pe-aici pe undeva. I-am uitat numele.  — Şi corabia noastră, căpitane?  S-a pornit pe rîs, un rîs sinistru, care-l sperie pe marangoz.  O luăm noi îndărăt, Tom, n-avea grijă! O să-mi plătească ei tot, ba încă au să mai dea şi mult pe deasupra. Haide, fă ce ţi-am spus!  Glasul îi suna aspru. Black a înţeles că interven ţia la guvernator rămăsese fără rezultat, şi în clipa aceea i-a urît din toată inima pe spanioli.   Se îmbarcă la olandezi chiar în cursul nopţii.  Dulgherul, marangozul, cum i se spune în marină acestui lemnar de corăbii, îşi căutase tovarăşii prin Rio de la Hacha, să-i înştiinţeze de eşecul căpitanului. Dar matrozii, înfundaţi prin cîrciumi sau rătăciţi cine ştie pe unde, au fost imposibil de găsit.  De aceea olandezii au acum doar doi pasageri, cure nu-şi pot plăti călătoria. Vor munci pe corabie, alături de marinari. Căpitanul, o brută alcoolică, ia primit cu lovituri de picior şi i-a expediat, pînă la pornire, să doarmă în cală.  Nava e încărcată cu piei. O duhoare cumplită te înăbuşă, zeama greţoasă a pieitor îţi pătrunde în haine, sarea îţi arde mîinile, tot corpul ţi se umple de mîncărime. Tom şi Francis caută zadarnic un loc mai ferit unde să se aşeze. Pînă la urmă, căpitanul se trînteşte pe mormîntul pestilenţial, intrat în putrefacţie, întorcîndu-şi mereu faţa spre bocaport, pe unde se strecoară o undă firavă de aer curat. Marangozul îl imită şi rămîn o vreme tăcuţi; ascultă clipocitul apei care loveşte bordajul şi le e peste putinţă, ajunşi în acest infern, să-şi închipu-ie că afară adie briza, aducînd miros aspru, amărui de alge.  — Şi acum ce vom face? întrebă deodată Black.  — Important e să ajungem acasă! răspunde celălalt cu voce egală, ai zice nepăsător la tot ce s-a-ntîmplat. Ai de gînd să mă părăseşti?  — Nu, căpitane! Niciodată. Vreau să văd lumea, şi tu la fel. Nu mi-ai spus-o singur?    — Lumea? Da, o s-o vedem. Dar nu te-ai gîndit dacă ea, lumea, o să vrea să ne mai vadă. Aşa e ca nu te-ai gîndit?  Drake vorbeşte alene, copleşit parcă de oboseală. Şi în clipa următoare se întoarce la prietenul lui, îl apucă violent de braţ şi izbucneşte într-un potop de blesteme.  — Ascultă-mă bine! continuă apoi dur, parcă şi-ar fi adunat întîi toată obida şi ura, ca să dea mai multă greutate cuvintelor. Te-ai lămurit şi tu că noi cu spaniolii nu putem fi decît duşmani, duşmani pînă la moarte. Pricepi? Astăzi sînt ei mai tari.  Mîine o să fim noi. Îţi jur pe Dumnezeu din cer că n-o să am linişte nici în mormînt, şi blestemat să fiu dacă n-am să-i fac pe cîinii ăştia să se ducă la fund cît mai repede, sa ne lase nouă supremaţia cuvenită de drept. Şi, de nu-mi ţin jurămîntul ăsta, deschide bine urechile, mă spînzur cu mîna mea, chiar aici, în Rio de la Hacha.  — Şi ce-ai de gînd? O să te răzbuni pe negustori?  — Pe toţi spaniolii. Oriunde-i prind. Cu sabia, cu tunul şi focul. Jefuindu-i cît am să pot. Asta e drumul meu de aici înainte.  — Ai să te faci pirat?  — Am să mă fac şi dracu, dacă-i nevoie!  — Şi eu?  — Ce, tu?    — Eu ce rol o să joc aici?  — Oh, Tom Black, însuşi numele tău te-a pre-destinat să-mi ţii tovărăşie[1]! Ce mai lovituri o să dăm amîndoi, Doamne!  Drake se ridică înfrigurat, izbind pieile cu picio-rul.  — Nu-mi place, Francis! Nu vreau să ucid.  Ce-ai spus? Prostule! Cînd un nemernic îţi omoară tatăl, ori îţi ia iubita, nu-l pedepseşti?  — La dracu! Nu-i totuna, căpitane!  — Ha, ha! Auziţi-l! Nu-i totuna! Cred şi eu, cap de oaie ce eşti! Ce-am păţit noi e de zece ori, de-o mie de ori mai rău. Măi Tom, prietene, ani de zile am fost cinstit, am muncit ca un cîine, am răbdat foame, bătaie, toate înjosirile de pe lume. Şi cu ce m-am ales?  — Stai, asta nu-i decît o întîmplare!  — Toţi mi-ar fi făcut la fel. Nu ne pot înghiţi. Ne-ar da la cap, dacă ar putea. Şi-atunci, noi? Să nu-i sfîrtecăm pe unde-i prindem? Toate averile de pe pămînt se fac cu pumnalul. Numai cei bogaţi îşi îngăduie astăzi să pară cinstiţi. Noi, ceilalţi, sau ne lepădăm de prejudecăţi, sau ne prăpădim ca nişte ticăloşi, înglodaţi în datorii şi plini de ruşine. Asta-i!  — Pirat, zici?   — Pirat, băiete!  — Şi legea?  — Legea iese din punga. Habar n-ai ce sfori trag lorzişorii noştri de-acasă cu piraţii. Legea e pentru proşti şi fricoşi, pe care-i sperie cu doi-trei spînzuraţi, dintre ăia care nu fac doi bani. Înţelegi?  — Bine, Francis! Să ajungem acasă, şi o să văd.  Poate vin cu tine.  — Ai să vii sigur. Altfel nu se poate.    Au trecut doi ani. E primăvara lui 1567. În portul Plymouth, undeva, la extremitatea radei, o flotă de şase nave se leagănă uşor în bătaia vîntului. Sînt vase de mărimi diferite, cel mai impunător atingînd 700 de tone. Matrozii forfotesc pe punţi, pregătind pînzele.  Pe corabia comandantului, retraşi la prora, se află cei şase căpitani. Aşteaptă cu nerăbdare ceva, căci scrutează mereu cheiul înţesat de lume.  — Aţi aranjat cum trebuie calele? întreabă autoritar unul dintre ei, mai în vîrstă, cu o barba înfricoşătoare.  Răspunsul celorlalţi e afirmativ, dar interlocuto-rul clatină din cap, neîncrezător şi preocupat.  — Voi controla eu însumi. Să nu vă prind că  lăsaţi vreunul să iasă pe punte, ori că îngăduiţi marinarilor să le vorbească. Fiţi cu ochii-n patru.    Persoane foarte sus-puse ne-au încredinţat misiunea asta. Ah, iată, în sfîrşit!  Pe chei s-a produs o scurtă învălmăşeală — tîrgoveţii sînt împinşi brutal de soldaţi în uniforme pestriţe, iar în culoarul astfel format pătrunde un grup de călăreţi, purtînd haine scumpe şi pălării încărcate cu pene. Sînt aşteptaţi; descalecă la marginea apei şi coboară într-o barcă încăpătoare, ce se desprinde imediat de ţărm, escortată de alte patru bărci, cu marinari şi soldaţi.  Ţin drumul drept spre corăbii, urmărite cu interes şi curiozitate de cei din port. Nobilii prind scara de frînghie cît se poate de demn şi urcă ridicoli în stîngăcia lor rigidă pe puntea vasului-comandant.  — Cine dintre dumneavoastră este John Hawkins? întreabă căpetenia de cum se vede sus.  Bărbatul autoritar, vizibil emoţionat, face cîţiva paşi în întîmpinarea oaspeţilor. Cel care a pus întrebarea îl cîntăreşte îndelung, parcă să-şi dea seama cîte parale face.  — Bine! rosteşte el ca o concluzie. Condu-ne pe corabia dumnitale. Iată, de la persoana care ne-a trimis.  O scrisoare pretenţioasă, încărcată cu sigilii, dar fără nici o marcă personală, îşi face apariţia, trecînd în mîinile lui Hawkins. Acesta o desface încet şi o citeşte în gînd; faţa i se umple de zîmbet.    — La porunca înălţimii voastre! face dînsul servil.  — Condu-ne pe corabie! repetă celălalt arogant.  Căpitanul îi invită, cu gesturi largi, să-l urmeze. Inspecţia începe din cală, apoi continuă cu armamentul aflat la bord, după care nobilii, însoţiţi de căpitani, se retrag în cabină.  — Domnilor, cred că nu mai e nevoie să vă amintesc înalta misiune pe care poporul englez a încredinţat-o acestei flote. Ne aflăm într-un moment de răscruce a istorici, angajaţi cu ţările vecine întro luptă fără precedent. Cine cîştigă bătălia, va deveni stăpînul lumii. Dumneavoastră ştiţi la fel de bine ca şi noi ce înseamnă asta.  În rîndurile căpitanilor se produce o scurtă mişcare de înţelegere, dominată autoritar de Hawkins.  — Domnilor, am credinţa că fiecare dintre noi este un bun englez. De aceea nimănui nu-i este indiferentă soarta patriei noastre, bunăstarea compatrioţilor noştri. Să ţinem minte, o dată pentru totdeauna, că străinii sînt duşmani, oricare ar fi ei, oricît ar părea de inofensivi. Iar duşmanul trebuie ucis şi prădat, ca să nu ne ucidă şi prade el pe noi.  Aşa că, domnilor, singura şi suprema recomandare ce v-o fac este să n-aveţi milă şi să nu vă lăsaţi înşelaţi niciodată.    Demnitarul vorbeşte iscusit, modelîndu-şi vocea.  John Hawkins e în al nouălea cer, copleşit de onoarea vizitei, ca, de altfel, şi căpitanii săi. Doar un tînăr, vîrît într-un colţ al cabinei, rămîne impasibil. Rareori un zîmbet îi flutura pe buze, atunci cînd frazele vorbitorului sînt prea sforăitoare.  — Adineauri i-am înmînat domnului Hawkins o scrisoare. Spune, comandante, de la cine era?  — De la maiestatea-sa! Regina! răspunde Hawkins cu voce cîntată, parcă ar recita o poezie.  — Aţi auzit? Maiestatea-sa, domnilor, se intere-sează îndeaproape de dumneavoastră şi mi-a cerut sa vă comunic că îndată după întoarcere vă va aştepta la palat.  — Transmiteţi-i reginei că voinţa sa e lege pentru noi! se grăbeşte comandantul să se bîlbîie.  — Nu voinţa sa, ci a patriei, domnule! i-o retează demnitarul. A patriei şi a poporului englez. Asta să vă călăuzească mereu!  Tînărul zîmbeşte şi mai mult, cu oarecare nervo-zitate, plictisit de această ceremonie ridicolă. „Ce frumos sună! îşi zise el. Voinţa poporului! Patria!  Oare tuturor piraţilor li s-a spus aşa la plecare? Pe dracu, ce pierdere de timp. Adică nu, asta ridică tributul pentru majestatea-sa. Desigur, domnilor, dacă ar exista o listă de cheltuieli, vizita voastră ar intra la capitolul ceremoniilor. Ce bine lucraţi!”    Discursul s-a terminat. Distinsul lord, care nici măcar n-a ţinut să-şi decline numele, îşi retrage suita, tot aşa băţoasă şi ridicolă, înapoi, în port.  Parcă s-ar fi contaminat de aerele vizitatorilor, comandantul flotei îşi expediază arogant subordonaţii la corăbiile lor şi dă semnalul de plecare.  Vasele îşi ridică velatura, se întorc leneş, maiestuos în apa întunecată şi iau drumul mării, fără nici un semn de rămas-bun, fără a fi petrecute de nici o privire duioasă, îngrijorată de soarta celor care s-au lăsat în voia capriciilor apei.   Tînărul căpitan, pe duneta navei lui de 50 de tone, contemplă liniştit animaţia portului. Alături de el se află cîrmaciul, ocupat să se strecoare prin puzderia de bărci şi să nu le lovească.  — Ei, cum a fost? întrebă dînsul.  — Fleacuri! replică celălalt simplu. O suită regală.  — Ce spui?  — Da, cu instrucţiuni ale reginei.  — Trebuie să fii încîntat. Gîndeşte-te: Majestatea-sa!  — Păcat că nu i-ai auzit! Parcă soarta regatului ar fi depins de noi, aşa ne tămîiau. Doar deşteptul de Hawkins plesnea de bucurie. Afurisiţii!  — Eşti furios de-a binelea.    — Am stat cu tot dinadinsul să ascult — o să le scape cuvîntul „piraterie”? Aş! Numai patria şi regina li se plimbau pe limba. Şi pentru patria asta o sa ne schimbam în călăi. Norocul meu că nu caut decît bani, iar gloria mă lasă rece.  — Puah! Ce meschinărie! făcu celălalt, rîzînd.  — Tu măcar, sărmane prieten, n-ai nici atît! replică Drake pe acelaşi ton. Nu vrei decît să colinzi lumea. Zău dacă există undeva un trăsnit mai mare! Rîzi, Tom, rîzi! O să văd eu cum se împacă puritanismul tău cu meseria noastră. Mai ales cînd îi vom captura pe sclavi.  — Ce sclavi?  — Vai, nu ştii nici măcar atîta? Comandantul proiectează o escală la Capul Verde, unde vrea să vîneze patru-cinci sute de negri.  — Nu!  — Cum adică, nu?  — Tu n-ai să faci asta!  — Vorbeşti prostii! De ce să n-o fac? Negrii, dragul meu, înseamnă bani.  — Francis, e o josnicie! M-ai atras într-o cursă şi nici măcar n-ai avut curajul să-mi spui pînă acum.  — Ce ţi-a venit?  — Sălbaticii nu sînt spanioli. Ei nu ne-au făcut nimic.  — Lordul de adineauri spunea că toţi străinii sînt duşmani care trebuie ucişi şi jefuiţi. Te frămînţi fără rost. După primul cîştig, partea ta din prada, ai să gîndeşti mai altfel. Banii te fac să uiţi multe, băiete! A, ne semnalizează Hawkins! Hm! Pirat vestit! Se ploconea ca un argat în faţa ălora.  — Fii atent, să nu loveşti barca din tribord.  — Va să zică, mîine!  — Mîine în zori, Tom!  Vorbeau în şoaptă, aşezaţi pe cîte un colac de frînghie. Noaptea adîncă de vară umpluse cerul cu stele, vîntul se oprise şi oceanul dormea profund, fără un val, ca un gigantic lac de mercur. Corăbiile celelalte, despuiate de pînze, se ghiceau undeva, pe aproape. Nici o licărire la bordul lor, parcă echipaje-le s-ar fi prăpădit. În faţă, la o distanţă greu de precizat, clipoceau slab apele izbite de ţărmuri. Era o insulă, cea mai mare din arhipelagul Capului Verde, cufundata şi ea în întuneric.  Tom Black se rezemă de copastie şi oftă încet.  — Cînd auzeam de piraţi, îmi închipuiam mereu aceleaşi scene. Corăbii ce apar pe neaşteptate, ca nişte năluci; o luptă scurtă şi sîngeroasă; echipaje măcelărite şi înecate; împărţirea prăzii: lingouri de aur şi cascade de nestemate; chipuri ciopîrţite, rînjind lacom şi satisfăcut. După care vasul prădat e aprins ori găurit, în timp ce atacatorii se îndepăr-tează tot aşa, ca fantomele, spre insule pierdute în imensitatea mărilor, unde în tainiţe ascunse îşi rînduiesc cîştigul şi încing petreceri sălbatice.    — Nu te ştiam poet!  — Asta e poezia aventurii. Dar cum s-or fi sim ţind piraţii, la ce se gîndesc ei în vreme ce spintecă şi retează trupuri de oameni, nu m-am întrebat niciodată. Dacă i-aş judeca după mine, trebuie să le fie al naibii de greu. Mai avem rachiu?  — Da, ţine! zise Drake, întinzîndu-i clondirul. Ia zi, ai ucis pînă acum pe cineva?  Tom bău îndelung, apoi aşeză sticla pe punte, îşi şterse gura cu dosul palmei şi scuipă cu obidă.  — N-am ucis. Dar tu?  — Numai odată, de mult, într-o bătaie. Doi marinari. Nişte brute scoseseră cuţitele. Nici nu ştiu prea bine cum a fost. Unuia i-am zdrobit capul cu echea pe care-o smulsesem de la cîrmă. Celuilalt i-am sucit gîtul ca unei găini. Sînt sălbatic rău cînd mă-nfurii, îmi vine aşa, o putere, că mă mir şi eu.  — Ce-o să mai fie mîine aici! murmură Tom posomorît. Ce ţipete, cît sînge. Francis, dar dacă ne omoară?  — Cine?  — Negrii.  — Eh, sărmanii! Nici n-au sa se dezmeticească  bine şi-o să fie dezarmaţi. Parcă ştiu ei să lupte?  — O să piară ca nişte animale. Poate că ar fi trebuit să-i ajutam, cine ştie? Şi, cînd colo, tăbărîm pe ei, ca fiarele... Dacă am fi noi în pielea lor?  — Dacă. Dar nu sîntem.    — Şi dacă am fi?  — Ce vrei să spui cu asta? Cînd judeci aşa, ajungi să nu mai lupţi.  — Şi noi luptăm? Cu cine?  — Aşa-i viaţa, măi Tom. Vrei tu, sau eu, să  ucidem? Dar uite că trebuie. Şi nu întreabă nimeni dacă-ţi place. Hai, hai mai bine să aţipim un pic.  Cred că a trecut de miezul nopţii.  Se întinseră pe spate, sprijinindu-şi capul de frînghii.  — Cum tremură stelele! şopti Francis. Şi e atîta linişte... Oare ce-o face acuma regina? Ştie ea ce pregătim noi aici? Da' de unde. O fi la vreun bal, dansează cu lordul primar şi habar n-are. Sau poate are o întîlnire... Pe cine-o fi iubind? Eu n-am iubit niciodată. Se zice că-i tare bine. Ce crezi?  Dar Tom bea rachiu şi nu-i răspunse. Francis ridică din umeri, se întoarse pe o parte şi adormi trudit, încercînd să se gîndească la ceva frumos.  Marangozul rămase treaz toată noaptea. îşi auzea prietenul răsuflînd uşor, ca un copil, privea cerul, pe care arborele artimon se profila ca o cruce imensă, şi se gîndea aiurea. I se făcu frig, duse sticla la gură, însă băutura se isprăvise. Înjură pe înfundate, se scutură, străbătut de un fior, şi în aceeaşi clipă îl cuprinse o panică neaşteptată.  Stătu cîtva timp să se dumirească de unde-i vine frica, dar era prea speriat ca să se poată linişti cît de puţin. Un singur lucru ştia că-i rămîne de făcut: să nu debarce pe insulă. Asta însemna că trebuie să se ascundă bine, bine de tot, să nu fie găsit oricît îl vor căuta. Unde? În cabină? Nu. În cală?  Nici atît. Pe punte? Nu, nu. Pe catarg. În cutele velei mari, care e înfăşurată pe crucetă. Sigur că da. Acolo nu-l mai găsesc ei toată ziua, fiindcă n-o să umble la pînze, corăbiile rămîn ancorate aici pînă deseară. Şi-apoi totul e să dispară pînă pleacă bărcile, pe urmă va coborî şi va face pe miratul că nu l-au luat.  Se ridică încet, să nu-l simtă matrozii de veghe.  Catargul era la doi paşi. Apucă binişor scara de pisică şi începu să urce cu mişcări precaute, ca un mus leneş şi speriat de furtună. Ajunse cu bine la crucetă, înaintă tiptil pînă la capătul ei dinspre insulă, după care desfăcu pînza, se lungi în ea ca într-un hamac şi cu smucituri puternice de frînghie o apropie cît mai mult de lemnul rotund, unde era legată.  Căldura şi oboseala îl amorţiră treptat şi aţipi, tresărind totuşi la orice zgomot. Trecură cîteva ceasuri, cînd murmure înăbuşite şi paşi îl treziră de-a binelea. Cerul la răsărit devenise vag cenuşiu, piraţii se pregăteau de plecare. Era un frig pătrun-zător, pe care Tom îl simţea chiar prin pînza groasă a velei. Oamenii, încă zăpăciţi de somn, se loveau unii de alţii, ca nişte orbi.    — Căpitane! Scoală, căpitane! Debarcăm.   [1] În limba engleză, „black” înseamnă „negru”.  

E ra seara, pe la sfârşitul lunii februar 1348. În sala cea mare a castelului său, mai bine zis, a casei întărite de la Cuhnia, în comitatul Maramureşului, se primbla cu pas încet, adâncit în gânduri, un om de statură neobişnuit de înaltă. Pletele lui bălăi, lungi dar rari, amestecate pe ici şi colea cu fire albe, arătau că ajunsese în ceea ce, pe drept sau, mai degrabă, pe nedrept, s-a obişnuit a se numi floarea vârstei, adică, că se afla între patruzeci şi cincizeci de ani. Fruntea îi era lată, ochii cenuşii, reci, pătrunzători, cu pleoapele lungi şi încreţite, nasul lung, drept şi ascuţit la vârf. O pereche de mustăţi bălăi subţiri dar lungi, lăsate în jos, acoperea gura mare cu buzele drepte; fălcile erau dezvoltate şi bărbia lată. Toată înfăţoşarea lui arăta o fire puternică, înzestrată cu o voinţă de fier şi cu o iscusinţă ce lesne putea să se schimbe în vicleşug, puse în slujba unei minţi puternice. Îmbrăcămintea îi era alcătuită dintr-un dolman de postav albastru, cu şireturi galbene, scurt şi strâns pe trup şi din cioareci roşii. Pe deasupra, purta o jupană sau manta de atlaz roşu cu mâneci largi, venind numai până la coate, având blană de samur la guler şi la mâneci şi strânsă la cingătoare cu o curea lată de vreo două degete, bătută cu flori de argint şi la care atârna, în partea dreaptă, un junghier cu mâner de fildeş. Era încălţat cu ciubote galbene care se suiau până sub genunchi. Trupul lui uriaş rămăsese sprinten, iar mersul hotărât şi mândru arăta omul încrezător în sine şi deprins a porunci. Acest bărbat era Bogdan, voievodul românilor din Maramureş. El era urmaşul unui neam vechi pe care ungurii îl găsiseră în stăpânirea mai multor cnezate întinse şi care era înrudit cu neamurile cele mai de seamă din ţările locuite de români. Cucerirea ungurească, pe lângă că ştirbise în chip simţitor stăpânirea cnejilor în folosul noilor veniţi, îi făcuse să se coboare din starea de stăpâni la acea de mijlocitori între ungurii cuceritori şi mulţimea românilor cuceriţi. Cu vremea însă, o parte din aceşti cneji, unii prin purtarea lor vitejească în războaie, alţii prin însuşirile arătate în slujba crăiei ungureşti, izbutiră să-şi întemeieze stări care, dacă nu erau strălucite şi nu-i puneau pe aceeaşi treaptă cu nobilimea ungurească, erau totuşi statornice şi folositoare. Cea mai înaltă stare la care puteau să năzuiască era acea de voievod al românilor unui comitat. Acest dregător judeca, în vreme de pace, toate pricinile ce se iscau între cneji şi săteni, era însărcinat de fişpan, de voievodul Transilvaniei sau de palatinul Ungariei, uneori chiar de crai, să facă cercetările trebuitoare în pricinile care priveau pe români sau să ieie parte la acele izvorând din certuri între români şi unguri. Pentru aceste slujbe primea anumite dări. În vreme de război, voievodul era însărcinat cu adunarea şi povăţuirea oştenilor români. Erau comitate în care erau mai mulţi voievozi, îndeobşte însă era numai unul şi în vremea în care se petreceau faptele al căror şir alcătuiesc povestirea noastră, Bogdan de la Cuhnia era singurul voievod român în Maramureş. Stăpânirile lui erau foarte întinse, cuprinzând pe lângă Cuhnia, şi satele Iodu, Bocicăcel, Vişău de Sus, Vişău de Jos, Moisei, Siliştea de Sus, Siliştea de Jos şi Borşa, adică tot colţul Maramureşului cuprins între comitatul Bistriţei şi Bucovinei. Veniturile acestor sate împreună cu foloasele aduse de slujba de voievod, la care fusese ridicat încă în vremea craiului Carol Robert, îi alcătuiau cea mai frumoasă avere din comitat. În această privinţă nu se putea măsura cu el niciunul din nemeşii localnici. Pe lângă starea lui materială, faptele războinice săvârşite de el atât în crăiea trecută cât şi în războiul purtat în anul 1344 de voievodul Transilvaniei cu tătarii în Moldova, apoi cu prilejul cruciatei lui Lajos, în anul următor împotriva litvanilor, îl puseseră în vază mare atât printre români cât şi printre unguri. Bogdan stăpânea satele lui în puterea dreptului românesc, adică: ele nu erau stăpâniri desăvârşite ca acele ale nemeşilor ungureşti, ci cnezate. Pământul era privit ca fiind al craiului şi ţăranii români locuind pe el îl aveau în folosinţă din tată în fiu. Cneazul se bucura de dijme şi de diferite dări la care erau supuşi locuitorii: gloabe, drepturi de judecată, venituri din crâşme, din mori şi din pământuri nelocuite. El era însă supus la dări către clerul catolic şi către vistieria crăiască, sarcini de care erau scutiţi nemeşii şi nu lua nicio parte la ocârmuirea ţării. Mulţi cneji, ademeniţi de aceste foloase, intraseră în rândurile nobilimii, lepădându-se de credinţă şi de neam. Dobândirea unor asemenea foloase ar fi fost un lucru prea lesnicios pentru Bogdan: şi în multe rânduri i se propusese să apuce pe aceiaşi cale, dar răspunsese totdeauna că nu voieşte să cumpere foloase şi drepturi, oricât de folositoare ar putea ele să fie, cu preţul părăsirii credinţii în care trăiseră părinţii lui şi că nefiindu-i ruşine de neamul din care s-a născut, nu se leapădă de el. Această nepăsare faţă de nişte foloase atât de râvnite de obicei, mărise într-adevăr trecerea şi vaza lui Bogdan printre români dar, totodată nemulţămise pe unguri. Se stârnise împotriva lui bănuiala că această purtare era menită a-i mări vaza în ochii românilor şi a înlesni strângerea lor împrejurul lui pentru scopuri potrivnice coroanei. Fusese chiar vorba de a-l înlocui prin alt voievod, prin Ion, fiul lui Iuga, nepot de frate al lui Bogdan şi care, prin stare şi fire, se arăta a fi mai puţin primejdios; dar, la urmă, nu se făcuse nimic. Mulţi dintre nemeşi şi chiar dintre magnaţi îi datorau bani cu care se împrumutase pentru a putea duce traiul luxos adus în Ungaria de craii angevini, şi ei nefiind în stare să-i înapoieze, nu îndrăzneau să o rupă cu dânsul. Pe de altă parte, el îndeplinea slujba ce i se încredinţase în chip vrednic şi priceput. Dar ocrotea, în marginea puterilor sale, pe români împotriva samovolniciilor ungureşti, nu-i cruţa de câte ori se făceau vinovaţi de vreo abatere de legi. Purtarea lui faţă de stăpânire părea cu totul neprihănită încât nu dădea duşmanilor prilej să-şi sprijine bănuielile pe niciun fapt vădit. Vom vedea însă, în curând, care erau scopurile ce le urmărea în taină. Odaia unde se afla Bogdan în seara în care începe povestirea noastră era, precum am spus mai sus, sala cea mare a casei; într-însa se primeau oaspeţii, într-însa se dădeau mesele, într-însa se judecau pricinile. Această încăpere lungă străbătea clădirea dintr-un capăt până în celălalt. Păreţii cei mai scurţi, care dădeau afară, aveau câte două fereşti alcătuite dintr-o mulţime de geamuri mici, legate între ele prin cercuri de plumb. Cu toate că sala se afla la rândul de sus, pe din afară de fereşti erau zăbrele groase încrucişate. În ceilalţi păreţi erau câte trei uşi de stejar, într-un singur canat şi împodobite cu cuie de fier. Podeala era de scânduri de brad, iar grinzile şi scândurile tavanului, netencuite, fuseseră înnegrite de fum şi de vreme. Încălzirea, se făcea prin două sobe mari, cu vetre, aşezate faţă în faţă, aproape de uşile din mijloc şi având înfăţoşarea sobelor ţărăneşti de astăzi; în fiecare din ele ardea câte un trunchi întreg de fag. Îmbrăcămintea odăii era alcătuită dintr-o masă mare în patru muchii, pusă cam la mijlocul sălii, împrejurul căreia se vedeau vreo douăzeci de scaune de lemn cu speteze. Lângă fiecare uşă din mijloc, în partea în care nu era sobă, se afla câte un dulap mare: de-alungul păreţilor se vedeau laviţe de lemn, două mese mici rotunde şi un număr mare de scăuieşe cu trei picioare. Toate erau de lemn de stejar săpat, iar săpăturile datorite unui meşter de pe loc. Lângă fiecare sobă erau aşezate câte două scaune mai mari, având speteze cu flori de alamă şi perne de catifea roşie umplute cu lână. Pe spetezele tuturor scaunelor şi pe dulapuri era săpată stema voievodului: un buzdugan şi un junghier încrucişate în mijlocul scutului.

MOTTO: «În timpul regelui Franciei, Philippe de Valois, strămoșul poetului francez Ronsar (banul Mărăcine) s-a dus din România la Paris, ca s-ajute regelui în lupta sa cu englezii. Remâind apoi în Francia și rudindu-se cu cele mai nobile familii, el și-a schimbat numele de Mărăcină, în Ronsar, de la cuvântul francez „ronce”, care însemnează „mărăcine”.»   (Vasile Alecsandri – „Banul Mărăcină”) • PROLOG În care ni se arată că nu întotdeauna începutul se potrivește cu sfârșitul și că bunăcuviința și dreapta judecată fac mai mult decât îngâmfarea și obrăznicia.   În noaptea aceea de octombrie a anului 1330, orașul Curtea de Argeș, cetatea de scaun a Țării Românești, se pregătea de odihnă sub un vânt subțire, care abătuse asupra locurilor o ploicică măruntă și deasă. Frig nu era, căci toamna nu-și arătase încă puterea în acel an, dar călărețul, care gonea cu sârg spre palatul domnesc, părea înfrigurat și își strângea mereu bunda de postav albastru la piept. Calul mărunt, dar bine legat și puternic, era istovit de goană. Din când în când, își scutura botul plin de spumă și necheza, întrebându-și parcă stăpânul dacă fuga aceasta va mai ține mult. În sfârșit, în fața lor se înălță deodată, ca o nălucă neașteptată, zidirea măreață a palatului. Călărețul își struni brusc calul, de-i lăsă zăbala sânge în spuma deasă, și-i înfipse pintenii înstelați în burta înfierbântată, pe care șiroia nădușeala. Telegarul se ridică nărăvaș pe picioarele dinapoi și necheză o dată, de răsunară împrejurimile. Cu toate că ferestrele palatului erau luminate la catul de sus, poarta nu se vedea de întunericul des ce se lăsase. Dar călărețul sări jos din scări drept în fața porții. Ochii lui ageri o zăriseră la lumina unui fulger scurt. Cu frâul calului în mâna stângă, pipăise cu dreapta ciocănașul de aramă și acum bătea de mama focului în poartă, de ai fi zis că toacă la trei mănăstiri deodată. De partea cealaltă, în dreptul intrării, se simți mișcare și se auzi vorbă mormăită de mai multe glasuri. Apoi unul se înălță răgușit: — Cine e? Și graiul tineresc al călărețului răsună limpede în noapte: — Trimis al banului Radu Mărăcine de la Severin. Glasul dindărătul porții îi răspunse neprietenos, deschizând totuși poarta: — Da’… măria-sa banul nu poți să spui? — Iată că nu-mi stă în obicei să-i spun lui taică-meu măria-sa. Da’ deschide-mi, rogu-te, mai degrabă, că-i foc la Severin! Poarta scârțâi îndelung, spunând parcă bună seara noului venit. Acesta rosti scurt: — Du-mă la măria-sa vodă Basarab! — He-hei, bănișorul Vlad Mărăcine! se bucură cu mirare straja. Să nu te mai cunosc! Măi, Predo, du-te cu jupânul la măria-sa! Vlad Mărăcine porni în rând cu călăuza și în câteva clipe se afla în fața stăpânitorului Țării Românești. Era acesta un bărbat înalt, voinic, cu umerii din cale-afară de lați, cu un cap puternic și mândru, cu privirea pătrunzătoare și ageră ca de vultur. Pletele cărunte și scurte nu-i atingeau umerii. Barba și mustățile, iarăși cărunte și mătăsoase. Era îmbrăcat cu o tunică de catifea verde cum e coaja nucii de toamna. În picioare avea cizme scurte, roșii, de iuft, căptușite cu blăniță de sobol răsfrântă peste margini. Vlad Mărăcine nu putu să vadă mai mult dintr-o privire. Strigă: — Să trăiești, măria-ta! Și abia avu vreme să se arunce în genunchi, ca să prindă dreapta încărcată de inele grele de aur bătut cu nestemate, pe care i-o întinsese voievodul, și o sărută cu evlavia cuvenită părintelui Țării Românești. — Ești leoarcă, bănișorule Vlade! După semne, veste rea! — Foc la Severin, măria-ta! — Ce fel de foc, jupâne Vlade? — Și pârjol de flăcări, mărite stăpâne, și de sabie. Regele Carol Robert Napolitanul a cotropit Severinul cu oastea ungurească, în frunte cu alde Danciu, Dionisie și alți boieri vicleni fugiți de la mila măriei tale la curtea lui. — Aha, făcu vodă Basarab, micșorându-și ochii și scrutând spre fereastra în care bătea ploaia, de parcă ar fi întrezărit într-acolo un mijloc de a-i veni de hac vrăjmașului. Aha, repetă el. Apoi, îi repezi lui Vlad o întrebare scurtă: Taică-tău? — E-n drum spre măria-ta cu știri de taină, aflate prin iscoadele noastre. Trebuie să pice și el, merge mai încet. Dar eu n-am mai avut răbdare… și… — Bine ai făcut. Nici nu m-așteptam la altceva de la tine. Ți-ai fi dezmințit neamul. Așa-s toți ai noștri: plini de neastâmpăr și vitejie. Apoi zâmbind cu tristețe: Mi-e teamă, Vlade, că a venit prea năpristan vremea să-ți arăți această cea mai de preț însușire a Basarabilor! — Măria-ta, doară merg pe douăzeci de ani. — Dacă-i așa, precum spui și dorești, să și începem dară chiar din noaptea asta. Ești obosit tare? — Am făcut și popas, măria-ta. Eu nu, calul meu însă… — Iei altul, îți mai iei și doi oșteni de nădejde… și prea mare lucru n-ai de făcut: dai un ocol cetății pe dinlăuntru, te oprești la boierii din sfat fără vâlvă și glas mare… și-i poftești deîndată la curte. Deîndată, ne-am înțeles? — Acu’ în tăria nopții, măria-ta?! se miră tânărul. Să nu le fie cu supărare! — Tu n-ai venit la mine în tăria nopții? M-am supărat cumva? — Măria-ta ești părintele țarii! — Și ei sunt fiii mei și va să mă asculte dar. Parcă ai spus, Vlade, că e foc la Severin! Focul nu cată de-i zi sau noapte, ci mistuie! Hai! Și nu mă face să mă îndoiesc dacă ți-a sosit vremea au ba! — Alerg, măria-ta! • Când intră banul Radu Mărăcine în cămara de odihnă a domnului îl găsi pe Basarab vodă adâncit în gânduri. — Te așteptam, cinstite bane și iubite vere, îi grăi vodă, fără să ridice capul. Stai pe această laviță și spune-mi mai multe decât mi-a spus fiul domniei-tale, Vlad. — Măria-ta, Napolitanul e în drum spre Curtea de Argeș cu oștire mare, având drept călăuze și sfetnici în de-aproape pe boierii noștri fugiți: Danciu al lui Vladislav și Dionisie al lui Nicolae. Acum nu mai e decât unul, că pe Dionisie l-a și lăsat ban la Severin. — Nu te mâhni, că nu va ține mult și te vei întoarce. — Știu, măria-ta, și nu de asta mi-e sufletul cătrănit, dar e jale și pârjol în toată Țara Oltului. Că oamenii, după porunca dintotdeauna a măriei-tale și după obiceiul pământului, au făcut pustiul înaintea vrăjmașilor. Așa că-s turbați că n-au hrana la care se așteptau. — Prea bine, bane! Apoi? — Acu’, după ce au luat Banatul de Severin, ar vrea Carol Robert să-l pună în locul măriei-tale pe Toma, voievodul Ardealului, care-l însoțește. E foc făcut regele că n-ai voit să-i mai plătești tribut! Basarab vodă dădu din cap cu tristețe și spuse oftând: — Știam, bane, că Toma și Dionisie îi sunt sfetnici. A uitat Napolitanul de vremea când îl trimitea pe magistrul Martin la mine cu solii de-mi cerea să-l ajut cu aur și câte altele. A uitat și că papa Ioan al XX-lea nu mai găsea cuvinte de laudă pentru mine! — Nouăzeci și nouă de binefaceri lesne se uită, măria-ta, iar răul de o singură dată nicicând! răspunse banul Radu Mărăcine cu mâhnire. Și-acu’, luminate stăpâne? întrebă el. — Mai adastă puțin, bane! Am trimis după boierii din sfat. În noaptea asta vom hotărî ce avem de făcut. Și vom căta să fie cât mai bine pentru țară. • Oastea regelui Carol Robert al Ungariei înainta cu greu spre cetatea de scaun, Curtea de Argeș. Totul în calea vrăjmașului era pustiit, și vestita bogăție a toamnei din Țara Românească nu se vedea nicăieri. Vița de vie nu-și păstrase decât frunza și cârceii, rodul ei pierise ca prin farmec peste noapte. Iar perii, merii, prunii și gutuii nu-și arătau străinilor porniți pe jaf decât crăcile goale. Prin nuci abia dacă mai zăreai ici-colo, uitată, câte o nucă verde cu coaja plesnită și cu o cioară lângă ea, gata s-o-nhațe și pe aceasta. Grădinile de zarzavat erau părăginite cu totul. Vitele și păsările parcă fuseseră stinse de o molima grozavă. Și în toate ținuturile nu întâlneai țipenie de om. Doar câte un câine bătrân și rătăcit, care nu-și putuse urma stăpânul. Foamea cea mare începuse să se facă simțită, căci merindele luate de către vrăjmași din țara lor începuseră să scadă. Dacă la început avuseseră de-ale mâncării ca să se îndestuleze, acum nici fir de făină, cât să ciugulească o vrăbiuță, nu se mai zărea. Regele Carol Robert își îmbărbăta oștenii, spunându-le că în curând vor fi la Cetatea de Argeș, unde vor găsi de toate din belșug, fără să mai pună la socoteală prăzile bogate ce le vor lua de acolo. Dar iată că la începutul lui noiembrie, pe când oastea ungurească tăbărâse într-o vale de pe cursul Argeșului și se odihnea, îndestulându-se cu apă, buciumașii vestiră soli. Și de-ndată fură aduși în fața maiestății sale trei oșteni români, solii lui Basarab vodă al Țării Românești, boierii Mărăcine, Pârvu și Vancea. Aceștia făcură plecăciunea cuvenită în fața regelui Carol Robert, apoi Radu Mărăcine grăi cu fruntea sus: — Maiestate, am fost trimiși de preacinstitul și luminatul gospodar al Țării Românești, măria-sa Basarab vodă, cu solie de pace. — Ce spun, boier Danciule, bărboșii ăștia? întrebă regele cu dispreț pe boierul român trădător, care-l însoțea drept sfetnic și călăuză. — Că Basarab vodă cere pace, maiestate! — Ha, ha, ha, râse Carol Robert, mă așteptam la asta. Și în ce fel? Atunci banul Mărăcine grăi: — Măritul Basarab vodă prea bine știe că un război crâncen mai rău ne va păgubi țara decât dacă vom da de bunăvoie pentru păstrarea păcii. Vă lasă deci Banatul Severinului, vă plătește tributul cuvenit; apoi vă mai dă, drept despăgubire, șapte mii de mărci de argint și, peste acestea, unul din fiii măriei-sale va sta, drept mărturie de credință, la curtea maiestății voastre pe socoteala domnului nostru. — Atât? Numai atât? se încruntă, rânjind batjocoritor, după cum îi era obiceiul, regele. — Ba nu a spus numai atât măritul Basarab vodă! — Dar ce-a mai spus? — A mai spus că de cădeți la pace, un pas să nu mai mergeți înainte, ci să faceți calea-ntoarsă tot pe unde ați venit până aci. Și de veți face altfel cumva, nu veți putea înlătura cu niciun chip primejdia ce vă paște. Așa să știți! — Obrăznicie și îngâmfare valahă! se semeți Carol Robert, strâmbându-și buzele într-un rânjet înfiorător. Îmi cere pace pentru că-i e frică de puterea mea! — Lui Basarab vodă nu i-a fost frică de nimeni niciodată, și cu atât mai puțin de maiestatea voastră, răspunse banul Mărăcine, cu greu stăpânindu-și mânia ce-l cuprinsese și gata să-și tragă spada din teacă. Și atunci regele Carol Robert al Ungariei rosti cuvinte, ce cu greu le venea solilor să creadă că ies din gura unui stăpânitor de popoare: — Spuneți-i lui Basarab că nu primesc nimic din toate acestea, că el e păstorul oilor mele și că am să-l scot de barbă din bârlogul unde s-a ascuns! La un semn al banului Mărăcine, ceilalți doi boieri se aruncară deodată pe cai. Iar banul strigă înainte de a porni: — Te așteptăm la bârlog, maiestate, dar teamă mi-e, când o mormăi numai o dată ursul cel bătrân, c-o să-ți uzi straiele de spaimă! Și cei trei boieri valahi se repeziră printre oștenii uimiți, ca duși de tăria unei furtuni prietene, înainte de a avea timp Danciu să-i tălmăcească regelui cam ce vorbe îndrăznise boierul cel bărbos să-i arunce. Când Napolitanul înțelese bătaia de joc a solului, era prea târziu. Cei trei călăreți se mistuiseră în desișul de nepătruns al codrului. • Și în noaptea aceea chiar începură să licărească pe dealuri flăcări roșii-albastre, ce parcă se înălțau și scădeau ca niște limbi uriașe ale unor balauri din povești. Se dădea sfară în țară de primejdie. Seul aprins sfârâia înălțându-se în văzduh în trâmbe alburii de fum, umplând văile și dealurile, munții și câmpiile de un miros pătrunzător și înecăcios. Focurile parcă se aprindeau unul de la altul și, în aceeași noapte, dacă cineva ar fi putut privi din înălțimea cerului Țara Românească ar fi zis că bolta înstelată se oglindește într-un lac uriaș. Și de a doua zi chiar drumurile ce duceau spre Curtea de Argeș începură să geamă de mulțime de care cu merinde, călăreți și pedestrași ce se grăbeau să ajungă la cetatea de scaun a țării. Toți răspundeau cu dragoste și fără codire la chemarea lui Basarab vodă, pe care îl iubeau ca pe un adevărat și bun părinte. Căci și domnul, care se sprijinea pe norodul cinstit, îi înlăturase pe boierii fățarnici și vânzători și își alesese alții dintre vitejii ce-l ajutaseră în războaiele purtate cu destoinicie fără seamăn împotriva vrăjmașilor cotropitori ai țării. • Începutul lui noiembrie l-a găsit pe regele Carol Robert Napolitanul și pe ostașii săi încovoiați de o foame năprasnică, dând târcoale cetății de Argeș, fără să poată cu niciun chip pătrunde într-însa. De Basarab vodă și ai săi nici pomeneală, nicăieri. Parcă intraseră în pământ cu toții. Și dacă frunzele copacilor din munți n-ar fi tremurat, foșnind ușor la suflarea vântului de toamnă, ai fi zis că locurile sunt lovite de moarte de-a binelea. În dimineața zilei de joi, 8 noiembrie, al lui 1330, semețul rege, înfigându-și cu furie unghiile în palme și scrâșnindu-și dinții de să-i sfarme, își chemă sfetnicii: Toma voievodul Ardealului, care se și văzuse domnul Țării Românești, pe Danciu, boierul fugar și vânzător, pe magistrul Martin, omul său de încredere, precum și pe bătrânul magistru Andrei, purtătorul marii pecetii a maiestății-sale, și le grăi: — Nevrednicul Basarab e de negăsit. Ca un lotru fricos se ascunde dinaintea noastră împreună cu ai lui. S-ar putea ca vremea rea să ne prindă în țară străină. Lipsa de hrană ne chinuie pe toți și ne sleiește puterile din zi în zi mai mult. Socot că a sosit timpul să părăsim aceste locuri blestemate. Bucuroși, sfetnicii mormăiră: — Cu adâncă înțelepciune ați socotit, maiestatea voastră! Grăbit ca niciodată, Carol Robert aruncă întrebarea, pe care demult o frământa: — De aci, de la Curtea de Argeș, ce drum e mai aproape de noi prin munți? Domnia-ta, boier Danciule, trebuie să știi! Danciu rămase câteva clipe pe gânduri, spre a cumpăni bine răspunsul cuvenit și grăi rar: — Mărite stăpâne, eu drumul peste munți nu-l știu, bănuiesc însă că trebuie, de bună seamă, să fie o trecătoare către izvorul Argeșului; doar păstorii vin dinspre munți și se duc în Ardeal mereu singuri, sau cu oile. Și nici nu apucase Danciu să sfârșească bine vorba, că dinspre lunca Argeșului se auziră icnete de plâns și în fața oștirii se iviră doi flăcăi cu sarici mițoase pe ei, căciuli brumării și opinci. Pe față le curgeau șiroaie de lacrimi de-ți făceau mai mare mila. — Primii oameni din țară pe care-i văd după atâta vreme! se miră Carol Robert. Cheamă-i, te rog, încoace, boier Danciule, și fă-le întrebare! Ce e cu ei? — Hei, flăcăiași, ce-i cu voi? le strigă boierul Danciu. Flăcăii tresăriră, priviră speriați la această mulțime nemăsurată de oșteni și se opriră, ștergându-și lacrimile. — Ne ducem la vale să ne cătăm stăpân, că nu mai avem nimic! abia slomni unul. — Cum așa, nu mai aveți nimic? Ce vrea să ascundă această vorbă. — Iacă bine, măria-ta, răspunse celălalt flăcău. Dacă ne-a luat tot, se cheamă că nu mai avem nimic! — Vorbește lămurit, măi băiete, cine și ce v-a luat?! — Am avut și noi, măria-voastră, o turmă de mioare, rămasă de la tata, Dumnezeu să-l ierte, c-a murit astă-vară în bătălia cu sârbii de la Velbujd. — Ei și? — Și ne-a luat toate oițele, ba și măgarul, și câinii, măria-voastră! Și aici flăcăul izbucni într-un plâns amarnic, de nestăpânit. Ni le-a luat Basarab vodă, nu l-ar mai răbda Dumnezeu și Maica Domnului! Văzându-l nerăbdător pe rege să afle ce vorbește cu cei doi flăcăi, Danciu îi tălmăci spusele acestora, iar Carol Robert grăi repezit: — Întreabă-i dacă știu cumva să ne scoată mai repede în Ardeal. Dar la întrebarea lui Danciu, păstorașii ridicară din umeri că nu știu. — Cum se poate? se oțărî boierul român. Voi, care umblați cu oile pe toate coclaurile? De ce mințiți? Și, mâniat peste fire, Danciu trase spada, îndreptându-și calul spre ei. — Știm măria-ta, știm! scânci unul, dar n-avem vreme să v-arătăm, că trebuie să mergem de vale după stăpân. — Măria-ta, îndrăzni celălalt flăcău, dacă v-arătăm drumul ne luați și pe noi în Ardeal, că ne-am săturat de Țara Românească ca de mere pădurețe? Danciu îi tălmaci regelui ce vorbise cu păstorii și Carol Robert încuviință: — Cu atât mai bine! Asta e o dovadă că au să ne ducă pe un drum bun, care să le fie și lor ușor. Și, dacă vor să vină cu noi de bunăvoie, înseamnă că n-au de gând să ne înșele. Înainte deci după cei doi păstori! Fără voia lor îi avem în ochi tot timpul. Dați poruncă de plecare! Și flăcăiașii făcură calea-ntoarsă, începând urcușul cu boierul Danciu și încă vreo trei călăreți după ei. Iar oastea ungurească, oameni și cai, începură să se miște după șerpuirile drumului de munte, întocmai unui balaur uriaș, ce nu-și găsește astâmpărul, părăsind Curtea de Argeș și strecurându-se în adâncimea înnegurată a codrului. • În vremea aceasta, Basarab vodă se pregătea să-și primească vrăjmașii așa cum se cuvenea unei oștiri atât de mari, având în fruntea ei pe faimosul rege Carol Robert, pe Toma, voievodul Ardealului, și pe atâția nobili și clerici de frunte ai Ungariei. Drumul, prin care aceștia trebuiau să treacă din Țara Românească în Ardeal, era unul singur, la Posada, și acesta îngust, cum cu greu se poate închipui. Era o adevărată strâmtoare, mărginită de stânci înalte și prăpăstioase, cu neputință a fi urcate de cineva. Aici se afla Basarab vodă cu oștenii săi încă din zorii zilei de miercuri, 6 noiembrie, 1330. Ai fi zis că e o mulțime nenumărată de zidari, dulgheri și arhitecți, care lucrează cu sârg și neostoită râvnă la ridicarea unei mărețe cetăți. Dar toți oștenii lucrau aici după porunca celui mai mare și mai destoinic lucrător dintre ei: Basarab vodă, laolaltă cu boierii cei mari, în frunte cu banul Radu Mărăcine și cot la cot cu oștenii de gloată. Iar glasul voievodului se auzea răspicat și puternic, cald și armonios, ca sunetul unui clopot viu, plin de prietenie și îndemn: — Aci, feții mei, săpați șanțul mai adânc și acoperiți-l cu crengi și frunze cu dibăcie! Dincoace prăvăliți stânci și pietroaie! Să mai strâmtăm puțin locul, că se pare că-i cam lărguț. Așa! Voi, cei de pe creste, mânați ferăstraiele mai repede oleacă. Să fiți cu băgare de seamă să nu tăiați copacul de tot. Să se țină numai în coajă. Și acum, câțiva dintre voi, mai tineri și mai ageri, tu, Neculăiță, și tu, bănișorule Vlad, haideți cu mine în susul muntelui, de-a lungul trecătorii, ca să meșterim ceva și la ieșirea din strâmtoare înspre Ardeal. Că de va izbuti să se strecoare vreunul pe acolo, va să-mi rad barba, ca să nu aibă de ce mă scoate regele Carol Robert din bârlogul meu, precum în gura mare s-a lăudat! Un hohot de râs se auzi din partea oștenilor porniți după vodă, care suia mai abitir ca un flăcău de douăzeci și cinci de ani. • Seara se lăsase parcă mai grăbită de cum se așteptau românii. Frigul începuse să se facă simțit acum, noaptea. La adăpostul câtorva focuri mici, potolite și aprinse în dosul stâncilor, ca să fie ferite vederii oricui, stăteau oștenii de taină, depănându-și amintiri și povestind întâmplări de demult. Pe două buturugi proaspăt retezate ședeau, înconjurați de boierii și de oștenii rezemați în spade, Basarab vodă și banul Mărăcine, cel mai mare boier în rang după domn, el însuși stăpânind, ca și un voievod, întreg ținutul Olteniei. Ultimul își continuă rugămintea către vodă, care părea cam îndărătnic: — Măria-ta, nu-l poți lipsi pe fiul meu Vlad de această mare cinste. L-ai văzut ce poate și că-i tare de vână. Chiar măria-ta i-ai spus că te-a ajutat la întărituri ca nimeni altul. Aci se auzi și glasul lui Nicolae-Alexandru vodă, fiul lui Basarab: — Măria-ta și preaiubitul meu părinte, cer iertare și îngăduință că mă rog și eu pentru vărul Vlad. Aceasta ar fi cea dintâi a sa luptă. Va fi o luptă mare. De ce să nu-și lege și el numele de ea? Atunci se așternu o liniște neașteptată. Nu se mai auzeau decât freamătul frunzelor, cântecul pătrunzător al păsărilor de noapte ale codrului și răsuflarea șuierată a oștenilor. Bine știa toată suflarea românească despre vodă Basarab că mai mult ca orice pe lume ținea la acest fiu al său, Nicolae-Alexandru, care-i semăna întrutotul, și mai vârtos la vitejie. Și cum vodă mai stătea în cumpănă parcă, Nicolae-Alexandru rosti mai departe: — Vom veghea asupra lui și-l vom ocroti ca pe un frate. Iată, printre noi se află și bunul său frate de lapte Răduțu și vestitul pentru marea sa putere, cum alta nu se mai știe, neică Miroslav, zis și Măciucă, preacredinciosul slujitor și prieten al Mărăcinilor. Și apoi, dacă noi, toți feciorii măriei-tale, luăm parte la luptă, el de ce n-ar lua? — Vezi că mi se pare prea crud pentru această grea încercare, Alexandre! — Cu doi-trei ani mai mic decât noi, măria-ta! Nu vezi că i-a mijit și mustața? Aci vodă, neputându-și stăpâni râsul, spuse: — Dar oare cu mustața se va bate el, Alexandre? Dacă-l luați sub ocrotirea voastră precum ai spus, fie! încuviință domnul. Și atunci, pentru întâia dată, boierii țării și oștenii văzură ce nu mai văzuseră nicicând până atunci: amândouă mâinile lui vodă sărutate în aceeași clipită de către cei doi tineri căzuți în genunchi în fața măriei-sale. Cu sufletul înfiorat de o dulce bucurie, Basarab vodă își cuprinse oștenii într-o privire de părintească dragoste și le grăi molcom: — Iubiții mei oșteni, fiți gata! Dușmanul se va arăta în curând. El ne-a cătat pe noi și ne-a încălcat moșia cu mare zgomot și sodom de oaste. Să-i dăm dară răspunsul ce i se cuvine la o asemenea faptă mârșavă! Noi bine știm cu toții, dragii mei, că strămoșii noștri n-au cătat pricini de ceartă nimănuia niciodată. Și nici n-au încălcat țara nimănui. Întotdeauna ei și-au apărat această țărișoară, întru atâta râvnită, cu aleasă vitejie, dându-și viața pentru ea. Să arătăm încă o dată tuturor, feții mei, că Țara Românească nu poate fi supusă și umilită atâta vreme cât pământul ei blagoslovit va naște fii care s-o apere! Vă doresc izbândă, copiii mei! Un „urrraaaa” izbucni din mii de piepturi cu atâta putere, de clocotiră văile, arătând că vorbele domnului au găsit adânc răsunet în inimile lor viteze. • Pe culmea semeață a stâncilor ce străjuiau strâmtoarea de la Posada ca pe niște metereze, oștenii lui Basarab, plini de nerăbdare și înfrigurați, abia de mai aveau putere să aștepte oastea vrăjmașă ce se mișca cu încetineală de melc. Și iată că dinaintea oștirii lui Carol Robert se înălțară deodată munții, prin care era tăiată strâmtoarea pe unde trebuiau să treacă. — Cum, pe aici? se miră regele, nevenindu-i să creadă. — Pesemne că alt loc mai bun de trecere nu e pe aproape maiestate, răspunse Danciu. Văd că cei doi flăcăi au și apucat-o voinicește printre pereții stâncilor. Să ne grăbim, luminate stăpâne, să nu ne apuce întunericul pe cale, că ne va fi mai greu! — Să mergem dară, că n-avem încotro! încuviință regele. Îndată mulțimea de ostași porni înghesuită, înaintând cu greu, dar cu bucuria că va ajunge, în sfârșit, la limanul dorit. Și, în scurtă vreme, întreaga strâmtoare fu cuprinsă de oșteni. Când se uitau în sus zăreau cerul ca pe o funie lungă și albastră, întocmai unui râu în nemișcare. Dar când oastea ajunse la locul unde se sfârșea strâmtoarea, cei doi flăcăi de călăuză parcă intrară în pământ. Îngroziți, oștenii unguri văzură ridicată înaintea lor o puternică întăritură de stânci și trunchiuri de copaci, peste care cu greu s-ar fi putut cățăra o capră sălbatică, necum un om; iar în dreapta și-n stânga erau strânși de pereții munților drepți sau încovoiați ca burta unei uriașe corăbii, cu neputință de a te urca pe ei. Când cei din urmă vrăjmași pătrunseră în strâmtoare, deodată se iviră, ca din pământ, românii care făcură zid de oameni, de nu mai putea unul măcar să dea înapoi. O spaimă cumplită străbătu în aceeași clipă întreaga oștire. Căutând o scăpare neașteptată, oamenii își ridicară privirile spre cer, dar nu zăriră altceva decât crestele prăpastiei, înțesate de români în cămăși de in sau în sarici mițoase, cu arcurile întinse, gata să le sloboadă. De sus, oamenii din fundul genunii se vedeau ca niște copii. Arcașii stăteau încordați ei înșiși, nu numai arcurile lor, fiecare avându-și ținta lui și așteptând porunca domnului cu abia stăpânită răbdare. Și deodată se auzi un glas gros și puternic, asemenea unui clopot: — Acumaaa… săgetați! Din sute de arcuri țâșniră sute de săgeți, ce se repeziră în vale ca niște lungi rândunici fermecate. Și, în clipa următoare, se auziră vaietele prelungi ale celor răniți. Ca la o poruncă neauzită, arcașii se traseră îndată un pas înapoi, potrivindu-și alte săgeți; iar locul lor îl luară cu o iuțeală nemaipomenită oșteni care se aplecară de șale așteptând. Din nou glasul cel gros se auzi din spatele lor: — Acumaaa… prăvăliți! Și-atunci de pe crestele ascuțite ale Posadei se prăbușiră la vale, asupra celor prinși între pereții stâncilor, bolovani de piatră spartă și trunchiuri de copaci, oare veniră cu un vuiet îngrozitor nemaiauzit până atunci de urechea omenească și care te înfiora până în măduva oaselor. Cei ce lucrau la stânci și copaci se traseră ei de astă dată înapoi, lăsând din nou locul arcașilor, care abătură cu aceeași sete o nouă ploaie de săgeți asupra vrăjmașilor. Era în dimineața zilei de 9 noiembrie a anului de pomină 1330. Oștenii unguri cădeau ca secerați în dreapta și în stânga, morți sau răniți de moarte. Valea vuia de vaietele ce se înălțau către peticul de cer albastru, ce abia se mai zărea, sfârtecat de mulțimea săgeților, care nu conteneau decât ca să facă loc sfărâmăturilor de stâncă și trunchiurilor de copaci. Regele Carol Robert își pierduse cu desăvârșire stăpânirea de sine. Descălecând, abia avu vreme să intre într-o văgăună a muntelui cu câțiva nobili din suita sa. — Ce facem, maiestate? întrebă magistrul Martin. Românii ne prăpădesc! — Am fost luați pe nepregătite. Cine se aștepta la această groaznică întâmpinare? Abia acum îmi dau seama că cei doi păstori au fost iscoadele lui Basarab… și că am fost atrași atât de ușor în această capcană, de unde nu știu cum vom putea ieși. — Dar până atunci, mărite rege? — Să înceapă lupta și ai noștri! Să se ascundă cum pot, pe unde pot și să tragă în sus cu arcurile orbește, care cum va putea. Și apoi om vedea ce-o mai fi! Dar, fără să le fi spus regele lor, ungurii se reculeseră, își căutară locuri de adăpost și, îndreptându-și arcurile spre marginile prăpastiei, dădură drumul la stoluri de săgeți. Neașteptându-se la vreun răspuns din partea vrăjmașilor, căzură și din partea românilor mulți dintre aceia ce tocmai prăvăleau copaci și stânci. Atunci bănișorul Vlad Mărăcine, ce se avântase în luptă cu o nemaipomenită îndrăzneală pentru vârsta lui, strigă: — Toți la pământ! Nu mai trageți decât din dosul stâncilor! Să nu se mai arate nimeni pe creste! Oamenii îl ascultară și săgețile abătute din nou de către unguri asupra crestelor se loviră de piatră sau se înfipseră în copacii ce străjuiau înălțimile. Lupta nu conteni până în amurg. Înserarea aduse puțină liniște în cele două tabere. Cei de jos își strângeau morții și răniții, care-și înăbușeau gemetele de durere, temându-se să nu atragă asupra lor noi primejdii. La mâncare nimeni nu se mai gândea în această nenorocită împrejurare; dar setea începuse să-i chinuie mai cu seamă pe cei răniți. Norocul le surâse acestora, căci în spatele unei stânci, unde s-ar fi așteptat mai puțin, prinseră susurul unui izvoraș și strânseră apă în coifuri. Băură și își spălară rănile, potolindu-și durerile pentru câteva clipe. A doua și a treia zi lupta se desfășură la fel ca și în cea dintâi zi: săgețile plouau și dintr-o parte și dintr-alta, morții și răniții se înmulțeau și nimeni nu știa cum avea să se sfârșească bătălia. • În noaptea de 11 noiembrie, în cortul său așezat într-un luminiș, la adăpostul unor brazi falnici, Basarab își chemase la sfat boierii de credință. Printre aceștia erau cei trei care fuseseră trimiși în solie la regele Carol Robert. Mai ținuse măria-sa ca la această adunare de taină să fie de față, în afară de feciorii săi, și bănișorul Vlad Mărăcine, care-i plăcuse foarte voievodului pentru îndrăzneala și agerimea lui. Fără să-și piardă vremea, învăluindu-și gândurile în vorbe alese, Basarab vodă grăi: — Bănuiesc, boieri dumneavoastră, că la sfârșitul acestei cea de-a treia zi de aprigă luptă, vă întrebați, pe bună dreptate: „Ce mai așteptăm de nu ne aruncăm asupra lor, ca să sfârșim odată bătălia?” — Cam așa, măria-ta?! mormăiră boierii în bărbi.

Mostenirea de Titus Popovici scenariu istoric CUVÂNT ÎNAINTE Auto-prezentările mi s-au părut totdeauna deplasate, dacă nu necuviincioase. Dacă fac, totuşi, o excepţie este pentru că publicarea unui scenariu de film poate părea – la noi – o incongruitate. (Recent, un critic cinematografic care de mulţi ani rosteşte şi scrie cu elan ceea ce au mai scris şi alţii, cu precădere italieni, afirma ritos că filmul se poate dispensa de „scenariu”, unicul creator fiind regizorul). Conform aceleiaşi mentalităţi publicarea unei piese de teatru (chiar mediocre) e un act de cultură, oricum; în timp ce a unui scenariu… Aşadar, consider că experienţa merită a fi făcută… În altă ordine de idei, singura importantă de altfel în cazul acestui scenariu, sunt câteva precizări de ordin istoric. Întrucât un film artistic nu este o reconstituire ştiinţifică în imagini, ci un act artistic de creaţie, care tinde să surprindă esenţa fenomenului sau evenimentului istoric, nici în acest scenariu nu mi-am propus o respectare stricto sensu a cronologiei, ori supunerea absolută faţă de litera documentului. Am căutat, dar nu e în căderea mea să apreciez în ce măsură am reusit sau nu, să înfăţişez una din coordonatele majore ale istoriei noastre naţionale: lupta pentru independenţă în pofida tuturor greutăţilor şi sacrificiilor cerute, luptă în care, de cele mai multe ori, cei a căror dezvoltare le-o asiguram prin jertfele noastre, ne-au lăsat singuri, conduşi de interese meschine şi egoiste. În aceste rânduri doresc doar să precizez principalele „abateri” pe care le-am făptuit conştient, în favoarea – cred eu – a expresivităţii artistice, a clarităţii mesajului. 1) Relaţia Bunic-Nepot (Mircea-Vlad Ţepeş). Am sugerat că nepotul ar putea fi Vlad Ţepeş, într-adevăr nepot direct al lui Mircea cel Bătrân, dar care e foarte puţin probabil să fi avut 10 ani, sau chiar să se fi născut în timpul vieţii lui Mircea. 2) Câmpia Mierlei. Neputând şi neintenţionând să fac un film cronologic, am fost nevoit să pun pe seama bătăliei de la Kossovopolje unele evenimente şi personaje care au participat la bătălia, ulterioară, de la Nicopole, care a avut loc după cea de la Rovine. Aşadar, prezenţa la Kosovo a lui Mircea, Sigismund de Luxemburg, a cavalerimii apusene, este o licenţă artistică, necesară – socot – pentru a sublinia una din ideile de bază ale filmului şi anume că în faţa puhoiului otoman Mircea (ca mai târziu Ştefan cel Mare ori Mihai Viteazul) a fost singur; „creştinătatea” mulţumindu-se cu făgăduieli ori cu ajutoare simbolice. 3) În acelaşi sens am contopit, ca personaje, pe Ştefan Lazarevici al sârbilor cu Marko Kraljevici (care a pierit la Rovine, luptând în rândul oastei lui Bayazid) pentru a simplifica înţelegerea dramei pe care au trăit-o cei ce s-au supus, politiceşte, turcilor. 4) Numele uzurpatorului nu era Neagotă, ci Vlad. Dar întrucât în film apar prea mulţi Vlazi, cred că s-ar fi produs confuzie. De altfel în folosirea numelor proprii mi-am luat şi alte libertăţi, căutând să leg – oarecum – sonoritatea lor, de caracterul personajelor. (Udobă, Iercău etc… etc.). ISCOADA 1417. Înserare… Prin codri neumblaţi, prin râpe întunecoase, prin vaduri de apă în care încep să lucească primele stele palide, pe şleauri acoperite de praf alb ca făina, – un călăreţ al cărui păr argintiu îi cade pe umeri. Îmbrăcăminte simplă, de şiac, pieptar de zale, jumătate oştean de rând, jumătate ţăran… Conduce calul cu pulpe de fier. În urma lui, ca o umbră, un însoţitor tot vârstnic, cu arcul pe umăr; cucura de săgeţi saltă în galopul calului. Într-un luminiş, unde s-au oprit, se iveşte – nu se ştie de unde – un oştean cu un cal de schimb. Călăreţul descalecă, pripit; calul sforăie, nările i se umplu de sânge, cade greoi pe o parte; în agonia scurtă copitele scurmă şi spulberă frunzele adunate pe jos… Omul care a înfăţişat calul de schimb pune un genunchi în pământ, sărută mâna bătrânului, ai cărui ochi au o lucire îngheţată. Însoţitorul se ţine deoparte, în umbră, tăcut. — Cum e? întreabă oşteanul. — Rău! zice scurt bătrânul. Oşteanul are un râs stins, fără veselie: „Atunci e bine. Cu răul suntem învăţaţi”… Bătrânul, îl priveşte lung, enigmatic şi sub această privire, puţin depărtată, puţin tristă, oşteanul se tulbură: îşi trage cu un gest scurt, stângaci cuşma de pe pletele încâlcite: „Iartă vorba slabă…” Dar bătrânul a dat pinteni calului care a pornit ca săgeata, făcându-se nevăzut sub bolta neagră a pădurii. Trecând pe lângă oşteanul încă speriat, însoţitorul îi aruncă, scurt: „Netotule…” — Se ţine bine, mormăie ivindu-se dintr-un tufiş un arcaş care până atunci fusese una cu pădurea; se ivesc păşind fără zgomot, ca vietăţile pădurii şi alţii. — Slavă Domnului! răspunde primul oştean. O rază de lună străbate frunzişurile. În clipa aceea toţi, ca la un semn de nimeni dat, se fac nevăzuţi… Pădurea pare pustie, ca la începuturile lumii. Călăreţul urcă un dâmb… …şi deodată, în faţa lui se iveşte Dunărea, strălucind de mulţimea focurilor de pe podurile de vase ce se întind dinspre malul drept. Se aud ciocăniturile celor ce muncesc la ele – şi mai departe, ca şi cum o puzderie de stele roşii ar fi căzut pe pământ, focurile taberei turceşti, zumzetul ei surd ca zvonul unui îndepărtat cutremur de pământ, care încetează pe neaşteptate – parcă retezat – şi clipa aceasta de linişte e înfiorătoare; apoi ascuţit, sfredelind noaptea se înalţă glasul muezinului: Allah-il-Allah-Muhammad-rassul Allah Allahu-Akbar… Bătrânul îşi dă pe spate gluga de pănură groasă. Părul alb, buclat, îi cade pe umerii încă drepti, puternici. Răsărind fără nici un zgomot din stufurile înconjurătoare, o siluetă înaltă se iveşte lângă el: e un bărbat tânăr, cu faţa năpădită de o barbă deasă negru-albăstruie, în ţinută uşoară de luptă: cămaşă de zale, jambiere şi genunchiere de oţel, spadă scurtă, lată, în teacă de piele. Cu o mişcare sprintenă pune un genunchi  în pământ, îi ia mâna, o sărută, se ridică iute. Sunt umăr lângă umăr, păr alb-păr negru, în lumina rece a lunii. Mircea îl priveşte cu o asprime sub care îşi  ascunde iubirea de tată. — Cum te lauzi, Vlade? — Bine, Măria ta. — Oastea? — Gata. — Căpeteniile? — Cu credinţă până la moarte… — Sunteţi tineri, fiule… spune deodată Mircea, privindu-l ciudat. Sânge fierbinte. Vă perpeliţi prin pustiurile astea… — Slujba, Doamne… spune Vlad, ferindu-şi totuşi privirea… — Aşa-i. Slujba… Adaugă încet, punându-i mâna pe umărul puternic, înzăuat: Slujba… copile… Şi ca şi cum s-ar supăra pe el însuşi pentru această trecătoare înduioşare: — Ai dat de ştire lui Izeddin? Unde-i luntrea? Vocea bătrânului e poruncitoare, joasă, aproape şoptită, ca şi cum ar şti că toţi trebuie să-şi încordeze auzul ca să prindă înţelesul cuvintelor. Tânărul Vlad Dracul încearcă să se împotrivească; tulburat: — Măria Ta, slăvite tăicuţă… nu e bine… Bătrânul îl priveşte mirat. Vlad se tulbură, se înclină: — Binevoieşte şi iartă.. Toate-s cum ai poruncit. Coboară dâmbul, se înfundă, pierind, într-un desiş de sălcii strâmbe, negre, şi de stuf fără de sfârşit. De undeva, iarăşi parcă de nicăieri, apare, un oştean bărbos: — Pe aici, după mine, ţineţi aproape… Dar însoţitorul, umbra Voievodului, îl dă la o parte, mormăind cu glas gros: — Vezi-ţi tu de treaba ta… — Acasă toate-s bune… spune Mircea, şi adaugă pe tonul lui egal, parcă obosit, parcă nepăsător, parcă desprins de cele lumeşti, care – de obicei – îi descumpăneşte pe cei cărora le vorbeşte. Mihail, frate-tău, umblă cu tertipuri… Vlad trasare ca lovit în piept. — Nu pot să cred, tată! Una ca asta nu poate fi! Mircea îl priveşte, cu capul uşor plecat pe umăr. — Crede şi nu cerceta… spune el, surâzând. Feciorul tău creşte. Îmi place de el. O undă de nelinişte umbreşte faţa lui Vlad Dracul. — E născut, Doamne, să slujească poruncilor ţării, spune cu vocea uşor tremurând. Bătrânul îşi apropie faţa de a lui: — De nevastă nu mă întrebi? — Ce face? Tremurul vocii s-a accentuat. — Bine. Face bine, spune bătrânul, parcă supărat, nu se ştie de ce. Cu un clipocit înfundat, oşteanul-veşnic însoţitor. Mezea, trage o ciobacă primitivă, dintr-un trunchi scobit. — Ştii şi vâslitul? Când vorbeşte cu el vocea lui Mircea e caldă, apropiată, ca şi cum ar vorbi unui copil. — Lângă Măria-ta trebuie să ştii de toate, mormăie însoţitorul. Dă mâna, Doamne, să nu scapi în nămol şi să te îneci… — Măria Ta… încearcă ultima oară Vlad, dar tace smerit sub privirea rece a tatălui său. Fără nici un zgomot barca înaintează pe apele negre ale Dunării. În faţă, cu bărbia în pumn, Mircea ascultă vocea muezinului care suie, ca o pasăre de noapte, apoi se opreşte brusc – şi enormul zgomot al taberei se porneşte din nou, ca un vuiet de ape… Din tufărişurile malului drept, o umbră apucă vârful bărcii, o trage pe uscat. Mircea sare apoi vârându-şi sub suman toporişca scurtă, de luptă, se ia după el, păşind sigur, ca şi cum ar vedea noaptea, cum şi vede. * La focurile ce sunt încinse mereu cu lemne, cu pomi şi cu mese şi paturi sfărâmate, cu icoane şi bucăţi de paraclise, – resturile gospodăriilor şi bisericilor prădate de ordia otomană – imaginea apocaliptică a acestei armate, aşa cum o văd ochii lui Mircea ce-o străbate netulburat, pierzându-se prin liota de neguţători, de curve, de dervişi, de robi şi roabe cu straiele sfâşiate şi goliciunea lucind alb în vâlvătaia purpurie a flăcărilor alternând cu smoala nopţii; totul într-o hărmălaie de glasuri ce strigă, se ceartă, gem, hohotesc, căci la marginea taberei sunt akîngiii, avangarda de cercetare, de pradă şi de îngrozire; acum, în repaos, vând, schimbă ori joacă în zaruri lucrurile de pradă: odăjdii, cămăşi muiereşti de borangic, odoare bisericeşti pe care le spurcă, blănuri, arme, copii care urlă înfricoşaţi pe jumătate goi şi pe care-i pipăie lacomi, cu degete nervoase. Undeva, de un arbore stingher cu crengile chinuite, sunt spânzuraţi câţiva soldaţi şi un yüzbaşi cu blană de leopard pe umeri le strigă vina pentru care au trebuit să moară: au băut apă din fântâni, ori fântânile sunt otrăvite de ariergarda lui Mircea; în altă parte, într-o mare groapă devenită hazna, o mulţime de otomani se zvârcolesc în chinurile pântecariei sau otrăvirii; cai nechezând sălbatic, sărind peste trupurile adormite sunt duşi la adăpat din butoaie păzite de ieniceri întunecaţi şi impasibili care alungă cu bice plumbuite pe cel ce încearcă să-şi ogoiască setea din apa hărăzită cailor, mult mai preţioşi decât oamenii şi care întind zadarnic pumnii plini cu bani de aur, ori de argint… … Un fel de „ţară a nimănui” desparte această hoardă plină de o viaţă sălbatică, neînfrânată – de tabăra ienicerilor, tăcuţi, fanatici, îmbrăcaţi în caftane lungi, albastre, şi cucă albă cu pene de struţ pe cap; iar în mijlocul acestui careu de fier, pe un dâmb, străluceşte cortul cât o cetate al sultanului Mehmet I Çelebi… În jurul cortului, pe mai multe rânduri, drepţi, tăcuţi, impenetrabili – ienicerii stau de strajă, drepţi, ca şi lăncile lor. Oprit undeva, într-o mică vale, Mircea priveşte îngândurat acest zid omenesc, tăcut ca pietrele, nemişcat ca şi ele – în timp ce din cortul Sultanului răzbate, stins dar distinct, zvonul unei zgomotoase petreceri. Un fâşâit de paşi prin iarba uscată îl face să se întoarcă. Ivit din intuneric, cu barda în mână, Mezea i s-a pus în faţă… Se aude un râs ca un chiţcăit, apoi în lumina părelnică, jucăuşă, se iveşte un bey mărunţel, în ţinută de luptă, cu chivăra cu ţugui ce-i acoperă jumătate de faţă, trasă mult peste turbanul de mătase albă. Un semn al lui Mircea şi Mezea se mistuie în întuneric. — Ai venit totuşi! se miră beyul, pocnindu-şi fără zgomot palmele. — Nu ne înţeleseserăm că am să vin, Izeddin-Bey? spune cu acelaşi calm, oarecum nefiresc, Mircea şi adaugă, parcă în treacăt: Sunteţi mulţi… — Foarte mulţi, Emirdji. De data asta foarte mulţi… — Atunci de ce nu treceţi Dunărea? S-au aşezat între nişte scorburi. Din pricina întunericului, a focurilor ce dănţuie ca nişte diavoli roşii, tot peisajul e straniu, nedefinit, ameninţător; crengile unor sălcii bătrâne, negre, putrede, se răsucesc deasupra lor, ca nişte şerpi. Cei doi sunt cam de aceeaşi vârstă dar deosebirea dintre ei e izbitoare: turcul e agitat, aruncă priviri hăituite, trage cu urechea, din când în când îşi pune degetul pe buze, se frământă, îşi pipăie armele, în timp ce Mircea pare că se amuză de neliniştea lui. — De ce nu treceţi Dunărea? şi o rază de flacără depărtată face ca ochii lui să lucească reci, parcă de gheaţă. Frământându-şi degetele subţiri, arămii, Izeddin vorbeşte în şoaptă, pătimaş, oarecum furios pe el însuşi că nu izbuteşte să clintească încrederea în sine (sau în ceva ce el nu izbuteşte să înţeleagă) a celuilalt. — Pentru că… pentru că aşteaptă ca tu să înţelegi… — Ce? — Că nu te mai poţi împotrivi… Emirdji. Atâta timp cât am nădăjduit că pot rămâne stăpân pe mine însumi, ţi-am fost alături… N-am avut noroc, nici eu, nici tu… Impasibil, Mircea ascultă. Cuvintele lui Izeddin ori necurmatul vuiet al taberei, nu se poate şti. — Musa, fratele Sultanului, pe care l-am sprijinit după sfatul tău, e în lanţuri… Poate să-l omoare în noaptea asta, poate să-l ierte… — De ce nu treceţi Dunărea? Fără voia lui, Izeddin mărturiseşte: — La Rovine Mehmet, Sultanul de azi, era un copil. Dar s-a înfricoşat atât de tare, încât n-a uitat… Un surâs fugar pe faţa frumoasă a bătrânului Mircea. — Şi ce aşteaptă? Să mor eu? Izeddin-Bey îi ia mâinile, le strânge, se apleacă asupra lor ca şi cum ar vrea să le sărute ca să-l convingă; le scutură scos din fire: — Veneţieni, genovezi, creştini de-ai tăi sunt la el în cort şi-l linguşesc… De ce nu vrei să înţelegi? Ai rămas singur! — Totdeauna am fost singur… aruncă, parcă în treacăt bătrânul. — Ascultă bine… dacă mai eşti în stare să asculţi… Genova, Veneţia, Bizanţul au iscălit înţelegeri… — Eu nu sunt neguţător, să-mi scot paguba pe spinarea ţării… — Ştiu. Eşti oştean. Cel mai bun al creştinătăţii. Dar dacă vei fi biruit acum… şi vei fi. O ştii. Atunci împrejurările vor fi altele… şi poate nici tu nu vei mai fi… cu încăpăţânarea ta… Mulţi dintre boierii tăi, cei mai apropiaţi, gândesc că a sosit vremea să… — Ştiu! — Sigismund al Ungariei nu-ţi va sări nici acum într-ajutor… — Ştiu! — La Curtea de Argeş pe ascuns… pe ascuns de tine… soli de-ai lui Mehmet… care sunt creştini de-ai voştri… — Ştiu şi asta… Şi, spre mirarea celuilalt, începe să râdă. Apoi îi spune, cu un fel de bunătate: Ţi-e tare frică, prietene Izeddin… Ca izbit în piept, bătrânul turc are o tresărire de mânie, repede dispărută. Cu un zâmbet resemnat: — Aşa este. Pentru că ţi-am fost prieten. Ţi-am fost aliat împotriva stăpânului de azi. O să mă cheme… în seara asta… sau mâine seară… S-ar putea să poruncească să fiu ucis pe loc, în faţa lui… ori să mă trimită sol la tine, să te lămuresc… şi să-mi tragă în ţeapă copiii dacă nu izbuteşte solia… ori să-i pară bine că n-a izbutit solia şi să-mi dea şefia akîngiiilor, poruncindu-mi să pustiesc totul… La noi, niciodată nu ştii ce-ţi aduce clipa următoare… — De aceea veţi pieri. Cândva. Nu se ştie când, dar veţi pieri. Tot ce-i clădit numai pe bunul plac al stăpânului, pe jaf, ori numai pe puterea săbiei nu dăinuie… Cu mişcări nervoase Izeddin îşi descătărămează mantaua, i-o aruncă pe umeri… Îşi scoate coiful cu ţugui şi obrăzar de zale şi i-l întinde. — Vino… — Vin. Cu pasul lui apăsat, liniştit, Mircea îl urmează. Pe neaşteptate bătrânul bey se întoarce, cu un zâmbet răutăcios: — Nu te temi că te dau pe mâna lui, ca să-mi răscumpăr păcatele? — Nu. — De ce? — Pentru că… spre deosebire de fraţii mei creştini, voi aveţi cuvânt. Şi-l ţineţi. Deocamdată. — Atunci de ce nu vrei să te închini? — Pentru că nu-mi place vorba asta. Şi mai ales ce e în spatele ei. * Cortul Sultanului Mehmet I Çelebi. O somptuozitate copleşitoare, totuşi având un aer forţat. Protocol exagerat, imitat după cel bizantin dar degradat, trivializat. Sclavi albi şi negri pândesc înfricoşaţi, să ghicească cea mai mică dorinţă a mesenilor, care – deocamdată – admiră un spectacol: hadâmbi musculoşi cu trupul lucind de uleiuri se luptă pe covoare de Smirna; odalisce se răsucesc lasciv; scamatori fac giumbuşlucuri, totul amestecat, totul deodată fără nici o noimă, sub privirea placidă a lui Mehmet care seamănă uluitor cu tatăl său Bayezid Fulgerul, însă în trăsături, în gesturi, în priviri se vădeşte mai moale, mai perfid, mai ascuns. Un sol plin de praf, se aruncă cu faţa la pământ: — Lumină a Răsăritului, stăpâne, solia împăratului Grec Manuel se apropie… — Să se apropie dar…râde Sultanul şi se întoarce spre vecinul său, un cavaler apusean în armură sub care se sufocă; e gras, mătăhălos, beat, cu părul năclăit în ochi – Jean de Nemours – străjuit fidel de pajul său, un adolescent de o frumuseţe răpitoare, cu gene lungi albăstrii, mereu plecate – pe care-l soarbe din ochi un şeic arab, negricios, uscat, ager ca un şoim. Sultanul e numai lapte şi miere; încearcă izbutind pe jumătate, să imite „bunele maniere” care în epocă şi în acel spaţiu erau cele statornicite în Palatul Blacherne din mult jinduitul Constantinopol. — Mărturisiţi, nobile comite Jean de Nemours, că nu aţi regretat „captivitatea” care, de la Nicopole, vă face nu ostatecul, ci prietenul şi sfătuitorul nostru în tainele felului de-a lupta al oştilor apusene… — Mărturisesc! CONFITEOR! mugeşte contele, năuc, primind din mâinile de alabastru ale pajului o cupă uriaşă pe care o goleşte direct în gâtlej cu un gâlgâit fericit… Replica sultanului a fost recepţionată de cei cărora – indirect – li se adresa. — Şi eu mărturisesc, messer Giovani…se apleacă spre urechea vecinului şău, un veneţian cu boneta de catifea mult trasă pe ochii osteniţi, trimisul Genovei – gras, tânăr, plin de sine – că spectacolul prostituării cavalerimii apusene în faţa Antihristului, mă îngreţoşează… — Nu mai mult, messer Bartolomeo, decât s-a scârbit Consiliul celor zece al Serenissimei Republici Veneţiene, aflând că Genova… pe care o reprezentaţi cu atâta admirabilă abilitate… furnizează tunuri aceluiaşi Antihrist… Sultanul i-a urmărit cu atenţie, luând delicat dintr-o cupă de aur smochine proaspete, pe care se mulţumeşte să le frământe între degete şi să le dea unei maimuţici, pe care un pitic o ţine de un lănţug de aur. — S-ar părea, Messeri, că urziţi un complot împotriva noastră… Amândoi neguţătorii se înclină profund: — Într-adevăr, Stăpâne! complotăm cum să vă fim cât mai agreabili… — Toarnă-mi vin, scumpul meu Anne! Schimonoselile acestor neguţători îmi întorc maţele pe dos, spune cu vocea-i de bas şi ca să fie auzit, Jean de Nemours, instructor întru stratagie apuseană al căpeteniei necredincioşilor. Perdeaua de mătase a cortului interior se dă la o parte: intră un fel de „Şef al protocolului” bizantin, care şi-a pus în slujba – otomanilor, încă fruşti, cunoştinţele şi subtilitatea, se prosternează, cu fruntea la pământ, apoi, ridicându-se, spune cu o voce răsunătoare, metalică. — Sevastocratul Theophilos Kondilas, trimisul lui Manuel al II-lea Bazileu Autocrator al Constantinopolului şi căruia Strălucirea Ta îi îngăduie să se însuşi numească prieten şi aliat credincios, cere cu umilinţă favoarea de a-şi prosterna fruntea în ţărână, neputând suporta strălucirea sublimă… (În timpul acestei litanii lătrate, cei doi emisari comerciali ai Republicilor Veneţiene şi Genoveze – şuşotesc: „Acum cinci ani era Parakimomen la curtea din Constantinopolis… Îl chema Theophrastos Dukas… S-a turcit. Grecii simt totdeauna de unde bate vântul”… „Ca şi pânzele corăbiilor genoveze”… „Am învăţat de la incomparabila şcoală a Veneţiei”… etc. etc. etc.) Doi kitoniţi în costume strălucitoare menite şi ele să dea o înaltă idee despre măreţia curţii bizantine, intră şi intonează un salut din trompetele curbate de aur. Sunt urmaţi de patru oşteni-mercenari: un normand în zale de argint, cu teribila secure cu două tăişuri, un vareg bărbos cu pieptar de piele ţintuit în aur şi o spadă uriaşă dreaptă, un bulgar cu opinci din piele de cerb, un tuareg cu fruntea vopsită albastru şi ochii daţi cu henné, care înaintează şi depun în faţa Sultanului darurile tradiţionale: arme strălucind de pietre preţioase, şoimi, vase de aur; – în fine se îveşte şi înaltul demnitar bizantin, om în vârstă, cu o tăietură bizară a bărbii albe, cu faţa obosită dar arogantă, într-o strălucitoare ţinută de gală… — Sunt curios… se va prosterna? întreabă destul de tare ca să fie auzit sau tocmai ca să fie auzit, messer Bartolomeo. Sevastocratul se pierde o clipă, schiţează gestul înclinării; în clipa aceea – la un semn neglijent al Sultanului, fostul parakimomen înaintează şi cu un zâmbet obsecvios îl ia de braţ pe demnitarul bizantin. — Măritul nostru stăpân vă îngăduie să nu vă prosternaţi cu fruntea în ţărână… Abordând un zâmbet recunoscător, la fel de fals, Sevastocratul se înclină adânc, şoptind din colţul buzei, spre dragoman: — Porcule… — Invidiosule… susură acesta, suav. — Primim bucuroşi aceste daruri, spune cu studiată nepăsare Sultanul Mehmet, făcând un gest plictisit să i se ia din faţă. „Vedem în ele chezăşia unei prietenii sincere”. — Cine cucereşte pe cine? Turcii pe bizantini, ori aceştia pe turci?… Dacă luăm în considerare ipocrizia moravurilor… şopteşte, virtuos, messer Bartolomeo. Sultanul a ridicat vocea; toţi ascultă încremeniţi. — Căci dacă ţelul părinţilor noştri, în iureşul lor biruitor, a fost Constantinopolul, gândul nostru este altul. Chezăşia păcii. De aceea ne aflăm acum cu oştile noastre la Dunăre. Meterhanalele răsună afară. Trag tunuri. Perdelele cortului mare, în care – ca într-o găoace de mătase – e cortul de gală, se dau la o parte: o mulţime de curteni, dar mai ales de căpetenii militare pe faţa cărora sclipeşte un zâmbet sfidător, privesc ceremonia diplomatică… Printre ei, mult în spate, Mircea, cu obrazul ascuns de coiful lui Izeddin… Cu un gest elegant, în timp ce kitoniţii intonează din trompetele lor de aur sunete marţiale şi vag religioase, Sevastocratul răspunde: — Dorinţa cea mai arzătoare ce incendiază cu focul ei roditor inima îndrăgostită de pace a stăpânului meu… Bazileul Autocrator… (Messer Giovanni comentează: Ai văzut, messer Bartolomeo, cât au decăzut? N-are curajul să pronunţe adevăratul titlu al Bazileului: „De Cristos iubitul şi de Cristos iubitorul împărat Autocrator”… „Se simt pierduţi” etc.) — …este ca, împreună lucrând pentru binele popoarelor ce se aşează smerite sub părinteasca oblăduire… — Dar nu se aşează! plezneşte, spărgându-se de mânie reală ori jucată, vocea Sultanului. S-a îmbujorat la faţă. Toţi îl ascultă, ţinându-şi răsuflările. — Cel ce ne pândeşte din bezna de dincolo de Dunăre, netrebnicul ghiaur Emirdji, netrăgând nici o învăţătură din înfrângerea pe care părintele nostru Strălucitul Sultan Bayezid a prăvălit-o asupra lui la locul numit Rovine… (În timp ce Sevastocratul „soarbe” cu diplomatice delicii aceste cuvinte, messer Giovanni şi messer Bartolomeo, care alcătuiesc un fel de „cor” îşi şoptesc: „Parcă la Rovine românii l-au zdrobit pe Bayezid…”). — Dilecte amice, istoria popoarelor mici, indiferent cum a fost ea”, o scriu popoarele mari, după dictarea providenţei şi a trufiei lor… Sultanul continuă, aţâţându-se singur, ceea ce sclavilor le produce o cumplită spaimă, ca şi cum ei ar fi vinovaţi de această mânie, ce repede se poate abate, să se descarce, asupra capetelor lor… — A îndrăznit el… un vierme! să se amestece în treburile noastre de succesiune… Să sprijine, împotriva noastră pe fratele nostru rătăcit, Musa… Messer Giovanni (ori Bartolomeo, n-are importanţă care) zice cu o strâmbătură: . — Mă tem că vom asista la un epilog sângeros al acestei cine, altfel demnă de un Lucullus oriental… După ce a rămas niţel pe gânduri, Sultanul devine „curios”: — Fratele nostru e bine? Are tot ce-i trebuie?… Tonul e dulceag. Faţa ambasadorului căruia îi este destinată această demonstraţie, e impasibilă. După o închinăciune adâncă, Dukas, fostul parakimomen raportează: — O duce numai în huzur… şi-n fiece clipă buzele lui înalţă mulţumiri înlăcrimate către fratele său milostiv… — Mi-e dor să-l văd… Pe unde se va fi aflând?… se „interesează” Sultanul. În clipa următoare, zornăind din lanţuri, o momâie păroasă, în zdrenţe imunde, cu picioarele goale, pline de răni ulceroase şi cu ochii rătăciţi, este adusă pe sus, căci nu poate umbla – de doi ieniceri tineri, frumoşi, impasibili. — Iertare… iertare… frate scump şi Stăpâne… Buzele vinete, crăpate, buboase dezvelesc o gură fără dinţi… — Aud că ai de toate… Ce-ţi mai doreşti bunul meu frate care atâta m-ai iubit? întreabă Sultanul cu bunătate. — Moartea… şopteşte Musa. În spatele lui s-au ivit, imediat, doi gealaţi unul cu un iatagan strălucitor, celălalt cu un şnur de mătase neagră, la capete cu două bule mici de aur… — Cuvine-se să nedreptăţim un frate scump şi credincios neîndeplinindu-i dorinţa? se întreabă Sultanul, întorcând imperceptibil capul spre gealatul ce ţine, cu solemnitate, şnurul. Acesta, cu o mişcare abilă îi înfăşoară gâtul, rupându-i totodată grumazul: troznetul sec se aude distinct. Trupul slăbit al fostului sultan Musa Çelebi, n-are nici o tresărire măcar: gealatul se înclină, ca un actor ce-ar aştepta aplauze. — Bine, spune Mehmet apoi, graţios, Sevastocratului: Cred că prietenul şi aliatul nostru Bazileul Manuel va fi mulţumit. Căci fără ajutorul său, răposatul nostru frate Musa… (cineva acoperă trupul cu un covor subţire) ar fi ajuns unealta lui Emirdji Valahul, ale cărui pofte de mărire ţintesc spre Constantinopol… Sevastocratul spune, cu studiată neglijenţă: — Noi l-am sfătuit mereu pe Mircea care se intitulează sfidător „mare voievod şi domn, singur stăpânitor a toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătărăşti şi herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare şi singur stăpân al cetăţii Dârstor.”… l-am sfătuit să-şi vadă de lungul nasului… încheie vulgar Sevastocratul. Sultanul care a ascultat cu vizibilă enervare înşiruirea titlurilor lui Mircea, spune mâncând cuvintele: — Atunci sfătuiţi-l… pentru ultima oară! Mergeţi în satul său, la Curtea de Argeş unde-şi creşte porcii şi oile… şi sfătuiţi-l! — Dorinţa Majestăţi voastre e poruncă pentru mine… Sultanul continuă: — …Bătrânul ghiaur, căzut în mintea copiilor, nu vrea să stea de vorbă cu nimeni… (din nou cei de faţă îşi ţin respiraţia întrucât nu ştiu nici ce se pregăteşte, nici ce va urma)… credinciosul nostru Djandjaroglu Izeddin, Beyul de Kastamonu… E bătrân, s-ar putea bănui că e şi inţelept. Dar oare mai trăieşte? Nu l-am văzut de mult… Ne ocoleşte. Nu ştie cât îl iubim… Ca împins de o mână nevăzută, bătrânul bey mătură cu barba sa albă, rară, covorul din faţa Sultanului. — Lumină a Răsăritului, mângâierea credincioşilor, sprijin al celor slabi… — Tot aşa îi spuneai şi acelui câine! – zice Sultanul, un gest spre cadavrul fratelui său. Gata să intervină, căci nu se ştie ce va hotărî Sultanul în clipa următoare, cei doi gealaţi îl încadrează pe Izeddin… — Nu… nu… zice Sultanul. Poate mai târziu… Dacă nu-şi va îndeplini solia… Căci îi încredinţăm solia să ne aducă închinarea valahului… Să-i spună că e destul să ridicăm degetul mic şi să-l zdrobim… dar că vrem pace… — Am înţeles, Stăpâne… — Şi acum… Sultanul bate din palme. Meterhaneaua scoate sunete stridente. Pânzele cortului interior sunt trase astfel încât curtenii şi ostaşii să nu mai asiste la ceea ce va urma: un stol de cadâne intră graţioase, fâlfâind mătăsurile subţiri ce le acoperă trupurile tinere şi goale. Jean de Nemours mugeşte: — De atâta subtilitate grecească, mi s-a uscat gâtlejul! Frumosul paj, cu ochii plecaţi, îi toarnă vin. Doi robi târăsc de picioare hoitul fostului sultan Musa. Trec prin faţa celor doi italieni. — Aţi avut o imagine, messer Bartolomeo, de cum va arăta Europa, sub luminata stăpânire otomană… printre altele şi cu ajutorul nostru…   În ciobeica ce-l duce peste Dunărea cea năpădită de ceaţa dimineţii, Mircea e cufundat în gânduri…