Cărți romantice și de dragoste pdf

Cel mai de pret cadou de Nicholas Sparks 1 Dawson Cole începu să aibă vedenii imediat după explozia de pe platformă, în acea zi în care ar fi trebuit să moară. În cei paisprezece ani de când lucra pe platformele petroliere, crezuse că le văzuse pe toate. În 1997, văzuse cum un elicopter îşi pierde controlul chiar înainte de aterizare. Se prăbuşise pe platformă, provocând o explozie devastatoare, iar el se alesese cu arsuri de gradul doi pe spate în timp ce încercase să salveze pe cineva. Atunci muriseră treisprezece oameni, majoritatea din elicopter. Patru ani mai târziu, după ce o macara de pe platformă se prăbuşise, o bucată de metal de mărimea unei mingi de baschet aproape că îi retezase capul. În 2004, se numărase printre puţinii muncitori care mai rămăseseră pe platforma petrolieră când izbise uraganul Ivan. Vântul suflase cu o sută şaizeci de kilometri la oră, iar valurile fuseseră atât de înalte, încât se gândise că ar fi fost mai bine să aibă o paraşută pentru cazul în care platforma petrolieră s-ar fi prăbuşit. Însă mai existau şi alte pericole. Oamenii alunecau, piesele se desprindeau, iar tăieturile şi vânătăile erau un lucru obişnuit pentru muncitorii din echipă. Dawson văzuse atâtea oase rupte, încât pierduse numărătoarea, două epidemii de intoxicaţie alimentară care îmbolnăviseră întreaga echipă, iar în urmă cu doi ani, în 2007, văzuse cum un vas de aprovizionare începuse să se scufunde imediat ce se desprinsese de platformă. Fusese însă salvat în ultimul minut de o ambarcaţiune a gărzii de coastă care se afla în apropiere. Însă explozia fusese cu totul altceva. Deoarece nu existaseră scurgeri – în acel moment, mecanismele de siguranţă şi cele pentru protecţia de rezervă împiedicaseră o deversare importantă – abia dacă se menţionase ceva la ştiri despre incident, iar în câteva zile totul fusese dat uitării. Însă celor care se aflaseră acolo, inclusiv lui, întâmplarea le cauza coşmaruri. Până în momentul catastrofei, fusese o dimineaţă obişnuită. Supraveghea una dintre staţiile de pompare când unul dintre rezervoarele de stocare a petrolului explodă brusc. Înainte să apuce să-şi dea seama ce se întâmplase, impactul exploziei îl aruncase în aer, iar el se izbise violent de un rezervor din apropiere. Apoi, totul fusese cuprins de flăcări. Întreaga platformă, acoperită cu un strat de grăsime şi petrol, devenise repede un iad care cuprinsese întreaga instalaţie. Alte două explozii mari zguduiseră platforma petrolieră. Dawson îşi aminti cum trăsese câteva trupuri din calea flăcărilor, însă o a patra explozie, mai puternică decât celelalte, îl aruncase în aer pentru a doua oară. Îşi aducea vag aminte că zburase în apă, o căzătură care ar fi trebuit să-l ucidă. Următorul lucru pe care şi-l amintea era acela că plutea în Golful Mexicului, la o sută treizeci de kilometri sud de Golful Vermilion, în largul coastelor statului Louisiana. Ca aproape toţi ceilalţi, nici el nu apucase să îmbrace costumul de supravieţuire sau să apuce vreun echipament de salvare. În depărtare, printre valuri, zărise un bărbat brunet fluturându-şi mâna ca şi când i-ar fi făcut semn să înoate către el. Dawson începuse să înoate într-acolo, luptându-se cu valurile, epuizat şi ameţit. Hainele şi cizmele îl trăgeau în jos, iar când simţi că nu mai are forţă în mâini şi în picioare, ştiu că avea să moară. I se părea că se apropia, cu toate că nu îşi putea da seama exact din cauza apei agitate. În acel moment zărise un colac de salvare plutind printre nişte rămăşiţe. Cu o ultimă sforţare, se prinsese de colac. Aflase mai târziu că stătuse în apă aproape patru ore, fiind purtat de curenţi la o depărtare de aproape un kilometru şi jumătate de platforma petrolieră şi că fusese găsit de un vas de aprovizionare, care se îndrepta spre locul incidentului. Fusese scos din apă şi dus sub punte, alături de alţi supravieţuitori. Dawson tremura din cauza hipotermiei şi era ameţit. Cu toate că avea privirea înceţoşată – mai târziu a fost diagnosticat cu comoţie moderată – conştientiză că fusese extrem de norocos. Văzuse bărbaţi cu arsuri grave pe braţe şi pe umeri; unora le curgea sânge din ureche, altora li se oblojeau fracturile. Îi ştia pe majoritatea după nume. Nu erau practic prea multe locuri unde puteau merge cei care se aflau pe o platformă petrolieră, care era, practic, un sătuc un mijlocul oceanului, şi toată lumea ajungea, mai devreme sau mai târziu, la bufet, în sala de jocuri sau de sport. Cu toate astea, un bărbat i se păruse oarecum mai cunoscut, iar acesta se holba la el din partea cealaltă a încăperii aglomerate. Bărbatul brunet, care părea să aibă în jur de patruzeci de ani, purta un hanorac albastru pe care i-l împrumutase cineva de pe vas, probabil. Dawson avu impresia că era o apariţie neobişnuită, pentru că semăna mai mult cu un ofiţer decât cu un sondor. Bărbatul făcu semn cu mâna, amintindu-i brusc de imaginea acelei siluete pe care o zărise mai devreme în apă – era el – şi, dintr-odată, Dawson simţi cum i se ridică părul pe ceafă. Înainte să-şi dea seama de cauza neliniştii lui, cineva îi aşeză o pătură pe umeri, apoi fu condus în locul unde un medic specialist aştepta să-l consulte. Când se întoarse la locul lui, bărbatul dispăruse. În următoarea oră fură aduşi la bord mai mulţi supravieţuitori şi, simţind că se mai încălzeşte, Dawson începu să se gândească la restul echipei. Mulţi dintre cei cu care lucrase ani la rând nu mai fuseseră găsiţi. Mai târziu avea să afle că muriseră douăzeci şi patru de oameni. Majoritatea trupurilor neînsufleţite, dar nu toate, fuseseră găsite în cele din urmă. Cât timp fusese internat în spital, Dawson se gândise mereu la faptul că unele familii nu apucaseră să îşi ia rămas-bun. De la explozie, avusese probleme cu somnul şi asta nu din cauza coşmarurilor, ci din cauză că nu reuşea să scape de senzaţia agasantă că era urmărit. Se simţea… bântuit, oricât de ridicol ar fi sunat. Zi şi noapte parcă zărea în răstimpuri câte o mişcare cu colţul ochiului, dar când îşi întorcea capul nu vedea pe nimeni sau nimic care ar fi putut explica acea impresie. Se întreba dacă nu începuse să-şi piardă minţile. Doctorul era de părere că suferea de tulburare de stres posttraumatic din cauza accidentului şi asta pentru că probabil creierul lui se afla în proces de vindecare în urma comoţiei. Cu toate că părea o explicaţie logică, Dawson nu era prea convins, însă dădu afirmativ din cap. Doctorul îi prescrise somnifere, însă Dawson nu îşi bătu nicio clipă capul să le ia.

Prieteni şi îndrăgostiţi - Ți-ai dorit vreodată să ne întoarcem înapoi în timp? întrebă Ryan. Chelsea se trezi dând din cap. -Mi-aş dori atât de mult să fi procedat astfel. - Şi eu. Glasul lui Ryan era răguşit, şi ochii întunecaţi de o inexprimabilă emoţie. Atât de mult. Chelsea se temu să-l roage să explice mai mult. Trebuie să plec. - Nu. Nu încă. Simţea cum pulsa viaţa în ea. A intenţionat oare să-i fie atât de mângâietoare cuvintele? încet, Ryan ridică mâna şi o puse pe gâtul ei astfel încât degetul mare să-i mângâie obrazul şi celelalte degete să se ascundă în părul ei. Dacă el dorea aşa, Chelsea nu se putea mişca. Şi nici nu voia. Se aplecă spre ea şi se întâlniră la jumătatea drumului. întâi îşi puse delicat buzele pe ale ei.uşor ca o amintire. Apoi, sărutul se transformă în ceva mai mult decât o pasiune...   PROLOG Chelsea închise uşa şi se lipi de ea, cu ochii închişi. Tremura ca varga. O lacrimă îi apăru în colţul ochilor înainte de a se rostogoli pe obraji. Şi-o şterse în grabă, aproape mânioasă. Nu-i plăcea să plângă. Mai ales când era singură. Apartamentul ei, refugiul ei obişnuit, locul siguranţei depline, nu mai era acum decât o cameră goală, pustie, un spaţiu rece de deasupra unui garaj mecanic. Dacă Ryan nu mai era acolo, ceea ce fusese un sanctuar îşi pierduse vraja. Televizorul hârâia în gol. îl închise. Se îndreptă spre celălalt capăt al camerei, care-i servea drept dormitor, cu picioarele grele ca de plumb. Numai cu o noapte mai înainte, Ryan mai dormise acolo. Făcuseră dragoste ore în şir în întunericul catifelat şi nici nu bănuise ce lovitură o aştepta. Ryan plecase, şi habar n-avea dacă se va mai întoarce vreodată. Chelsea îşi azvârli lenjurile în coşul cu rufe murdare şi se înfăşură în halatul lui Ryan. Mirosul lui inconf undabil îi umplu nările, parfumul săpunului pe care-l folosea, izul de mosc al after shave-ului lui, mireasma masculină pe care ea o asociase întotdeauna cu el în timpul pătimaşelor lor ceasuri de dragoste. Deşi lucrurile care-i aminteau de el o torturau, nici nu se gândea să le arunce din preajma ei pentru că ele erau tot ce-i mai rămăsese de la el. îşi strânse braţele pe lângă corp ca să împiedice frigul să-i pătrundă pe sub halat şi se apropie de focul al cărui jăratec împrăştia o lumină roşiatică. Era periculos să lase focul arzând, dar nu avea timp să-l stingă. Mai puse un butuc pe foc, îngenunche şi scociorî cu vătraiul până ce flăcările izbucniră şi căldura începu să-i împrăştie frigul din oase. Uitându-se la flăcări îşi dădu seama că obrajii-i erau umezi şi înţelese că mai plângea încă. De data aceasta nu mai făcu nici o încercare de a-şi reprima lacrimile. îi trecuse mânia. O cuprinse o toropeală care o proteja de durerea pe care ştia că o va resimţi mai târziu. Ryan nu se va mai întoarce la ea, şi, chiar dacă ar face-o, ea va trebui să-l alunge. Chelsea se întreba dacă va fi atât de tare încât s-o poată face. îl iubise pe Ryan atâţia ani. încerca să se convingă că-i erau de ajuns ultimele luni de fericire, că fusese mai mult decât se aşteptase vreodată. Ar fi trebuit să ştie că nimic atât de minunat nu poate dăinui. Ar fi trebuit să ştie asta mai bine ca oricine. Dar în ultimele săptămâni sperase, şi chiar ajunsese să creadă, că vor rămâne împreună. Acum se terminase. Nu pentru că aşa ar fi dorit vreunul dintre ei, ci pentru că aşa trebuia să se întâmple. Stând în faţa flăcărilor care jucau şi pocneau, Chelsea îşi rememora cum începuse relaţia dintre ei. Se îndrăgostise atât de uşor de Ryan. Se îndrăgostise de cum îl văzuse prima dată şi, după aceea,     sentimentul crescuse rapid în intensitate. Cea mai bună prietenă a ei, Karen, nu credea în dragostea la prima vedere şi era atât de încăpăţânată încât Chelsea nici n-a încercat s-o convingă că aşa ceva există. Pe atunci erau toţi tineri şi încrezători, şi fericiţi şi toate împrejurările vieţii se aflau în puterea lor. Chelsea aproape că zâmbea. Fusese oare atât de naivă? Părea imposibil. Fericirea nu e cevacare-ţi pică-n sân şi rămâne acolo pentru totdeauna. Nu există "fericirea veşnică". Privind înapoi, îşi dădea seama câte hotărâri greşite luase, ca şi cum şi-ar fi fost propriul ei duşman. Privind în retrospectivă, era evident că judecata ei fusese defectuoasă în ceea ce priveşte bărbaţii. Cu excepţia lui Ryan. Dragostea pentru el fusese singurul lucru pur, nepătat şi perfect din viaţa ei. Iar el o iubise la fel. Viaţa însă nu-i atât de simplă. Gândurile Chelsei se întoarseră la ziua în care i se schimbase viaţa pentru totdeauna, o zi care începuse la fel ca oricare alta. Capitolul unu începutul primăverii, 1977 Southern Methodist University, Dallas, Texas - Aş vrea să-ţi schimbi părerea şi să vii cu noi, insistă Chelsea, oprindu-se din pieptănatul părului său castaniu şi întorcându-se către colega de cameră. - Trebuie să învăţ pentru testul de engleză. Ştii doar ce calificative am. Karen se uită cu jale la cartea deschisă din faţa ei. Urăsc literatura! - Şi ce-o să fie dacă o să iei un B în loc de A? Nu-i nici o scofală. Doar nu-i ultimul examen. Semestrul abia a început. - E uşor de zis pentru tine, dar dacă mi-ar scădea calificativele aş supăra-o pe mama. Ea vrea să dorm acasă. - Karen, asta-i o prostie. Suntem mari acum. Nu mai dormi acasă de aproape patru ani. - Aşa-i, dar mamei nu-i place. Dacă n-ar fi intervenit tati, aş fi făcut naveta. Mama cică e o prostie să locuiesc în tabără când ei nu sunt decât la câteva mile distanţă. Tati le-a spus tuturor din familie că şi el a urmat ia SMU şi a locuit în tabără şi că e mai bine pentru mine. Dacă rezultatele mele scad, n-o să mai pot continua cursurile. - Bine. Rămâi aici şi învaţă. Dar ai să regreţi că n-ai venit. O să mergem la lac. în săptămânile următoare nu o să mai fie o vreme atât de caldă şi-i păcat că nu profiţi acum de ea.- Cine mai merge? şopti Karen pe gânduri. -Doar Ryan. Nu-i o petrecere sau ceva de genul ăsta. Karen clătină din cap: - Nu pot. Ar trebui să fiu nebună să mă gândesc la aşa ceva. Chelsea se uită la ceas. - Fug!e-am spus că-l aştept în faţă. Eşti sigură că nu te răzgândeşti? - Distracţie plăcută. Şi să-ţi fie ruşine că eu rămân aici cu literatura engleză în timp ce tu te distrezi. Şi Karen zâmbi: Nu, îţi doresc distracţie plăcută cu adevărat. îmbrăţişează-l pe Ryan din partea mea. - Bine. în timp ce se îndreptă spre uşă, Chelsea înşfacă o eşarfă înflorată. Străbătu în grabă holul şi scările. Deşi-I vedea zilnic pe Ryan, era întotdeauna nerăbdătoare să ajungă alături de el. Era cu Karen când îl întâlnise pe Ryan Morgan la o serată la colegiu, în anul doi de studenţie. De atunci deveniseră nedespărţiţi. Amândouă îl iubeau, iar el părea că ţine la ele în mod egal. Chelsea îl tachina adesea că i-ar plăcea să se însoare cu amândouă şi el v era de acord. Ryan aştepta la capătul scărilor. Se suiră în maşină şi se îndreptară spre lac. - Karen învaţă prea mult, spuse el, o să vezi, ea o să reuşească, iar noi o să ne sfârşim bătrâneţea trăind în umbra succeselor ei. - Un trio până la sfârşit, îi zâmbi Chelsea. Rareori se întâmpla să rămână singură cu Ryan şi în sinea ei se bucura că nu venise şi Karen cu ei. - Mai avem doar câteva săptămâni până se termină şcoala. După aceea vom fi independenţi. Te-ai gândit vreodată la asta? Ryan o luă pe Chelsea de mână. Ea îi studia profilul. Era frumos, înalt şi inteligentEra cel mai grozav. După părerea Chelsei, inteligenţa era ceva sexi. Nu ar fi putut să se îndrăgostească vreodată de un bărbat care n-ar fi fost inteligent. Ryan avea păr castaniu la care se adăuga farmecul ochilor de culoarea întunecată a pinului. Era bine făcut, musculos, fără să fie gras şi o făcea pe Chelsea să se simtă protejată. - Mă gândesc mult la terminarea colegiului. E cam înspăimântător, nu-i aşa? Să te ţii pe propriile tale picioare? - Da, asta cam aşa e. Eu am bătut la maşină nişte oferte pe care le voi trimite companiilor care ar putea avea nevoie de programatori de compiutere. Aş vrea să rămân în Dallas, dacă ar fi posibil. Chelsea se întrista. - Nu m-am gândit că ai putea pleca - m-am obişnuit să te văd mereu. Tu şi Karen sunteţi cei mai buni prieteni ai mei. El o strânse de mână liniştitor. - Sunt sigur că se va găsi cineva în tot Dallasul ca să mă angajeze. Nici eu n-aş vrea să fiu departe de vreuna dintre voi. îndreptându-se spre Stemmons Freeway, Chelsea admira cerul Dallasului. - E caraghios, nu-i aşa? Mi-am dorit de atâţia ani să lucrez ca artist independent şi acum, când e gata să mi se împlinească dorinţa, mă tem. - Nu ţi-ai ales o carieră prea uşoară. E ştiut că artiştii mor de foame prin mansarde în aşteptarea marii lovituri. Ai putea face ceva în domeniul artei comerciale. - Asta nu mă interesează. Mie-mi place să pictez. O  să-mi chivernisesc banii cu grijă, dar asta voi face! Ea râse nervos: - N-ar fi fost acelaşi lucru dacă aş fi avut banii lui Karen.- E bine că are bani. Ce-ar face altfel cu o diplomă de conservator? N-o să aibă un certificat de profesoară. - Da. Dar ştii cum e Karen. Ea pluteşte prin viaţă şi întotdeauna ajunge pe culmi. Probabil că i se va oferi să cânte la pian într-un loc elegant unde va fi plătită cu o avere,şi-şi va putea programa orele după bunul ei plac. - îţi închipui ce-ar face familia ei dacă şi-ar lua vreun serviciu? răspunse cu o strâmbătură Ryan. Ei n-au asemenea intenţii cu ea. Chelsea se uită la el. - Părinţii lui Karen au trimis-o la colegiu în intenţia de a-şi găsi un soţ bun. Diploma este pe planul doi. Până acum Chelsea nu-şi dăduse seama că Ryan intuia asta. - E încăpăţânată când ia o hotărâre. - Tot atât de încăpăţânată ca şi tine? îi făcu el cu ochiul. - Nu chiar, râse forţat Chelsea. După o jumătate de oră ajunseră la Grapevine Lake şi parcară la locul obişnuit. Ryan aduse o cutie cu gheaţă din maşină, în timp ce Chelsea întinsese o pătură pe jos. - Cred că o să-ţi placă sandvişurile de Bologna. - Le-ai pregătit tu? îl tachina ea. E o reţetă veche de familie? - N-ai decât să râzi. Sandvişurile mele, deşi nu sunt ingenioase, sunt gustoase. Se aşezară pe pătură, cu picioarele încrucişate, şi Ryan îi întinse lui Chelsea un sandviş şi o cutie cu bere. - Am pregătit gustări pentru trei persoane. Credeam că va veni şi Karen. - O să-i duc unul şi ei. Pun pariu că aş putea strecura chiar şi o cutie cu bere. Dacă m-ar prinde careva i-aş spune că eu am luat-o ca să-mi clătesc părul cu ea. - Si cine te-ar crede? - Probabil că nimeni. Ea muşcă din sandviş. Chiar că e bun. Ryan desfăcu o pungă cu cartofi prăjiţi şi o puse între ei. - Ai să rămâi o vreme în Dallas? Ea dădu din cap: - Mă simt legată de locul ăsta. îmi place aici. Multor tineri le place să se mute de colo-colo, dar eu nu fac parte dintre ei. - Părinţii mei se aşteaptă să mă întorc în Colorado, dar acum Dallasul e casa mea. Fratele meu probabil că se va stabili la Boulder de îndată ce va termina şcoala. Presupunând că o va absolvi. Ryan făcu o strâmbătură pentru a sublinia că a fost o glumă. Fratelui lui îi plăcea atât de mult să înveţe încât Ryan zicea că ar rămâne la şcoală veşnic dacă ar fi posibil. - Ştiu genul de loc în care mi-ar plăcea să mă stabilesc. Un atelier mare aşa cum se poate vedea în filme, în New York. într-un capăt aş putea să pictez, iar în celălalt să locuiesc, ca să nu fie nevoie să mă tot deplasez între studio şi casă. Chelsea luă un cartof prăjit. - Ar fi perfect pentru tine. Dar unde poţi să găseşti în Dallas un atelier încât să fie suficient şi pentru mine şi s£ poţi locui şi tu acolo? Chelsea îi zâmbi. - Poate că am putea locui cu toţii acolo ca să avem grijă unii de alţii. Cehii lui îi întâlniră pe ai ei. - Nu cred că ar putea să dureze prea mult timp. Trei persoane ar putea să devină în curând prea multe. înainte de a răspunde, Chelsea sorbi din berea rece: - Atunci., care vor fi cei doi? -Tu şi cu mine am putea să trăim împreună liniştiţi.Ea puse încet, jos, cutia cu bere. - Da. Am putea. Inima i se opri în loc şi îşi teri privirea ca să nu observe Ryan ce efect avuseseră vorbele lui asupra ei. - Uneori e o uşurare să fim numai noi doi. - Lasă, că-ţi place să fii şi cu Karen. - Da, dar te iubesc şi pe tine. Chelsea se întoarse către el. Spusese adesea că le iubea pe amândouă, dar niciodată pe tonul acesta. El o privea cu atenţie, şi i se citea dragostea pe faţă. - Eşti atât de frumoasă, spuse el cu căldură, mângâindu-i părul şi prefirându-l printre degete ca pe mătase. - Cred că mai bine ne-am plimba până la lac. Chelsea se ridică în picioare. Nu trebuia să uite că şi Karen îl iubea. După ce strânse resturile picnicului, porniră spre malul apei. Soarele era foarte jos, aurind înaltul, nori subţiri se profilau pe trandafiriul pastelat al cerului la vest. Bătea o briză slabă, şi oglinda lacului reflecta paleta de culori mereu schimbătoare a apusului. - E atât de frumos aici, spuse ea cu un oftat de mulţumire. - De ce ai vrut să ne plimbăm? Spune drept. Era conştient de căldura mâinii cu care o ţinea de mână şi a degetelor care li se înlănţuiau. - Sunt cea mai bună prietenă a lui Karen. Şi ceea ce simt nu-i în interesul ei. - Şi noi doi suntem cei mai buni prieteni. Simţi faţă de mine acelaşi lucru pe care-i simţi faţă de Karen? - Sigur că nu, râse ea încetişor la această aluzie. Nu, simt cu totul altceva pentru tine. El îi strânse încheietura mâinii şi încetini pasul. - De curând am descoperit că vreau să fiu singur cu tine, să te privesc râzând şi să-mi amintesc acest tablou înainte de a adormi.Chelsea nu ştia ce să răspundă. O parte din ea ar fi vrut să-l ţină în braţe şi să nu-l părăsească niciodată. O alta o punea în gardă că dacă ei doi vor începe să se iubească mai mult decât o iubeau pe Karen, aceasta ar suferi, il înlănţui cu o mână. îi plăcea să-l atingă. Trupul lui era atât de suplu şi de excitant. - Şi eu mă trezesc gândindu-mă mereu la tine. De cum ajunseră la un teren mocirlos, se întoarseră şi se uitară către maşină. Soarele coborâse sub orizont şi umbrele de pe cer şi lacul luaseră nuanţe purpurii şi trandafirii. Chelsea auzi o pasăre de noapte strigând dinspre copaci. Nu-ş vorbiră până nu se apropiara de pătura pe care o lăsaseră întinsă. - Cred că ar trebui să ne întoarcem, spuse fără tragere de inimă Ryan. Aproape că s-a întunecat. - Ar trebui, zise ea. N-ar fi vrut totuşi să plece. - Să mai bem o bere înainte de asta, ce zici? - E-n regulă. Se aşezară pe pătură şi priviră în depărtare spre apă. Simţi răceala berii, iar în curând o căldură plăcută o străbătu, ridicându-se din stomac. - Ce se va întâmpla dacă nu vei găsi o slujbă în Dallas? întrebă ea. N-aş vrea să te muţi. - Te-ai putea muta cu mine. - Nu cred că mama lui Karen ar fi de acord cu asta! - Păi n-am spus s-o luăm şi pe Karen. Chelsea îl urmări cum aruncă în răcitor cutiile goale şi cum îi întinde o cutie cu bere. Aproape imperceptibil zise: - Şi Karen te iubeşte ca şi mine. - Ştiu. Şi eu o iubesc. Dar, cum ai spus tu de atâtea ori, nu vă pot avea pe amândouă. Trebuie să aleg. Faţa lui aproape că nu se distingea în întunericul care se lăsase.- Şi asta-i hotărârea? Ai ales? - Da! Am ales! Chelsea bău berea mai repede decât s-arf i cuvenit. Trebuia să se gândească. - O să-mi spuică-am făcut o alegere proastă? şopti Ryan. - Nu, răspunse ea cu o ezitare, în timp ce încerca să-i citească expresia din ochi. Nu, dar mă întreb ce-aş putea să-i spun lui Karen. El zâmbi crispat. - Chiar când nu-i aici tot este între noi. Chelsea aruncă în răcitor cutia goală. Ryan o prinse de mână şi o trase mai aproape. - Vreau să fiu numai cu tine. Cel puţin astă seară, îşi simţi inima cum îi bătea în gât, iar el era atât de aproape de ea încât abia mai putea să gândească. Sentimentul pe care-l nutrea pentru Ryan era mai puternic decât prietenia faţă de Karen. Cu un suspin, se lăsă în braţele lui pline de dorinţă. El o sărută la început delicat, apoi cu pasiune crescândă. Chelsea se încălzi şi ea. Când o aşeză pe pătură şi se întinse lângă ea, Chelsea se lipi de el şi-şi încolăci picioarele pe ale lui ca să-l tragă mai aproape. Ryan o acoperi cu sărutări de la golul cald din spatele urechii până către curba gâtului. Chelsea era sigură că-i simţea pulsul grăbit, dovada de netăgăduit a excitării cu care îl primea. în timp ce buzele lui alunecau în jos, zăbovind pe curba sensibilă unde gâtul întâlnea umărul, închise ochii. Când degetele lui îi găsiră nasturii bluzei, o fulgeră un gând fugar despre Karen, amintindu-i că n-ar trebui să-l lase să facă asta. îl iubea pe Ryan, şi nu dorea mai mult pe lume decât să i se dăruiască. Buzele lui urmau degetele care-i pipăiau fiece milimetru de piele. Cheisea tremura de dorinţă şi erasigură că Ryan înţelegea aceasta. El îşi ridică în sus capul în timp ce-i atingea cu degetele sânii dezgoliţi. - Dacă nu vrei să continui, mă opresc, şopti el. Ea dădu încet din cap negativ. - Nu, nu vreau. îşi ridică în sus capul ca să-i întâlnească buzele, să-i simtă gura. Chelsea îşi strecură mâna pe sub puloverul lui plimbându-şi palmele peste pielea-i înfiorată. - E atât de plăcut, murmură ea printre sărutări. Aş vrea să fac asta veşnic. - Şi eu te doresc. Doamne, cum te doresc! Tremurul din vocea lui dovedea emoţia stăpânită. Ea ştia că Ryan se lupta să-şi păstreze controlul, să facă să dureze cât mai mult momentul. - Chelsea, murmură el, pronunţându-i numele ca pe un farmec. El îi dădu bluza la o parte, şi când flanela lui se frecă de sfârcurile ei, Chelsea îşi ţinu respiraţia. Ryan o ţinea strâns cu faţa îngropată în părul ei. în timp ce mâinile-i pipăiau pieptul, îi spuse: - Eşti atât de frumoasă! - E prea întuneric ca să vezi, îl tachina ea, sărutându-l pe ureche. - N-am nevoie de lumină ca să cunosc frumuseţea ta. Degetele lui se mişcau încet în jos către abdomenul ei spre nasturele blugilor. Chelsea încercă să-l ajute, dar el îi dădu mâinile la o parte: - Lasă-mă pe mine, spuse el. M-am gândit atât la asta, vreau s-o fac singur. După ce-i descheie nasturele, îi trase cu grijă fermoarul blugilor şi Chelsea îşi săltă coapsele ca să-i poată el trage în jos pe picioare. Simţea pe piele aerul rece al nopţii, dar n-o supăra. Voia să fie conştientă de orice senzaţie posibilă şi să şi-o poată aminti veşnic.Ryan o mângâie pe coapse şi în jos pe curba picioarelor. Răsuflarea lui era sacadată, indicând că era la fel de excitat ca şi ea. Chelsea dibui fermoarul blugilor lui. - Ţi-e frig? întrebă el, plimbându-şi mâinile pe pielea ei. - Nu, şopti ea. Nu cred c-o să-mi mai fie vreodată frig. Era adevărat. Atingerea mâinilor lui şi sunetul vocii lui o distrăgeau. Ryan îşi aplecă gura spre pieptul ei şi Chelsea îşi dădu seama că atingea limita plăcerii. Ryan îi prinse sfârcul cu gura şi-l supse delicat, năpădind-o valuri de dorinţă cutremurătoare. El ştia cum s-o atingă ca s-o ducă pe culmile extazului. Cum se încolăcise pe el, oferindu-i cât mai mult din trupul ei, mâna lui Ryan alunecă în jos pe coapse până la căldura dintre picioarele ei. Chelsea nu mai făcuse niciodată până atunci dragoste, dar trupu-i ştia exact ce trebuia să facă. îşi desfăcu picioarele, şi mâna ei împinse blugii lui în jos ca să-i poată atinge carnea fermă a feselor. Ryan se răsuci şi dădu din picioare ca să se elibereze de blugi, apoi trase şi pantalonii ei. Când se întinse jos şi se lipi de ea, Chelsea respiră scurt, uluită de senzaţia pe care o avu la atingerea celor două trupuri goale. Işi trecuse peste cap sveterul şi-l aruncă în iarbă. Peste umărul lui văzu luna ce se iţea dintr-un nor. în lumina lunii, Ryan semăna cu un zeu grec turnat în argint. îl atinse aproape cu veneraţie, urmărindu-i netezimile şi curbele muşchilor şi ale sinuozităţilor. - Eşti frumos, şopti ea. - Şi tu eşti. Ryan se ridicase în coate şi o privea ca şi cum acum o vedea pentru prima dată. - Chelsea, cum am putut să fiu atât de orb până acum? Ea îi zâmbi deschis. Nu simţea nici o jenă sub privirea lui scrutătoare. îi făcea impresia că se bucura privind-o şi ea era fermecată de el. întinzându-se îşi plimbă degetele pe pieptul şi pe abdomenul lui plat. - Aş vrea ca totdeauna să-mi amintesc de ţine aşa. - Eu nu vreau să-mi amintesc de tine.Vreau să fim împreună. Chelsea îi puse vârful degetului pe buze. - Fără angajamente, fără îngrădiri. Vreau să fim liberi ca vântul, ca razele lunii. Acesta-i singurul mod de a face să dureze dragostea. - O să-mi aduc întotdeauna aminte de ţine cum eşti în starea asta, scăldată de lună şi privindu-mă cu dragoste în ochi. Ryan îi dădu părul la o parte de pe faţă. Cum stătea întins peste ea, prinse un colţ al păturii şi îl trase peste ei. - Nu vreau să-ţi fie frig. Ea îi trecu degetele prin păr: - Nu-i nici un pericol din punctul ăsta de vedere. Se sărutară din nou şi Chelsea îi răspunse cu patimă. în. timp ce Ryan o pipăia cu iscusinţă, dorinţa creştea în ea şi se transforma în extaz. Când în cele din urmă fu pregătit s-o pătrundă, Chelsea era mai mult decât gata. Pieptul ei palpita la atingerea lui, la sărutările lui, şi, instinctiv, ştia că el era pe cale să umple un gol despre care ea nu ştiuse niciodată până atunci că exista. La început avu o senzaţie de disconfort şi se crispa. Atunci se opri şi o sărută din nou. Chelsea uită imediat disconfortul şi începu să se mişte împreună cu el, împingându-l din ce în ce mai adânc în ea. Ryan nu se grăbea să termine, şi fiecare ghicea ce-i plăcea celuilalt şi ce-i producea bucurie. Când Chelsea crezu că nu mai trebuia să prelungească plăcerea, el înteţi mişcările şi deodată simţurile ei se transformară într-un vârtej care explodă. Chelsea scoase un ţipăt scurt şi-l ţinu mai strâns. El o trase mai aproape, şi, după ultima lui împingere, ea îşi dădu seama că şi el avea aceleaşi senzaţii ca şi ea. Rămaseră mult timp îmbrăţişaţi, nedorind să se mişte sau să vorbească. Chelsea nu se simţise niciodată mai iubită, mai protejată şi mai satisfăcută. Era ca-şi cum o parte din viaţa ei izbucnise brusc şi-l integrase şi pe el; şi partea aceea din ea i-ar fi lipsit dacă nu ar fi fost cu el. Ryan o sărută pe frunte şiLi apăsă capul pe pieptul lui. Dându-i părul la o parte, îi spuse: - Visurile mele nu au reflectat realitatea. Nu mi-aş fi închipuit că poate fi atât de minunat! Ea îşi puse palmele pe pieptul lui şi zâmbi mulţumită. - Nici eu. - Nu mi-ai spus că n-ai mai făcut dragoste până acum. Glasul lui puternic era catifelat în întuneric şi parcă-i mângâia sufletul. - N-a venit vorba niciodată. Ea îşi ridică capul ca să-i zâmbească: Sunt bucuroasă că te-am aşteptat pe tine. - Chelsea, îmi eşti atât de dragă. Nu vreau să mă despart niciodată de tine. Vreau să mergi cu mine acasă să facem dragoste tot restul nopţii. - Ar putea să se supere colegul tău de cameră. El suspină. - Putem să mergem la un motel. - Trebuie să mă întorc la cămin. Karen ar fi îngrijorată dacă nu m-aş întoarce toată noaptea. Deodată îşi dori să nu se fi gândit la Karen. - Dacă va trebui să plec de aici ca să-mi găsesc o slujbă, ai vrea să vii cu mine? - Te voi iubi întotdeauna. Asta-mi place la tine, că mă laşi să fiu liberă şi că şi tu eşti liber; nici unul dintre noi nu vrea să-l lege pe celălalt de el. - Asta înseamnă că vei veni cu mine dacă va trebui să plec? - înseamnă că vom vedea ce-i de făcut când se va întâmpla. Şi-i zâmbi, convinsă că l-ar urma până la capătul lumii, sigură că el înţelege aceasta. Suntem ca în episodul din Profet. Vântul bate între noi, şi noi nu creştem unu-n umbra celuilalt. Ryan rămase tăcut şi ochii-i priveau în gol. - S-a întâmplat ceva? întrebă ea. - Nu. Nimic. El o sărută din nou şi se ridică. Ea îl privi cum îşi trăgea sveterul şi cum căuta cu privirea chiloţii şi_ blugii. II supărase ceva, dar nu-şi dădea seama ce. înţelesese greşit ce vrusese să spună ea? Pasajul la care se referise în legătură cu dragostea şi cum s-o păstrezi liberă şi vie. îşi dădu seama că se făcuse frig, şi-şi puse bluza. în timp ce şi-o încheia, el îi întinse chiloţii şi blugii. - N-o să regret niciodată seara asta, spuse el în vreme ce ea îi lua din mâna lui. - Nici eu. Dar, Ryan, aş vrea să nu ştie Karen. Eşti de acord? - N-are de ce să ştie. Faţa lui era enigmatică. - Am greşit ceva? întrebă ea. Spune-mi ce s-a întâmplat? -Te-am întrebat dacă ai merge cu mine şi mi-ai răspuns că nu. Nu mă aşteptam la asta. - Nu pot să merg cu tine, spuse raţional Chelsea. Trebuie să rămân la cămin, şi aşa voi face. Nu-mi permit să închiriez un apartament. Şî, în afară de asta, (Hei unul dintre noi nu vrea să fie legat. Ştii că-i aşa. De multe ori am discutat asta. Nu ţi-ai schimbat părerea, nu-i aşa? - Sigur că nu. El îşi întoarse privirea şi termină să se îmbrace, apoi începu săîmpăturească pătura. - Ryan, spuse ea, punându-i mâna pe braţ ca să-l facă să se oprească din lucru. Seara asta a fost cea mai frumoasă din viaţa mea. N-o s-o uit cât voi trăi. Eşti minunat şi te iubesc. - Şi eu te iubesc, Chelsea. Te-am iubit întotdeauna. Ryan se uită ca şi cum ar fi vrut să mai spună ceva, dar n-o făcu. Chelsea luă pătura din mâinile lui şi continuă s-o împăturească. Nu-şi dădea seama ce-l supărase, aşa că trase concluzia că probabil o judeca greşit. Şi-apoi îl cunoştea pe Ryan cum se cunoştea pe sine însăşi. Momentul lor de dragoste fusese cea mai frumoasă şi cea mai desăvârşită experienţă, la care vor visa în nopţile ce vor urma. Pe când el punea răcitorul în maşină, Chelsea zâmbi la amintirea extazului pe care îl stârnise. Capitolul doi - Felicitări, e-n regulă, doamna Cavin, zise doctorul când se întoarse în camera în care o examinase, zâmbind şi privind atent prin ochelarii cu lentile bifocale la diagrama ei. Eşti însărcinată. Chelsea îl privi tăcută. Fără să-şi întoarcă ochii spre ea, în timp ce făcea adnotări pe diagrama ei, doctorul continua să-i vorbească. - Am bănuit despre ce este vorba de îndată ce mi-aţi spus simptomele. îşi dădu capul pe spate şi-l întinse către perete ca să consulte un calendar farmaceutic. - Aşa! Să vedem. Ultima perioadă aici. Asta-nseamnă că trebuie să fii în...   -Sunteţi sigur? îi tăie vorba Chelsea. Deşi se aşteptase că-i va confirma temerile, nu-i venea totuşi să creadă. - Nu ţi-am indicat încă nimic exact. Lasă-mă să socotesc... - N-am vrut să vă contrazic. Am vrut doar să întreb dacă sunteţi sigur că sunt...? - însărcinată. Aa, da. Absolut sigur. Sunteţi la prima sarcină? Eafclătină din cap nemaiputând să rostească nimic şif ferindu-şi ochii. Un val de emoţie îi învălmăşi gândurile şi simţi un nod greu ca plumbul în stomac. Era însărcinată. - Am să-ţi prescriu nişte vitamine în perioada prenatală. Eşti puţin cam slabă. Nu trebuie să iei prea mult în greutate acum. E mai bine să te menţii aşa, decât să dai jos după aceea. Doctorul chicoti şi Chelsea îl văzu ,cum o scrutează pe deasupra ochelarilor. Să nu te iei după ce spun soţiile bătrâne că acum trebuie să mănânci cât pentru doi. Clar? - Nu. Chelsea stătea în picioare şi-şi trăgea cureaua genţii pe umăr. Nu, n-o să fac asta. Greaţa o încerca din nou şi n-avea ce face. Când doctorul se întoarse spre calendar, ea se îndreptă spre uşă, aruncându-i un bună ziua peste umăr. El o strigă înapoi, pentru că nu-i fixase data la care să revină, dar Chelsea nu-l luă în seamă; se prăbuşea lumea peste ea şi trebuia să meargă mai departe. Cu cât mergea mai departe, cu atât devenea mai tulburată, iar când ajunse pe coridor începu să alerge. Năvăli afară şi trase puternic în piept aerul rece de primăvară încetinindu-şi paşii într-un mers repede. însărcinată! Mintea ei nu voia să admită. Probabil că doctorul se înşelase! Nu i se putea întâmplaţi una ca asta! Chelsea se strecură în vechea ei maşină uzată şi se răbuşi peste volan-. Lacrimi fierbinţi îi năpădiră ochii, şi n nou val de teamă şi de dezamăgire ameninţa s-o ufoce. înghiţi cu greutate şi strânse mai tare din ochi ca să pună stavilă potopului de lacrimi. însărcinată! Trebuia să-i spună lui Karen. Şi lui Ryan. Se îngrozea să le spună. Ryan se va căsători cu ea, nu se îndoia de asta. Era persoană mult prea etică şi prea riguroasă ca să procedeze altfel. Dar ea nu voia să se căsătorească. Nu acum. Peste vreo două luni îşi va lua diploma, îşi va începe cariera şi o viaţă nouă. Pentru asta muncise atâta timp! Ca orice tânără voia şi ea să se căsătorească şi să aibă copii cândva. Dar nu acum! Ce va gândi Ryan? Şi ce efecte va avea sarcina ei asupra lui Karen şi a prieteniei lor? Chelbea şi Karen erau cele mai bune prietene, încă din primele clase elementare de la Buchanan. Karen era atât de liniştită şi de timidă încât avea nevoie de tovărăşia Chelsei, care era mai agresivă. Mai târziu, când au ajuns la vârsta flirturilor, Chelsea reuşea să cocheteze mai uşor decât Karen cu băieţii şi, de multe ori, după câte-şi amintea, ea însăşi curma întâlnirile cu vreun băiat pe care constata că-l plăcea Karen. Ryan fusese o excepţie. La început, cei trei se legaseră printr-o prietenie puternică dar, pe măsură ce trecea vremea, amândouă se îndrăgostiseră de el. Chelsea ştia că el era singurul bărbat de care Karen se îndrăgostise cu adevărat; dar de data asta Karen nu fusese capabilă să se retragă. Era sigură că niciodată nu făcuse dragoste cu Ryan - şi cu nimeni altcineva, nu numai pentru că era timidă, ci şi pentru că, dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, ar fi mărturisit. De obicei, şi Chelsea era la fel de deschisă, adesea spunându-i fui Karen mai mult decât ar fi vrut să audă aceasta, dar Karen habar n-avea cât de departe mersese. Chelsea sperase că niciodată Karen nu va afla despre cele întâmplate. Acum, când vorbele doctorului nu-i mai răsunau în urechi, se simţea ciudat de toropită şi-şi închipui că asta se datora şocului. Cu ochii uscaţi, se ridică de pe volan şi îşi dădu la o parte de pe faţă părul castaniu. Ar fi trebuit să folosească un nume fals, se gândi. Va încerca oare doctorul s-o caute în vederea unei vizite viitoareÎ.Spera că nu. Nu voia să-l mai revadă niciodată. Cel puţin avusese decenţa s-o numească "doamna Cavin", deşi nu indusese acest titlu în formele pe care le completase înainte de a fi examinată şi nu purta verighetă. Făcu socoteala în gând a săptămânilor ce se scurseseră din noaptea petrecută sub cerul liber. După cum remarcase doctorul, era slabă şi nu era înaltă, ceea ce însemna că sarcina ar putea fi evidentă în momentul când îşi va lua diploma. Simţi o strângere în stomac gândind la ceea ce se va cleveti în spatele ei. Să-i spună lui Ryan despre sarcină ar fi cel mai greu lucru de care s-ar simţi în stare vreodată. Ryan şi-ar putea închipui că o face numai ca să-l şantajeze. Ceea ce era foarte departe de adevăr, dar ea ştia că există fete care procedează aşa. Cu un oftat, Chelsea porni maşina şi după ce străbătu Preston Road, intră în traficul din Dallas. în primul rând, trebuie să-i spună lui Karen. Asta nu era un lucru pe care să-l hotărască singură. Trebuia să stabilească împreună cu ea ce să-i spună lui Ryan. Parcurgând încet străzile veşnic aglomerate şi uitând să ia aminte la celelalte maşini, începu să chibzuiască la o eventuală căsătorie cu el. Era inginer electrician de mare valoare, hotărât să-şi facă o carieră în designul de computere. Trimisese deja mai multe propuneri, dar nu primise încă nici un răspuns. El nu-i va pretinde să renunţe la cariera artistică pentru el şi pentru copil, dar Chelsea ştia că un copil îţi schimbă viaţa. Cu timpul, s-ar putea să nu-i mai placă de ea şi de copil. Şi ce se va alege de speranţele şi de planurile ei? Chelsea era o artistă de un talent ieşit din comun, cel puţin aşa-i spuseseră toţi cei care-i văzuseră lucrările. Chiar şi profesorii îi spuseseră că avea posibilitatea de a ajunge departe. Dar creaţia cere nesfârşite ore de muncă neîntreruptă, uneori până târziu în noapte. N-ar putea să se concentreze şi totodată să îngrijească şi de copil. Când îi veni în minte ideea rezolvării acestui coşmar, Chelsea o respinse numaidecât. La dreptul de opţiune de a face sau nu un avort ea nu se gândise niciodată. Totuşi, aces: gând începu s-o obsedeze. Un avort ar fi rezolvat totul. Până să ajungă la tabăra Universităţii Southern Methodist, se obişnuise cu ideea. Se rezolva repede, după câte auzise, şi într-o discreţie deplină. O prietenă făcuse un avort cu câteva săptămâni mai înainte; de la ea va afla cu cine să ia legătura. Dar, chiar când tocmai îşi zicea că zbuciumul din mintea ei se încheiase, conştiinţa îi stârni argumentul că mai bine să aleagă calea cea mai uşoară, că nu e bine să recurgă la avort, dar dacă va păstra copilul, îşi va pierde libertatea. Iar libertatea fusese întotdeauna foarte importantă pentru Chelsea. O găsi pe Karen în dormitorul pe care-l împărţeau amândouă. Chelsea nu ştia,cum să înceapă. - Bună. Mă întrebam pe unde umbli. Karen ţinea în mână o pereche de blugi de designer. Mi i-a trimis mama. Aşa-i că-s grozavi? la te uită! cu strasuri pe buzunarele de la spate. Karen o privi mai de-aproape pe Chelsea şi zâmbetu-i pieri de pe faţă. Ce s-a întâmplat? Fără nici un cuvânt, Chelsea se aşeză pe patul ei şi-i făcu semn să se aşeze lângă ea. Acesta era un ritual pe care-l stabiliseră cu mult timp în urmă atunci când îşi făceau confidenţe. Dacă situaţia n-arf i fost atât de catastrofală, Chelsea ar fi zâmbit la amintirea vreunor intimităţi pe care şi le mărturisiseră în decursul anilor. Karen se aşeză şi se uită la ea - Arăţi îngrozitor Nu e în legătură cu diploma aşa-i? Ţi-am spus eu să-ţi iei gradul de analist! - N-are nimic de-a face cu chimia sau cu diploma. Cel puţin nu în sensul acesta. - Mă sperii. Karen puse blugii în poală, şi ochii ei cenuşii măriţi o priveau speriaţi. - Am fost la doctor. Karen se uită la ea fără să priceapă,nimic. - Eşti bolnavă? De ce te-ai dus la doctor?  * - Dacă n-ai pleca din zori la cursuri ai fi observat că nu mă simt bine dimineaţa. îşi feri ochii de privirile lui • Karen. în fiecare dimineaţă. Karen râse: - Ce spui? Eşti însărcinată? Cuvântul scăpă de pe buzele lui Karen ca şi când ar fi fost vorba de o imposibilitate. Pe Chelsea o podidiră lacrimile, dar ea luptă să şi le reţină. Zâmbetul lui Karen se şterse încet. - Dar nu eşti? Când Chelsea dădu din cap afirmativ, ea spuse: Nu e cu putinţă! Spune-mi că nu-i adevărat. - Evident că-i adevărat. Karen rămase înmărmurită un timp care păru o veşnicie. în cele din urmă, cu glas pierit, o întrebă: - Al cui e copilul? Chelsea se uită într-o parte şi înghiţi cu greutate: -  - Al lui Ryan. Se lăsă o tăcere grea. Până la urmă Karen spuse cu asprime .- Nu ştiam că voi doi... înţelegi. - Păi da. Chelsea îşi puse mâna peste mâna lui Karen: - N-am făcut- decât o dată. O singură dată, îţi jur! Ochii cenuşii ai lui Karen mari şi aprigi, o priveau pe Chelea ca pe o străină, şi nici un muşchi nu i se mişcă pentru a răspunde la atingerea ei. Chelsea îşi retrase mâna şi-şi întoarse ochii de sub privirea scrutătoare a prietenei. - A fost în seara când ne-am dus la lac. îţi aminteşti? Tu ai rămas acasă să înveţi pentru testul de literatură engleză. M-am întors târziu, şi ai observat că băusem prea mult. - îmi amintesc, spuse Karen, încercând să-şi ascundă emoţia din glas, dar Chelsea simţi încordarea din el. - Ei bine, făcusem mai mult decât băusem. Chelsea se ridică în picioare şi se duse până la dulap şi-napoi. Nu ţi-am spus, pentru că eram hotărâtă să nu se mai întâmple niciodată. Cu un tremur în glas, Karen spuse: - Nu-mi vine să cred că Ryan a putut să facă una ca asta. - Doar nu e călugăr! Pur şi simplu ne-am pierdut controlul, asta e. - Cu mine nu s-a întâmplat aşa ceva. Glasul lui Karen era acru. Eu niciodată nu m-am abandonat în aşa hal. Câteva minute, cât Chelsea se zbuciumă prin cameră, rămase tăcută, apoi, reuşind să-şi stăpânească tulburarea, declară net: - O să te ia de soţie, ştii asta. Ryan n-o să te părăsească. Chelsea se opri din mers şi se întoarse către ea. - Păi tocmai asta e. Nu vreau să mă căsătoresc. Karen rămase cu gura căscată. : - Să nu te căsătoreşti! Dar trebuie. Ce-ai să faci altfel? Să-ţi creşti singură copilul? Ryan va insista să aibă grijă de tine. - Nu înţelegi? Ţin prea mult la Ryan ca să-i fac una ca asta. Trase puternic aer în piept. N-am să păstrez sarcina. Karen sări în picioare, cu o expresie de uluire pe faţă. - Ce-ai spus? Nici să n-aud aşa ceva! Chelsea o apucă de braţ: - Ba da, pentru că am nevoie de tine! Dacă aş fi putut s-o fac singură, aş fi făcut-o. - Doar nu-ţi închipui că Ryan te va lăsa să faci nebunia asta! - Nu i-am spus nimic, şi nici,tu n-o să-i spui. Mi-a venit destul de greu să-ţi spun şi uitând ce sentimente ai pentru Ryan. Karen îi replică rece: - Se pare că asta n-a avut prea mare importanţă în seara aceea de la lac. - Nu fi rea. Ascultă-mă. Asta-i unul din motivele pentru care nu vreau să fac copilul. Amândouă îl iubim pe Ryan, fiecare în felul ei, iar el ne iubeşte pe amândouă. Ştim asta de mult. Mie îmi place aşa cum stau lucrurile acum. Dacă i-aş spune lui Ryan despre copil, el va crede de cuviinţă că trebuie să mă ia de soţie şi asta va dăuna prieteniei dintre noi două. Recunoaşte, Karen. Nu-i aşa? Karen încuviinţă, în silă, din cap: * - Acesta-i cel mai rău lucru care' s-ar putea întâmpla. Cel mai rău! - De aceea, m-am hotărât să avortez. Nu trebuie să ştie nimeni, niciodată, în afară de noi două. Scotoci în buzunarul de la blugi şi scoase o bucată de hârtie împăturită: - Am trecut pe la Jessica şi am luat adresa de la ea. Karen apucă hârtia de parcă era mânjită. - Asta-i adresa unui ginecolog? spuse ea, uitându-se la hârtie. Parc-ai spus că nu trebuie să ştie nimeni în afară de noi două. Dar ştie şi Jessica. - Nu. Nu ştie.e-am cerut adresa ginecologului spunându-i că este pentru o fată din clasa mea de sculptură. - Bine. Sper că te-a crezut. Altfel, probabil că ar trăncăni la tot căminul. - N-ar face-o. Să nu-ţi închipui aşa ceva. A trecut şi ea printr-o situaţie asemănătoare şi ştie cum îi poate ruina reputaţia unei fete o asemenea întâmplare. Eu sunt mulţumită că am pe cineva cu care pot vorbi. Trebuie să mă programez imediat. Nu mai pot să aştept. Fiecare zi poate să-mi îngreuneze situaţia, după cum spune Jessica. - Şi mie de ce mi-ai spus? - Am nevoie să mă duci acolo cu maşina. Kşren dădu înapoi. - Nu poţi să-mi ceri să fac asta. Fac orice pentru tine, Chelsea - ştii că aş face orice. Dar asta nu pot s-o fac. îţi închipui cum m-aş simţi după ce ai efectua avortul! - Ştiu, dar ce pot să fac? Nu pot să-i spun lui Ryan să mă ducă el. Tu eşti cea mai bună prietenă a mea. Karen rămase tăcută un timp îndelungat. - Bine, am s-o fac. Dar numai pentru că nu văd altă soluţie. Chelsea se duse la telefon. Se opri. - Oare fac bine ceea ce fac? Nu există nici o altă soluţie? - Nu. Nu văd. Chelsea ridică receptorul şi formă numărul. Pe tot drumul până la cămin, Chelsea şezu mută şi palidă. Karen îşi împărţea atenţia între prietena ei şi trafic. - Eşti sigură că ţi-e bine? Chelsea dădu afirmativ din cap, nemaiîndrăznind să vorbească. Lucrurile nu se petrecuseră aşa cum se aşteptase. Abia acum era pătrunsă de ceea ce săvârşise. Se descotorosise de copilul lui Ryan! - Promite-mi că n-ai să-i spui niciodată. Promite-mi! - N-o să spun nimănui. Ştii doar că-ţi păstrez secretele. Ca să-şi reprime greaţa, Chelsea încerca să-şi fixeze atenţia asupra maşinilor care treceau. - Ar fi trebuit să mă duc la el. Ar fi trebuit să aibă şi el un cuvânt de spus. - E cam târziu să te mai gândeşti la asta, şi-apoi ştii că el n-ar fi fost niciodată de acord cu avortul. Karen coti pe Central Expressway spre rampa de ieşire ce ducea spre colegiu: - Cred că ai procedat bine. - Chiar? Chelsea o privi pe Karen pentru prima dată de când se suise în maşină. Sper să ai dreptate. N-am vrut să-l leg la gard. N-am vrut să stricăm prietenia, încât a trebuit să procedez aşa. Cu sarcina mea, distrugeam totul. Simţea nevoia să-şi repete asta întruna. Acum după ce o făcuse, era torturată de sentimentul vinovăţiei. - Ryan n-o să ştie niciodată. Karen coti pe strada taberei. După cum spuneai, asta ar fi distrus totul. Acum putem să ne luăm diplomele aşa cum am plănuit şi ai să-ţi realizezi cariera. Când te vei hotărî să te căsătoreşti, o să poţi avea alt copil. Ultimele cuvinte ale lui Karen o loviră în inimă şi lacrimile începură să-i curgă pe obraji. - Da, este adevărat. N-am nici un motiv să cred că nu voi avea altul. Râse silit. Dumnezeu ştie, sunt fertilă. Râsul i se frânse într-un suspin. Karen se întinse şi o bătu stângaci pe mână. - Nu plânge, Chelsea. Nu suport să te văd plângând. Dacă n-aş gândi măcar o clipă că a fost o greşeală, n-aş putea suporta. Chelsea îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii. - Ai dreptate. Eu am luat hotărârea şi-i prea târziu să mi-o mai schimb. - Cum te simţi? întrebă Karen ezitant. îmi pare rău, nu pot să intru cu ţine acolo. - E-n regulă. Oricum, nu cred că te-ar lăsa. Cred că mă simt perfect. Nu se simţea. Greaţa ameninţa să se transforme în vomă, dar nu-i plăcea să se văicărească şi nu voia compătimirea lui Karen, şi a nimănui altcuiva. Important pentru ea era să fie tare, ca să treacă şi asta, aşa cum a trecut prin toate greutăţile din viaţă. Zâmbind forţat către Karen, spuse: - Sunt puţin obosită. Cred că mi-ar plăcea să mă culc şi să dorm vreun an. Karen îi răspunse la zâmbet, apoi îşi reluă expresia serioasă. - Aproape că am ajuns. Chelsea nu încercă să susţină conversaţia. Lacrimile-i stăteau în gât şi nu-i plăcea să plângă. Următoarele câteva zile a fost şi mai greu. Chelsea se afunda în depresie şi începuse să lipsească şi de la cursuri. îl evitase pe Ryan din ziua în care fusese la doctor, pretextând tot felul de scuze. - Vrea să ştie ce sa întâmplat cu ţine Ce să-i spun? o întrebă Karen. E îngrijorat în legătură cu tine. La fel şi eu. - Sunt bine. Spune-i orice vrei, doar nu-i spune adevărul. Se ghemui în pat şi-şi trase pătura pe cap. - -eam spus că mergi diseară cu noi la film. Joacă Star Wars. Ştiu că vrei să-l vezi. Toţi cei care l-au văzut zic că e bun. - Nu pot să merg. Ce-aş putea să-i spun? - N-ai vorbit cu el de când... Karen se aşeză pe pat lângă Chelsea- Nu poţi să-l eviţi la infinit. Ce-o să-şi închipuie? Chelsea dădu pătura la o parte şi se ridică. - Oare cum aş putea să vorbesc cu el ca şi când nu sar fi petrecut nimic? Doar el se va uita la mine şi va şti că s-a întâmplat ceva. - Ai pierdut puţin din greutate. Cred că aş putea să-i spun că eşti la regim. Karen nu era supraponderală, dar asta numai pentru că îşi supraveghea fiecare îmbucătură. - Nu sunt în stare să văd un film astă^seară. Poate ne ducem mâine amândouă. Ziceai că ai vrea să-l vezi a doua oară. Karen ridică din umeri şi clătină din cap. - întreci orice măsură. Ştii? - Cred că am să mă duc să-mi văd părinţii. Chelsea se uită la Karen să vadă ce reacţie are. - După ce-ţi iei diploma, vrei să spui. - Nu, acum. - Nu poţi să faci una ca asta! Tatăl tău e în Germa­nia. Ce ai de gând cu şcoala? Ne luăm diploma în două luni! - Asta nu mai are atâta importanţă pentru mine ca înainte. Am nevoie de o schimbare. Karen se uita la ea. - Nu poţi sări chiar aşa în avion şi să te duci în Germania! Chelsea nu-i răspunse. Karen se încruntă de îngrijorare. - Trebuie să plec. Mă aşteaptă Ryan. Eşti sigură că nu vrei să vii? N-ar dura mult să te îmbraci. - Nu, du-te. Ştiu că nu-ţi place să pierzi începutul unui film. Karen se opri în drum spre uşă şi i se adresă cu sinceritate. - N-o să faci vreo prostie, nu-i aşa? - O prostie mai mare decât am făcut, vrei să zici? Nu. - Nu-i o hotărâre rea. Chelsea zâmbi trist. - Vreau să spun că am făcut prostie că am rămas însărcinată. - Sunt de acord cu asta, zâmbi Karen. Mă întorc devreme. Străbătând holul, Karen fu cuprinsă de presimţiri rele. Chelsea nu era genul de om.care să-şi facă vreun rău, dar Karen nu era bucuroasă s-o lase singură, acum când era evident că trecea printr-o stare depresivă. în toţi anii de când erau prietene, Karen nu o văzuse pe Chelsea doborâtă la pat, mai mult de o zi. Ryan o aştepta în foaier la capătul scărilor. - Unde-i Chelsea? - N-a venit. O umbră de îngrijorare îi întunecă faţa. - E furioasă pe'mine sau ce? Parcă m-ar evita. Ea îl privi şi încercă să nu şi-l închipuie întins gol lângă Chelsea pe malul lacului. De când îi spusese Chelsea despre cele întâmplate în seara aceea, n-o mai bucura lacul şi nu putea, când îl vedea pe Ryan, să nu resimtă un val de gelozie. Karen era hotărâtă să-şi păstreze virginitatea până se va căsători, dar asta n-o împiedica să fie geloasă pe Ryan. Şi nici să nu fie furioasă pe Chelsea pentru cele întâmplate. Chelsea ştia cât de mult ţinea ea la Ryan. Karen îşi dădu seama că nu-i răspunsese. - Nu, nu-i supărată. Cred că are mult decitit zilele astea. De câte ori mă întorc la cămin, e acolo. Asta era adevărat. Se temea să nu fi lipsit Chelsea de la cursuri mai mult decât se admitea. - Mă tem pentru ea, se trezi spunând. - Te temi, cum adică? - E prost dispusă în ultima vreme. Karen se gândise că trebuia să-i spună asta lui Ryan. El întotdeauna ştia cum săprocedeze cu Chelsea. - Poate că se teme de sfârşitul şcolii. Deşi eu nu mă tem. Mi se pare că parcă aş fi fost toată viaţa la şcoală. - Ştiu. Asta trebuie să fie. Zicea că ar vrea să se ducă să-şi viziteze părinţii. - în Germania? Poate că trebuie să ne ducem toţi trei acolo. Probabil că aici nu voi primi un angajament imediat. Ne-am putea permite o vacanţă, iar eu n-am fost niciodată în Germania. Tu ai fost? - Nu. Şi nu văd cum i-aş spune mamei şi nici dacă m-ar lăsa să merg cu voi în Europa! Ea n-ar înţelege. Şi-aşa zice că suntem prea mult împreună. - Nu cred.câ mama ta mă place. - Te adoră. Tocmai de aceea mă cicăleşte că mi-aş pierde prea mult timp cu întâlnirile. Ea nu înţelege cum de ne putem întâlni eu şi Chelsea în acelaşi timp cu tine. - Suntem prieteni. Unul din zâmbetele cuceritoare ale lui Ryan îi străbătu faţa. Karen se întreba dacă el îşi dă seama ce mult ar fi dorit ea s-o iubească şi fără Chelsea. Se sărutaseră la unele întâlniri în care nu fusese şi Chelsea cu ei, şi găsise că era emoţionant. Lui Karen nu-i plăcuse niciodată în mod deosebit să se sărute, dar felul în care săruta Ryan era într-adevăr plăcut. Ea se uită cu coada ochiului cum îi deschidea uşa. Dacă ar fi purtat copilul lui, n-ar fi făcut ce-a făcut Chelsea. Ar fi încercat să afle dacă se căsătorea cu ea. Uneori bărbaţii trebuie să fie siliţi să facă ceea ce e bine pentru ei. Filmul era pe măsura aşteptărilor lui Ryan, dar el descoperi că atenţia-i zbura. Era mult mai îngrijorat de Chelsea decât îşi dădea seama Karen. El ştia că nu putuse să-i spună lui Karen ce se întâmplase în seara aceea la lac, dar se întreba dacă nu acesta era motivul pentru care Chelsea se eschiva să-l vadă. Spera să nu fie aşa. Noaptea aceea nu semănase cu nimic din trăirile lui. De mult timp Karen şi Chelsea îl tot tachinau că le iubeşte pe amândouă. Dar se îndoia că vreuna dintre ele îşi dădea seama cât era de adevărat. O iubea pe Karen pentru inocenţa ei aproape copilărească şi pentru felul în care-l făcea s-o protejeze de lume. Cu Karen se simţea cu câţiva centimetri mâi înalt. - Dar iubea spontaneitatea şi independenţa Chelsei. Ea era ca un premiu ce i se legăna pe sub nas, de neatins şi tocmai de aceea mai dorit. Chelsea era mult mai complexă decât Karen, şi-l aţâţa până la disperare. Seara petrecută cu ea pe malul lacului l-a convins că pe Chelsea o iubea cu adevărat. Nu pentru că făcuse dragoste cu el,-deşi ştia că n-o | făcuse din uşurinţă. Cu Chelsea se simţea ca şi cum o -stea coborâse din cer şi se aninase de inima lui. Se uita la Karen, în întunericul din cinematograf, care stătea cu ochii lipiţi de ecran şi mesteca încet, distrată floricele. Era drăguţă, poate chiar frumoasă. Ryan n-o iubea mai puţin pentru că o iubea mai mult pe Chelsea. Se temea să-i spună lui Karen că se hotărâse. Nu voia s-o rănească sau să distrugă prietenia de care se bucurau toţi trei. Se apropia absolvirea şcolii. Ar fi fost prea repede să-i spună lui Karen. Voia să-şi petreacă timpul până la sfârşitul anului şcolar exact ca şi mai înainte, insepara­bili,toţi trei cu prietenia nealterată. Sigur, era o şansă hotărârea Chelsei să nu se căsătorească - era teribil de încăpăţânată. Şi-i spusese adesea mai înainte că vrea să fie liberă, să nu se supună nici unui angajament. Dar asta fusese înainte de seara petrecută pe malul lacului. Când sa terminat filmul Ryan şi Karen se întoarseră pe jos la cămin. Noaptea era răcoroasă, aşa că o cuprinse cu braţul după umeri ca să-i ţină de cald. Lui Karen nu-i plăcea să-i fie frig, dar, ca de obicei, uitase să-şi ia o jachetă cu ea. El şi Chelsea o tachinau mereu că are nevoie de cineva care să-i poarte de grijă. Ea zâmbi şi-şi sincroniza paşii cu ai lui. - Când ajungem la cămin, te rog să te duci s-o aduci pe Chelsea. N-are importanţă dacă nu-i aranjată sau cu ce-i îmbrăcată. S-o aduci jos, să văd personal că e bine. E clar? Karen încuviinţă din cap. - Voi încerca, dar ştii cât de încăpăţânată e. - Am motivele mele să fiu îngrijorat. - Şi tu? Karen se uită cu surprindere la el. M-am trezit gândindu-mă la ea tot timpul filmului. - Eşti sigură că nu mă evită? întrebă Ryan dând la o parte părul blond-pal al lui Karen de pe umăr. Karen şi-l lăsase să crească mai lung ca de obicei anul acesta, însă lui Ryan îi plăcea mai mult aşa, deşi ea ameninţase că o să şi-l taie din nou. N-o să-l lase niciodată să-i crească până la talie ca Chelsea. Când ajunseră la Mary Hali, Ryan aşteptă la capătul scărilor căminului până când Karen se duse după Chelsea. O altă pereche care sosise, nu se îndura să-şi spună noapte bună, zăbovind în umbră pentru un ultim sărut. Ryan nu-i băgă în seamă, îngrijorat de ce-i trebuia atât de mult timp lui Karen oa s-o convingă pe Chelsea să iasă afară. Deodată, Karen se ivi, alergând, cu ochii măriţi de spaimă. - Ryan! Aplecat! - Cum a plecat? - Lipsesc şi multe din lucrurile ei! Un fior rece de spaimă îl străbătu. - Nu se poate! - Am vorbit cu îngrijitoarea de la cămin şi zicea că Chelsea a plecat acum vreo oră. Căra două geamantane cu ea! Karen se aruncă în braţele lui: - Cred că a plecat în Germania! - De ce a făcut asta, când absolvirea este atât de aproape? Gândurile lui Ryan se învârtejeau. Chelsea a plecat? Nu putea să plece în Germania fără să-şi termine cursurile. Karen dădu din cap. - Ţi-am spus că a zis că vrea să-şi viziteze părinţii. Probabil că s-a dus acolo! - Doar nu locuiesc în cealaltă parte a oraşului! Nu putea să facă asta! Karen îşi ridică ochii spre el şi Ryan văzu că plângea. - Nu putea să plece altundeva! Şi-a luat aproape toate lucrurile. Tot ce-a încăput în geamantane. - Unde-i maşina ta? Trebuie s-o găsim! Ryan conducea, în timp ce Karen scruta străzile. S-au dus mai întâi la Love Field unde au aflat că pentru un bilet de zbor în Germania trebuia să meargă la G. FW. Două ore mai târziu, după eforturile epuizante de a parcurge drumul până la aeroportul dintre Dallas şi Fort Worth, unde n-au găsit nici urmă de Chelsea, s-au întors la Dallas şi s-au postat fără nici un rezultat, la capătul autobuzului dinspre oraş. Chelsea dispăruse. Ryan era tot atât de supărat ca şi Karen. Îşi imagina tot felul de lucruri îngrozitoare care i s-ar fi putut întâmpla Chelsei, de la răpire până la amnezie. Karen plângea încetişor în timp ce se îndreptau către cămin. Ryan parcă maşina ei şi o cuprinse cu braţul. - Nu mai plânge. Va fi bine! - Dar era atât de abătută în ultima vreme. - Nu mi-ai spus niciodată asta. Mi-ai spus doar că e prost dispusă. - Nu voia să ştii tu. Karen ridică ochii către el ca şi cum ar fi vrut să spună mai mult, dar, în loc de a vorbi, îşi lăsă capul în piept. Nu pot să cred că a plecat fără să-mi lase un bilet, ceva. Nici nu şi-a luat rămas bun! - Ştiu. Tocmai de aceea nu cred că a plecat pentru multă vreme. Poate s-a dus undeva pentru weekend. - Fără să ne spună nimic? Imposibil! Chelsea îmi spunea totul. Sunt convinsă că e în avionul acela de Europa care tocmai îşi lua zborul. E stupid că la aeroport nu ţi se spune cine figurează pe lista de călători. - Ştiu. ' O ţinea mai strâns şi-şi rezemă obrazul pe creştetul ei. îl durea atât de tare de parcă era rănit fizic, aflând că Chelsea plecase. La dracu! Ar fi putut măcar să-şi ia rămas bun! '- Nu-i plac despărţirile. Nici cele de scurtă durată. Probabil că se gândeşte că şi-a luat rămas bun de la mine spunându-mi că intenţionează să-şi vadă părinţii. Pentru Chelsea acest gen de lucruri e lămurit. - Nu şi-a luat rămas bun de la mine. Ryan nu putu să-şi ascundă durerea din glas. Cred că ar fj trebuit să facă cel puţin atât. Karen îl strânse şi ea, iar Ryan încercă să se convingă că Chelsea nu păţise nimic, oriunde ar fi fost, şi că o va revedea în curând. - E ceva ce eu nu ştiu? întrebă el. Karen aşteptă o vreme, apoi clătină din cap. Ryan nu era sigur că o va crede, dar nu-şi amintea ca ea să-l fi minţit vreodată. Şi era inimaginabil ca Chelsea, sau oricine altcineva, să plece chiar în această perioadă a anului şcolar şi într-un asemenea mod, fără să se fi întâmplat ceva rău. - Dacă e ceva pe care trebuie să-l ştiu, te rog să-mi spui, mă auzi? Karen dădu din cap.

Vremea tamaduirii de Lucilla Andrews Capitolul 1 Era lună plină, iar râul aducea cu o panglică de argint, exact cum îmi aminteam. Aceleaşi semafoare, controlând traficul intens de noapte pe digul din depărtare; o şalupă a poliţiei trecea pe sub pod, lăsând o urmă înspumată în apa îngheţată; apoi, şirul lung de barje pline cu cărbune, acoperite de zăpadă, care pluteau la ancoră, puţin mai în amonte faţă de spital, continuând să-mi sugereze un tort de biscuiţi îngheţat. Aşa s-a întâmplat, mi-am spus, exact aşa, deşi toate par mult mai neînsemnate. Mai mici, de la înălţimea balconului de la etajul nouă, unde mă aflu acum. Pe când îmi făceam stagiatura la spital, niciuna dintre clădiri nu depăşea cinci etaje, iar aripa de douăsprezece nivele exista doar în mintea proiectanţilor. Fusese terminată şi dată în folosinţă abia anul precedent. Acum, avea capacitatea de patru sute zece paturi şi era dotată cu echipament chirurgical de ultimă oră, cel mai modern din spital. — Dacă nu cumva din întreaga ţară, adăugase asistenta şefă, pe când luam ceaiul de după-amiază. Pe scurt, doamnă Holtsmoor, dacă s-a inventat o noutate în domeniu, noi o folosim deja. Ceea ce produce unele neajunsuri, deoarece „copilaşul” nostru şi-a depăşit deja părintele. Având în vedere distanţele, a trebuit să desemnăm personal rezident separat pentru noua aripă. Încă nişte ceai, draga mea? — Vă mulţumesc. Ceainicul era de argint, ceşcuţele din porţelan chinezesc foarte fin, aproape transparent. Câte paturi sunt în total? — În clipa asta, cam o mie o sută. Distinşii noştri proiectanţi îmi spun că trebuie să ajungem la două mii. Dar nu-mi explică şi de unde voi obţine asistentele necesare. Sunt sigură că o vor face, în cele din urmă. Ai auzit că mi-au schimbat titulatura? — Nu. Nu mai sunteţi asistenta şefă? — Draga mea, nu mai eşti la zi cu noutăţile. „Asistentă şefă” e o titulatură perimată! Aşa că, acum sunt „Director pentru personalul sanitar mediu”. Sper că eşti impresionată. — Foarte. Am zâmbit amândouă, apoi am privit la ceaşca elegantă. Eram nu atât impresionată cât uşor mişcată de tratamentul de la egal la egal pe care mi-l aplica asistenta şefă din spitalul în care îmi făcusem stagiul. Desigur, cei de la Sf. Martha păstrau tradiţia grijii faţă de oamenii lor, dar, ca la oricare alt spital din ţară şi aici se resimţea lipsa de cadre sanitare atestate. Terminasem stagiul ca „sora Dexter” şi era prima oară când mă prezentam sub numele de doamna Holtsmoor. Sperasem să primesc o slujbă ca urmare a calificării mele, dar întrucât nu mai trecusem pe acolo de atâta timp, nu mă aşteptam ca cererea mea de angajare să se transforme într-o vizită protocolară care să solicite utilizarea serviciului de ceai cel mai bun al asistentei şefe şi o şuetă în fotolii. Trecuse un ceas bun, când am ajuns şi la motivul prezenţei mele. Asistenta şefă spuse: — Cred că am exact ce ţi se potriveşte. Priveşte schiţa asta. „William şi Mary”, secţia de tranzit, noua aripă, etajul al nouălea. Îmi înmână planul. „William” pe stânga, „Mary” pe dreapta. Două rezerve principale de şase paturi, patru de un singur pat pe fiecare parte a coridorului şi, marcate cu roşu, cele special dotate pentru a putea prelua cazuri dificile. În mod normal, însă, secţia se ocupă doar de subacuţi sau convalescenţi în aşteptarea transferului în altă parte. O perindare continuă şi rapidă, care, desigur, înseamnă o mare varietate de pacienţi, veniţi din toate secţiile aripii. Sper că eşti de acord, un loc ideal pentru o soră ce revine în activitate. Desigur, după ce vei ajunge în formă din nou, asimilând toate noutăţile tehnice şi de tratament, putem discuta despre mutarea la o secţie de urgenţe. Dar deocamdată... Se opri. Eşti sigură că vrei numai tură de noapte? — Foarte sigură, dacă vă convine. — Dragă, oricând am nevoie de surori cu şcoală pentru tura de noapte. Şi îmi dau seama că, lucrând noaptea, fetiţa ta îţi va simţi lipsa mult mai puţin. Dar vei reuşi să te odihneşti suficient? — Cred că da. Cât timp va fi la şcoală. — Hm. Mă cântări din nou cu o privire pătrunzătoare. Vei lucra patru nopţi şi vei fi liberă trei, pe săptămână. Da. Ar trebui să te descurci – dar ce ne facem cu weekendurile? Sperasem că nu va pune această întrebare. — Verişorii, pe care i-am menţionat în scrisoare, sunt foarte săritori. Sunt convinsă că vom rezolva cumva problema. — Deci, spuse ea încetişor, ai prefera liber în weekend. Să vedem. Consultă agenda groasă cu programarea turelor. Da. Cred că voi reuşi să aranjez lucrurile. Doresc să ajut, pe cât posibil, asistentele căsătorite şi mai ales pe cele cu copii. Cinstit vorbind, dacă nu încerci, sfârşeşti prin a le pierde. Foarte bine! Atunci rămâne William şi Mary cu vinerea, sâmbăta şi duminica libere. De acord? — Mulţumesc foarte mult. — Bine. Închise agenda cu programări. Trebuie să te avertizez că, uneori, secţia poate fi foarte solicitantă. Când Urgenţa are prea multe cazuri, o parte dintre acestea ajung acolo. Sper ca efortul fizic să nu te sperie. Având în vedere că fiica ta este acum suficient de mare să meargă la şcoală... dar, iartă-mi vorbele, m-aş fi aşteptat să ai destul de lucru ca părinte şi soţie şi fără o slujbă cu program integral. Fiindcă tocmai îmi oferise genul de muncă pe care orice femeie, care îşi creşte singură copilul, l-ar considera un vis irealizabil, m-am simţit datoare să-i spun adevărul. Pe moment, a rămas fără replică. Şi-a revenit însă rapid. — Vai de mine! Nu ştiusem nimic despre situaţia ta financiară. Ce noroc, să ai pregătirea necesară! Şi, de asemenea, verişori amabili. Şi ca doamna Clinton să fi moştenit de curând casa din Anchor Lane. Ai locuit mereu cu familia Clinton? — Am stat împreună, cu excepţia ultimelor câteva luni şi a perioadei de după decesul soţului meu, petrecute la reşedinţa Holtsmoor. Dădu din cap. — Intendenta mi-a spus că soacra s-a remăritat. Cu un australian, parcă? — Din Queensland. Pe nume, Victor Simmonds. Îmi aruncă altă privire ageră. — Îţi place? — Foarte mult. S-a purtat bine cu Marcy şi cu mine şi a fost mai mult decât generos cu soacra mea. — Ce noroc pe capul doamnei Simmonds, zise ea sec. Şi locuiesc la conacul Holtsmoor? — Da. I-a fost lăsat explicit prin testament de fostul meu socru. — Într-adevăr? Minunată casă! Atâţi Holtsmoori au locuit-o, iar acum Marcy este ultimul vlăstar. Păcat, mare păcat. Dar să lăsăm trecutul. Abia aştept să-ţi cunosc micuţa şi sunt, cu adevărat, încântată că te-ai întors. Îmi face mereu mare plăcere să reprimesc vechile surori – deşi sună absurd dacă este vorba de o fată ca tine. Ce vârstă ai acum? Am zâmbit subţire. — Nu mai sunt fetiţă. Douăzeci şi şapte. — Faptul că te consideri bătrână, dovedeşte cât de tânără eşti! Dragă, dragă! Deci, ai rămas văduvă la douăzeci şi doi. Ce să mai zici, meseria de pilot de curse este o ocupaţie riscantă. — Da, am aprobat, foarte periculoasă. Asistenta şefă spuse cu blândeţe: — Fiindcă a scăpat cu bine atâta vreme, a crezut că-i va merge la infinit? — Da. Marcus avea patruzeci şi unu de ani. Murise în timpul unui antrenament, cu două săptămâni înainte ca Marcy să se nască şi la un an după ce ne căsătoriserăm. Obişnuia să zică: „Voi şti că a venit timpul să mă retrag când voi începe să le distrug”. Nu apucase să facă praf decât o singură maşină. Asistenta şefă aduse discuţia înapoi, în prezent. — Trebuie să-ţi mărturisesc că intendenta, ca şi mine, este încântată de perspectiva de a avea iar un Holtsmoor printre angajaţii de la Sf. Martha! Marcus fusese singurul bărbat, în şase generaţii, care nu urmaşe o carieră medicală. Studiase istoria la Oxford, însă nu terminase. Acolo condusese pentru prima oară o maşină de curse şi, fiind pe atunci fiu unic al unei văduve bogate şi tinere, problema existenţei nu se pusese. Câştigase şi cheltuise o groază de bani. Nu aflasem cât, decât după moartea sa. Şi cât o costase pe mamă cariera de pilot de curse a fiului. Soacră-mea insistase mereu să-şi conducă singură afacerile, convinsă că avea har pentru aşa ceva. Din păcate, ca şi Marcus, nu avea. Thomas Holtsmoor fusese cel mai bun cardiolog de la Sf. Martha. Secţia de specialitate îi purta încă numele. Cel mai mare laborator pentru pacienţi internaţi era de asemenea Laboratorul Holtsmoor, după Claud, tatăl lui Thomas, ilustru patolog. Mai înainte fusese Augustus, tatăl lui Claud. Acesta lucrase pe vremuri cu Lister la Edinburgh, iar mai apoi fusese chirurgul căruia i se datora introducerea sprayului carbolic în sălile de operaţie şi un model de forceps cu mânere lungi, cunoscut drept cleştele Holtsmoor. Era încă utilizat, pe vremea stagiaturii mele. Augustus fusese fiul lui Septimus, medic generalist. Acesta nu avea nicio secţie care să-i poarte numele, dar memoria sa era păstrată cu sfinţenie. Se spunea că bea o sticlă de whisky în loc de mic dejun. Niciodată nu greşise vreun diagnostic, băut fiind, şi niciodată nu nimerise vreunul, treaz. Până în zilele noastre, barul cel mai apropiat de spital era cunoscut drept „La Sep”. Primul Holtsmoor în branşă se numise tot Marcus şi fusese chirurg. Opera îmbrăcat cu redingotă, purtând ciorapi de mătase şi cizme de călărie. Se mândrea cu faptul că haina sa era atât de impregnată cu sânge uscat şi puroi încât stătea singură „în picioare”. Portretul său, astfel îmbrăcat, străjuia biroul decanului Facultăţii de Medicină. Acest prim Marcus adunase avere. Septimus o băuse. Fiul lui, Augustus, fusese muncitor, prosper şi strâns la pungă. Îi lăsase urmaşului atât talentul cât şi o situaţie materială prosperă. Claud construise conacul uriaş şi rece, în stil victorian târziu, Holtsmoor House, situat în Hampshire. Thomas, Marcus şi apoi Marcy se născuseră acolo. La moarte, Claud fusese foarte bogat. Thomas, din cât se ştia, fusese la fel de îndrăgostit de medicină pe cât fusese Septimus de whisky. Se dovedise o raritate, un medic cu adevărat talentat, dar total dezinteresat de latura materială. În timpul vieţii, îşi pusese averea în mâinile soţiei, iar după moarte i-o lăsase moştenire. Deoarece murise la doar treizeci şi şapte de ani, în urma unui atac de cord, după numai şase ani de căsătorie, pe când Marcus avea patru, este posibil să nu fi avut vreme să descopere că soţia sa cea frumoasă, cam toantă şi complet lipsită de imaginaţie, era aşa extravagantă. Holtsmoor House constituise întotdeauna principalul ei motiv de mândrie şi bucurie. Adora rolul de gazdă, îi plăcea să călătorească şi să refacă decorţiunile interioare şi toate cu cheltuială maximă. Îşi crescuse copilul insuflându-i credinţa că stilul ăsta de viaţă i se cuvenea. Încă se consola cu gândul că, pe parcursul vieţii, fiul ei nu fusese niciodată în postura de a i se refuza ceva. Apoi, consecinţele finale ale acestei atitudini îmi fuseseră aduse la cunoştinţă de avocatul familiei, fost coleg de şcoală cu Marcus. Era scund, îngrijit, cu figură inteligentă şi ochi albaştri, reci. — Aş putea încerca să vă amăgesc, doamnă, dar presupun că preferaţi să aflaţi adevărul. — Vă rog. Un ceas mai târziu, mă întrebă: — Cum vă veţi descurca, fără soţ şi cu un copil mic? I-am arătat scrisoarea, primită de la unica mea verişoară, cu unsprezece ani mai mare, Ann Clinton. Un zâmbet îi apăru pe figură. — Speram să aveţi rude care să vă ajute, dar, din spusele lui Marcus, ştiam că ambii părinţi sunt morţi, aşa că nu-mi puneam prea mari speranţe în posibilitatea asta. Bine. Mă simt mai împăcat cu închirierea conacului. Este singura noastră şansă, având în vedere că medicul lui Helen i-a recomandat să plece imediat, iar ea manifestă o dorinţă vie de a vizita Australia. Asta, plus ipoteca, ar trebui să-i fie suficiente pentru călătorie şi pentru renta viageră pe care am reuşit să i-o încropim. Aş fi vrut să pot face ceva şi pentru dumneavoastră. — Mulţumesc, i-am spus. A tras de gulerul cămăşii, de parcă l-ar fi strâns. — Majoritatea banilor din ipotecă se vor duce pe impozite. Datoriile trebuie plătite. — Înţeleg. — Într-adevăr? Se foi, stânjenit. După cum v-am spus, nu s-a ajuns aici din lipsă de avertismente. De câţiva ani, i-am atenţionat pe Marcus şi pe Helen. Dar cum să-i faci să asculte pe cei care nu vor să audă? — Nu ştiu, am răspuns. Cineva a adus ceai. Oriunde m-aş fi dus, apărea şi ceaiul. Mă întrebam, pe atunci, care fusese oare reacţia automată, englezească, la deces, înainte de apariţia ceaiului. — Oricând veţi avea nevoie de ajutor, apelaţi la noi. Vă rog, doamnă, a adăugat la plecare. Au treut cinci ani înainte de a profita de acea invitaţie. L-am căutat, în decembrie trecut. Se îngrăşase, faţa îi era mai ridată, iar aspectul evident de bărbat între două vârste m-a şocat. Cu toată diferenţa dintre noi, Marcus păruse să aparţină generaţiei mele. Şi totuşi, dacă ar fi trăit, ar fi avut acelaşi număr de ani cu insul din faţa mea. Am schimbat câteva amabilităţi, am căzut de acord că, una peste alta, căsătoria Helenei fusese un noroc neaşteptat şi că, acum, Holtsmoor House ar fi fost mult mai corect să se numească Simmonds House. Auzise, mi-a spus, că locuiam cu familia Simmonds de câteva luni. — Cum merge treaba? — Nu merge. Tocmai din cauza asta v-aş fi recunoscătoare pentru un sfat. Aş vrea să fac cum este mai bine pentru Marcy, dar sunt prea implicată ca să pot lua decizia corectă. Se lăsă pe spătarul scaunului, jucându-se cu lanţul de la ceas. — N-aş fi considerat casa aceea, cu aspect de muzeu victorian, ca mediu ideal pentru creşterea unei fetiţe normale şi sănătoase, adică gălăgioase. De ce v-aţi întors? — Helen ne-a chemat. Ne-a tot scris şi, întrucât Marcy este singura ei nepoată, mi-am spus că ar trebui să încercăm. — Teoretic, sună bine. Practic, trei generaţii laolaltă se puteau împăca atunci când existau servitori care să-i despartă, sau dacă sărăcia extremă le obliga să trăiască împreună. Experienţa mea spune că aşa ceva nu mai e posibil. Şi, deşi Helen trebuie să aibă acum peste şaptezeci de ani, nu mi-o pot imagina în rol de bunică grijulie. Mă înşel? Nicicând nu-mi plăcuse Helen, după cum nici ea nu mă prea îndrăgise, dar doream să fiu corectă. — E topită după Marcy, dar nu-i convine să fie strigată „bunicuţo”. Zice că asta o face să se simtă bătrână. Aşa că îi spunem pe nume, Helen. — Aşa, deci. Şi Marcy nu prea s-a adaptat, nu-i aşa? — Nu. Îi este dor de verişorii mei, de fermă, de spaţiul neîngrădit. — Atunci, ai face mai bine s-o duci înapoi, în Sussex, spuse el. — Nu se poate. Au vândut şi s-au mutat la Londra. — Un fermier în oraş? Ridică o sprânceană. Din ce trăieşte? — Deocamdată, din speranţe şi din ce i-a rămas de la vânzarea proprietăţii. David Clinton nu era un adevărat fermier. Întotdeauna a preferat scrisul şi, cum soţia a moştenit acea casă din Anchor Lane, iar el a reuşit să vândă două scenarii de televiziune şi o nuvelă, s-au hotărât să-şi încerce norocul. Nu au copii şi nici alte obligaţii. Ann speră să câştige ceva închiriind camere studenţilor, iar dacă nu va reuşi se poate angaja din nou ca secretară. — Le doresc succes. După ton, era convins de contrariu. Unde este Anchor Lane? I-am dat adresa exactă. — Cunoaşteţi Londra, doamnă? — Doar partea aceea, fiincă este foarte aproape de fostul meu spital, Sf. Martha. Asta s-ar putea dovedi foarte convenabil, în caz că ne mutăm la ei, fiindcă la Londra voi fi obligată să lucrez ca să pot plăti chirie. Mâncarea va fi mult mai costisitoare. Dacă mă angajez cu program normal, în tura de noapte, pot acoperi cheltuielile, iar Marcy nu-mi va resimţi lipsa. Pe deasupra, la Londra vom găsi o şcoală aproape de casă. — S-ar părea că te-ai gândit la toate. Cred că nu mai ai nevoie de sfaturi. — Nu-i chiar aşa. Iată problema: e corect să smulg copilul de la Holtsmoor pentru a-l duce în estul Londrei? — Puneţi altfel întrebarea, doamnă. Ar fi corect s-o lăsaţi acolo unde se află acum? Mi-au venit în minte plângerile permanente ale Helenei: „Marcy, nu, cu ghetele acelea pline de noroi! Marcy, ai grijă de masa lustruită! Marcy, fustiţa ta este murdară! Nu – nu mă atinge, copilă! Mâinile tale! Nu-mi dau seama, Phillippa, cum de o laşi să se murdărească în halul ăsta; dădaca avea mereu grijă să-l ţină imaculat pe dragul de Marcus!” Când rămâneau singure, Marcy mă chestiona întotdeauna: „Cât mai trebuie să rămânem aici, mami? Când ne întoarcem la mătuşa Ann, unchiul David şi Dusty?” Dusty era dalmaţianul familiei. Îi vorbisem Helenei, între patru ochi, despre un căţel. Aproape făcuse apoplexie. „În casa mea minunată? N-ai niciun pic de consideraţie?” Avocatul aştepta răbdător. În cele din urmă am spus: — N-o înţeleg pe Helen. Nu-i face plăcere prezenţa noastră şi totuşi pare s-o dorească. — S-ar putea să creadă că plecarea voastră i-ar afecta prestigiul. Helen este o persoană de modă veche. Prestigiul conta şi este important, încă, pentru astfel de oameni. Desigur, dacă Marcy ar fi fost băiat, situaţia ta ar fi devenit de două ori mai dificilă, dintr-un anumit punct de vedere, dar mult mai uşoară, din celelalte. Era foarte adevărat, iar puterea lui de pătrundere m-a surprins. Obişnuisem să-l consider rece şi lipsit de imaginaţie. L-am întrebat cum credea că ar trebui să mă port cu Helen. — Nu încape discuţie că-ţi va face greutăţi. Mă privi ca şi cum aş fi fost condamnată. De obicei a reuşit să-şi impună voinţa şi asta i-a plăcut întotdeauna. Sper să nu reuşească şi acum. Cred că trebuie să pleci de dragul Marcyei, dar, la fel de mult, şi pentru binele tău. Motivul principal este foarte simplu. Supravieţuirea. Se opri o vreme. Ai înţeles probabil până acum că Marcus pierduse bătălia. — Da, am răspuns pe gânduri, da. În seara aceea i-am scris Annei. La rândul ei, mi-a răspuns oferindu-mi o jumătate, decomandată, din apartamentul lor de la parter. Apoi, am vorbit cu Helen. — Refuz să discut pe tema asta, Phillippa. Ca văduvă a singurului meu fiu, locul tău este aici. Am nevoie de tine. Iar, în ce o priveşte pe Marcy, nepoata mea să meargă la o şcoală publică! Să se amestece – chiar aşa a spus – cu copiii de rând! Niciodată! Am găsit deja un mic pension pentru domnişoare, iar de la anul se poate. — Helen, anul viitor, Marcy abia va împlini şase ani! — Şi va avea exact vârsta necesră pentru a se integra printre copiii de rangul ei. Gata cu prostia asta, Phillippa – şi să nu-ţi închipui că Victor te va sprijini! Are propriii copii şi nepoţi de care să aibă grijă – în afara responsabilităţilor faţă de mine! Vom uita absurditatea asta. Sunt hotărâtă. Şi eu eram. Marcy n-avea să ajungă într-un internat decât peste cadavrul meu. Şi eu încercasem experienţa aceea de la cinci la şapte ani şi amintirea acelor vremuri îmi provoca teroare încă. A mai durat o vreme. Am rămas de Crăciun. Helen alterna proasta dispoziţie cu accese de furie. Victor Simmonds nu şi-a exprimat părerea până în după-amiaza când ne-a condus la gară. — O să-mi lipsiţi, şi tu şi micuţa, dar procedaţi bine. Nu te mai gândi la Helen. M-oi descurca, cumva. — Mulţumesc, Victor! Iartă-mă, am adăugat, că ţi-am îngreunat traiul în ultima vreme. Avea o figură rotundă şi zbârcită şi o coamă de păr alb. Se căsătorise cu Helen la cincisprezece luni după decesul primei soţii, după patruzeci şi trei de ani de convieţuire. Zâmbi melancolic. — Pentru unele femei, o scărmăneală ar fi cel mai bun leac. Aşa este Helen. Mary a mea făcea parte din aceeaşi tagmă. Mi-a fost o soţie minunată, dar avea o limbă tare ascuţită, odihnească-se în pace! — Şi asta nu te deranja? — Să-ţi spun ceva, Phil. Degeaba îmbătrâneşti, dacă nu înveţi să te prefaci. De multă vreme n-o mai ascultam. Atâta doar că-mi place să am o femeie prin preajmă. Pe când plecam din Hampshire, a început să ningă. La Londra, neaua se transformase în lapoviţă. Taxiul ne-a lăsat în faţa unei case victoriene, înalte şi cenuşii, asemănătoare cu celelalte. Majoritatea aveau, în ferestrele de la parter, anunţuri de demipensiune. Marcy privea împrejur, pe gânduri, adăpostită sub umbrela mea. — Asta este noua casă, mami? Nu seamănă deloc cu ferma. O, Doamne, mi-am zis. Oare am procedat bine? Ann a deschis uşa de la intrare, apoi a tras de zgarda lui Dusty care fusese cuprins, dintr-odată, de o bucurie isterică. Marcy îşi aruncă braţele în jurul gâtului dalmaţianului în timp ce David deschidea o uşă şi-şi ridica ochelarii pe frunte. — Ce se întâmplă aici? Dacă nu faceţi linişte, voi fi obligat să vă omor pe toţi! O ridică pe Marcy, o sărută şi mi-o înmână ca pe un colet, sărutându-mă şi pe mine în acelaşi timp, înainte de a se face nevăzut, în spatele uşii trântite. Am lăsat jos copila încântată. — Mami! Nu-i aşa că este bine acasă! Am oftat de uşurare. Mai apoi, noaptea, pe când ea dormea, Ann puse la îndoială decizia mea de a mă întoarce la Sf. Martha. — Nu-ţi va fi dificil să te întorci acolo după căsătoria asta, rămasă în folclorul local? Londra este plină de spitale şi toate au nevoie de personal calificat. De ce să tulburi vechi amintiri? — Fiindcă Sf. Martha este chiar după colţ, răspunse David în locul meu. Şi dacă nu zgândări fantomele trecutului, cum să speri că vei scăpa de ele? Oricum, Marcus nu era din branşă. — Şase ani, am spus, reprezintă o groază de vreme pentru viaţa oricărui spital. Mai multe generaţii au absolvit stagiul şi au plecat. Cu excepţia câtorva asistente foarte vechi, nu cred că voi întâlni mai mult de o duzină de feţe cunoscute. Oricum, deşi cred că asistenta şefă mă va reprimi, nu-s deloc sigură. — Există doar o singură metodă de a afla. David umplu paharele cu vinul pe care-l deschisese special. Scrie-i şi cere-i un interviu, Pippa. Trei săptămâni mai târziu, am început lucrul într-o noapte de luni, în care frigul muşcător al iernii se înstăpânea asupra Londrei.

Salvatorul misterios de Linda Adams Capitolul 1 O lumină aurie scălda stâncile colţuroase, anticipând apusul. Firele de iarbă se aplecau supuse sub boarea serii, foşnind misterios. Un drumeţ, călare pe un cal gri arab gonea pe drumul nisipos. Atingerea hăţurilor pe partea dreaptă a gâtului lung şi încordat al calului îl struni spre întinderea stâncoasă, părăsind drumul. Brandy Ames îşi opri calul pe vârful unei stânci, privind întinderea ce se defăşura la picioarele ei. Bidiviul îşi încordă gâtul, nemulţumit de strânsoarea hăţurilor şi îşi scutură nerăbdător capul. Cerul albastru era brăzdat spre vest de dungi portocalii. Soarele se pregătea să apună. Părul auriu al lui Brandy căpătase o nuanţă arămie. — Aş fi vrut să fiu pictoriţă, ca să imortalizez priveliş tea asta, îşi spuse ea, mângâind absentă, cu un gest obişnuit gâtul calului. Este absolut magic. Parcă aş privi un boboc, înflorind cu încetinitorul. Calul fornăi şi Brandy îl mângâie râzând. — Devin prea fantezistă, Rashad? Când vom ajunge să ne cunoaştem mai bine, o să-ţi dai seama că mă pasionează apusurile de soare din Arizona. Brandy sări din şa plină de graţie şi naturaleţe, apropiindu-se de marginea prăpastiei. Cerul devenise sângeriu. Ochii ei verzi străluciră. Gura ei delicată şi perfect conturată se arcui uşor, într-un zâmbet de încântare. Era o femeie frumoasă. Fragilă, cu osatura fină, de înălţime medie, dar cu o atitudine semeaţă. Nu era ruşinoasă, dar aerul ei rezervat o făcea pentru unii inaccesibilă. Acum era singură şi de aceea se simţea liberă să-şi manifeste sentimentele. Calul o atinse cu botul pe umăr, amintindu-i parcă de prezenţa lui. — Astăzi, la magazin, îi vorbi ea calului, privind în continuare apusul, Karen îmi povestea de frumuseţea Munţilor Stâncoşi. Poate să creadă ce vrea, eu însă nu-mi voi trăda niciodată dragostea pentru deşertul Sonora. Mai ales la apus. Vârfurile munţilor care înconjurau valea parcă luaseră foc. Brandy simţi cum i se taie respiraţia, admirând bogăţia culorilor. Mângâie botul fin al calului, împărtăşind cu el minunăţia peisajului. Calul o atinse din nou pe umăr, plesnind nervos din coadă. — Nu te mai gândi doar la stomac, Rashad. Nu-ţi fură nimeni mâncarea din boxă. Priveşte şi tu apusul. Trebuie să înveţi să-l admiri, aşa cum o făcea Star, în fiecare seară când veneam cu el aici, ca să-mi iau cina. Întotdeauna când îşi amintea de Star, ochii lui Brandy se întristau. De mică îşi dorise un cal. Îl primise la zece ani şi-l botezase Star. Făcuseră o pereche inseparabilă, până în ziua în care calul murise de bătrâneţe, la optsprezece ani. Brandy avea douăzeci de ani. Pe Rashad îl primise iarna trecută, după o lungă perioadă de durere, dedicată memoriei prietenului copilăriei sale. Lui Brandy îi era greu să nu facă din când în când comparaţii între cei doi cai. Aveau personalităţi aşa de diferite! Şi era normal. Fusese foarte ataşată de Star. Fusese cel mai bun prieten al ei. Nu că ar fi fost genul de persoană singuratică. Avea prieteni de şcoală. Dar fiind singură la părinţi şi cu vecini la distanţe apreciabile, aşa cum se întâmpla cu toţi locuitorii din Tucson, găsise în calul ei un confident fidel. Crescuse relativ singură, dar nu o resimţise niciodată. Părinţii ei, deşi nu erau naturali, o iubiseră ca pe propria lor fiică. Leonora şi Stewart Ames, doctoranzi în domeniile lor, erau preocupaţi de carieră şi li se părea ciudată lipsa de ambiţie a lui Brandy. Dar fiind doi oameni cultivaţi, o lăsaseră să-şi aleagă singură calea, fără s-o influenţeze în vreun fel. Dacă ea prefera olăritul şi muncile fizice, ei nu aveau să-i reproşeze nimic. Deşi erau dezamăgiţi în sinea lor de faptul că ea nu-şi alesese o meserie intelectuală, nu i-o arătau niciodată. Nu de puţine ori, Brandy li se simţise inferioară prin poziţia pe care o avea la magazinul de decoraţiuni interioare, unde lucra. Karen, prietena cea mai bună şi colega ei de serviciu, o întrebase adesea dacă nu ar vrea să se mute împreună cu ea într-un apartament în Tucson. Dar Brandy, la aproape douăzeci şi unu de ani, era greu de urnit din sânul familiei. Mai mult pentru că asta însemna să-l părăsească pe Rashad şi îmrejurimile sălbatice, pustii şi liniştite ale deşertului Sonora. Şi apusurile. Cum ar fi putut ea să se bucure în oraş de apusurile de soare? Uneori le privea din curtea fermei, alteori, ca acum, călătorea mile întregi prin deşert. Dar niciodată nu le pierdea. Brandy oftă adânc, înaintând încă puţin spre marginea stâncii, dorind parcă să atingă apusul cu mâna. Aerul devenise rece şi nemişcat. Înainte să-şi îmbrace cămaşa denim legată peste şolduri se mai bucură o dată de răcoarea serii, care venise după o după-amiază înăbuşitoare. — Fantastic! Niciun apus nu seamănă cu altul. Este ca un caleidoscop infinit şi magic. Calul începu să bată nerăbdător din copite, pe stânca plată. Brandy îşi întoarse privirile verzi spre ochii neliniştiţi ai lui Rashad. — Dacă era şi tata de faţă, ţi-ar fi dat o explicaţie ştiinţifică detaliată a apusurilor de soare. Vezi tu, Rashad, totul ţine de atmosfera pământului şi de felul în care este filtrată lumina. Motivul pentru care soarele pare aşa de strălucitor la amiază este că atunci, el se află exact deasupra capetelor noastre şi lumina lui trece prin mai puţine straturi ale atmosferei. La apus şi la răsărit, lumina lui trebuie să străbată mai multe straturi şi violetul, albastrul şi verdele nu se văd, lăsând să ajungă la noi doar portocaliul, galbenul şi roşul. Apusurile sunt mai colorate pentru că seara în atmoasferă plutesc particule de praf, adunate peste zi. Orizontul căpătă o nuanţă rubinie intensă. Brandy îşi băgă mânile în buzunarele de la spatele blugilor şi oftă. — Apusul îşi pierde tot farmecul atunci când începi să vorbeşti despre el în termeni ştiinţifici, nu-i aşa? Este mai plăcut doar să-l priveşti. Ultimele cuvinte îi fură acoperite de o bufnitură puternică. Un fermier împuşcase undeva, departe un coiot. În deşert, zgomotele străbăteau distanţe mari şi se amplificau. Pocnitura îl sperie pe cal, care dintr-o săritură se întoarse cu spatele la ea şi o luă la galop spre casă. Prima reacţie a lui Brandy fu aceea de a-şi duce degetele la gură şi a fluiera după el. Star i-ar fi răspuns imediat, dar Rashad nu înţelese mesajul. — Rashad! strigă Brandy alergând în urma calului, înecându-se cu praful ridicat de acesta. Rashad! Vino înapoi! Opreşte-te imediat! Dar după câţiva paşi, Brandy realiză că era prea târziu. Nu avea nicio şansă să ajungă calul care se îndrepta spre casă, acolo unde îl aştepta găleata plină cu ovăz. — Aşteaptă-mă, cal prost ce eşti! gâfâi ea, oprindu-se dezamăgită de lipsa de loialitate a calului ei. Îşi trecu mâna prin păr îngrijorată. Nu avea de ce să dea vina pe el. Ea era de vină. Nu trebuia să-l lase din hăţuri. Rashad nu era suficient dresat. Îşi merita soarta. Nu fusese prudentă şi acum plătea. Avea de străbătut un drum lung spre casă. Se bucura că părinţii ei erau plecaţi de acasă în seara aceea, pentru că altfel s-ar fi îngrijorat văzându-l pe Rashad sosind fără ea. Seara începea să coboare peste deşert. Cu calul, cele cinci mile până acasă nici nu le-ar fi simţit. Pe jos însă, era altceva. O aştepta un drum lung, obositor, prin frig şi noapte. În plus, îi mai era şi foame. Sandvişurile ei erau legate de şaua lui Rashad. Aruncă o privire sclipirii ultimei raze de soare. Bucata de cer înroşit se micşora cu repziciune şi întunericul avea să pună stăpânire peste deşert în câteva minute. Scuturând înfrigurată din umeri, Brandy se îndreptă spre casă. Priveliştea părea mult diferită faţă de cea privită de la înălţime, de pe şaua calului. Pe pământul arid se lăsau umbrele lungi ale serii. Încercă să se încurajeze, imaginându-şi aceleaşi peisaje ziua. Oricum, peste câteva mile, avea să se ghideze după lumina de veghe a grajdului. Înainta grăbită. Întunericul se lăsă pe nesimţite. Luna şi stelele argintii îi luminau slab cărarea. Singurul zgomot era cel făcut de paşii ei prin nisipul şi pietrişul drumului. Era dificil să evite cactuşii care-i ieşeau în cale. La fiecare pas se lovea de ei, înţepându-se dureros. Îşi focaliză toată atenţia asupra drumului. Din când în când îl pierdea, risipind apoi minute preţioase pentru a-l regăsi. Totul era să ţină drumul. Era prea întuneric ca să poată vedea limbile ceasului, dar presupuse că după a doua colină avea să vadă lumina grajdului. Privi cerul îngrijorată. Era posibil să se întunece mai tare? Acum îi părea rău că niciodată nu avusese suficientă răbdare să-şi asculte tatăl atunci când încerca să-i explice cum să se ghideze după stele. — Colina aia acoperă lumina grajdului, îşi spuse ea cu voce tare. Nu ştia cât înaintase. Părea că străbătuse mile întregi, dar nu era aşa. Începu să tremure din tot trupul. Foamea îi sfâşia stomacul. Abia aştepta să ajungă acasă şi să devoreze friptura din frigider, pe care i-o lăsase mama ei la prânz. După ce mai străbătu o bucată de drum se opri dezorientată. Peisajul nu era deloc familiar. Undeva, greşise drumul. Obosită şi slăbită de foame, se prăbuşi în genunchi, ignorând pietrele colţuroase care-i răneau genunchii. Se pierduse. Întrebarea era cât de departe se afla de casă? Şi cum să găsească drumul cel bun? Nu era pentru prima oară când se rătăcea în deşert. Dar era pentru prima oară când se rătăcea singură, fără cal. În mod normal, Star ar fi găsit drumul spre casă. Dar Star murise şi Rashad o părăsise. Nu putea să înainteze într-o direcţie greşită. Îşi frecă energic braţele înfrigurate şi porni din nou la drum, sperând să vadă lumina casei ei sau a vreunui vecin. Mişcarea era mai eficientă decât aşteptarea. Nu putea să stea să îngheţe de frig. De obicei, recomandarea în asemenea cazuri era să se oprească într-un loc şi să aştepte ajutoare. Dar ea nu era complet pierdută. Ştia că undeva în faţă sau la dreapta trebuia să fie casa ei. O durere ascuţită o făcu să se oprească. Trebuia să fie splina. Sau frica. Zâmbi. Nu. Era splina. Făcuse un efort neobişnuit de mare şi organismul începuse să riposteze. Privi împrejurimile încă o dată, înainte de a porni la drum. Şi, victorie! Undeva la stânga ei, în depărtare, văzu o lumină. Sau poate că i se păruse, pentru că aceasta dispăru. Dar apăru din nou. Animată de un ţel, Brandy prinse forţe proaspete. O lumină în deşert presupunea o existenţă umană. Era convinsă că nu putea fi casa ei. Dar nu conta. Nu mai voia să fie singură. Se apropie în grabă, ignorând cactuşii şi bolovanii, privind mai atentă lumina, care prinse formă. Era un foc de tabără. — Hei! Strigă ea fericită, alergând cu ultimile puteri spre flăcări. În lumina focului se contură o siluetă. Silueta salvatorului ei necunoscut. — Hei! Tu! Ce bine îmi pare să dau de tine, spuse ea râzând. M-am rătăcit. Credeam că voi petrece singură noaptea în deşert. — Serios? întrebă bărbatul cu o voce dură care ascundea un fel de supărare tăcută. Brandy se încruntă imperceptibil. Nu se aşteptase la o primire călduroasă, dar spera ca bărbatul să dea dovadă de puţină îngrijorare. — Călăream, explică ea în continuare. Şi calul meu... a fugit. Şi... s-a întunecat. De asta m-am rătăcit. Bărbatul tăcu două secunde, după care spuse cu o voce joasă, uşor amuzată: — Şi aşa ai dat de mine, nu? — Da, am văzut lumina focului tău de tabără, spuse ea ezitant, încercând să-i vadă trăsăturile feţei bărbatului cu care vorbea. Un cal tropăi în întuneric şi Brandy simţi cum începe să transpire. — Şi m-am bucurat, continuă ea dezamăgită. Dintr-o dată nu se mai simţea chiar aşa de norocoasă. Cine era acel bărbat şi ce căuta el singur în mijlocul deşertului? Focul pocni şi două lemne se prăbuşiră incandescente, provocând scântei. În acel moment, ceva sclipi în mâna străinului. Brandy îngheţă. Era lama unui cuţit. Îi privi încă o dată faţa bărbatului şi desluşi o barbă crescută în dezordine. Peste cămaşă purta o vestă care-i accentua lăţimea umerilor. Blugii ponosiţi îi stăteau strânşi pe coapse. În lumnia flăcărilor bărbatul părea mare şi înfricoşător. Nu părea deloc îngrijorat de faptul că ea se rătăcise. Era supărat că îi violase intimitatea. Nu. Era supărat că îl găsise. Pentru că era clar că bărbatul acela nu voia să fie deranjat. Brandy înghiţi greu. Trecuseră zilele Vestului Sălbatic plin de fugari şi infractori. Atunci de ce îi era frică? De ce avea senzaţia că se află în faţa unui evadat sau a unui renegat, urmărit de lege? Nu era un văcar de la vreo fermă vecină. Îi cunoştea pe toţi. Şi trecuseră vremurile în care văcarii îşi făceau tabere, înnoptând în deşert. În ce se băgase? Privi din nou cuţitul cu lamă lucioasă. Frica îi străbătu trupul, înfiorând-o. Măcar dacă scăpa cu viaţă! — Uite, nu vreau să te deranjez, spuse ea cu voce tremurândă. Dacă îmi spui în ce direcţie se află ferma Ames, te las. — Mă laşi, nu? repetă el amuzat, dezvelind două rânduri de dinţi albi. Dacă te pierzi din nou? Şi în acel moment, Brandy realiză cu groază că bărbatul nu o lăsa să plece. Panica o sufocă. Bărbatul făcu un pas spre ea şi disperată, se întoarse şi o rupse la fugă ţipând. Nu conta în ce direcţie alerga. Voia să ajugă cât mai departe. Inamicul ei se materializase. Prinsese formă umană. Alerga printre cactuşi şi scaieţi care îi sfâşiau bluza şi pielea. Şi după câţiva paşi se împiedică de un bolovan şi cazu, rănindu-se la genunchi. Se rostogoli pe spate, gemând de durere. — Ce prostie mare ai făcut! spuse bărbatul privind-o de sus şi dând din cap batjocoritor. O urmărise! Se aplecă asupra ei, dar Brandy se retrase cu spatele, ameninţând înfricoşată: — Să nu te atingi de mine! — Taci! strigă el, luând-o de picioare. Brandy începu să se zbată, dorind să scape de strânsoarea lui, dar îl lovi drept în bărbie. — Târfă mică ce eşti! Ce naiba vrei să-mi arăţi? Bărbatul o luă cu o mişcare bruscă de mâini, o smuci aruncând-o pe umăr şi o cără înapoi la foc, ca pe un sac de cartofi. — Lasă-mă jos că ţip! — Ce mai ameninţare! râse el. Oricum ţipi. Şi poţi ţipa cât vrei, oricum nu te aude nimeni. Sau, mai ştii? Poate că te salvează vreun scorpion sau vreun coiot. Brandy începu să se zbată mai viguros. — Linişteşte-te, femeie! spuse el, lăsând-o pe pământ. Brandy încercă s-o rupă la fugă, dar bărbatul o prinse de mână. — Te-ai rătăcit, da? întrebă el încet. Sau te aşteaptă prietenii după deal? — Nu, protestă ea. Ţi-am spus că m-am rătăcit. Nu mă aşteptă nimeni după deal. Realiză prea tâziu că ideea unor prieteni imaginari care ar fi aşteptat-o după deal ar fi putut s-o salveze. Poate că aşa ar fi lăsat-o în pace. Disperată, se zbătu, dar văzând că nu poate scăpa din strânsoare, îl muşcă de mână. — Hei! Nu-ţi mai suport istericalele. Brandy îi lovi între picioare cu putere, făcându-l să slăbească strânsoarea. Se trase cu forţă, dar nu reuşi să scape de el. Şi se trezi prăbuşindu-se în praf, cu străinul deasupra. Încercă să-l dea jos de pe ea, dar nu reuşi. Simţea că se sufocă. Aşa că îşi folosi armele femeieşti şi anume unghiile, zgâriindu-l pe faţă, încercând înverşunată să-i scoată ochii. Bărbatul o apucă de mâini şi o ţintui la pământ. — Vrei să te potoleşti, nebuno?! Brandy se opri să respire. Ochii bărbatului străluceau aproape de faţa ei. Respiraţia lui fierbinte îi ardea faţa. Trupul ei era complet prins sub al lui. Era sufocată sub masculinitatea lui covârşitoare. — Dă-te jos de pe mine! spuse ea cu dinţii încleştaţi. Nu mă atinge! — Nu? zåmbi el batjocoritor. Voiam să facem dragoste. Asta merită creaturile sălbatice ca tine. Sufletul ei strigă disperat, dar nu scoase niciun sunet. Se temuse atât de tare pentru viaţa ei, încât nu se mai gândise la nimic altceva. Îşi ridică bărbia, deschizându-şi ochii rotunjiţi de teama că i s-ar putea întâmpla altceva. În mişcarea bruscă, se lipi cu buzele de colţul buzelor lui. Paralizată de contactul neaşteptat, îşi ţinu respiraţia, neîndrăznind să se mai mişte. — Te rog, şopti ea. Te rog, lasă-mă să plec. Jur, jur că nu voi spune nimic poliţiei. Mişcarea buzelor ei rupse vraja. Trupul străinului se încordă. Brandy aşteptă înfricoşată următoarea lui mişcare. Nu ştia ce putea să urmeze. — Ce nu vei spune poliţiei? întrebă el, depărtându-se puţin de buzele ei. — Nu voi spune că te-am văzut, promise ea tremurând. Adică nici nu te-am văzut... furând vreo vită, aşa că nu voi minţi. Promit că nu voi spune nimănui că te-am văzut. — Deci, ghiceşti de ce mă aflu aici, nu-i aşa? întrebă el zâmbind. Brandy scutură din cap ezitant, întrebându-se dacă făcuse bine spunându-i de vite. Poate asta urma să-l decidă să n-o mai lase să plece. Cu o mişcare incredibil de agilă pentru un bărbat de dimensiunile lui, străinul se ridică în picioare. — Promiţi să-mi păstrezi micul secret? întrebă el, amuzat din cine ştie ce motiv. — Dacă mă laşi să plec, promise ea. Se ridică încet în picioare, nescăpându-l din ochi pe străinul acela periculos. Şi atunci observă privirile lui îndreptate spre bluza ei sfâşiată de cactuşi şi scaieţi. O trase discret, încercând să-şi acopere goliciunea şi rănile. — Dacă ai putea să-mi spui... încotro să mă îndrept... — Unde locuieşti? — La ferma Ames. Tatăl meu este Stewart Ames. Se află la cincisprezece mile de ferma Saguarro. — Mi-e teamă că nu cunosc prea bine împrejurimile, spuse el, scuturând din cap. Îmi amintesc că am trecut pe lângă o fermă, dar nu pot spune care anume era. Şi chiar dacă îţi spun direcţia, nu ştiu dacă te descurci pe întuneric. Pentru prima oară, Brandy avu încredere în el. Părea sincer. — Nu vreau să ştiu decât direcţia, în mare, îl asigură ea rapid. Dacă ajung într-o zonă familiară, mă descurc eu. — Crezi că te caută părinţii? Nu ştia dacă să-i spună adevărul sau să-l mintă. — Nu ştiu, spuse ea. Sunt plecaţi de acasă şi probabil că atunci când se vor întoarce va fi prea târziu ca să mai vadă dacă am venit. Vor presupune că dorm liniştită în patul meu. — Adică nu-ţi vor simţi absenţa până dimineaţa? — Corect. — Deşi vreau să scap de tine, spuse el, analizând situaţia, nu te pot trimite în deşert singură, orbecăind pe întuneric. Te poţi rătăci de tot. Sau îţi mai rupi vreun picior, ceva, şi atunci s-a zis cu tine. Nu pot să risc asta. — Dar... — Nu mă contrazice. Vei petrece noaptea cu mine. Mâine te voi conduce eu. — Dar nu pot să stau aici, cu tine, protestă ea. — Ce? N-ai încredere într-un hoţ de vite? întrebă el cu o sclipire diavolească în ochi. — Pot avea? întrebă ea cu un fals tupeu, strângându-şi mai tare bluza peste piept. — Îţi promit că nu mă voi atinge de tine. Vom împărţi doar căldura focului. Asta dacă n-ai de gând să rămâi acolo unde eşti. Mai bine vino mai aproape şi încălzeşte-te. De frică, Brandy nu mai simţise frigul nopţii din deşert. Cuvintele lui îi reamintiră însă senzaţia şi începu să tremure. Se apropie de foc, ţinându-se însă la distanţă de străin. Nu ştia cât credit putea să-i acorde. Căldura radiată de focul de tabără era ca o binecuvântare. Bărbatul începu să-şi vadă de treaba lui şi Brandy îl privi recunoscătoare. Dar brusc, se încordă înfricoşată. Străinul îşi scoase din nou cuţitul cu lamă strălucitoare din teaca de piele de la centură. — Ţi-e foame? întrebă el, improvizând nişte frigărui. — Da, recunoscu ea, amintindu-şi de foamea care o chinuia şi privind cu poftă carnea înfiptă în beţişoare. Străinul tăie o bucată de carne friptă şi i-o dădu. — Ce este asta? întrebă ea, analizând carnea cu îndoială. — Iepure, spuse el, tranşând un picior şi înfigându-l în ţepuşă. Este cam tare, dar se poate mânca. Brandy luă o muşcătură. La cât de înfometată era, carnea i se păru minunată. — Tu l-ai vânat? — Da. — Dintr-o singură împuşcătură? — Da. De ce? o privi el curios. — Din cauza zgomotului împuşcăturii tale, mi-a fugit mie calul. — Deci, până la urmă, îmi merit soarta. Eu sunt vinovatul, nu? — Nu, spuse ea repede, scuturându-şi buclele blonde. Eu am greşit că nu mi-am priponit calul. Eram prea preocupată să privesc apusul. Am făcut o greşeală prostească. — Da. Brandy mestecă în tăcere carnea, nemulţumită de răspunsul lui scurt. Străinul era de acord cu faptul că ea făcuse o greşeală prostească. Dar de fapt el era cel vinovat. Ea avea tot dreptul să călătorească prin acele locuri. Dar el? Ce căuta pe acolo? De ce vâna prin locurile acelea? Hoţ nenorocit ce era!

INTRODUCERE.           Am fost solicitat să scriu o scurtă introducere la cea dinţii ediţie completă a romanului MĂTĂNIILE, pentru a explica felul fa care a fost realizată această carte şi motivul pentru care l t-a zis ediţie completă.           Cititorii care cunosc biografia scrisă de fiică-mea despre mama ei, vor fi auzit şi probabil cunosc şi amănuntele care au determinat apariţia acestei cărţi, iar dacă în cele ce scriu eu acuma, voi repeta anumite lucruri, o fac mai mult pentru cei care nu gu avut ocazia să citească biografia aceasta care nu este altceva, decât un emoţionant tablou al strălucitei personalităţi a scriitoarei.           MĂTĂNIILE de acum sunt o dezvoltare mai amplă a unui volumaş intitulat ROŢILE VREMII care s-a bucurat de o larcift favoare din partea publicului şi a fost tradus In mai multe limbi. Cartea aceasta a fost scrisă prin anii 1905, fără intenţia de a fi dată publicităţii > dar din moment ce a fost scrisă, autoarea ei nu a mai pierdut din vedere caracterul atât de bun şi sufletul atât de ales al Ioanei Champion şi fără să mai întrebuinţeze toc şi hârtie, a elaborat dintr-însa întregul roman pe care vi-l dăm aici, fără să fi aşternut însă nici un cuvâni pe hârtie. În realitate aceasta era metoda ei de a-şi scrie cărţile şi făcea romane – cu dialoguri precizate pină în cele fnai mici amănunte.           — Ca pe urmă să le lase uitate undeva l. ntr-0 celulă ascunsă a creierului, unde rămâneau de multe ori ca anii, ca mai târziu să fie copiate şi reproduse ca de pe d placă de gramofon. Tot aşa şi MĂTĂNIILE au rămas uitate mai bine de un an, până când într-o zi, în timp ce venea cu trenul de la Londra la Helford, a pus mina pe hârtie şi creion şi a scris complet cele zece capitole care cuprind dragostea lui Garth pentru Jane şi descrierea terasei castelului Shen-stone. Cartea o avea completă în minte şi ar fi fost în stare să scrie orice parte ar fi vrut; de multe ori scria capitolele care făceau sţirşitul unei cărţi şi abia mai târziu aşternea pe hârtie capitolele de la început sau cele intermediare. Felu.1 acesta de a-şi memora în întregime cărţile înainte de a le scrie, pentru ea nu era nici un fel de dificultate.           Am insistat asupra acestui amănunt, pentru motivul că puterea ei de imaginaţie mi se pare ceva neobişnuit şi unic. Multe din cărţile ei au fost elaborate în felul acesta, şi imte mi-a fost dată deosebita plăcere să le ascult povestite, vhiar înainte de a le fi scris; am rămas însă întotdeauna cu regretul că nu voi fi niciodată capabil să le reproduc. Cu toate acestea are şi cărţi pe care a început să le scrie din primul moment, dar din nenorocire viaţa ei a fost atât de plină ă? Obligaţiile zilnice şi de fiecare clipă, încât ar fi fost peste putinţă să se dedice unei preocupări sistematice şi mecanice, cum este scrisul.           Libertatea şi timpul veniră însă în mod cu totul neaşteptat: căzu la pat şi zăcu multă vreme din cauza unei afecţiuni cardiace, contractate în timpul lungilor plimbări cu bicicleta. Boala ei fu o neaşteptată ocazie; romanul complet gata, aştepta de mult să fie aşternut pe hârtie, aşa că în lungile zile de zăcere, puse mâna pe creion şi începu să scrie pagină după pagină, fără întrerupere. După opt luni de suferinţă pe care o îndură cu resemnare, graţie temperamentului energic cu care era dotată, se înzdrăveni şi îşi reltis ocupaţiile obişnuite în sinul familiei, al căminului ei conjugat şi al parohiei din care făcea parte.           În timpul convelescenţei terminase două manuscrise car» probabil nu ar fi văzut niciodată lumina zilei, dacă nu s-ar fi întâmplat ca pe cel mai scurt să-l trimită doamnei Booth, o soră a ei care trăia la New York şi care insista să dea manuscrisul la tipar. In acest scop ceru şi cealaltă variantă a romanului. Aşa s-a întâmplat că munuscrisul a ajuns în mâna editorilor Putnam's Sons care conveniră să-l publice, fără *8 bănuiască de pe atunci, că foarte curând cartea aceasta va ajunge să se vândă până la un milion de exemplare şi să fie tradusă în nouă limbi. Fără îndoială, dacă şi-ar fi dat seama de acest lucru chiar de la început, poate nu ar fi insistat ca manuscrisul să fie redus la o limită de 10 000 de cuvinte. Ca soţia mea să se poată decide la o astfel de amputaţie, a trecut printr-o încercare destul de grea: aşa cum se prezenta, cartea era completă şi definitivă, iar ca să taie o parte din ea, ar fi însemnat să o dezechilibreze. Cu toate acestea unul dintre prietenii ei literari – care nu ştia nimic despre tratativele în curs – era de părere că anumite părţi ale romanului ar mai trebui cristalizate şi pentru asta ar avea nevoie de o prelucrare mai amplă. Părţile acestea din roman au fost mutilate fără nici o milă de creionul ei albastru.           Cred că editorului nu trebuie să-i fac nici un reproş din această cauză, căci de unde putea el să bănuiască marea valoare umană a acestei cărţi, mai ales că după publicarea acestui roman al ei, s-au declarat dispuşi să primească de la ea orice manuscris, fără nici un f el de modificare şi au primit chiar sugestiile ei pe care le da întotdeauna când le credea utile. Cu toate acestea ea şi-a exprimat de multe ori dorinţa să reintegreze în roman mişcătoarele scene pe care le trăise, aşa că pentru mine este astăzi o adevărată plăcere să răsfoiesc manuscrisul original, cu ajutorul căruia completez omisiunile impuse la început. Acesta ar fi motivul pentru care volumul de faţă reprezintă ediţia completă a MĂTĂNIILOR.           Ziarele au publicat o informaţie complet lipsită de orice temei; anume că acest manuscris a colindat birourile tuturor editorilor din Londra, dar niciunul nu l-a acceptat; realitatea este că manuscrisul a fost propus unui singur editor din America şi cred că de atunci acest editor a avut destulă ocazie să regrete că a respins o carte care mai tlrziu a fost primită peste tot globul cu triumf.           Romanul MĂTĂNIILE a fost publicat simultan în America şi Anglia, în anul 1909, iar numărul ediţiilor a început să crească chiar din prima lună. La începutul primului an se vânduseră 150000 de exemplare şi a fost o mare satisfacţie pentru scumpa mea soţie să vadă miile de scrisori care veneau din toate părţile lumii, ca o dovadă despre împăcarea, înţelegerea şi mingâisrea pe care această carte o dusese î» atâtea căminuri, A citit cu aceeaşi plăcere şi aprecierile entuziaste ale criticilor literari, căci toate cărţile şi le-a scris călăuzită de intenţia de a da mângâiere şi nădejde celor dezamăgiţi şi nedreptăţiţi.           N-aş vrea să termin această introducere, iară să citea propriile ei cuvinte care pentru toată opera pe care a scris-ş au valoare de dogmă: „Scopul pe care l-am urmărit întotdeauna a fost să n® scriu niciodată un singur rând care ar putea îndemna pe cineva la păcat sau ar arunca un stigmat de ruşine asupra cuiva > să nu descriu niciodată un caracter care ar putea întina idealurile personajelor cu care cititorul va face cunoştinţă în cărţile mele.           În lume sunt atâtea păcate, incit nu mai este nevoie ăt talentul ţi de imaginaţia unui scriitor ca să sporească numărul lor. Pământul este plin de nenumărate caractere josnice, detracate şi morbide, de aceea nu văd motivul pentru care artistul ar mai contribui cu imaginaţia lui să inventeze şi altele şi să le introducă în viaţa oamenilor care poate au suflete curate, mai ales când astfel de specimene sunt în mod peremptoriu eliminate din viaţa de toate zilele".           Un mare savant şi scriitor francez spunea: „Singura scuzS a fanteziei este faptul că ştie creea viaţă, mult mai frumocus decât este în realitate".           Sjântul Pavel a spus undeva: „Oriunde vel găsi oameni cumsecade, oriunde vei fi întâmpinat cu vorbe bune şi oriunde vei găsi obiceiuri sănătoase, să-ţi aduci cu plăcere aminte de ele".           Îmi face impresia că primirea entuziastă care s-a făcut MAT AN IILOR şi celorlalte cărţi cu atmosferă tot aţii de să-nătoasă, este o dovadă că publicul a admis cu toată conwia-gcrca acest percept divin, iar părerea lui favorabilă despr* scriitorii umili care îşi iau în serios rolul de îndrumători ţâ educatori, nu poate să fie decât o încurajare pentru a duc» înainte opera începută de ei, C. W, Barclay.           Iunie 1923, CAPITOLUL l.           Deasupra grădinilor şi a parcului din Overdene plutea pacea senină a unei după-amiezi din verile obişnuite ale AnglieiLumina soarelui căzut în asfinţit, prelungea umbrele pe pajiştea verde a parcului şi te îmbia să te odihneşti sub coroana cedrilor bătrâni din faţa castelului.           Clădirea veche de piatră, trainică şi masivă, dar fără podoabe exterioare, te făcea să bănuieşti că între pereţi! Ei sunt camere încăpătoare şi liniştite, de unde nu lipseşte nimic, iar aspectul lipsit de farmec al casei era îmblânzit de viţa sălbatică şi iedera care se căţărase în lungul faţadei până sub acoperiş, învelind-o toată într-o haină verde, plăcută la vedere, din mijlocul căreia clipeau flori albe şi ciorchine de petale însângerate.           În faţa casei, pe toată lungimea, se întindea o terasă care Ia un capăt se termina cu o seră, iar la celălalt cu o curticică în care erau coteţele pentru păsări. De pa terasă, din distanţă în distanţă, coborau trepte largi da piatră până pe pajiştea mătăsoasă şi verde a grădinii. Dincolo de aceasta era parcul cu aleile străjuite de copacii seculari printre care, departe de tot, se arătau privirile sfioase ale cerbilor, în margine clipeau apele râului care trecea ca o panglică de argint deasupra căreia se plecau ierburile şi în oglinda lui limpede îşi scăldau chipurile bulgării de aur ai florilor de păpădie şi steluţele albe ala margaretelor.           Gadrul solar arăta patru după amiază.           Era ceasul când păsările se odihneau. Frunza copacilor tremura domoală şi dintre ramuri nu se auzea nici un tril, nici o şoaptă, nici un ciripit. Tăcerea era aproape materializată şi te apăsa. Singurul punct sclipitor, ca o pată de sânge în mijlocul acestui peisaj, era un papagal roşu care picotea somnoros în vârful prăjinii lui aşezate! Sub cedrii din faţa casei.           ^Într-un târziu se auzi deschizându-se o uşă. Pe terasa apăru chipul straniu al unei doamne bătrâne care aptrcă spre dreapta şi traversând terasa în lung, dispăru pe aleea trandafirilor. Ducesa de Meldrum se ducea să taie un bra$ de trandafiri.           Pe cap avea o pălărie de paie de modă veche, cunoscută pe timpul Reginei Victoria sub numele de „ciupercă", legată pe sub bărbia în linii caracteristice, cu două panglici negre; o manta largă din postav cafeniu şi o rochia de tweed foarte scurtă, iar în picioare bocanci de Enga-dine. Pusese nişte mănuşi foarte vechi cu crispin şi pe braţ avea un coşuleţ de nuiele în care se vedeau nişte foarfeci enorme, pentru tăiat florile.           Într-un rând cineva spusese că dacă s-ar fi întâmplat să întâlneşti pe ducesa de Meldrum întorcându-se din grădină sau să o vezi hrănind păsările şi mai ales dacă s-ar fi întâmplat să fii şi bine dispus, cu siguranţă că ai ti băgat mâna în buzunar şi i-ai fi dat cinci parale de pomană. Dar după ce reuşeai să-i atragi atenţia asupra ta şi s-ar fi uitat la tine, te-ar fi aşteptat aceeaşi soartă ca şi pe bietul ceasornic al lui Şir Walter Raleigh: nu-ţ! Mai rămânea decât să te prosterni în noroiul cărării şi să laşi bocancii ducali, cu tălpile duble, să treacă peste tine. Picioarele ducesei te-ar fi frământat cu vădită plăcere, pe urmă ar fi ascultat cu bunăvoinţă scuzele pe care i le adresezi, dar cele cinci parale le-ar fi păstrat ca amintire, ca să le poată arăta invitaţilor ei, când le va povesti această anecdotă, Ducesa trăia singură, sau mai bine zis nu simţise niciodată nevoia de tovărăşia permanentă în casa ei a nici unei rude, indiferent dacă era bărbat sau femeie şi nici de zâmbetul constant şi atenţiile plătite ale unei secretare. Fiica ei, o femeie palidă, pe care o sâcâia necontenit, se măritase de mult, iar unicul fiu pe care îl adorase şi se uita la el ca la un soare, murise prea devreme şi înaintea lui Thomas, tatăl lui, care fusese al cincilea duce în familia Meldrum. Soţul ei, ducele Thomas, se sfârşise pe neaşteptate şi, cum spunea de multe ori ducesa, în-tr-un fel complectamente conform caracterului său: ducele murise chiar în ziua când îşi serba a şaizeci şi doua aniversare, îmbrăcat în toată splendoarea costumului său de vânătoare; frac roşu, joben şi pantaloni de catifea; începuse să galopeze ca o furtună, dar în faţa unui obstacol pe care nu l-ar fi putut trece, iapa pe care o înoile-i case se opri şi contele repezit înainte, căzu cu capul în jos şi nici nu se mai mişcă, nici nu mai vorbi din clipa aceea.           Stingerea neaşteptată a vieţii lui tumultuoase şi mân-dre însemna o transformare completă a felului de viaţă pe care îl trăia ducesa. Până aici trebuia să suporte prezenţa tovarăşilor lui gălăgioşi de care casa era în permanenţă plină, sau să invite cunoştinţele ei, dar numai pe acelea cărora îşi putea permite să le explice toanele ducelui sau care îl suportau cu bunăvoinţă şi uneori chiar foarte fericite că pot petrece câteva zile la castelul Overdene. Dar nici atunci ducesa nu se bucura de plăcerea invitaţilop ei în toată voia; căci oricât ţi s-ar fi părut că este un diamant neşlefuit, în vinele ei curgea cel mai pur sânge albastru şi cu toate manierele ei cam necruţătoare şi brusca faţă de ciudăţeniile şi sentimentele altora, cum foarte adeseori se întâmplă să găseşti la doamne mai în vâj? Stă din familii foarte nobile, în fond ea era totuşi adevărata femeie din înalta societate, despre care puteai fi dinaiate convins că va spune vorba şi va face gestul indicat de importanţa momentului, în orice clipă.           Defunctul duce avea un limbaj cam muşcător şi aia-nâcre din epoca Georgeană, şi când]-a aşezat pentru oc&h-nă de veci sub bolta criptei strămoşilor lui, ducesa oftase înduioşată – „cât de puţin seamănă cu ei sărăcuţul; ţi se pare că te simţi mai bine când îţi dai seama că nu mal e printre vii" – şi privind în jurul ei, începu să-şi dea seama de frumuseţile şi plăcerile pe care i le putea oferi de aici înainte castelul Overdene.           La început se mulţumi să se ocupe de grădinărie, pa urmă construi coteţe pentru păsări şi comandă tot felul de orătănii şi animale ciudate, asupra cărora se revăesă prisosul ei de dragoste care în ultimii ani nu găsise nici o posibilitate să se manifeste faţă de oamenii din jurul ei.           După câtva timp însă firea ei ospitalieră şi plăceiea ciudată de a vedea slăbiciunile altora, precum şi mândfia de a-şi arăta proprietatea, aduseră la castel o serie permanentă de invitaţi şi Overdene ajunse foarte curând o localitate unde puteai petrece foarte bine, fiind sigur ca vei întâlni pe toţi cei pe care ai îi dorit să-i vezi, şi und «erai găzduit şi îngrijit curu nu se poate mai bine. Vara puteai petrece aici clipe minunate şi tot aşa în timpul iernii, fără nimic banal şi fără plictiseală, bucurându-ta de o completă libertate, aşa ca puteai veni şi pleca atunci când îţi poftea inima, iar pe deasupra acestor plăceri, ca un „sos picant", vorbele de spirit ale ducesei, despre cară niciodată nu puteai şti ce va spune în clipa următoare.           Seratele şi le aranja singură şi dinainte, împărţindu-la în trei categorii: „serate pestriţe, serate amicale şi serata pentru lumea bună". La castel tocmai avea loc una dintre seratele pentru lumea bună şi în această calmă după amiază de iunie, după ce ducesa îşi făcuse obişnuita siestă, întotdeauna foarte lungă, îşi luase echipamentul de gră-dinărie şi ieşise sa taie trandafiri.           După ce traversă terasa şi ajunse la portiţa de fiej? Care ducea în aleea trandafirilor, Tommy papagalul, deschise un oclii şi se uită după ea, iar în clipa când o' văzu că dispare pe poartă, plesni din limbă imitând o sărutare, apoi începu să râdă singur şi după câteva clipe adormi din nou.           Dintre toate păsările ducesei, Tommy era primul „fa-vorit" şi el fusese pricina singurei concesii pe care o con-simţise contesa unei slăbiciuni sentimentale de care suferea. După moartea ducelui simţi că o deprimă atenţiila delicate şi suave ale cunoştinţelor ei. Dacă majordomul s-ar fi bâlbâit şi preotul ar fi lăsat să-i scape câteva cuvinte mai pipărate când venea la castel, ducesa ar fi fost încântată. Dar aşa cura se prezentau lucrurile, asupra şi plană o melancolie apăsătoare, până în ziua când citi un anunţ al unei agenţii care punea în vânzare lucrurile rămase de la un client defunct; între acestea şi un papagal premiat, vorbitor garantat, cu un vocabular de peste cinci sute de cuvinte.