Cărți romantice și de dragoste pdf

CUPRINS:           Cine va vorbi cel dintâi… 5           Lacrimi de femeie… 2           Helene ia iniţiativa…           În atelier, la gura sobei… 19           Copilaşul din Praga… 28           Un prieten la nevoie… 50           Paradisul pierdut… 58           Turnul templului… 63           Ronnie soseşte pe ceaţa… 68           Mirajul… 73           Un prieten care acţionează… 80           Ronnie poposea sub coroana arborelui lui Upas… 89           Ca într-o oglindă… 92           Ceaţa se împrăştie… 96           Trebuie ca el să-şi amintească… 102           El nu ştia nimic „…,. 113           Chipul din oglindă… 119           Ne-a venit un băieţel… 125           Noapte bună „Copilaşului din Praga”… 131                 CINE VA VORBI CEL DINTÂI?           Stând în picioare, înaintea ferestrei din salonaşul soţiei sale, Ronald West părea absorbit în contemplarea grădinii vesele şi a parcului imens care se întindeau în faţa ochilor săi. Însă, în adevăr, mintea îi era preocupată numai de găsirea celui mai bun mijloc pentru a putea discuta cu Helene subiectul care îl tortura încă din timpul plimbării de dimineaţă. Adineauri, după ce descălecase vioi de pe cal şi aruncase groom-ului frâul, se grăbise s-o ajute şi pe Helene să descalece, apoi mângâind coama frumoasă a iepei „Picioruş de Argint”, cu ochii aţintiţi asupra fermecătoarei sale soţii, o întrebase:           — Helene, aş putea urca până la tine? Aş vrea să-ţi comunic ceva foarte important.           Helene zâmbi şi îi răspunse pe un ton şăgalnic:           — Am băgat de seamă că însoţitorul meu la călăria de azi dimineaţă era cu gândul la o mie de leghe distanţă de soţie şi cal: dacă acum are intenţia să mă ducă şi pe mine cu el, pe acolo pe unde rătăcea adineauri, va fi iertat. De altfel şi eu, dragă Ronnie, am ceva să-ţi spun. Uitându-mă întâmplător la ceasul din turn, văd că mai avem încă o oră bună până la masă. Am să scriu, cu voia ta, repede o scrisoare, pe care trebuie s-o trimit în sat, şi pe urmă sunt la dispoziţia ta. Bineînţeles, după ce am să-mi schimb şi rochia.           Sprijinindu-se uşor de umărul soţului ei, Helene West alunecă din şa. Pe urmă, după ce puse în vedere groom-ului să aştepte ordine, trecu în hol.           Ronald o lăsă să-şi scrie scrisoarea şi intră singur în salon. După ce meditase în tăcere, o săptămână întreagă, asupra aceleiaşi idei, îşi dădu imediat seama că este foarte greu să-şi deschidă inima în faţa unei alte persoane, chiar când aceasta ar fi, aşa cum era în cazul de faţă, cea mai bună, cea mai îngăduitoare şi cea mai perfectă dintre soţii.           Preocupat, Ronald uitase să-şi lase pălăria şi mănuşile în hol. Le aruncă pe fotoliul Helenei, păstrându-şi însă în mână cravaşa cu care izbea – privind pe fereastră – în cizmele de bizon.           Dimineaţa de primăvară era o minune. Soarele luminos pătrundea prin gemuleţele de modă veche, umplând încăperea de veselie. Pe unul din gemuleţe, un om mai simplu, din timpuri apuse, zgâriase cu diamantul o cruce şi scrisese deasupra cuvintele: In hoc signo vinces.           Ronald protestase de mai multe ori contra oportunităţii acestei inscripţii, declarând că, dacă strămoşul Helenei găsise nevoia de a scrie pe undeva o deviză latină, ar fi fost mai nimerit să se fi servit de portofelul său decât să mâzgălească frumoasele geamuri din „La Grange”. Dar ori de câte ori venise vorba despre acest lucru, Helene luase partea strămoşuluiei.           — Fără îndoială, spunea ea, că în ziua aceea soarele făcuse să scânteieze geamurile mai puternic ca de obicei. Ah! Ronnie, dacă ne-am putea aminti mai des cuvintele In hoc signo vinces, am putea probabil să ne dăm seama mai uşor că drumul spre victorie este vecin cu calea sacrificiului.           În general, Helene trecea metodic de partea strămoşului, ceea ce era oarecum jignitor pentru un bărbat modern, care neavând la rândul lui strămoşi venerabili, îi considera demodaţi şi inutili.           În dimineaţa aceasta însă, înţelesul devizei încriminate îl izbi pe Ronald mai mult decât ceva de prost augur. El voia să învingă întotdeauna, fără să ţină seama de simboluri şi, gândindu-se mai bine, găsi, totuşi, o coincidenţă cu adevărat ciudată între ceea ce-i trecuse lui prin cap şi vorbele Helenei care evocaseră simbolul unei călătorii îndepărtate: In hoc signo vinces!           Paşii soţiei sale îl scoaseră din visare.           Clipa temută venise. Cum să înceapă? Era, mai ales vorba de tact şi trebuia s-o pregătească încetişor pe Helene, dacă voia să primească hotărârea surprinzătoare pe care el urma să i-o anunţe Helene, închizând uşa în urma ei, înainta în încăperea plină de soare.           Talia, graţios naturală, era subliniată de costumul ei de amazoană şi de părul bogat, auriu, care îi dispărea sub pălărie. Nimic nu putea să-i altereze blândeţea senină a feţei şi bunătatea întipărită pe figură. Ochii Helenei erau mereu îndreptaţi spre viaţă, ca şi cum ar fi aşteptat ca să primească de acolo viziunea fericirii.           Apropiindu-se de fereastră, se întreba, în mintea ei, ce era preferabil să facă. Să vorbească ea cea dintâi sau să asculte ce avea să-i spună Ronald? Se hotărâse în sfârşit, să-i anunţe că clipa, mult aşteptată, când trebuia să afle vestea cea mare, vestea care îi umplea de bucurie inima ei de soţie tânără, venise, aşa că orice amânare era complet imposibilă. Şi totuşi, îşi dădu seama că, dacă ar fi vorbit ea întâi, confidenţa lui Ronald ar fi căzut pe plan secund; asta era însă de neconceput, pentru că tot ce era în legătură cu soţul ei primea din partea Helenei un tratament de favoare. Tânăra femeie judecă, deci că e preferabil să-l lase mai întâi pe Ronie să vorbească. De altfel, responsabilitatea hotărârii sale fu, de la început, complet înlăturată.           Ronald se întoarse brusc şi, la vederea soţiei sale, orice şovăială i se păru de prisos. In hoc signo vinces!           — Helene, spuse el, vreau să plec în Africa centrală. Cuprinsă de mirare, Helene se uită lung la soţul ei, pe urmă, cu multă chibzuinţă, luă pălăria şi mănuşile pe care Ronald le aruncase pe fotoliu, le puse încet pe o masă şi veni să se aşeze pe locul ei obişnuit.           — Este mult prea departe, darling, spuse ea foarte natural. Îmi închipui însă că te cheamă acolo ceva imperativ. Stai jos şi povesteşte-mi şi mie geneza acestei călătorii. Africa! E colosal de departe. Se poate, crezi tu, ca o astfel de prăpastie să despartă o căsnicie atât de fericită ca a noastră? Aş vrea să-mi povesteşti totul, să mă lămureşti definitiv, conducându-mă încet, pe drumul pe care l-ai parcurs până la faptul care te-a determinat să iei această hotărâre.           Cu un suspin de uşurare, Ronald se prăbuşi în fotoliul din faţa ei. Figura lui plină de tinereţe respira entuziasmul, îşi întinse picioarele, împreună mâinile deasupra capului şi se uită cu admiraţie la soţia lui.           — Helene, eşti minunată cu felul tău de a înţelege anumite lucruri. Da, mi-este foarte uşor să-ţi povestesc totul. Ai o manieră admirabilă în a te lega de subiect şi de a lăsa la o parte amănuntele. Cea mai mare parte dintre femei…           — Să nu ne pierdem vremea cu ceea ce ar face cea mai mare parte dintre femei. Să-mi spui însă care e lucrul esenţial, aşa cum îl vezi tu, dacă vrei ca să-l îmbrăţişez şi eu în aceeaşi măsură. De ce vrei să pleci în Africa centrală?           Ronald sări drept în picioare şi se duse să se rezeme de cămin.           — Helene, am în minte o nouă schiţă de roman,. O istorie minunată de dragoste, cu totul superioară la tot ceea ce s-a scris până acum. Acţiunea se desfăşoară în Africa centrală şi, deci, trebuie să plec acolo dacă vreau ca ambianţa mea să fie vie. Cred că n-ai uitat emoţia cauzată în ultima vreme de povestea misionarului acela care, dispărut mai bine de 20 de ani în ierburile înalte ale junglei unde a trăit laolaltă cu indigenii, despărţit de orice civilizaţie, s-a întors apoi în Anglia ca să-şi povestească aventurile; îţi aminteşti – din povestirea misionarului – că, după câţiva ani de singurătate, începuse să dorească la nebunie afecţiunea unei soţii şi, amintindu-şi de o fată pe care o cunoscuse în vremea tinereţii sale, îi scrisese che-mând-o. Ea răspunse, plină de curaj, acestui apel şi, venind la locul de întâlnire din marginea junglei, aşteptă acolo mai multe luni până când misionarul veni s-o găsească. Se căsătoriră, în sfârşit, acolo, la margine de junglă sălbatică şi devenind soţ şi soţie, se cufundară iarăşi în ierburile înalte ale codrului african. Nu au fost revăzuţi decât după mulţi ani. Ei bine, povestea aceasta adevărată mi-a dat ideea unei lucrări originale şi palpitante; va fi o lucrare sortită să facă senzaţie, o lucrare de o mie de ori superioară poveştilor misionarilor.           Privirea liniştită a Helenei contempla ochii strălucitori în exaltare ai soţului ei.           — Dragă prietene, spune-mi te rog, ce te face să crezi că povestea de dragoste a unui misionar ar putea fi mai palpitantă decât a altuia? Nu văd deloc cum ai să reuşeşti să faci mai interesantă povestea pe care vrei s-o scrii.           — Ah! Nu vezi? Strigă Ronald West. Asta fiindcă nu eşti romancieră. Scumpa mea, află că doi bărbaţi au ieşit din ierburile acelea uriaşe, ierburi înalte de treisprezece picioare, doi bărbaţi au apărut, acolo, la margine de junglă, unde aştepta femeia! Doi, pricepi tu? Şi cel care se năpusti primul, nu era omul care o chemase; acesta veni un moment mai târziu! Ei, acum ai înţeles?           — Înţeles, spuse Helene: în general, 13 este o cifră cu ghinion.           — Oh! Nu glumi, protestă Ronald. Nu mai am timp să-ţi explic cum se desfăşoară acţiunea. Dar, ţin să-ţi spun că nu am mai avut niciodată o astfel de inspiraţie; încearcă să pricepi ce înseamnă acest lucru pentru mine. Închipuieşte-ţi, pentru un moment, atmosfera aceea misterioasă şi cu totul îmbâcsită de vrăjitorie a Africii centrale, servind drept cadru unei pasionante poveşti de dragoste, închipuieşte-ţi trei fiinţe, sosite din mijlocul civilizaţiei noastre, civilizaţie cu care sunt îmbibate, învăţând să cunoască.           — În mediul acesta, unde domină sălbăticia popoarelor în stare primitivă.           — Inima şi propriul lor suflet şi luptând pentru a-şi menţine, în ei însăşi, idealul civilizaţiei secolului al 20-lea. Apoi extraordinarele păduri virgine, junglele neexplorate unde plantele sunt asemănătoare animalelor, unde animalele imită pe om, unde nu domneşte nici legea nici ordinea şi unde, din contră, toţi le dispreţuiesc. Mie unul, îmi era suficient, la Kewi, să trec prin serele cu plante tropicale pentru a-mi scutura jugul civilizaţiei. Dacă mi se întâmpla să rămân mai mult timp printre aceste plante fantastice, acoperite cu ghimpi şi cu vegetaţii străine, ciudate, unele târându-se pe pă-mânt, altele ridicând nişte braţe extraordinare şi cărnoase spre culmi inaccesibile, întoarcerea bruscă la atmosfera de convenţionalism îmi dădea sentimentul că nu-mi mai aparţin şi îmi trebuia oarecare timp până ce să revin omul banal şi civilizat.           Helene zâmbi.           — Darling, cred că ai frecventat prea mult la Kew, serele cu vegetaţii tropicale. Mă văd nevoită să-ţi interzic – de-aci înainte accesul acolo, mai ales că trebuie să te ocupi de interesele comitatului.           1 grădină botanică celebră în jurul Londrei.           — Nu mă mai interesează afacerile comitatului, răspunse Ronnie. Dar, serios, Helene, nu pricepi deloc ce reprezintă toate acestea pentru mine? Ultimele mele două romane au drept cadru viaţa banală engleză. Nu pot să-i plimb, la nesfârşit, pe îndrăgostiţii mei prin grădini publice.           — Dragul meu Ronnie, ai totuşi, la îndemână, un bun precedent: cea dintâi pereche de îndrăgostiţi pe lume, Adam şi Eva, a căror poveste o cunoaştem atât de bine, s-a plimbat – iubindu-se – într-o grădină.           — Eroare completă, darling; grădina Eden era o junglă plină de neprevăzut, unde animalele sălbatice discutau în mod obişnuit, ca şi oamenii. Îmi închipui că nu poţi să crezi că Eva a stat liniştită să-l asculte pe şarpe vorbindu-i despre teologie, dacă această conversaţie – între animale ar fi fost numai un incident al zilei. Dar să revenim de unde am pornit. Am un plan original, pentru care îmi trebuie o ambianţă nouă.           — De ce nu te mulţumeşti, Ronnie, cum ai făcut şi până acum, să scrii simplu şi sincer despre viaţa pe care o cunoşti?           — Pentru că, scumpa mea, contemporanii noştri, întocmai atenienilor de altădată, au mereu poftă de ceva nou. Ori, venindu-mi ideea de ceva nou, vreau s-o exploatez.           Helene tăcu şi păru că reflectează. Ronald se ridică şi apropiindu-se de fereastră, îi arătă inscripţia de pe geam: In hoc signo vinces.           — Mai ştii ce este scris aici? Întrebă el.           — Da, spuse Helene: ţi-am priceput gândul. Şi eu văd o primejdie aici. Doresc mult însă ca, în activitatea ta, să te gândeşti mai mult la scopul înalt al misiunii pe care o ai decât la condiţiile de succes. Succesul să fie numai răsplata sforţărilor săvârşite în mod aproape eroic; popularitatea dobândită prin scris să nu decurgă decât numai din faptul că ţi-ai fost credincios ţie însuţi şi inspiraţiei tale de scriitor. Plecarea ta în Africa centrală, pentru a descoperi acolo un mediu extraordinar, este ogoană după originalitate care nu va asigura niciodată-superioritatea unei opere. Oh! Ronnie, asta e părerea sinceră a mea: mulţumeşte-te să rămâi în Anglia şi fă-ţi personajele să trăiască în mediul lor familiar.           Ronald reveni la fotoliul pe care îl părăsise, se aşeză cu coatele pe genunchi, cu bărbia în mâini, privind tulburat la soţia lui.           Dar, Helene, nu este vorba de aşa ceva. Nu bagi de seamă că am în vedere cu totul alte proiecte şi că numai Africa centrală este mediul nimerit, de care am nevoie?           — Bine, Ronnie, dar crezi că este numaidecât nevoie să pleci? De ce nu-ţi procuri ultimele cărţi apărute asupra Africii ca să le studiezi pentru cunoaşterea perfectă a atmosferii?           — Asta niciodată, strigă Ronald, sărind în picioare şi începând să străbată încăperea cu paşi mari. Înainte de a putea lucra la cartea mea, trebuie să fiu pătruns, până în măduva oaselor de atmosfera minunată a tropicelor. Mai mult chiar: fără să cercetez totul la faţa locului ar fi posibil să comit unele greşeli de amănunt şi, într-o bună zi, vreun cititor oarecare, incapabil să scrie o pagină, dar cunoscând bine locurile descrise de mine, va semnala eroarea. Alte mediocrităţi se vor sesiza iar sfârşitul va fi.           Helene, cu ochii umezi dar veselă în glas, începu să râdă.           — Ronnie, admit câte puţin din ceea ce spui, dar ar trebui să fii recunoscător acelora care ar semnala o cât de mică greşeală în vreuna din lucrările tale. Cine deci. Până acum, fără ştiinţa mea, ţi-a atins, câtuşi de puţin, susceptibilitatea?           — Oh! Nimeni, Dumnezeu fie lăudat! N-am scris încă nici un singur rând fără să verific cel mai mic amănunt al valorii locale. Astfel de lucruri s-au întâmplat însă, de sute de ori, altora. În ce mă priveşte pe mine, eu socotesc acestea ca pe ceva tragic. Aşa precum îţi spun, n-am să scriu nici o lucrare fără ca mediul să nu-mi fie familiar. Helene, trebuie să plec în Africa centrală!

INTRODUCERE.           Am fost solicitat să scriu o scurtă introducere la cea dinţii ediţie completă a romanului MĂTĂNIILE, pentru a explica felul fa care a fost realizată această carte şi motivul pentru care l t-a zis ediţie completă.           Cititorii care cunosc biografia scrisă de fiică-mea despre mama ei, vor fi auzit şi probabil cunosc şi amănuntele care au determinat apariţia acestei cărţi, iar dacă în cele ce scriu eu acuma, voi repeta anumite lucruri, o fac mai mult pentru cei care nu gu avut ocazia să citească biografia aceasta care nu este altceva, decât un emoţionant tablou al strălucitei personalităţi a scriitoarei.           MĂTĂNIILE de acum sunt o dezvoltare mai amplă a unui volumaş intitulat ROŢILE VREMII care s-a bucurat de o larcift favoare din partea publicului şi a fost tradus In mai multe limbi. Cartea aceasta a fost scrisă prin anii 1905, fără intenţia de a fi dată publicităţii > dar din moment ce a fost scrisă, autoarea ei nu a mai pierdut din vedere caracterul atât de bun şi sufletul atât de ales al Ioanei Champion şi fără să mai întrebuinţeze toc şi hârtie, a elaborat dintr-însa întregul roman pe care vi-l dăm aici, fără să fi aşternut însă nici un cuvâni pe hârtie. În realitate aceasta era metoda ei de a-şi scrie cărţile şi făcea romane – cu dialoguri precizate pină în cele fnai mici amănunte.           — Ca pe urmă să le lase uitate undeva l. ntr-0 celulă ascunsă a creierului, unde rămâneau de multe ori ca anii, ca mai târziu să fie copiate şi reproduse ca de pe d placă de gramofon. Tot aşa şi MĂTĂNIILE au rămas uitate mai bine de un an, până când într-o zi, în timp ce venea cu trenul de la Londra la Helford, a pus mina pe hârtie şi creion şi a scris complet cele zece capitole care cuprind dragostea lui Garth pentru Jane şi descrierea terasei castelului Shen-stone. Cartea o avea completă în minte şi ar fi fost în stare să scrie orice parte ar fi vrut; de multe ori scria capitolele care făceau sţirşitul unei cărţi şi abia mai târziu aşternea pe hârtie capitolele de la început sau cele intermediare. Felu.1 acesta de a-şi memora în întregime cărţile înainte de a le scrie, pentru ea nu era nici un fel de dificultate.           Am insistat asupra acestui amănunt, pentru motivul că puterea ei de imaginaţie mi se pare ceva neobişnuit şi unic. Multe din cărţile ei au fost elaborate în felul acesta, şi imte mi-a fost dată deosebita plăcere să le ascult povestite, vhiar înainte de a le fi scris; am rămas însă întotdeauna cu regretul că nu voi fi niciodată capabil să le reproduc. Cu toate acestea are şi cărţi pe care a început să le scrie din primul moment, dar din nenorocire viaţa ei a fost atât de plină ă? Obligaţiile zilnice şi de fiecare clipă, încât ar fi fost peste putinţă să se dedice unei preocupări sistematice şi mecanice, cum este scrisul.           Libertatea şi timpul veniră însă în mod cu totul neaşteptat: căzu la pat şi zăcu multă vreme din cauza unei afecţiuni cardiace, contractate în timpul lungilor plimbări cu bicicleta. Boala ei fu o neaşteptată ocazie; romanul complet gata, aştepta de mult să fie aşternut pe hârtie, aşa că în lungile zile de zăcere, puse mâna pe creion şi începu să scrie pagină după pagină, fără întrerupere. După opt luni de suferinţă pe care o îndură cu resemnare, graţie temperamentului energic cu care era dotată, se înzdrăveni şi îşi reltis ocupaţiile obişnuite în sinul familiei, al căminului ei conjugat şi al parohiei din care făcea parte.           În timpul convelescenţei terminase două manuscrise car» probabil nu ar fi văzut niciodată lumina zilei, dacă nu s-ar fi întâmplat ca pe cel mai scurt să-l trimită doamnei Booth, o soră a ei care trăia la New York şi care insista să dea manuscrisul la tipar. In acest scop ceru şi cealaltă variantă a romanului. Aşa s-a întâmplat că munuscrisul a ajuns în mâna editorilor Putnam's Sons care conveniră să-l publice, fără *8 bănuiască de pe atunci, că foarte curând cartea aceasta va ajunge să se vândă până la un milion de exemplare şi să fie tradusă în nouă limbi. Fără îndoială, dacă şi-ar fi dat seama de acest lucru chiar de la început, poate nu ar fi insistat ca manuscrisul să fie redus la o limită de 10 000 de cuvinte. Ca soţia mea să se poată decide la o astfel de amputaţie, a trecut printr-o încercare destul de grea: aşa cum se prezenta, cartea era completă şi definitivă, iar ca să taie o parte din ea, ar fi însemnat să o dezechilibreze. Cu toate acestea unul dintre prietenii ei literari – care nu ştia nimic despre tratativele în curs – era de părere că anumite părţi ale romanului ar mai trebui cristalizate şi pentru asta ar avea nevoie de o prelucrare mai amplă. Părţile acestea din roman au fost mutilate fără nici o milă de creionul ei albastru.           Cred că editorului nu trebuie să-i fac nici un reproş din această cauză, căci de unde putea el să bănuiască marea valoare umană a acestei cărţi, mai ales că după publicarea acestui roman al ei, s-au declarat dispuşi să primească de la ea orice manuscris, fără nici un f el de modificare şi au primit chiar sugestiile ei pe care le da întotdeauna când le credea utile. Cu toate acestea ea şi-a exprimat de multe ori dorinţa să reintegreze în roman mişcătoarele scene pe care le trăise, aşa că pentru mine este astăzi o adevărată plăcere să răsfoiesc manuscrisul original, cu ajutorul căruia completez omisiunile impuse la început. Acesta ar fi motivul pentru care volumul de faţă reprezintă ediţia completă a MĂTĂNIILOR.           Ziarele au publicat o informaţie complet lipsită de orice temei; anume că acest manuscris a colindat birourile tuturor editorilor din Londra, dar niciunul nu l-a acceptat; realitatea este că manuscrisul a fost propus unui singur editor din America şi cred că de atunci acest editor a avut destulă ocazie să regrete că a respins o carte care mai tlrziu a fost primită peste tot globul cu triumf.           Romanul MĂTĂNIILE a fost publicat simultan în America şi Anglia, în anul 1909, iar numărul ediţiilor a început să crească chiar din prima lună. La începutul primului an se vânduseră 150000 de exemplare şi a fost o mare satisfacţie pentru scumpa mea soţie să vadă miile de scrisori care veneau din toate părţile lumii, ca o dovadă despre împăcarea, înţelegerea şi mingâisrea pe care această carte o dusese î» atâtea căminuri, A citit cu aceeaşi plăcere şi aprecierile entuziaste ale criticilor literari, căci toate cărţile şi le-a scris călăuzită de intenţia de a da mângâiere şi nădejde celor dezamăgiţi şi nedreptăţiţi.           N-aş vrea să termin această introducere, iară să citea propriile ei cuvinte care pentru toată opera pe care a scris-ş au valoare de dogmă: „Scopul pe care l-am urmărit întotdeauna a fost să n® scriu niciodată un singur rând care ar putea îndemna pe cineva la păcat sau ar arunca un stigmat de ruşine asupra cuiva > să nu descriu niciodată un caracter care ar putea întina idealurile personajelor cu care cititorul va face cunoştinţă în cărţile mele.           În lume sunt atâtea păcate, incit nu mai este nevoie ăt talentul ţi de imaginaţia unui scriitor ca să sporească numărul lor. Pământul este plin de nenumărate caractere josnice, detracate şi morbide, de aceea nu văd motivul pentru care artistul ar mai contribui cu imaginaţia lui să inventeze şi altele şi să le introducă în viaţa oamenilor care poate au suflete curate, mai ales când astfel de specimene sunt în mod peremptoriu eliminate din viaţa de toate zilele".           Un mare savant şi scriitor francez spunea: „Singura scuzS a fanteziei este faptul că ştie creea viaţă, mult mai frumocus decât este în realitate".           Sjântul Pavel a spus undeva: „Oriunde vel găsi oameni cumsecade, oriunde vei fi întâmpinat cu vorbe bune şi oriunde vei găsi obiceiuri sănătoase, să-ţi aduci cu plăcere aminte de ele".           Îmi face impresia că primirea entuziastă care s-a făcut MAT AN IILOR şi celorlalte cărţi cu atmosferă tot aţii de să-nătoasă, este o dovadă că publicul a admis cu toată conwia-gcrca acest percept divin, iar părerea lui favorabilă despr* scriitorii umili care îşi iau în serios rolul de îndrumători ţâ educatori, nu poate să fie decât o încurajare pentru a duc» înainte opera începută de ei, C. W, Barclay.           Iunie 1923, CAPITOLUL l.           Deasupra grădinilor şi a parcului din Overdene plutea pacea senină a unei după-amiezi din verile obişnuite ale AnglieiLumina soarelui căzut în asfinţit, prelungea umbrele pe pajiştea verde a parcului şi te îmbia să te odihneşti sub coroana cedrilor bătrâni din faţa castelului.           Clădirea veche de piatră, trainică şi masivă, dar fără podoabe exterioare, te făcea să bănuieşti că între pereţi! Ei sunt camere încăpătoare şi liniştite, de unde nu lipseşte nimic, iar aspectul lipsit de farmec al casei era îmblânzit de viţa sălbatică şi iedera care se căţărase în lungul faţadei până sub acoperiş, învelind-o toată într-o haină verde, plăcută la vedere, din mijlocul căreia clipeau flori albe şi ciorchine de petale însângerate.           În faţa casei, pe toată lungimea, se întindea o terasă care Ia un capăt se termina cu o seră, iar la celălalt cu o curticică în care erau coteţele pentru păsări. De pa terasă, din distanţă în distanţă, coborau trepte largi da piatră până pe pajiştea mătăsoasă şi verde a grădinii. Dincolo de aceasta era parcul cu aleile străjuite de copacii seculari printre care, departe de tot, se arătau privirile sfioase ale cerbilor, în margine clipeau apele râului care trecea ca o panglică de argint deasupra căreia se plecau ierburile şi în oglinda lui limpede îşi scăldau chipurile bulgării de aur ai florilor de păpădie şi steluţele albe ala margaretelor.           Gadrul solar arăta patru după amiază.           Era ceasul când păsările se odihneau. Frunza copacilor tremura domoală şi dintre ramuri nu se auzea nici un tril, nici o şoaptă, nici un ciripit. Tăcerea era aproape materializată şi te apăsa. Singurul punct sclipitor, ca o pată de sânge în mijlocul acestui peisaj, era un papagal roşu care picotea somnoros în vârful prăjinii lui aşezate! Sub cedrii din faţa casei.           ^Într-un târziu se auzi deschizându-se o uşă. Pe terasa apăru chipul straniu al unei doamne bătrâne care aptrcă spre dreapta şi traversând terasa în lung, dispăru pe aleea trandafirilor. Ducesa de Meldrum se ducea să taie un bra$ de trandafiri.           Pe cap avea o pălărie de paie de modă veche, cunoscută pe timpul Reginei Victoria sub numele de „ciupercă", legată pe sub bărbia în linii caracteristice, cu două panglici negre; o manta largă din postav cafeniu şi o rochia de tweed foarte scurtă, iar în picioare bocanci de Enga-dine. Pusese nişte mănuşi foarte vechi cu crispin şi pe braţ avea un coşuleţ de nuiele în care se vedeau nişte foarfeci enorme, pentru tăiat florile.           Într-un rând cineva spusese că dacă s-ar fi întâmplat să întâlneşti pe ducesa de Meldrum întorcându-se din grădină sau să o vezi hrănind păsările şi mai ales dacă s-ar fi întâmplat să fii şi bine dispus, cu siguranţă că ai ti băgat mâna în buzunar şi i-ai fi dat cinci parale de pomană. Dar după ce reuşeai să-i atragi atenţia asupra ta şi s-ar fi uitat la tine, te-ar fi aşteptat aceeaşi soartă ca şi pe bietul ceasornic al lui Şir Walter Raleigh: nu-ţ! Mai rămânea decât să te prosterni în noroiul cărării şi să laşi bocancii ducali, cu tălpile duble, să treacă peste tine. Picioarele ducesei te-ar fi frământat cu vădită plăcere, pe urmă ar fi ascultat cu bunăvoinţă scuzele pe care i le adresezi, dar cele cinci parale le-ar fi păstrat ca amintire, ca să le poată arăta invitaţilor ei, când le va povesti această anecdotă, Ducesa trăia singură, sau mai bine zis nu simţise niciodată nevoia de tovărăşia permanentă în casa ei a nici unei rude, indiferent dacă era bărbat sau femeie şi nici de zâmbetul constant şi atenţiile plătite ale unei secretare. Fiica ei, o femeie palidă, pe care o sâcâia necontenit, se măritase de mult, iar unicul fiu pe care îl adorase şi se uita la el ca la un soare, murise prea devreme şi înaintea lui Thomas, tatăl lui, care fusese al cincilea duce în familia Meldrum. Soţul ei, ducele Thomas, se sfârşise pe neaşteptate şi, cum spunea de multe ori ducesa, în-tr-un fel complectamente conform caracterului său: ducele murise chiar în ziua când îşi serba a şaizeci şi doua aniversare, îmbrăcat în toată splendoarea costumului său de vânătoare; frac roşu, joben şi pantaloni de catifea; începuse să galopeze ca o furtună, dar în faţa unui obstacol pe care nu l-ar fi putut trece, iapa pe care o înoile-i case se opri şi contele repezit înainte, căzu cu capul în jos şi nici nu se mai mişcă, nici nu mai vorbi din clipa aceea.           Stingerea neaşteptată a vieţii lui tumultuoase şi mân-dre însemna o transformare completă a felului de viaţă pe care îl trăia ducesa. Până aici trebuia să suporte prezenţa tovarăşilor lui gălăgioşi de care casa era în permanenţă plină, sau să invite cunoştinţele ei, dar numai pe acelea cărora îşi putea permite să le explice toanele ducelui sau care îl suportau cu bunăvoinţă şi uneori chiar foarte fericite că pot petrece câteva zile la castelul Overdene. Dar nici atunci ducesa nu se bucura de plăcerea invitaţilop ei în toată voia; căci oricât ţi s-ar fi părut că este un diamant neşlefuit, în vinele ei curgea cel mai pur sânge albastru şi cu toate manierele ei cam necruţătoare şi brusca faţă de ciudăţeniile şi sentimentele altora, cum foarte adeseori se întâmplă să găseşti la doamne mai în vâj? Stă din familii foarte nobile, în fond ea era totuşi adevărata femeie din înalta societate, despre care puteai fi dinaiate convins că va spune vorba şi va face gestul indicat de importanţa momentului, în orice clipă.           Defunctul duce avea un limbaj cam muşcător şi aia-nâcre din epoca Georgeană, şi când]-a aşezat pentru oc&h-nă de veci sub bolta criptei strămoşilor lui, ducesa oftase înduioşată – „cât de puţin seamănă cu ei sărăcuţul; ţi se pare că te simţi mai bine când îţi dai seama că nu mal e printre vii" – şi privind în jurul ei, începu să-şi dea seama de frumuseţile şi plăcerile pe care i le putea oferi de aici înainte castelul Overdene.           La început se mulţumi să se ocupe de grădinărie, pa urmă construi coteţe pentru păsări şi comandă tot felul de orătănii şi animale ciudate, asupra cărora se revăesă prisosul ei de dragoste care în ultimii ani nu găsise nici o posibilitate să se manifeste faţă de oamenii din jurul ei.           După câtva timp însă firea ei ospitalieră şi plăceiea ciudată de a vedea slăbiciunile altora, precum şi mândfia de a-şi arăta proprietatea, aduseră la castel o serie permanentă de invitaţi şi Overdene ajunse foarte curând o localitate unde puteai petrece foarte bine, fiind sigur ca vei întâlni pe toţi cei pe care ai îi dorit să-i vezi, şi und «erai găzduit şi îngrijit curu nu se poate mai bine. Vara puteai petrece aici clipe minunate şi tot aşa în timpul iernii, fără nimic banal şi fără plictiseală, bucurându-ta de o completă libertate, aşa ca puteai veni şi pleca atunci când îţi poftea inima, iar pe deasupra acestor plăceri, ca un „sos picant", vorbele de spirit ale ducesei, despre cară niciodată nu puteai şti ce va spune în clipa următoare.           Seratele şi le aranja singură şi dinainte, împărţindu-la în trei categorii: „serate pestriţe, serate amicale şi serata pentru lumea bună". La castel tocmai avea loc una dintre seratele pentru lumea bună şi în această calmă după amiază de iunie, după ce ducesa îşi făcuse obişnuita siestă, întotdeauna foarte lungă, îşi luase echipamentul de gră-dinărie şi ieşise sa taie trandafiri.           După ce traversă terasa şi ajunse la portiţa de fiej? Care ducea în aleea trandafirilor, Tommy papagalul, deschise un oclii şi se uită după ea, iar în clipa când o' văzu că dispare pe poartă, plesni din limbă imitând o sărutare, apoi începu să râdă singur şi după câteva clipe adormi din nou.           Dintre toate păsările ducesei, Tommy era primul „fa-vorit" şi el fusese pricina singurei concesii pe care o con-simţise contesa unei slăbiciuni sentimentale de care suferea. După moartea ducelui simţi că o deprimă atenţiila delicate şi suave ale cunoştinţelor ei. Dacă majordomul s-ar fi bâlbâit şi preotul ar fi lăsat să-i scape câteva cuvinte mai pipărate când venea la castel, ducesa ar fi fost încântată. Dar aşa cura se prezentau lucrurile, asupra şi plană o melancolie apăsătoare, până în ziua când citi un anunţ al unei agenţii care punea în vânzare lucrurile rămase de la un client defunct; între acestea şi un papagal premiat, vorbitor garantat, cu un vocabular de peste cinci sute de cuvinte.

Ce sincronizare extraordinară! Vreau să-i mulţumesc frumoasei mele prietene, Kerry Nowensky, care mi-a „ordonat”: „Pune totul pe hârtie! Acum!” Îngerului meu păzitor, Dorothea Helms, care mi-a spus: „E timpul să-ţi iei un impresar bun.” Impresarului meu minunat, Sheree Bykofsky, care mi-a oferit din plin încurajarea şi dăruirea sa. Editorului atât de carismatic, Peter Workman, care se dăruieşte trup şi suflet unei cărţi şi promovează cele mai bune talente. Şi când crezi că am spus totul, mi-aduc aminte de uluitoarea Sally Kovalchick, care te uimeşte cu talentul ei extraordinar de a metamorfoza un manuscris într-o carte finită.   Tuturor vreau să le ofer mulţumirile şi recunoştinţa mea profundă. Voi sunteţi dovada vie că oamenii reprezintă resursa noastră cea mai valoroasă.     Prefaţă.   Nu este greu să descoperim „secretul” succesului. Cu cât învăţăm mai bine arta construirii relaţiilor personale, cu atât calitatea vieţii devine mai bună.   Am descoperit pentru prima dată secretele stabilirii relaţiilor cu semenii noştri în perioada carierei mele ca fotograf în domeniul modei şi publicităţii. Indiferent dacă lucram cu un singur manechin pentru o pagină din revista Vogue sau cu 400 de oameni îmbarcaţi pe o navă de croazieră norvegiană în scopul promovării acesteia, am înţeles că arta fotografică nu însemna doar relaţia dintre modele şi aparatul de fotografiat, ci stabilirea unei legături armonioase între mine şi oamenii pe care îi fotografiam. În plus, nu avea nici o importanţă dacă şedinţa foto avea loc în holul hotelului Ritz din San Francisco sau într-o cabană dărăpănată pe un munte din Africa: principiile stabilirii raportului[1]sunt universale.   Din câte îmi amintesc, mi-a fost întotdeauna uşor să mă înţeleg cu oamenii. Este acesta un har? Suntem înzestraţi oare cu un talent nativ care ne ajută să ne înţelegem cu semenii noştri sau învăţăm aceste lucruri pe parcursul vieţii? Şi dacă reuşim să le învăţăm, le putem împărtăşi celor din jur? M-am hotărât să aflu răspunsul la aceste întrebări.   Ştiam din experienţa mea îndelungată (25 de ani) în domeniul artei fotografice, lucrând pentru reviste din întreaga lume, că atitudinea şi limbajul trupului sunt extrem de importante în crearea unei impresii vizuale puternice – reclamele din reviste au la dispoziţie mai puţin de două secunde ca să capteze atenţia cititorului. Ştiam, de asemenea, că limbajul trupului şi tonalităţile vocii joacă un rol vital în procesul de relaxare a persoanelor complet străine, determinându-le să coopereze. Cel de-al treilea aspect pe care l-am înţeles este faptul că alegerea anumitor cuvinte poate să stârnească interes şi acţiune în aproape toate situaţiile. Înarmat cu aceste informaţii, m-am hotărât să sondez şi mai mult lucrurile.   De ce ni se pare mai uşor să stabilim relaţii cu anumiţi oameni în defavoarea altora? De ce pot să am o discuţie interesantă cu o persoană pe care abia am cunoscut-o, în timp ce alt individ o consideră pe această persoană plictisitoare sau periculoasă? Se întâmplă ceva – fără îndoială – la nivelul subconştientului nostru, dar despre ce este vorba?   În acest moment al căutării mele am avut şansa să descopăr primele studii realizate de doctorii Richard Bandler şi John Grinder de la UCLA despre un subiect cu un titlu impresionant: Programarea Neuro-Lingvistică – pe scurt, NLP Am descoperit astfel în cercetările acestor doctori multe dintre lucrurile pe care eu le făceam intuitiv ca fotograf, lucruri pe care ei le-au analizat şi le-au clasificat în „arta şi ştiinţa perfecţionării personale”. Prin intermediul acestui izvor extraordinar de idei şi perspective noi, ei au scos în evidenţă faptul că oamenii au un „simţ preferat”. Dacă vom identifica acest simţ, vom putea deschide porţile ferecate ale inimii şi minţii unei persoane.   Pentru că păşeam acum pe un nou drum, am lăsat deoparte aparatele de fotografiat şi mi-am concentrat atenţia asupra mecanismului interior al oamenilor, dar şi asupra înfăţişării lor exterioare. Am studiat câţiva ani alături de doctorul Bandler la Londra şi New York şi am obţinut diploma de doctor în NLP. Am analizat Modelele de Limbaj Irezistibil în Statele Unite, Canada şi Anglia şi am studiat toate materialele referitoare la rolul creierului în procesul de construire a relaţiilor. Am lucrat cu actori de teatru, în special cu cei de comedie, cu profesori de teatru din America, dar şi cu oratori din Africa pentru a transforma exerciţiile de improvizaţie în exerciţii menite să perfecţioneze arta conversaţiei.   De atunci, am ajuns să organizez seminarii şi să ţin discursuri pretutindeni în lume, având prilejul să lucrez cu tot felul de grupuri şi indivizi – de la echipe de vânzări la profesori, de la liderii unor instituţii prestigioase, care credeau că ştiu totul, la copii atât de timizi încât oamenii îi considerau idioţi. Şi un lucru a devenit cert: construirea relaţiilor personale în 90 de secunde este o artă pe care o putem împărtăşi oricui într-un mod firesc.   Mi s-a spus de nenumărate ori: „Nick, activitatea ta este uluitoare. De ce nu o aşterni pe hârtie?” Ei bine, am ascultat sfatul şi am trecut la fapte. Acesta este rezultatul.   N. B.  PRIMA PARTE  Primul contact        Capitolul 1 Abilitatea de a stabili relaţii.   Stabilirea relaţiilor ne oferă recompense inimaginabile. Indiferent dacă este vorba de obţinerea slujbei visate, de acordarea unei promovări, de semnarea unui contract de vânzare, de „cucerirea” unui partener nou, de captivarea unui public sau de trecerea unui test la care ne-au supus viitoarele rude, dacă oamenii ne plac, procesul de stabilire a relaţiilor vine de la sine. Semenii noştri reprezintă resursa noastră cea mai de preţ. Ei ne dau naştere, ne îmbracă, ne hrănesc, ne oferă bani, ne fac să râdem şi să plângem, ne alină suferinţa, ne vindecă, ne investesc banii, ne repară maşinile şi ne sunt alături în momentele grele. Nu putem trăi fără ei. Nu putem nici măcar să murim fără ei.   Stabileau relaţii – asta făceau strămoşii noştri cu mii de ani în urmă atunci când se strângeau în jurul focului ca să mănânce carne de mamut sau să planifice ultimele tendinţe în moda pieilor de animale. Asta facem şi noi atunci când organizăm întâlniri sociale, turnee de golf, conferinţe şi şedinţe de vânzări; acest proces ne scoate în evidenţă ritualurile culturale – de la cele serioase la cele frivole; de la nunţi şi înmormântări la conferinţe de promovare a păpuşilor Barbie sau la concursuri de mâncat spaghete.   Chiar şi artiştii şi poeţii cu idei antisociale, care petrec luni întregi pictând într-un studio sau compunând versuri într-o cămăruţă, speră ca prin creaţiile lor să ajungă la sufletul publicului, să stabilească o legătură cu acesta. Iar procesul de stabilire a relaţiilor sălăşluieşte în inima celor trei forţe ale civilizaţiei noastre democratice: guvernul, religia şi televiziunea. Da, televiziunea. Faptul că discutăm despre seriale precum Friends sau X-Files cu oameni din Berlin sau Brisbane ne demonstrează puterea televiziunii de a ne ajuta să stabilim relaţii peste tot în lume.   Mii de oameni ne influenţează viaţa, fie că este vorba de meteorologul dintr-un studio de televiziune situat într-un oraş învecinat, de tehnicianul de la o companie de telefonie de peste ocean sau de o femeie din Tobago care adună mango pentru salata noastră de fructe. În fiecare zi, vrând-nevrând, stabilim nenumărate legături cu oameni de pretutindeni.  Avantajele procesului de relaţionare.   Dezvoltarea şi evoluţia noastră (dar şi evoluţia societăţii noastre) sunt rezultatul procesului de relaţionare cu semenii noştri, fie că este vorba de un grup de războinici porniţi la vânătoare sau de un grup de colegi care se îndreaptă spre o pizzerie în zilele de vineri. Ca specie, avem tendinţa instinctivă de a ne întâlni şi de a alcătui grupuri de prieteni, asociaţii şi comunităţi. Fără ele nu putem exista.   Stabiliţi relaţii şi veţi trăi mai mult!   Stabilirea relaţiilor – aceasta este activitatea pe care materia noastră cenuşie o desfăşoară cel mai bine. Preia informaţiile de la simţurile noastre şi le procesează prin intermediul asocierilor. Creierul se delectează cu această activitate şi află foarte multe lucruri din aceste asocieri. El se dezvoltă şi se perfecţionează când stabileşte conexiuni.   Oamenii procedează la fel. S-a dovedit ştiinţific faptul că indivizii care stabilesc mereu noi relaţii trăiesc mai mult. În cartea lor extraordinară, Keep Your Brain Alive, Lawrence Katz şi Manning Rubin ne oferă fragmente din studiile efectuate de McArthur Foundation, International Longevity Center din New York şi Universitatea din California de Sud. Aceste studii dovedesc faptul că oamenii care au o viaţă activă din punct de vedere social şi fizic trăiesc mai mult. Asta nu înseamnă că trebuie să ne „învârtim” în acelaşi cerc de prieteni, făcând mereu acelaşi lucru. Înseamnă că trebuie să ne facem adesea cunoştinţe noi.   Când stabilim relaţii noi în lumea exterioară, stabilim relaţii şi în lumea interioară – în creierul nostru. Acest proces ne menţine tineri şi dinamici. În extraordinara sa carte, Connect, Edward M. Hallowell face referiri la studiul realizat în ţinutul Alameda în 1979 de Dr. Lisa Berkman de la Departamentul de Ştiinţe Medicale din cadrul Universităţii Harvard. Dr. Berkman şi echipa ei au studiat – timp de 9 ani – 7000 de oameni cu vârste cuprinse între 35 şi 65 de ani. Studiul lor a scos în evidenţă faptul că oamenii care nu au legături sociale sunt de trei ori mai expuşi pericolului de a se îmbolnăvi decât cei care au o reţea vastă de cunoştinţe. Şi acest lucru nu are nici o legătură cu statutul socio-economic sau viciile practicate – fumatul, consumul de alcool, obezitatea sau lipsa activităţii fizice.   Stabiliţi relaţii şi îi veţi convinge pe oameni să coopereze!   Oamenii vă pot ajuta să vă împliniţi dorinţele şi speranţele. Indiferent care sunt năzuinţele vieţii voastre – dragostea, o slujbă de vis sau un bilet la campionatul Rose Bowl, veţi avea nevoie de ajutorul cuiva ca să vă împliniţi visul. Dacă veţi câştiga simpatia oamenilor, ei vor accepta să vă ofere timpul şi eforturile lor. Şi cu cât veţi stabili un raport mai bun cu ei, cu atât vă veţi bucura de un nivel al cooperării mult mai ridicat.   Stabiliţi relaţii şi vă veţi simţi în siguranţă!   Stabilirea relaţiilor este un lucru benefic pentru comunitate. La urma urmei, o comunitate reprezintă chintesenţa relaţiilor, implicând convingeri, realizări, valori şi interese reciproce, dar şi o geografie comună. Roma nu a fost construită într-o singură zi şi nici oraşul Detroit nu a apărut peste noapte. Cu trei mii de ani în urmă, în Roma de astăzi, indo-europenii au stabilit relaţii ca să poată vâna, ca să poată supravieţui şi, în general, ca să aibă grijă unul de altul. Cu trei sute de ani în urmă, un negustor francez căuta un loc sigur pentru afacerile sale cu blănuri de animale; a început să stabilească legături şi aşa a luat naştere oraşul Detroit.   Simţim o nevoie fizică, primară, de a fi în compania altor oameni; o comunitate presupune avantaje reciproce, de aceea încercăm să ne aflăm mereu în apropierea semenilor noştri. O comunitate bazată pe relaţii interumane bine consolidate oferă membrilor ei putere şi siguranţă. Când ne simţim puternici şi protejaţi, ne revărsăm energia asupra procesului nostru de dezvoltare – pe plan social, cultural şi spiritual.   Stabiliţi relaţii şi veţi avea parte de dragoste!   Un ultim avantaj pe care îl obţinem în urma stabilirii relaţiilor se reflectă la nivel emoţional. Sistemul nostru nu este un sistem închis, auto-reglabil, ci este dependent, disciplinat, încurajat, modelat, sprijinit şi validat de reacţiile emoţionale pe care le primim din partea semenilor noştri. Întâlnim uneori o persoană care ne influenţează sentimentele şi ritmurile organismului într-un mod atât de plăcut încât spunem că am gustat în sfârşit din cupa dulce a dragostei. Prin limbajul trupului, al gesturilor, expresiilor faciale, tonalităţilor vocii sau cuvintelor pe care le rostesc, oamenii ne ajută să depăşim cu mai multă uşurinţă greutăţile vieţii şi ne îndulcesc şi mai mult clipele frumoase.

DE MÂINE NE VOM ÎNTÂLNI DIRECT ÎN COPAC    Am trăit puţin  N-am avut timp să aduc binele promis omenirii  Să ridic picioarele pe masa din faţă – da  Să ridic şi să-mi trântesc picioarele pe masa din faţă – da  Să jignesc să m-agit şi s-o iau de la capăt – da da da  Am ratat totul  Cum am găsit un prilej bun de ratat l-am ratat  Cum am dat peste o ocazie din care să mă fi salvat am pierdut-o  Am ajuns cu nebunia mea aproape de tâmpla lui Dumnezeu –  Mi-aş fi construit o muzicuţă  Din sexele tuturor femeilor pe care le-am cunoscut  Însă nu sunt scârbos „O dacă aş avea o muzicuţă  O dacă ar fi plouat suficient şi aş avea muzicuţa mea  Aş sta în şezut şi aş cânta la muzicuţă  M-aş aşeza pe bordură şi aş cânta la muzicuţa mea”  Totul e frumos când cineva strânge mesele şi pentru tine  Totul e încântător şi dulce şi ca o pudră pe nas  Când nasul ei nu străluceşte sub pudră  Portmoneul meu nu este şi portmoneul tău  Dar ne-am mai putea bucura împreună  Iar piciorul meu când te va atinge sub masă  Va fi ca şi când limba mea ţi-ar mângâia creierii  Şi-ar scoate laolaltă un sunet ciudat  Am fost nefericit şi mi-ai dat cu bicarbonat  Am fost pilit şi nenorocit şi pilit  Şi ţineam cu tot dinadinsul să mă sinucid  Şi mi-ai făcut purgaţie  Nimic nu se câştigă cu sânge  Totul se câştigă trezindu-te la 5 dimineaţa şi ducându-te la serviciu  Totul se câştigă luându-te la trântă cu mine într-o cămăruţă  Deasupra restaurantului fraţilor Kivu şi fredonându-ţi: „O dacă aş avea o muzicuţă  Dacă tu ai face parte dintr-o muzicuţă şi ai fi muzicuţa mea  M-aş pune serios pe cântat la muzicuţă  M-aş retrage-ntr-un loc şi aş cânta la muzicuţa mea”  Şi acum tu vii la mine să-mi mărturiseşti că nu mai ai bani  Păi de ce nu mai ai bani?  Pentru ce să încetezi să-mi mai porţi sentimente frumoase?  Ai văzut tu pe cineva să trăiască numai din dragostea sa?  Numai pe mine m-ai văzut  Numai eu te-am aşteptat  Temeinic şi nebărbierit şi furios  Şi puternic vascularizat  Cândva am să ajung până la restaurantul vecin  Am să mă ridic în şezut am să mă potrivesc pe genunchi şi am să ajung la restaurantul vecin.  Buzele tale ţicnite au să scoată tot conţinutul din mine  Am să-ţi dansez în ficat am să-ţi pătrund până-n bilă  Am să fac din tine o mare horă a păcii  Apăsându-te pe dinăuntru îmbrăţişându-te şi cântând: „O dacă aş avea o muzicuţă  Dacă tu ai fi o biată muzicuţă şi ai fi muzicuţa mea  M-aş înnebuni după cântat la muzicuţă  Aş fi turbat după cântat la muzicuţa mea”.  SEARA ÎN CARE COAPSELE TALE  DEBUTEAZĂ SUB DEGETELE  LUI DANIEL BĂNULESCU    Toată sfânta impotenţă – oho – degenerând cu vremea cu timpul  Într-o nemaipomenită comportare morală  Toţi aceşti îngălaţi ofuscaţi  Şi femeile lor cu care mă simt ca-n copac  Îmi iau degetele şi mi le sărută  Până când mă plictisesc ca un episcop  Mori şi frumuseţea ta ne arată fundul  Moare şi lasă despre el cinci cuvinte care continuă să zgândăre lumea  Tu n-ai aruncat niciodată la gunoi o ladă cu gunoi?  De ce te-ai mai întors de acolo?  Comportându-mă tandru  Şoptindu-ţi frumos: „ah da fericirea universală!  Dezbracă-te!”  Dezbrăcându-te şi înţelegând până la urmă  Fesele tale pline de o mare frumuseţe îngândurată  Admirându-ţi genele la care ai ajuns  Picioarele de care ai dat dovadă  Sânii pe care –ai udat şi crescut  Pântecele pe care le-ai suportat doar pentru mine  Accentuându-te  Şi constatând după douăzeci de minute  Că rămân totuşi prietenul meu cel mai bun  Că rămân o bestie o dihanie un preot  Cineva care să aibă grijă de tine şi de micile tale organe sexuale  Ce crezi tu că dragostea nu are ea metodele ei să învingă?  Crezi tu că ea este o tâmpită şi care nu-nţelege ce vrea?  Încă din clasa întâi mă-ndrăgostisem de-o fată despre care aflasem  Că are probleme cu trupul că are duşmani şi că pentru pământ sângele ei e-o caramea  Şi tot am iubit-o şi tot n-am urât-o şi tot mă întrista soarta ei  După ore am aşteptat-o la uşă şi când am zărit-o sărind şi zbătându-se –  Am pocnit-o şi eu în cap cu o legătură de chei  N-a murit este bine acum muzeografă pe lângă vreun paznic de far  Domnul acela îmi dă din când în când telefon şi conversăm despre ce mai face Yahdar „Face bine” – îmi spune târtanul  – „e isteaţă” – consimte doctorul ei „Este dulce” – îmi şopteşte pământul dar eu nu simt pentru ea decât aceeaşi legătură de chei  Cine a cântat la tine la masă a cântat şi alături  Cine a fost împuşcat s-a-ntărit  Iar cine trăieşte  A fost luat înainte şi dus într-un loc să trădeze  Prietena ta a fost şi prietena mea  Iar prietenul tău m-a îngreţoşat şi pe mine  Lumea e un loc minunat unde ne întâlnim cu prietenii  Le fumăm ţigările şi ne povestesc despre locuri grozave de 54 de kilograme  Unde s-au retras şi au plâns  Dacă ridici mâna chelneriţa o să vină la tine  Dar dacă n-o ridici – ce folos –  Fiecare avem înfundate în echipamentele noastre cel puţin două mâini  Şcolăriţa blondă este blondă  Iar şcolăriţa brunetă a devenit brunetă frecându-se de pantalonii mei  Toţi avem câte-un fix  Dacă voi ţineţi să veniţi în vizită pe la mine  Nu voi renunţa nici eu la fixul meu şi vă voi călca în picioare  O seară îngrozitoare o seară ceţoasă absurdă ticăloasă setoasă şi rea  Poveşti în care numele meu era manevrat cu tristeţe  Prietene cu picioarele moi  Şi care nu se mai puteau dezvolta  În lipsa unor exerciţii fizice urmate cu mine  Amenzi căni de plastic în care la munte beam ceaiul  Femei puse să se aranjeze sub ameninţarea unor petreceri iminente  Întâi vor face duş puţin scandal dragoste apoi din nou duş  Vor striga din tot sufletul lor „bună seara” din nemaipomenitele lor cârpe  Fiecare va primi câte o pereche de genunchi minunaţi  Se va stinge lumina  Şi viaţa cea mai interesantă din încăpere se va desfăşura la trei sferturi de metru de covor  Dacă vrei să nu suferi  Dacă vrei să te mângâi  Dacă vrei să mă rogi să-mi ating mâna  De oricare parte a trupului tău  Va fi ca şi cum am ajuta acel loc să dea un pahar peste cap  Ar fi ca şi cum ritmul l-ai prinde exact şi ai putea recita după mine: „O seară îngrozitoare o seară parşivă ceţoasă ticăloasă setoasă şi rea”

  Sarutul lui Liszt de Susanne Dunlap Prolog     Iulie 1830   Anne și mama ei își petrecuseră acea frumoasă după-amiază de iulie în sala de bal, încăpere destinata muzicii și râsului, cântând la pian și din voce. Interpretaseră Mozart, Schubert și Clementi[1], iar marchiza chiar dansase o mazurcă, în timp ce Anne studia o nouă partitură de-a domnului Chopin. — Cânți mai frumos ca niciodată, spuse marchiza. Lauda o învălui pe Anne asemenea căldurii unei după-amiezi de vară. Își privi mâinile subțiri, dar puternice mânată de dorința de a cânta până i-ar fi căzut degetele. — Nu voi fi niciodată o pianistă la fel de desăvârșită ca tine. — Prostii, spuse marchiza ridicându-se de pe sofaua acoperită cu mătase și așezându-se la pian pe un scaun aurit lângă Anne. Mă vei depăși cu mult, ai asta în sânge. Poate că nu peste mult timp tatăl tău îmi va permite să… începu ea, dar vocea i se pierdu încet. Anne luă mâinile mamei sale într-ale ei și termină în gând propoziția cu acele cuvinte pe care le auzise de atâtea ori înainte: „Poate că tatăl tău îmi va permite să te duc la un concert, la o piesă de teatru, la un salon, la operă… în loc să te duc la biserică, la cizmar sau la croitor.” Era educată acasă, fie de mama ei, fie de profesori aleși cu grijă, și nu avea voie să se împrietenească cu alte fete de vârsta ei. Cu toate acestea lumea creată de marchiză pentru ea era o închisoare confortabilă, plină de muzică și poezie, iar aflată sub copleșitoarea dragoste a mamei, Anne nu prea se gândea la cât de îngrădit îi era traiul. Marchiza începu un acompaniament, iar Anne i se alătură cântând cealaltă parte a duetului pe care o învățase încă de pe când avea mâinile prea mici pentru a putea cuprinde o cvintă. Împărtășeau acest secret, cum că o simplă melodie putea însemna mai mult decât și-ar putea da cineva seama. — Chiar trebuie să ne oprim? întrebă Anne după ce duetul luă sfârșit. — Tatăl tău se va întoarce în curând, spuse marchiza dându-i cu gingășie o buclă pe după ureche. Ca și cum ar fi vrut să-i dea dreptate, scârțâitul unor roți de trăsură pe pietrișul din curte le atrase atenția spre ușa sălii de bal. Julien, lacheul, se ridicase deja de pe taburetul lui de pe hol și deschisese ușa de la intrare a vechiului conac, când Anne își auzi tatăl apropiindu-se pas cu pas, urcând cele trei trepte de la intrare una câte una, ca să se poată sprijini în baston. După ce ajunsese în hol, trânti ușa de la intrare cu atâta putere, închizând-o, încât făcu să vibreze podeaua sălii de bal. — Bună ziua, domnule marchiz, spuse Julien. Marchizul nu răspunse și continuă să se îndrepte bocănind spre sala de bal. De când îl știa Anne folosea un baston ca să îl ajute la mers. I se spusese că își rănise piciorul în timpul evadării sale în vremea regimului Terorii. — Trebuie să-ți vorbesc, Sandrine, spuse marchizul deschizând cu zgomot ușa sălii de bal. — Du-te și îmbracă-te pentru cină. Anne ascultă porunca șoptită a marchizei, fără tragere de inimă, făcându-i o reverență marchizului în timp ce trecea pe lângă el. Acesta însă intră în cameră fără să o privească și închise ușa imediat după ea. În clipa următoare Anne îl auzi ridicând vocea și plimbându-se agitat de colo-colo, lovind parchetul cu bastonul. Făcea asta doar când era nervos. În loc să o ia în sus pe scări spre dormitorul ei și să se schimbe într-o rochie de seară, Anne se uită în jur, asigurându-se că nu o spiona nimeni, și își lipi urechea de ușă. Aflase o grămadă de lucruri făcând asta, lucruri pe care părinții ei voiau să i le ascundă, iar conștiința acestui fapt o făcea să se întrebe oare ce se întâmpla în restul timpului și ce provoca suspinele înăbușite ale mamei ei și dispoziția morocănoasă a tatălui. — Dar, dragă, cu siguranță că nu te vor lăsa pe dinafară, nu? spuse marchiza și Anne putu distinge un tremur nervos în vocea ei. — S-a terminat, am tăiat orice legătură cu casa de Orléans chiar dinainte să te naști tu. — Nu poți apela la Talleyrand[2]? — Ha! spuse marchizul izbucnind într-un râs sardonic atât de puternic încât făcu ușa să vibreze. M-a lăsat baltă deja. A fost primul care chiar a făcut-o. Omul ăla se duce unde e mai bine pentru el, indiferent că datorează cuiva vreo favoare sau nu. Apoi tatăl ei se apropie de ușă și Anne o zbughi pe scări spre camera ei. Se întrebă dacă mama ei avea să îi spună mai târziu ce se întâmplase, pentru că știa că marchizul cu siguranță nu o va face. În seara aceea luară cina în tăcere, ceea ce era un lucru cam ciudat. Marchiza încercă să zâmbească și să înceapă o conversație cu soțul ei, dar acesta preferă să își bea încruntat vinul fără a scoate o vorbă. Anne descoperi ce se întâmplase doar când Thérèse, camerista mamei ei, o ajută să se pregătească de culcare. — Regele și familia lui au fugit. Oamenii săraci se baricadează pe străzi și cer să se facă revoluție. — De ce? întrebă Anne. — Spun că regele Carol s-a îmbogățit prea mult ținând o curte foarte costisitoare, că ne-a luat drepturile pentru care am luptat, dobândite deja printr-o revoluție. Marchizul făcea parte din curtea regelui, fiind păstrătorul sigiliului. Anne nu știa exact ce făcea el în aceasta calitate, dar, în mod evident, de-acum încolo nu avea să o mai facă. Or asta însemna că avea să petreacă mai mult timp acasă. — Săraca mama, murmură Anne în timp ce Thérèse îi pieptăna părul.   [1] Muzio Clementi (24.01.1752-10.03.1832) - pianist, dirijor, compozitor, muzicolog, de origine italiană. [2] Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris - d. 17 mai 1838,Paris), bine-cunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez. Provenit dintr-o familie din înalta nobilime, s-a orientat spre cariera ecleziastică, la sugestia unchiului său, arhiepiscopul de Reims. Devine preot și apoi episcop de Autun. În timpul Revoluției franceze a abandonat viața clericală și a trecut la o viață laică. A ocupat diferite înalte funcții de consilier, ambasador, ministru de externe, președinte al Consiliului de miniștri.     [1] Muzio Clementi (24.01.1752-10.03.1832) - pianist, dirijor, compozitor, muzicolog, de origine italiană.   [2] Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris - d. 17 mai 1838,Paris), bine-cunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez. Provenit dintr-o familie din înalta nobilime, s-a orientat spre cariera ecleziastică, la sugestia unchiului său, arhiepiscopul de Reims. Devine preot și apoi episcop de Autun. În timpul Revoluției franceze a abandonat viața clericală și a trecut la o viață laică. A ocupat diferite înalte funcții de consilier, ambasador, ministru de externe, președinte al Consiliului de miniștri.