Cărți romantice și de dragoste pdf

Supliciul unei adolescente urmat de surâsul pietrelor de  Akira Yoshimura   Din clipa în care mi-am dat ultima suflare, m-a învăluit deodată un aer proaspăt, ca şi cum ceaţa deasă din jurul meu s-ar fi risipit pentru o vreme.           Mă simţeam înviorată, de parcă întreg trupul mi-ar fi fost scăldat în apă limpede şi rece de izvor, îmi dădeam seama că simţurile mele erau neobişnuit de treze şi vigilente.           Între streaşină noastră şi cea a casei din spate atârna ca un hamac o pânză de păianjen presărată cu rouă care strălucea prin fereastră, orbin-du-mă. Acolo, în umbra streşinii casei vecine, am putut distinge clar un păianjen mic care se odihnea în taină, la adăpost de ploaie. Am putut chiar să văd picăturile fine de apă strălucind albe în vârful nenumăratelor firişoare de păr de pe pântecele lui umflat ca un mugure.           Şi auzul meu era extrem de ascuţit.           Auzeam sunetul picăturilor de ploaie care cădeau de pe marginile acoperişului şi realizam chiar şi diferenţele de timbru în funcţie de locul de care se loveau.           Sunetul monoton şi sec, semănând cu cel al unui obiect care se sparge, era cel al picăturilor care cădeau pe pragul de piatră de la intrarea în bucătărie. Celălalt sunet, vesel şi zglobiu, era al picăturilor care cădeau pe cărăruia pietruită de sub fereastră. Distingeam chiar şi sunetul pietricelelor lovindu-se una de alta în băltoacele mici formate la căderea fiecărei picături de ploaie. Deodată reveria simţurilor mele a fost curmată. Un sunet de claxon slab, dar ascuţit, venind dinspre uliţa din faţa casei, înghiţi muzica limpede şi veselă a picăturilor de ploaie. Sosise maşina care urma să mă ia. Mi-am încordat auzul.           Portiera maşinii se deschise cu zgomot şi apoi se auziră paşi care se apropiau de casă, evitând băltoacele. Am privit cu atenţie geamul uşii de la intrare. In acel geam mat se reflecta vag o siluetă albă, şi apoi nişte degete rozalii apucară strâns marginea uşii care se deschise scârţâind.           — Familia Mizuse, nu-i aşa? Suntem de la spital, îşi arătă faţa un bărbat slab care purta un halat alb, scurt şi nu prea curat.           În acea clipă, tata şi mama îşi întoarseră privirile rătăcite către intrare, şi apoi, realizând ce se întâmpla, se ridicară brusc şi, grăbiţi, începură să strângă lucrurile din încăpere. In mijlocul camerei strâmte zăcea trupul meu întins pe spate, iar măştile albe pe care mama le picta pentru a mai câştiga un ban în plus erau îngrămădite dezordonat într-un colţ.           Mama de-abia se întorsese de zece minute de la primărie, unde fusese pentru formalităţi, şi nici ea, nici tata nu îşi închipuiseră că maşina avea să vină atât de curând.           — Ne scuzaţi, este foarte dezordine… Îngăimă mama politicos, invitându-1 înăuntru pe băr bat şi netezindu-şi obsesiv cu vârful degetelor marginea chimonoului.           Acesta îşi scoase imediat pantofii şi intră fără ezitare pe tatami*-uhle înnegrite. Era un bărbat <^u o faţă osoasă, roşu în obraji.           — Când a decedat? Întrebă el ca din obişnuin ţă, de îndată ce se aşeză lângă trupul meu întins pe tatami.           — Puţin după ora nouă. Mama îl ţintui cu ochi cocheţi.           Bărbatul păru deodată că ezită să-i vorbească politicos acestei femei cu părul răvăşit şi haine ponosite.           — Pare încă tânără, spuse el încurcat, privind spre chipul meu acoperit cu o pânză.           — Da, avea şaisprezece ani.           — Ce nenorocire! Spuse bărbatul, compunân-du-şi o mină tristă.           Halatul pe care îl purta era uzat şi jumătate dintre nasturi atârnau gata să cadă.           — Îmi pare rău că trebuie să vă tulbur, dar mi-aţi putea arăta aprobarea pentru incinerare?           Mama, părând să nu înţeleagă pentru un moment, îl privi întrebător.           * Rogojini din pai de orez. (N. t.)           — Hârtia pe care cu siguranţă v-au dat-o de la primărie…           Înţelegând de data asta, clătină din cap, se întoarse puţin şi scoase din mâneca chimonoului o hârtie împăturită de mai multe ori, întinzând-o cu grijă bărbatului.           Tata, cu ochii roşii şi tulburi, stătea nemişcat într-un colţ al camerei.           — Vă rog, de asemenea, să puneţi aici ştam pila dumneavoastră*… Dacă nu aveţi ştampilă, puteţi să puneţi şi amprenta digitală, spuse băr batul, cu un aer vădit grăbit, întinzând pe tatami o hârtie prin care părinţii mei consimţeau ca tru pul meu să fie folosit pentru disecţie.           — Da, imediat, răspunse mama binevoitoare. Se ridică şi se aşeză îndată în faţa dulăpiorului încastrat în dulapul mare din perete, apoi scoase dintr-un raft o ştampilă mică, învechită, legată cu o sfoară.           O aduse şi, pentru că nu mai avea tuş, suflă de câteva ori peste sigiliu.           — Vreau să vă asigur încă o dată că, după ce trupul fiicei dumneavoastră va fi investigat cu grijă la spital, îl vom incinera şi vă vom aduce apoi osemintele. Toate cheltuielile necesare în acest timp vor fi suportate bineînţeles de către noi.           Glasul bărbatului avea o solemnitate care părea să vină din faptul că spusese aceste vorbe de nenumărate ori.           În Japonia, fiecare persoană are un sigiliu personal care este folosit în loc de semnătură. (N. t.)           Mama, clipind din ochi cu o expresie misterioasă, încuviinţă.           — A, mai e ceva…           Bărbatul duse mâna la buzunarul interior al halatului şi scoase un pachet învelit în hârtie albă.           Pe el era scris cu cerneală „pentru îmbălsămare”.           — Din partea spitalului, spuse bărbatul cu o figură ceremonioasă, punând pachetul în faţa mamei.           — Vă mulţumim foarte mult, zise mama, şi, puţin jenată, îşi plecă adânc capul.           Tata, care stătea umil în colţ, o imită.           — De asemenea… Începu bărbatul cu o voce şi mai oficială.           Mama îl privi, înclinându-şi capul cu o expresie de o nemărginită umilinţă.           — Conform regulamentului spitalului, corpul fiicei dumneavoastră va fi ţinut acolo cel puţin o lună… Ar fi bine să hotărâm acum când să vi-1 aducem.           Bărbatul căuta să citească reacţia mamei.           — Mulţumim, îngăimă mama cu un surâs încurcat, neştiind parcă ce să răspundă.           — Peste două luni e bine? Propuse bărbatul, nerăbdător să termine cât mai repede.           Părând că tot nu ştie ce să răspundă, mama se întoarse cu o privire rugătoare către tata, care stătea în colţul camerei. Privirile li se întâlniră, dar el nu făcea decât să clipească timid. Pentru prima dată o vedeam pe mama aruncându-i tatei o astfel de privire. Tata păru şi el descumpănit de privirea ei.           — E bine aşa?           Presată de vocea nerăbdătoare a bărbatului, mama îşi mtoarse mecanic faţa spre el şi încuviinţă.           — Atunci totul e în regulă, zise bărbatul, notând cu stiloul pe faţa plicului „două luni”. Mă duc să aduc coşciugul, adăugă şi ieşi.           Pe chipul mamei reveni îndată expresia aspră şi obosită pe care o avea de obicei. Luă repede pachetul cu bani şi-1 puse pe cutia cu mandarine aşezată lângă căpătâiul meu. Privea pachetul ca şi cum i-ar fi cântărit conţinutul, iar pe faţă i se citea îngrijorarea. Nici tata nu-şi desprindea ochii de la pachet.           La uşă se auziră voci ciudat de vesele, şi bărbatul în halat alb intră cu spatele, cărând un sicriu de lemn, plin de vine. De cealaltă parte sicriul era purtat de un bărbat îmbrăcat tot în halat alb, tânăr, cu un păr bogat.           Pentru că odaia era foarte strâmtă, sicriul fu pus alături de trupul meu. În cameră nu mai era loc nici să te mişti.           Fu deschis capacul şi pătura subţire care îmi acoperea trupul fu dată la o parte.           Purtând doar o cămaşă, zăceam întinsă pe spate, iar degetele cu unghii lăcuite îmi erau împreunate, cum mi le aşezase mama.           Mâinile osoase ale slăbănogului cu obraji roşii se strecurară sub şalele mele, şi mâinile cărnoase ale bărbatului tânăr m-au apucat de pulpe. Poate pentru că trupul meu era îngheţat, am simţit că mâinile celor doi mă ardeau.           Bărbaţii îmi ridicară trupul şi-1 aşezară în sicriu. Scândurile erau aspre şi la un moment dat umărul meu ieşit din cămaşă se lovi puternic de un nod al lemnului. Lemnul era însă nou, căci în sicriu plutea o aromă plăcută.           Capacul fu pus şi cei doi ridicară sicriul din faţă şi din spate.           — Ajută-i şi tu, îl îndemnă mama pe tata, care se ridică grăbit din colţul camerei şi sprijini ne îndemânatic una din părţile sicriului.           Astfel susţinut, sicriul trecu prin uşă înclinat într-o parte.           Deodată ploaia începu să răpăie pe capac, împrăştiind urmele de rumeguş albicios. Acel zgomot al ploii umplu sicriul.           Maşina oprită în faţa casei era o maşină luxoasă, neagră care, spălată de ploaie, lucea încântător, reflectând cu claritate şirul de case cu streşinile îngrămădite unele în altele.           Portierele din spate fură deschise şi sicriul meu fu împins în maşină de către cei doi bărbaţi. In mod ciudat, deşi privirea îmi era împiedicată de pereţii sicriului şi de caroseria maşinii, vedeam limpede uliţa inundată de ploaie, ca şi cum aş fi privit prin pereţii străvezii ai unui acvariu cu apa proaspăt schimbată.           La porţile caselor îngrămădite de-a lungul uliţei se iviseră feţe care priveau lacome, unele curioase, altele dispreţuitoare. Pe acea uliţă nu trecuse niciodată până atunci o maşină atât de luxoasă.           Cei doi bărbaţi în alb urcară în maşină, înghe-suindu-se lângă sicriul meu.           — Putem merge, îi spuseră şoferului.           — E îngrozitoare ploaia asta îşi scoaseră batistele şi-şi şterseră fruntea şi mâinile.           Maşina porni încet.           Faţa prelungă a mamei privindu-mă din poarta casei… Tata arătându-şi numai pe jumătate chipul speriat prin uşă… Amândoi se depărtau, pierind în ploaie.           Adio, am murmurat.           Maşina înainta cu greu pe uliţa îngustă.           Femei şi copii adăpostiţi sub streşini se aplecau să vadă mai bine prin parbrizul maşinii care trecea pe lângă ei, sau atingeau cu degetul caroseria, lăsând o dâră subţire.           — Ce loc mizerabil! Murmură şoferul, conducând cu grijă.           Ştergătoarele se mişcau rapid. Parbrizul era plin de apă.           Ieşind de pe uliţă, maşina luă viteză. Dar pentru că drumul era îngust, trebuia din când în când să încetinească.           La un moment dat, se văzu o căruţă chiar în mijlocul drumului. Apropiindu-se, şoferul claxona. Un bătrân cu o pelerină de ploaie peticită se ivi cu mişcări lente dintr-o baracă veche şi eliberă drumul.           Deodată, pe o parte a drumului am zărit un tânăr cu o faţă palidă, adăpostindu-se sub o umbrelă de hârtie cerată. Îmi aminteam chipul lui. Era un fost coleg de gimnaziu, Tomio Fujiwara. Purta o salopetă albastră de muncă şi ţinea cu grijă la piept un buchet de flori învelit în celofan.           Faţă de şirurile de case decolorate de pe ambele părţi ale drumului culoarea vie a florilor reflectată în celofan părea de o extremă frumuseţe şi puritate.           Maşina înainta lent.           Tomio se lipi şi mai strâns de peretele de scândură al casei prin faţa căreia trecea.           Umbrela se lovi uşor de maşina noastră.           Am privit în urmă. L-am văzut pe Tomio cum se depărtează pe drumul ud de ploaie, purtân-du-şi umbrela pe umăr.           Adio, i-am spus şi lui.

  Sarutul lui Liszt de Susanne Dunlap Prolog     Iulie 1830   Anne și mama ei își petrecuseră acea frumoasă după-amiază de iulie în sala de bal, încăpere destinata muzicii și râsului, cântând la pian și din voce. Interpretaseră Mozart, Schubert și Clementi[1], iar marchiza chiar dansase o mazurcă, în timp ce Anne studia o nouă partitură de-a domnului Chopin. — Cânți mai frumos ca niciodată, spuse marchiza. Lauda o învălui pe Anne asemenea căldurii unei după-amiezi de vară. Își privi mâinile subțiri, dar puternice mânată de dorința de a cânta până i-ar fi căzut degetele. — Nu voi fi niciodată o pianistă la fel de desăvârșită ca tine. — Prostii, spuse marchiza ridicându-se de pe sofaua acoperită cu mătase și așezându-se la pian pe un scaun aurit lângă Anne. Mă vei depăși cu mult, ai asta în sânge. Poate că nu peste mult timp tatăl tău îmi va permite să… începu ea, dar vocea i se pierdu încet. Anne luă mâinile mamei sale într-ale ei și termină în gând propoziția cu acele cuvinte pe care le auzise de atâtea ori înainte: „Poate că tatăl tău îmi va permite să te duc la un concert, la o piesă de teatru, la un salon, la operă… în loc să te duc la biserică, la cizmar sau la croitor.” Era educată acasă, fie de mama ei, fie de profesori aleși cu grijă, și nu avea voie să se împrietenească cu alte fete de vârsta ei. Cu toate acestea lumea creată de marchiză pentru ea era o închisoare confortabilă, plină de muzică și poezie, iar aflată sub copleșitoarea dragoste a mamei, Anne nu prea se gândea la cât de îngrădit îi era traiul. Marchiza începu un acompaniament, iar Anne i se alătură cântând cealaltă parte a duetului pe care o învățase încă de pe când avea mâinile prea mici pentru a putea cuprinde o cvintă. Împărtășeau acest secret, cum că o simplă melodie putea însemna mai mult decât și-ar putea da cineva seama. — Chiar trebuie să ne oprim? întrebă Anne după ce duetul luă sfârșit. — Tatăl tău se va întoarce în curând, spuse marchiza dându-i cu gingășie o buclă pe după ureche. Ca și cum ar fi vrut să-i dea dreptate, scârțâitul unor roți de trăsură pe pietrișul din curte le atrase atenția spre ușa sălii de bal. Julien, lacheul, se ridicase deja de pe taburetul lui de pe hol și deschisese ușa de la intrare a vechiului conac, când Anne își auzi tatăl apropiindu-se pas cu pas, urcând cele trei trepte de la intrare una câte una, ca să se poată sprijini în baston. După ce ajunsese în hol, trânti ușa de la intrare cu atâta putere, închizând-o, încât făcu să vibreze podeaua sălii de bal. — Bună ziua, domnule marchiz, spuse Julien. Marchizul nu răspunse și continuă să se îndrepte bocănind spre sala de bal. De când îl știa Anne folosea un baston ca să îl ajute la mers. I se spusese că își rănise piciorul în timpul evadării sale în vremea regimului Terorii. — Trebuie să-ți vorbesc, Sandrine, spuse marchizul deschizând cu zgomot ușa sălii de bal. — Du-te și îmbracă-te pentru cină. Anne ascultă porunca șoptită a marchizei, fără tragere de inimă, făcându-i o reverență marchizului în timp ce trecea pe lângă el. Acesta însă intră în cameră fără să o privească și închise ușa imediat după ea. În clipa următoare Anne îl auzi ridicând vocea și plimbându-se agitat de colo-colo, lovind parchetul cu bastonul. Făcea asta doar când era nervos. În loc să o ia în sus pe scări spre dormitorul ei și să se schimbe într-o rochie de seară, Anne se uită în jur, asigurându-se că nu o spiona nimeni, și își lipi urechea de ușă. Aflase o grămadă de lucruri făcând asta, lucruri pe care părinții ei voiau să i le ascundă, iar conștiința acestui fapt o făcea să se întrebe oare ce se întâmpla în restul timpului și ce provoca suspinele înăbușite ale mamei ei și dispoziția morocănoasă a tatălui. — Dar, dragă, cu siguranță că nu te vor lăsa pe dinafară, nu? spuse marchiza și Anne putu distinge un tremur nervos în vocea ei. — S-a terminat, am tăiat orice legătură cu casa de Orléans chiar dinainte să te naști tu. — Nu poți apela la Talleyrand[2]? — Ha! spuse marchizul izbucnind într-un râs sardonic atât de puternic încât făcu ușa să vibreze. M-a lăsat baltă deja. A fost primul care chiar a făcut-o. Omul ăla se duce unde e mai bine pentru el, indiferent că datorează cuiva vreo favoare sau nu. Apoi tatăl ei se apropie de ușă și Anne o zbughi pe scări spre camera ei. Se întrebă dacă mama ei avea să îi spună mai târziu ce se întâmplase, pentru că știa că marchizul cu siguranță nu o va face. În seara aceea luară cina în tăcere, ceea ce era un lucru cam ciudat. Marchiza încercă să zâmbească și să înceapă o conversație cu soțul ei, dar acesta preferă să își bea încruntat vinul fără a scoate o vorbă. Anne descoperi ce se întâmplase doar când Thérèse, camerista mamei ei, o ajută să se pregătească de culcare. — Regele și familia lui au fugit. Oamenii săraci se baricadează pe străzi și cer să se facă revoluție. — De ce? întrebă Anne. — Spun că regele Carol s-a îmbogățit prea mult ținând o curte foarte costisitoare, că ne-a luat drepturile pentru care am luptat, dobândite deja printr-o revoluție. Marchizul făcea parte din curtea regelui, fiind păstrătorul sigiliului. Anne nu știa exact ce făcea el în aceasta calitate, dar, în mod evident, de-acum încolo nu avea să o mai facă. Or asta însemna că avea să petreacă mai mult timp acasă. — Săraca mama, murmură Anne în timp ce Thérèse îi pieptăna părul.   [1] Muzio Clementi (24.01.1752-10.03.1832) - pianist, dirijor, compozitor, muzicolog, de origine italiană. [2] Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris - d. 17 mai 1838,Paris), bine-cunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez. Provenit dintr-o familie din înalta nobilime, s-a orientat spre cariera ecleziastică, la sugestia unchiului său, arhiepiscopul de Reims. Devine preot și apoi episcop de Autun. În timpul Revoluției franceze a abandonat viața clericală și a trecut la o viață laică. A ocupat diferite înalte funcții de consilier, ambasador, ministru de externe, președinte al Consiliului de miniștri.     [1] Muzio Clementi (24.01.1752-10.03.1832) - pianist, dirijor, compozitor, muzicolog, de origine italiană.   [2] Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris - d. 17 mai 1838,Paris), bine-cunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez. Provenit dintr-o familie din înalta nobilime, s-a orientat spre cariera ecleziastică, la sugestia unchiului său, arhiepiscopul de Reims. Devine preot și apoi episcop de Autun. În timpul Revoluției franceze a abandonat viața clericală și a trecut la o viață laică. A ocupat diferite înalte funcții de consilier, ambasador, ministru de externe, președinte al Consiliului de miniștri.                  

Zori intunecati de Sara Craven CAPITOLUL I Era atât de obosită încât abia reuși să introducă cheia în broască. Fusese un zbor lung și agitat, iar aterizarea fusese amânată din cauza ceții. Una dintre fete devenise aproape isterică în timpul zborului și Lisa fusese aceea care stătuse alături de ea ca s-o liniștească atunci când avionul făcuse ultima tentativă, de această dată reușită, de a ateriza. Închise mulțumită ușa în urma ei și rămase o clipă pe loc, uitându-se prin camera de zi. Era deosebit de curată și ordonată – doamna Hargreaves avusese grijă de asta – dar aerul era stătut. Lisa deschise fereastra și lăsă aerul proaspăt al nopții de ianuarie să pătrundă în cameră. Se înfioră puțin, încă nostalgică după căldura soarelui din Caraibe pe care tocmai le părăsise, dar mintea ei obosită se bucură de confortul și de curentul de aer rece care o înviora. O mulțime de plicuri sosite prin poștă o așteptau pe măsuța de lângă fereastră, plicuri la care se adăugau și cele găsite în cutia de scrisori, dar toate aceastea puteau să mai aștepte până dimineață, gândi ea, descălțându-se. Simțea nevoia imperioasă de a face o baie. Era murdară și transpirată după orele lungi petrecute în avion, urmate de drumul cu taxiul, înghesuită între celelalte fete. Dar și baia putea să mai aștepte. Intră în dormitor, dezbrăcându-se din mers. Patul o aștepta, cu cuvertura dată la o parte, iar cămașa ei de noapte era aranjată frumos de către doamna Hargreaves care în tinerețe fusese cameristă la un hotel. Dar Lisa nu se mai obosi să se îmbrace. Totuși se demachie – obicei de care n-ar fi putut scăpa nici pe patul de moarte – și apoi se întinse goală în pat și căzu pradă unui somn profund. Se foi de câteva ori și chiar deschise ochii, deranjată de zgomotele de pe stradă și de un aspirator din apartamentul de deasupra. Totuși nu se trezi. Când în cele din urmă o făcu, se întinse și se ridică din pat, constată că dormise aproape douăsprezece ore. „Probabil am început să îmbătrânesc”, gândi ea amărâtă. Da, se simțise bătrână în timpul călătoriei. Toate celelalte fotomodele erau mai tinere decât ea, Lisa fiind singura care avea douăzeci de ani. Jos râsese de ea. „Ai cumva părul cărunt?” o ironizase el. „Nu i te plânge Myrei în legătură cu vârsta ta, pentru că ea are cu doi ani mai mult decât tine.” Lisa nu se obosise să-i mai spună lui Jos ceea ce era atât de evident și anume faptul că Myra nu era și nu avea să fie vreodată fotomodel. Când Jos o întâlnise și se însurase cu ea, Myra nu era decât o studentă drăguță și dolofană, iar căsnicia și copilul n-o schimbaseră absolut deloc. Chipul și silueta ei n-o avantajaseră niciodată prea mult. Asta este valabil și pentru mine, gândi Lisa coborând din pat, dar oricum, reușesc să-mi câștig existența. Se privi toată în oglindă în timp ce intra în baie și dădu drumul la duș. Nu era nimic narcisist în această acțiune, dar probabil că nici absolut necesar nu era. Fusese în Indiile de Vest ca fotomodel pentru o revistă foarte cunoscută care prezentase costume de baie și cu siguranță că Jos i-ar fi spus dacă ar fi luat măcar un gram în greutate. O cunoștea de doi ani, de când Lisa venise prima oară la Londra căutând de lucru și tot el fusese acela care o învățase tot ceea ce trebuie să știe despre ceea ce se face în fața unui aparat de fotografiat. De fapt, Lisa nu se gândise foarte serios să devină model. Niciodată nu-și considerase aspectul fizic prea impresionant. Jos îi sugerase însă această idee încă de pe vremea când era la școală. El venise la școală ca s-o viziteze pe verișoara lui Dinah, care era cea mai bună prietenă a Lisei. Le invitase pe amândouă la masă. El era deja un nume în lumea fotografiei, iar Lisa n-ar fi fost om dacă nu s-ar fi simțit flatată de interesul lui. Totuși, în același timp, ea își vedea cu totul altfel viitorul. Datorită lui Jos obținuse primul contact că fotomodel în lansarea unei noi linii de cosmetice. Cu părul auriu și cu ochii căprui care puteau lua nuanțe de verde și galben în funcție de culoarea pe care o purta, Lisa fusese cea mai bună alegere pe care să se centreze campania de publicitate. Fusese o experiență fantastică pentru ea. Costume exotice în tonuri de galben și auriu fuseseră anume lucrate pentru ea, iar efectul lor pe pielea ei de culoarea mierii fusese inpresionant. Fusese îmbrăcată în voal semi-transparent, în mătase și rochii făcute în întregime dintr-o plasă de mărgele. Chipul ei apăruse pe coperta revistei pe care ochii ei păreau să se mărească la nesfârșit, în timp ce gura schița un zâmbet vag, inocent și senzual în același timp. Casa de modă franceză care lansase colecția de cosmetice fusese pur și simplu încântată, iar vânzările crescuseră considerabil. Totuși Jos o sfătuise să nu mai participe la următoarea campanie organizată de aceeași casă. „Dacă vei continua, vei intra într-un tipar. Toată lumea te va asocia cu respectiva colecție și cu nimic altceva", o avertizase el. „O vreme merg, dar ce te faci când te plictisești, sau când se plictisesc ei?” Lisa îi urmase sfatul și nu regretase niciodată, mai ales că ofertele de lucru apăruseră imediat și în număr foarte mare. Dar cel mai mult îi plăcea să lucreze cu Jos. El fusese primul care-i cunoscuse potențialul iar ea avea să-i fie toată viața recunoscătoare pentru asta. Fusese foarte norocoasă. După cum auzise de la celelalte fete, lansarea în profesiunea de fotomodel putea fi o afacere foarte murdară. Faptul că-și găsise acest apartament fusese al doilea noroc, gândi ea intrând sub duș și lăsând apa caldă să i se prelingă prin păr și pe corp. Nu era prea ieftin, dar împărțindu-l cu Dinah, reușeau amândouă să se descurce din punct de vedere financiar. Dinah juca într-o comedie în West End și reușise să obțină acest rol imediat ce terminase Academia de Teatru și Film. Își limpezi părul și închise apa. Se șterse și se îmbrăcă într-un halat de baie alb, mai vechi. Nu era prea elegant dar era destul de potrivit pentru seara pe care avea de gând s-o petreacă relaxându-se lângă foc și poate, ceva mai târziu, ascultând o piesă de teatru la radio. Somnul lung îi făcuse bine, iar acum Lisei îi era foame. Hotărî să-și pregătească ceva de mâncare și să citească scrisorile în timp ce mânca și își usca părul. Asta nu pentru că s-ar fi așteptat la ceva interesant în privința corespondenței primite. Probabil primise mai ales reclame și note de plată. Totuși avea și alți prieteni, în afară de Dinah, prieteni cu care purta o corespondență neregulată dar permanentă. Lisa se gândi că poate Claire născuse deja, iar Frances se hotărâse să accepte sau să refuze slujba pentru Statele Unite ale Americii. Doamna Hargreaves umplea frigiderul cu toate cele necesare, așa că Lisa, cu un prosop înfășurat pe cap, își pregăti o friptură și o salată drept garnitură. Nu avea un apetit prea mare – fapt care-l alarmase pe tatăl ei vitreg atunci când ea se dusese prima oară să locuiască la Stoniscliffe. „Nu mănâncă nici măcar cât o muscă”, mormăia el la fiecare masă. Dar ei îi plăceau mâncărurile simple, bine gătite și era bucuroasă că nu avea probleme cu greutatea. După ce mâncă spălă vasele, își duse cafeaua în camera de zi și își luă scrisorile. Așa cum bănuia, majoritatea plicurilor cuprindeau numai lucruri neinteresante, așa că le puse deoparte. Ultima scrisoare însă era de la Julie. Lisa privi încruntându-se plicul alb, acoperit cu un scris lăbărțat pe care îl cunoștea atât de bine. Instinctul îi spunea că Julie îi putea scrie numai din cauza vreunei crize iar asta o făcuse să creadă că ea vorbea despre ceva ce ar prefera să nu știe. Numai dacă nu cumva era ceva legat de Chas, gândi ea, intrând brusc în panică. El nu prea se simțea bine în ultima vreme, aflase ea din rarele scrisori și de la un timp nu mai primise nimic de la el în afară de obișnuitele felicitări de Crăciun. Continuă să privească plicul încă nedeschis în timp ce în sufletul ei se ducea o luptă între grija pentru Chas și dorința de a face bucățele scrisoarea lui Julie. Nu-i datora nimic surorii ei vitrege, gândi ea cu vehemență. De fapt, lucrurile stăteau tocmai pe dos. Dar cu Chas era cu totul altceva. Din partea lui nu primise până atunci decât bunătate și respect și din cauza asta Lisa considera că îi datora multe. Oh, nu era vorba de banii pe care-i depunea o dată pe trimestru în contul ei, gândi ea, mai ales că pe aceștia i-ar fi putut da înapoi oricând, pentru simplul motiv că nu se atinsese niciodată de ei. După ce plecase de la Stoniscliffe, jurase că niciodată nu va mai accepta nici măcar un penny din banii familiei Riderwood. Voia să nu mai fie dependentă, mai ales față de… Mintea i se blocă brusc, pentru că gândurile ei amenințau să intre pe un teren interzis. Se străduia din răsputeri să nu se mai gândească la Stoniscliffe. Se hotărâse să nu se mai întoarcă acolo niciodată, cu toate că propria ei conștiință nu-i permitea să rupă contactul cu Chas, care fusese rănit profund de hotărârea ei de a pleca. Iar crudul adevăr era că îi fusese imposibil să-i spună de ce fusese nevoită să plece. Încet și fără tragere de inimă, deschise plicul și scoase din el foaia de hârtie. „Dragă Lisa”. Scrisul exuberant al Juliei ocupa toată pagina. „Ghici despre ce-i vorba? Mă mărit! De fapt am de gând să uluiesc pe toată lumea, făcând pentru prima oară în viața mea lucrul cel mai potrivit. Mirele esre Tony Bainbridge, desigur, iar tata este în al nouălea cer. Căsătoria are loc luna viitoare și eu aș vrea ca tu să fii domnișoara mea de onoare! Te rog, te rog mult de tot să spui da, draga mea. Pregătirile de nuntă mă depășesc deja iar mama Bainbridge amenință să preia conducerea. Te rog, vino acasă, Lisa. Am mare nevoie de tine. Sunt sigură că poți să-ți iei un concediu. Aștept cu nerăbdare răspunsul tău. Cu dragoste, Julie.” Bomba se afla într-un post-scriptum, care probabil fusese scris mai târziu: „Desigur, cel care mă va duce la altar va fi Dane”. Lisa rămase pe loc, privind fix la bucata de hârtie. Apoi mâna i se strânse convulsiv peste scrisoare, transformând-o într-un ghemotoc de hârtie. Spuse cu voce tare și cu un ton disperat: — Nu! Doamne, nu! Se înfioră deodată și își strânse halatul pe ea, după care înteți focul în cămin, de parcă răceala care-o învăluise ar fi fost de natură fizică și ar fi putut fi spulberată cu ajutorul unor mijloace casnice. Își umezi buzele și încercă să se gândească la Julie, care urma să se mărite cu bărbatul pe care Chas și‑l dorise dintotdeauna ca ginere. Poate că decizia lui Julie nu avea să uimească pe toată lumea așa cum glumise fata, dar oricum era destul de greu de acceptat. De doi ani n-o mai văzuse pe Julie, iar Lisa presupunea că sora ei vitregă se mai maturizase între timp. Dar când se gândea la tânăra și sălbatica Julie pe care o văzuse ultima oară, cu greu își putea imagina cum va arăta mireasă. Încercă să‑și amintească pe Tony Bainbridge. Fusese întotdeauna prin preajmă în timpul copilăriei lor, pentru că tatăl lui era proprietarul reședinței vecine cu a lor. Lisei, însă, băiatul nu-i făcuse niciodată vreo impresie prea puternică. Era blond, plăcut și categoric destul de bogat. Dar Juliei, fiica răsfățată și voluntară a unui om de afaceri foarte bogat, oare cum i se părea? Lisa ridică din umeri. Ei bine, uneori dragostea este mai ciudată. Și cu siguranță că Julie era tânără, frumoasă și plină de viață. Trebuia să se mărite din dragoste și nu numai pentru că știa că această căsătorie era dorința fierbinte a celor două familii. Nici măcar Julie nu ar da curs unui asemenea impuls nebunesc, gândi Lisa fără a fi convinsă de acest fapt. Netezi foaia de hârtie și o citi din nou, încercând să ignore post-scriptumul. Era stilul obișnuit al Juliei, plin de sublinieri și semne de exclamare, dar oare așa arăta scrisoarea unei viitoare tinere mirese? Lisa închise ochii. De la vârsta de zece ani, de când ajunsese prima oară la Stoniscliffe, o protejase mereu pe Julie. În prima noapte, când Lisa era încă zăpăcită de viteza cu care se petrecuseră toate și neobișnuită încă cu patul și camera străină, fusese teribil de surprinsă când se deschisese ușa. Julie spusese: „Doamna Arkwright zice că sunt prea mare ca să mai dorm cu lumina aprinsă, dar mie îmi este groază de întuneric. Pot să vin lângă tine? Te rog, Lisa, te rog!” Lisa petrecu o noapte foarte puțin confortabilă. A doua zi, Chas se tăvălise de râs, neluând deloc în considerare dezaprobarea menajerei și dădu dispoziție ca patul Juliei să fie mutat în camera Lisei. „Ți-am spus eu, nu-i așa?” se adresase el mamei Lisei. „Ți-am spus eu că vor fi surori?" Jennifer Riderwood aprobase din cap, vag îngrijorată, știind foarte bine că obligația de a împărți camera cu cineva pentru prima oară în viață era numai una din schimbările pe care Lisa avea să le trăiască în noua ei viață. Când primise premiul Bond, Jennifer era deja văduvă de cinci ani, iar fericitul eveniment nici nu și-ar fi putut găsi un moment mai potrivit ca să apară. Nu prea știa să facă mare lucru. Nu avea nici vreo carieră spre care să se întoarcă atunci când rămăsese singură și cu un copil mic de crescut. Fusese nevoită să accepte cu recunoștință orice slujbă i s-ar fi oferit. Tot recunoscătoare trebuia să fie și pentru faptul că aveau un acoperiș deasupra capului, chiar dacă acesta aparținea de fapt cumnatei și soțului acesteia. Clive și Enid Farrel fuseseră conștienți că era în avantajul lor să le primească pe Jennifer și pe fetița acesteia în casa lor. În definitiv, nu aveau nici un fel de obligație față de ele, fapt pe care nu pierdeau niciodată ocazia să-l sublinieze. Totul părea să fie un gest de mare bunătate din partea lor, când de fapt Jennifer plătea o chirie destul de mare, numai ca să fie tratată ca un fel de rudă săracă. Totuși, nimic nu era destul sau prea mult. Primele amintiri ale Lisei erau legate de mătușa Enid, care se plângea tot timpul de inflație și creșterea prețurilor. Lisa era obligată să nu uite niciodată să stingă lumina după ea și să știe exact câți metri cubi de apă avea voie să folosească atunci când făcea baie, pentru că „N-ai voie să faci risipă de energie electrică și pentru apa caldă se plătesc bani buni, draga mea”. Lisa observa că de la o zi la alta mama ei arăta din ce în ce mai obosită și înfrântă. În cele din urmă, Jennifer fusese nevoită să-și mai ia pe lângă slujba de funcționară încă o slujbă, de chelneriță. Rareori ajungea acasă înainte de miezul nopții. De fapt ea nu era decât o femeie fragilă și, inevitabil, până la urmă se prăbușise și fusese adusă acasă, iar Lisa își mai amintea și acum cât de tare se supărase mătușa Enid din această cauză. Perdelele de la casele alăturate fuseseră date fără pic de discreție la o parte atunci când Jennifer fusese purtată în brațe spre casă. Deși pe atunci nu era decât un copil, Lisa observase cu acea ocazie că unchiul și mătușa ei nu erau prea iubiți de către vecinii lor. Mătușa Enid fusese totuși obligată să cheme un medic. Doctorul Chalmers i se adresase cu sinceritate lui Jennifer: — Ai nevoie de o pauză, draga mea. Odihnă absolută, departe de toate acestea, chiar și de fiica ta. Nici ei n-o să-i strice să stea fără tine o perioadă de timp. Sunt sigur că asta ar fi și alegerea ei, mai degrabă decât să te vadă bolnavă pentru totdeauna. Totuși ele nu aveau bani, pentru nici un fel de vacanță. După pierderea slujbei, pentru Jennifer premiul Bond fusese un adevărat miracol. Nu fusese el chiar o avere, dar fusese suficient pentru niște haine noi și o croazieră în Mediterană la sugestia doctorului Chalmers. După câtva timp, Lisa realiză cât de recunoscătoare ar fi trebuit să-i fie doctorului Chalmers pentru că acesta o condusese aproape cu forța la agenția de turism. Omul îi cunoștea de mulți ani pe soții Farrell și înțelesese foarte bine ce viață ar fi trebuit să ducă Jennifer mai departe dacă nu folosea premiul pentru a-și lua o vacanță. Mătușa Enid se lansase într-o serie de remarci legate de „egoism și lăcomie” și observase că acoperișul avea nevoie de reparații, la care Jennifer ar fi putut să ajute cu bani, întrucât era și acoperișul ei. Dar de această dată Jennifer nu se mai lăsase terorizată. Plătise croaziera și profitase de ea. Când se întorsese, nimic nu mai fusese la fel. Nu era vorba numai despre faptul că se relaxase, se îngrășase puțin și se bronzase. Erau și alte diferențe, mai subtile. În zâmbetul ei, în ochii ei, care deveneau mai visători, atunci când credea că n-o privește nimeni. După un timp apăruse Charles Riderwood; înalt, bine legat și cu un chip deschis care datorită șuvițelor cărunte de la tâmple avea o anume distincție. Îi zâmbise Lisei și-i spusese: „Salut, scumpo, am și eu o fetiță, cu câțiva ani mai mică decât tine.” Lisa îi răspunsese la zâmbet puțin nesigură. Recunoscuse totuși bunătatea, din ochii lui și înțelesese că și el dorea mult ca ea să-l placă, chiar dacă micuța Lisa nu prea pricepuse de ce. Aflase după ce plecase el cu mașina lui superbă, marca Jaguar. — Ce obrăznicie! izbucni Enid Farrell. Ideea aceasta nebună de a-ți aduce aici… amantul. Cum îndrăznești?! Jennifer se înroșise, dar vocea ei răsună calmă. — Înainte de a mai spune ceva, Enid, cred că ar trebui să știi că Charles și cu mine intenționăm să ne căsătorim. — Să vă căsătoriți?! țipase Enid. Te măriți cu un bărbat pe care l-ai cunoscut într‑o croazieră? Dar nu știi absolut nimic despre el. Ar putea să fie chiar deja însurat. Pe chipul lui Jennifer înflorise un zâmbet. — Știu destule, spuse ea. Este văduv. Soția lui a murit cu câțiva ani în urmă. Are un fiu de douăzeci și patru de ani și o fiică de opt ani. Lucrează în domeniul electronicii și locuiește în Yorkshire. Mai dorești să afli ceva? Enid Farrell își luase un aer jignit. — De ce fiul este cu atâția ani mai mare decât fata? întrebase ea acuzatoare. — Nu știu. Poate că așa s-a întâmplat să fie. Chipul lui Enid devenise mai dezaprobator ca niciodată. Era evident că era de părere că după șaisprezece ani oamenii ar trebui să se gândească la alte lucruri și nu să facă copii. Își păstrase aerul dezaprobator până în ziua nunții, în afară de Lisa, Enid și soțul ei fuseseră singurii invitați din partea lui Jennifer. Totuși, mulți prieteni ai lui Charles Riderwood sosiseră la recepția oferită de el la hotelul Londra unde dealtfel, avea și un apartament închiriat. Acolo îi așteptase cineva, un tânăr înalt și brunet care la apariția lor se ridicase repede de pe canapea. Charles se arătase foarte încântat de prezența lui. — Dane, până la urmă ai reușit să ajungi! Apoi se întoarse spre Jennifer. Hai să-ți cunoști noul fiu. Dacă n-ar fi fost plecat în America la un curs postuniversitar, l-ai fi întâlnit mai de mult. Dane Riderwood spusese atunci în glumă: — Totul pare să arate că este mai bine să nu mi se întoarcă spatele nici o secundă. Făcuse un pas înainte ca să dea mâna cu Jennifer, după care toată lumea izbucnise în râs, dar Lisa, care rămăsese ezitând undeva în spate, realizase instinctiv că acel străin care era fratele ei vitreg nu era deloc amuzat. Zâmbise, dar zâmbetul lui nu se reflectase și în ochi. Iar când Charles o împinsese pe Lisa mai în față cu mâna lui caldă și puternică, Dane o privise cu o indiferență care friza ostilitatea. Apoi îi întorsese spatele imediat, făcând-o pe Lisa să gândească: „Nu-mi place de el – iar lui nu-i place deloc de noi”. O auzise pe mama ei adresându-i-se proaspătului ei soț: „Seamănă foarte bine cu tine” și atunci Lisa vrusese din tot sufletul să strige că nu este așa, pentru că Jennifer cu siguranță știa că cei doi nu semănau absolut deloc. Oh, amândoi erau înalți și foarte bruneți, dar Dane era o versiune mai suplă a masivului său tată. Și chipul lui era mai subțire, cu trăsături arogante, spre deosebire de cel al tatălui său care era blând și simpatic. Nici ochii lui Dane nu erau albaștri ca ai tatălui său, ci goi și foarte reci, în timp ce gura exprima aversiune și duritate. Lisa abia așteptase să vadă Stoniscliffe, casa cea mare din piatră gri despre care îi povestise tatăl ei vitreg. Fusese nerăbdătoare s-o cunoască și pe Julie. „Nici ea nu prea are cu cine să se joace” îi spusese Chas. „Și îndrăznesc să spun că și tu ai fost destul de singură în ultima vreme.” Dar toată emoția, toată nerăbdarea pe care le simțea Lisa fuseseră întunecate de prezența acestui tânăr străin, rece și ostil. Nu mai fusese nici măcar sigură că mai dorea să locuiască în casa cea nouă dacă și el avea să fie acolo. Încercase să uite de Dane Riderwood și să se bucure de petrecere. Oamenii vorbeau foarte frumos cu ea și îi admirau părul lung și bogat. Chas îi dăduse chiar și o picătură de șampanie, în ciuda protestelor amuzate ale mamei ei. Tocmai începuse să se simtă mai bine când mătușa Enid se apropiase de ele. Lisa și Jennifer rămăseseră o clipă singure și era evident că femeia își alesese cu grijă momentul. „Ei bine, te-ai aranjat cum nu se putea mai grozav”, șuierase ea spre Jennifer. „Într‑adevăr, lucrează în domeniul electronicii! N-ai uitat să menționezi faptul că are propria lui fabrică. Presupun că acum vei pleca în nord cu el, fără să te mai gândești deloc la oamenii care ți-au dat să mănânci și ți-au oferit un acoperiș atunci când tu nu aveai nimic.” Lisa văzuse cum mama ei pălește și cum îi dispare de pe chipul luminos culoarea, emoția și bucuria. Jennifer reușise totuși să-și mențină calmul și să spună încet: „Enid, te rog să nu ridici tonul. Nu mă aștept să mă crezi, dar nici eu n-am știut nimic despre fabrică până azi. Oh, știam că Chas nu este un muritor de foame, dar toate astea… toate astea au fost un șoc pentru mine, așa cum au fost și pentru tine”. „Oh, desigur, mârâise Enid Farrell. Întotdeauna am știut că nu suntem destul de buni pentru tine, nici eu, nici bietul meu frate. Tot timpul ți-ai dat aere – abia puteai să muncești. Ei bine, acum nu vei mai fi nevoită să o faci!” Lisa se cutremurase. Vocea mătusii Enid fusese plină de venin. Nu mai fusese numai pisălogeala cu care ea și mama ei se obișnuiseră deja. Mai observase și altceva: Dane Riderwood se afla la foarte mică distanță și după expresia disprețuitoare de pe chipul lui se putea deduce că auzise cel puțin sfârșitul acestui episod sordid inițiat de Enid. Lisa gândise atunci: „Aș fi vrut să nu audă asta. Oricum lui nu-i place de noi, iar acum o să creadă că și noi suntem la fel de îngrozitoare ca mătușa Enid”. Îl văzuse pe tatăl ei vitreg apropiindu-se zâmbind, iar Enid se îndepărtase atunci. Nu mult după aceea, Lisa fusese ușurată să observe că atât ea cât și unchiul Clive părăsiseră petrecerea. Dintr-odată începuse să se bucure că pleacă la Stoniscliffe pentru că astfel, spera ea, nu va mai fi fi nevoită să-i vadă pe nici unul din ei. Recepția păruse să se întindă la nesfârșit, iar pe Lisa o obosiseră vocile și chipurile care se învârteau în jurul ei. După o vreme, ea se retrăsese în dormitorul alăturat. Acolo se afla și o canapea pe care se ghemuise, departe de murmurul vocilor și râsetele din camera vecină. Adormise destul de rapid. Nu-și dăduse seama ce o trezise, dar deschise ochii, clipind ușor. Realizase imediat că nu se afla singură în cameră. De undeva de foarte aproape se auzea vocea unui bărbat: — De fapt, a fost o surpriză pentru toată lumea. Nu ți-a spus? — Nici un cuvânt, până nu a fost prea târziu ca să mai pot interveni. Vocea furioasă a lui Dane Riderwood. — Dumnezeule, este o nebunie curată! A plecat în vacanță și s-a întors cu o amărâtă de dactilografă ahtiată după bani și cu odrasla ei. Dumnezeu știe că nimeni n-a spus că trebuie să trăiască ca un sfânt, dar cu siguranță că n-ar fi trebuit să plătească pentru mica lui distracție, cu căsătoria. Ghemuită pe canapea, Lisa simțise că i se face rău. Nu înțelesese chiar tot, dar recunoscuse disprețul exprimat la adresa „dactilografei și odraslei sale”. Vrusese să sară în sus și să se ducă la Dane Riderwood, să-l lovească și să-l facă să-i pară rău, dar imediat ce această idee îi trecuse prin cap, se gândise că este mai bine să fie prudentă. Dacă ar fi dat curs primului impuls, atunci ar fi apărut imediat și alți oameni, care ar fi întrebat-o de ce se poartă așa, iar ea ar fi fost nevoită să le explice și atunci ziua atât de fericită a mamei ei ar fi fost distrusă. Mătușa Enid fusese destul de rea, dar toată această poveste era pur și simplu îngrozitoare. Aceasta avea să fie noua ei familie, din care Dane urma să fie o parte importantă, iar el nu le plăcea nici pe ea, nici pe mama ei. Nu le voia. Lisa își îngropase fața în pernă și-și astupase urechile cu palmele. Nu mai suporta să audă. Ceva mai târziu, Chas și Jennifer veniseră s-o ia ca să plece spre nord, la Stoniscliffe. Aveau să plece în luna de miere ceva mai târziu, pentru că Chas dorise să-i arate mai întâi lui Jennifer casa lui, unde Lisa avea să se stabilească imediat. Cei doi îi priviseră obrajii și oboseala din ochi și hotărâseră să toate erau din cauza nervozității și emoțiilor prea mari. Nu insistaseră să obțină de la ea și alte explicații. Pentru Lisa fusese o adevărată ușurare să afle din discuțiile lor că Dane nu urma să vină cu ei la Stoniscliffe, ci avea să se întoarcă imediat în America. Poate chiar avea să rămână definitiv acolo, gândise Lisa. Poate că nu se va mai întoarce niciodată. Acum, matură fiind, Lisa zâmbi trist, gândindu-se la naivitatea copilărească de care dăduse dovadă. Bineînțeles că Dane se întorsese și treptat, atmosfera se mai destinsese, cu toate că Lisa continua să-și spună că niciodată nu-l va putea place și nicidecum nu va putea avea încredere în el cu adevărat. Ori de câte ori Dane se afla în apropiere, Lisa parcă se punea în gardă. Deși nu-i convenea, Lisa trebuia să recunoască și unele calități ale lui Dane. Era sigură că niciodată el n-o necăjise pe mama ei. Niciodată nu făcuse nici cea mai mică aluzie la adevăratele lui sentimente legate de a doua căsătorie a tatălui lui. Dar în definitiv, nici n-ar fi avut motiv s-o facă, își reaminti ea. Chas și Jennifer fuseseră foarte fericiți împreună. Chiar și cineva plin de prejudecăți ca Dane trebuia să recunoască asta. Fusese întotdeauna foarte civilizat, cu toate că destul de distant și rece, față de Jennifer. Pe Lisa aproape că n-o băga în seamă. Dar, pe de altă parte, trebuia să admită că nici lui Julie nu-i dădea prea multă atenție, chiar dacă fetița avea o tendință evidentă de a-l idolatriza. Devoțiunea frățească nu fusese niciodată stilul lui Dane, gândi Lisa, făcând o grimasă. Avea desigur multe prietene. Unele dintre ele veneau adesea la Stoniscliffe și făceau curse nebunești cu mașina, sub privirile indulgente ale lui Chas. Dar era evident că Dane le păstra în preajma lui numai ca să se amuze. Nu dădea nici un semn că ar putea să se lege în mod serios de vreuna dintre ele – adevărate potențiale soții pentru un bărbat care era pe cale să moștenească o prosperă firmă și care va avea nevoie de o gazdă plăcută și experimentată, în casa lui. Julie și Lisa discutaseră adesea despre toate aceste fete, criticându-le fără milă manierele, vestimentația și aspectul fizic. Ceva mai târziu, surorile începuseră să se întrebe, pline de curiozitate adolescentină, despre diverse probleme legate de sex. Julie fusese aceea care ridicase cel mai des acest subiect, mai ales în privința fetelor pe care le frecventa Dane. Pe Lisa însă, n-o interesau partenerele pe care fratele ei vitreg le alegea pentru a-și satisface necesitățile sexuale, cu toate că era convinsă că Dane era un expert și în acest domeniu, ca dealtfel în oricare altul de care se ocupa. El era băiatul de aur care devenise deja directorul firmei Riderwood, care se extindea rapid și sigur. Chas era mândru de el și spunea adesea că așchia nu sare prea departe de trunchi, dar Lisa considera că asta putea fi adevărat numai dacă trunchiul ar fi fost din granit, pentru că observase la Dane o lipsă de milă și îndurare care o înfiora. De aceea, chiar făcând abstracție de neîncrederea ei de la început, Lisa nu fusese niciodată în stare să-l admire așa cum făcea Julie și încă cu multă generozitate. Dane nu corespundea deloc cu imaginea ei despre un erou. Nu găsea nici un fel de căldură sau tandrețe la el. Nici măcar după ce Lisa împlinise șaisprezece ani și Jennifer care, o vreme, nu se simțise bine, murise pe neașteptate în somn, Dane nu se îmblânzise deloc. Deși fusese plecat într-o călătorie de afaceri, venise totuși la înmormântare. Dar atunci când își exprimase condoleanțele, Lisa avusese impresia că gândurile lui erau în cu totul altă parte. Își dorise atunci să strige: „Nu-ți pare absolut deloc rău! Niciodată nu ne-ai vrut aici, nici pe ea, nici pe mine”. Toată ostilitatea și suferința din trecut crescuseră în ea. Spusese numai câteva cuvinte reci și îi întorsese spatele. Lisa gândise chiar, că niciodată nu avea să-i fie mai antipatic ca în clipa aceea. Acum însă știa că se înșelase. Se ghemuise mai bine pe canapea, înfiorându-se ca întotdeauna când se gândea la evenimentele care avuseseră loc cu doi ani în urmă. Asta nu pentru că s-ar fi gândit foarte des la el. Își impusese o anumită cenzură în această privință. Nici acum nu s-ar fi gândit la el – numai Dumnezeu știe că n-ar mai fi vrut s-o facă niciodată – dacă n-ar fi fost scrisoarea lui Julie. „Desigur, Dane mă va conduce la altar.” Trebuia să-i scrie Juliei și să găsească o scuză oarecare, foarte curând. Pentru că nu mai avea de gând să se întoarcă la Stoniscliffe atâta timp cât Dane se afla acolo, iar acum el era în permanență acolo. Asta o durea. Îi era dor de Chas și de casa mare și gri din Dales, dar trebuia să rămână departe de toate acestea pentru că nu voia să-l mai vadă sau să-i mai vorbească vreodată lui Dane Riderwood. Țârâitul soneriei de la intrare o făcu să tresară pentru că nu aștepta pe nimeni, cu toate că existau destule persoane care știau că se întorsese din Indiile de Vest și puteau să treacă pe la ea. Făcu o grimasă la gândul că nu este fardată și că are un turban dintr-un prosop pe cap și fu tentată să nu răspundă, dar soneria țârâi din nou. Lisa realiză că oricum nu avea nici un rost să pretindă că nu este acasă pentru că cel care o căuta observase deja că înăuntru este lumină. Lăsă pe canapea scrisorile și strigă: — Da, da, vin imediat! Când deschise ușa, Lisa zâmbea ușor pentru că bănuia că vizitatorul era Simon care dăduse semne serioase că ar putea să se îndrăgostească de ea, chiar puțin înainte de plecarea ei în Indiile de Vest. Îl plăcea pe Simon, dar era foarte departe de a se îndrăgosti de el. — M-ai prins într-un moment destul de prost. Sunt… începu ea, dar deodată cuvintele îi înghețară pe buze când văzu cine se afla în fața ei, așteptând să fie primit înăuntru. — Bună, Lisa, spuse Dane Riderwood.

Whiteney, dragostea mea de Judith McNaught    ANGLIA 1816     Capitolul 1   În timp ce trăsura elegantă se hurducăia pe drumul de ţară, Lady Anne Gilbert îşi lipi obrazul de umărul soţului ei şi oftă adânc. — Mai e o oră până ajungem şi deja sunt tensionată. Mă tot întreb cum o fi Whitney acum, că a crescut. După aceea tăcu şi privi absentă pe fereastra trăsurii, la câmpurile pline de plante precum degeţelul-roşu şi pintenul-cocoşului, încercând să şi-o închipuie pe nepoata pe care nu o mai văzuse de aproape 11 ani. — Trebuie să fie drăguţă, ca mama ei. Şi trebuie să aibă zâmbetul, bunătatea şi dulceaţa mamei ei… Lord Edward Gilbert îşi privi sceptic soţia. — Blândeţea ei? repetă el neîncrezător. Nu asta a scris tatăl ei în scrisoare. Ca diplomat ataşat la Consulatul Britanic de la Paris, Lord Gilbert era un maestru al aluziilor şi intrigilor. Dar în viaţa personală, prefera adevărul gol-goluţ. — Dă-mi voie să-ţi împrospătez memoria, spuse el scoţând din buzunar scrisoarea de la tatăl lui Whitney. Îşi puse ochelarii pe nas şi ignorând grimasa soţiei sale, începu să citească: „Manierele lui Whitney sunt şocante, iar purtarea ei e reprobabilă. Este o fată băieţoasă, încăpăţânată, care îi aduce la disperare pe toţi cei pe care îi cunoaşte şi e o ruşine pentru mine. Vă implor să o luaţi înapoi la Paris cu voi, în speranţa că veţi avea mai mult succes cu ea decât mine”. Edward râse uşor. — Arată-mi unde scrie că e „blândă”. Soţia sa îi aruncă o privire arţăgoasă. Martin Stone e un bărbat rece şi lipsit de sentimente, care n-ar recunoaşte blândeţea şi bunătatea nici dacă Whitney ar fi numai aşa. Gândeşte-te numai cum a strigat la ea şi a trimis-o în camera ei imediat după înmormântarea surorii mele. Edward recunoscu aerul de răzvrătire al soţiei sale şi o luă pe după umeri împăciuitor. — Nu-l agreez mai mult decât tine, dar trebuie să recunoşti că faptul că şi-a îngropat soţia înainte de vreme şi că fiica sa l-a acuzat în faţa a 50 de oameni că i-a închis mama într-o cutie ca să nu mai poată ieşi, e cam tulburător. — Dar Whitney nu avea nici cinci ani! protestă Anne cu înflăcărare. — De acord. Dar Martin era îndurerat. În plus, din câte îmi amintesc, nu pentru asta a fost trimisă în camera ei. Ci pentru ca, mai târziu, când toata lumea era în salon, ea a bătut din picior şi a ameninţat că ne reclamă pe toţi lui Dumnezeu dacă nu-i eliberam mama imediat. Anne zâmbi. — Ce fire avea! O clipă am avut impresia că pistruii aveau să-i sară de pe nas. Recunoaşte că a fost minunată. Şi tu ai fost de aceeaşi părere. — Ei bine, da. Recunoscu Edward timid. Aşa mi s-a părut. În timp ce trăsura soţilor Gilbert înainta spre moşia Stone, un mic grup de tineri aştepta pe peluza dinspre sud, privind nerăbdători spre grajduri, cam la o sută de metri distanţă. O blondă scundă îşi netezi volanaşele fustei roz şi oftă într-un fel care îi scoase în evidenţa o gropiţa foarte atrăgătoare. — Ce crezi că are de gând Whitney? îl întrebă ea pe tânărul chipeş şi blond de alături. Privind în ochii albaştri ai lui Elizabeth Ashton, Paul Sevarin schiţă un zâmbet care i-ar fi înmuiat picioarele lui Whitney în caz că i-ar fi fost adresat ei. — Ai răbdare, Elizabeth, spuse el. — Sunt sigură că niciunul dintre noi n-are nici cea mai vagă idee cu privire la ce are de gând, Elizabeth, spuse Margaret Merryton cu asprime. Dar poţi fi sigura că va fi ceva prostesc şi şocant. — Margaret, toţi suntem oaspeţii lui Whitney astăzi, o mustră Paul. — Nu ştiu de ce îi iei apărarea, Paul, spuse Margaret înciudată. Whitney iscă un scandal teribil alergând după tine, ştii asta foarte bine. — Margaret! izbucni Paul. Am spus că ajunge. Oftând prelung şi nervos. Paul Sevarin îşi privi încruntat cizmele sclipitoare. Într-adevăr, Whitney se dăduse în spectacol ţinându-se după el şi toată lumea pe o rază de 20 km vorbea despre acest lucru. La început îl amuzase faptul că era obiectul privirilor languroase şi pline de iubire ale unei fete de 15 ani, dar în ultima vreme, Whitney începuse sa se ţină după el cu hotărârea unui Napoleon Bonaparte de sex feminin. Daca se plimba călare pe întinsul moşiei, putea fi sigur că se va întâlni cu ea. Parcă avea un loc de unde îi urmărea fiecare mişcare, iar Paul nu mai considera acea infatuare nici inofensivă, nici amuzantă. Cu trei săptămâni în urma, îl urmărise până la un han din apropiere, în timp ce el se gândea cu plăcere dacă să accepte invitaţia şoptită a fiicei hangiului de a se întâlni mai târziu în şură, ridică privirea şi văzu nişte ochi verzi familiari privindu-l de afară. Atunci, el trântise cana de bere pe masa şi, ducându-se afară, o apucase pe Whitney de cot şi, fără prea multă ceremonie, o urcase pe calul ei, amintindu-i că tatăl avea să o caute dacă nu era acasă până la lăsarea serii. Apoi se întorsese înăuntru şi comandase încă o cană de bere, dar când fata hangiului îşi atinsese sânii de braţul său, în mod sugestiv, în timp ce turna berea, şi Paul se văzuse întins lângă trupul ei gol şi voluptuos, zări nişte ochi verzi privindu-l pe altă fereastră. Atunci, aruncă destui bani pe masa de lemn pentru a alina sentimentele rănite ale fetei şi plecă. Doar pentru a o întâlni din nou pe domnişoara Stone în drum spre casă. Începea să se simtă asemeni unui bărbat urmărit, căruia i se supraveghea fiecare mişcare, iar răbdarea sa ajunsese la limită. Totuşi, se gândi Paul enervat, iată-l în acea zi de aprilie, încercând dintr-un motiv neştiut să o apere pe Whitney de criticile pe care le merita din plin. O fată drăguţă, cu câţiva ani mai mică decât ceilalţi din grup, se uită la Paul. — Mă duc să văd de ce întârzie Whitney, spuse Emily Williams şi traversă curtea, luând-o pe lângă gardul alb de lângă grajduri. Deschizând uşa grajdului, Emily aruncă o privire pe culoarul dintre boxe. — Unde e domnişoara Whitney? îl întreba ea pe un băiat care ţesăla un cal roib. — E acolo. Chiar şi în lumina aceea slabă, Emily văzu că era roşu la faţă când făcu semn din cap spre încăperea cu harnaşamente. Aruncându-i o privire uluită băiatului fâstâcit, Emily bătu uşor în uşa respectivă şi intră, dar încremeni când văzu imaginea din faţa ochilor: Whitney Allison Stone era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de călărie prinşi în jurul taliei subţiri cu o frânghie. Deasupra purta o camăşuţă subţire. — Doar n-ai de gând să ieşi îmbrăcată aşa, zise Emily stupefiată. Whitney îi aruncă prietenei ei scandalizate o privire amuzată peste umăr. — Sigur că nu. O sa-mi pun şi o cămaşă. — D-dar de ce? insistă Emily. — Fiindcă nu cred că s-ar cădea să apar numai în cămăşuţă, prostuţo, îi răspunse Whitney veselă, smulgând cămaşa băiatului de la grajduri dintr-un cui şi vârându-şi mâinile pe mâneci. — Să se cadă? bâigui Emily. Nu se cade deloc să porţi pantaloni de călărie bărbăteşti şi ştii asta foarte bine! — Aşa e. Dar nu pot să călăresc fără şa şi să risc să mi se ridice fusta, nu? zise Whitney răsucindu-şi părul lung într-un coc şi prinzându-l la ceafă. — Să călăreşti fără şa? Doar nu vrei să spui c-o să călăreşti bărbăteste. Tatăl tău te va dezmoşteni dacă faci asta iar. — N-o să călăresc ca bărbaţii. Deşi, chicoti Whitney, nu înţeleg de ce bărbaţii au voie să încalece pe cal, în timp ce noi, femeile, care se presupune că suntem sexul slab, trebuie să atârnăm într-o parte, rugându-ne pentru vieţile noastre. Emily refuză să schimbe subiectul. — Atunci, ce ai de gând să faci? — Nu mi-am dat seama niciodată ce curioasă eşti, domnişoară Williams, o tachina Whitney. Dar ca să-ţi răspund la întrebare, o să călăresc stând în picioare pe cal. Am văzut asta la bâlci şi, de atunci, tot exersez. Când Paul o să vada că pot să fac asta, o să… — O să creadă că ti-ai pierdut minţile, Whitney Stone! O să creadă că n-ai nici pic de decenţă şi că încerci din nou să-i atragi atenţia. Văzând încăpăţânarea de pe chipul prietenei ei, Emily schimba tactica. — Whitney, te rog. Gândeşte-te la tatăl tău. Ce-o să spună daca va afla? Whitney ezită, simţind forţa privirii reci şi neşovăitoare a tatălui ei de parcă ar fi fost aţintită asupra ei chiar în clipa aceea. Trase aer în piept şi îi dădu drumul încet uitându-se pe geam la grupul care aştepta pe pajişte. Apoi spuse plictisită: — Tata va spune că, la fel ca întotdeauna, l-am dezamăgit, că sunt o ruşine pentru el şi pentru memoria mamei şi că se bucură că ea nu mai trăieşte, ca să vadă în ce hal am ajuns. Apoi îmi va spune timp de jumătate de oră ce doamnă perfectă e Elizabeth Ashton şi că ar trebui să fiu ca ea. — Dacă, într-adevăr, vrei să-l impresionezi pe Paul, ai putea încerca… Whitney strânse pumnii furioasă. — Am încercat să fiu ca Elizabeth. Port rochiile alea dezgustătoare cu volănaşe, care mă fac să arăt caraghios, am încercat să stau ore întregi fără să scot o vorbă şi mi-am fluturat genele până mi-au amorţit pleoapele. Emily îşi muşcă buzele ca să-şi ascundă zâmbetul când auzi modul deloc măgulitor în care Whitney o descria pe Elizabeth Ashton şi apoi oftă. — Mă duc să le spun celorlalţi că ieşi imediat. Exclamaţii de uimire şi râsete înfundate o întâmpinară pe Whitney când apăru pe pajişte, conducându-şi calul spre spectatori. — O să cadă, prezise una din fete, dacă Dumnezeu n-o trăsneşte înainte pentru că poartă pantaloni. Abţinându-se să-i dea o replică, Whitney înălţă capul într-un gest de dispreţ şi îi aruncă o privire lui Paul.. Chipul lui frumos era dezaprobator când se uită la picioarele ei goale, la pantaloni şi la faţa ei. În sufletul ei, Whitney ezită când văzu nemulţumirea lui, dar urcă hotărâtă pe cal. Acesta începu să meargă la galop, aşa cum fusese învăţat, iar Whitney se ridică, întâi în poziţie ghemuit, cu braţele întinse pentru echilibru şi, încetul cu încetul, în picioare. Mergeau în cerc şi, deşi se temea în permanenţă că va cădea şi că va părea o caraghioasă, Whitney reuşi să pară competentă şi graţioasă. După ce încheie al patrulea tur, privi chipurile celor din jur, observându-le expresiile şocate şi ironice, în timp ce căuta singurul chip care conta. Paul stătea în umbra unui copac şi Elizabeth Ashton era agăţată de braţul lui. Dar când trecu pe lângă el, Whitney văzu un zâmbet slab pe buzele lui şi se simţi triumfătoare. Când trecu din nou pe lângă el, Paul îi zâmbi de-a dreptul. Whitney era fericită şi deodată, toate săptămânile de pregătire, durerile de muşchi şi vânătăile, păreau să merite. Stând la fereastra salonului de la etaj ce dădea spre pajiştea dinspre sud, Martin Stone se uita la fiica sa. În spatele său, majordomul anunţă că Lordul şi Lady Gilbert sosiseră. Prea furios pe fiica sa ca să vorbească, Martin îşi salută cumnata şi pe soţul acesteia cu maxilarul încleştat şi o mişcare scurtă din cap. — Mă bucur să te revăd după atâţia ani, Martin, minţi Lady Anne cu graţie. Când el nu spuse nimic, însă, ea continuă: — Unde e Whitney? Abia aşteptăm să o vedem. Martin îşi regăsi glasul, în sfârşit. — Să o vezi? spuse el furios. Nu trebuie decât să priveşti pe fereastră. Anne se conformă uimită. Pe pajişte se vedea un grup de oameni care se uitau la un băiat subţirel cum se balansa frumos pe un cal în galop. — Ce tânăr deştept, spuse ea zâmbind. Remarca ei păru să-l facă pe Martin Stone să treacă de la o furie îngheţată la o agitaţie frenetică şi porni spre uşă. — Dacă vreţi să vă vedeţi nepoata, veniţi cu mine. Sau pot să vă scutesc de umilinţă şi să o aduc pe ea aici. Privind exasperată în urma lui Martin, Anne îşi luă soţul de braţ şi, împreună, îl urmară pe Martin jos şi afară. Când se apropiară de grupul de tineri. Anne îi auzi murmurând şi râzând şi simţi vag că era ceva răutăcios în acel ton, însa era prea preocupată să se uite după nepoata ei ca să dea atenţie acelei impresii trecătoare. Trecu pe lângă două blonde şi o roşcată, studie câteva clipe o brunetă cu ochi albaştri micuţă de statură şi se uită descumpănită la tânărul de lângă ea. — Scuzaţi-mă, sunt Lady Gilbert, mătuşa lui Whitney. Aţi putea să-mi spuneţi unde este? Paul Sevarin îi zâmbi, pe jumătate cu compătimire, pe jumătate amuzat. — Nepoata dv este pe cal, Lady Gilbert, spuse el. — Pe… îngăimă Lord Gilbert. Din poziţia ei precară, Whitney îl văzu pe tatăl ei apropiindu-se cu paşi mari. — Te rog să nu faci o scenă, tată, îl imploră ea când el putu să o audă. — Eu să fac o scenă? urlă el furios şi, apucând hăţurile, trase de ele atât de brusc, încât ea căzu. Whitney căzu în picioare, dar se dezechilibra şi se întinse pe jos. Se ridică repede, dar tatăl ei o apucă de braţ şi o trase spre grupul de spectatori. — Acest… acest lucru, spuse el împingând-o spre mătuşa şi unchiul ei, vă spun îngrozit că e nepoata voastră. Whitney auzi chicotelile celor din grup pe măsură ce se răsfirau şi simţi că îi lua foc fata de ruşine. — Bună ziua, mătuşă Gilbert. Unchiule Gilbert. Cu un ochi la Paul, care se îndepărta, Whitney duse mâna automat la fusta pe care nu o avea şi execută o plecăciune comică. Văzând chipul încruntat al matuşii ei, înălţa bărbia defensiv. — Poţi fi sigură că, în această săptămână cât veţi sta aici, mă voi strădui să nu mă mai fac de râs, mătuşă. — În această săptămână cât vom sta aici? bâigui mătuşa ei. Dar Whitney era preocupată să-l privească pe Paul cum o ajuta pe Elizabeth să urce în cabrioleta ei şi nu remarcă uimirea din glasul său. — La revedere, Paul, strigă ea, făcându-i cu mâna. El se întoarse şi ridică braţul într-un semn tăcut. Hohote de râs se auziră în timp ce cabrioletele se îndepărtau pe alee, ducându-şi ocupanţii la vreun picnic sau altă activitate veselă şi  minunată, la care Whitney nu era niciodată invitată, deoarece era prea mică. Urmând-o pe Whitney spre casă, Anne era stăpânită de multe emoţii contradictorii. Era stânjenită pentru Whitney, furioasă pe Martin Stone, pentru că o umilise pe fată în faţa celorlalţi tineri, oarecum uluită să îşi vadă nepoata în picioare pe un cal, purtând pantaloni bărbăteşti… şi complet stupefiată să descopere că Whitney, a cărei mamă fusese doar acceptabil de drăguţă, promitea să devină o adevărată frumuseţe. Era prea slabă acum, dar chiar şi acoperită de ruşine, Whitney mergea cu umerii drepţi, graţioasă şi uşor provocatoare. Annie zâmbi în sinea ei când văzu şoldurile uşor rotunjite, scoase în evidenţă de pantaloni, mijlocul subţire care nu avea nevoie de nici un subterfugiu ca să-l facă să pară mai mic, ochii care păreau să-şi schimbe culoarea de la verde ca marea la verde închis sub genele lungi şi negre. Şi părul acela… valuri, valuri de şaten închis! Nu trebuia decât puţin aranjat şi periat până strălucea; Annie ardea de nerăbdare să o facă. În mintea ei, îl aranja deja în diverse feluri pentru a scoate în evidenţă ochii lui Whitney şi pomeţii înalţi. Ridicat în creştet şi cu câţiva cârlionţi pe lângă urechi, hotărî Anne, sau pieptănat în aşa fel încât să cadă în valuri pe spate. Imediat cum intrară în casă, Whitney mormăi o scuză şi fugi în camera ei, unde se trânti furioasă într-un fotoliu, gândindu-se la scena umilitoare la care Paul tocmai asistase, când tatăl ei o trăsese de pe cal şi ţipase la ea. Fără îndoială că mătuşa şi unchiul ei erau la fel de îngroziţi şi de revoltaţi de purtarea ei ca şi tatăl ei, iar obrajii îi ardeau de ruşine gândindu-se cum trebuiau s-o dispreţuiască deja. — Whitney? şopti Emily strecurându-se în dormitor şi închizând uşa în urma ei. Am urcat prin spate. Tatăl tău e furios? — Extrem de furios, spuse Whitney privindu-şi picioarele. Bănuiesc ca am stricat totul azi, nu-i aşa? Toţi râdeau de mine şi Paul i-a auzit. Acum, că Elizabeth are 17 ani, el va putea să o ceară în căsătorie înainte să-si dea seama că mă iubeşte pe mine. — Pe tine? repetă Emily uluită. Whitney Stone, Paul te evită ca pe ciumă şi ştii asta foarte bine! Şi cine ar putea să-l condamne, după câte i-ai făcut în ultimul an? — N-au fost chiar aşa multe, protestă Whitney, mişcându-se în fotoliu. — Nu? Dar farsa pe care i-ai făcut-o de Ziua Tuturor Sfinţilor, când ai ţâşnit în fata trăsurii lui ţipând ca o nebună şi costumată în fantomă, de i-ai speriat caii? Whitney roşi. — Nu s-a supărat prea tare. Şi trăsura nu s-a stricat complet. I s-a rupt doar o osie când s-a răsturnat. — Şi Paul şi-a rupt piciorul, adăugă Emily. — Dar s-a vindecat perfect, insistă Whitney, gândindu-se deja la alte posibile farse. Se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. — Trebuie să existe o cale, dar în afară de a-l răpi… Un zâmbet neastâmpărat îi lumină chipul murdar de praf şi se întoarse atât de repede, încât Emily se afundă în scaun. — Emily, un lucru e foarte limpede. Paul încă nu ştie că mă iubeşte. Corect? — Că nu-i pasă deloc de tine, mai degrabă, spuse Emily prudentă. — Aşa că putem spune că e puţin probabil că mă va cere de soţie fără un imbold. Corect? — N-ai putea să-l faci să te ceară nici sub ameninţarea armei, ştii asta. În plus, nu eşti destul de mare pentru a fi logodită, chiar dacă… — În ce împrejurări, o întrerupse Whitney triumfătoare, este obligat un domn să ceară în căsătorie o doamnă? — Nu-mi vine în cap niciuna. Doar dacă nu a compromis-o. Categoric, nu! Whitney, orice ai avea de gând, eu n-o să te ajut. Oftând, Whitney se trânti din nou în fotoliu, întinzându-şi picioarele. Un chicotit obraznic îi scăpă, gândindu-se la îndrăzneala ultimei ei idei. — Dacă aş putea s-o fac… să slăbesc roata trăsurii lui Paul ca să cadă mai târziu şi apoi să-l rog să mă ducă undeva. După aceea, până am ajunge înapoi pe jos sau ar veni cineva să ne ajute, ar fi noaptea târziu şi el ar fi nevoit să mă ceară. Ignorând expresia scandalizată de pe chipul lui Emily, continuă: — Gândeşte-te ce minunat ar fi să se schimbe vechea Iernă: o tânără răpeşte un domn şi îi strică reputaţia, astfel că este nevoită să se mărite cu el pentru a repara lucrurile! Ce roman s-ar putea scrie, adăugă ea, impresionată de propria-i ingeniozitate. — Eu plec, zise Emily, ducându-se spre uşă, dar acolo ezită şi se întoarse spre Whitney. Mătuşa şi unchiul tău au văzut tot. Ce le vei spune despre cal şi pantaloni? Chipul lui Whitney se întunecă. — Nu voi spune nimic, n-ar ajuta cu nimic. Dar în restul timpului cât vor sta aici, voi fi cea mai delicată, rafinată şi sfioasă fată pe care au văzut-o vreodată. Văzând privirea îndoielnică a lui Emily, adăugă: — Am de gând să nici nu mă arăt decât la mese. Cred că voi reuşi să mă port ca Elizabeth trei ore pe zi.   Whitney îşi ţinu promisiunea. La cină în seara aceea, după ce unchiul ei povesti despre viaţa lor în Beirut, unde era ataşat la Consulatul Britanic, ea murmură doar: — Cât de informativ, unchiule. Deşi ar fi vrut să-i pună o groază de întrebări. După ce mătuşa ei termină de descris Parisul şi viaţa socială din acel oraş vesel, Whitney murmură: — Cât de informativ, mătuşă. Imediat după ce terminară de mâncat, ea se scuză şi dispăru. După trei zile, eforturile lui Whitney de a fi ori sfioasă, ori absentă au fost atât de reuşite, încât Anne începea să se întrebe dacă îşi imaginase doar focul pe care îl zărise în ziua sosirii lor sau dacă fata avea o aversiune faţă de Edward sau faţă de ea. În a patra zi, când Whitney luă micul dejun înainte ca toţi ceilalţi să se trezească şi apoi dispăru, Anne se hotără să afle adevărul. O căută prin toată casa, dar Whitney nu era înăuntru. Nu era nici în grădină şi nu luase niciun cal din grajd, îi spuse un băiat de la grajduri lui Anne. Făcând ochii mici, privi în jur, încercând să-şi închipuie unde şi-ar fi putut petrece toată ziua o fată de 15 ani. În vârful unei coline ce domina proprietatea, zări ceva de un galben aprins. — Acolo erai! oftă ea şi, deschizându-şi umbrela de soare, porni peste pajişte. Whitney nu o văzu pe mătuşa ei venind decât când era prea târziu ca să mai fugă. Dorindu-şi să fi găsit o ascunzătoare mai bună, încercă să se gândească la un subiect de conversaţie inofensiv despre care să vorbească fără să pară ignorantă. Îmbrăcăminte? Nu ştia nimic despre modă şi nici nu o interesa. Cum ar fi putut hainele să îmbunătăţească felul în care arăta o fată cu ochi de pisică, părul de culoarea noroiului şi pistrui pe nas? În plus, era prea înaltă, prea slabă şi, dacă bunul Dumnezeu avea de gând să-i dea un piept, era prea târziu ca acesta să îşi mai facă apariţia. Respirând anevoios, Anne ajunse în vârful colinei şi se prăbuşi pe pătură lângă Whitney. — M-am gândit… să mă plimb puţin, minţi Anne. Când îşi mai reveni, observă cartea legată în piele pusă cu faţa în jos pe pătură şi, alegând cărţile ca subiect de discuţie, întrebă: — E un roman de dragoste? — Nu, mătuşă, murmură Whitney, acoperind cu mâna titlul cărţii ca să nu-l vadă mătuşa ei. — Am auzit că majoritatea fetelor adoră romanele de dragoste, încercă Anne din nou. — Da, mătuşă, aprobă Whitney politicoasă. — Eu am citit unul odată, dar nu mi-a plăcut, spuse Anne, căutând în minte alt subiect de discuţie care să o atragă pe Whitney. Nu pot să sufăr eroinele care sunt prea perfecte sau cele care leşină mereu. Whitney era atât de uluită să descopere că nu era singura fată din Anglia căreia nu-i plăceau lucrurile insipide, încât uită pe loc că hotărâse să răspundă numai monosilabic. — Şi atunci când nu leşină, adăugă ea râzând, stau cu sticluţele de săruri la nas, oftând după un domn care nu are curaj să le ceară în căsătorie sau care a cerut-o pe alta care nu merită. N-aş putea să stau cu mâinile în sân, ştiind că bărbatul pe care-l iubesc se îndrăgosteşte de o persoană îngrozitoare. Whitney îi aruncă o privire mătuşii ei ca să vadă dacă era şocată, dar aceasta o privea cu ochii plini de un zâmbet inexplicabil. — Mătuşă Anne, tu ai putea iubi un bărbat care ar cădea în genunchi şi ţi-ar spune „Oh, Clarabel, buzele tale sunt ca petalele unui trandafir roşu, iar ochii tăi sunt asemeni unor stele de pe cer!”? Pufnind ironică, Whitney încheie:. — Aici mi-aş fi luat repede sărurile! — Şi eu la fel, râse Anne. Atunci, ce citeşti, dacă nu romane de dragoste proaste? adăugă ea şi trase cartea de sub mâna lui Whitney, citind titlul scris cu litere aurii. „Iliada”? întrebă ea nevenindu-i să creadă. Vântul dădu paginile şi Anne se uită uluită de la ele la chipul tensionat al fetei. — Dar e în greacă! Doar nu citeşti în greacă? Whitney încuviinţă şi roşi îngrozită. Acum, mătuşa ei avea să creadă că era şi o snoabă intelectuală, încă un lucru în defavoarea ei. — Şi în latină, italiană, franceză şi puţin în germană, mărturisi ea. — Dumnezeule! exclamă Anne uluită. Cum ai învăţat toate astea? — În ciuda părerii tatălui meu, că fac doar lucruri prosteşti, nu sunt proastă, şi l-am bătut atâta la cap până când mi-a dat voie să am profesori de limbi şi istorie, zise Whitney, după care tăcu, amintindu-şi cum, odată, crezuse că, dacă se dedica studiului şi semăna mai mult cu un băiat, tatăl ei ar fi putut să o iubească. — Parcă ţi-ar fi ruşine cu realizările tale, când ar trebui să fii mândră. Whitney privi spre casa ei, care se zărea în vale. — Sigur ştii că toată lumea crede că e inutil ca o femeie să înveţe astfel de lucruri. Nu ştiu să fac nimic feminin. Nu ştiu să cos ceva care să nu pară făcut cu ochii legaţi, iar atunci când cânt, câinii de la grajduri încep să urle. Domnul Twittsworthy, profesorul de muzică, i-a spus tatei că atunci când cânt la pian, face urticarie. Nu ştiu să fac nimic din ce ar trebui să facă o fată. Ba mai mult, detest să fac aşa ceva. Whitney ştia că, acum, mătuşa ei nu avea să o mai placă deloc, aşa cum făcea toată lumea mereu, dar era mai bine aşa, pentru că, cel puţin, nu avea să se mai teamă de inevitabil. Se uită la Lady Anne cu ochii mari şi vulnerabili. — Sunt sigură că tata ţi-a spus totul despre mine. Sunt o mare dezamăgire pentru el. Vrea să fiu delicată, sfioasă şi tăcută, ca Elizabeth Ashton. Încerc să fiu, dar nu reuşesc. Inima lui Anne se înmuie pentru frumoasa, curajoasa şi tulburata fiică a surorii ei. Mângâindu-i obrazul uşor, îi spuse cu blândeţe: — Tatăl tău vrea o fiică asemeni unei camee, delicată, palidă şi uşor de modelat. În schimb, are una ca un diamant, plină de viaţă, şi nu ştie cum să procedeze cu ea. În loc să aprecieze valoarea şi raritatea acestei nestemate, în loc să o lustruiască puţin şi să o lase să strălucească, el tot vrea să o transforme într-o camee obişnuită. Whitney înclina să se compare cu o bucată de cărbune, dar ca să nu îşi dezamăgească mătuşa, preferă să tacă. După ce mătuşa ei plecă, Whitney luă cartea, dar în curând, mintea ei zbură de la conţinutul paginilor la vise legate de Paul. În seara aceea când coborî la masă, atmosfera era ciudat de tensionată şi nimeni nu o văzu apropiindu-se. — Când ai de gând să-i spui că va veni cu noi în Franţa, Martin? întrebă unchiul ei supărat. Sau ai de gând să aştepţi până în ziua plecării şi atunci să împingi fata în trăsură, cu noi? Lumea se înclină nebuneşte deodată şi, pentru o clipă oribilă, Whitney avu impresia că avea să verse. Se opri, încercând să-şi potolească tremurul picioarelor şi înghiţi nodul dureros din gât. — Plec undeva, tată? întrebă ea încercând să pară calmă şi indiferentă. Toţi se întoarseră spre ea şi chipul tatălui ei se încorda. — În Franţa, spuse el scurt.Ca să stai cu mătuşa ta şi unchiul tău, care vor încerca să facă o domnişoară din tine. Având grijă să evite privirile tuturor, ca să nu izbucnească în plâns pe loc, Whitney se aşeză pe scaunul ei. — I-ai informat pe mătuşa mea şi unchiul meu ce riscuri îşi asumă? întrebă ea încercând din răsputeri să-şi împiedice tatăl să vadă ce făcuse cu inima ei. Se uită cu răceală la chipurile vinovate şi stânjenite ale mătuşii şi unchiului ei. — Poate că tata a omis să vă spună că riscaţi să vă faceţi de ruşine dacă mă primiţi în casa voastră. Probabil că v-a spus că am un caracter oribil, că nu am niciun fel de maniere şi că nu ştiu să port o conversaţie politicoasă. Mătuşa ei o privea cu milă, dar chipul tatălui ei era de piatră. — Oh. Tată. Şopti ea cu tristeţe în glas, mă dispreţuiesti chiar atât de mult? Mă urăşti chiar aşa mult, încât trebuie să mă trimiţi departe de tine? Cu ochii în lacrimi, Whitney se ridică de la masă. — Vă rog… să mă scuzaţi… nu mi-e foame în seara asta. — Cum ai putut? exclama Anne uitându-se furioasă la Martin Stone şi ridicându-se de pe scaun. Eşti complet lipsit de inimă. Va fi o plăcere să scot biata copilă din ghearele tale. Faptul că a supravieţuit atâta timp e o dovada a faptului că e puternică. Sunt sigură că eu n-aş fi reuşit atât de bine. — Îi înnobilezi prea mult cuvintele, doamnă, spuse Martin cu răceala în glas. Te asigur că ceea ce o făcea să sufere atât nu era faptul că se desparte de mine. Doar am pus capăt planurilor ei de a continua să se facă de râs din pricina lui Paul Sevarin.

Vremea tamaduirii de Lucilla Andrews Capitolul 1 Era lună plină, iar râul aducea cu o panglică de argint, exact cum îmi aminteam. Aceleaşi semafoare, controlând traficul intens de noapte pe digul din depărtare; o şalupă a poliţiei trecea pe sub pod, lăsând o urmă înspumată în apa îngheţată; apoi, şirul lung de barje pline cu cărbune, acoperite de zăpadă, care pluteau la ancoră, puţin mai în amonte faţă de spital, continuând să-mi sugereze un tort de biscuiţi îngheţat. Aşa s-a întâmplat, mi-am spus, exact aşa, deşi toate par mult mai neînsemnate. Mai mici, de la înălţimea balconului de la etajul nouă, unde mă aflu acum. Pe când îmi făceam stagiatura la spital, niciuna dintre clădiri nu depăşea cinci etaje, iar aripa de douăsprezece nivele exista doar în mintea proiectanţilor. Fusese terminată şi dată în folosinţă abia anul precedent. Acum, avea capacitatea de patru sute zece paturi şi era dotată cu echipament chirurgical de ultimă oră, cel mai modern din spital. — Dacă nu cumva din întreaga ţară, adăugase asistenta şefă, pe când luam ceaiul de după-amiază. Pe scurt, doamnă Holtsmoor, dacă s-a inventat o noutate în domeniu, noi o folosim deja. Ceea ce produce unele neajunsuri, deoarece „copilaşul” nostru şi-a depăşit deja părintele. Având în vedere distanţele, a trebuit să desemnăm personal rezident separat pentru noua aripă. Încă nişte ceai, draga mea? — Vă mulţumesc. Ceainicul era de argint, ceşcuţele din porţelan chinezesc foarte fin, aproape transparent. Câte paturi sunt în total? — În clipa asta, cam o mie o sută. Distinşii noştri proiectanţi îmi spun că trebuie să ajungem la două mii. Dar nu-mi explică şi de unde voi obţine asistentele necesare. Sunt sigură că o vor face, în cele din urmă. Ai auzit că mi-au schimbat titulatura? — Nu. Nu mai sunteţi asistenta şefă? — Draga mea, nu mai eşti la zi cu noutăţile. „Asistentă şefă” e o titulatură perimată! Aşa că, acum sunt „Director pentru personalul sanitar mediu”. Sper că eşti impresionată. — Foarte. Am zâmbit amândouă, apoi am privit la ceaşca elegantă. Eram nu atât impresionată cât uşor mişcată de tratamentul de la egal la egal pe care mi-l aplica asistenta şefă din spitalul în care îmi făcusem stagiul. Desigur, cei de la Sf. Martha păstrau tradiţia grijii faţă de oamenii lor, dar, ca la oricare alt spital din ţară şi aici se resimţea lipsa de cadre sanitare atestate. Terminasem stagiul ca „sora Dexter” şi era prima oară când mă prezentam sub numele de doamna Holtsmoor. Sperasem să primesc o slujbă ca urmare a calificării mele, dar întrucât nu mai trecusem pe acolo de atâta timp, nu mă aşteptam ca cererea mea de angajare să se transforme într-o vizită protocolară care să solicite utilizarea serviciului de ceai cel mai bun al asistentei şefe şi o şuetă în fotolii. Trecuse un ceas bun, când am ajuns şi la motivul prezenţei mele. Asistenta şefă spuse: — Cred că am exact ce ţi se potriveşte. Priveşte schiţa asta. „William şi Mary”, secţia de tranzit, noua aripă, etajul al nouălea. Îmi înmână planul. „William” pe stânga, „Mary” pe dreapta. Două rezerve principale de şase paturi, patru de un singur pat pe fiecare parte a coridorului şi, marcate cu roşu, cele special dotate pentru a putea prelua cazuri dificile. În mod normal, însă, secţia se ocupă doar de subacuţi sau convalescenţi în aşteptarea transferului în altă parte. O perindare continuă şi rapidă, care, desigur, înseamnă o mare varietate de pacienţi, veniţi din toate secţiile aripii. Sper că eşti de acord, un loc ideal pentru o soră ce revine în activitate. Desigur, după ce vei ajunge în formă din nou, asimilând toate noutăţile tehnice şi de tratament, putem discuta despre mutarea la o secţie de urgenţe. Dar deocamdată... Se opri. Eşti sigură că vrei numai tură de noapte? — Foarte sigură, dacă vă convine. — Dragă, oricând am nevoie de surori cu şcoală pentru tura de noapte. Şi îmi dau seama că, lucrând noaptea, fetiţa ta îţi va simţi lipsa mult mai puţin. Dar vei reuşi să te odihneşti suficient? — Cred că da. Cât timp va fi la şcoală. — Hm. Mă cântări din nou cu o privire pătrunzătoare. Vei lucra patru nopţi şi vei fi liberă trei, pe săptămână. Da. Ar trebui să te descurci – dar ce ne facem cu weekendurile? Sperasem că nu va pune această întrebare. — Verişorii, pe care i-am menţionat în scrisoare, sunt foarte săritori. Sunt convinsă că vom rezolva cumva problema. — Deci, spuse ea încetişor, ai prefera liber în weekend. Să vedem. Consultă agenda groasă cu programarea turelor. Da. Cred că voi reuşi să aranjez lucrurile. Doresc să ajut, pe cât posibil, asistentele căsătorite şi mai ales pe cele cu copii. Cinstit vorbind, dacă nu încerci, sfârşeşti prin a le pierde. Foarte bine! Atunci rămâne William şi Mary cu vinerea, sâmbăta şi duminica libere. De acord? — Mulţumesc foarte mult. — Bine. Închise agenda cu programări. Trebuie să te avertizez că, uneori, secţia poate fi foarte solicitantă. Când Urgenţa are prea multe cazuri, o parte dintre acestea ajung acolo. Sper ca efortul fizic să nu te sperie. Având în vedere că fiica ta este acum suficient de mare să meargă la şcoală... dar, iartă-mi vorbele, m-aş fi aşteptat să ai destul de lucru ca părinte şi soţie şi fără o slujbă cu program integral. Fiindcă tocmai îmi oferise genul de muncă pe care orice femeie, care îşi creşte singură copilul, l-ar considera un vis irealizabil, m-am simţit datoare să-i spun adevărul. Pe moment, a rămas fără replică. Şi-a revenit însă rapid. — Vai de mine! Nu ştiusem nimic despre situaţia ta financiară. Ce noroc, să ai pregătirea necesară! Şi, de asemenea, verişori amabili. Şi ca doamna Clinton să fi moştenit de curând casa din Anchor Lane. Ai locuit mereu cu familia Clinton? — Am stat împreună, cu excepţia ultimelor câteva luni şi a perioadei de după decesul soţului meu, petrecute la reşedinţa Holtsmoor. Dădu din cap. — Intendenta mi-a spus că soacra s-a remăritat. Cu un australian, parcă? — Din Queensland. Pe nume, Victor Simmonds. Îmi aruncă altă privire ageră. — Îţi place? — Foarte mult. S-a purtat bine cu Marcy şi cu mine şi a fost mai mult decât generos cu soacra mea. — Ce noroc pe capul doamnei Simmonds, zise ea sec. Şi locuiesc la conacul Holtsmoor? — Da. I-a fost lăsat explicit prin testament de fostul meu socru. — Într-adevăr? Minunată casă! Atâţi Holtsmoori au locuit-o, iar acum Marcy este ultimul vlăstar. Păcat, mare păcat. Dar să lăsăm trecutul. Abia aştept să-ţi cunosc micuţa şi sunt, cu adevărat, încântată că te-ai întors. Îmi face mereu mare plăcere să reprimesc vechile surori – deşi sună absurd dacă este vorba de o fată ca tine. Ce vârstă ai acum? Am zâmbit subţire. — Nu mai sunt fetiţă. Douăzeci şi şapte. — Faptul că te consideri bătrână, dovedeşte cât de tânără eşti! Dragă, dragă! Deci, ai rămas văduvă la douăzeci şi doi. Ce să mai zici, meseria de pilot de curse este o ocupaţie riscantă. — Da, am aprobat, foarte periculoasă. Asistenta şefă spuse cu blândeţe: — Fiindcă a scăpat cu bine atâta vreme, a crezut că-i va merge la infinit? — Da. Marcus avea patruzeci şi unu de ani. Murise în timpul unui antrenament, cu două săptămâni înainte ca Marcy să se nască şi la un an după ce ne căsătoriserăm. Obişnuia să zică: „Voi şti că a venit timpul să mă retrag când voi începe să le distrug”. Nu apucase să facă praf decât o singură maşină. Asistenta şefă aduse discuţia înapoi, în prezent. — Trebuie să-ţi mărturisesc că intendenta, ca şi mine, este încântată de perspectiva de a avea iar un Holtsmoor printre angajaţii de la Sf. Martha! Marcus fusese singurul bărbat, în şase generaţii, care nu urmaşe o carieră medicală. Studiase istoria la Oxford, însă nu terminase. Acolo condusese pentru prima oară o maşină de curse şi, fiind pe atunci fiu unic al unei văduve bogate şi tinere, problema existenţei nu se pusese. Câştigase şi cheltuise o groază de bani. Nu aflasem cât, decât după moartea sa. Şi cât o costase pe mamă cariera de pilot de curse a fiului. Soacră-mea insistase mereu să-şi conducă singură afacerile, convinsă că avea har pentru aşa ceva. Din păcate, ca şi Marcus, nu avea. Thomas Holtsmoor fusese cel mai bun cardiolog de la Sf. Martha. Secţia de specialitate îi purta încă numele. Cel mai mare laborator pentru pacienţi internaţi era de asemenea Laboratorul Holtsmoor, după Claud, tatăl lui Thomas, ilustru patolog. Mai înainte fusese Augustus, tatăl lui Claud. Acesta lucrase pe vremuri cu Lister la Edinburgh, iar mai apoi fusese chirurgul căruia i se datora introducerea sprayului carbolic în sălile de operaţie şi un model de forceps cu mânere lungi, cunoscut drept cleştele Holtsmoor. Era încă utilizat, pe vremea stagiaturii mele. Augustus fusese fiul lui Septimus, medic generalist. Acesta nu avea nicio secţie care să-i poarte numele, dar memoria sa era păstrată cu sfinţenie. Se spunea că bea o sticlă de whisky în loc de mic dejun. Niciodată nu greşise vreun diagnostic, băut fiind, şi niciodată nu nimerise vreunul, treaz. Până în zilele noastre, barul cel mai apropiat de spital era cunoscut drept „La Sep”. Primul Holtsmoor în branşă se numise tot Marcus şi fusese chirurg. Opera îmbrăcat cu redingotă, purtând ciorapi de mătase şi cizme de călărie. Se mândrea cu faptul că haina sa era atât de impregnată cu sânge uscat şi puroi încât stătea singură „în picioare”. Portretul său, astfel îmbrăcat, străjuia biroul decanului Facultăţii de Medicină. Acest prim Marcus adunase avere. Septimus o băuse. Fiul lui, Augustus, fusese muncitor, prosper şi strâns la pungă. Îi lăsase urmaşului atât talentul cât şi o situaţie materială prosperă. Claud construise conacul uriaş şi rece, în stil victorian târziu, Holtsmoor House, situat în Hampshire. Thomas, Marcus şi apoi Marcy se născuseră acolo. La moarte, Claud fusese foarte bogat. Thomas, din cât se ştia, fusese la fel de îndrăgostit de medicină pe cât fusese Septimus de whisky. Se dovedise o raritate, un medic cu adevărat talentat, dar total dezinteresat de latura materială. În timpul vieţii, îşi pusese averea în mâinile soţiei, iar după moarte i-o lăsase moştenire. Deoarece murise la doar treizeci şi şapte de ani, în urma unui atac de cord, după numai şase ani de căsătorie, pe când Marcus avea patru, este posibil să nu fi avut vreme să descopere că soţia sa cea frumoasă, cam toantă şi complet lipsită de imaginaţie, era aşa extravagantă. Holtsmoor House constituise întotdeauna principalul ei motiv de mândrie şi bucurie. Adora rolul de gazdă, îi plăcea să călătorească şi să refacă decorţiunile interioare şi toate cu cheltuială maximă. Îşi crescuse copilul insuflându-i credinţa că stilul ăsta de viaţă i se cuvenea. Încă se consola cu gândul că, pe parcursul vieţii, fiul ei nu fusese niciodată în postura de a i se refuza ceva. Apoi, consecinţele finale ale acestei atitudini îmi fuseseră aduse la cunoştinţă de avocatul familiei, fost coleg de şcoală cu Marcus. Era scund, îngrijit, cu figură inteligentă şi ochi albaştri, reci. — Aş putea încerca să vă amăgesc, doamnă, dar presupun că preferaţi să aflaţi adevărul. — Vă rog. Un ceas mai târziu, mă întrebă: — Cum vă veţi descurca, fără soţ şi cu un copil mic? I-am arătat scrisoarea, primită de la unica mea verişoară, cu unsprezece ani mai mare, Ann Clinton. Un zâmbet îi apăru pe figură. — Speram să aveţi rude care să vă ajute, dar, din spusele lui Marcus, ştiam că ambii părinţi sunt morţi, aşa că nu-mi puneam prea mari speranţe în posibilitatea asta. Bine. Mă simt mai împăcat cu închirierea conacului. Este singura noastră şansă, având în vedere că medicul lui Helen i-a recomandat să plece imediat, iar ea manifestă o dorinţă vie de a vizita Australia. Asta, plus ipoteca, ar trebui să-i fie suficiente pentru călătorie şi pentru renta viageră pe care am reuşit să i-o încropim. Aş fi vrut să pot face ceva şi pentru dumneavoastră. — Mulţumesc, i-am spus. A tras de gulerul cămăşii, de parcă l-ar fi strâns. — Majoritatea banilor din ipotecă se vor duce pe impozite. Datoriile trebuie plătite. — Înţeleg. — Într-adevăr? Se foi, stânjenit. După cum v-am spus, nu s-a ajuns aici din lipsă de avertismente. De câţiva ani, i-am atenţionat pe Marcus şi pe Helen. Dar cum să-i faci să asculte pe cei care nu vor să audă? — Nu ştiu, am răspuns. Cineva a adus ceai. Oriunde m-aş fi dus, apărea şi ceaiul. Mă întrebam, pe atunci, care fusese oare reacţia automată, englezească, la deces, înainte de apariţia ceaiului. — Oricând veţi avea nevoie de ajutor, apelaţi la noi. Vă rog, doamnă, a adăugat la plecare. Au treut cinci ani înainte de a profita de acea invitaţie. L-am căutat, în decembrie trecut. Se îngrăşase, faţa îi era mai ridată, iar aspectul evident de bărbat între două vârste m-a şocat. Cu toată diferenţa dintre noi, Marcus păruse să aparţină generaţiei mele. Şi totuşi, dacă ar fi trăit, ar fi avut acelaşi număr de ani cu insul din faţa mea. Am schimbat câteva amabilităţi, am căzut de acord că, una peste alta, căsătoria Helenei fusese un noroc neaşteptat şi că, acum, Holtsmoor House ar fi fost mult mai corect să se numească Simmonds House. Auzise, mi-a spus, că locuiam cu familia Simmonds de câteva luni. — Cum merge treaba? — Nu merge. Tocmai din cauza asta v-aş fi recunoscătoare pentru un sfat. Aş vrea să fac cum este mai bine pentru Marcy, dar sunt prea implicată ca să pot lua decizia corectă. Se lăsă pe spătarul scaunului, jucându-se cu lanţul de la ceas. — N-aş fi considerat casa aceea, cu aspect de muzeu victorian, ca mediu ideal pentru creşterea unei fetiţe normale şi sănătoase, adică gălăgioase. De ce v-aţi întors? — Helen ne-a chemat. Ne-a tot scris şi, întrucât Marcy este singura ei nepoată, mi-am spus că ar trebui să încercăm. — Teoretic, sună bine. Practic, trei generaţii laolaltă se puteau împăca atunci când existau servitori care să-i despartă, sau dacă sărăcia extremă le obliga să trăiască împreună. Experienţa mea spune că aşa ceva nu mai e posibil. Şi, deşi Helen trebuie să aibă acum peste şaptezeci de ani, nu mi-o pot imagina în rol de bunică grijulie. Mă înşel? Nicicând nu-mi plăcuse Helen, după cum nici ea nu mă prea îndrăgise, dar doream să fiu corectă. — E topită după Marcy, dar nu-i convine să fie strigată „bunicuţo”. Zice că asta o face să se simtă bătrână. Aşa că îi spunem pe nume, Helen. — Aşa, deci. Şi Marcy nu prea s-a adaptat, nu-i aşa? — Nu. Îi este dor de verişorii mei, de fermă, de spaţiul neîngrădit. — Atunci, ai face mai bine s-o duci înapoi, în Sussex, spuse el. — Nu se poate. Au vândut şi s-au mutat la Londra. — Un fermier în oraş? Ridică o sprânceană. Din ce trăieşte? — Deocamdată, din speranţe şi din ce i-a rămas de la vânzarea proprietăţii. David Clinton nu era un adevărat fermier. Întotdeauna a preferat scrisul şi, cum soţia a moştenit acea casă din Anchor Lane, iar el a reuşit să vândă două scenarii de televiziune şi o nuvelă, s-au hotărât să-şi încerce norocul. Nu au copii şi nici alte obligaţii. Ann speră să câştige ceva închiriind camere studenţilor, iar dacă nu va reuşi se poate angaja din nou ca secretară. — Le doresc succes. După ton, era convins de contrariu. Unde este Anchor Lane? I-am dat adresa exactă. — Cunoaşteţi Londra, doamnă? — Doar partea aceea, fiincă este foarte aproape de fostul meu spital, Sf. Martha. Asta s-ar putea dovedi foarte convenabil, în caz că ne mutăm la ei, fiindcă la Londra voi fi obligată să lucrez ca să pot plăti chirie. Mâncarea va fi mult mai costisitoare. Dacă mă angajez cu program normal, în tura de noapte, pot acoperi cheltuielile, iar Marcy nu-mi va resimţi lipsa. Pe deasupra, la Londra vom găsi o şcoală aproape de casă. — S-ar părea că te-ai gândit la toate. Cred că nu mai ai nevoie de sfaturi. — Nu-i chiar aşa. Iată problema: e corect să smulg copilul de la Holtsmoor pentru a-l duce în estul Londrei? — Puneţi altfel întrebarea, doamnă. Ar fi corect s-o lăsaţi acolo unde se află acum? Mi-au venit în minte plângerile permanente ale Helenei: „Marcy, nu, cu ghetele acelea pline de noroi! Marcy, ai grijă de masa lustruită! Marcy, fustiţa ta este murdară! Nu – nu mă atinge, copilă! Mâinile tale! Nu-mi dau seama, Phillippa, cum de o laşi să se murdărească în halul ăsta; dădaca avea mereu grijă să-l ţină imaculat pe dragul de Marcus!” Când rămâneau singure, Marcy mă chestiona întotdeauna: „Cât mai trebuie să rămânem aici, mami? Când ne întoarcem la mătuşa Ann, unchiul David şi Dusty?” Dusty era dalmaţianul familiei. Îi vorbisem Helenei, între patru ochi, despre un căţel. Aproape făcuse apoplexie. „În casa mea minunată? N-ai niciun pic de consideraţie?” Avocatul aştepta răbdător. În cele din urmă am spus: — N-o înţeleg pe Helen. Nu-i face plăcere prezenţa noastră şi totuşi pare s-o dorească. — S-ar putea să creadă că plecarea voastră i-ar afecta prestigiul. Helen este o persoană de modă veche. Prestigiul conta şi este important, încă, pentru astfel de oameni. Desigur, dacă Marcy ar fi fost băiat, situaţia ta ar fi devenit de două ori mai dificilă, dintr-un anumit punct de vedere, dar mult mai uşoară, din celelalte. Era foarte adevărat, iar puterea lui de pătrundere m-a surprins. Obişnuisem să-l consider rece şi lipsit de imaginaţie. L-am întrebat cum credea că ar trebui să mă port cu Helen. — Nu încape discuţie că-ţi va face greutăţi. Mă privi ca şi cum aş fi fost condamnată. De obicei a reuşit să-şi impună voinţa şi asta i-a plăcut întotdeauna. Sper să nu reuşească şi acum. Cred că trebuie să pleci de dragul Marcyei, dar, la fel de mult, şi pentru binele tău. Motivul principal este foarte simplu. Supravieţuirea. Se opri o vreme. Ai înţeles probabil până acum că Marcus pierduse bătălia. — Da, am răspuns pe gânduri, da. În seara aceea i-am scris Annei. La rândul ei, mi-a răspuns oferindu-mi o jumătate, decomandată, din apartamentul lor de la parter. Apoi, am vorbit cu Helen. — Refuz să discut pe tema asta, Phillippa. Ca văduvă a singurului meu fiu, locul tău este aici. Am nevoie de tine. Iar, în ce o priveşte pe Marcy, nepoata mea să meargă la o şcoală publică! Să se amestece – chiar aşa a spus – cu copiii de rând! Niciodată! Am găsit deja un mic pension pentru domnişoare, iar de la anul se poate. — Helen, anul viitor, Marcy abia va împlini şase ani! — Şi va avea exact vârsta necesră pentru a se integra printre copiii de rangul ei. Gata cu prostia asta, Phillippa – şi să nu-ţi închipui că Victor te va sprijini! Are propriii copii şi nepoţi de care să aibă grijă – în afara responsabilităţilor faţă de mine! Vom uita absurditatea asta. Sunt hotărâtă. Şi eu eram. Marcy n-avea să ajungă într-un internat decât peste cadavrul meu. Şi eu încercasem experienţa aceea de la cinci la şapte ani şi amintirea acelor vremuri îmi provoca teroare încă. A mai durat o vreme. Am rămas de Crăciun. Helen alterna proasta dispoziţie cu accese de furie. Victor Simmonds nu şi-a exprimat părerea până în după-amiaza când ne-a condus la gară. — O să-mi lipsiţi, şi tu şi micuţa, dar procedaţi bine. Nu te mai gândi la Helen. M-oi descurca, cumva. — Mulţumesc, Victor! Iartă-mă, am adăugat, că ţi-am îngreunat traiul în ultima vreme. Avea o figură rotundă şi zbârcită şi o coamă de păr alb. Se căsătorise cu Helen la cincisprezece luni după decesul primei soţii, după patruzeci şi trei de ani de convieţuire. Zâmbi melancolic. — Pentru unele femei, o scărmăneală ar fi cel mai bun leac. Aşa este Helen. Mary a mea făcea parte din aceeaşi tagmă. Mi-a fost o soţie minunată, dar avea o limbă tare ascuţită, odihnească-se în pace! — Şi asta nu te deranja? — Să-ţi spun ceva, Phil. Degeaba îmbătrâneşti, dacă nu înveţi să te prefaci. De multă vreme n-o mai ascultam. Atâta doar că-mi place să am o femeie prin preajmă. Pe când plecam din Hampshire, a început să ningă. La Londra, neaua se transformase în lapoviţă. Taxiul ne-a lăsat în faţa unei case victoriene, înalte şi cenuşii, asemănătoare cu celelalte. Majoritatea aveau, în ferestrele de la parter, anunţuri de demipensiune. Marcy privea împrejur, pe gânduri, adăpostită sub umbrela mea. — Asta este noua casă, mami? Nu seamănă deloc cu ferma. O, Doamne, mi-am zis. Oare am procedat bine? Ann a deschis uşa de la intrare, apoi a tras de zgarda lui Dusty care fusese cuprins, dintr-odată, de o bucurie isterică. Marcy îşi aruncă braţele în jurul gâtului dalmaţianului în timp ce David deschidea o uşă şi-şi ridica ochelarii pe frunte. — Ce se întâmplă aici? Dacă nu faceţi linişte, voi fi obligat să vă omor pe toţi! O ridică pe Marcy, o sărută şi mi-o înmână ca pe un colet, sărutându-mă şi pe mine în acelaşi timp, înainte de a se face nevăzut, în spatele uşii trântite. Am lăsat jos copila încântată. — Mami! Nu-i aşa că este bine acasă! Am oftat de uşurare. Mai apoi, noaptea, pe când ea dormea, Ann puse la îndoială decizia mea de a mă întoarce la Sf. Martha. — Nu-ţi va fi dificil să te întorci acolo după căsătoria asta, rămasă în folclorul local? Londra este plină de spitale şi toate au nevoie de personal calificat. De ce să tulburi vechi amintiri? — Fiindcă Sf. Martha este chiar după colţ, răspunse David în locul meu. Şi dacă nu zgândări fantomele trecutului, cum să speri că vei scăpa de ele? Oricum, Marcus nu era din branşă. — Şase ani, am spus, reprezintă o groază de vreme pentru viaţa oricărui spital. Mai multe generaţii au absolvit stagiul şi au plecat. Cu excepţia câtorva asistente foarte vechi, nu cred că voi întâlni mai mult de o duzină de feţe cunoscute. Oricum, deşi cred că asistenta şefă mă va reprimi, nu-s deloc sigură. — Există doar o singură metodă de a afla. David umplu paharele cu vinul pe care-l deschisese special. Scrie-i şi cere-i un interviu, Pippa. Trei săptămâni mai târziu, am început lucrul într-o noapte de luni, în care frigul muşcător al iernii se înstăpânea asupra Londrei.

CAPITOLUL I O căldură înăbușitoare se abătuse asupra orașului Saint-Louis și nori întunecoși se îngrămădeau pe cer cu o viteză înspăimântătoare. O rafală de vânt mătură brusc străzile animate din centru. Aflat pe marginea trotuarului, un bărbat voinic își reținu pălăria cu mâna înainte de a traversa în grabă până la mașină. Strecură cheia în broască și își ridică ochii spre cer, înainte de a se repezi în automobilul de un model recent. — O să plouă cu clăbuci! mormăi el, folosind o expresie a copilăriei lui petrecută în Oklahoma. Hotărât să aștepte terminarea furtunii înainte de a pleca la drum, își aruncă pălăria pe bancheta din spate, lângă valiza din piele, și‑și desfăcu nodul cravatei de mătase, Se așeză mai comod pe scaun și‑și trecu mâna prin buclele negre. Apoi degetele lui mângâiară barba care‑i împodobea de câtva timp obrajii, cu scopul de a‑i camufla chipul. Un chip ușor de recunoscut de la un capăt la celălalt al Statelor Unite și chiar dincolo de frontiere. Primele picături căzură pe parbriz și bărbatul urmări cu privirea trecătorii care fugeau din calea furtunii spre un adăpost. O femeie blondă și suplă îi atrase atenția, își scosese hotărâtă încălțămintea în plină stradă și o băgă în servieta de piele. Apoi își acoperi capul cu vesta taiorului și își reluă cursa evitând, de bine de rău, băltoacele care‑i ieșeau în cale. — Ia te uită, făcu bărbatul văzând‑o că se îndreaptă țintă spre mașina lui, cu capul mascat de vestă. Cu un gest iute, întinse mâna și deschise portiera o fracțiune de secundă înainte ca femeia să încerce să introducă cheia ei în broască. Se repezi în mașină și se așeză pe scaun, fără să‑și descopere încă fața. — Oh, la, la! exclamă ea. Mi s‑au făcut praf ciorapii. Un surâs apăru pe buzele frumos desenate ale bărbatului care aruncă o privire admirativă picioarelor ispititoare ale vecinei sale. Degetele fine ale necunoscutei deschiseră cu nervozitate servieta din piele. Ușurată, privi prețioasa încălțăminte pe care o pusese la adăpost, își îndreptă spatele și își scoase capul din vesta leoarcă de apă. Un profil agreabil și o cascadă de bucle blond roșcate se iviră pe neașteptate. Abia atunci tânăra își întoarse capul și descoperi frumosul chip al bărbatului cu privirea întunecată și întrebătoare. Ochii mari și albaștri nu părură speriați, dar își trase cu o mână nervoasă fusta peste genunchi și exclamă: — Aș dori să știu ce căutați în mașina mea! Vorbise cu o voce melodioasă care nu‑l lăsă indiferent pe vecinul ei. Acesta surâse. — Dumneavoastră vă aflați la mine, dacă nu vă supărați. Mașina dumneavoastră este parcată puțin mai sus pe această stradă și dacă nu abuzez… Avu un surâs amuzat care‑i descoperi dinții albi și sclipitori, în timp ce ea îi răspundea confuză. — Vai, m‑am înșelat! Regret… — Nu e cazul să regretați, spuse el pe un ton liniștit. Poate e șansa vieții mele… Fără îndoială obișnuită cu acest gen de declarații din partea bărbaților, tânăra îl cântări din priviri. Ceva i se părea cunoscut, familiar. Expresia ochilor… Surâsul cuceritor… Da, îl mai întâlnise. Dar unde? Ridică ușor din umeri. Nici nu putea fi vorba să părăsească acest adăpost înainte de sfârșitul furtunii – o adevărată dezlănțuire a naturii… Dacă nu cumva o obligă el… Îi adresă un surâs care‑i lumină chipul agreabil în formă de inimă. El își reținu respirația când ea se aplecă și‑l întrebă pe o voce melodioasă, examinându‑i trăsăturile bronzate: — Am impresia că ne‑am mai întâlnit undeva. El râse, într‑un fel care o încălzi, și îi făcu șmecherește cu ochiul. — N‑ar fi trebuit ca eu să fiu cel care pune o asemenea întrebare? Ea se îndepărtă și‑și așeză mai bine servieta în brațe. — Trăim într‑o epocă în care femeile și‑au câștigat libertatea, răspunse ea cu vioiciune. Și sincer am impresia că v‑am mai văzut undeva. Da. Îmi amintesc ochii… și părul ondulat. Își încruntă sprâncenele. — …Dar nu‑mi aduc aminte deloc de barbă… N‑ați vrea să‑mi reamintiți numele dumneavoastră ? — Cu plăcere. Dar cu condiția să mi‑l spuneți pe al dumneavoastră. În fond, aflându‑i numele, această tânără nu va fi în stare să spulbere misterul activității lui trecute. Barba îi modificase în mod radical înfățișarea. Iar această încântătoare necunoscută părea foarte interesantă. Politicoasă… dar tenace. Și foarte atrăgătoare, chiar dacă era udă leoarcă. Îi studie sânii provocatori pe care bluza udă din mătase îi punea în evidență. Ea îi urmărise privirea și se grăbi să‑și strângă vesta la piept Apoi scotoci într‑un buzunar. — Poftim, făcu ea întinzându‑i o carte de vizită îndoită și udă. ,,Juliet McLane. Profesoară de pian și consultant de specialitate.” Fără să scoată vreun cuvânt, el își strecură mâna în buzunarul interior al vestonului bej, impecabil croit, și scoase un portofel subțire din piele roșcată. Cu degetele lui lungi luă o carte de vizită și i‑o întinse vecinei sale. Ea îi observă unghiile perfect manechiurate. Un asemenea rafinament nu stătea în obiceiul bărbaților din Saint-Louis și studiindu‑i plină de curiozitate cartea de vizită ajunse la concluzia că venea probabil din New York. ,,Hans Jablonski – Scriitor și cineast – Filme documentare.” Ea îi aruncă o privire întrebătoare: — Ei? făcu el ridicând dintr‑o sprânceană. Vă așteptați poate să‑l vedeți pe Errol Flynn? Ea râse nervos și plecă ochii spre cartea de vizită. — Pe legea mea, mărturisi ea, puțin jenată de alura lui de seducător, îi semănați foarte mult… Un deget îi ridică bărbia. Avu impresia că‑i stă inima în loc sub privirea intensă a ochiloi negri. — Da, domnișoară McLane. Și vă asigur că mă simt la înălțimea reputației lui… Răsuflarea lui caldă îi atinse fruntea și se simți fremătând la ideea vieții tumultuoase a celebrului actor de cinema: petreceri fastuoase, baruri de noapte, femei fatale în blănuri scumpe… — Mi‑am jucat rolul perfect în echipa de baschet din Tulsa, spuse el cu o voce catifelată, pe un ton confidențial. Ea râse ușor. — Scuzați‑mă, răspunse, tulburată de imaginile apărute ca rod al imaginației ei bogate. Mâna mare a necunoscutului îi mângâie obrazul. Juliet simți că roșește iar Hans Jablonski rămase fascinat de pielea ei catifelată și. de transparența tenului. — Nici o problemă. Nu e prima oară când sunt comparat cu Errol Flynn și găsesc asta destul de măgulitor. Degetele lui mângâietoare erau într‑un mod ciudat liniștitoare și Juliet continua să se întrebe: cine o fi bărbatul ăsta? Numele lui nu‑i spunea nimic. El o contempla cu un surâs atât de promițător încât dori să știe mai multe despre persoana lui. — Și despre ce scrieți, domnule Hans Jablonski? se interesă cu vocea ei melodioasă. Un surâs apăru pe buzele lui frumoase. Un surâs pe care Juliet îl consideră drept cel mai sexy din lume. — Asta numai cei apropiați o știu: soția mea, părinții mei, cel mai bun prieten. Ar fi vrut să n‑o mai privească atât de insistent. — Soția dumneavoastră? îngăimă ea, simțind o împunsătură în inimă. Ah, ar fi trebuit să bănuiască; cu excepția celor care erau celibatari înrăiți, toți bărbații cu adevărat seducători erau ocupați! Și își imagină frumusețea de femeie pe care Hans Jablonski o alesese drept soție. Adunându‑și toate forțele, Juliet căută să se smulgă din fascinația privirii sale, având certitudinea că trebuia să‑l părăsească fără întârziere pe acest bărbat, indiferent dacă mai ploua sau nu, ca să scape de sub influența farmecului său. Dar el o ținea… cu degetele lui de catifea. Cu degetul mic îi mângâie buzele pline. — Niciodată n‑am avut o soție, murmură el. Focul care‑o cuprinsese pe Juliet de când o atinsese, se intensifică la aceste cuvinte, în timp ce furtuna se dezlănțuia în rafale, rupând‑o de lume. Simți cum atenția lui Hans se îndreptă asupra buzelor ei senzuale și se tulbură. O s‑o îmbrățișeze dacă nu punea repede capăt acestor manevre… Juliet primise o educație severă de la mama ei, foarte rigidă în principii și reuși, printr‑un mare efort de voință, să‑și întoarcă capul. Cu o voce neutră, reluă: — Scrieți de mult timp? „Această fată nu este numai bine crescută, dar este totodată rezervată și… prudentă” își spuse el. Se îndepărtă de ea și îi surâse. — Dintotdeauna… dar numai de curând m‑am lansat ca profesionist. — Și înainte ce făceați? Îi privi din nou cu multă atenție frumosul lui chip în căutarea unui indiciu oarecare. Ochii. Da, cunoștea această privire. Și înainte ca el să‑i poată răspunde la întrebare, strigă nerăbdătoare: — Sunt sigură că v‑am mai văzut undeva. Îmi amintesc totdeauna ochii oamenilor, și ai dumneavoastră sunt atât de expresivi! El se mulțumi să surâdă, iar ea scoase un suspin exasperat. — Îmi veți răspunde, da sau nu? insistă ea. Hans Jablonski avea un simț ascuțit al umorului și adora glumele. Savura pentru o clipă situația, detectându‑se la vederea ochilor mari și albaștri care luaseră o expresie rugătoare; știind totodată că n‑o va mai putea duce cu vorba mult timp. Și lucru ciudat, dorea ca ea să‑i cunoască adevărata identitate. Era contrar obiceiurilor lui, dar simțea în mod confuz că secretul său va fi în siguranță în mâinile Julietei. — Atunci? reluă ea. El se înclină și se făcu că vrea s‑o i‑a în brațe. — O să vă furnizez un indiciu, anunță el cu o voce insinuantă. Alarmată, ea se crispă. — Nu… Așteptați un minut. Încruntându‑se, el îi aruncă o privire ofensată. — Doar nu vroiam să vă violez, Juliet. Trebui să se rețină ca să nu adauge „cel puțin nu încă” și îi fu greu să facă pe seriosul în timp ce o întreba, cu o luminiță malițioasă în priviri : — Ce fel de bărbat mă credeți? — Cum aș putea ști? Abia v‑am întâlnit. — Dar aveți impresia că mă cunoașteți, nu‑i așa? Ea ezită. Fără voia ei, simți că‑i vine să surâdă când el o cuprinse în brațe și‑i șopti: — Destindeți‑vă și lăsați să vorbească doar simțurile. Indiciul pe care mi l‑ați cerut, îl aveți la îndemână. Chiar în acest moment. Ea rămase nemișcată în brațele lui, cu fața la două degete de barba bogată. Își spărgea capul, nu alta. Un indiciu? Care? La ce‑o fi făcut aluzie atât de misterios ? El se înclină ușor. Nu rămase insensibilă la atingerea mătăsoasă și caldă a bărbii negre; o trecu un fior. El surâse, cu fața ascunsă în părul ei, încântat de a constata că ea tremura de emoție în brațele lui. Îi asculta respirația precipitată, în timp ce ea încerca să‑și păstreze calmul și sângele rece. Pe nesimțite el o atrase, mai aproape de trupul lui cald și adăugă imedict un element în plus portretului psihologic pe care și‑l făcuse în minte despre Juliet: o tânără fată cu curiozitatea veșnic trează, căreia îi plăcea să meargă până la capăt. Surâsul său se accentua, gândindu‑se că ea își păstrase farmecul misterios al adolescentelor. — Dulce Juliet, murmură el, ghiciți cine sunt? Spuneți‑mi, la ce vă gândiți în acest moment? Ea își încleșta dinții și încercă să se concentreze. Acest bărbat n‑o mai strânsese niciodată în brațe, ar fi ținut minte. Dar o mai privise. De asta era sigură. O privise și ea avusese senzația tulburătoare că se topește sub privirea lui neagră și cuceritoare. La această constatare, inima începu să‑i bată în galop și încercă cu disperare să se stăpânească. Hans Jablonski respira însă cu un calm neobișnuit. Ea și ridică ochii spre el; o privea cu un aer liniștit. Ca și cum aștepta de la ea răspunsul cel bun. Fără să scoată vreun cuvânt… Vocea lui. Îl auzise deja vorbind. Da, cunoștea inflexiunile grave și melodioase, pline de senzualitate. Avea o voce cultivată, de profesionist. O fi cântăreț? Era obișnuit cu microfoanele? Prezenta emisiuni la televizor? Descumpănită, inspiră profund și nările ei delicate fremătară, dintr‑odată în alertă. Strângându‑se la pieptul lui, îi simți mirosul pielii. Surâsul Iui Hans Jablonski se lărgi, dezvelindu‑i dinții sclipitor de albi. Imposibil să se înșele asupra parfumului scump care o învăluia. — „Parfumul depărtărilor” murmură ea visătoare. — Parfumul învingătorilor, continuă el. Proaspăt, îmbătător, senzual. Femeia care îl simte, nu‑l va uita niciodată pe bărbatul care folosește ,.Parfumul depărtărilor”. Recita integral textul publicitar, bine cunoscut. Ochii întunecați se opriră asupfa ei, strălucind malițioși, și ea simți un fior străbătând‑o din cap până în picioare. Hans Jablonski era un manechin vedetă, bărbatul spoturilor publicitare pentru faimoasele produse de cosmeticii masculină. — Oh… Sunteți acel bărbat! El râse vesel și cu un gest ștrengăresc îi ciufuli părul. — Bravo, scumpă Juliet cu ochii cei mai albaștri din lume! Sub privirea lui ea încercă aceeași senzație tulburătoare pe care o resimțea de câte ori urmărea publicitatea făcută de el pentru gama acestor produse. Surprinsă, păstră tăcerea, abia îndrăznind să respire. — În prezent, continuă cu vocea lui caldă și învăluitoare, înțelegeți de ce port barbă. Mi‑am găsit un domeniu nou de activitate, în care visam de mult să lucrez… Se apropie de ea și pe un ton confidențial, încheie: — Promite‑mi că nu îmi veți dezvălui nimănui secretul. Juliet se redresă, nedezlipindu‑și ochii de pe el. — Pot să vă promit dacă doriți… Dar dacă continuați să folosiți acest parfum, aveți mari șanse să fiți recunoscut. Amintiți‑vă: Femeia care îl simte, nu‑l va uita niciodată pe bărbatul care folosește „Parfumul depărtărilor”! Chiar dumneavoastră ați spus‑o. El îi dădu drumul din îmbrățișare, surâzând. Privind brațele care o cuprinseseră, ea adăugă : — Oricare femeie pe care o veți îmbrățișa va ghici secretul dumneavoastră… Și categoric, mult mai repede decât mine! — Nu mă gândisem la asta, făcu el perplex, înainte de a izbucni în râs. Știți, în mod cu totul natural am adoptat „Parfumul depărtărilor” de la început când am filmat pentru acest spot publicitar. De altfel era indispensabil în relațiile publice pe care le întrețineam ca reprezentant al acestei firme… Dar aveți dreptate. Trebuie să‑mi schimb parfumul. Ah! Juliet, mă puteți ajuta să‑mi aleg un altul. „Ce voce irezistibilă” își spuse ea, subjugată de inflexiunile mângâietoare. Scutură din cap si buclele ei mătăsoase părură că dansează în penumbră. Hans adăugă calificativele „încăpățânată dar sinceră” la portretul psihologic deja bine creionat. — Nu, nu eu, declară ea solemn. Este imposibil. În ochii mei veți fi întotdeauna bărbatul care simbolizează „Parfumul depărtărilor”. — Adevărat? exclamă el, fără a‑și putea stăpâni în întregime râsul. „Cât este de serioasă” își zise el, atins de evidenta ei sinceritate. Juliet își dădu seama dintr‑odată de subînțelesurile pe care le cuprindea răspunsul ei și roși până la rădăcina părului. Hans adăugă „timidă și adorabilă” pe lista calităților… sau defectelor? O luă din nou pe Juliet în brațe și își îngropa fața în părul bogat cu miros de flori. — Ce vă neliniștește, dulce Juliet? Tocmai mi‑ați făcut un compliment minunat. Vă cred… și‑mi voi aminti întotdeauna aceste cuvinte. Cu vârful degetelor începu să‑i mângâie ceafa și ea simți un fior cald și delicios parcurgându‑i trupul. — Aș vrea să vă revăd, murmură vocea de catifea. Aș dori să fac cunoștință mai îndeaproape cu dumneavoastră, Juliet. Ea își ridică capul și fixă incredulă frumosul chip care îi părea acum atât de familiar, de când îl recunoscuse pe bărbatul „Parfumului depărtărilor”. — Cu mine? Dumneavoastră? Imposibil. Glumiți! O privi lung și clătină din cap. Juliet rămăsese în brațele lui și el nu avea nici un chef să-i dea drumul. Citi uimirea în ochii mari albaștri. Sigur, nu avea nici o pretenție și nici nu se credea irezistibil, dar experiența îl învățase că multor femei le venea greu să vadă în el un bărbat obișnuit. Ele îl luau drept un erou. O creatură de basm. În trecut știuse să profite de asta. Îi plăcuse să se joace cu sentimentele femeilor. Dar azi nu mai era cazul. Dorea cu adevărat s‑o cunoască mai bine pe Juliet. — Vorbesc serios, Juliet. Vă asigur. Pierdută, ea își lăsă ochii în jos și‑și privi ciorapii cu firele duse. Cu pantofii puși pe servietă, se simți nedorită ca Cenușăreasa după miezul nopții; căută cu febrilitate motive plauzibile ca să nu‑l mai revadă pe acest bărbat atrăgător. — Tocmai mi‑ați spus că sunteți gata să vă lansați într‑o nouă carieră. Eu muncesc nebunește cu lecțiile mele de muzică și cu școlile din apropiere care îmi cer sfatul asupra conținutului cursurilor. Programul meu este atât de încărcat încât practic nu ies nicăieri. De fapt, n‑am ieșit niciodată cu… Nu se vede? El se mulțumi să surâdă, fixându‑i chipul. — Este… nici nu poate fi vorba, murmură ea, cu senzația că o să se piardă în privirea lui. Juliet vru să închidă ochii ca să‑și ascundă tulburarea pe care o trezise în ea și pe care, probabil, el o observase. Dar constată că‑i este de‑a dreptul imposibil să nu mai privească acest chip seducător, încadrat de barba neagră. Dintr‑o clipă în alta se va trezi din visul acesta ciudat și dorea să savureze toate detaliile, cât mai avea timp, pentru a și le fixa mai bine în minte printre cele mai nebunești născociri ale imaginației ei. Hans o observa, încercând să descifreze mesajul trăsăturilor ei expresive. Oare dorea ea cu adevărat să‑l respingă sau era mai experimentată decât părea și perfect capabilă să‑și mascheze un ,,da” sub o falsă modestie? Oricum el nu era bărbatul care să ia un ,,nu” drept un răspuns acceptabil. O să descopere fără întârziere adevărul, folosindu‑și tot farmecul. Juliet își plecă în sfârșit ochii. Un surâs resemnat apăru pe buzele lui Hans. Era însă o manevră. Tuși ușor, iar ea își ridică capul și‑și încrucișară privirile. — Dacă nu mai vreți să mă vedeți, dulce Juliet, n‑o să‑mi refuzați desigur o mică sărutare de adio? Fascinată, ea nu protestă cârțd el o luă din nou în brațe. Se aplecă spre ea, îi surâse tandru și îi atinse cu un sărut ușor nu gura, după cum se aștepta ea, ci obrazul stâng, pe care‑l simți foarte rece. Buzele lui întârziară pe obraz, înainte de a coborî lent spre bărbie și apoi pe gât. O simți fremătând de emoție; atunci gura lui atotștiutoare urcă ușor spre celălalt obraz, pe care‑l găsi fierbinte. Cuprins de pasiune îi sărută lobul minuscul al urechii. Juliet scoase un geamăt pe care el îl înăbuși lipindu‑și buzele de ale ei. Juliet clipi și își închise apoi ochii, gustând căldura buzelor sale. Sărutul arzător îi înteți bătăile inimii în timp ce un fior îi străbătu tot trupul. Într‑o sclipire de luciditate creierul ei înregistră un mesaj: niciodată în viața ei nu mai fusese sărutată atât de bine. Hans Jablonski tocmai recurgea la una din tehnicile cele mai subtile ale repertoriului său variat. Gura lui își accentua presiunea și cu vârful limbii o făcu pe Juliet să‑și întredeschidă buzele. Era hotărât să o sărute până când fata nu va mai ști pe ce lume e. Făcând asta se simți pe neașteptate cuprins de, un ciudat fior, iar bătăile inimii i se accelerară. De data asta nu mai rămăsese rece în fața noii sale cuceriri. Dintr‑odată, degetele tremurătoare ale Julietei se ridicară spre umerii lui. Apoi îi cuprinseră ceafa începând să‑l mângâie senzual. El fremăta sub această mângâiere neașteptată. Cu răsuflarea tăiată, sfârșiră prin a schimba sărutări pasionate, în timp ce afară furtuna scădea în intensitate și ploaia înceta puțin câte puțin. Gâfâind tulburați, strânși unul în celălalt, se simțeau incapabili să vorbească și încercau în van să‑și stăpânească bătăile inimilor și să‑și controleze respirația. Parcă fuseseră amândoi dintr‑odată fulgerați de patimă. Fără a rosti vreun cuvânt, Juliet se aplecă și‑și luă servieta așezată la picioare. Când deschise portiera ca să iasă, o atingere ușoară a mâinii lui Hans pe brațul ei o opri din gest. Își întoarse capul spre el, ca fermecată, și citi in ochii lui aceeași încântare. — O să vă telefonez mâine, Juliet, îi spuse el cu o voce răgușită de emoție. Ca să nu rupă vraja, ea se mulțumi să aprobe din cap. Dar odată ieșită din mașină, murmură: — Da. Telefonați‑mi, Hans. El o urmări din ochi în timp ce ea se îndrepta cu pași lenți spre mașina ei, parcată puțin mai încolo și o văzu demarând pentru a se pierde în aglomerația circulației. Nici el, nici ea, nu remarcaseră că uitase să‑și pună pantofii.

CUPRINS:           Cine va vorbi cel dintâi… 5           Lacrimi de femeie… 2           Helene ia iniţiativa…           În atelier, la gura sobei… 19           Copilaşul din Praga… 28           Un prieten la nevoie… 50           Paradisul pierdut… 58           Turnul templului… 63           Ronnie soseşte pe ceaţa… 68           Mirajul… 73           Un prieten care acţionează… 80           Ronnie poposea sub coroana arborelui lui Upas… 89           Ca într-o oglindă… 92           Ceaţa se împrăştie… 96           Trebuie ca el să-şi amintească… 102           El nu ştia nimic „…,. 113           Chipul din oglindă… 119           Ne-a venit un băieţel… 125           Noapte bună „Copilaşului din Praga”… 131                 CINE VA VORBI CEL DINTÂI?           Stând în picioare, înaintea ferestrei din salonaşul soţiei sale, Ronald West părea absorbit în contemplarea grădinii vesele şi a parcului imens care se întindeau în faţa ochilor săi. Însă, în adevăr, mintea îi era preocupată numai de găsirea celui mai bun mijloc pentru a putea discuta cu Helene subiectul care îl tortura încă din timpul plimbării de dimineaţă. Adineauri, după ce descălecase vioi de pe cal şi aruncase groom-ului frâul, se grăbise s-o ajute şi pe Helene să descalece, apoi mângâind coama frumoasă a iepei „Picioruş de Argint”, cu ochii aţintiţi asupra fermecătoarei sale soţii, o întrebase:           — Helene, aş putea urca până la tine? Aş vrea să-ţi comunic ceva foarte important.           Helene zâmbi şi îi răspunse pe un ton şăgalnic:           — Am băgat de seamă că însoţitorul meu la călăria de azi dimineaţă era cu gândul la o mie de leghe distanţă de soţie şi cal: dacă acum are intenţia să mă ducă şi pe mine cu el, pe acolo pe unde rătăcea adineauri, va fi iertat. De altfel şi eu, dragă Ronnie, am ceva să-ţi spun. Uitându-mă întâmplător la ceasul din turn, văd că mai avem încă o oră bună până la masă. Am să scriu, cu voia ta, repede o scrisoare, pe care trebuie s-o trimit în sat, şi pe urmă sunt la dispoziţia ta. Bineînţeles, după ce am să-mi schimb şi rochia.           Sprijinindu-se uşor de umărul soţului ei, Helene West alunecă din şa. Pe urmă, după ce puse în vedere groom-ului să aştepte ordine, trecu în hol.           Ronald o lăsă să-şi scrie scrisoarea şi intră singur în salon. După ce meditase în tăcere, o săptămână întreagă, asupra aceleiaşi idei, îşi dădu imediat seama că este foarte greu să-şi deschidă inima în faţa unei alte persoane, chiar când aceasta ar fi, aşa cum era în cazul de faţă, cea mai bună, cea mai îngăduitoare şi cea mai perfectă dintre soţii.           Preocupat, Ronald uitase să-şi lase pălăria şi mănuşile în hol. Le aruncă pe fotoliul Helenei, păstrându-şi însă în mână cravaşa cu care izbea – privind pe fereastră – în cizmele de bizon.           Dimineaţa de primăvară era o minune. Soarele luminos pătrundea prin gemuleţele de modă veche, umplând încăperea de veselie. Pe unul din gemuleţe, un om mai simplu, din timpuri apuse, zgâriase cu diamantul o cruce şi scrisese deasupra cuvintele: In hoc signo vinces.           Ronald protestase de mai multe ori contra oportunităţii acestei inscripţii, declarând că, dacă strămoşul Helenei găsise nevoia de a scrie pe undeva o deviză latină, ar fi fost mai nimerit să se fi servit de portofelul său decât să mâzgălească frumoasele geamuri din „La Grange”. Dar ori de câte ori venise vorba despre acest lucru, Helene luase partea strămoşuluiei.           — Fără îndoială, spunea ea, că în ziua aceea soarele făcuse să scânteieze geamurile mai puternic ca de obicei. Ah! Ronnie, dacă ne-am putea aminti mai des cuvintele In hoc signo vinces, am putea probabil să ne dăm seama mai uşor că drumul spre victorie este vecin cu calea sacrificiului.           În general, Helene trecea metodic de partea strămoşului, ceea ce era oarecum jignitor pentru un bărbat modern, care neavând la rândul lui strămoşi venerabili, îi considera demodaţi şi inutili.           În dimineaţa aceasta însă, înţelesul devizei încriminate îl izbi pe Ronald mai mult decât ceva de prost augur. El voia să învingă întotdeauna, fără să ţină seama de simboluri şi, gândindu-se mai bine, găsi, totuşi, o coincidenţă cu adevărat ciudată între ceea ce-i trecuse lui prin cap şi vorbele Helenei care evocaseră simbolul unei călătorii îndepărtate: In hoc signo vinces!           Paşii soţiei sale îl scoaseră din visare.           Clipa temută venise. Cum să înceapă? Era, mai ales vorba de tact şi trebuia s-o pregătească încetişor pe Helene, dacă voia să primească hotărârea surprinzătoare pe care el urma să i-o anunţe Helene, închizând uşa în urma ei, înainta în încăperea plină de soare.           Talia, graţios naturală, era subliniată de costumul ei de amazoană şi de părul bogat, auriu, care îi dispărea sub pălărie. Nimic nu putea să-i altereze blândeţea senină a feţei şi bunătatea întipărită pe figură. Ochii Helenei erau mereu îndreptaţi spre viaţă, ca şi cum ar fi aşteptat ca să primească de acolo viziunea fericirii.           Apropiindu-se de fereastră, se întreba, în mintea ei, ce era preferabil să facă. Să vorbească ea cea dintâi sau să asculte ce avea să-i spună Ronald? Se hotărâse în sfârşit, să-i anunţe că clipa, mult aşteptată, când trebuia să afle vestea cea mare, vestea care îi umplea de bucurie inima ei de soţie tânără, venise, aşa că orice amânare era complet imposibilă. Şi totuşi, îşi dădu seama că, dacă ar fi vorbit ea întâi, confidenţa lui Ronald ar fi căzut pe plan secund; asta era însă de neconceput, pentru că tot ce era în legătură cu soţul ei primea din partea Helenei un tratament de favoare. Tânăra femeie judecă, deci că e preferabil să-l lase mai întâi pe Ronie să vorbească. De altfel, responsabilitatea hotărârii sale fu, de la început, complet înlăturată.           Ronald se întoarse brusc şi, la vederea soţiei sale, orice şovăială i se păru de prisos. In hoc signo vinces!           — Helene, spuse el, vreau să plec în Africa centrală. Cuprinsă de mirare, Helene se uită lung la soţul ei, pe urmă, cu multă chibzuinţă, luă pălăria şi mănuşile pe care Ronald le aruncase pe fotoliu, le puse încet pe o masă şi veni să se aşeze pe locul ei obişnuit.           — Este mult prea departe, darling, spuse ea foarte natural. Îmi închipui însă că te cheamă acolo ceva imperativ. Stai jos şi povesteşte-mi şi mie geneza acestei călătorii. Africa! E colosal de departe. Se poate, crezi tu, ca o astfel de prăpastie să despartă o căsnicie atât de fericită ca a noastră? Aş vrea să-mi povesteşti totul, să mă lămureşti definitiv, conducându-mă încet, pe drumul pe care l-ai parcurs până la faptul care te-a determinat să iei această hotărâre.           Cu un suspin de uşurare, Ronald se prăbuşi în fotoliul din faţa ei. Figura lui plină de tinereţe respira entuziasmul, îşi întinse picioarele, împreună mâinile deasupra capului şi se uită cu admiraţie la soţia lui.           — Helene, eşti minunată cu felul tău de a înţelege anumite lucruri. Da, mi-este foarte uşor să-ţi povestesc totul. Ai o manieră admirabilă în a te lega de subiect şi de a lăsa la o parte amănuntele. Cea mai mare parte dintre femei…           — Să nu ne pierdem vremea cu ceea ce ar face cea mai mare parte dintre femei. Să-mi spui însă care e lucrul esenţial, aşa cum îl vezi tu, dacă vrei ca să-l îmbrăţişez şi eu în aceeaşi măsură. De ce vrei să pleci în Africa centrală?           Ronald sări drept în picioare şi se duse să se rezeme de cămin.           — Helene, am în minte o nouă schiţă de roman,. O istorie minunată de dragoste, cu totul superioară la tot ceea ce s-a scris până acum. Acţiunea se desfăşoară în Africa centrală şi, deci, trebuie să plec acolo dacă vreau ca ambianţa mea să fie vie. Cred că n-ai uitat emoţia cauzată în ultima vreme de povestea misionarului acela care, dispărut mai bine de 20 de ani în ierburile înalte ale junglei unde a trăit laolaltă cu indigenii, despărţit de orice civilizaţie, s-a întors apoi în Anglia ca să-şi povestească aventurile; îţi aminteşti – din povestirea misionarului – că, după câţiva ani de singurătate, începuse să dorească la nebunie afecţiunea unei soţii şi, amintindu-şi de o fată pe care o cunoscuse în vremea tinereţii sale, îi scrisese che-mând-o. Ea răspunse, plină de curaj, acestui apel şi, venind la locul de întâlnire din marginea junglei, aşteptă acolo mai multe luni până când misionarul veni s-o găsească. Se căsătoriră, în sfârşit, acolo, la margine de junglă sălbatică şi devenind soţ şi soţie, se cufundară iarăşi în ierburile înalte ale codrului african. Nu au fost revăzuţi decât după mulţi ani. Ei bine, povestea aceasta adevărată mi-a dat ideea unei lucrări originale şi palpitante; va fi o lucrare sortită să facă senzaţie, o lucrare de o mie de ori superioară poveştilor misionarilor.           Privirea liniştită a Helenei contempla ochii strălucitori în exaltare ai soţului ei.           — Dragă prietene, spune-mi te rog, ce te face să crezi că povestea de dragoste a unui misionar ar putea fi mai palpitantă decât a altuia? Nu văd deloc cum ai să reuşeşti să faci mai interesantă povestea pe care vrei s-o scrii.           — Ah! Nu vezi? Strigă Ronald West. Asta fiindcă nu eşti romancieră. Scumpa mea, află că doi bărbaţi au ieşit din ierburile acelea uriaşe, ierburi înalte de treisprezece picioare, doi bărbaţi au apărut, acolo, la margine de junglă, unde aştepta femeia! Doi, pricepi tu? Şi cel care se năpusti primul, nu era omul care o chemase; acesta veni un moment mai târziu! Ei, acum ai înţeles?           — Înţeles, spuse Helene: în general, 13 este o cifră cu ghinion.           — Oh! Nu glumi, protestă Ronald. Nu mai am timp să-ţi explic cum se desfăşoară acţiunea. Dar, ţin să-ţi spun că nu am mai avut niciodată o astfel de inspiraţie; încearcă să pricepi ce înseamnă acest lucru pentru mine. Închipuieşte-ţi, pentru un moment, atmosfera aceea misterioasă şi cu totul îmbâcsită de vrăjitorie a Africii centrale, servind drept cadru unei pasionante poveşti de dragoste, închipuieşte-ţi trei fiinţe, sosite din mijlocul civilizaţiei noastre, civilizaţie cu care sunt îmbibate, învăţând să cunoască.           — În mediul acesta, unde domină sălbăticia popoarelor în stare primitivă.           — Inima şi propriul lor suflet şi luptând pentru a-şi menţine, în ei însăşi, idealul civilizaţiei secolului al 20-lea. Apoi extraordinarele păduri virgine, junglele neexplorate unde plantele sunt asemănătoare animalelor, unde animalele imită pe om, unde nu domneşte nici legea nici ordinea şi unde, din contră, toţi le dispreţuiesc. Mie unul, îmi era suficient, la Kewi, să trec prin serele cu plante tropicale pentru a-mi scutura jugul civilizaţiei. Dacă mi se întâmpla să rămân mai mult timp printre aceste plante fantastice, acoperite cu ghimpi şi cu vegetaţii străine, ciudate, unele târându-se pe pă-mânt, altele ridicând nişte braţe extraordinare şi cărnoase spre culmi inaccesibile, întoarcerea bruscă la atmosfera de convenţionalism îmi dădea sentimentul că nu-mi mai aparţin şi îmi trebuia oarecare timp până ce să revin omul banal şi civilizat.           Helene zâmbi.           — Darling, cred că ai frecventat prea mult la Kew, serele cu vegetaţii tropicale. Mă văd nevoită să-ţi interzic – de-aci înainte accesul acolo, mai ales că trebuie să te ocupi de interesele comitatului.           1 grădină botanică celebră în jurul Londrei.           — Nu mă mai interesează afacerile comitatului, răspunse Ronnie. Dar, serios, Helene, nu pricepi deloc ce reprezintă toate acestea pentru mine? Ultimele mele două romane au drept cadru viaţa banală engleză. Nu pot să-i plimb, la nesfârşit, pe îndrăgostiţii mei prin grădini publice.           — Dragul meu Ronnie, ai totuşi, la îndemână, un bun precedent: cea dintâi pereche de îndrăgostiţi pe lume, Adam şi Eva, a căror poveste o cunoaştem atât de bine, s-a plimbat – iubindu-se – într-o grădină.           — Eroare completă, darling; grădina Eden era o junglă plină de neprevăzut, unde animalele sălbatice discutau în mod obişnuit, ca şi oamenii. Îmi închipui că nu poţi să crezi că Eva a stat liniştită să-l asculte pe şarpe vorbindu-i despre teologie, dacă această conversaţie – între animale ar fi fost numai un incident al zilei. Dar să revenim de unde am pornit. Am un plan original, pentru care îmi trebuie o ambianţă nouă.           — De ce nu te mulţumeşti, Ronnie, cum ai făcut şi până acum, să scrii simplu şi sincer despre viaţa pe care o cunoşti?           — Pentru că, scumpa mea, contemporanii noştri, întocmai atenienilor de altădată, au mereu poftă de ceva nou. Ori, venindu-mi ideea de ceva nou, vreau s-o exploatez.           Helene tăcu şi păru că reflectează. Ronald se ridică şi apropiindu-se de fereastră, îi arătă inscripţia de pe geam: In hoc signo vinces.           — Mai ştii ce este scris aici? Întrebă el.           — Da, spuse Helene: ţi-am priceput gândul. Şi eu văd o primejdie aici. Doresc mult însă ca, în activitatea ta, să te gândeşti mai mult la scopul înalt al misiunii pe care o ai decât la condiţiile de succes. Succesul să fie numai răsplata sforţărilor săvârşite în mod aproape eroic; popularitatea dobândită prin scris să nu decurgă decât numai din faptul că ţi-ai fost credincios ţie însuţi şi inspiraţiei tale de scriitor. Plecarea ta în Africa centrală, pentru a descoperi acolo un mediu extraordinar, este ogoană după originalitate care nu va asigura niciodată-superioritatea unei opere. Oh! Ronnie, asta e părerea sinceră a mea: mulţumeşte-te să rămâi în Anglia şi fă-ţi personajele să trăiască în mediul lor familiar.           Ronald reveni la fotoliul pe care îl părăsise, se aşeză cu coatele pe genunchi, cu bărbia în mâini, privind tulburat la soţia lui.           Dar, Helene, nu este vorba de aşa ceva. Nu bagi de seamă că am în vedere cu totul alte proiecte şi că numai Africa centrală este mediul nimerit, de care am nevoie?           — Bine, Ronnie, dar crezi că este numaidecât nevoie să pleci? De ce nu-ţi procuri ultimele cărţi apărute asupra Africii ca să le studiezi pentru cunoaşterea perfectă a atmosferii?           — Asta niciodată, strigă Ronald, sărind în picioare şi începând să străbată încăperea cu paşi mari. Înainte de a putea lucra la cartea mea, trebuie să fiu pătruns, până în măduva oaselor de atmosfera minunată a tropicelor. Mai mult chiar: fără să cercetez totul la faţa locului ar fi posibil să comit unele greşeli de amănunt şi, într-o bună zi, vreun cititor oarecare, incapabil să scrie o pagină, dar cunoscând bine locurile descrise de mine, va semnala eroarea. Alte mediocrităţi se vor sesiza iar sfârşitul va fi.           Helene, cu ochii umezi dar veselă în glas, începu să râdă.           — Ronnie, admit câte puţin din ceea ce spui, dar ar trebui să fii recunoscător acelora care ar semnala o cât de mică greşeală în vreuna din lucrările tale. Cine deci. Până acum, fără ştiinţa mea, ţi-a atins, câtuşi de puţin, susceptibilitatea?           — Oh! Nimeni, Dumnezeu fie lăudat! N-am scris încă nici un singur rând fără să verific cel mai mic amănunt al valorii locale. Astfel de lucruri s-au întâmplat însă, de sute de ori, altora. În ce mă priveşte pe mine, eu socotesc acestea ca pe ceva tragic. Aşa precum îţi spun, n-am să scriu nici o lucrare fără ca mediul să nu-mi fie familiar. Helene, trebuie să plec în Africa centrală!

Vechile seifuri de Dominique Arly Capitolul 1   Un puternic tunet urmă luminii strălucitoare a fulgerului care brăzdă cerul. Bubuitura se auzi foarte aproape de locul unde ne aflam. — Ia te uită, toate luminile s-au stins în oraş. — Pe cine interesează asta? îmi răspunse Georgette, încercând să-şi pună mănuşile de cauciuc. Coborî prima din maşină, dar se întoarse către mine, văzând că mă mişc mai încet: — Hai odată! Pune-ţi mănuşile alea şi dă-i drumul! Adăugă, ca un amănunt important: — Le-am dat cu tâlc. Îmi trag mănuşile şi încerc să le mi le potrivesc bine pe degete. Apoi cobor din maşină, mă duc să caut cufărul pe care-l adusesem cu noi şi încep să scot dinăuntru sculele. Ploaia îmi bate în faţă, întunericul din jur e profund. — Vom traversa de-a dreptul, spun eu. Georgette mă prinde de braţ şi pornim. Paşii noştri răsună puternic pe asfalt, dar se înfundă încet în iarbă când trecem dincolo de stradă. Întind mâna către zidul ce şiroieşte de ploaie. — Nu e prea înalt, îi spun ca s-o liniştesc. Îi dau mâna, ea mă prinde de braţ şi o trag sus. Reuşeşte să încalece zidul şi-mi şopteşte: — Ia geanta! Apoi sare de partea cealaltă şi o prind tocmai la timp. Un fulger luminează faţada casei. Ferestrele au obloanele trase. Dar nu asta ne interesează. Vom intra oricum pe uşa principală. Tunetul loveşte şi el, dar cu mai puţină putere. Merg înainte pe aleea pietruită, cu mâinile întinse în faţă, ca un orb. Ajung la scările de intrare şi Georgette mă urmează îndeaproape. Pipăi cu o mână ca să descopăr broasca uşii. Scot din geantă sculele, o aleg pe cea care mi se pare potrivită şi încerc să deschid. Nimic mai simplu! Aud un scârţâit încurajator. — Merge? şopteşte Georgette. — De minune! Un pocnet uşor îmi dă de ştire că operaţiunea a reuşit. Apăs pe clanţă şi deschid. Mă strecor înăuntru şi o chem: — Haide, poţi intra! Prietena mea mă ascultă. Ajunsă în casă, scoate lanterna şi luminează în jur: — E mult mai bine aici! Ne aflăm într-un hol pătrat care se continuă cu un coridor ce conduce către o altă uşă. Aceasta trebuie să dea înspre grădină. La dreapta – o scară. Îi atrag atenţia să stingă lumina. Mă ascultă. Mi s-a părut că aud un zgomot pe scară. Dar nu era decât lemnul treptelor care pocnise. Sau nu? îmi ţin respiraţia. Se aude din nou zgomotul. Îmi par paşi care coboară. Unul... al doilea... al treilea... Cineva coboară? Probabil că bătrâna aia şi-a râs de mine! „Proprietarul nu-i niciodată acasă”. Trebuie să fugim. La lumina unui nou fulger zăresc pe scară un om ce se îndreaptă spre mine cu un pistol în mână. Trage. Zgomotul pistolului şi cel al tunetului se aud deodată. Simt o puternică arsură în braţ. Georgette începe să urle ca scoas a din minţi. Vreau să mă retrag, dar mă împiedic şi cad în genunchi. Geanta îmi cade. Încercând să mă ridic, ating cu mâna capătul unei scule care iese din geantă. Omul va trage din nou. Îl aştept să coboare. Mă ridic, scot scula, o ridic deasupra capului şi lovesc cu toată puterea. Se aude o lovitură surdă, apoi un zgomot de corp care cade. Georgette începe din nou să ţipe. Simt o adiere de vânt. Aerul proaspăt pătrunde în încăpere. Prietena mea a deschis geamul. Sare pe fereastră, o aud alergând prin curte. Îmi recuperez geanta şi pornesc imediat pe urmele ei. Ajungem la zidul pe care-l escaladaserăm mai devreme. Ne oprim puţin să răsuflăm. — Ce nenorocire! Am crezut că te-a ucis! — Doar m-a rănit. La braţul stâng. Eu l-am lovit pe urmă destul de tare... — Cu ce? — Cu o sculă. — L-ai lovit în cap? — De unde să ştiu? Braţul mă doare. Sar peste zid cu mare greutate. Dacă rana de glonţ îmi provoacă o aşa puternică ameţeală, ce trebuie să simtă omul pe care l-am lovit? Mai ales dacă l-am nimerit în cap. Înseamnă că a murit! Mă sprijin de Georgette pentru a ajunge la maşină. — Te doare? Nu răspund, dar ea înţelege. — Am să conduc eu, adaugă. Mă ajută să intru şi să aşază uşor pe scaun. Simt că voi leşina. Sunt un asasin! mai întâi hoţ, şi acum criminal! Eu, un băiat bun, muncitor! Şi când te gândeşti că nu mai departe de acum câteva luni nu aveam nimic să-mi reproşez! Mă aflam în atelierul de lăcătuşerie unde lucram, când apăru fiul cel mare al patronului, Jean-Louis. Veni lângă mine şi mă privi o vreme lucrând. Apoi tuşi, vrând să-mi dea de înţeles că avea să-mi vorbească. — Ce vrei? îl întrebai. — Vreau să discut ceva cu tine, Eric. — Da? — Păi. Îl privii şi-mi văzui în continuare de treabă. Dacă avea ceva de zis, putea să-mi spună şi lucrând, nu? Îşi drese glasul. — Ei bine, iată. Se opri, se frecă la falcă. Nu înţelegeam nimic. În primă fază îmi înşiră nişte cuvinte dezlânate din care se putea înţelege că era o treabă delicată. Nimic care să mă intereseze. Noi doi n-am fost niciodată prieteni, dar nici n-am avut vreodată vreo ceartă. Acum zece ani, când am fost angajat aici, el nu terminase încă liceul tehnic. Era un băiat timid şi sperios, fără îndoială şi din pricina severităţii tatălui său, maistrul Marcelin. Pe vremea aceea bătrânul era încă în plină formă, era respectat şi temut de angajaţi şi de familie. Şi mie mi-era frică de el. Eram timid la rândul meu şi destul de naiv pe deasupra. Abia terminasem armata, eram încă un tânăr neştiutor şi mă trezisem singur pe lume. Tata murise în urmă cu câţiva ani, pe când aveam cincisprezece, într-un accident de muncă. Pe atunci, eram elevul unuia dintre cele mai bune colegii din Franţa. Trebuia să termin liceul şi aveam de gând să urmez apoi facultatea de litere. Dar mama, sărmană văduvă, m-a mutat la un liceu tehnic, pentru că aşa aveam mai rapid şansa să-mi câştig singur existenţa. M-am angajat cu jumătate de normă undeva, dar înainte de armată nu eram încă lăcătuş plin. Când am terminat serviciul militar, a murit şi mama. Cancer. Un vecin mi-a spus că se caută un lăcătuş. Unul dintre muncitorii lui Marcelin se pensionase, aşa că am venit în locul lui. Era o meserie care-mi plăcea, deşi salariul nu era prea mare. În schimb, oamenii dădeau bacşişuri bune pentru treburi mai urgente şi nu refuzam niciodată să lucrez peste program. — Cred că ştii că tata nu se simte prea bine. Ştiam prea bine: avea ulcer şi în ultima vreme şi crizele de astm erau din ce în ce mai dese. — Şi că fratele meu va termina colegiul în curând. — Da. Şi? Încă nu pricepeam. — Va trebui să schimbăm puţin profilul afacerilor noastre. Înţelegi? Lăcătuşeria este o treabă ieftină şi nici nu ai mare lucru de făcut. Marile lucrări pe şantiere le iau tâmplarii. Noi nu intervenim decât când casa este gata. În rest, reparaţiile, cheile, toate astea sunt mai mult aşa, ca să fie, să zicem şi noi că avem ceva de făcut. Nu mai merită investiţia. Ne gândim să ne ocupăm de feronerie. Tăcui, pentru că nu înţelegeam unde bate. — Abia dacă afacerea mai este rentabilă. Fratele meu va fi singurul care se va mai ocupa de asta. Tresării. — Şi asta ce înseamnă? — Că nu te mai putem păstra aici. — Mă daţi afară? — Restrângere de personal. Ţi se va plăti tot ce-ţi datorăm. Încercai să lupt. — Poţi să-mi spui ce vrei, dar tatăl tău m-a angajat. — El mi-a spus să te avertizez. Eu voi fi noul preşedinte-director general. Vom începe treaba de luna viitoare. — Când trebuie să plec? — La sfârşitul lunii. Mai ai zece zile ca să te pregăteşti. Încercă să îndulcească pe cât posibil vestea: — Trebuie să înţelegi că şi noi regretăm, dar nu avem ce face. Pentru a putea reuşi, trebuie să plătim preţul ăsta. Avem nevoie de utilaj performant. Nu ne mai permitem deocamdată cheltuieli suplimentare. Dar, după ce trece perioada asta grea, dacă vrei să te întorci. Eram mut de uimire. — Tatăl meu îţi va da referinţe excelente. El crede că nu-ţi va fi prea greu să te angajezi în altă parte, eşti un muncitor de nădejde. Ai putea să încerci la concurenţă, la Bruyet, de exemplu, cel mai important din domeniu. Îl oprii cu un gest obosit. — Nu te mai deranja, am înţeles! Jean-Louis mă lăsă singur şi se îndreptă către uşă. Din uşă se întoarse din nou către mine şi adăugă: — Ce să facem? Trebuie să evităm falimentul! Nu mai suntem pe vremea străbunicilor, când se făceau aici broaşte pentru tot oraşul şi când lucrau în atelier şase oameni. Nici pe vremea bunicului, care era singurul fabricant de seifuri din oraş! Era adevărat. În atelierele de pe strada Courlason, una dintre cele mai vechi din oraş, familia Marcelin întemeiase o dinastie de lăcătuşi. Dar cererea nu mai era aşa de mare. Cu fiecare an, comenzile erau din ce în ce mai slabe. Când am fost angajat eu, eram trei colegi. Cinci ani mai târziu, cel mai bătrân dintre ei a murit, fără să fie adus un înlocuitor. În martie anul trecut, celălalt băiat, din ce în ce mai leneş şi mai dezinteresat, a fost pus pe liber. O reorientare a afacerilor se impunea, din nefericire pentru mine. Ce ironie! Mă credeam la adăpost. Credeam că am un loc de muncă sigur, de unde aveam să ies la pensie. Nu aveam ambiţii prea mari, aşa că atelierul îmi convenea de minune. Nu aveam nevoi deosebite, aşa că banii pe care-i câştigam erau suficienţi pentru a trăi bine. Chiar reuşisem să fac ceva economii. Nu m-aş fi imaginat vreodată şomer. Din păcate, nici cel mai binevoitor angajator nu m-ar fi putut primi, nici pentru cele mai bune referinţe din lume. Nu pentru că eram un prost profesionist, dimpotrivă. Ci pentru că toate afacerile de acest gen mergeau din ce în ce mai rău. Majoritatea atelierelor se mulţumeau să supravieţuiască. Profitul era tot mai mic. Mă întorsei la munca mea, din care mă întrerupsese băiatul cu vestea lui cea proastă. Avea dreptate, lucrările noastre erau simple mărunţişuri. Şi foarte puţin rentabile, de altfel. Materia primă şi manopera costau destul de mult. Dar clienţii erau oameni săraci şi patronul nu putea să ridice prea mult preţul. Tehnologia noastră era învechită. Lucram cu diamantul, iar acesta era scump. Pe de altă parte, începuseră să fie din ce în ce mai răspândite maşinile ce făceau copii de chei în timp record şi cu un preţ mai mult decât rezonabil. Ieşeam de la muncă pe la şase, dar azi mai întârziai în aşteptarea patronului, care fusese chemat de urgenţă la un client şi era plecat încă de la prânz. După un timp, realizai că se oprise probabil la vreun bistro din drumul lui, pentru a nu risca să mă întâlnească la atelier când se întoarce. De vreme ce încredinţase această corvoadă fiului său, însemna că nu avea chef de o discuţie sentimentală cu mine. Îmi lăsa la dispoziţie o zi ca să pot digera pe îndelete vestea. Mă dezbrăcai de salopetă, o pusei în dulap şi-mi luai hainele de stradă. De obicei, după lucru mă opream puţin la barul din colţ, să schimb câteva cuvinte cu clienţii şi cu ospărătiţa, o fată brunetă şi veselă. Afară era foarte cald. Aerul era sufocant, mai ales prin comparaţie cu adăpostul răcoros al atelierului. Cafeneaua mă atrăgea, dar trecui prin faţa vitrinei fără să mă opresc. Trebuia să discut cu Georgette. Grăbii pasul. Ajunsei în parcare şi intrai în maşină. Locuiam pe strada Jean-Jacques Rousseau, într-un bloc modest. Stăteam aici de zece ani, de când tatăl Marcelin mă dusese acolo prima dată, după semnarea contractului de muncă. Omul îl cunoştea pe administrator, care-i spusese că locuinţa cu pricina era liberă, gata de închiriat. Mi-a plăcut imediat, pentru că era ideală pentru un bărbat singur: o cameră, o mică bucătărie şi baia. De atunci, nu căutasem niciodată să mă mut. În primul rând pentru că era convenabilă – chiria era destul de mică – şi apoi pentru că mă împrietenisem cu vecina de palier. Fata se arătase ospitalieră, chiar foarte. Pe vremea aceea nu eram prea descurcăreţ cu femeile. De altfel, nici acum nu sunt. Din pricina asta, nici nu i-am dat mare atenţie. Dar ea a fost prima care m-a salutat, foarte amabilă. Acesta a fost primul pas. Câteva zile mai târziu, într-o seară, ne-am întâlnit amândoi pe scări. Ea mi-a întins mâna şi s-a prezentat: — Bună seara. Eu sunt doamna Bollard. Prietenii îmi spun Georgette. Înaltă, bine proporţionată, cu părul vopsit blond, faţa rotundă, plăcută, ochii căprui, gura mică şi roşie, gropiţe în obraji. Portretul unei femei frumoase şi proaspete, chiar dacă nu era vreo prinţesă din poveşti. Îmi surâdea foarte amabil, aşa că-i întinsei mâna, bucuros de cunoştinţă: — Eric Janicaut. — Sunteţi lăcătuş, nu-i aşa? — Da, doamnă, dar de unde ştiţi? — Îl cunoaştem pe patronul dumneavoastră, adică cu şi soţul meu vreau să spun. Eu sunt vânzătoare la o alimentară, el lucrează într-o fabrică de confecţii, în schimbul de noapte, de la nouă seara la şase dimineaţa. În felul ăsta nu ajungem să ne vedem toată săptămâna, adăugă ea râzând. Când el vine acasă, eu plec la muncă. Şi mă culc când el trebuie să plece. Ajunserăm la etajul trei. Foarte amabilă, mă invită să-i fac o vizită. — Nu vreţi să intraţi să ciocnim un pahar? Nu refuzai, dar nici nu ştiui ce să zic. Femeia adăugă: — Doar o gură de Martini. — Cu plăcere. Intrai. Casa lor era mult mai bine aranjată decât a mea. Şi, în primul rând, mai mare. Aveau trei camere. Mă invită în sufragerie. Încăperea era mobilată modern, cu o canapea şi fotolii, măsuţă de cafea, televizor. — Dar luaţi loc. Rămăsei în picioare. — Nu vreau să vă deranjez. Fu uimită şi încântată de atitudinea mea. Chicoti: — Vai, ce timizi suntem! De cine vă e teamă? Charles nu se întoarce decât peste o oră. Voi spăla paharele, le voi pune la loc. Şi nici măcar nu va şti că aţi venit aici. Râse ironic: — Vecinii de palier? Nici în privinţa lor nu trebuie să vă faceţi griji. Sunt bătrâni. Abia văd, iar unii nici nu aud măcar. Oare ce trebuia să înţeleg din toate amănuntele astea? Mă înroşii. — Câţi ani aveţi? Optsprezece? — Douăzeci şi ceva. — Nu s-ar zice! Eu am douăzeci şi opt. — V-aş fi dat mai puţin! — Mincinosule! Am făcut prostia să mă mărit la şaptesprezece ani. La ţară, eram deja prea bătrână. În fine, sper că nu sunteţi logodit său. — Nu. — Vreo prietenă? — Nu. — Mai bine. Îmi povesti apoi că soţul său, cu cincisprezece ani mai mare decât ea, deja chelise şi făcuse burtă. Era din ce în ce mai puţin pus pe „treabă”. Simţeam că obrajii îmi ard. Dar ea nu era deloc jenată. Vorbea lejer, în timp ce aşeza paharele pe tăviţă şi turna băutura. Veni lângă mine şi se aşeză destul de aproape. Eu nu ştiam ce să spun, iar ea părea când amuzată, când înduioşată de atitudinea mea. Când fu timpul să plec, mă însoţi până la uşă şi mă mângâie uşor pe obraz cu vârful degetelor. Ajuns acasă, mâncai puţin, cam fără chef. La prânz luam masa într-un restaurant pe care mi-l recomandase Marcelin, iar seara mă mulţumeam cu câteva sandvişuri. Odată terminată masa mea frugală şi solitară, mă scufundai într-o tristă visare. Îmi reproşam faptul că mă comportasem ca un imbecil. Femeia îmi făcea avansuri clare, iar eu stăteam fără să răspund nimic. Măcar din politeţe şi tot ar fi trebuit să fac puţină conversaţie. Mă hotărâi să trec pe la ea puţin mai târziu, aşa că pândii cu atenţie întoarcerea soţului şi plecarea acestuia. Dar când bărbatul părăsi casă, mă simţii absolut incapabil să mă duc să bat la uşa ei. Dar nu avui prea mult timp de regrete. A doua zi, pe la ora zece seara, când mă pregăteam să mă îmbrac în pijama, cineva sună la uşă. Deschisei uşa şi o zării în prag. — Am văzut lumină, şopti ea. Scuze, dar, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să vă rog ceva. Nu pot deschise uşa dulapului, e puţin stricată. Poate îi daţi de cap. — Trebuie să mă îmbrac., bolborosii eu. Ea împinse uşa şi intră în casă. Purta doar un capot. — De ce să vă mai schimbaţi? Arătaţi destul de bine. Haideţi, insistă ea în şoaptă. Inima-mi bătea nebuneşte, dar am urmat-o imediat. Mă conduse în dormitor. Încăperea era abia luminată de o mică lampă. Am dat ocol patului. În oglinda dulapului o zării pe tânăra mea vecină. Se afla chiar în spatele meu, foarte aproape. Am învârtit cheia, am întâlnit o uşoară rezistenţă, da uşa s-a deschis destul de repede. — Aţi reuşit? — Da. Broasca trebuie unsă. Voi trece mâine pe aici să rezolv asta. — Ah! Mulţumesc! Ieşind din cameră, agăţă cu piciorul firul lampei şi-l scoase din priză. Lumina se stinse şi rămăserăm pe întuneric. — Ah! Cât sunt de neîndemânatică! Unde sunteţi? Tocmai voiam să răspund, că mă trezii direct în braţele sale. Gura ei îmi căuta buzele. — Dragul meu... Pentru o clipă mă lăsă. Auzii un foşnet de haine, apoi vecina mă prinse iarăşi în braţe. De data asta era goală. Degetele sale agile descheiau nasturii bluzei de pijama şi mă dezbrăcau. Căzurăm pe pat. — Ai pielea fină, şopti ea, şi miroşi frumos. Mă sărută cu foc. Eu încă ezitam. Mi-era parcă frică s-o ating. Pielea ei era pufoasă. — Spune-mi. Ai mai fost cu vreo fată? — Da. — Dar nu prea des, nu? — Nu prea. — Pariez că nu-ai fost decât la fete. Pentru care plăteşti. Ruşinat, i-am răspuns că avea dreptate. — Ei bine, nu va mai fi necesar să faci asta! Niciodată. Mai dai şi bani şi. Cine ştie ce se mai întâmplă. Nu-i prea isteţ din partea ta! Promite-mi că nu te mai duci acolo. — Vă jur. Ea râse amuzată. — Cred că acuma ai putea să-mi vorbeşti cu „tu”. În noaptea aceea, Georgette se strădui să-mi perfecţionize educaţia sentimentală. De atunci înainte, ne întâlneam de câteva ori pe săptămână. Cu anii, legătura noastră căpătă o alură aproape conjugală. Cu Charles mă aflam în relaţii foarte cordiale, şi trebuie spun că bărbatul nu a avut niciodată nici cea mai mică bănuială. De altfel, îmi păstrasem aceeaşi mască de băiat bun şi liniştit, împăcat cu soarta sa şi cu statutul de celibatar. *** În seara aceea deci, mă dusei direct acasă. Nu aveam decât o singură persoană pe lume cu care să-mi împărtăşesc problemele. Georgette curăţa legume pentru masa de seară. — Ce-i cu faţa asta? se miră ea. Ce ţi s-a întâmplat? — Am să-mi pierd locul de muncă, oftai eu, aşezându-mă lângă ea. — De ce? Îi povestit tot. Georgette se încruntă: — Dar au dreptul să te dea afară? Ar trebui să vorbeşti cu un avocat sau să te duci la sindicat. Dar eu nu voiam să risc niciun conflict cu angajatorul meu. — N-ai dreptate. Omul e un nemernic dacă vrea să te lase pe drumuri după atâta timp. I-a convenit cât ai lucrat pentru el, nu? — Dar e bolnav. Cred că are şi el destule necazuri. — Dragul meu pisoiaş. S-ar spune că în sufletul tău nu se află pic de răutate. Puse cuţitul pe masă şi veni lângă mine, pentru a-mi da un sărut tandru de consolare. Se aşeză pe genunchii mei şi începu să-şi desfacă nasturii bluzei. Dar starea mea de spirit nu era prea propice dragostei. Georgette observă lipsa mea de entuziasm. — Nu acum? mă întrebă ea zâmbind. Eşti prea deprimat? Ai să-ţi revii. Sări de pe genunchii mei şi se încheie la bluză. — Dar trebuie să-ţi revii repede, adăugă. Haide, sus! mai ai o oră la dispoziţie pentru a merge pe la celelalte ateliere, să vezi dacă-ţi găseşti de lucru. — Mă duc mâine. — Nu, mâine ai să continui ce-ai început azi. Doar dacă nu-ţi vei găsi din prima, ceea ce e puţin probabil. Cei din branşă trebuie să ştie că eşti un muncitor bun şi vrednic. N-ai fost dat afară pentru că ai greşit cu ceva, ci pentru că nu-şi mai permit să te ţină. Mă împunse uşor în şold pentru a mă convinge să mă ridic. — Ştiu şi ce salariu ar trebui să ceri. Cam de câţi ani nu ţi-a crescut salariul? Bătrânul Marcelin a cam profitat de bunătatea ta. Vorbele ei îmi făceau bine, pentru că aveam nevoie de o încurajare. — Haide! Rade-te, pune-ţi o cămaşă curată şi costumul gri. Schimbă-ţi pantofii. Ai să arăţi perfect. O ascultai. De altfel, o ascultam de obicei. Era spre binele meu. Plecai de acasă foarte sigur pe mine. Dar efectul ăsta nu avea să dureze. Ajunsei pe strada Marmagne, la atelierul lui Bruyet. Trei muncitori îşi făceau de lucru. Patronul mă primi foarte cordial. — Salut, Janicaut. Merge? — Se poate şi mai bine. — S-a întâmplat ceva? — Sunt în şomaj. Chipul său căpătă o expresie de milă. Dar îmi putui da seama că înduioşarea lui nu era decât o mască. — Aha, deci nu-i merge prea bine lui Marcelin, a? Ştiu de multă vreme că omul are probleme de sănătate. Trebuia să pună punct odată şi odată şi să-şi îngrijească sănătatea. Nu lasă afacerea fiului lui? Îi explicai totul. Bruyet mă ascultă cu atenţie, clătind din cap şi încercând să-şi ascundă satisfacţia. În fond, era vorba despre dispariţia unui concurent de pe piaţă. — Păcat, îmi pare rău pentru Marcelin. Şi pentru tine îmi pare rău. Pentru că, oricât aş vrea, nu te pot angaja. Nu-i posibil, bătrâne. Deja încep să mă întreb dacă mai pot păstra trei muncitori. Costă foarte mult, mai sunt şi taxele. După ce plătesc totul, nu-mi mai rămâne decât ceva mărunţiş. Sunt sigur că m-aş descurca mai bine de unul singur. Refrenul ăsta îl auzisem de mai multe ori. Patroni copleşiţi de taxe, muncitori care mai mult îngreunează traiul angajatorilor decât îl uşurează. Cu toate astea, Bruyet îşi construise o vilă foarte frumoasă la Saint-Doulchard. — Mi-ar plăcea să te iau la mine, crede-mă. Eşti un tip bun şi de încredere. Dar în momentul ăsta sunt nevoit să dau afară pe unul dintre ai mei. În final, omul m-a sfătuit să mă duc la Parelli. A doua mea încercare fu la fel de puţin fructuoasă. Parelli nu voia să angajeze un muncitor calificat. Un ucenic îi ajungea. Descurajat, mă întorsei acasă. Ascultai la uşa Georgettei şi auzii vocea lui Charles şi zgomotele familiare de pregătire a mesei. Familia Bollard lua cina. În aparenţă, era un menaj bun şi fericit, fără necazuri. Un soţ fericit şi liniştit. Până în momentul acela nu fusesem niciodată gelos pe Charles. Georgette îmi spunea că eu eram preferatul ei, cel care se bucura de adevărata ei tandreţe. Şi aveam de ce s-o cred, pentru că-mi demonstra deplin dragostea ei. Aşa că fui surprins când îmi dădui seama că-l invidiez. Nu pentru că petrecea alături de prietena mea două zile pe săptămână – de dimineaţă până seara, – ceea ce eu nu puteam, ci pentru că bărbatul ăsta avea viaţa lui, unde era bine „instalat”, pentru că avea un loc de muncă stabil, unde era bine văzut. Fără să-mi fie foame, încercai să mănânc ceva, apoi mă pregătii de culcare. În starea în care mă aflam, mă crezui îndreptăţit să mă răfăţ puţin, aşa că încercai pentru prima dată parfumul dăruit de Georgette. Îi cumpărase unul asemănător şi lui Charles, pentru ca soţul să nu simtă o aromă străină în propriul pat. Aveam de gând să mă odihnesc puţin, în aşteptarea orei la care bărbatul se ducea la muncă. Când îl auzii plecând, ieşii pe palier. Cobora scara. O dată ajuns jos, intrai în apartamentul lor, fără să mai bat la uşă. — Ia zi, dragule! Cum a fost? Georgette ieşi din baie. Era goală. — Nimic interesant. Ea continua foarte liniştită să se şteargă cu un prosop. Când o vedeam astfel, foarte calm impudică, eram la fel de emoţionat ca în primele clipe ale relaţiei noastre. Era la fel de frumoasă ca în urmă cu zece ani: gâtul perfect, sânii tari, şoldurile rotunde, pulpele albe şi fine. — Te-ai dus la mai mulţi? — Doi. — Dar mai sunt şi alţii. — Da. — Ce ţi-au zis ăştia? — Palavre. — Dar mâine vei reuşi! Haide, vino-ncoace! Cu prosopul în mână încă, intră în dormitor şi mă îndemnă s-o urmez. Se îndreptă spre pat, dădu la o parte cuvertura şi se întinse. — Haide, pisoiaş! Mă dezbrăcai de pijama şi venii lângă ea. Braţele ei se înnodară în jurul trupului meu. Mă săruta întruna, şoptind: — Nu mai vreau să te văd aşa. Sunt sigură că te vei descurca. Cu meseria ta, e simplu să-ţi găseşti altceva. Atunci a fost momentul în care a pronunţat pentru prima dată fraza fatală. Dar nu i-am înţeles imediat sensul. — Şi apoi există şi alte posibilităţi. Oftai şi-i răspunsei: — Da, dar aş prefera lăcătuşeria. Alte slujbe nu-mi spun mare lucru. Ea reluă, cu un ton indulgent: — Sigur că da, pisoiaş! Mă strânse puternic în braţe: — Nu eşti decât un copil. — Dar am trecut de treizeci deja. — Nu vorbesc de vârstă. Mă sărută pe gât, adăugând: — Din fericire, sunt eu aici. O să am grijă de tine. Tăcu şi mă sărută şi mai aprig. Era singurul tratament de care aveam nevoie. Dragostea ei. Începea o noapte de uitare, de pasiune, de fericire. *** A doua zi îl întâlnii pe bătrânul Marcelin. Era în atelier când ajunsei acolo. Veni către mine, cu o expresie de suferinţă pe chip. Îmi întinse mâna, ca şi cum mi-ar fi prezentat condoleanţe: — Ce vrei, dragul meu? Nu am cum să procedez altfel. Coborî vocea: — Eu nu mai am autoritate, sunt bolnav, nu mai pot munci. Ceilalţi. Era neputincios. — Nu vă necăjiţi, spusei eu jenat; am să mă descurc. — Ginerele meu a avut ideea asta. Ştii că băiatul are un atelier de feronerie. L-a îndemnat şi pe Jean-Louis să facă acelaşi lucru, cică s-ar câştiga mult mai bine. Mă privi în ochi: — Ştii, eu le-am zis să te păstreze, dar ei au gândurile lor. Nu vor să mai aibă niciun angajat, vor să fie numai ei şi să-şi pună pe cartea de muncă salariul minim, ca să nu plătească prea mult la impozite. Dacă te-ar fi luat, ar fi însemnat să te plătească la banii pe care-i meriţi, şi un lucru ca ăsta ar fi dat de bănuit. Înţelegi? Tu să ai mai mulţi bani decât angajatorul. Nu mergea! — Înţeleg, înţeleg. Ei, asta e. — Ai fost pe la alte ateliere? — Da. — La Bruyet te-ai dus? — Da. Absolut nimic. Nu poate să-şi permită să angajeze în momentul ăsta. Asta e ceea ce mi-a zis, cel puţin. — Deci n-a vrut? E un nemernic! — M-am dus şi la Parelli. — Şi? — Nici el nu face angajări. — A, da, ştiu. Ăsta-i exploatează pe ăia mici, îmi tăie vorba bătrânul. Zice că-i învaţă meserie. Pe naiba! La Lister ai fost? — Nu încă! — Ăsta e chiar un tip bun. Dacă poate, sigur te ajută. Am să-ţi pregătesc nişte referinţe care nu se pot refuza, pur şi simplu. Am să spun acolo că eşti un celebru specialist. Şi dacă nu găseşti de lucru pe aici, pe la noi, n-ai decât să te duci la Paris. În fond, nu există nimic care să te reţină la Bourges, nu? Ce să-i faci? Aveam reputaţia de burlac convins. Îl ascultai impasibil, evocând totodată în minte anumite amănunte din anatomia Georgettei şi căldura dragostei sale. — Ce contează pentru tine că e aici sau în altă parte, nu? — Aşa e, răspunsei eu prudent.

Valea Raintree de Violet Winspear CAPITOLUL I Cursa trecuse prin ținutul cu climă aproape tropicală și pe lângă lungile liziera de trestie de zahăr foșnitoare. Acum aerul mirosea a mare pentru că depășiseră granița și călătoreau de-a lungul coastei, la sud de Brisbane. Joanna privea pe geamul autobuzului și spera ca slujba pe care o găsise să fie cel puțin la fel de interesantă ca și numele localității. Valea Raintree (a copacilor de ploaie) sunase romantic, dar s-ar putea să fie din nou dezamăgită la sfârșitul călătoriei. Ea suspină și atrase privirea persoanei care stătea lângă ea, privire ce cuprinse părul ei blond cenușiu, costumul bleu și mâinile subțiri fără inele. Cu toată aparența de rezervă, liniște și răceală, Joanna Dowling era cu nervii întinși la maximum. Venise în țara aceasta îndepărtată ca să fie cu sora ei Viviana și nici nu visase că sora ei geamănă era la fel de impulsivă și iresponsabilă cum fusese la șaisprezece ani când își făcuse valiza și fugise la Londra ca să devină actriță. Frumoasă și egoistă, Viviana era numai cu o oră mai mică decât Joanna, dar era diferită de ea din toate punctele de vedere. Nu-i plăcuse nimic la școală, cu excepția orelor de dans și să locuiască la o fermă cu bunica ei, mai degrabă severă, nu fusese niciodată visul vieții ei. Părăsise școala și muncise din greu să intre într-o trupă și când ansamblul a plecat în Australia, ea rămăsese acolo și își găsise un rol la Sidney. Și apoi, veselă, îi scrise lui Joanna să vină la ea. „Nu este nici un neajuns, Jo” scrisese ea în felul ei convingător. Ți-ai făcut datoria față de bunica și acum că ea renunță la fermă și se mută la sora ei, tu ești liberă să-ți trăiești viața. Vino în Australia. Vom fi din nou împreună, așa cum trebuie să fie gemenii, și nu despărțiți de kilometri”. Bunica fusese împotrivă când Joanna abordase problema. — Ia aminte la cuvintele mele, copilă, spusese ea. Vei ajunge acolo, și, invariabil, Viv te va părăsi ca să plece în altă parte. Este o pasăre călătoare la fel ca și taică-tu. Este doar farmece și egoism. Ține minte ce-ți spun, Jo. Te-a ademenit ca să te duci la ea și apoi te va abandona. Ei bine, se întâmplase așa cum prezisese bunica. Călătoria Joannei se terminase și gemenele nu se întâlniseră, iar directorul teatrului fusese însărcinat să-i spună că Viviana plecase în Noua Zee-landă ca stea într-un nou spectacol. Era primul ei mare angajament. O șansă pe care nu o putuse rata. Își ceruse o grămadă de scuze, dar era sigură că Joanna se va descurca de minune în Australia. Nu avea nici un rost să plângă după Viviana, dar o săptămână sau două Joanna se simțise pierdută. Trăsese la un hotel mic și nu prea scump și era în holul hotelului când văduva Ontbach îi sugerase să încerce să-și găsească o slujbă la una din fermele de oi sau vaci, unde întotdeauna era cerere de fete obișnuite cu muncile de la fermă. Joanna a parcurs coloanele de oferte de muncă din diferite ziare și privirea i-a fost atrasă de o ofertă mai deosebită. Era la o fermă de creșterea vitelor, unde era nevoie de o femeie tânără și activă pentru ajutor în casă și să țină companie unei persoane tinere. Ferma era situată într-un ținut, Valea Raintree, în partea de nord a districtului Queensland. Părea felul de slujbă potrivit pentru ea, așa că a răspuns imediat la numărul de căsuță poștală indicat de anunț. Trecuseră mai multe zile când spre bucuria ei a primit un răspuns. Era un scris de mână frumos pe o hârtie de calitate bună și era semnat Charlotte Corraine. Mrs. Corraine a fost mulțumită de calificarea lui Misa Dow ling și faptul că era englezoaică era mulțumitor. Ea va trebui să ia autobuzul de la Sidney spre Brisbane și va coborî la țărmul golfului, unde va fi întâmpinată de un membru al familiei Corraine care o va însoți restul drumului până la Valea Raintree. Era un hotel mic acolo, numit „Peștele spadă” și acolo Miss Dowling îl va întâlni pe Mr. Vance Corraine. Joanna era încântată de scrisoare și de asemenea dornică să se supună instrucțiunilor. Hotelul – numit „Peștele spadă” era modern, luminos și plin de culoare. Joanna a întrebat la recepție de Vance Corraine și a fost informată că Mr. Corraine se dusese să facă surf și o va întâlni la bar la ora șase. Ea putea să folosească apartamentul lui dacă dorea să facă un duș după lunga călătorie. — Oh, mulțumesc. Joanna a luat cheia cu un ușor sentiment de nervozitate. Era ceva legat de numele Vance și, în plus, faptul că omului îi plăcea surful invoca o figură subțire, iute și sigură pe sine. — Aș putea închiria o cameră, începu ea. Funcționarul clătină din cap. — Nu avem camere libere, domnișoară. În afară de asta, am înțeles că Mr. Corraine va pleca imediat după ce ia masa de seară aici. Veți pleca cu dânsul, nu-i așa? A venit aici cu avionul său și va pleca înapoi spre casă. — Avionul lui? murmură ea simțind mai mult ca niciodată că a intrat într-o familie care nu era o familie de simpli fermieri. În apartamentul lui Vance Corraine, Joanna a făcut un duș rece, simțindu-se încă nervoasă la gândul că un uriaș ar putea apărea brusc. S-a schimbat într-o rochie ușoară fără mâneci, cu fusta largă și moale. Apoi și-a luat valiza și a ieșit. A coborât cu liftul în hol și l-a rugat pe funcționar să-i păstreze valiza în timp ce ea făcea o mică plimbare prin Golful Șoimului. De cum a trecut de ușile duble ale hotelului, ea arăta complet diferită de fetele bronzate, cu picioarele lungi care intrau și ieșeau din hotel. Joanna avusese întotdeauna ca trăsătură caracteristică un aer retras. Ochii ei erau cenușii și niciodată încă nu lăsase un bărbat să fie destul de aproape de ea ca să remarce nuanța de albastru din ochii ei. Lumina soarelui era puternică peste golf. Trecu strada și se plimbă de-a lungul plajei urmărind surfiștii și întrebându-se care era Vance Corraine, care își pilota propriul avion și care va zbura împreună cu ea restul drumului până la Vale. Un râs de fată răsună în apropiere: o fată care arăta fără griji, semănând cu Viviana, își flutura mâna spre o figură bronzată care trecea peste vârful înspumat al unui val. Joanna îl urmări cu privirea. Era ca un zeu din Delfi turnat în bronz, pielea lui strălucind de apă în soare. Picioarele lui erau fixate pe planșă și dinții lui erau fulgerări de alb strălucitor în timp ce un val uriaș încerca să-l răstoarne și nereușind, l-a umplut de spumă. — Vance… Numele trecu peste apă și fata blondă râse din nou. Nimic nu te va răsturna? — O legănare este nimic pe lângă un taur și eu am călărit o mulțime dintre aceștia, râse el. Sunt un Corraine. Joanna prinse o notă de aroganță în vocea lui și se întoarse îndreptându-și pașii spre hotel, unde s-a așezat în hol și așteptă, puțin încordată, apusul soarelui. Căldura fierbinte a soarelui făcuse loc răcorii amurgului când Vance Corraine intră în hotel în căutarea Joannei. Lumina făcu să strălucească părul ei blond în timp ce ea se ridica, întâlnind pentru prima oară privirea zeflemitoare a ochilor lui, ochi albastru închis, cu pleoapele grele, cu o claie de păr castaniu deasupra lor. Avea un aer degajat. O haină de seară albă cădea ușor pe umerii largi. — Tu trebuie să fii Joanna Dowling, spuse el și ea își aminti vocea lui de pe plajă, adâncă și arogantă. Făcea ca numele ei să sune mai degrabă Darling și obrajii ei se colorară ușor în roz. — Tu trebuie să fii Mr. Corraine. — Bem ceva înainte de a lua masa? întrebă el. Cred că vrei să-mi pui câteva întrebări despre Raintree și la bar nu este așa zgomot ca aici, unde oamenii încep să se întoarcă de la plajă. — Da, sunt curioasă să aflu despre Valea Raintree, aprobă ea cu un zâmbet. — Ai scris în scrisoarea către mătușa mea că ești obișnuită cu treburile casnice și cele de la fermă. Sper, Mrs. Dowling, că ai spus adevărul. — Adevărul? exclamă ea supărată și amuzată în același timp că el s-ar putea îndoi de veridicitatea celor spuse de o fată crescută de o bunică severă de la țară. — Pot să frământ pâine, să curăț în grajd, să hrănesc porcii și să recoltez napi. Mă întreb dacă și tu poți să faci atâtea? El a ridicat din sprâncene la răspunsul ei și apoi a râs. — Mă declar vinovat pentru că niciodată nu am recoltat napi, dar vezi, Mrs. Dowling – din nou făcu să sune Darling – pari prea fragedă și albă pentru a rezista mai mult soarelui puternic de la noi. Noi locuim aproape de tropice, știai asta? — Bănuiam, spuse ea sec. Copacii-ploaie cresc unde este foarte cald, nu-i așa? — Florile de câmp englezești nu, spuse el cu o licărire în ochi. Puterea căldurii tropicale și clanul Corraine s-ar putea să facă să te ofilești. — Clanul Corraine este atât de formidabil? — Mai bine ai bea ceva înainte de a-ți răspunde la asta. El chemă chelnerul. Joanna și-a netezit rochia pe care o cumpărase de la Londra. Picioarele ei erau mici în sandalele de piele moale și l-a simțit pe Corraine că o privea din cap până în picioare. — Nu cred că ar trebui să te duc la Raintree, spuse el tărăgănat. Ochii ei scăpărară uitându-se la fața lui bronzată. — Mătușa ta m-a angajat să ajut în jurul casei, nu la ocolul de vite, la Corraine. — Vorbești pentru tine, nu-i așa? Se așeză lângă ea și-și puse un cot pe spătarul scaunului în așa fel încât să o privească în față. Mătușii Charly îi plac oamenii cu replică. Joanna stătea încordată, dreaptă, fără să se sprijine de spătar. Dacă ar fi făcut-o, umerii ei ar fi atins brațul lui și era și așa destul de aproape de acest australian plin de vitalitate. — Crezi că mătușa ta m-ar place și totuși crezi că nu sunt potrivită pentru slujba pe care mi-o oferă. Sunt puțin încurcată, Mr. Corraine. El râse din nou. — Șeful este cel care angajază și concediază. — Șeful? murmură ea. Dar… — Adam Corraine, vărul meu, care conduce întreaga fermă și alte două din jurul nostru. Once-Loneiy și Wandaday nu sunt așa de mari, dar luăm și vitele de la una sau alta dintre ele când sunt „grase” și gata de transportat la oraș în camioanele mari pe care le folosim acum, în loc să le mânăm tot drumul. Vitele sunt păscute luni întregi pe dealurile din jurul lui Raintree, unde pământul este foarte fertil și plin de iarbă și apoi le mânăm la Once-Lonely sau Wandaday. Denumirile erau fascinante, dar Joannei îi reținuse atenția numele vărului lui Vance Corraine. — Credeam… Gâtul aproape i se uscase și era bucuroasă să accepte băutura. — Credeai că eu conduc treburile la Raintree? Vance se uită la ea zeflemitor. Eu sunt mâna dreaptă a lui Adam. Ca să spun așa, împărțim conducerea fermelor, dar el e șeful. Am crescut împreună la Raintree, dar bunicul nostru, Kingsley Corraine, l-a format pe Adam ca să-i urmeze la conducere după moartea lui. Vezi, Joanna, tatăl meu a fost fiul risipitor care luându-și partea a cheltuit-o la oraș. Tatăl lui Adam a muncit zi și noapte pentru bătrân, apoi a venit războiul. A murit în Burma și bătrânul s-a întors către Adam și nu l-a slăbit nici o clipă, transmițându-i dorința de a face din Raintree și fermele ce depind de ea cele mai invidiate din Queensland. Când King, cum îl numeau toți pe bătrân, a murit, eu am devenit al doilea om la conducerea fermelor după Adam. King întotdeauna spunea că eu sunt farmecul și Adam brațul. Vance s-a uitat la băutura din mâna sa și un zâmbet mic i-a răsucit colțul gurii. — Cred că pot să spun că Adam îi seamănă bătrânului, că are mândria lui Raintree în oase.   Joanna a avut un sentiment contradictoriu față de omul pe care nu-l întâlnise și care avea puterea să o lase să stea la Raintree sau să o trimită înapoi în oraș și între oamenii unde cineva ca ea s-ar simți chiar și mai singură ca la țară. — Nu te-am speriat cu ceea ce ți-am spus despre vărul meu Adam, nu-i așa? Vance își ridică privirea încet. — Pare un dictator, dar eu sunt sigură de posibilitățile mele și vreau să le dovedesc. Nu-mi vei refuza această șansă, Mr. Corraine, nu-i așa? — Nu ți-aș refuza nimic, Miss Dowling. Iar numele ei suna ciudat. — Se scrie DOW, răspunse ea. — Bănuiesc că da. O privi direct în ochi și zâmbetul lui era fermecător. — Dacă accentul meu schimbă numele tău, atunci mai bine mi-ai da voie să-ți spun Joanna. Aici toți folosim numele mic. Este foarte mult pământ, o mulțime de vaci, dar nu foarte mulți oameni. Suntem prietenoși, spre deosebire de orășeni, deoarece suntem la mare depărtare unii de alții. Uneori îi știu numai după nume, deoarece singurul nostru contact este prin radio. Zâmbetul îi era zeflemitor. — Nu știi ce înseamnă singurătatea unui astfel de ținut ca Raintree. Nu știi că înseamnă să fii la mile depărtare de oraș, să consulți un doctor prin radio, să dorești să auzi sunetul vocii unei femei. — Pot învăța, spuse ea. Nu sunt o fată de oraș. I-am explicat mătușii tale în scrisoarea mea că îmi trebuie puțin timp să mă adaptez obiceiurilor unei ferme din Australia. Nu a avut nici o obiecție la asta în răspunsul ei și părea doritoare de o englezoaică care să o ajute la treburile casei. — Mătușa Charly este ea însăși englezoaică și a rămas cu nostalgia țării de baștină. Problema este – Vance se opri când chelnerul le umplea paharele – că dacă Adam nu ar fi fost plecat la Once-Lonely pentru instalarea noului acoperiș, s-ar fi opus să răspundă cererii tale de serviciu. — Și tu crezi că nu prea am șanse, îl întrerupse Joanna. Pentru că sunt prea tânără și străină, aș putea să stric rosturile și să-l supăr pe șef. Ai vorbit de singurătate, Mr. Corraine. Poate mătușa ta este singură și simte nevoia unei englezoaice care să-i amintească de țara ei. Cu siguranță că Adam Corraine permite oamenilor să fie uneori și vulnerabili? Vance Corraine zâmbi la izbucnirea ei. — Cu mult timp în urmă, King s-a supărat pe Adam și l-a plesnit cu biciul peste umeri. Adam a înhățat biciul și 1-a făcut bucăți și de atunci nimeni nu l-a mai văzut vreodată atât de furios și atât de puternic rănit. Nimeni nu s-a mai apropiat de Adam de atunci. El este brațul, care este puternic și lung și toți sunt ținuți la distanță. — Pare mai degrabă distant, murmură Joanna și se simți uimită de felul cum se crispase, aproape auzind șuierul biciului căzând pe umerii lui Adam Corraine. Îi apăru cu claritate în fața ochilor asprimea acestor oameni, diferența profundă dintre înfățișarea lor și viața lor în acele ferme mari din acest pământ sălbatic. — Poate că nu realizează că mătușa ta e singură, adăugă ea. — Ăsta este pericolul pentru femei aici, admise Vance. Dar mătușa Charly este destul de activă pentru vârsta ei și are o grădină formidabilă – Bonney este cea singură. — Bonney este persoana tânără menționată în anunțul mătușii tale? întrebă Joanna. — Bonney are aproape optsprezece ani, spuse Vance. Șeful i-a oferit un cămin când părinții ei au venit în timpul inundațiilor de acum patru ani. Bonney a fost la internat la Melbourne și Adam a adoptat-o într-un fel, fiind un prieten al tatălui ei. Am impresia că mătușa Charly a început să o găsească puțin cam obositoare. După cină au ieșit puțin în grădină, plimbându-se pe o alee străjuită de copaci înfloriți. — Ai zburat vreodată cu avionul în zori? întrebă Vance. — Nu. Inima Joannei începu să bată mai repede la acest gând. Văzu buzele lui Vance curbându-se într-un zâmbet și deodată păru uimită că-l cunoaște pe acest om atât de puțin. Era ceva în el care o făcuse să se simtă ca și cum l-ar fi cunoscut dintotdeauna. — Joanna, în noaptea asta vom zbura printre; stele și vei vedea Valea Raintree la ivirea zorilor, când dealurile cenușii devin aurii. Poate că sunt puțin rău să te las să privești valea Raintree pentru prima oară în felul ăsta, deoarece ești tipul de persoană care se va îndrăgosti de acest loc la prima vedere. — Rău, pentru că s-ar putea ca Adam Corraine să nu mă vrea la Raintree? — Ai spus că ești pregătită pentru o astfel de posibilitate, dar Adam, așa cum îl știu eu, este omul care alege ce-i place pentru Raintree și exclude fără ezitare ce nu-i place. Dintr-odată, Joanna deveni nesigură… dacă văzând Raintree o să-l îndrăgească, atunci ar fi mai bine să nu mai zboare cu Vance până acolo. El se mișcă și ea-i simți atingerea pe braț. O apucă de bărbie cu o mână și-i ridică fața spre el. — Nu te pierde cu firea, Joanna Dowling. Dacă vărul meu nu te va lăsa să stai la Raintree, atunci pur și simplu mă voi însura cu tine. Ea simți nota de umor din vocea sa, dar în același timp se îndepărtă de el cu un râs ușor. — Nu trebuie să faci astfel de propuneri așa de ușor, spuse ea fără emoție, într-o zi, o fata va mușca din momeala și te vei trezi cu o nevastă, fără să o dorești cu adevărat. — Joanna, nu acționezi niciodată din impuls? — Sunt prea cu picioarele pe pământ. — Tu? râse el. Joanna, tu ești periculos de romantică.   Lumina zilei se revărsa și o trezi pe Joanna din somnul în care căzuse. — Este cafea în termosul din spatele tău, zâmbi Vance la ea în timp ce ea se mișca și întoarse spre el o față adormită cu părul ciufulit. Toarnă două căni, în curând vom fi deasupra văii. — Am adormit, spuse ea somnoroasă. — Da, spuse el uitându-se în ochii ei, pe umărul meu. — Oh. Puțin încurcată, găsi termosul în sacul pe care el îl adusese la bord seara trecută împreună cu senvișuri cu carne pe care le mâncaseră în timpul zborului printre stele. Fusese o experiență unică și magică și Joanna simți inima bătându-i mai repede când realiză că zborul se apropia de sfârșit și în curând trebuiau să aterizeze la Raintree. Cafeaua fusese fierbinte și Joanna se trezi complet și începu să privească peisajul peste care zburau. A văzut pădurea tropicală care acoperea versantul muntelui, bogată, de un verde dens, unde râurile străluceau ca panglicile de argint, străjuite de mangrove negre și în care pluteau crocodili uriași. — Este jungla adevărată, spuse Vance, plină de liane, copaci biciuitori și lilieci mari. Copacii biciuitori sunt la fel de răi ca și numele și se ascund pe sub ferigi uriașe și nevinovate și plante târâtoare. Ce loc grozav pentru vânătoare! Râse când o văzu pe Joanna că-l privește cu ochii măriți. — Te-am prevenit că Raintree este un loc neîmblânzit. Suntem la sute de mile depărtare de orice loc civilizat și viața merge înainte, cu excepția câtorva înbunătățiri tehnice – totul este la fel ca atunci când primul Corraine venit din Anglia a traversat ținutul în căruță. Era împreună cu tânăra sa soție și primul lor fiu s-a născut în colibă. — Este o mândrie să fii puternic și încrezător în tine, nu-i așa Vance? — O am în sânge, Joanna. Nu putem trăi altfel. Când eu și Adam eram mici, mergeam la vânătoare cu King. Am învățat de mici cum se călărește noaptea, să mânăm vacile și să le cântăm vechi balade ca să le calmăm. Dormeam lângă focul de tabără. — Păreai la fel de obișnuit cu apa Golfului Șoimului. Privi profilul lui și-și aminti de corpul lui perfect, bronzat, stropit cu spuma argintie a valurilor. — M-ai văzut, exclamă el. — Da, te-am văzut făcând surfing. Ești cu mult mai sofisticat decât mi-am imaginat. — Oamenii sunt rar așa cum ni i-am închipuit. El zâmbi. O să-l apuce tremuratul pe șef când o să te vadă – uită-te jos, Joanna, zburăm peste cirezi. Ea scrută cu privirea prin geamul carlingii și acolo jos, departe, era o masă imensă de coloane maro care se mișcau spre vârful însorit și plin de iarbă al dealului, atât de multe că rămăsese fără respirație. Printre ele erau călăreți care văzuți de sus aveau mărimea unor jucării. — Niciodată nu am văzut așa ceva, suspină ea. Este înfricoșător să călărești în masa aceasta mișcătoare de vaci? — Te obișnuiești cu asta, chicoti el. Mânarea vacilor este cea mai grea slujbă când este cald și secetă și turma este în mișcare și s-ar putea ca următoarea adăpătoare să fie secată. Lucrurile au devenit mai ușoare, de când Adam a hotărât să le expedieze de la o fermă la alta în camioane mari. — Oamenii încep munca foarte devreme, remarcă Joanna, deoarece soarele nu se ridicase cu mult peste vârful muntelui. — Și se duc la culcare târziu, după ce se întunecă, deoarece la prânz, când soarele este sus, se odihnesc. Acum zburăm chiar peste vale, Joanna. Vezi stâncile acelea gri și cheile – este un pod peste ele care te duce direct la casă, iar în spatele casei, ca o grădină mare și sălbatică, se întinde pădurea copacilor de ploaie. Valea, pădurea și tot pământul din împrejurimi aparțin familiei Corraine. Asta este lumea noastră. Nimeni nu poate pătrunde în ea, decât dacă-i permitem noi. — La fel ca familia Dowling spuse ea cu uimire, gândindu-se la fată, la Bonney care se simțea singură aici. Cum putea să se simtă singură când trăia în mijlocul acestei frumuseți sălbatice? Orașul și luminile lui? Magazinele, restaurantele și distracțiile atât de iubite și de sora Joannei? — Am ajuns. Vance opri motorul și ridică sprâncenele când o văzu pe Joanna netezindu-și părul și având din nou privirea calmă. — Știi, îmi placi mai mult cu părul ciufulit, spuse el tărăgănat. — Vărului tău trebuie să-i fac impresie bună. Ei bine, sunt gata. Își netezi părul, puse rujul și peria în poșetă și îi zâmbi lui Vance înainte de a-și pleca ochii în fața privirii lui intense. Purta o jachetă de pânză groasă pe care i-o dăduse Vance în timpul zborului, care era mult prea mare pentru ea, așa că arăta oarecum neajutorată în ea. Soarele lumina carlinga făcând părul și pielea ei să pară foarte albe. Ea era atât de emoționată încât Vance se aplecă spre ea ca și cum l-ar fi atras un magnet. — Nu este treaba lui Adam, dacă eu vreau să fraternizez cu fata din casă, spuse el cu răutate. — Nu am fost angajată, încă. Se îndepărtă de el, speriată, deoarece carlinga era mică și el atât de lat în umeri și ochii îi erau albaștri ca adâncul mării. — Nu ar fi mai bine dacă am coborî? întreba ea nervoasă. — Ești așa de nerăbdătoare să te întâlnești cu Adam? — Este bine ca doctoria amară să fie luată dint-o înghițitură, obișnuia să. spună bunica mea. — Doctoria în cazul ăsta s-ar putea să nu aibă un efect benefic. El strânse fularul de lână în jurul gâtului ei. — Îți amintești ce ți-am spus seara trecută, dacă Adam vrea să te trimită înapoi? El veni și mai aproape. — Asta ar fi o prostie, îl înfruntă ea, ținându-l la distanță cu o mână pe umărul lui. — Vai, o fată cu idealuri. Zâmbetul lui era răutăcios și atrăgător în același timp. Ne pregătim singuri iadul, nu? Altcineva se îngrijește să ne facă raiul? — Este vorba de dragoste, nu-i așa? spuse ea simplu. — Sună grozav, dacă ar fi să o găsești. El deschise carlinga și deodată căldura soarelui și atmosfera de la Raintree o înconjurară pe Joanna în timp ce coborâră din avion. Oamenii care veniseră să descarce lăzile de provizii și piese de mașină se holbară la ea, o siluetă subțire într-o jachetă de pânză groasă peste o rochie ușoară. Nu era nici o îndoială în ochii care o priveau că de mulți ani nu mai fusese văzut așa ceva la Raintree. Părul ei blond, privirea rezervată, extrem de englezească și ochii ei mari, întrebători și totuși timizi uimeau. Oamenii se uitau uluiți și când tăcerea a fost spartă de zgomotul puternic de copite, capetele s-au întors să privească la călărețul care se apropia cu repeziciune. Joanna clipi când lumina puternică a soarelui o orbi și apoi auzi pe cineva spunând: — Este șeful, mai bine am începe să descărcăm avionul. Vance stătea cu un deget băgat în cingătoare, în timp ce calul castaniu galopând ca la curse se apropie și opri la mică distanță de avion, fată și grămada de oameni. Călărețul rămăsese călare, sprijinindu-și brațul de șa. — Bună, Vance spuse el și în tot acest timp o privea pe Joanna cu niște ochi atenți și scormonitori ce păreau că aruncă fulgere. El purta o pălărie pe ochi, o cămașă în carouri și pantaloni de bumbac. Apoi, cu ușurință surprinzătoare, sări din șa și ținând frâul agățat de brațul stâng își împinse pălăria în sus astfel că soarele lumină trăsăturile feței lui bronzate. Era foarte înalt și aspru ca o piele netăbăcită. — Ți-a trebuit ceva timp ca să te întorci la Raintree. I-a aruncat o privire vărului său și Joanna a fost uimită de asemănarea dintre ei. Vance ridică din umeri. — Adam, ea este Joanna Dowling, spuse el. Fata care a venit ca ajutor în casă. Joanna stătea foarte dreaptă, cu nervii întinși la maxim, încercând să nu o arate. Asta era un bărbat care nu ar fi avut răbdare cu slăbiciunile femeiești: nici nu-i păsa că o speria de moarte. — Bănuiesc că această tânără te-a reținut la Golful Șoimului, îi spuse el lui Vance, așa că ai uitat că aveam nevoie de dinam pentru sonda de la Once-Lonely. — Nu am uitat și Joanna a venit cu autobuzul tocmai ieri. A trebuit să aștept livrarea dinamului… Adam Corraine ridică din sprâncene. — Ei bine, Miss Darling, puteai să te scutești de o călătorie așa de lungă. Eu nu angajez tinere neajutorate aici la Raintree, neavând importantă cât de mult dorește vărul meu acest lucru… — Nu sunt neajutorată, îi tăie ea vorba, găsindu-și vocea și având în mod absolut confirmarea că era arogant și odios. Nu sunt neputincioasă și numele meu este DOWLING. — Oh, iartă-mă. El zâmbi fără grabă arătându-și dinții puternici și albi. Despre nume, vreau să zic. A sunat ca și cum vărul meu te-ar fi mumit „dragă”. Ea îl găsi antipatic și degetele ei se încleștară pe cureaua poșetei care-i atârna pe umăr. — Așa cum i-am explicat și vărului dumneavoastră, Mr. Corraine, am crescut și am muncit într-o fermă de când eram copil și ar fi cel puțin cinstit să-mi acordați o perioadă de încercare înainte de a mă judeca. Așa cum stau lucrurile, știu pe unde se mulge vaca și pot să mă descurc bine la bucătărie. — Am o mulțime de oameni care trebuie hrăniți de mai multe ori pe zi, Mrs. Dowling și nu pot vedea cum îți strici mâinile acelea albe curățind legume sau jumulind găini sau frământând aluatul pentru pâine. Nu putem chema brutarul în fiecare zi în pustietatea asta, și adesea trebuie fripte pentru masa de dimineață câte două duzini de ouă cu carne pentru lucrătorii mei care sunt burlaci. Desigur, cei care sunt însurați mănâncă la ei acasă. Și asta este slujba. Să ajuți la bucătărie și în casă și probabil să călărești câte o oră în fiecare zi cu pupila mea și să joci tenis cu ea. Părea, după strălucirea din ochii lui gri-albăstrui, că găsește o imensă satisfacție în însușirea îndatoririlor slujbei ei. Joanna a simțit un început de ură pentru acest dictator care probabil condusese lucrurile așa cum dorise el, după ce Kingsley Corraine murise și-l lăsase conducător la Raintree și fermele înconjurătoare. Ea voia să-i spună să-și păstreze slujba și totuși, pe de altă parte, voia să-i dovedească că se poate descurca. Și-a ridicat bărbia și a întâlnit ochii lui care o priveau provocator dar cinstit. — Ești un jucător, Mr. Corraine? întrebă ea. — Sunt australian, răspunse el tărăgănat. — Atunci pariază cu mine, îl provocă ea. Și dacă poți, lasă-mă să-ți dovedesc că ai greșit – măcar o dată. — Tânără domnișoară! Gura lui se strânsese periculos pentru o clipă și apoi el râse batjocoritor. — Ai ceva sânge rece, nu-i așa, care să rivalizeze cu înfățișarea ta. Ce fel de fermă a fost aceea unde ai crescut – curte de găini, câteva vaci, ceva varză și fructe? — Da. Ea simți străbătând o notă de amuzament din vocea lui, dar amintindu-și de oceanul de vite peste care trecuse zburând cu avionul, ea presupuse că vreo câteva vaci și o curte de găini părea amuzant. — O.K. Un rictus sardonic strâmbă gura lui Adam Corraine. — Poți să stai pentru două săptămâni, dar dacă nu ești potrivită și nu poți să te adaptezi, atunci Vance te va duce înapoi la Golful Șoimului. Sincer, Miss Dowling, aș prefera o fată de la noi din ținut. Băieții se vor învârti pe aici, deoarece tu ești ceva nou și nu vreau necazuri sau bătăi între ei pentru o femeie. — Te asigur că… — Nu mă asigura de nimic, i-a tăiat-o el, cu o voce dură. În treizeci și trei de ani am învățat că dacă o lași moale cu ceva, atunci dai de necaz într-un fel sau altul. Bunul simț îmi spune să te trimit înapoi în Golful Șoimului, dar scrisoarea mătușii mele te-a făcut să te gândești că ești potrivită pentru slujbă și atunci este cinstit să-ți dau posibilitatea să încerci. — Nu vreau să te supăr, Mr. Corraine, spuse ea cu răceală. Vance, care evident încerca să fie serios, pufni în râs, ceea ce a făcut pe oameni să se uite la șef și la fată și apoi unul la altul. Treaba nu se va opri aici, un catalizator sosise la Raintree sub forma unei englezoaice subțiri și blonde. Vance o conduse spre casă cu jeepul, prin căldura dulce a soarelui care acum se ridicase pe cer. Ea se simțea încă zdruncinată după prima ei întâlnire cu șeful și sta tăcută lângă Vance, uitându-se la arborii de cauciuc care umbreau drumul deluros spre casă, zborul păsărilor cu aripi în culori strălucitoare. — Colibri – murmură el. — Ea se trezi din visare și se uită la el. — Oh, te referi la păsări? — Da, cele zgomotoase sunt papagali. Privirea Joannei străbătu valea adâncă și bogată pe care o străbăteau, plină de verdeață și păsări și de scânteierea strălucitoare a râurilor. Știa că ar fi putut fi fericită aici – numai dacă Adam Corraine ar avea destulă răbdare să o lase să se obișnuiască cu toate. El a fost nepotul favorit al omului care a fost regele neîncoronat al întregului teritoriu. Favorit deoarece era mai rezistent, mai ambițios, mai potrivit să aibă grijă de oamenii de pe proprietate. Se uită la Vance și simți din nou copleșind-o preferința pentru el. S-ar putea să semene fizic cu vărul său, dar el era de departe cel mai plăcut dintre cei doi. Pe când se apropiau de porți, un băiețel aborigen trase un zăvor și le deschise larg. Se holbă la Joanna, își trase pantalonii și se cocoță înapoi pe bară. — Ar trebui să fii la școală, îi strigă Vance în timp ce treceau poarta. Adoniah o să-ți rupă urechile. Băiețelul ridică din umeri. — Nu trebuie să știu să fac adunări ca să fiu văcar, răspunse el. — Nu fi așa sigur, Un zâmbet răsuci colțul gurii lui Vance. Hai vino, urcă pe scară și te las la școală. Băiețelul se uită din nou la Joanna și când ea-i zâmbi el veni în fugă și sări pe scara din partea ei. Ea află că cei mai buni văcari ai lui Adam Corraine erau aborigenii care locuiau la fermă cu familiile lor și aveau propriile locuințe, răspândite printre mangotieri. Clădirea școlii, din lemn, era împrejmuită cu un gard din țăruși și un clopot de bronz atârna la poartă. — Adoniah Smitle este un alt personaj celebru, zâmbi Vance. El nu conduce numai școala, dar potcovește și caii, cântă la vioară și crește și trandafiri. Trandafiri, Joanna, în această parte a lumii – de un roșu aprins. — Încep să cred că acest loc este cu adevărat Sbangri-la. Joanna se uită la căsuțele răspândite printre copacii umbroși, la peluzele îngrijite, la scaunele și masa de trestie unde jucării de copil zăceau în soare, la rufele albe proaspăt spălate întinse la uscat. Gâște domestice se plimbau țanțoșe prin iarba grasă și o femeie subțire și bronzată le făcu cu mâna în timp ce treceau pe lângă ea. — Asta este Lenita, soția de origine italiană a unuia dintre văcarii noștri. Nu de mult ea a născut un băiețel și Boye este foarte mândru de fiul său. — Un pictor ar face avere dacă ar picta peisajul de aici, exclamă ea. Vance chicoti. — Mătușa Charly este un pictor amator inspirat. Două dintre picturile ei sunt atârnate pe pereții din casa mea. — Nu stai împreună cu restul familiei? se minună Joanna de deosebirea dintre el și vărul său. — Prefer o căsuță de burlac, spuse el. Va trebui să mă vizitezi, Joanna. Te vei simți foarte bine. Ea-l auzi și-i zâmbi absentă, deoarece toată atenția ei era îndreptată spre casa pe care tocmai o zărise, casă construită de King Corraine cu mult timp în urmă, încoronând vârful plat al dealului. Era odihnitoare și, ca orice casă bună, avea pereții acoperiți cu un nor de bugainvillaea mov. Fațada era ornată cu balustrade grațioase de fier forjat în stil victorian și de stâlpi subțiri care susțineau o verandă mare și umbroasă care înconjura casa și cu scări acoperite care coborau spre grădină și curte. Avea un aer maiestuos așa cum era construită pe vârful dealului, având vedere spre vale. Era o reședință făcută din lemn de cedru, fier și pietre de culoare aurie, cu geamurile camerelor de la etaj deschizându-se deasupra verandei largi și acoperite. Plantele agățătoare pline de flori se încolăceau pe stâlpii verandei și acopereau ca niște perdele moi zidul de piatră, iar de-a lungul verandei erau răspândite scaune mari de trestie și măsuțe mici. Ea-l urmă pe Vance, urcară scările și traversară veranda până la ușile duble ale casei. Căldura de afară fu înlocuită de răcoarea pe care o răspândea un ventilator în holul lung și spațios. Era o cameră odihnitoare, cu un tablou reprezentând o barcă sidefie cu pânza întinsă larg în vânt, spre cer. Vance s-a aplecat și luând clopoțelul de pe masă a sunat. — Mătușa Charly este probabil în bucătărie, unde ajută la prepararea mesei. Bucătăria este în spatele casei, dar va auzi clopoțelul. S-ar putea să-i ia câteva minute ca să vină aici, adăugă Vance. Și-a rupt piciorul și este încă în ghips – auzi sunetul bastonului ei? Era liniște în casă și încă o dată inima Joannei bătu neliniștită gândindu-se dacă va fi găsită acceptabilă de noul membru a familiei Corraine. Persoana cu bastonul se opri puțin în fața ușii și apoi împinse ușa și Charlotte Corraine apăru în ușă. Se uită la Joanna cu ochii pătrunzători ai familiei Corraine. Privi pielea albă și ochii mari ai fetei, care nu văzuseră decât soarele blând al Angliei și încuviință bătrânește din cap. — Da, ești englezoaică până în măduva oaselor, nu-i așa? Charlotte zâmbi și o urmă de frumusețe apăru pe fața ei. Ea o invită pe Joanna să ia loc. — Călătoria a fost lungă, Miss Dow-ling, dar plăcută, sper. Bănuiesc că o ceașcă de ceai ți-ar prinde bine? Vance, vrei să te duci la bucătărie să faci un ceai? Vance zâmbi și o salută galant pe mătușa lui. — La ordinul tău, Ducesă. El ieși din cameră lăsând-o pe Joanna singură cu mătușa lui, care se lungi în scaun sprijinindu-și piciorul în ghips pe un scăunel. — Păreai neliniștită când am intrat în cameră. — Mi-era teamă că nu o să mă placi, Mrs. Corraine. — Oh, și de ce nu? — Nepotul tău, Adam, Crede că nu o să fac față muncii aspre de aici. — Ah, Adam! Charlotte Corraine se uită zeflemitor. Ce ți-a spus de fapt? Joanna rezumă întâlnirea cu Adam și deși încerca să vorbească cât mai calm posibil, nu putu să-și stăpânească indignarea din voce — Bănuiesc că el crede că am venit aici pentru vacanță. — Oamenii aspri, care trăiesc în aer liber, au adesea impresia că dacă femeia nu este negresă, este potrivita pentru trândăvie nu pentru muncă. Charlotte vorbi sec. Am nevoie de cineva de nădejde să mă ajute la Raintree, în special de când cu accidentul ăsta nenorocit și am simțit că tu ești persoana potrivita, din scrisoarea ta. Îmi place de asemenea spiritul de aventură care te-a dus în Australia. Nu, copilă, Charlotte clătină din cap la Joanna, să nu-mi spui că ai venit până aici numai de dragul surorii tale. Ai venit sperând că vei găsi o viață nouă, așa cum am făcut și eu cu mulți ani în urmă. Deși Adam și Vance mă numesc mătușa lor, eu eram numai vara lui Kingsley Corraine și prin el am început să-i scriu celui mai bun prieten al lui de aici din Queensland. Am primit o cerere în căsătorie prin poștă și deși s-ar putea să nu găsești asta romantic, m-am îndrăgostit de Logan. El a fost omorât de niște vite cuprinse de panică, chiar în ziua când am ajuns la Wandaday, unde el era administratorul lui Kingsley. Am rămas aici și apoi, după mortea soției lui King, am început să am grijă de casă. Liniștea din cameră contrastă pentru un moment cu gălăgia papagalilor din copacii din curte. Apoi Charlotte chicoti scurt. — Nu am vorbit despre asta de ani. Presupun și pentru că nu avea cine să mă asculte cu adevărat. Băieții erau cu treaba lor și Bonney ar fi râs de amintirile mele de bătrână. — Am înțeles de la Mr. Corraine că o să trebuiască să țin companie pupilei lui. — Da, ei bine, Adam este de părere că simte nevoia unei companii feminine. Charlotte încruntă puțin din sprâncene. Bonney este schimbătoare. Încă nu știe ce vrea și într-o zi vorbește o grămadă de prostii despre dorința de a deveni dansatoare și a doua zi infirmieră. Infirmieră pe dracu! Aproape că a leșinat când am – căzut și mi-am rupt piciorul. Adam a dat un anunț în care spunea că se caută o tânără zdravănă, trăită la țară, la mile depărtare de oraș. Că nu exista televizor, discotecă sau cinema. Charlotte zâmbi în felul ei zeflemitor la Joanna. Cât timp a apreciat Adam că vei rezista la toate aceste inconveniente? — Mi-a dat două săptămâni. În acest timp, Mrs. Corraine, trebuie să dovedesc că sunt utilă aici. Dacă nu reușesc, atunci mă face pachet și mă expediază înapoi la Golful Șoimului. Nu face promisiuni în van, nu-i așa? — Niciodată, nici când era mic. Dar Vance are destul farmec pentru amândoi – așa cum sunt sigură că ai descoperit singură, Joanna. — A fost foarte drăguț cu mine la Golful Șoimului și am făcut un zbor foarte interesant. Am văzut câteva stele! Joanna zâmbi. — Cine altcineva decât unul cu farmec înnăscut ar oferi unei fete o călătorie printre stele? Charlotte râse. Nu cred ca Adam s-ar fi gândit să ofere ceva așa de romantic unei fete. — Sunt sigură de asta! Joanna își mușcă buzele. El ar putea cel mult să-i ceară să se plimbe printre copacii biciuitori. — Dar, draga mea, printre copacii biciuitori cresc câteodată orhidee. Joanna se uită cu ochii mari la Miss Corraine și a fost o ușurare când ușa se deschise și Vance intră aducând tava cu serviciul de ceai. Charlotte Corraine sta și se uita la ei cum mănâncă. Era o privire plină de viață. — Vezi, Vance zâmbi la Joanna, nu ai de ce să fii înfricoșată de mătușa Charly. Are o inimă de aur pur. — Vance, murmură mătușa lui, chiar crezi jumătate din minciunile pe care le spui? El zâmbi la Charlotte peste masă. — Ți-am adus de la Golf un homar viu și parfum pentru puștoaică, ceea ce a îndepărtat expresia morocănoasă de pe fața ei pentru o jumătate de oră, cel puțin. — Încă nu știe ce vrea, Vance. Este la vârsta când nu este nici copil, dar nici femeie. — Face atâtea mofturi câteodată, că i-aș arăta eu dacă as fi Adam. Vance vorbi cu o neașteptata duritate în voce. Mă uimește, mătușă Charly. Cu această Bonney este răbdător și se poartă de parcă ea ar fi un ou moale. Crezi că suferă de complexul tatălui față de ea? — A fost bun prieten cu Ryans și a fost un șoc teribil pentru Bonney să-și piardă ambii părinți odată… Apoi Charlotte se opri și, sprijinindu-se de scaun, se sculă în picioare. — Mai bine mă duc să văd ce este pe la bucătărie și apoi o să-ți arăt camera ta, Joanna. — Sunteți foarte bună, Mrs. Corraine. Joanna vorbi sincer pentru că-i plăcuse foarte mulț de această femeie care toată viața ei avusese grijă de copiii altora. — Trebuie să-mi spui mătușa Charly, ca toată lumea, îi spuse Joannei. Aici la Raintree suntem o mare familie.

Vacanta prelungita de Jane Ashton   Capitolul 1 — Vrei să spui că i‑ai dat lui Kevin Jamieson acceptul să se însoare cu mine? se înfurie Tisha Caldwell, întorcându‑se brusc spre tatăl ei. — I‑am dat voie să te ceară de nevastă, asta‑i tot, spuse bărbatul printre dinţi. Rămaseră cu privirile încleştate, fiecare încer­când să‑l facă pe celălalt să cedeze primul. Richard Caldwell era un bărbat înalt, prezentabil, a cărui statură atletică nu se schimbase prea mult de la terminarea colegiului. Anii care trecuseră mai adăugaseră nişte ghiocei tâmplelor lui. Tisha nu moştenise acel fizic formidabil al tatălui ei, dar avea o figură plăcută care devenea chiar atrăgătoare când zâmbea. Moştenise independenţa tatălui ei, caracterul lui puternic. — Da, i‑am dat acceptul meu lui Kevin, repetă Richard Caldwell, la fel de furios ca fiica lui. Este un tânăr respectabil, nu se poate compara cu nici unul dintre indivizii cu care te‑ai obişnuit să ieşi. — Cu siguranţă nu este ca nici unul dintre ei, admise Tisha. Am impresia că după ce mă sărută să‑mi spună noapte bună, fuge acasă să se spele: — Te asigur că este un tânăr normal şi sănătos, care ştie să‑şi controleze emoţiile. Degetul lui arătător era îndreptat acuzator spre ea. Cel puţin când te întorci de la o întâlnire cu el nu arăţi de parcă ai fi scăpat din mâinile unei bestii obsedate sexual. Tisha strânse disperată din pumni. — Nu exagera, tată, nici unul dintre cei cu care ies n‑a făcut vreun gest deplasat, aşa cum insinuezi. — Da, poate, exclamă Richard Caldwell, s‑au abţinut ştiind că trebuie să te conducă acasă, unde vor avea de a face cu mine. — Am deja douăzeci de ani, tată, oftă Tisha exasperată. Vrei să încetezi să mă mai tratezi ca pe un copil? Sunt destul de matură pentru a putea decide să mă căsătoresc, şi mai ales cu cine s‑o fac. Pot alege cu cine este bine să continuu să mă văd, şi mă pot apăra singură dacă este cazul! Şi dacă mă voi căsători vreodată o voi face fără a te consulta! — Nici o femeie nu are forţa necesară pentru a se împotrivi unui bărbat, o sfidă el. Tatăl şi apoi soţul ei sunt cei care trebuie s‑o protejeze. — Parcă am fi în Evul Mediu! bombăni Tisha. Richard Caldwell vru să mai adauge ceva dar nu mai avu ocazia s‑o facă, pentru că discuţia lor se întrerupse din cauza sunetului strident al soneriei. Tisha îl privi întrebător. — Bănuiesc că l‑ai invitat pe Kevin, zise ea. Nu pot decât să sper că acest bărbat nu şi‑a cheltuit banii pe vreun inel pentru mine, căci îl voi refuza, ba chiar mai mult, voi avea satisfacţia de a i‑l arunca în faţă! — Te rog să te comporţi ca o fată bine crescută, aşa cum şi eşti, Tisha! Un deget se flutură ameninţător pe sub nasul ei, în timp ce ea se îndrepta cu un aer batjocoritor spre uşă. Îşi aruncă părul lung pe spate şi deschise uşa, pregătită să‑i arunce câteva cuvinte usturătoare oricărui bărbat s‑ar fi aflat dincolo de aceasta. Dar rămase descumpănită în prag căci în faţa ei nu se afla nici un bărbat, ci o femeie care o privea uşor amuzată. — Cred că nu mi‑am ales bine momentul, spuse aceasta, fără nici o introducere. Tisha făcu un pas înapoi, permiţându‑i femeii să intre. Văzând‑o de aproape, judecând după ridurile fine de expresie şi cele de pe gât, oricine realiza că femeia era mai în vârstă decât părea la prima vedere. Părul îi era desigur vopsit, căci era de o nuanţă foarte intensă şi Tisha se gândi că rădăcinile îi erau cu siguranţă albe. Ea nu mai aşteptă ca femeia cea zveltă s‑o urmeze ci porni înapoi, spre încăperea în care se afla tatăl ei. — Este Blanche, răspunse ea la întrebarea neros­tită de tatăl ei, care o privea cu o sprânceană ridi­cată. Tisha nu ştia dacă tatăl ei, care se lăsă înapoi în scaun, era bucuros sau nu să‑şi vadă sora, căci probabil îl aştepta pe Kevin. Dar după felul în care acesta se încruntă, ea înţelese că avea un motiv în plus să fie furios pe ea. — Ar trebui să arăţi mai mult respect celor în vârstă, mătuşa ta nu este o simplă cunoştinţă. — Ştii bine că prefer să mi se spună pe nume, Richard, n‑aş suporta ca nepoata mea să mi se adreseze cu „mătuşa Blanche“, zise femeia zâm­bind. Blanche Caldwell era îmbrăcată cam colorat pentru vârsta ei, într‑o pereche de pantaloni roşii, la care asortase o bluză înflorată şi nu arăta nicide­cum ca o fată bătrână, cu toate că acesta îi era statu­tul. Ea nu se sinchisi prea mult de privirile curioase pe care i le arunca fratele ei şi‑i depuse acestuia un sărut pe obraz. — Şi eu mă bucur să te văd, Richard, îi spuse ea. — Deşi nu se vede, mă bucur că ai venit, spuse el foindu‑se stânjenit în scaun, aşezându‑se în aşa fel încât să le poată privi pe cele două femei. Sunt destul de nervos, pentru că încerc s‑o aduc pe fata asta cu picioarele pe pământ, lucru cam greu, ce‑i drept. Tisha izbucni în râs. Apoi, ridicând mâinile în sus, în semn de exasperare, se întoarse spre tatăl ei. — Tata încearcă să mă convingă că ar trebui să mă mărit cu un bărbat pe care nu‑l suport, la vederea căruia mi se face pielea de găină, căci este un tip prea cuminte şi prea decent pentru gusturile mele, mătuşă. — Nu te‑am forţat să‑l iei pe Kevin Jamieson! exclamă tatăl ei. — Şi atunci, cum se numeşte ceea ce faci? pretinse Tisha. — Vezi ce se întâmplă aici, Blanche? zise Richard Caldwell implorând înţelegere de la sora lui. Fata asta îmi denaturează vorbele. Am spus cândva că acest Kevin este un băiat drăguţ, iar ea... — Indiferent cu cine m‑aş mărita, tată, tu tot o să‑i găseşti fiecăruia câte un defect, poate că vor fi situaţii în care nu te va satisface ceva foarte puţin important, cum ar fi culoarea ochilor alesului meu. Tisha se întoarse spre Blanche. Tata nu crede că o femeie este capabilă să aprecieze ce este bun pentru ea. Simte permanent nevoia să se amestece în viaţa mea! — Dacă ar vedea Blanche cu ce bărbaţi obişnuieşti să ieşi, şi‑ar da seama că trebuie să intervin. Toţi aceştia n‑au decât un singur lucru în minte, iar dacă n‑ar fi conştienţi că există un tată care te apără cu preţul vieţii, probabil că şi‑ar atinge scopul. — Dacă ar fi după tine, n‑ar trebui să ies cu nici unul, ci să mă mărit cu primul bărbat care‑mi iese în cale, spuse Tisha. Te amesteci prea mult în viaţa mea, tată. Simţi nevoia să‑mi spui cu ce haine să mă îmbrac, cum să mă machiez, ce pri­eteni să‑mi fac. Nu poţi accepta faptul că sunt un adult? — Poate, dar asta pentru că nu te comporţi ca atare! — Vrei să mă laşi să decid singură ce am de făcut? Mai rămâne să‑mi spui să mă spăl pe mâini când mă aşez la masă! Blanche Caldwell îşi muta privirea de la tată la fiică, ca un spectator la un meci de tenis. — Richard, sper că ceea ce se spune despre tine este doar o exagerare! interveni Blanche, amuzată de discuţia la care asista. Fratele ei mormăi ceva de genul: — Da, poate că aşa este, poate că am devenit pisălog, dar de cele mai multe ori Tisha nu se spală bine pe mâini de vopselele ei şi miroase urât la masă. — De câte ori am făcut asta, tată? De două,trei ori? — Văd că ne îndepărtăm de subiectul acestei discuţii. Tisha, sunt tatăl tău şi am dreptul să mă amestec în viaţa ta. — Nu ne depărtăm de la adevăratul motiv al discuţiei, tată, afirmă Tisha vădit furioasă. Discutăm despre felul în care încerci să‑mi strici viaţa! Sunt o persoană care are dreptul la intimitate şi la propriile‑i greşeli, spuse fata ai cărei ochi verzi aruncau flăcări. — Atâta timp cât stai în casa mea, lucrurile nu se vor schimba, voi avea întotdeauna câte ceva de obiectat.         — În acest caz, singura soluţie ar fi să mă mut, spuse fata. — Ar trebui să te gândeşti de două ori înainte de a o face, domnişoară, nu câştigi suficient pentru a te întreţine singură, iar eu voi controla moştenirea pe care ţi‑a lăsat‑o mama ta, până va până vei împlini douăzeci şi unu de ani. Cât despre veni­turile tale, mă cam îndoiesc că te‑ar ajuta la ceva. — Acum încep să înţeleg ce înseamnă asuprirea. Voi face orice, voi muri de foame chiar, decât să mai stau o zi cu tine sub acelaşi acoperiş. — Dacă continui pe acelaşi ton impertinent ar fi mai bine să te duci în camera ta, spuse Richard Caldwell care începuse să‑şi piardă răbdarea. — Nu sunt copil să mi se spună când să merg în camera mea. — Patricia Jo Caldwell, chiar şi la vârsta pe care o ai, te mai pot lua de ciuf! Blanche pufni în râs. — Ai întârziat vreo zece ani cu pedepsele, Richard! interveni ea privindu‑şi fratele cu înţelegere, chiar şi cu oarecare simpatie, după care privirea ei se mută asupra fetei din faţa ei pe care o privi cu dragoste. — Ce altceva aş putea face cu o fată atât de rebelă ca a mea? întrebă el. Dacă ar fi trăit mama ei poate lucrurile ar fi fost altfel. Nu fac decât ceea ce simt eu că ar fi bine. — Dar nu te interesează ce simt eu, tată? Amintirea mamei ei o făcu să se mai tempereze. — Dacă ai avea bunul simţ să mă asculţi măcar o dată ar fi foarte bine pentru tine, şi te‑ar scuti să simţi durerile vieţii pe propria‑ţi piele. Dar întot­deauna ai fost o încăpăţânată. — Tisha îţi seamănă perfect, Richard, interveni Blanche. Asta este singura explicaţie, dragul meu. — Doamne fereşte! zise Tisha, ridicându‑se în picioare.      — Unde pleci? întrebă Richard Caldwell. — În camera mea, sublinie ea, pentru că eu am decis să mă duc acolo. Iar dacă sună Kevin, spune‑i că nu mă mărit cu el şi nici nu vreau să‑l mai văd. — Nici n‑am spus vreodată că ar trebui s‑o faci! Tisha se opri în faţa lui. — Nu, tată, niciodată nu mi‑ai cerut s‑o fac, dar m‑ai şantajat sau ţi‑ai folosit influenţa pe care o ai asupra mea pentru a mă face să mă mărit cu un bărbat de care ştii bine că nu‑mi pasă! Şi asta sub pretext că‑mi vrei binele! — Şi ce este rău în asta, Tisha? spuse Richard Caldwell cu un zâmbet conciliant. Nu i‑ai dat o şansă lui Kevin. Poate, cu timpul, ai ajunge să‑l iubeşti. Fata îi aruncă o privire ciudată în care tristeţea şi frustrarea se îmbinau. — Nu renunţi, tată? Nu pot, nu vreau şi n‑o să mă mărit cu Kevin. Iar dacă mă voi mărita vreodată, căci încep să cred că din cauza ta o să rămân fată bătrână, o voi face cu un bărbat pe care mi‑l voi alege singură, iar tu nu vei avea nici un cuvânt de spus! — Nu fi absurdă, Tisha! Richard Caldwell o privi încruntat. Sigur c‑o să te măriţi! Ce alt viitor poate avea o femeie? Familia, soţul, copiii, sunt menirea ei. — Chiar aşa? zise Tisha pe un ton batjocoritor. Cred că nici Blanche nu te aprobă. N‑am văzut nici o femeie măritată care să fie mulţumită de viaţa ei. O invidiez pe Blanche pentru libertatea de care se bucură, nici măcar tu nu încerci să‑i spui ce are de făcut. Şi cu aceste vorbe, Tisha porni spre camera ei, simţind că era momentul să încheie discuţia cu tatăl ei; atâta timp cât se considera în avantaj, fără a‑i mai da acestuia ocazia să aducă noi argumente. Mânia tatălui ei o urmări. Nici nu apucă bine să intre în cameră că şi auzi o bătaie în uşă. — Intră, mătuşă, spuse ea. Figura mătuşii Blanche exprima înţelegere şi bunăvoinţă. Îmi cer scuze pentru scena neplăcută la care a trebuit să asişti, mătuşă, dar sper că‑ţi cunoşti mai bine fratele decât mine. Mânia pierise din ochii fetei, dar sem­nele disputei recente cu tatăl ei rămăseseră, poate în încruntarea cu care privea în jur. — Richard este de‑a dreptul un tiran, încuviinţă Blanche. Aşa ajung toţi bărbaţii cărora le plac prea mult femeile. — Probabil, oftă Tisha, luând o jachetă care zăcea pe pat. Întotdeauna i‑a plăcut să pozeze în Domnul Face Tot, în bărbatul puternic, iubitor, amabil, frumos, iar eu ajunsesem să consider chiar, că viitorul meu soţ va trebui să‑i semene mult tatei pentru ca să‑l pot accepta. Slavă Domnului că acum nu mai gândesc la fel! Figura ei frumoasă fu întunecată de o grimasă. Abia acum înţeleg de ce între el şi mama erau discuţii interminabile. Camera fetei era decorată în tonuri de verde, era foarte luminoasă şi însorită. — Din câte‑mi amintesc, toate discuţiile dintre Lenore şi tatăl tău sfârşeau cu sărutări şi îmbrăţişări. Cred că o femeie cu o personalitate mai puţin conturată nu i‑ar fi putut aduce bucuria pe care a cunoscut‑o alături de mama ta. Richard n‑o putea domina pe Lenore şi tocmai de aceea o iubea. — Sper să n‑o mai facă nici cu mine. Blanche zâmbi. — Tu ai moştenit atât forţa lui cât şi a Lenorei, nu poţi fi dominată. — Dar de ce nu poate accepta că sunt adult, să mă lase să‑mi croiesc viaţa aşa cum consider? — Din două motive, Tisha. Primul este că foştii afemeiaţi devin cei mai exageraţi taţi; fratele meu a cunoscut destule femei până a ales‑o pe mama ta. Blanche făcu o pauză, pentru a urmări trăsăturile frumoase ale nepoatei sale, şi a vedea dacă este aprobată. Iar pierderea mamei tale, pe când tu aveai doar paisprezece ani, l‑a făcut să devină mai vigilent, mai responsabil, să se implice mai mult în viaţa şi educaţia ta. Este conştient că nu poate suplini lipsa Lenorei, dar simte că trebuie să inter­vină mai activ în viaţa ta, mai mult decât dacă ar fi trăit mama ta, poate şi pentru a rezolva problemele care i‑ar reveni de drept mătuşii tale, care în loc să se implice apare pe aici doar când consideră ea că este cazul s‑o facă. — O, Blanche! spuse fata, întinzând braţele spre mătuşa ei. Eşti mătuşa pe care mi‑am dorit‑o! Eşti întotdeauna aici când am nevoie de tine şi dai problemelor mele perspectiva şi rezolvarea care le lipseşte. —  Mă bucur că pot fi de ajutor uneori. — M‑ai scos de multe ori din încurcătură dar acum,spune‑mi,ce te aduce pe aici, tocmai de la Ozark Mountains? Sunt sigură că n‑ai venit numai pentru a arbitra diferendul dintre mine şi tatăl meu. — Am venit, de fapt, să‑mi mai cumpăr nişte pen­sule şi culori, dar sincer îţi spun că m‑am simţit puţin vinovată că mi‑am neglijat prea mult familia. Am pierdut şirul zilelor. — Iar noi, uite ce primire ţi‑am făcut! — Sper că n‑am lipsit atât de mult încât să am nevoie de o primire cu covor roşu şi sunete de fanfară, glumi Blanche. Apoi, parcă pentru a schimba subiectul discuţiei care devenise plictisi­tor, ea se întoarse spre tabloul care se afla dea­supra patului Tishei şi‑i spuse: tatăl tău pretinde că n‑ai avut prea mult succes financiar în munca ta. — Din păcate, este adevărat, oftă Tisha, apropiindu‑se de mătuşa ei. Sau cel puţin nu în dome­niul picturii, cu excepţia câtorva tablouri pe care le‑am făcut pentru mine... Am ajuns la concluzia că sunt doar un pictor comercial, nu sunt un artist adevărat. Pensulei mele îi lipseşte acea atingere de geniu care conferă unicitate. — Nu este rău să fii artist comercial, Tisha, ce‑ai vândut în ultimul timp? — Am făcut multe reclame, am vândut nişte feli­citări şi calendare, dar în această privinţă tata are dreptate, nu câştig destul pentru a mă întreţine. Nici nu‑ţi imaginezi ce mult mi‑ar plăcea să am un loc numai al meu, să scap de cicălelile tarei! Tisha îşi înlătură o şuviţă care‑i căzuse pe faţă. Mi‑ar fi plăcut să mă fi născut bărbat, declară ea. O femeie este controlată de părinţi până se mărită, apoi devine sclava bărbatului pentru restul vieţii. Cred că detest toţi bărbaţii. Mă dezgustă felul în care încearcă toţi să ne convingă că avem nevoie de protecţia lor,că suntem sexul slab, că ne lipseşte puterea şi judecata. Dar femeia poate fi mult mai inteligentă decât bărbatul. Ochii negri ai Blanchei străluciră cu şiretenie. — Cine te‑a dezamăgit aşa? Kevin,tatăl tău, sau amândoi? — Cred că toţi bărbaţii pe care i‑am cunoscut, admise Tisha, cu tristeţe. Cineva mi‑a spus, cândva, că,pentru a face un bărbat să te placă este de ajuns să asculţi liniştită ce‑ţi spune şi să pui întrebări numai despre realizările lui. Bărbaţilor le plac femeile frumoase şi tăcute. Nu‑i interesează ce virtuţi are o femeie. Se comportă de parcă le‑ar face o mare favoare cerându‑le o întâlnire. — Cred că te‑ai lăsat prea mult influenţată de pamfletele feministe, o admonestă Blanche cu blândeţe. Bărbaţii şi femeile sunt fiinţe omeneşti în primul rând, fiecare cu defectele sale. Vrei să spui că n‑ai întâlnit nici un bărbat care să‑ţi placă? Figura fetei se lumină. — Ba, au fost destui, poate prea mulţi, dar nu m‑am lăsat păcălită să cred că aş fi îndrăgostită de vreunul. Poate tocmai de asta mă deranjează că tata se amestecă prea mult în viaţa mea şi‑mi spune pe cine ar trebui să iau. — O face pentru că este preocupat de fericirea ta, Tisha, iar acum, dacă a văzut că nu‑l agreezi pe Kevin, n‑o sa insiste. — O să găsească altul. Tisha ridică mâinile în sus, disperată. Îl iubesc pe tata, Blanche, dar nu mai pot locui aici, cu el. Cred că ar trebui să renunţ la pic­tură şi să‑mi iau o slujbă. — Am o idee mai bună, n‑ai vrea să vii cu mine la  Hot Springs? — Serios! exclamă Tisha, nevenindu‑i să creadă. — Dacă vrei să faci carieră în artă, nu trebuie să te sacrifici din cauza banilor sau a unui tată încăpăţânat. — Dar tata? Ce crezi că va spune? — Crezi că mi se va putea opune? Nu poate s‑o facă atâta timp cât eu voi avea grijă de tine! — Dar nu te voi deranja în munca ta? — Este adevărat că‑mi place să fiu singură. Dar pot picta oriunde şi în orice condiţii. Mi‑ar face plăcere să am alături un artist mai tânăr, mai ales dacă este vorba despre nepoata mea, dar sunt conştientă că viaţa ta socială va avea de suferit până când te vei adapta la noile condiţii de viaţă, alături de o femeie mai retrasă, ca mine. — Ce pot spune? zise Tisha uluită de întorsătura evenimentelor. Poate că în lipsa lor, imaginea mea despre bărbaţi se va îmbunătăţi. Spune‑mi, Blanche, de ce mi se par toţi bărbaţii egoişti, lipsiţi de maturitate? Blanche îşi aşeză o palmă peste mâna nepoatei sale. — Crede‑mă, draga mea, ceea ce‑ţi trebuie ţie este un bărbat matur, o să vezi că alături de bărba­tul potrivit lucrurile vor sta altfel. M‑am şi gândit să te prezint unuia dintre vecinii mei. — Să nu‑i spui tatei despre el! Va face tot posi­bilul să nu mă lase să stau la tine! — N‑avea teamă, ştiu eu cum să pun problema, dar acum lasă‑mă să‑l conving pe încăpăţânatul tău tată că‑ţi va fi mai bine cu mine! Ştii mi se pare nedrept ca un tată care şi‑a pierdut soţia şi care n‑a avut nici o reţinere în ceea ce priveşte femeile să‑şi ţină fiica din scurt, declară Blanche. Nu vreau să susţin acum că ar trebui să ai o aventură. Ştii, Tisha, şi mătuşile au prejudecăţi, dar nu sunt atât de autoritare ca părinţii. —   Ce înseamnă asta? Că lumina de pe verandă se va stinge la douăzeci de minte de când mă aduce iubitul acasă, şi nu după cinci aşa cum face tata? —        Cam aşa ceva, râse Blanche, strângând uşor mâna nepoatei ei. Acum, mă duc să‑l conving pe tatăl tău că trebuie să te lase cu mine. Ştiu eu cum o voi face!