Nora Roberts carti

Dansul zeilor de Nora Roberts  PROLOG Când soarele ajunse jos pe cer, aruncându-şi ultimele săgeţi de foc, copiii se strânseră unul în altul pentru a asculta continuarea poveştii. Bătrânului i se părea că figurile lor nerăbdătoare şi ochii măriţi de uimire luminau întreaga încăpere. Povestirea, pe care începuse s-o depene într-o după-amiază mohorâtă şi ploioasă, avea să-şi urmeze acum cursul, în vreme ce amurgul se lăsa peste câmpie. Lemnele trosneau în focul din şemineu, aceste sfârâituri constituind unicele zgomote care se mai auzeau în încăpere, pe când el sorbea din vin şi îşi căuta în gând cele mai potrivite cuvinte. — De-acum ştiţi cum a început povestea cu Magicianul Hoyt şi vrăjitoarea de dinaintea vremii lui. Ştiţi cum s-a ivit vampirul şi cum savanta şi cel ce-şi putea lua orice formă au trecut, prin Dansul Zeilor, de pe Tărâmul Făgăduinţei, pe teritoriul Irlandei. Mai ştiţi şi cum a fost pierdut un prieten şi un frate şi cum a venit să li se alăture şi războinica. — S-au adunat cu toţii împreună, spuse unul dintre copiii cu ochii larg deschişi. S-au adunat ca să lupte pentru a salva toate lumile. — Acesta este adevărul şi aşa s-a întâmplat. Aceştia şase, formând un cerc de curaj şi de speranţă, au fost desemnaţi de către zei, prin intermediul mesagerei lor, Morrigan, Zeiţă a Bătăliei, să înfrunte în luptă armata vampirilor, aflată sub comanda ambiţioasei regine Lilith. — Ei i-au învins pe vampiri în acea încleştare, zise unul dintre cei mici, iar bătrânul ştiu că acesta se şi vedea drept unul dintre viteji, ridicând sabia şi veghind cu îndrăzneală ca tot răul să fie distrus. — Şi acest lucru este la fel de adevărat şi aşa s-a petrecut totul. În noaptea în care magicianul şi vrăjitoarea şi-au dat mâna, în noaptea în care şi-au promis dragostea pe care şi-au găsit-o în nişte vremuri atât de teribile, cercul celor şase i-a înfrânt în marea bătălie şi i-a respins pe demoni. Bravura şi dârzenia lor n-au putut fi puse nicicum la îndoială. Însă aceea n-a fost decât o singură bătălie şi a avut loc în prima dintre cele trei luni de zile pe care le aveau ei la dispoziţie pentru a salva lumile. — Cât de multe lumi există în total? — Ele nu pot fi numărate, le spuse bătrânul. Tot aşa precum nu pot fi numărate nici stelele de pe cer. Şi toate aceste lumi erau ameninţate. Fiindcă, în cazul în care cei şase nu ieşeau învingători în luptă, aceste lumi ar fi urmat să fie transformate, la fel cum poate fi transformat un om în demon. — Dar ce s-a mai întâmplat după aceea? În acel moment, pe figura lui brăzdată de ani şi luminată acum de jocul flăcărilor din cămin, înflori un zâmbet. — Păi, o să vă povestesc. După noaptea bătăliei, apărură şi zorile de ziuă, aşa cum se întâmplă întotdeauna. Era o dimineaţă blândă şi ceţoasă, liniştită ca tăcerea de după furtună. Ploaia spălase şi îndepărtase tot sângele, atât omenesc, cât şi demonic, însă pământul era ars acolo unde loviseră săbiile de foc. Şi totuşi, tânguitorii porumbei gângureau încă, iar pârâul susura la fel ca mai înainte. În lumina aceea matinală, frunzele şi florile, udate de ploaie, străluceau. Pentru asta se luptaseră ei, continuă bătrânul, pentru aceste lucruri atât de fireşti şi de banale, deoarece omul mai are nevoie şi de confortul adus de simplitate, la fel de tare precum îşi doreşte să dobândească şi cât mai multă glorie. Apoi bătrânul îşi termină de băut vinul şi puse deoparte paharul, adăugând: Aşa că ei se strânseseră pentru a proteja tocmai aceste lucruri. Şi astfel, aflaţi acum împreună, îşi începură călătoria.       1 Clare Întâia zi din septembrie   Larkin şchiopăta prin casa tăcută şi încremenită ca un mormânt. În aer plutea un parfum dulceag, plin de mireasma florilor culese din abundenţă, pentru ritualul strângerii de mână, din noaptea precedentă. Sângele fusese deja şters, iar armele curăţate. Toastaseră cu vinul cel spumos pentru Hoyt şi Glenna şi mâncaseră tort. Însă în dosul zâmbetelor, se ascundea în continuare, asemenea unui oaspete nepoftit, gândul la oroarea bătăliei nocturne. Acea zi, presupunea Larkin, urma să fie destinată odihnei şi pregătirilor suplimentare. Pentru el era un adevărat chin să-şi reprime nerăbdarea de a se antrena şi de a-şi făuri planuri. Cel puţin, în seara anterioară se luptaseră, îşi zise în sinea lui, în timp ce îşi apăsa o mână pe coapsa rănită de o săgeată ce i se înfipsese în cursul încleştării în care căzuseră mulţi demoni răpuşi, ceea ce însemna o mare glorie. În bucătărie, el deschise frigiderul şi scoase o sticlă de coca-cola. Prinsese gustul respectivei băuturi şi ajunsese să o prefere, în locul ceaiului de dimineaţă. Răsuci în mână sticla, minunându-se de ingeniozitatea recipientului – atât de neted, de transparent şi de solid în acelaşi timp. Şi totuşi, ceea ce într-adevăr avea să-i lipsească lui, după întoarcerea lor în Ţara Făgăduinţei, urma să fie ceea ce se afla în interiorul sticlei, conţinutul acesteia, adică. Avea puterea de a recunoaşte faptul că n-o crezuse pe verişoara lui, Moira, atunci când aceasta îi vorbise despre zei şi despre demoni, ca şi despre un întreg război pentru protejarea lumilor. El doar o însoţise în trista zi a înmormântării mamei ei, ca să aibă grijă de ea. Moira îi era nu numai o apropiată rudă de sânge, ci şi o foarte bună prietenă, urmând să devină şi regină în Oraşul Făgăduinţei. Dar absolut toate vorbele pe care i le spusese Moira, la câţiva paşi de mormântul mamei ei, nu constituiseră decât purul adevăr. Ei se îndreptaseră apoi către Dansul Zeilor şi rămăseseră nemişcaţi chiar în inima acelui cerc. Şi totul după aceea se schimbase. Nu doar locul şi timpul în care se aflau, medită el, pe când deschidea sticla şi sorbea din ea acea primă înghiţitură atât de înviorătoare, ci absolut totul se schimbase. În vreme ce stăteau în picioare sub soarele de după-amiază din Ţara Făgăduinţei, brusc apăruse o lumină strălucitoare şi se dezlănţuise vântul, însoţit de un mare vuiet. Apoi se făcuse dintr-odată noapte şi cei doi se treziră în Irlanda, un loc pe care Larkin îl asociase dintotdeauna cu un tărâm de basm cu zâne, fără nicio legătură cu realitatea. El nu crezuse niciodată în bazaconiile acelea de adormit copiii şi nici în balauri sau în alţi monştri, iar în ciuda propriului său har supranatural, nu privea cu ochi buni ideea de magie. Însă magia exista cu-adevărat, era pe deplin convins el acum. Şi tot aşa de reali erau şi Irlanda, şi monştrii. Adică respectivii demoni care îi atacaseră – ţâşnind din bezna pădurii şi aruncându-se asupra lor, cu ochii aceia roşii şi cu colţii ascuţiţi. Având fiecare o înfăţişare omenească, se gândi el, dar nefiind câtuşi de puţin umani. Erau vampiri. Aceştia existau ca să se hrănească pe seama oamenilor. Iar acum, ei se grupaseră sub comanda reginei lor, ca să distrugă totul. El venise aici ca să-i oprească pe demoni, definitiv şi cu orice preţ. Se afla aici, din însărcinarea zeilor, pentru a apăra şi a salva de la pieire toate lumile omului, pentru a le proteja împotriva vampirilor. Bărbatul îşi scărpină alene coapsa rănită, care începuse deja să i se vindece, şi îşi zise în sinea lui că anevoie s-ar fi aşteptat cineva din partea lui să salveze omenirea pe stomacul gol. În consecinţă, îşi tăie o felie de tort, ca să aibă după ce să bea matinala sa coca-cola, apoi linse glazura care i se lipise pe un deget. Până în acel moment, prin diverse şiretlicuri şi tertipuri, el se eschivase de la toate lecţiile de artă culinară ale Glennei. Lui îi plăcea să mănânce, nu putea să conteste acest lucru, însă era cu totul altceva să şi găteşti în mod efectiv de mâncare. Era înalt, slăbănog şi deşirat, având o chică deasă de păr castaniu-roşcat, vâlvoi. Ochii lui, cam de aceeaşi nuanţă cu aceea a părului, erau alungiţi ca aceia ai verişoarei sale şi aproape la fel de pătrunzători. Avea o gură extrem de mobilă, obişnuită să zâmbească uşor şi rapid, nişte mâini iuţi şi îndemânatice şi un fel plăcut de a fi. Cei care îl cunoşteau ar fi zis despre el că era generos şi cu timpul şi cu banii săi, fiind un om pe care ţi-ai fi dorit să-l ai alături, atât la bine, cât şi la rău. Fusese binecuvântat cu nişte trăsături uniforme şi bine conturate, cu o spinare puternică şi cu o mână dispusă în permanenţă să-i ajute pe cei care aveau nevoie de ajutor. Şi mai era dăruit şi cu harul de a-şi putea preschimba forma în aceea a oricărei fiinţe vii. El luă o îmbucătură zdravănă de tort, în timp ce stătea în picioare, dar în casă i se părea a fi parcă prea multă linişte, după gustul lui. Dorea şi simţea acut nevoia de activitate, de larmă, de mişcare. Şi, fiindcă nu mai putea dormi, se decise să-l scoată pe armăsarul lui Cian la o alergare, pe când se crăpa de ziuă. Lui Cian i-ar fi fost imposibil să facă acest lucru, căci el era vampir. Larkin ieşi pe uşa din spate a marii case din piatră. Aerul era îngheţat, dar omul avea pe el puloverul şi jeanşii pe care i-i cumpărase Glenna din sat. În picioare avea cizmele sale – şi purta şi crucea de argint căreia Glenna şi cu Hoyt îi conferiseră puteri fermecate. El văzu unde era pârjolit pământul şi unde era bătătorit de picioare. Îşi văzu şi propriile sale urme de copite, lăsate în pământul îmbibat cu apă, atunci când galopase în bătălie, sub formă de cal. Şi o văzu şi pe femeia care îl călărise, lovind fără milă, în dreapta şi-n stânga, cu o incandescentă sabie învăpăiată de flăcări. Femeia trecea acum încet şi graţios prin ceaţă, efectuând ceea ce ar fi putut să fie luat drept un dans, în cazul în care Larkin n-ar fi cunoscut prea bine faptul că acele mişcări şi controlul total asupra lor erau doar încă o altă formă de pregătire pentru luptă. Braţele şi picioarele ei lungi se mişcau atât de lin, încât de-abia dacă deranjau valurile de ceaţă din atmosferă. El îi putea vedea tremurul muşchilor, pe când poza îndelung, în timp ce braţele ei erau lăsate dezgolite de către o îmbrăcăminte lejeră pe care nicio femeie din Ţara Făgăduinţei n-ar fi îndrăznit s-o poarte şi în afara dormitorului său. Femeia îşi duse înapoi un picior, îndoit de la genunchi, întinzând apoi braţul de aceeaşi parte pentru a-şi apuca piciorul gol. Bluza i se ridică pe trunchi, dezgolind-o şi mai mult. Numai unui bărbat trist i-ar fi displăcut priveliştea aceea, îşi spuse Larkin în sinea lui. Ea avea părul scurt şi negru ca pana corbului, iar ochii ei erau mai albaştri chiar decât lacurile din Fonn. În lumea lui, ea n-ar fi fost considerată drept o frumuseţe, căci îi lipseau rotunjimile dulci şi formele pline, însă el considera silueta ei ca fiind atrăgătoare prin forţa pe care o emana, prin unghiurile feţei şi prin unicitatea interesantei arcuiri a sprâncenelor. Femeia îşi lăsă jos piciorul, mişcându-şi-l apoi lateral şi, în sfârşit, ghemuindu-se îndelung, cu braţele întinse paralel cu solul. — Întotdeauna mănânci atât de mult zahăr dimineaţa? Vocea ei îl luă prin surprindere, făcându-l să tresară. Bărbatul stătuse nemişcat şi nu scosese niciun sunet, crezând că ea nu-i remarcase prezenţa datorită acestui fapt. N-ar fi trebuit să se lase păcălit de aparenţe. Luă o îmbucătură din felia de tort pe care şi uitase deja că o ţinea în mână, zicând: — E tare bună prăjitura asta. — Sunt convinsă. Blair îşi coborî braţele şi se întinse, adăugând: Astăzi, te-ai trezit mai devreme ca de obicei, nu-i aşa? — N-am putut dormi. — Înţeleg ce vrei să spui. A fost o luptă a naibii de grozavă! — Grozavă? El se uită la pământul ars şi se gândi la zbierete, la sânge şi la moarte, replicând: N-a fost chiar ca o noapte petrecută la cârciumă. — Şi totuşi, a fost antrenantă. Blair se uită drept în ochii lui, şi bărbatul remarcă strălucirea metalică a privirii ei. I-am altoit crunt pe vampiri, ceea ce constituie o inegalabilă distracţie de seară. — Ar mai exista şi alte modalităţi, chiar şi mai plăcute, de divertisment nocturn. — Al dracului iureş, totuşi. Femeia îşi alungă orice urmă de încordare musculară în zona umerilor, în timp ce se uita în direcţia casei, continuând: Şi nu-i la îndemâna oricui să treacă de la o cununie la o bătălie şi înapoi, ca învingători. Mai ales dacă analizezi şi alternativa. — Presupun că aceea ar fi fost problema. — Sper că Glenna şi Hoyt o să apuce să se bucure măcar de câteva clipe de intimitate, pentru că, în cea mai mare parte a ei, sărbătoarea a fost compromisă într-o manieră absolut lamentabilă. Cu pasul mare şi aproape fluid, pe care el ajunsese să i-l admire, Blair se apropie de masa pe care ei o folosiseră în cursul antrenamentelor din timpul zilei, pentru a depozita pe ea arme şi provizii. Ea ridică sticla cu apă, pe care o lăsase acolo, şi bău din ea, cu înghiţituri mari şi lacome. — Văd că ai un semn regal. — Ce-ai spus? Larkin se apropie de ea şi o atinse uşor cu buricul unui deget pe un omoplat, acolo unde se afla semnul în forma unei cruci asemănătoare aceleia pe care o purta el la gât, doar ceva mai îngroşată şi de un roşu-sângeriu. — E numai un tatuaj. — În Ţara Făgăduinţei, numai conducătorul are voie să poarte un semn distinctiv pe corp. Atunci când este uns un nou rege sau o nouă regină şi când respectiva persoană ridică sabia de pe piatră, îi şi apare ca prin farmec semnul. Chiar aici, uite, îi arătă el, bătându-se uşor cu mâna pe bicepsul drept. Nu este semnul unei cruci, dar se zice că este pus acolo de către degetul zeilor. — Beton! Adică, excelent, îi explică ea, atunci când bărbatul se încruntase nedumerit. — Eu unul n-am văzut niciodată minunea asta. Femeia îşi înălţă fruntea. — Şi nu crezi decât ceea ce vezi cu ochii tăi? El ridică din umeri. — Mătuşa mea, mama Moirei, are un astfel de semn, însă ea a devenit regină înainte de a mă fi născut eu, aşa că personal eu unul n-am văzut cum i-a apărut semnul. — N-am mai auzit niciodată partea asta a legendei. Şi fiindcă tot îi era la îndemână, Blair îşi trecu un deget prin glazura de cremă de pe felia de tort din mâna lui Larkin şi apoi şi-l supse, delectându-se cu savoarea dulce înainte de a continua: Cred că nu orice poate să se ivească aşa, din senin. — Tu cum te-ai ales cu semnul tău? Nostim individ, se gândi Blair. Îl roade curiozitatea. Şi are nişte ochi nemaipomeniţi. Pare periculos, ca Will Robinson, îşi zise în sinea ei. Acel soi de tip distractiv care caută cu lumânarea tot felul de complicaţii. Iar ea, pur şi simplu, nu era făcută pentru a se complica – şi aflase asta pe propria ei piele. — M-am ales cu el contra cost. Multă lume se tatuează. Asta s-ar putea zice că este ca un fel de exprimare a personalităţii. Şi Glenna şi-a făcut un tatuaj. Blair mai bău din sticlă, uitându-se la el, în timp ce îi arăta cu mâna un loc din mijlocul spatelui ei, şi-i spunea: Cam pe-aici pe undeva îl are ea. Tatuajul ei reprezintă o pentagramă. Iar eu i l-am văzut atunci când am ajutat-o să se îmbrace pentru festivitatea cununiei. — Prin urmare, tatuajele astea sunt doar pentru femei? — Nu numai. Da’ de ce întrebi? Vrei şi tu unul? — Cred că am să mă abţin, îi răspunse Larkin, frecându-şi coapsa cu un aer absent. Blair îşi aminti cum îi smulsese ea însăşi săgeata înfiptă în el şi cum Larkin de-abia dacă scosese vreun sunet. Tipul nu era deloc slab de înger, în afară de faptul că avea nişte ochi minunaţi şi o curiozitate înnăscută. Nu era câtuşi de puţin nepriceput în luptă şi nu se plângea deloc după bătălie. — Te supără piciorul? — E puţin înţepenit şi mă doare un pic. Glenna este o foarte bună vindecătoare. Dar piciorul tău ce face? Blair îşi îndoi piciorul înapoi, lipindu-şi călcâiul de fesă, după care trase de el ostentativ. — E bine. Eu mă vindec repede – asta fiind o particularitate a familiei. Şi totuşi, nu mă vindec la fel de repede ca un vampir, ţinu ea să mai adauge. Însă vânătorii demonilor se vindecă mai repede ca un om de-al vostru obişnuit. Femeia îşi luă jacheta pe care şi-o aruncase pe masă, punându-şi-o pe ea ca să se apere de răcoarea dimineţii. — Vreau şi eu nişte cafea. — Mie nu-mi place cafeaua. Prefer coca-cola. Apoi fermecătorul bărbat îi aruncă un zâmbet irezistibil înainte de a o întreba: O să-ţi pregăteşti tu micul dejun? — Acuşica. Până atunci, mai am câteva lucruri de făcut. — Poate că o să ai amabilitatea să pregăteşti mâncare suficientă pentru două persoane, ce zici? — Poate. Era şi descurcăreţ omul, se gândi ea. Nu puteai să nu-i admiri abilitatea, îşi mai zise în sinea ei, după care rosti cu glas tare: Tu eşti ocupat acum? El nu răspunse imediat, ştiind că încerca să-şi petreacă în fiecare zi câte puţin timp şi cu miraculoasa invenţie numită televiziune. Era mândru să constate că învăţa noi limbaje. — Tocmai mă pregăteam să scot calul la plimbare, iar după aceea să-l hrănesc şi să-l ţesal. — Astăzi e lumină din belşug, şi totuşi, n-ar fi bine să intri în pădure neînarmat. — O să-l călăresc în câmp deschis. Aa, Glenna mă va întreba dacă n-am călărit cumva singur prin pădure. Nu-mi place s-o necăjesc şi s-o îngrijorez. N-ai vrea să călăreşti şi tu? — Socotesc că am călărit îndeajuns azi-noapte, mulţumită ţie. Înveselită, ea îi dădu un pumn uşor în piept şi îi zise pe un ton admirativ: Da’ ştiu că prinzi ceva viteză, nu glumă, băiete! — Dar şi tu ştii să conduci din şa. El se uită apoi din nou la pământul bătătorit de picioare şi încuviinţă: Ai dreptate. A fost o luptă grozavă. — Să ştii tu că da! Însă data viitoare, n-are să mai fie la fel de uşor. Larkin îşi ridică sprâncenele. — Prin urmare, de data asta zici că a fost uşor? — Comparativ cu ceea ce are să vină, poţi fi cât se poate de sigur. — Păi, atunci, zeii să ne apere şi să ne aibă în paza lor pe noi toţi. Şi dacă te-ai gândit să găteşti nişte ouă cu slănină, atunci e foarte bine. Poate că n-ar fi rău să mâncăm acum pe săturate, cât încă mai avem stomacuri pe care să le putem umple. Amuzant gând, îşi zise Blair, pe când intra în casă. Amuzant pe naiba, dacă el chiar intenţionase să glumească! Femeia nu cunoscuse niciodată pe nimeni atât de detaşat ca Larkin, în materie de viaţă şi de moarte. Nu era resemnat. Ea fusese crescută în spiritul resemnării în faţa inevitabilului, nu bărbatul acela – ci doar cu un fel de convingere că el urma să trăiască, dacă asta opta să facă, până ce şi-ar fi sfârşit în mod voluntar viaţa. Ea admira acest mod de abordare a respectivei idei. Blair fusese astfel educată, încât să fie în permanenţă conştientă de faptul că monstrul de sub pat era real şi că acesta nu aştepta decât un singur moment de neatenţie din partea ta ca să te muşte letal de beregată. Şi femeia cea războinică era pregătită să amâne şi să îndepărteze oricând un asemenea moment, atâta vreme cât avea să fie în stare să se ridice în picioare şi să se lupte, să hăcuiască şi să dea foc, scoţând în felul acesta din circulaţie cât mai mulţi vampiri era omeneşte posibil, deoarece, dincolo de forţă, de inteligenţă şi de continuele antrenamente, se afla convingerea ei fermă că altminteri, într-o nefericită zi şi în cine ştie ce mod şi împrejurare, ea ar fi urmat să nu mai fie îndeajuns de iute, de isteaţă şi de norocoasă. Iar atunci, monstrul avea s-o învingă. Şi totuşi, întotdeauna existase un echilibru în această privinţă – între demon şi vânătorul acestuia, fiecare dintre cei doi constituind o pradă pentru celălalt. Acum, însă miza era cu mult mai ridicată, până la un înspăimântător nivel universal, se gândi Blair, în timp ce punea de cafea. Nu avea în sânge doar simţul datoriei şi tradiţia de aproape un blestemat de mileniu. Acum, era vorba despre o luptă pentru salvarea întregii omeniri. Ea se afla aici, cu acest mic şi straniu grup – dintre care doi, un vampir şi un magician, îi erau strămoşi – ca să poarte bătălia bătăliilor. Îşi zise în sinea ei că mai erau două luni până la Halloween, până la Samhain şi la răfuiala finală, pe care o prorocise zeiţa. Trebuia ca ei să fie pregătiţi, se gândi Blair, în timp ce îşi turna prima ceaşcă de cafea. Fiindcă altfel nu mai exista nicio ieşire. Femeia urcă apoi cu cafeaua sa la etaj şi intră la ea în cameră. Din punct de vedere al ambianţei, aceasta semăna mult cu apartamentul ei din Chicago, în care locuise pe parcursul ultimului an şi jumătate. Patul avea la unul dintre capete o tăblie înaltă şi dragoni sculptaţi pe fiecare latură. Orice femeie s-ar fi putut simţi în acel pat ca o prinţesă vrăjită – dacă s-ar fi aflat într-o stare adecvată de spirit. În ciuda faptului că respectiva casă aparţinea unui vampir, exista acolo şi o oglindă lată, cu o ramă groasă din lemn de mahon. Şifonierul ar fi putut înghiţi până şi de trei ori mai multe haine decât îşi adusese Blair cu ea, aşa că femeia îşi ţinea în el armele pe care le folosea mai puţin şi îşi îndesase veşmintele de călătorie în comoda cu sertare. Pereţii erau zugrăviţi într-o nuanţă mohorâtă de prune brumării, iar tablourile atârnate pe ei înfățișau peisaje împădurite, în amurg sau înainte de ivirea zorilor, aşa că încăperea părea să fie cufundată într-o perpetuă umbră, dacă draperiile erau închise. Însă acest lucru n-o deranja. Ea trăise o mare parte din viaţa ei între umbre. Şi totuşi, Blair trase în acel moment draperiile, ca să lase să pătrundă lumina dimineţii, după care se aşeză la micul şi minunatul pupitru, pentru a-şi verifica e-mailul pe laptopul ei. Femeia nu-şi putu controla mica pâlpâire de speranţă şi nici n-o putu opri să se stingă, atunci când constată că nu primise niciun mesaj de răspuns din partea tatălui său. Nimic nou, îşi zise în sinea ei şi se rezemă de spătarul scaunului. El călătorea, pe undeva prin America se Sud, din câte ştia ea. Şi ştia asta doar pentru că îi spusese fratele ei. Trecuseră deja şase luni de când pierduse orice contact cu tatăl ei şi nici acest lucru nu constituia o noutate. Îndatoririle lui faţă de ea fuseseră îndeplinite cu ani în urmă, după părerea lui. Şi poate că avea şi dreptate să considere astfel. El o învăţase tot ce ştia şi o antrenase, deşi ea nu ajunsese niciodată suficient de pregătită încât să merite laudele lui. Ea, pur şi simplu, nu era înzestrată cu echipamentul potrivit pentru asta. Nu i se născuse un fiu, ci o fiică. Dezamăgirea pe care o simţise el atunci când constatase că o fetiţă îi moştenise harul a fost atât de profundă, încât nici nu s-a mai ostenit să şi-o ascundă vreodată. Nu era Sean Murphy omul care să-şi mascheze nemulţumirile de orice fel. Iar de când împlinise fiica sa vârsta de optsprezece ani, el îşi cam luase mâna de pe ea. Blair îşi călcă pe suflet şi îi trimise prin e-mail un al doilea mesaj, deşi el nu catadicsise să-i răspundă nici măcar la primul. Îi transmisese acel prim e-mail înainte de a fi plecat spre Irlanda, pentru a-l anunţa că se pregătea ceva, că urma o mare zguduire, iar ea avea nevoie de sfatul lui. Prea mult îi căutase atunci în coarne, se gândi ea acum, mai ales atunci când încercase din nou, după sosirea ei la destinaţie, să-i comunice faptul că zguduirea era una majoră. El îşi avea propria lui viaţă, modul său unic de a se comporta şi niciodată nu pretinsese altceva. Era problema ei că râvnea să aibă mereu aprobarea lui. Femeia renunţase cu multă vreme în urmă să mai încerce să-i câştige iubirea. Blair opri calculatorul, îşi trase pe ea un tricou şi se încălţă cu nişte adidaşi. Se hotărî să meargă în sala de antrenament, ca să-şi alunge acolo frustrarea şi să-şi recapete pofta de mâncare, trăgând de fiare şi ridicând greutăţi. Casa aceea, după cum i se spusese, era chiar cea în care se născuseră Hoyt şi fratele acestuia, Cian, pe la începutul secolului al doisprezecelea. Bineînţeles că ea mai fusese între timp modernizată şi extinsă, însă Blair putea să-şi dea seama după structura iniţială a construcţiei că familia Cionaoith deţinuse o avere considerabilă. Desigur că Cian avusese nevoie de aproape un mileniu ca să-şi strângă propria lui avere, pentru a achiziţiona din nou casa. Şi asta, deşi din frânturile pe care le reconstituise, Blair dedusese că el nu locuia acolo. Blair nu obişnuia să stea la discuţii cu vampirii, ci doar îi omora. Dar în privinţa lui Cian, făcea o excepţie. Din raţiuni care femeii nu-i erau pe de-a-ntregul limpezi, şi Cian se lupta cu vampirii, ba chiar patronând într-o oarecare măsură mica lor escapadă războinică. Iar, în plus, ea văzuse şi maniera în care se luptase el în noaptea trecută, cu o ferocitate cumplită. Loialitatea lui faţă de ei şi înverşunarea lui în bătălie puteau fi elementele care înclinaseră în favoarea lor balanţa victoriei. Femeia urcă treptele scării cotite de piatră spre ceea ce fusese cândva un hol măreţ, apoi, în anii din urmă, o enormă sală de bal, în prezent, spaţiul acela generos servindu-le lor drept un ideal loc de antrenament. Ea se opri brusc în pragul respectivei încăperi, atunci când dădu înăuntru cu ochii de verişoara lui Larkin, Moira, care făcea acolo extensii pentru muşchii pectorali, cu greutăţi de două kilograme şi jumătate. Femeia din Ţara Făgăduinţei îşi împletise părul castaniu peste cap într-o coadă groasă care îi ajungea până-n talie. Sudoarea i se prelingea pe tâmple şi îi închidea la culoare spatele tricoului alb pe care îl purta. Ochii ei, de o nuanţă cenuşie, priveau drept înainte, concentraţi, presupuse Blair, asupra cine ştie cărui lucru care ar fi ajutat-o să-şi continue cu conştiinciozitate exerciţiile. Blair estima că Moira trebuia să aibă înjur de un metru şi şaizeci de centimetri înălţime şi poate de-abia vreo cincizeci de kilograme în greutate, şi asta cântărită după ce ar fi ieşit dintr-un lac cu hainele ude. Însă era neînfricată. Iar vitejia atârna mult în balanţă, în concepţia lui Blair. Ceea ce i se păruse la început că era doar o agitaţie ca de şoricel a Moirei, de fapt, era în realitate o permanentă vigilenţă asociată cu o atenţie încordată. Micuţei femei nu-i scăpa absolut nimic. — Credeam că mai eşti încă în pat, i se adresă Blair, pe când se apropia. Moira lăsă jos greutăţile, după care îşi şterse cu antebraţul transpiraţia de pe frunte. — M-am sculat de curând. Vrei cumva să foloseşti camera? — Da, dar există aici spaţiu berechet pentru noi amândouă. Blair înaintă şi îşi alese nişte greutăţi de cinci kilograme fiecare. Văd că în dimineaţa asta nu te-ai mai cufundat în lectura cărţilor. — Păi… Moira oftă şi îşi întinse braţele, aşa cum fusese instruită să facă. Şi-ar fi dorit ca şi braţele ei să fie la fel de musculoase ca acelea ale lui Blair, însă nimeni nu i le-ar mai fi considerat catifelate. Mi-am început aici ziua, înainte de a mă duce în bibliotecă. Şi, în general, înainte de a se mai fi trezit şi altcineva în casă. — Foarte bine. Curioasă, Blair se uită la Moira, în timp ce îşi lucra tricepşii. Dar de ce faci tu asta pe ascuns? — Nu ţin niciun secret în privinţa asta. Nu chiar un secret propriu-zis. Moira luă o sticlă cu apă şi îi deşurubă capacul. Apoi înşurubă capacul la loc. Sunt cea mai firavă şi mai bicisnică dintre noi toţi. Nu-i necesar ca tu sau Cian să-mi spuneţi asta verde în faţă – cu toate că, din când în când, câte unul dintre voi îmi mai dă de înţeles acest lucru. Lui Blair i se puse un mic nod în gât înainte de a-i da replica Moirei: — Iar aşa ceva nu-ţi poate face nicio plăcere. Aş vrea să ştii că îmi pare rău, fiindcă eu ştiu cum este să fii complet desconsiderată, atunci când îţi dai toată silinţa. — Toată silinţa mea nu este pe deplin satisfăcătoare, aşa-i? Nu, eu n-am nevoie de păreri de rău, continuă ea, înainte ca Blair să apuce să mai zică ceva. E greu să auzi spunându-ţi-se că ai deficienţe, însă asta-i situaţia mea – cel puţin până acum. Astfel că dimineţile urc aici devreme şi ridic afurisitele astea de porcării, după cum mi-aţi arătat voi. Nu vreau să mai fiu în continuare cea mai prăpădită, cea în privinţa căreia trebuie să-şi facă ceilalţi atâtea griji. — Încă n-ai o masă musculară prea mare, dar stai bine în privinţa vitezei. Şi eşti absolut genială la tragerile cu arcul. Dacă n-ai fi fost înzestrată cu această pricepere, atunci lucrurile ar fi putut lua o altă întorsătură azi-noapte. — În timpul meu liber, muncesc ca să-mi înlătur slăbiciunile şi să-mi sporesc forţa. Asta-i ceea ce mi-ai spus tu – şi m-am înfuriat la auzul cuvintelor tale, până când am înţeles înţelepciunea lor. Iar acum nu mai sunt înfuriată. Ştii bine cum să antrenezi. King era… El era ceva mai îngăduitor cu mine, probabil ca oricare alt bărbat. Un adevărat as în domeniu, adăugă Moira, cu multă părere de rău în ochi. Şi unul care îmi purta o mare afecţiune, tocmai fiindcă eu eram cea mai mică dintre toţi. Blair nu-l cunoscuse pe King, prietenul lui Cian, cel care fusese capturat şi apoi omorât de către Lilith. Şi care, după aceea, fusese preschimbat în vampir şi trimis înapoi printre oameni. — Poţi să n-ai nicio îndoială că eu una n-o să te cocoloşesc câtuşi de puţin, ţinu Blair s-o asigure pe Moira.   După ce termină şirul de exerciţii cu greutăţile şi făcu un duş rapid, Blair simţi că îi revenise apetitul. Se hotărî să-şi pregătească ceva care îi plăcea foarte mult şi se apucă să-şi adune cele necesare pentru a face pâine franţuzească prăjită sau, altfel spus, nişte friganele. Aruncă într-o tigaie nişte slănină irlandeză pentru a-şi asigura aportul de proteine şi selectă la playerul ei MP3 melodia Green Day (Ziua cea verde). Aceasta era o piesă muzicală în acordurile căreia se putea găti în mod plăcut orice mâncare. Femeia îşi turnă şi cea de-a doua ceaşcă de cafea, după care sparse câteva ouă într-un castronaş şi le bătu spumă. Tocmai amesteca aluatul, când în pragul uşii îşi făcu apariţia şi Larkin. Acesta se opri brusc şi se uită la playerul ei. — Ce este asta? — Este un – cum aş putea să-ţi explic mai clar? Un mod de a fluiera în timp ce lucrezi. — Nu, nu la aparat mă refer. Sunt atât de multe din astea, că nu le pot ţine minte chiar pe toate. Dar ce fel de sunet se aude? — Ooo, păi, e o muzică populară. Muzică rock – mai precis, hard-rock. El începu să rânjească, ţinându-şi capul ridicat în timp ce asculta. — Rock, repetă bărbatul. Îmi place cum sună. — Cui ar putea să nu-i placă? În dimineaţa asta nu fac omletă, ci pregătesc de mâncare pâine franţuzească prăjită, adică friganele. — Pâine prăjită? Dezamăgirea care i se citea pe faţă alungă expresia de plăcere la auzul muzicii. Doar pâine coaptă? — Nu numai atât. Iar, în plus, atunci când gătesc eu, tu eşti nevoit să te mulţumeşti doar cu ceea ce-ţi prepar, altminteri îţi faci singur altceva care să-ţi placă mai mult. — Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, fiindcă te pricepi să găteşti. Tonul lui era atât de îndurerat, încât ea se abţinu cu greu să nu izbucnească în râs. — Ai încredere în mine şi mergi pe mâna mea în privinţa asta. Am văzut eu cam ce anume îţi place să mănânci, băiete. Te asigur că, la fel de mult ca şi muzica rock, o să-ţi placă şi ceea ce-ţi prepar eu acum, mai ales dacă o să-i pui pe deasupra şi nişte unt şi sirop. O să fie gata imediat. Ce-ar fi să întorci între timp bucăţile de slănină în tigaie? — Trebuie mai întâi să mă spăl. Tocmai am curăţat de bălegar grajdul şi celelalte anexe şi încă nu pot să ating nimic. Ea ridică o sprânceană, pe când el ieşea precipitat din încăpere. Îl văzuse deja eschivându-se în toate modalităţile posibile de la îndatoririle din bucătărie şi trebuia să recunoască faptul că dădea dovadă de şiretenie de fiecare dată. Resemnată, Blair întoarse tot ea slănina, după care înfierbântă pe foc şi o a doua tigaie. Tocmai se pregătea să înmoaie prima bucată de pâine, când auzi nişte glasuri. Proaspăt căsătoriţii se treziseră şi ei, îşi dădu ea seama, şi lăsă deoparte aluatul, pentru a-i întâmpina. Păreau extrem de degajaţi. Era o atitudine firească din partea Glennei, îşi zise Blair în sinea ei. Glenna intră în bucătărie, îmbrăcată într-un pulover de un verde ca de salvie şi nişte jeanşi negri, iar părul ei de un roşu-aprins era lăsat liber. În cazul ei, urbanitatea precumpănea asupra caracterului relaxat, de provincie, presupuse Blair. Iar, dacă mai adăugai şi frumoasa îmbujorare a unei femei căreia în mod evident îi plăceau hârjonelile matinale, aveai imaginea ei completă. Glenna nu prea semăna cu o femeie capabilă să pună pe fugă o întreagă ceată de vampiri, scoţând crunte urlete de luptă şi agitând în văzduh o bardă războinică, însă exact asta făcuse. — Mmm, friganele? Parcă mi-ai fi citit gândurile. Îndreptându-se spre ibricul de cafea, Glenna o mângâie în trecere uşor şi absent pe Blair pe un braţ şi se oferi: Vrei să-ţi dau o mână de ajutor? — Mă descurc şi singură. Tu deja ţi-ai luat partea leului în privinţa robotelii din bucătărie, iar eu mă pricep la micul dejun mai bine decât la prepararea cinei. Doar mi s-a părut mie sau chiar l-am auzit şi pe Hoyt? — El se afla imediat în urma mea. Vorbeşte acum cu Larkin despre cal. Cred că Hoyt este puţin deranjat de faptul că n-a ajuns el la Vlad înaintea lui Larkin. E foarte bună cafeaua. Ai dormit bine? — Am dormit buştean, vreme de vreo două ore. Blair înmuie felia de pâine, o puse apoi la prăjit în tigaia încinsă, să sfârâie, şi continuă: Apoi, nu ştiu de ce, dar m-am trezit într-o stare de agitaţie cumplită şi n-am mai putut adormi. Parcă eram în priză. Ea îi aruncă Glennei o privire, adăugând: Şi nici n-aveam unde să-mi consum excesul de energie, spre deosebire de mireasă. — Sunt nevoită să recunosc că mă simt extrem de liniştită şi de relaxată în dimineaţa asta. Cu o excepţie. Tresărind uşor, Glenna îşi masă bicepsul braţului drept. Am senzaţia că jumătate de noapte am mânuit un baros greu. — Şi barda de luptă este o unealtă suficient de grea. Iar tu ai făcut cu ea o treabă foarte bună. — Nu ştiu dacă aşa stau lucrurile. Dar n-am chef să mă mai gândesc acum la asta – cel puţin până nu mănânc mai întâi. Răsucindu-se, Glenna deschise dulapul de farfurii şi întrebă: Ştii tu cât de des am luat eu un astfel de mic dejun – cu friganele şi cu şuncă prăjită – înainte să înceapă toată povestea asta? — Nu. — Niciodată. Absolut niciodată, accentuă ea, zâmbind în colţul gurii. Am avut grijă de greutatea mea ca şi când, ei bine, ca şi când de acest lucru ar fi depins soarta întregii lumi. — Acum te antrenezi din greu. Blair întoarse felia de pâine, pentru a o prăji şi pe cealaltă parte. Trebuie să-ţi completezi necesarul de carburant. Dacă vei creşte în greutate cu câteva kilograme, îţi pot garanta că vei adăuga pe tine numai muşchi. — Blair, îi zise Glenna, uitându-se către uşă pentru a se asigura că Hoyt nu intrase încă. Tu ai în domeniul ăsta mai multă experienţă decât oricare dintre noi ceilalţi. Aş vrea ca măcar deocamdată lucrul acesta să rămână doar între noi două, dar ai putea să-mi spui cu sinceritate cum ne-am descurcat noaptea trecută în luptă? — Am supravieţuit cu toţii, rosti sec Blair, continuând să scoată friganele rumene pe o farfurie şi să prăjească alte felii de pâine cu glazură de ouă bătute. Asta-i concluzia finală. — Dar… — Glenna, o să-ţi vorbesc pe şleau. Blair se întoarse, rezemându-se cu spatele de masă pentru o clipă, în timp ce pâinea sfârâia mai departe în tigaie şi răspândea arome plăcute în atmosferă. Nu m-am mai confruntat niciodată până acum cu aşa ceva. — Şi totuşi, tu faci asta – adică îi vânezi – de ani şi ani de zile. — Ai dreptate. Însă n-am mai văzut niciodată atât de mulţi adunaţi în acelaşi timp la un loc, şi nici nu i-am văzut vreodată aşa de bine organizaţi ca acum. Glenna respiră adânc. — Asta nu poate fi considerată drept o veste bună. — Bună, rea, asta-i situaţia! Din câte ştiu eu din experienţa mea de până acum – nu s-a mai întâmplat niciodată ca dihăniile astea să trăiască, să lucreze sau să lupte în grupuri mari. Am luat legătura cu mătuşa mea şi am întrebat-o şi pe ea ce părere are despre asta, iar ea mi-a spus acelaşi lucru. Ei sunt ucigaşi şi pot călători, vâna şi chiar locui împreună în găşti. Dar în găşti mici, conduse de câte un element dominant alpha, masculin sau feminin. Niciodată nu i-am văzut acţionând astfel. — Nu ca o armată, murmură Glenna. — Nu într-o structură organizată. Iar ceea ce am văzut noi azi-noapte a fost un adevărat escadron – adică o mică secţiune dintr-o veritabilă armată. Şi, ceea ce e mai important, ei s-au arătat dispuşi să moară pentru ea, pentru Lilith, acest lucru fiind o chestiune de forţă. — Bine. Bine, zise Glenna, în timp ce punea masa. Aşa-mi trebuie; am primit ceea ce am meritat, dacă ţi-am cerut să-mi vorbeşti cu sinceritate. — Hei, fruntea sus! Nu uita că am supravieţuit, da? Asta-i o victorie. — Bună dimineaţa, îi spuse Hoyt lui Blair, în timp ce intra în încăpere. Apoi privirea lui se îndreptă direct spre Glenna. Ei aveau acelaşi colorit în obraji, se gândi Blair, adică ea şi cu strămoşul ei de-atâtea generaţii. Ea, magicianul şi fratele geamăn al acestuia, vampirul, împărtăşeau aceeaşi ascendenţă şi aceleaşi origini, iar acum şi această misiune, presupuse femeia. Soarta era în mod neîndoielnic cât se poate de capricioasă, blestemata! — Voi doi cu siguranţă radiaţi de fericire, le zise ea, atunci când Glenna îşi ridicase privirea, căutând buzele lui Hoyt. Practic, aveţi nevoie de umbrele mele. — Ei îşi apără ochii de soare şi sunt o expresie vie a modei sexy, îi replică Hoyt, făcând-o să râdă. — Ia loc! Femeia opri muzica, după care aduse la masă platoul încărcat cu vârf. Am făcut de mâncare pentru o întreagă armată, socotind că aşa ceva chiar şi suntem, de fapt. — Pare a fi un ospăţ în toată regula. Îţi mulţumim. — Mi-am îndeplinit doar partea mea din îndatorire, spre deosebire de unii dintre noi, care se cam fofilează şi trag mereu chiulul, întâmpină ea, scuturând din cap, apariţia perfect sincronizată a lui Larkin. Ai sosit exact la ţanc, i se adresă Blair. Bărbatul avea o expresie nevinovată şi în acelaşi timp prietenoasă. — Mâncarea este deja gata? Mi-a luat ceva mai mult timp să ajung înapoi, dat fiind faptul că am trecut şi pe la Moira ca să-i spun că micul dejun este în curs de pregătire. Ce privelişte plăcută! — Acum că tot te-ai uitat, apucă-te să şi înfuleci. Şi Blair puse pe o farfurie patru friganele pentru el. După aceea însă, tu şi cu verişoara ta aţi face foarte bine să spălaţi şi vasele.  

Iubire peste timp de Nora Roberts Capitolul 1 Clădirea cea veche se pregătea de culcare. Sub cerul inundat de stele, zidurile ei albe străluceau, amintind că străjuia Piaţa Boonsboro de peste două secole. Chiar şi intersecţiile se liniştiseră, tolănindu-se în amestecul de lumini şi umbre. Toate ferestrele şi vitrinele dinspre Main Street păreau adormite, bucuroase să se poată odihni sub mângâierea nopţii de vară. La fel ar fi trebuit să facă şi ea, se gândi Hope. Să se adune, să se tolănească. Să doarmă. Asta ar fi fost o alegere înţeleaptă, iar Hope se considera o femeie înţeleaptă. Ziua cea lungă o epuizase, şi în zori, Carolee urma să-şi facă minunata apariţie pentru a pregăti micul dejun. Hangiţa putea să se ducă la culcare. Oricum, nu era nici măcar miezul nopţii. Pe când locuia şi lucra în Georgetown, rareori reuşea să se retragă mai devreme. Desigur, pe atunci conducea hotelul Wickham şi dacă n-avea de rezolvat vreo criză minoră sau solicitarea vreunui client, ieşea într-unul dintre nenumăratele cluburi deschise până târziu. Orăşelul Boonsboro, ascuns la poalele colinelor ce străjuiesc munţii Blue Ridge din Maryland, avea, cu siguranţă, o istorie bogată şi legendară, avea farmecul său propriu – datorat, printre altele, şi hanului renovat pe care îl conducea Hope –, însă nu era faimos pentru viaţa de noapte. Asta urma să se schimbe după ce se inaugurau restaurantul şi berăria prietenei sale Avery. Şi era chiar amuzant să vezi ce scosese energica Avery McTavish din noul ei proiect, situat vizavi de propria pizzerie. Înainte de sfârşitul verii, Avery avea să se împartă între conducerea celor două localuri, îşi zise Hope. Şi oamenii mai spuneau despre ea că n-avea stare. Aruncă o privire prin bucătărie: era curată ca un pahar, caldă şi primitoare. Tăiase deja fructele, verificase proviziile, umpluse frigiderul. Deci totul era pregătit pentru Carolee, care urma să prepare micul dejun pentru oaspeţii care acum se retrăseseră în camerele lor. Îşi terminase hârtiile, verificase toate uşile şi-şi făcuse rondul pentru a se asigura că totul era în regulă. Treaba era încheiată, şi cu toate astea nu era pregătită să se retragă în apartamentul ei de la etajul al treilea. În schimb, îşi turnă un pahar generos de vin şi mai dădu o ultimă tură prin hol, stingând candelabrul de deasupra mesei centrale împodobite cu un aranjament floral de mare efect. Trecu pe sub tavanul arcuit, verifică încă o dată uşa de la intrare şi se îndreptă spre scări. Urcând, îşi plimbă degetele cu plăcere pe balustrada din fier. Fusese deja în bibliotecă, însă vru să mai arunce o privire. Vreun oaspete s-ar fi putut strecura acolo pentru un pahar de whisky ori pentru vreo carte. Dar încăperea era tăcută, liniştită ca toate celelalte. Avea oaspeţi pe acest etaj. Domnul şi doamna Vargas – Donna şi Max – căsătoriţi de 27 de ani. Sejurul la han, în camera numită „Nick & Nora“, fusese un cadou aniversar pentru Donna de la fiica lor. Şi ce dar frumos, nu-i aşa? Ceilalţi clienţi, cazaţi un etaj mai sus, în camera numită „Westley & Buttercup“, aleseseră hanul pentru noaptea nunţii lor. Îi plăcea să creadă că mirii, April şi Troy, aveau să păstreze amintiri frumoase şi vii legate de locul acela. Verifică uşa ce dădea spre terasa de la etajul al doilea, apoi, fără să stea pe gânduri, o descuie şi păşi în noapte. Cu paharul în mână, traversă terasa lată, pardosită cu lemn, şi se sprijini de balustradă. Vizavi, apartamentul de deasupra pizzeriei Vesta era cufundat în întuneric – era gol, acum că Avery se mutase cu Owen Montgomery. Putea recunoaşte (cel puţin în sinea ei) că-i lipseau momentele când se uita vizavi, ştiind că prietena ei era acolo, chiar peste Main Street. Avery era însă acolo unde trebuia să fie, hotărî Hope: alături de Owen, primul şi, după cum se dovedise, ultimul ei prieten. Că tot venise vorba de poveşti romantice. Iar ea urma să o ajute la pregătirea nunţii – mireasă de mai, flori de mai – chiar acolo, în grădină, unde fusese şi nunta lui Clare în primăvara trecută. Amintindu-şi de asta, Hope privi de-a lungul străzii, către librărie. „Turn the Page“ constituise un risc pentru Clare, pe atunci o tânără văduvă cu doi copii şi altul pe drum. Ea reuşise însă. Clare avea harul de a face lucrurile să meargă. Acum era Clare Montgomery, soţia lui Beckett. Şi în prag de iarnă, aşteptau cu nerăbdare venirea pe lume a noului membru al familiei. Ciudat, nu-i aşa, cum prietenele ei cele mai bune locuiau la Boonsboro de-atâta vreme, iar ea se întorsese de-abia de un an – nici acela întreg. Noua figură a oraşului. Acum, din toate trei, ea era singura rămasă acolo, chiar în inima oraşului. Se simţea stânjenită pentru că îi era dor de ele, deşi le vedea aproape zilnic, dar în nopţile lipsite de tihnă îşi dorea, măcar un pic, să mai fie împreună. Atât de multe se schimbaseră, pentru ele toate, în ultimul an! Fusese perfect mulţumită la Georgetown, cu locuinţa ei, serviciul şi rutina ei. Cu nemernicul de Jonathan, care o înşelase. Avusese planuri bune, serioase, temeinice. Îşi găsise locul la Wickham. Cunoştea perfect mersul şi cerinţele afacerii şi făcuse o treabă foarte bună pentru familia Wickham şi pentru fiul lor, trădătorul nemernic de Jonathan. Plănuise să se mărite cu el. Nu, nu fusese nicio logodnă oficială, nicio promisiune concretă, dar discutaseră despre viitor şi despre căsătorie. Nu era o proastă. În tot acel timp însă – cel puţin în ultimele câteva luni – cât fuseseră împreună şi împărţiseră patul (al ei sau al lui), el se văzuse cu altcineva. Cineva din clasa lui socială, se gândi ea cu amărăciune. O femeie care nu lucra 10-12 ore pe zi (uneori chiar mai mult) ca să conducă acel hotel de lux, ci îşi permitea să-i fie clientă, ba chiar într-unul din cele mai somptuoase apartamente. Nu, nu era o proastă, dar fusese mult prea încrezătoare şi umilitor de şocată când Jonathan îi spusese că avea să-şi anunţe logodna – cu altcineva – chiar în ziua următoare. Şocată şi umilită, îşi aminti, cu atât mai mult cu cât în clipa aceea erau amândoi dezbrăcaţi, în patul ei. Apoi el fusese şocat şi umilit când ea îi spusese să se ducă naibii. Chiar nu înţelesese de ce relaţia lor trebuia să se schimbe. Acel episod atrăsese după sine o mulţime de schimbări. Acum era directoarea hanului din Boonsboro şi locuia într-un orăşel din Maryland, suficient de departe de strălucirea marii metropole. Nu-şi petrecea puţinul timp liber organizând serate sofisticate ori cutreierând magazinele în căutarea pantofilor sau a rochiei perfecte pentru următorul eveniment. Dacă îi era dor de toate astea? De buticul ei preferat, de restaurantul la care lua prânzul, de superbele tavane înalte şi de curtea interioară înconjurată de flori a casei de la Georgetown? Ori de stresul şi de emoţia cu care pregătea hotelul pentru vizitele demnitarilor, celebrităţilor, mogulilor din lumea afacerilor? Uneori, da, recunoştea asta. Dar nu atât de des cum s-ar fi aşteptat şi nu atât de mult cum ar fi crezut. Fusese mulţumită de viaţa ei personală, avusese destule provocări profesionale, iar la Wickham îşi găsise locul. Însă în ultimele câteva luni descoperise ceva. Aici nu era doar mulţumită, era fericită. La han nu era doar locul ei, era căminul ei. Pentru asta trebuia să le mulţumească prietenelor ei şi fraţilor Montgomery, alături de mama lor. Justine Montgomery o angajase imediat. Pe atunci Hope n-o cunoştea pe Justine atât de bine, aşa că oferta ei spontană o surprinsese. Cu toate acestea, deşi o fire extrem de calculată, acceptase fără să reflecteze. Pe o scară de la 1 la 10 şi-ar fi dat nota 6? Mai curând nota 9, cel puţin. Nu regreta absolut deloc impulsul de moment. S-o ia de la capăt nu făcea parte din planurile ei, dar se pricepea la ajustarea planurilor din mers. Datorită familiei Montgomery, hanul restaurat în chip desăvârşit (şi cu mari eforturi) reprezenta acum căminul şi cariera ei. Se plimbă pe terasă, verificând ghivecele suspendate şi aranjând meticulos scaunele. — Şi-mi place fiecare clipă din viaţa mea de acum, şopti. Uşa care dădea spre apartamentul „Elizabeth & Darcy“ se deschise încet. Parfumul de caprifoi inundă aerul nopţii. Mai era cineva care n-avea somn, se gândi Hope. Însă chiar n-avea idee dacă fantomele dorm. Se îndoia că spiritul în cinstea căruia îşi denumise camera preferată „Elizabeth“ avea să-i răspundă la această întrebare. Până acum, Lizzy nu se ostenise să-i vorbească. Zâmbi la acest gând şi sorbi din vin. — Ce noapte frumoasă! Mă gândeam cât de diferită e viaţa mea acum şi cât de tare mă bucur că e aşa. Vorbea într-un mod simplu, prietenos. La urma urmelor, cercetările pe care ea şi Owen le făcuseră asupra oaspetelui lor permanent arătaseră că Lizzy – ori Eliza Ford, pe numele ei complet – făcea pare din arborele genealogic al lui Hope. — Avem miri în apartamentul W&B. Par atât de fericiţi, de timizi, de neexperimentaţi, într-un fel. Perechea din N&N îşi sărbătoreşte cea de-a 58-a aniversare. Ei nu par neexperimentaţi, însă bucuria se citeşte pe chipurile lor, şi sunt extraordinar de drăguţi şi de liniştiţi. Mă bucur că le pot oferi un loc special în care să-şi sărbătorească iubirea. Mă pricep la asta. Tăcerea rămase neatinsă, dar Hope putea simţi prezenţa. O prezenţă prietenoasă, aşa i se părea. Prietenoasă în mod ciudat. Două femei treze în miez de noapte, privind întunericul. — Carolee ajunge aici devreme. O să se ocupe de micul dejun, iar eu sunt liberă. Îşi ridică paharul. Puţin vin, puţină introspecţie, niscai autocompătimire, până ce am tras concluzia că n-am de ce să-mi plâng de milă. Zâmbind, mai luă o înghiţitură. Deci, un pahar de vin bun. Acum, c-am rezolvat tot, o să merg la culcare. Totuşi, mai zăbovi încă puţin în liniştea nopţii de vară, învăluită în parfumul caprifoiului.   Când Hope coborî de dimineaţă, parfumul era al cafelei proaspete, al şuncii prăjite şi, dacă nasul nu-i juca feste, al clătitelor lui Carolee, cu mere şi scorţişoară. Auzea discuţiile discrete din camera de zi. Donna şi Max vorbeau despre posibilitatea de a mai hoinări prin oraş înainte de a pleca spre casă. Se îndreptă către bucătărie să-i dea o mână de ajutor lui Carolee, în caz că avea nevoie. La începutul verii, sora lui Justine îşi tunsese scurt părul de un blond strălucitor, iar bretonul jucăuş îi acoperea ochii veseli de culoarea alunei. Acum o privi cu prefăcută severitate pe nou-venită, dojenind-o cu degetul arătător. — Ce cauţi aici, domnişoară? — E aproape 10. — Şi e dimineaţa ta liberă. — Pe care până acum am petrecut-o dormind până la 8, făcând yoga şi tăind frunză la câini. Îşi turnă o ceaşcă de cafea şi închise ochii, murmurând: Prima cafea pe ziua de azi. Cum se face că întotdeauna este cea mai bună? — Habar n-am. Eu încă mă străduiesc să trec la ceai. Darla ţine o cură de dezintoxicare şi se dă de ceasul morţii să mă convingă şi pe mine. Carolee vorbea despre fiica ei cu o afecţiune amestecată cu exasperare. Chiar îmi place amestecul acela de ceai, „Titania & Oberon“. Dar… nu-i cafea. — Nimic nu-i mai bun decât cafeaua. — Tu ai zis-o. Ea de-abia aşteaptă să se deschidă clubul de sport. Zice că dacă nu mă înscriu la cursurile de yoga, mă înscrie ea şi mă târăşte până acolo. — O să-ţi placă yoga. Hope se amuză la vederea suspiciunii şi neliniştii din ochii lui Carolee. Serios. — Nu ştiu ce să zic. Tânăra luă cârpa şi reîncepu să lustruiască blatul de granit. Familia Vargas a fost încântată de cameră. Ca de obicei, a făcut furori baia, mai ales toaleta magică. N-am auzit încă nicio vorbuliţă de la miri. — Ar fi fost o dezamăgire să auzi. Hope îşi aranjă părul. Spre deosebire de Carolee, ea încerca să-l lase să crească după ce, în ultimii doi ani, îl purtase scurt şi ţepos. Vârfurile negre, lucioase îi atingeau acum maxilarul, îndeajuns încât să fie deranjante. — Mă duc să văd dacă Donna şi Max au nevoie de ceva. — Lasă-mă pe mine, zise Hope. Oricum vreau să le dau bună dimineaţa şi cred c-am să dau o fugă şi până la librărie să o salut pe Clare, dacă tot e dimineaţa mea liberă. — Am văzut-o aseară la clubul de lectură. Are cea mai drăgălaşă burtică din lume. Am destul aluat în caz că mirii mai vor clătite. — O să le spun. Se duse în sufragerie, unde făcu puţină conversaţie cu oaspeţii, verificând totodată, discret, dacă mai erau destule fructe, cafea şi suc. Odată ce se lămuri că totul era în regulă, se repezi în sus pe scări să-şi ia poşeta; tocmai atunci dădu peste miri, care intrau de pe terasa din spate. — Bună dimineaţa. — Bună dimineaţa. Mireasa purta pe chip acea strălucire a unei luni de miere desăvârşite. Asta-i cea mai frumoasă cameră din lume. M-am îndrăgostit de ea. M-am simţit ca o prinţesă. — Aşa să fie, zise Hope, făcându-i pe amândoi să râdă. — E foarte interesant modul în care fiecare cameră a fost botezată şi decorată pentru cupluri romantice. — Cupluri cu happy end, îi reaminti Troy, căruia tânăra lui soţie îi răspunse cu un zâmbet diafan, visător. — Aşa, ca noi. Voiam să-ţi mulţumim pentru că ai făcut ca noaptea nunţii noastre să fie una foarte specială. A fost exact cum mi-am dorit. Absolut perfectă. — Cu asta ne ocupăm pe aici. — Dar… ne gândeam… ştim că trebuie să predăm camera în curând… — Dacă vreţi să plecaţi mai târziu, pot să aranjez asta, începu Hope. — Ei bine, de fapt… — Speram că mai putem rămâne încă o noapte. Troy îşi strecură mâna pe după umerii lui April şi o trase mai aproape de el. — Ne-am îndrăgostit de locul acesta. Eram pe cale să ne întoarcem în Virginia, ne-am strâns lucrurile, dar… ne place mult aici. Luăm orice cameră e disponibilă, dacă e vreuna. — Ne bucurăm că rămâneţi, iar camera voastră este liberă în noaptea asta. — Serios? April se legănă pe vârfurile picioarelor. Asta e mai mult decât perfect. Mulţumesc. — Plăcerea e de partea noastră. Mă bucur că vă simţiţi bine la noi. „Mulţumirea oaspeţilor e fericirea gazdelor“, se gândi Hope. Se întoarse în grabă în birou pentru a schimba rezervarea şi, lăsând în urmă aromele şi sunetele, ieşi prin spate, pe după recepţie. Ocoli o latură a clădirii, privind peste drum la Vesta. Ştia programul lui Avery şi al lui Clare aproape la fel de bine ca pe cel propriu. Avery trebuia să se fi pregătit pentru deschiderea restaurantului, iar Clare să se fi întors de la medic, unde făcuse o ecografie. Cu puţin noroc, aveau să afle dacă bebeluşul lui Clare era fetiţă, aşa cum nădăjduia. În timp ce aştepta să se facă verde la semaforul din colţ, aruncă o privire pe Main Street. Ryder Montgomery stătea în faţa clădirii pe care Compania de Construcţii Montgomery începuse s-o renoveze. E aproape gata, se gândi, şi în curând oraşul va avea din nou brutărie. Purta o pereche de blugi sfâşiaţi la genunchiul stâng şi împroşcaţi cu pete de vopsea şi material de zidărie sau orice altceva mai folosea pe şantier. Centura cu scule îi atârna prea jos, asemenea holsterului unui şerif de pe vremuri – cel puţin, aşa i se părea ei. Părul negru, ondulat, i se revărsa de sub casca de protecţie. Ochelarii de soare îi acopereau ochii, pe care ea îi ştia ca fiind verzi-aurii. Se consulta cu nişte colegi, arăta spre clădire, trasa cercuri cu degetul, dând din cap, toate astea în timp ce stătea în poziţia nonşalantă care-i era specifică. Cum faţada era acoperită cu o amorsă anostă, ea presupuse că discutau despre culoarea finisajului exterior. Cineva din echipă slobozi un hohot de râs, iar Ryder răspunse cu un rânjet fugar şi cu o ridicare din umeri. Ridicarea din umeri îi era la fel de caracteristică precum postura, se gândi Hope. Fraţii Montgomery erau nişte tipi grozavi, dar, după ea, cele două prietene ale ei luaseră cireaşa de pe tort. Pe Ryder îl considera puţin ursuz, aproape nesociabil. Şi, în fine, sexy, într-un fel primitiv, aspru. Nu era genul ei, nici pe departe. Cum se urni din loc, un fluierat lung, exagerat de sonor, brăzdă liniştea. Ştia că era o glumă, aşa că îşi îndreptă privirea spre brutărie, schiţând un zâmbet, şi îi făcu amical cu mâna lui Jake, unul dintre lucrători. Acesta şi colegul de alături îi răspunseră la fel. Nu şi Ryder Montgomery, desigur. Fără un gest, o privea cu degetele mari vârâte în buzunare. Nesociabil, bombăni Hope în gând. Nu se putea urni nici măcar pentru un salut obişnuit. Trată cu înţelegere fluturaşii pe care-i simţea în stomac; până la urmă, erau reacţia naturală a unei femei sănătoase la privirea insistentă, lungă, misterioasă a unui bărbat sexy, oricât de ursuz ar fi fost el. Mai ales când femeia respectivă nu avusese parte de intimitatea unui bărbat de mai mult de – vai! — un an. Ceva mai mult de un an. Dar cine ţinea socoteala? Greşeala fusese a ei, alegerea la fel, aşa că nu mai avea rost să despice firul în patru. Traversă strada şi o luă la dreapta către librărie chiar când Clare ieşea pe terasa din faţa magazinului. Îşi salută vesel prietena, care îşi mângâia distrată burtica de sub vaporoasa rochie de vară. Clare îşi strânsese părul lung şi blond într-o coadă de cal, iar ochelarii de soare cu ramă albastră îndulceau razele soarelui aprig al dimineţii. — La tine veneam, strigă Hope. Clare îşi ridică telefonul. — Tocmai îţi scriam un mesaj. Îşi puse telefonul la loc în buzunar şi lăsă mâna să-i zăbovească acolo în timp ce cobora treptele spre trotuar. — Deci? Toate bune? — Da, totul e în regulă. De-abia ne-am întors. Beckett… Aruncă o privire pe după umăr. A luat-o prin spatele brutăriei. Şi-a luat uneltele. Uşor îngrijorată, Hope o prinse pe Clare de braţ. — Draga mea, ai făcut ecografia, nu-i aşa? — Mda. — Şi? — Mergem împreună la Vesta. Vă spun ţie şi lui Avery în acelaşi timp. Beckett o să-şi sune mama, o să le spună fraţilor lui. Eu trebuie să-mi anunţ părinţii. — Copilul e bine? — Absolut. Am poze, anunţă Clare arătând spre poşetă. — Vreau să le văd. — O să le tot arăt zile la rând. Poate chiar săptămâni la rând. E uluitor. Avery îşi făcu apariţia la intrarea principală a restaurantului, încinsă cu un şorţ alb ce-i acoperea pantalonii şi tricoul. În picioare purta nişte saboţi roşii de cauciuc imposibil de ocolit cu privirea. Soarele îi dezmierda părul de regină scoţiană războinică, ale cărui vârfuri străluceau. — Prin urmare, pregătim hăinuţe roz? — Deschizi de una singură? contracară Clare. — Da, sunt singură. Fran mai lipseşte până pe 20. Eşti bine? E totul în regulă? — Totul e absolut perfect şi minunat. Dar aş vrea să mă aşez. În timp ce prietenele ei schimbau priviri nedumerite pe furiş, Clare intră în restaurant, se îndreptă direct către tejghea şi se tolăni pe un scaun. E prima dată când sunt însărcinată având în grijă trei băieţi care tocmai au terminat şcoala şi sunt în vacanţă, suspină ea. E provocator. — Eşti cam palidă, comentă Avery. — Doar obosită. — Vrei ceva rece? — Mai întrebi? În timp ce Avery se îndrepta către frigider, Hope se aşeză, cu ochii aţintiţi pe chipul lui Clare. — Te eschivezi. Dacă nu e nimic în neregulă… — Nu e nimic în neregulă şi poate că mă eschivez un pic. E un anunţ important. Amuzată, începu să bea din sucul rece de ghimbir oferit de Avery. Iată-mă aşadar cu frumoasele mele prietene, în minunatul restaurant al lui Avery, care deja miroase a sos de pizza. — E firesc pentru o pizzerie. Avery îi întinse lui Hope o sticlă de apă, apoi îşi puse mâinile în sân şi se uită fix la Clare: E fată. Pregătim pantofi de balet şi panglici de păr. Clare scutură din cap. — Se pare că m-am specializat în băieţi. Aşa că zi mai bine mănuşi de baseball şi figurine cu eroi din benzile desenate. — Băiat? Hope se lăsă pe spate şi atinse mâna lui Avery. — Eşti dezamăgită? — Nici pe departe. Clare îşi deschise poşeta. — Vreţi să vedeţi? — Glumeşti? Avery se întinse după plic, dar viitoarea mămică îl ţinu departe. Seamănă cu tine? Cu Beck? Arată ca un peştişor? Nu te supăra, dar pentru mine toţi arată ca nişte peştişori. — Care din ei? — Cum care din ei? — Sunt doi. — Doi, ce? Hope aproape că scăpă apa pe jos. — Gemeni? Ai gemeni? — Doi? zise şi Avery, ca un ecou. Ai doi peştişori? — Doi băieţi. Uitaţi-i pe frumoşii mei băieţi. Clare scoase imaginea de pe ecograf, apoi izbucni în plâns. Sunt lacrimi de bucurie, izbuti să spună. Este din cauza hormonilor, dar e în regulă. O, Doamne! Uitaţi-vă la copilaşii mei! — Sunt minunaţi! Clare îşi şterse lacrimile şi se uită la Avery. — Nu-i vezi. — Nu, dar sunt minunaţi. Gemeni. O să ai cu totul cinci băieţi. Aţi făcut calculele, nu? O să aveţi cinci băieţi. — Am făcut calculele, dar suntem copleşiţi. Nu ne-am aşteptat, nici nu ne-am gândit, poate că ar fi trebuit să o facem. Am burta mai mare decât la celelalte sarcini. Dar când doctorii ne-au dat vestea, Beckett s-a albit la faţă, chicoti ea. S-a făcut alb ca hârtia. Am crezut că o să leşine. Apoi ne-am holbat unul la altul. După care am început să râdem. Am râs ca nebunii. Cred că eram aproape isterici. Cinci. Doamne, cinci băieţi! — O să fie bine. Pentru voi toţi, o asigură Hope. — Da, ştiu. Sunt atât de copleşită, de fericită, de uluită! Nici nu ştiu cum a condus Beckett pe drumul spre casă. N-aş fi putut să zic dacă ne întorceam de la Hagerstown ori din California. Cred că eram în stare de şoc. Gemeni. Îşi sprijini mâinile pe burtă. Ştiţi cum e, există momente în viaţă despre care îţi spui că sunt unice. N-am fost niciodată mai fericită sau mai entuziasmată. Niciodată n-am să mă mai simt ca în clipa asta, care e un astfel de moment unic. Hope o strânse în braţe, iar Avery le cuprinse pe amândouă. — Mă bucur atât de mult pentru tine, şopti Hope. Şi sunt copleşită, fericită şi uluită împreună cu tine! — Copiii vor fi într-al nouălea cer, zâmbi Avery. Nu-i aşa? — Mda. Şi cum Liam mi-a pus în vedere că dacă vom avea o fetiţă el nu se va coborî într-atât încât să se joace cu ea, presupun că el se va bucura în mod special. — Şi când e sorocul? întrebă Hope. Mai devreme, acum că ai gemeni? — Puţin mai devreme. Pe 21 noiembrie, aşa mi-au spus. Deci voi avea bebeluşi de Ziua Recunoştinţei în loc de Crăciun. — Doi curcănaşi, zise Avery făcând-o pe Clare să râdă. — Trebuie să ne apucăm de organizat camera copiilor, începu Hope. Avea planificarea în sânge. — Mă bazez pe voi. Nu mai am nimic, am dat toate lucrurile după ce l-am născut pe Murphy. Nu credeam c-o să mă mai îndrăgostesc, c-o să mă mărit şi c-o să mai fac copii. — Putem să organizăm o petrecere înainte de naşterea copiilor? Cu o temă care să exprime bucuria la pătrat? Ori ceva legat de perechi, seturi de câte doi. Aşa ceva. Am să mă gândesc. Ar trebui s-o programăm la începutul lui octombrie, ca să fim sigure. — O petrecere, suspină Clare. Devine din ce în ce mai real. Trebuie să-mi anunţ părinţii şi să le spun fetelor, zise, referindu-se la personalul librăriei. Se ridică în picioare. Bebeluşi de noiembrie, repetă. Ar trebui să-mi refac silueta până în mai, la nuntă. — Da, da, mă mărit! Avery îşi ridică mâna şi admiră diamantul care înlocuise inelul de la automatul de gumă de mestecat pe care Owen i-l pusese pe deget. Şi o făcuse de două ori. — Nunta, inaugurarea celui de-al doilea restaurant, ajutor la organizarea petrecerii pentru copii şi redecorarea apartamentului unui burlac pentru a-l transforma în locuinţa unui cuplu, o înghionti Hope. Avem o mulţime de chestii de făcut. — Pot să-mi iau puţin timp liber mâine. — Bravo. Hope se opri o clipă ca să treacă în revistă lista pe care o avea în minte, să redistribuie sarcinile şi să stabilească termene. La ora unu. Atunci pot să mă eliberez. Tu poţi? o întrebă pe Clare. O să pregătesc un prânz simplu. Am putea termina o parte din organizare înainte de sosirea primilor clienţi. — Mâine la unu. Clare îşi mângâie burta. O să fim acolo. — Şi eu am să fiu gata până atunci, promise Avery. Dacă o să întârzii, voi lua prânzul în viteză. Dar nu-i nicio nenorocire. Hope o însoţi pe Clare spre ieşire şi o îmbrăţişă din nou în prag. Şi-o închipui dându-le vestea cea bună părinţilor ei. Şi-o imagină şi pe Avery, trimiţându-i un mesaj lui Owen. Şi pe Beckett strecurându-se în timpul zilei să-şi vadă soţia ori furând câteva clipe pentru a sta la poveşti cu ea. Preţ de o clipă, îşi dori să aibă pe cine să sune ca să-i împărtăşească vestea cea bună. Intră în han pe scara exterioară din spate. Se îndreptă către etajul al treilea, ciulind urechile în timp ce urca spre apartamentul ei. Da, se gândi, putea auzi vocea emoţionată a lui Carolee. Fără îndoială, Justine Montgomery deja îşi sunase sora pentru a-i spune despre gemeni. Decise că voia să petreacă vreo câteva ceasuri în linişte, făcând cercetări cu privire la fantoma care le era oaspete permanent şi la bărbatul pe nume Billy, pe care aceasta îl aştepta.

Nascuta in rusine de Nora Roberts   Prolog               Amanda avea vise groaznice. Era acolo Colin, cu chipul sau dulce si mult iubit, frant de durere. Mandy, spunea el.niciodata n-o numea altfel decat Mandy. Mandy a lui, Mandy a mea, iubita Mandy. Dar nu avea nici urma de veselie in glas, nici zambet in ochi.             Mandy,nu-I putem pune capat. As vrea sa putem. Mandy, draga mea Mandy, mi-e atat de dor de tine. Dar n-am crezut niciodata ca vei veni dupa mine atat de curand. Fetitei noastre ii este atat de greu. Si-I va fi si mai greu. Va trebui sa-I spui, intelegi.             Si apoi zambi in sfarsit, dar era un suras trist, atat de trist, iar trupul lui, chipul, care paruse atat de material, atat de apropiat incat ar fi fost gata sa intinda mana in somn ca sa-l atinga, incepu sa se stearga, indepartandu-se.             Trebuie sa-I spui, repeta el. Am stiut intotdeauna ca-I vei spune. Trebuie sa-si cunoasca originile. Sa stie cine este. Dar spune-I, Mandy, spune-I sa nu uite niciodata ca am iubit-o. Mi-am iubit fetita.             “O, nu pleca, Colin,” gemu ea in somn, incercand sa-l opreasca. “Ramai cu mine. Te iubesc, Colin. Te iubesc pentru tot ceea ce esti.”             Insa nu-l putea aduce inapoi. Si nici visul nu-l putea opri.             O, cat de minunat era sa revada Irlanda, isi spuse ea, plutind ca o ceata peste colinele verzi pe care si le amintea de-atat de demult. Sa vada luciul raului, ca o panglicade argint stralucitor in jurul unui dar fara pret.             Si iata-l pe Tommy, dragul de Tommy, asteptand-o. intorcandu-se sa-I ureze bun venit.             De ce atata suferinta, cand ea se intorsese si se simtea atat de tanara, de vibranta, de indragostita?             Nu credeam c-am sa te mai vad. Vocea ii suna sufocata, cu o unda de rasp e margini. Tommy, m-am intors la tine.             Parea sa se holbeze la ea. Oricat de tare incerca, nu se putea apropia de elmai mult de o lungime de brat. Dar ii putea auzi glasul, limpede si dulce ca intotdeauna.             Te iubesc, Amanda. Pentru totdeauna. N-a trecut nici macar o zi in care sa nu ma fi gandit la tine sis a nu-mi fi amintit ce am gasit noi aici.             In vis, Tommy se rasuci sa priveasca spre raul cu ape linistite, ale carui maluri erau verzi si blande.             I-ai dat numele raului, in amintirea zilelor dintre noi.             E atat de frumoasa, Tommy. Atat de inteligenta, de puternica. Ai fi mandru.             Sunt mandru. Si cat as vrea… dar nu s-a putut. Am stiut-o. ai stiut-o si tu. Ofta si se intoarse. Ai fost buna cu ea, Amanda. N-am sa uit niciodata asta. Acum, insa, o parasesti. Durerea despartirii si ceea ce ai tinut ascuns in suflet atatia ani, fac sa-ti fie asa greu. Trebuie sa-I spui, sa-I dai ceea ce I se cuvine din nastere. Si sa-I dai de stire, cumva sa-I dai de stire ca am iubit-o. Si i-as fi aratat-o daca puteam.             “N-o pot face singura,” isi spuse ea, chinuindu-se sa se trezeasca, in timp ce imaginea din vis se risipea. “O, Doamne sfinte, nu ma pune s-o fac de una singura.” Mama.  Cu blandete, desi ii tremurau mainile, Shannon mangaia fata asudata a mamaei sale. Mama, trezeste-te. E doar un vis. Un vis urat. Intelegea ce inseamna sa fie torturata de vise si cunostea teama de trezire – in fiecare dimineata trezindu-se cu teama ca mama ei s-a prapadit. In voce I se simtea disperarea. “Nu acum,” se ruga. “Nu inca.” Trebuie sa te trezesti. Shannon. S-au dus. S-au dus amandoi. Mi-au fost luati. Ss. Nu plange. Te rog, nu plange. Deschide ochii si uita-te la mine.           Pleoapele Amandei se deschisera tremurator. Ochii ii inotau in lacrimi de durere. Imi pare rau. Atat de rau. N-am facut decat ceea ce consideram ca e bine pentru tine. Stiu. Sigur ca asa e.           Se intreba innebunita daca delirul indica intinderea cancerului pana la creier. Nu era de-ajuns ca-I cuprinsese oasele? Blestema lacoma boala si il blestema pe Dumnezeu, dar cand vorbi, vocea ii era linistitoare. Acum e in rdine. Sunt aici. Sunt cu tine.           Cu un effort, Amanda trase prelung aer in piept, ca sa se calmeze. Prin cap ii unduiau viziuni – Colin, Tommy, fetita ei iubita. Cat de chinuiti erau ochii lui Shannon – cat de zdrobiti fusesera cand se inapoiase pentru prima oara la Columbus. Acum e-n regula.           Amanda ar fid at orice ca sa risipeasca groaza aceea din ochii fiicei sale. Sigur ca esti aici. Si ma bucur atat de mult ca esti aici.           “Si-mi pare atat de rau, draga mamei, atat de rau , ca trebuie sa te parasesc.” Te-am speriat. Iarta-mam ca te-am speriat.           Asa era – simtea gustul metallic al fricii in adanculgatlejului, dar Shannon clatina din cap a negatie. De-acum, aproape ca se obisnuise cu frica; o bantuia de cand raspunsese la telefonul biroului ei din New York, pentru a I se spune ca mama ei era pe moarte. Te doare? Nu, nu, nici o grija.           Amanda ofta din nou. Cu toate ca avea dureri, dureri ingrozitoare, se simtea mai intremata. Avea nevoie de putere, pentru ceea ce avea sa infrunte. In cele cateva saptamani de cand se intorsese Shannon la eapastrase secretul cu strasnicie, la fel cum facuse in tot timpul vietii fiicei sale. Acum, insa, trebuia sa-l dezvaluie. Nu mai avea mult timp. Imi poti da putina apa, draga mea? Desigur.           Shannon lua carafe de langa pat, umplu un pahar de plastic si-I oferi mamei sale paiul.           Potrivi cu grija spatarul patului de spital pentru a o ajuta pe Amanda sa stea mai comod. Living room-ul frumoasei case din Columbus fusese modificat in scopurile asistentei medicale. Fusese dorinta Amandei, precum sic ea a lui Shannon, sa-si traiasca ultimele zile acasa.           La stereo canta muzica, incet. Cartea pe  care o adusese Shannon cu ea in camera, pentru a i-o citi cu voce tare, cazuse in locul unde o scapase, cuprinsa de panica. Se spleca s-o ridice, facand un effort sa se stapaneasca.           Cand era singura, isi spunea ca existau progrese, ca le putea vedea in fiecare zi. Dar nu trebuia decat sa-si priveasca mama, sa-I vada pielea tot mai pamantie, liniile suferintei intiparite pe fata, consumarea treptata, pentru a intelege adevarul.           Acum nu-I mai ramanea decat s-o faca sa se simta comod, sa depinda, amarnic, de morfina care amortea durerea imposibil de alungat complet vreodata.           Avea nevoie de un minut, isi dadu seama Shannon, in timp ce panica incepea sa-I bolboroseasca in gatlej. Numai un minut, singura, ca sa-si adune curajul istovit. Iti aduc un prosop rece si bun pentru fata. Iti multumesc.           Si, isi spuse Amanda, in timp ce Shannon iesea grabita, aceasta avea sa-I lase timp destul, cu voia lui Dumnezeu, ca sa-si aleaga cuvintele cele mai potrivite.   Capitolul 1             Amanda se pregatise de ani in sir pentru acel moment, stiind ca avea sa soseasca, dorindu-si sa nu fi fost asa. Ceea c ear fi fost drept pentru unul dintre barbatii pe care-I iubea, era nedrept pentru celalalt, indifferent in ce ordine alegea.           Dar acum nu se putea preocupa de nici unul dintre ei. Si nu putea nici sa mediteze asupra propriei sale rusini.           N-o avea decat pe Shannon la care sa se gandeasca. Numai pe Shannon, pentru care sa sufere.           Fiica ei frumoasa si inteligeanta, care niciodata nu-I adusese decat bucurie. Mandria ei. Durerea se unduia prin ea ca un torent, otravit, dar scrasnea din dinti. Acum, insa, avea sa sufere, pentru ceea ce-avea sa se intample curand. Pentru ceea ce se intamplase cu atatia ani in urma, in Irlanda. Isi dorea din toata inima sa fi gasit o cale de a atenua durerea.           Isi privi fiica revenind, cu miscari rapide si gratioase, vibrand de energie nervoasa. “Se misca la fel ca tatal ei,” isi spuse Amanda. Nu in felul lui Colin. Dragul si blandul de Colin se misca greoi, stangaci, ca un catelandru peste masura de mare.           Tommy, insa, fusese atat de agil pe picioare.           Shannon avea si ochii lui Tommy. Verzi-vii, ca muschiul. Limpezi ca un lac la soare. Parul castaniu bogat ce se unduia matasos, lung pana la Barbie, era o alta mostenire din Irlanda. Totusi, Amandei ii placea sa-si spuna ca forma chipului fiicei sale, pielea alba ca laptele si gura usor senzuala, erau daruri primate de la ea.           Insa Colin, sa-l tina Dumnezeu, era acela care-I daruise hotarare, ambitie si un statornic simt al ei insasi.           Ii zambi, in timp ce Shannon ii imbaia fata umeda si rece. Nu ti-am spus destul cat de mandra sunt de tine, Shannon. Cum sa nu-mi fi spus. Nu, ti-am dat de inteles ca eram dezamagita ca n-ai ales picture. Am fost egoista. Stiu ca majoritatea femeilor trebuie sa-si croiasca singure drum in viata. N-ai incercat niciodata sa ma convingi sa nu merg la New York, nici sa intru la grafica publicitara. Si continui sa pictez, adauga Shannon, cu un zambet incurajator. Aproape am terminat o natura statica sic red c-o sa-ti placa.           De ce nu adusese panza cu ea? La naiba, de ce nu se gandise sa impacheteze cateva tablouri, chiar si un bloc de schite, pentru a lucra in prezenta mamei sale, daruindu-I placerea de a asista? Acela e unul din favoritele mele, arata Amanda spre portretul de pe peretele salonului. Cel al tatalui tau, adormit pe sezlongul din gradina. Adunandu-si fortele ca sa tunda gazonul, comenta Shannon, cu un chicotit; punand prosopul deoparte, se aseza pe scaunul de langa pat. Si de fiecare data cand il intrebam de ce nu angaza un baiat pentru gradina, sustinea ca ii placea sa faca miscare, iesea si adormea. Intotdeauna m-am facut sa rad.           Mangaie incheietura lui Shannon cu o mana. Stiu ca si tie ti-e dor de el. Inca mai am impresia ca va navali pe usa din fata. “Mandy, Shannon,” va spune, “puneti-va cele mai bune rochii, tocmai i-am scos clientului meu zece mii pe piata si iesim sa luam masa in oras.” Tare-I mai placeau banii, medita Amanda. Era un joc atat de fascinant pentru el. Niciodata dolari si centi, niciodata lacomie sau egoism. Numai pentru distractie.la fel ca distractia de a se muta dintr-un loc in altul, la fiecare doi-trei ani. “ia san e caram noi din orasul asta, Mandy. Ce-ai zice sa incercam in Colorado? Sau in Memphis?”           Clatina din cap razand. O, ce placut era sa rada, sa se prefaca, putin doar, in timp ce nu faceau decat sa stea de vorba ca intotdeauna. In sfarsit, cand ne-am mutat aici, i-am spus ca ne-am jucat destul de-a tiganii. Aici avea sa fie casa noastra. S-a instalat de parka n-ar fi asteptat decat momentul si locul potrivit. Ii placea casa asta, murmura Shannon. Si mie la ffel. Nu m-au deranjat niciodata mutarile. Intotdeauna le transforma in niste aventuri. Dar, tin minte, cam la o saptamana dup ace ne instalaseram, stateam in camera mea si-mi spuneam ca de data asta voiam sa raman.           Ii zambi mamei sale. Cred ca toti trei am simtit la fel. Ar fi fost in stare sa mute muntii din loc pentru tine, sa se lupte cu tigrii.           Vocea Amandei tremura, dar si-o stapani. Stii, Shannon, chiar stii cat de mult te-a iubit? Da, ridica Shannon mana mamei sale, apasandu-si-o pe obraz. Stiu cu adevarat. Sa tii minte. Niciodata sa nu uiti. Am sa-ti spun unele lucruri, Shannon, care s-ar putea sa te doara, sa te supere si se te nedumereasca. Imi cer iertare.           Trase aer in piept.           In vis fusese mai mult decat dragostea si durerea. Fusese si insistenta. Amanda stia ca nu-I mai ramasesera nici cele trei saptamani chinuite e care I le promisese medical. Mama, intelg. Dar mai sunt sperante. Intotdeauna sunt sperante. N-are nici o legatura cu asta, ridica Amanda o mana, aratand in  jur spre camera de tratament. E ceva de dinainte, iubito, de foarte demult. De cand am fost cu o prietena sa vizitez Irlanda si am locuit in comitatul Clare. N-am stiut niciodata ca ai fost in Irlanda.           Ideea o frapa pe Shannon ca fiind foarte ciudata. Cu toate calatoriile noastre, m-am intrebat de ce nu ne-am duc dus niciodata acolo, caand tu si tata aveati amandoi radacini irlandeze. Si tot timpul am simtit… legatura asta, atractia asta stranie. Serios? Intreba incet Amanda. E greu de explicat, murmura Shannon, simtindu-se prost, ca nu era genul care sa vorbeasca despre vise. Ii zambi. Intotdeauna mi-am spus ca, daca aveam timp sa-mi iau o lunga vacanta, acolo m-as fid us. Dar, cu avansarea si noile lucrari…           Alunga idea de distractie, cu o ridicare din umeri. Oricum, imi amintesc ca, ori de cate ori despre o calatorie in Irlanda, tu clatinai din capsi spuneai ca avem atatea locuri de vazut. Nu suportam gandul de a ma intoarce, iar tatal tau intelegea.           Amanda stranse buzele, studiind fata fiicei sale. Stai aici cu mine sa ma asculti? Si, o, te rog,, te rog, o sa incerci sa intelegi?           Pe Shannon o trecu un nou si rece frison de frica pe sira spinarii. Ce putea fi mai rau decat moartea? se intreba ea. Si de ce se temea atat de mult sa auda?           Dar ramase pe loc, cu mana mamei sale intr-a ei. Esti tulburata, incepu ea. Stii cat de important e sa-ti pastrezi calmul. Si sa folosesc imagini productive, completa Amanda, cu umbra unui suras. Pot da rezultate. Mintea asupra materiei. Atat de mult din tot ce-am citit… Stiu.           Acum, pana si parerea de zambet disparuse. Cand eram doar cu cativa ani mai mare ca tine acum, am mers cu o buna prietena se numea Kathleen Reilly – in Irlanda. A fost o mare aventura pentru noi.eram doua femei in toata firea, dar amandoua proveneam din familii foarte severe. Atat de severe, incat trecusem de treizeci de ani cand am avut in sfarsit curajul sa fac asa ceva.           Intoarse capul, pentru a putea privi fata lui Shannon in timp ce-I vorbea. Tu n-ai putea intelege. Intotdeauna ai fost asa de sigura pe tine, asa de curajoasa.eu insa, cand aveam varsta ta , nici macr nu incepusem sa ma eliberez de lasitate. N-ai fost niciodata lasa. Si ce lasa am fost…murmura incet Amanda. Da, am fost. Parintii mei erau irlandezi prin traditie, cuviosi cat trei papi la un loc. Cea mai mare dezamagire a lor a fost ca nici unul dintre urmasi nu aveas aceeasi chemare. Dar nu erai decat un copil, o intrerupse Shannon. Unul dintre adevarurile pe care ti le-am ascuns. Ti-am spus ca nu aveam familie, te-am lasat sa crezi ca n-aveam nici o ruda. Dar am avut doi frati si o sora, si, dinainte de a te fi nascut tu, n-am mai schimbat nici o vorba cu ei. Dar de ce… iarta-ma, se stapani Shannon. Continua. Ai fost intotdeauna o buna ascultatoare. De la tatal tau ai invatat.           Tacu un moment, cu gandul la Colin, rugandu-se sa fie bine pentru toti ceeea ce urma sa faca. N-am fost o familie unita, Shannon. Exista…o anume rigiditate in casa noastra, o strictete a regulilor si manierelor. Am intampinat obiectii aprige de a pleca in Irlanda, cu Kate. Dar ne-am dus, surescitate ca doua eleve la  un picnic. Mai intai, la Dublin. Si de-acolo, mai departe, orientandu-ne dupa harti si dupa nas. Ma simteam libera pentru prima oara in viata mea.           Ii era atat de usor sa retraiasca totul, isi dadu seama Amanda. Chiar si dupa atatia ani in care isi reprimase acele amintiri, acum se puteau revarsa, limpezi si pure ca apa. Chicotelile de ras ale lui Kate, tusea micii masini pe care o inchiriasera, cotiturile gresite si cela potrivite pe care le faceau.           Si si prima oara cand vazuse, cu uimire, unduirea colinelor, peretii abrupti ai felezelor de la apus. Senzatia de intoarcere acasala care nu se asteptase niciodata sip e care niciodata n-o mai simtise. Voiam sa vedem tot ce se putea vedea, iar cand am ajuns in apus, am gasit un han fermecator, cu vedere spre raul Shannon. Ne-am instalat acolo, hotarand san e stabilim un fel de sediu, de unde faceam excursii cu masina incoace si-ncolo. Falezele din Mohr, Galway, plaja din Ballybunnin si toate micile locuri fascinante pe care le gasesti langa drum, pe unde te astepti mai putin.           Isi privi fiica, iar acuma avea ochii stralucitori si vii. O, cat as mai vrea sa te duci sit u acolo, sa vezi, sa simti tu insati vraja locului, marea ciocnindu-se de faleze cu bubuit de tunet, verdele campiilor, senzatia aerului cand ploua, atat de curat si dulce sau cand suflavantul cu putere dinspre Atlantic. Si lumina, e ca o perla, abia spuzica cu aur.           Aceea era iubire, isi spuse Shannon, nedumerita, si un dor pe care nu-l banuise niciodata. Dar nu te-ai mai intors niciodata. Nu, ofta Amanda. Nu m-am mai intors. Te-ai intrebat vreodata, draga mea, cum se face ca un om isi poate face planurile cu atata grija, stiind doar ce va fi maine, si poimaine, dupacare se intampla un nimic, cine stie ce fleac neinsemnat, si programul se schimba?nu mai e niciodata exact acelasi.           Nu era atat o intrebare, cat o afirmatie. Shannon se multumi sa astepte, intrebandu-se care era acel mic fleac ce schimbase programul mamei sale.           Durerea incerca sa  se furiseze la loc, vicleana. Amanda inchise un moment ochii, concentrandu-se s-o invinga. Avea s-o tina in frau, isi fagadui ea, pana termina ceea ce incepuse. Intr-o dimineata vara se apropia de sfarsit, venea si trecea ploaia, capricioasa – Kate se simtea rau. S-a hotarat sa ramana la han, sa se odineasca o zi in pat, sa citeasca putin si sa se rasfete. Eu eram nelinistita, aveam senzatia ca trebuia sa merg in anumite locuri. Asa ca am luat masina si am pornit. Fara s-o planuiesc, am ajuns la Loop Head. Am coborat din masina si m-am apropiat de marginea falezei, auzind cum se spargeau valurile. Sulfa vantul, suierand prin iarba. Simteam mirosul oceanului si al ploii. Domnea o anume putere, palpitand prin aer, la fel ca mare ace lovea stancile.           Am vazut un barbat – continua Amanda, vorbind mai rar – stand in locul unde pamantul se prabusea in mare. Privea peste apa, in ploaie – spre vest, catre America. Numai el era acolo, infofolit in haina uda, cu apa picurandu-I de pe sapca lasata pe ochi. S-a intors ca si cum tocmai pe mine m-ar fi asteptat, si a zambit.           Deodata, Shannon simti nevoia de a se ridica in picioare, de a-I spune mamei sale ca era timpul sa se intrerupa, sa se odihneasca, sa faca orice, numai sa nu continue. Pumnii I se inclestasera, fara sa-si dea seama. Un alt pumn, mai mare, mai puternic, o strangea de stomac. Nu era tanar, spuse Amanda incet. Dar era chips. Avea in ochi ceva atat de trist, atat de pierdut. A zambit si mi-a dat buna dimineata, comentand ce zi frumoasa era, in timp ce ploaia ne ciocanea in capete si vantul ne plesnea peste obraji.eu am ras, fiindca inntr-un fel era intr-adevar o zi frumoasa. Si cu toate ca ma abisnuise cu muzica dialectului vest-irlandez, glasul lui era atat de fermecator, incat am stiut ca l-as fi putut asculta incontinuu ore in sir. Asa ca am stat acolo, de vorba, despre calatoriile mele, despre America. Era fermier, mi-a spus. Fermier prost, lucru pentru care ii parea rau, caci avea de intretinut doua fetite mici. Cand insa vorbea despre ele, pe chip nu I se citea nici urma de tristete. Se lumina la fata. Maggie Mae si Brie a lui, asa le numea. Iar despre sotia lui a vorbit foarte putin.           Soarele a iesit din nori – urma Amanda cu un oftat. A iesit incet si fermecator, in timp ce noi statea acolo, oarecum alunecand printer nori in mici siroaie de aur. Ne-am plimbat pe cararile inguste, vorbind, ca si cum ne-am fi cunoscut de o viata. Si m-am indragostit de el, pe falezele inalte, tunatoare. Ar fi trebuit sa ma sperii.           Arunca o privire spre Shannon, intinzand nesigura o mana. Mi-era intr-adevar rusine, caci era casatorit, cu copii. Dar am crezut ca numai eu o simteam, si cat pacat poate fi in sufletul unei fete batraneorbite de un barbat chips, intr-o dimineata?           Cu usurare, simti degetele fiicei sale inlantuindu-se printer ale ei. Dar n-o simteam numai eu. Ne-am revazut in conditii destul de nevinovate. Intr-o carciuma, din nu pe faleza, si odata ne-a dus, pe mine sip e Kate, la un mic balci de langa Ennis. Nevinovatia n-a putut dura. Nu mai eram copii, nici unul dintre noi, iar ceea ce simteam unul pentru celalalt era atat de intens, atat de important si, trebuie sa ma crezi, atat de just. Kate stia oricine ne privea si-ar fi putut da seama – si mi-a vorbit ca o adevarata prietena. Eu insa, il iubeam si niciodata nu eram mai fericita ca atunci cand se afla langa mine.nici macar o singura promisiune nu mi-a facut. Aveam visuri, dar promisiuni nu existau intre noi. Era legat de sotia lui care nu-l iubea, si de fetitele pe care le adora.           Isi umezi buzele uscate si sorbi inca o inghititura prin pai, cand Shannon ii oferi, fara cu cuvant, paharul. Amanda facu o noua pauza, caci incepea parte acea mai grea. Steam ce facem, Shannon, ba chiar a fost mai mult initiative mea, decat a lui, cand am devenit amanti. Era primul barbat care ma atingea si, cand in sfarsit a facut-o, a fost atat de bland, de afectuos, de iubitor, incat dupa aceea am plans impreuna. Caci steam ca ne gasiseram prea tarziu si nu exista nici o speranta.           Totusi, ne faceam planuri nebunesti. El avea sa gaseasca o cale de a-si parasi sotia, lasand-o cu mijloace de a se intretine, si a-si adduce fetitele la mine in Maerica, unde san e intemeiem o familie. Isi dorea cu dusperare o familie, la fel ca mine. Statem de vorba in camera aceea cu vedere spre rau, inchipuindu-ne ca avea sa dureze o vesnicie. Am avut la dispozitie trei saptamani, si fiecare zi era mai frumoasa decat cea dinainte, si mai sfasietoare. Trebuia sa-l parasesc, pe el si Irlanda. Mi-a spus ca urma sa stea la Loop Head, unde ne intalniseram, sis a priveasca peste mare spre New York, spre mine.           Se numea Thomas Concannon, un fermier care dorea sa devina poet. L-ai…incepu Shannon, cu voce ragusita si nesigura. L-ai mai vazut de-atunci? Nu. I-am scris un timp, si mi-a raspuns.           Strangand buzele, Amanda isi privi fiica in ochi. Curand dupa ce m-am intors la New York, am aflat ca-I purtam copilul in pantec.           Shannon scutura repede din cap, negand instinctive, cu o spaima enorma. Insarcinata?           Inima incepu sa-I bata rapid si indesat. Clatinand din cap iarasi, incerca sa-si retraga mana. Caci stia, fara a mai auzi o vorba,stia. Si refuza sa stie. Nu. Am fost fascinate.           Amanda o stranse mai tare, desi o costa. Din primul moment cand m-am convins, am fost fascinate. Nu crezusem niciodata ca voi avea un copil, ca voi gasi pe cineva care sa ma iubeasca indeajuns pentru a-mi da acest dar. O, cat mai doream acel copil, cat ii mai multumeam lui Dumnezeu pentru el. Singura tristete si durere se datora faptului ca nu puteam impartasi cuTommy frumusetea nascuta din iubirea noastra. Dupa ce i-am scris, mi-a trimis o scrisoare sfasietoare. Voia sa plece de acasa sis a vina la mine. Se temea pentru mine si pentru ceea ce trebuia sa infrunt, singura. Steam ca ar fi fost in stare sa vina si ma tenta. Dar nu era drept,Shannon, la fel cum si dragostea mea cu el nu fusese niciodata nedreapta. Asa ca i-am scris pentru ultima oara, l-am mintit pentru prima oara si i-am spus ca nu ma temeam, nici nu eram singura, si ca plecam. Ai obosit.           Shannon dorea cu disperare sa-I intrerupa cuvintele. Lumea ei se clatina si trebuia sa lupte pentru a o indrepta la loc. Ai vorbit prea mult. E timpul sa-ti iei medicamentele. Te-ar fi iubit, spuse Amanda cu ferocitate. Daca ar fi avut ocazia. In adancul inimii, stiu ca te-a iubit fara sa te fi vazut cu ochii. Opreste-te.           Se ridica in sfarsit, retragandu-se, indepartandu-se. inlauntrul ei se intetea greata si-si simtea pielea atat de rece si subtiata. Nu vreau sa mai aud. N-am nevoie sa mai aud asa ceva. Ba da. Imi pare rau pentru durere pe care ti-o pricinuiesc, dar trebuie sa stii totul. Am plecat intr-adevar, relua Amanda, grabita. Familia mea a  fost socata, infuriindu-se cand le-am spus ca eram insarcinata. Voiau as ma duc, sa te lepad, tacut, discret, ca sa nu inceapa scandalul si rusinea. Mai curand as fi murit, decat sa renunt la tine. Erai a mea si a lui Tommy. S-au rostit in casa aia cuvinte ingrozitoare, amenintari, ultimatumuri. M-au dezmostenit, iar tatal meu, fiind un intelligent om de afaceri, mi-a blocat contul din banca pentru ca sa nu pot scoate banii pe care mi-I lasase bunica mea. Intelegi, pentru el banii n-au fost niciodata un joc. Au fost puterea.           Am plecat de acasa fara regrete, cu banii din portofel si o singura valiza.           Shannon avea senzatia ca se afla sub apa, chinuindu-se sa respire. Dar imaginea razbatu clar, imaginea mamei sale, tanara, insarcinata, aproape fara un sfant, cu o singura valiza in mana. N-a fost nimeni care sa te ajute? Kate m-ar fi ajutat si steam ca suferea pentru mine. Singura mi-o facusem.orice rusine exista, era numai a mea. Am luat un tren spre nord si mi-am gasit o slujba de chelnerita intr-o statiune din Catskills. Si acolo l-am intalnit pe Colin Bodine.           Amanda astepta, in timp ce Shannonse intorcea si pornea spre focul aproape stins.in incapere se lasase linistea, auzindu-se numai sfaraitul jaraticuluisi vantul iute de la ferestre, care-l atata.pe sub tacere, insa, se simtea furtuna, cea care se involbura inlauntrul fiicei pe care o iubea mai mult decat propria-I viata. Suferea deja, stiind ca acea furtuna avea sanse sa le potoleasc pe amandoua. Era in vacanta cu parintii lui. nu i-am dat mare atentie. Nu era decat inca unul dintre bogatii si privilegiatii pe care ii serveam. Ma invrednicea cu cate o gluma din cand in cand, iar eu zambeam, asa cum se cuvenea. Mintea imi statea la munca si la salariu, si la copilul care se dezvolta in mine. Apoi, intr-o dupa-amiaza, a inceput o furtuna cu tunete si traznete, salbatica rau. Multi dintre clienti au preferat sa ramana inauntru, in camere, comandand acolo pranzul. Eu duceam o tava, mergand grabita spre una dintre casute, caci as fi avut necazuri daca mancarea se racea si clientul facea reclamatie. Iar Colin apare val-vartej de dupa colt, ud ca un caine, si ma doboara la pamant.cat de impiedicat era, Dumnezeu sa-l binecuvinteze.           In ochii lui Shannon ardeau lacrimi, in timp ce privea taciunii din semineu. Spunea ca as ate-a cunoscut, rasturnandu-te. Intr-adevar. Iar tie ti-am spus, dupa aceea, adevarurile pe care le-am gasit de cuviinta. M-a trantit in noroi, imprastiind si distrugand toata mancarea de pe tava. A inceput sa-si ceara scuze, incercand sa ma ajute. Eu nu mai puteam vedea decat mancare murdarita. Si ma durea spatele de la caratul tavilor acelora grele, iar picioarele-mi erau prea obosite ca sa-mi mai sustina trupul. Am inceput sa plang. Stateam asezata acolo in noroi si plangeam, plangeam, plangeam. Nici macar cand m-a luat in bate si m-a dus in camera lui, n-am putut sa ma opresc.           A fost atat de dulce, m-a asezat pe unj scaun, cu tot noroiul de pe mine, m-a invelit cu o patura si s-a asejat alaturi, mangaindu-ma pe mana pana mi s-au uscat lacrimile. Mi-era atat de rusine de mine, iar el era atat de bun. Nu m-a lasat sa plec pana nu i-am promisca luat cina impreuna.           Trebuia sa fi fost romantic si delicat, isi spuse Shannon, cu respiratia incercand sa I se intretaie. Dar  nu era asa. Era hidos. Nu stia ca era gravida.           Amanda tresari, atat datorita tonului acuzator, cat si din pricina unui nou junghi de durere. Nu, atunci nu. De-abia de vedea si aveam grija sa-mi ascund sarcina, astfel as fi ramas fara slujba. Pe-atunci vremurile erau altfel, iar o chelnerita gravida, necasatorita, n-ar fi rezistat mult pe terenul de joaca al unui om bogat. L-ai lasat sa se indragosteasca de tine. Vocea lui Shannon era rece, rece ca gheata ce parea sa-I fi cuprins pielea intr-o pojghita. Cand purtai in pantec copilul altui barbat.           “Iar copilul eram eu,”  isi mai spuse, distrusa. Devenisem femeie, spuse cu grija Amanda, cercetand fata fiicei sale si plangand in sinea ei datorita expresiei pe care o vedea. Si nimeni nu ma iubea cu adevarat. Cu Tommy a mers repede, naucitor, ca o lovitura de traznet. Inca mai eram orbita, cand l-am intalnit pe Colin. Inca mai sufeream, inca ma mai invaluia totul. Tot ceeea ce simteam pentru Tommy se intorsese catre copilul pe care-l facuseram impreuna. Ti-as putea spune ca-l gaseam pe Colin doar amabil. Si, la drept vorbind, initial asa l-am si crezut. Dar am inteles destul de curand ca era mai mult de-atat. Si l-ai lasat. Probabil l-as fi putut opri, raspunse Amanda, cu un oftat lung, lung de tot.nu stiu. In fiecare zi a saptamanii urmatoare, camera mea a fost plina de flori si de obiecte dragute si inutile pe care ii placea sa le daruiasca. Gasea modalitati de a fi cu mine. Daca aveam o pauza de zece minute, el se si infiinta. Totusi, am avut nevoie de cateva zile pentru a-mi da seama ca eram curtata. M-am ingrozit. Aparuse un barbat fermecator care nu era decat amabil, si nu stia ca aveam in trup copilul altuia. I-am spus totul, convinsa ca asa avea sa se sfarseasca poveste si regretand, fiindca era primul prieten pe care-l avusem, de cand o lasasem pe kate la New York. El m-a ascultat, in modul acela tipic al lui, fara sa ma intrerupa, fara intrebari, fara condamnari. Cand am terminat , apucandu-ma din nou plansul, m-a luat de mana. “ar fi cazut sa te mariti cu mine, Mandy,” mi-a spus. “Voi avea grija de tine si de  copil.”           Lacrimile se revarsasera, curgand pe obrajii lui Shannon, cand se intoarse. Siroiau sip e obrajii mamei sale, dar nu se lasa invinsa de ele. Lumea ei nu mai era clatinata; era zdrobita. Asa simplu? Cum a putut fi atat de simplu? Ma iubea. Am fost umilia, cand mi-am dat seama ca ma iubea cu adevarat. L-am refuzat bineinteles. Ce altceva as fi putut face? Il credeam necugetat de gallant, sau doar necugetat. El insa a staruit. Chiar sic and m-am infuriate si i-am spus sa ma lase in pace, a insistat.           Un suras inceput sa-I arcuiasca buzele, amintindu-si. Parca as fi fost piatra si el valu care o mangaie, rabdator, necontenit, pana cand ii toceste ultima rezistenta. Mi-a adus lucruri prentru nou-nascuti. Iti poti imagina un barbat facandu-I curte unei femei cu daruri pentru copilul ei inca nenascut? Intr-o zi, a venit in camera mea si mi-a spus sa-mi iau poseta, pentru ca mergeam san e depunem actele. Am facut-o. pur si simplu. Iar peste doua zile, m-am pomenit maritata.           Ridica o privire taioasa, anticipand intrebarea inainte de a fi fost formulate. N-am sa te mint, spunandu-ti ca il iubeam inca de pe atunci. Tineam la el. Ar fi fost imposibil sa nu tin la un asemenea om. Si-I eram recunoscatoare. Parintii lui s-au suparat, lucru destul de firesc, dar Colin a sustinut ca avea sa-I impace. Fiind vorba de el, cred ca ar fi reusit, insa au murit intr-un accident de masina, in drum spre casa. Asa ca n-am ramas decat noi doi, si cu tine. Mi-am fagaduit in sinea mea sa-I fiu o sotie buna, sa-I intemeiez un camin, sa-l accept in pat. Am jurat sa nu ma gandesc niciodata la Tommy, dar asa ceva era imposibil. Mi-au trebuit ani de zile ca sa inteleg ca nu era nici un pacat, nimic rusinos, in a-mi aminti de primul barbat pe care-l iubisem, nu era nici o infidelitate fata de sotul meu. Nu tatal meu, spuse Shannon, cu buze de gheata. Era sotul tau, dar nu era tatal meu. O, ba era.           Pentru prima oara, in vocea Amandei se simti o unda de iritare. Sa nu spui niciodata altceva. Tocmai mi-ai spus tu altceva, replica Shannon, cu amaraciune taioasa. Nu-I asa? Te-a iubit inca de cand erai in pantecul meu, ne-a primit pe amandoua ca fiind ale lui, fara ezitare sau falsa mandrie.           Amanda vorbea pe cat de repede ii ingaduiau durerile. Iti spun clar ca mi-ar fi fost rusine, sa ma agat de un barbat pe care nu l-as fi putut avea niciodata, cand aveam alaturi un altul, pe cat de minunat er cu putinta. In ziua cand te-ai nascut tu, si l-am vazut tinandu-te in mainile alea ale lui mai si stangace, cu acea expresie de mirare si mandrie in chip, cu ochii plini de dragoste, in timp ce te legana la pieptul lui de parka ai fi fost facuta din sticla, m-am indragostit de el. L-am iubit cat de mult a iubit vreodata o femeie un barbat de-atunci si pana-n ziua de azi. Si a fost tatal tal, la fel cum ar fi vrut sa fie Tommy, dar nu putea. Daca vreunul dintre noi a regretat ceva, a fost faptul ca n-am mai putut avea si alti copii, ca sa inmultim fericirea pe care ne-o daruiai tu. Si vrei sa accept toate astea?           Agatarea de furie era mai putin chinuitoare decat aceea de durere. Shannon o privea lung. Femeia din patdevenise o straina, intocmai la fel cum si ea era de-acum o straina fata de ea insasi. Sa continui ca si cum nimic nu s-ar fi schimbat? Vreau sa-ti acorzi tipm pentru a accepta si a intelege. Si vreau sa crezi ca te-am iubit, cu totii.           Lumea ei ii zacea sfaramata la picioare, toate credintele pe care la nutrise vreodata fiind facute cioburi. Sa accept? Ca te-ai culcat cu un barbat insurat si ai ramas gravida, dupa care te-ai maritat cu primul care te-a cerut de nevasta, ca sa te salvezi? Sa accept minciunile pe care mi le-ai spus toata viata, sa accept inselatoria? Ai tot dreptul sa fii furioasa.           Amanda isi inghiti durerea, fizica, sufleteasca. Furioasa? Iti inchipui ca ceea ce  simt e atat de palid ca o biata furie? Dumnezeule, cum ai putut face una ca asta?           Se rasuci pe calcaie, cu groaza si inversunarea gonind-o din urma. Cum mi-ai putut ascunde totul atatia ani, lasandu-ma sac red ca eram cineva care nu eram? Cea care esti nu s-a schimbat, spuse deznadajduita Amanda. Colin si cu mine am facut ceea ce am considerat ca era ideal pentru tine. N-am fost niciodata siguri cand si cum sa-ti spunem. Am… Ati discutat?           Inecat in propriile-I emotii clocotitoare, Shannon se intoarse spe femeia firava din pat. Simtea o pornire oribila, socanta, de a insfaca trupu acela imputinat si a-l zgaltai. “Azi e ziua cand ii spunem lui Shannon ca ea a fost o mica greseala comisa pe coasta de vest a Irlandei? Sau poate maine?” Nu o greseala, niciodata o greseala. Un miracol. La dracu’ Shannon…           Se intrerupse, icnind, cand durerea o sageta prin trup, taindu-I respiratia, sfasiind-o asemeni unor gheare. Vederea I se incetosa. Simti o mana ridicandu-I capul, o pipula strecurata intre buze si auzi vocea fiicei sale, devenita linistitoare: Bea putina apa. Inca putina. Asa. Acuma, lasa-te pe spate si inchide ochii. Shannon.           Cand intinse mana, o gasi pe cealalta ca s-o prinda. Sunt aici, chiar aici. Durerea va trece intr-un minut. Va trece si ai sadormi.           Se risipea deja, iar in locul ei se rostogolea oboseala, ca o ceata. “Nu e destul timp,” fu singurul lucru la care se putu gandi Amanda. “De ce n-am niciodata destul timp?” Sa nu ma urasti, murmura ea, in timp ce se cufunda sub ceata. Te rog, sa nu ma urasti.           Shannon ramase pe marginea patului, apasata de propria-I suferinta, mult timp dup ace mama ei adormi.           Nu se mai trezi.  

CAPITOLUL UNU O pală de vânt încărcată cu miresme de primăvară îi flutură pletele lui Jillian. Fata își întinse obrazul în bătaia vântului ca să-i simtă mai bine mângâierea îmbătătoare. Iapa pe care o încăleca simți și ea aceeași exaltare și iuți pasul. Cal și călăreț galopau pe întinsul câmpiei ca două suflete descătușate, alunecând peste iarba deasă și florile sălbatice care se întindeau cât cuprindea privirea. Curând potcoavele calului întâlniră o potecă de pământ negru, mărginită de tufișuri de salvie cu reflexe argintii. Nici un copac nu apăra cu umbra lui întinsul verde de arșița soarelui. Dar tânăra femeie nu se temea de secetă. Lanurile de grâu se unduiau sub briza ușoară, lucerna era deja înaltă și promitea o recoltă bogată. Jillian recunoscu în depărtare cîntecul unei ciocârlii. Când venea vorba de fermă, de proprietatea ei, râdea sau se supăra, după cum era dispusă. Tot ce producea pământul acesta nu folosea decât unui singur scop: să hrănească vitele. Da, Jillian conducea cu pricepere ferma Utopia, întemeiată acum două generații, îi fusese lăsată moștenire de bunicul său Clay Baron. Iar dacă o străbătea acum, nu o făcea ca să controleze hotarele sau să numere vitele. Nu avea de gând nicidecum să se adâncească în problemele zilnice Nu, Jillian voia să se bucure astăzi de puțină liniște și libertate pe întinsul domeniului. Se simțea ca și când ar fost născută și crescută în locurile acelea, cu, toate că vastele câmpii din Montana nu o adoptaseră decât de câțiva ani. Tatăl ei nu se gândise să continue tradiția și plecase, în ciuda împotrivirii familiei, stabilindu-se la Chicago unde profesa medicina. Nu îi purta pică pentru asta. La urma urmei fiecare e liber să-și aleagă viața care-i place. Înarmată cu această filozofie la vârsta de douăzeci de ani venise să se instaleze la fermă și lucra deja de cinci ani, fără să fi regretat nici o clipă alegerea făcută. Își opri calul în vîrful unei coline care domina întinderea. Mozaicul lanurilor de cereale făcea loc în depărtare pășunilor, mărginite de îngrădituri abia vizibile, care te lăsau să-ți închipui o vastă întindere în care turmele pășteau în deplină libertate. De altfel acesta fusese spectacolul pe care îl descoperiseră înaintașii ei acum mai bine de un secol, când veniseră în regiune în căutarea multvisatelor filoane. Metalul galben îi atrăsese, dar în cele din urmă pământul îi cucerise. Așa cum o cucerise și pe ea. Pentru că bogățiile pe care le oferea natura generoasă valorau cât toate pepitele din lume. Dacă speranțele acestor pionieri cutezători s-ar fi împlinit, atunci ar fi scormonit pământul, l-ar fi ciuruit cu galerii adânci. Și ar fi fost păcat. Nici o comoară nu putea fi mai de preț decât priveliștea asta. Jillian înțelesese valoarea acestui pământ chiar de când îl descoperise, la vârsta de zece ani. La chemarea bunicului a venit să-și petreacă vacanța de vară la Utopia împreună cu fratele ei Mark. Acesta, cu șase ani mai mare decât ea, semăna prea mult cu tatăl lor ca să-i placă viața simplă și aspră de la fermă. Prima impresie pe care i-a făcut-o ferma nu a surprins-o deloc. Era totuși destul de diferită de imaginea pe care o au majoritatea copiilor, cu barăcile muncitorilor, cu pășunile împrejmuite cu garduri de sârmă aliniate și cu farmecul desuet al ranchului. Și totuși, cu toată frăgezimea vârstei, a simțit că nu era făcută pentru surghiunul de la oraș, ci pentru largile întinderi, ale câmpiei și viața în aer liber. A fost ca o dragoste la prima vedere. Sentimentul pe care i-l inspira bunicul era cu totul diferit. Bătrânul încăpățânat și stângaci nu avea altă preocupare decât ferma și animalele. Îi venea greu să vorbească pe limba ei. Într-o bună zi a făcut imprudența să critice meseria fiului său. Copilul i-a luat imediat apărarea și discuția a degenerat într-o ceartă aprinsă. Cu toate astea, departe de-a crea o prăpastie, altercația i-a apropiat și atunci când Jillian a trebuit să se întoarcă la Chicago s-au despărțit, dacă nu ca buni prieteni, cel puțin, fără să-și poarte ranchiună. Apoi i-a trimis o pălărie de cowboy minunată cu ocazia aniversării. Gheața s-a spart. Fără îndoială au ajuns să se prețuiască foarte mult tocmai pentru că au avut timp să se cunoască. De la el a învățat tot ce știa: cum să prevadă vremea adulmecând aerul sau observând cerul, cum să moșească o vacă, cum să găsească o vită rătăcită. Îi spunea Clay, pentru că îi lega o prietenie trainică. Atunci când a fumat pe ascuns prima țigară, din cauza căreia i s-a făcut rău, el a îngrijit-o fără să o dojenească. Când i-a slăbit vederea, Jillian a început să țină socotelile. Nu a fost nevoie de nici o înțelegere pentru asta. Transmiterea ștafetei s-a făcut firesc, la fel de firesc cum s-a instalat la Utopia când a împlinit douăzeci de ani. Când bătrânul a murit s-a trezit deodată singură în fața tuturor problemelor fermei. Clay i-a lăsat-o prin testament cu toate că această precauție era pentru ea o pură formalitate. Jillian trăsese deja o linie peste Chicago, cu toate că o mai urmăreau încă unele amintiri. Dispariția bruscă a bunicului a mâhnit-o nespus de mult. Și totuși, moartea îl ferise pe Clay de chinurile bolii și bătrâneții. Își făurise destinul prin luptă și perseverență și nu ar fi putut îndura umilința unei dependențe. Dacă ar fi văzut-o lamentându-se, nu ar fi putut să nu i-o reproșeze. „Pentru numele lui Dumnezeu, fetițo fără minte, nu-ți mai plânge singură de milă! Ai face mai bine să controlezi împrejmuirile înainte ca vitele noastre să se rătăcească prin toată Montana!” Da, ăsta ar fi fost poate genul de discurs pe care i l-ar fi ținut. Iar ea nu s-ar fi sfiit să răspundă cu același ton: „Urs bătrân și urâcios! Voi face din Utopia cea mai grozavă fermă din regiune și asta numai pentru ca să-ți arăt ce sunt în stare.” Iapa se opri și bătu din picior. — Stai, Dalila! Nu te grăbi! Avem toată ziua înainte. Trase de frâu și animalul se întoarse pornind în trap ușor. Jillian se bucura cu atât mai mult de aceste clipe de relaxare cu cât ele erau destul de rare. Sentimentul că le furase le făceau și mai plăcute. Și chiar dacă a doua zi trebuia să dea zor ca să recupereze timpul pierdut, se supunea fără să protesteze. Chiar dacă era vorba de corvezi administrative. Trebuia să se ocupe în mod egal de animalele bolnave, de Jeepul care era la a treia pană de la începutul lunii, să controleze kilometrii de gard care îi despărțeau proprietatea de cea a lui Murdock. Numai evocarea acestui nume era de ajuns ca să-i producă o grimasă. Cearta dintre cele două familii dura de multă vreme, chiar din epoca în care străbunicul ei se așezase în regiune. Familia Murdock era deja stabilită de câteva generații. Încă de la început i-au considerat pe Baroni niște intruși a căror inițiativă era sortită eșecului. Jillian strânse din dinți amintindu-și de poveștile pe care i le istorisea bunicul: hotare călcate, vite furate, recolte devastate. Dar familia Baron nu se descurajase și în cele din urmă reușise. Bineînțeles că nu aveau o proprietate atât de mare ca bogații lor vecini, dar erau mulțumiți cu ce aveau. Dacă ar fi avut și Clay norocul să găsească zăcăminte de petrol pe pământul lui, precum vecinul lui, Paul Murdock, ar fi putut să se ocupe și el cu creșterea animalelor de rasă, se gândea Jillian nu fără oarecare invidie. Dar până la urmă puțin îi păsa de onoruri și de recompense. Le lăsa bucurosă pe toate clanului Murdock care putea să facă cât voia paradă fluturându-și trofeele și împăunându-se cu exemplarele lor de rasă. Oare de câtă vreme nu mai fusese văzut nici un membru al lui asudând sub soarele din Montana? Nu mai erau interesați decât de cifrele aliniate în registre. Dar atunci când își va atinge țelul pe care și l-a propus, Duble M va deveni o fermă de operetă față de Utopia. Această hotărâre îi readuse buna dispoziție și cutele îngrijorate de pe frunte dispărură imediat. Azi nu vroia să se mai gândească la Murdock sau la munca grea care o aștepta a doua zi în zori. Nu, se hotărâse să se bucure din plin de clipele de odihnă pe care și le acordase cu generozitate. Jillian cunoștea cu ochii închiși cărarea pe care o apucase. Ducea spre hotarul de vest al fermei. O zonă prea pietroasă ca să fie lucrată, prea accidentată ca să găzduiască turmele și care fusese dată uitării, întotdeauna când căuta puțină singurătate se refugia aici. Nici unul din oamenii săi nu se aventura vreodată pe aici și de altfel nici cei de la Double M. Chiar și gardul care despărțea altădată cele două proprietăți dispăruse pentru că nimeni nu se mai îngrijise de el. Nimeni nu-și făcea griji pentru pămîntul ăsta ingrat, ceea ce îl făcea cu atât mai prețios pentru ea. Doar câțiva plopi tremurători își unduiau ramurile la orice adiere. Cântecul unei pitulici se auzi printre tropotele calului. Aceste desișuri adăposteau fără îndoială coioți și șerpi cu clopoței. Cu toată euforia care o stăpânea, Jillian era cu ochii în patru și carabina încărcată atârna de marginea șeii. Slăbi frâul și lăsă animalul să o poarte spre iazul care-i apăruse înainte. Se opriră chiar pe malul apei. Fu cuprinsă de o dorință irezistibilă să-și dea jos hainele prăfuite și să alunece în apa limpede. Dar, tocmai când se pregătea să coboare din șa, Dalila fremătă adulmecând un miros necunoscut și se cabră deodată. Până să înțeleagă ce se întâmpla, tânăra se dezechilibră și căzu în apă. Când se dezmetici, se ridică bombănind și suflând greu. Văzu un călăreț care o privea zeflemitor. Încăleca un armăsar minunat care se pare că o scosese din minți pe iapă. Își dădu la o parte șuvițele care-i șiroiau pe ochi ca să-l cerceteze pe intrus. Trebuia să fie înalt judecând după lățimea umerilor. Părul negru și ondulat ieșea de sub pălăria care își proiecta umbra pe chipul bronzat. Nasul fin și buzele bine conturate îi dădeau un aer aristrocratic. Stătea în șa cu dezinvoltură, încât cal și călăreț păreau împreună un întreg. Dar Jillian nu avu răgazul să-i admire prestanța cu toate că era fascinată de privirea lui. Ochii străinului, aproape la fel de negri ca și părul, aveau o lucire malițioasă. — Ce naiba cauți pe pământul meu? explodă furioasă. Călărețul primi întrebarea cu o imperceptibilă ridicare din sprâncene. Fără îndoială nu se grăbea să-i răspundă. O cerceta atent. Părul ei șiroind de apă scânteia cu reflexe acajú încadrând un chip fermecător, de o formă perfect ovală. Ochii de jad scoteau în evidență finețea trăsăturilor și prospețimea de piersică a obrazului. Cu toată crisparea furioasă, buzele ei își păstrau senzualitatea care contrasta ciudat cu bărbia voluntară, Îi studie cu nonșalanță silueta zveltă. Putea să-i aprecieze trupul bine. făcut, cu forme armonioase, iar cămașa udă care i se lipise de piept lăsa să se ghicească rotunjimea sânilor. Din nou ochii i se opriră pe chipul ei. Jillian suportă examinarea fără să clipească și chiar aruncându-i o privire de gheață care pe altul l-ar fi descurajat. — Te-am întrebat ce cauți pe pământul meu? repetă ea apăsând fiecare cuvânt. În loc de răspuns, bărbatul descălecă cu o ușurință surprinzătoare și se apropie de ea cu mersul legănat al cowboylor. Când ajunse la marginea apei îi zâmbi, iar privirea lui fascinantă deveni periculos de dezarmantă. „Poți să ai încredere în mine... pentru moment” părea să spună zâmbetul lui. Îi întinse mâna ca s-o ajute să iasă din apă. — Doamnă... Jillian trase adânc aer în piept și urcă pe mal fără să dea nici o atenție mâinii întinse. Murată, șiroind de apă se înfipse în fața lui cu mâinile în șolduri! — Nu mi-ai răspuns la întrebare! „Nu-i lipsește curajul” constată bărbatul neslăbind-o din ochi. Îi era pe plac acest fel de a fi. Își ancoră degetele mari în buzunarele pantalonilor și răspunse cu glas tărăgănat: — E domeniul tău? domnișoară… — Baron. Dar tu cine ești ca să te intereseze? Își înclină borul pălăriei mai mult cu insolență decât cu respect. — Adam Murdock. Jillian își ținu răsuflarea încercând să-și stăpânească uimirea și schiță un zâmbet care se vroia ironic. — Linia care desparte proprietățile noastre trece chiar prin mijlocul iazului și mi se pare că ai aterizat în partea care nu-ți aparține, adăugă el zeflemitor. Adam, unicul moștenitor al clanului Murdock! Îl credea la Billings, ocupându-se de afacerile cu petrol ale familiei. În orice caz nu avea nimic comun cu universitarul firav pe care i-l descrisese bătrânul Clay. Dar nu era acum momentul pentru asemenea reflecții. În primul rând trebuia să-l pună la punct pe impertinent. — Tu ești singurul vinovat. Ce treabă ai să te plimbi pe aici cu animalul ăsta? Îl arătă cu degetul pe armăsarul pe care nu putu să nu-l admire în treacăt. Era un exemplar minunat. — Nu ar fi trebuit să lași frâul. Remarca o irită, cu atât mai mult cu cât era perfect justificată. — Mirosul lui a zăpăcit-o pe Dalila. — Dalila? Pe chip i se citea o expresie amuzată. Își împinse pălăria pe spate și contemplă iapa uimit. — Ce coincidență!... Dă-mi voie să ți-l prezint pe Samson. Auzindu-și numele, amăsarul se apropie de stăpân atingându-i umărul cu botul. Jillian reuși cu greu să-și stăpînească râsul, dar în colțul gurii i se citea un zâmbet abia schițat. — Nu-ți lăsa armăsarul să se apropie de Dalila dacă nu vrei să aibă soarta lui Samson! — E drăguță, nu? întrebă Adam adresându-se calului. Puțin cam slăbuță, dar bine clădită. Fără îndoială e bună de prăsilă. O să facă o minunăție de mânji. Jillian închise ochii pe jumătate, tremurând de furie. — Asta nu te privește deloc, Murdock. Mai bine spune-mi ce treabă ai pe aici? Mă îndoiesc că o să descoperi petrol pe aici. — Nu speram să găsesc petrol. Dar cu atât mai puțin mă așteptam să dau peste o femeie seducătoare, adăugă aranjându-i cu un gest delicat o șuviță care i se lipise de frunte. Inima lui Jillian începu să bată mai repede. Știa ce înseamnă asta. Și ea, care se credea pentru totdeauna la adăpost de acest soi de slăbiciune. Privi cu coada ochiului degetele care îi aranjau părul, apoi privirea i se opri din nou pe chipul lui Adam Murdock. — Dacă ții la mâna ta, te sfătuiesc să ți-o retragi imediat. Adam păru că ezită ca și cum s-ar fi întrebat dacă să ridice sau nu mănușa. Apoi lăsă șuvița să cadă cu aceeași dezinvoltură cu care o luase. — Ești cam supărăcioasă. E drept că cei din familia Baron nu prea au simțul umorului. — Spune mai bine că nu le place să fie călcați pe picior. Se studiară câteva secunde ca doi luptători înaintea bătăliei, fiecare uimit de ciudata plăcere pe care le-o provoca confruntarea. Judecata îi îndemna pe amândoi la prudență, dar parcă nici unul nu vroia să asculte glasul rațiunii. — Îmi pare rău de bunicul tău, rupse tăcerea Adam. O umbră învălui privirea lui Jillian. Constată că într-adevăr îl iubise mult. Din cele câteva întâlniri cu Clay Baron, Adam păstra amintirea unui om destul de antipatic. Își răscolea amintirile ca să adune la un loc ce mai aflase de la întoarcerea la Double M despre vecinii lor. — Tu ești fetița care obișnuia să-și petreacă aici vacanțele de vară, Jill, nu-i așa? — Jillian. Chipul lui Adam se destinse din nou cu un zâmbet. — Ah, da, Jillian! Numele ăsta ți se potrivește mult mai bine. — Domnișoara Baron îmi convine și mai mult, rosti ea cu răceală. Adam nu-i luă în seamă ostilitatea fățișă. Continua să o privească întrebându-se dacă nu se întâlniseră cândva. Nu, nu poți să uiți asemenea ochi, nici asemenea gură. — Cu Jim Haley la conducerea fermei nu ai nici un motiv să-ți faci griji. — EU conduc Utopia! spuse Jillian apăsat. — Tu? — Exact. Nu sunt o funcționară lipită de scaun! Ferma îmi aparține, fiecare palmă de pământ, fiecare fir de iarbă si spre deosebire de alții nu o administrez dintr-o metropolă îndepărtată, instalată într-un birou călduț. Uimit, Adam îi luă mâinile și le examină în ciuda protestelor ei. Erau fine dar viguroase. — Da, da, murmură admirativ. Jillian era furioasă. Îi ținea mâinile încătușate fără să arate că ar face cel mai mic efort, în timp ce ea își simțea inima bătând să-i spargă pieptul. Pitulicea își reluase cântecul și trilul ei voios acompania foșnetul frunzelor de plop. Adam răspândea un miros plăcut de piele tăbăcită și apă de colonie. Avea o cicatrice fină pe obrazul sting, atât de subțire încât nu putea fi văzută decât de aproape. Și nu puteai simți forța și delicatețea degetelor lui decât printr-o atingere nemijlocită. Jillian bătu în retragere. Aprecierile de felul ăsta erau deosebit de periculoase. Nu voia să se lase amăgită de momentele înșelătoare ale inimii. Știa prea bine unde o poate duce slăbiciunea: la dependență și supunere. Mai avusese o asemenea experiență acum cinci ani și jurase să nu mai cadă niciodată în capcană. Și în primul rând nu trebuia să uite cine era omul din fața ei: un Murdock! — Cred că ți-am atras deja atenția: ai niște gesturi inoportune. — Da, ai dreptate. De ce? — Nu suport să mă atingi. — Nu? Ridică mirat o sprânceană, dar nu-i dădu drumul. — S-ar zice că cineva ți-a făcut un rău. — Încalci un domeniu care nu-ți aparține. — Poate ar trebui să stabilim un nou hotar. Știa că el îi înțelesese sensul vorbelor. Când vru să-și retragă mâinile, nu o reținu. — Îți dau un sfat, Murdock. Rămâi de partea ta a barierei. Adam își aranjă tacticos pălăria a cărei umbră îi ascundea din nou privirea. — Și dacă trec dincolo? — Atunci o să ai probleme cu mine, replică Jillian înălțându-și trufașă bărbia. Apoi îi întoarse spatele și porni spre Dalila pe care o încălecă cu ușurință. După ce își așeză pălăria care mustea de apă îi aruncă lui Adam o ultimă privire amenințătoare. — Vacanță plăcută, Murdock. Și mai ales nu te obosi prea tare în sejurul de aici. Se apropie și el de iapă și o bătu ușor cu palma pe gât. — O să încerc să-ți urmez sfatul, Jillian. — Domnișoară Baron! îl corectă ofensată aplecându-se spre el. Spre marea ei uimire, o prinse de șnurul pălăriei silind-o să se aplece mai mult. — Pentru urechile mele Jillian sună mult mai frumos. Jillian râse forțat de impertinența lui, încercând să nu ia în seamă bătăile nebunești ale inimii. Cu un gest hotărât îi dădu mîna la o parte și se îndreptă în șa. — Mă dezamăgești, Murdock. Mă gândeam că la universitate ai deprins maniere mai elegante. Își înfundă mâinile în buzunare și o privi fără să scoată o vorbă. Reflexele soarelui în părul ei roșcat și în ochii de smarald îl fascinau. — Voi încerca să mă îndrept. Îți promit că data viitoare o să mă prezint mai bine. — Nu va mai exista „data viitoare”, îi replică cu un ton zeflemitor și își întoarse calul. Adam puse îndată mâna pe frâu. În ochi i se citea un amestec de seriozitate și ironie. — Te credeam mai perspicace. Eu sunt convins că vom mai avea numeroase ocazii să ne întâlnim. Cum se întorsese situația atât de repede în favoarea lui? Jillian nu ar fi putut să spună, dar se simțea subjugată de siguranța lui extraordinară. El îi mai zâmbi o dată dezinvolt și se întoarse spre calul lui. — Pe curând, Jillian. Simțea că explodează. În loc de salut îi lansă amenințarea: — Nu uita! Rămâi în banca ta! În timp ce Adam o privea cum se depărtează, Samson își scutură coama bătând din copită. — Liniștește-te, Samson! Am pierdut repriza asta, dar meciul e departe de a fi jucat. Apoi dădu pinteni calului îndemnîndu-l în direcția opusă. Jillian află în adierea vântului o alinare pentru furia care o chinuia. Lăsă frâul liber Dalilei care își alese singură pasul: galopul avântat. Fără îndoială animalul simțea nevoia să-și liniștească tumultul. Armăsarul era la fel de bine făcut ca și stăpânul. Dacă nu i-ar fi aparținut lui Murdock n-ar fi ezitat să-i ofere stăpânului o avere ca să-l împerecheze cu Dalila. Trebuia să se zbată de una singură dacă vroia să-și mărească herghelia, dar nici un armăsar de la fermă nu se compara cu Samson. Din nefericire, Adam Murdock nu avea nimic din omul de afaceri plicticos și agasant pe care și-l închipuise. Sentimentul pe care i-l inspira rivalul ei nu o situa pe o poziție privilegiată în tratarea unei eventuale afaceri. Acum, mai mult ca niciodată, avea nevoie de toată luciditatea. Următoarele șase luni aveau să fie hotărâtoare pentru viitorul fermei. Bineînțeles, ar fi putut să se mulțumească cu câștigul pe care îl obținea deja și care îi permitea să-și acopere cheltuielile. Dar moștenise tenacitatea și încăpățânarea bătrânului Clay. Dacă punea la un loc ambiția și înflăcărarea tinereții și dacă avea și un dram de noroc, făcea din Utopia imperiul pe care l-au visat înaintașii. Plătise deja un acont ca să cumpere un avion utilitar. Aparatul i-ar fi permis să patruleze toată ferma într-un ceas, să localizeze vitele rătăcite, să observe îngrăditurile rupte. Fără să nege importanța cowboyului tradițional, Jillian înțelegea avantajele pe care le oferea tehnica nouă. Vehiculele de teren străbăteau în lung și în lat pășunile la fel de ușor precum caii și atunci când nu atârna de șa, lassoul se odihnea pe bancheta Jeepului. Și chiar dacă gazul metan înlocuia străvechiul foc de lemne, vitele mai erau încă însemnate cu fierul înroșit în jar. Metodele se schimbau dar spiritul rămânea același. Pentru că, la fel ca altădată, creșterea animalelor depindea de aceleași două elemente esențiale: cerul și pământul. Cum primul se arăta deseori capricios, iar cel de al doilea uneori destul de zgârcit, cowboyul trebuia până la urmă să se bazeze pe el însuși. Asta era filozofia lui Jillian. Străbătu o pășune pe care păștea liniștită o turmă. La trecerea ei doar câteva vite abia își ridicară boturile. Iarba fragedă a primăverii era mult mai îmbietoare pentru ca să se deranjeze prea mult. Auzi un zumzet de motor. Se opri și ascultă cu atenție adulmecând aerul. Iapa făcu la fel. Simți mirosul de gaze de eșapament. Nu avu nici o problemă să localizeze vechiul Jeep. Își îndemnă calul în direcția zgomotului. Se apropie de mașină și îi făcu semn cu mâna șoferului pe care îl recunoscuse. Jim Haley era un cowboy cum rar întâlnești. Nu și-ar fi dorit altceva decât să străbată dealurile călare, ca în vremurile bune, având doar un lasso, o pătură și punga cu tutun. — Bună, Jim. Jillian se opri în dreptul portierei și îi zâmbi. — Tocmai mă întrebam unde ai dispărut, spuse Jim. Jillian îi salută cu un gest discret pe cei doi bărbați care îl însoțeau. — Dar pe voi ce vă aduce aici? — Una din rumegătoarele astea proaste s-a înțepenit într-un gard, puțin mai sus. Bărbatul miji ochii și începu să răsucească o țigară. — Din fericire nu au fost stricăciuni mari. — A controlat cineva hotarul de vest? — Nu. — Bine, mă ocup eu. Jillian ezită pentru o clipă dar se hotărî să încerce. Jim era până la urmă cel mai în măsură s-o lămurească. — L-am întâlnit pe Adam Murdock acum vreun ceas, spuse cu un aer detașat. Îl știam la Billings. — S-a întors. — Mulțumesc pentru informație, replică sarcastic. Dar ce face aici? — Are o fermă. — Încă o noutate. Mai bine mi-ai spune din ce cauză s-a întors. — L-a chemat bătrânul Murdock. — Are de gând să se stabilească la Double M? — El o s-o conducă. Bănuiesc că au uitat de vechea lor neînțelegere. Cred că bătrânul are de gând să se retragă. — Să conducă Double M? repetă Jillian uimită. Așa deci, urma să aibă totuși un Murdock în preajmă. Cel puțin bătrânul o lăsase în pace. În cei cinci ani de când se stabilise aici, nu îl întâlnise niciodată. În schimb Adam abia venise și violase deja refugiul ei de tihnă. — De când s-a întors? Înainte de a răspunde, Jim își aranjă cu un aer absent mustața grizonată, tic pe care de obicei îl găsea amuzant, dar care de data asta avu darul să o scoată din sărite. — De vreo două săptămâni. Și deja se ciocnea de el! Nu era un început de bun augur pentru relațiile viitoare. Dar în definitiv, ținutul era destul de vast ca să adăpostească un Murdock și un Baron fără ca drumurile lor să se întâlnească. Îi stăteau pe buze și alte întrebări. Dar prefera să aștepte o ocazie când avea să fie singură cu Jim. — Bine, mă duc să controlez hotarul de vest. Întoarse calul pe loc și porni în galop spre vest. Jim o urmări cu un surâs abia schițat în colțul gurii. Își mijea deseori ochii cu toate că vedea excelent și nu putuse să nu-i remarce hainele ude, nici flacăra ciudată care îi lucea în priviri. Așa deci, dăduse peste Adam Murdock. Iată că se prevesteau niște lucruri interesante.

Triumful dragostei de Nora Roberts CAPITOLUL 1   Foxy privea fix la burta maşinii sale, tip MG. Mirosul de benzină o învăluia pe măsură ce strângea şuruburile. — Ştii, Kirk, nici nu pot spune cât îţi sunt de recunoscătoare pentru că mi-ai împrumutat salopeta asta. Vocea ei catifelată de contralto avea o nuanţă de ironie. — Nu de aceea există fraţii? Foxy îi auzi rânjetul din glas, deşi nu îi vedea decât partea de jos a jeanşilor uzaţi şi tenişii soioşi. — E minunat că eşti atât de destupat la minte. (Rosti cuvintele scrâşnit, printre dinţi, în timp ce mânuia îndreptarul de lanţ.) Unii fraţi ar insista să repare ei transmisia. — Nu sunt misogin, i-o întoarse Kirk. Foxy îi urmări tenişii care traversau podeaua de ciment a garajului. Auzi clinchetul şi zornăitul uneltelor pe care le înlocuia. — Dacă nu luai hotărârea să devii fotograf, te cooptam în echipa mea de salahori. — Norocul meu, prefer să am de-a face cu revelatorul decât cu uleiul de motor. (Îşi şterse obrazul cu dosul palmei.) Şi cred că dacă nu eram angajată să fac poze pentru cartea lui Pam Anderson, n-aş fi acum aici scufundată în piese de maşină. Când îi auzi râsul precipitat, cald, Foxy îşi dădu seama cât de mult îi lipsise. Poate şi pentru că el nu se schimbase deloc în cei doi ani de când nu se văzuseră. Era exact acelaşi, ca şi cum ea ar fi închis uşa şi ar fi deschis-o din nou doar după câteva minute. Chipul îi era tot ars de soare şi de vânt, brăzdat de cute care aveau să devină mai adânci şi mai fermecătoare o dată cu anii. Avea părul la fel de sârmos ca al ei, deşi al lui era auriu închis, iar al ei un roşcat aprins. Când zâmbea, mustaţa atât de familiară i se arcuia deasupra gurii. Foxy nu şi-l putea aminti fără ea. Ea avea şase ani, iar el şaisprezece atunci când şi-o lăsase prima oară, şi şaptesprezece ani mai târziu, continua să îi stea neclintită pe chip. Nici neastâmpărul nu îl părăsise. Îl regăsea în zâmbetul lui, în ochi, în mişcări. Când era mică îl idolatriza. Era eroul înalt şi minunat care îi dădea voie să stea în spatele lui şi să îl venereze. Kirk fusese cel care o poreclise, fără voie, Foxy, şi Cynthia Fox, la numai zece ani, se agăţase de nume ca şi cum ar fi fost un dar. După ce Kirk plecase de acasă ca să devină celebru ca şofer profesionist de curse, Foxy trăise numai pentru vizitele sale ocazionale şi scrisorile scurte şi sporadice. Absenţa îl făcuse şi mai preţios, şi mai indestructibil. Avea douăzeci şi trei de ani când a câştigat prima sa cursă importantă. Foxy avea treisprezece. Acest an al vieţii ei, tandru, plin de încercări şi învăţăminte, fusese unul destul de dureros. Foxy se întorcea cu maşina din oraş, târziu, împreună cu părinţii ei. Drumul era alunecos din cauza zăpezii. Ea privea fulgii care se năpusteau în geamul maşinii, în timp ce radioul cânta o melodie de Gershwin, pe care ea era prea mică pentru ca să o recunoască sau să i placă. Se întinsese pe bancheta din spate, închisese ochii şi începuse să fredoneze un cântec îndrăgit de cei de-o vârstă cu ea. O secundă îşi dorise să fie acasă, ca să îşi poată asculta discurile şi să îi telefoneze celei mai bune prietene ca să vorbească despre lucruri importante – băieţii. Fără să prindă de veste, maşina începu să derapeze. Se răsuci sălbatec, luând viteză pentru că roţile nu aveau de ce să se agaţe pe zăpada umedă şi alunecoasă. Dincolo de geamurile mașinii era o abureală albă şi îl auzi pe tatăl său înjurând, în timp ce se lupta să recapete controlul asupra volanului, dar frica ei nu mai avu timp să se materializeze. Foxy auzi o trosnitură când maşina pocni stâlpul de telefon, simţi zguduitura şi o durere fulgerătoare. Simţi frigul în timp ce era azvârlită din maşină, apoi foşnetul umed al zăpezii pe obraz. Apoi nu mai simţi nimic.  Două zile mai târziu, când se trezise din comă văzuse faţa lui Kirk aplecată peste a ei. Îşi aminti de accident şi primul val de bucurie îngheţă. Citi în ochii lui – îngrijorarea, durerea, resemnarea. Scutură din cap pentru a îndepărta cuvintele pe care el nu i le spusese încă. Cu blândeţe, el se aplecase şi îşi odihnise obrazul pe al ei. — Acum nu ne mai avem decât unul pe celălalt, Foxy. O să am grijă de tine. În felul său s-a ţinut de cuvânt. Următorii patru ani s-au derulat pentru Foxy în mod normal. A învăţat cu un succes mai mare sau mai mic cu diverşi profesori. Dar, în timpul adolescenţei, Cynthia Fox a învăţat mult mai mult decât istoria Americii sau algebră. S-a familiarizat cu mişcarea pistoanelor şi a motoarelor turbo; a învăţat cum să facă un motor bucăţi şi cum să-l asambleze la loc; a învăţat regulile circuitelor de curse. A crescut într-o lume dominată de bărbaţi, mirosind a benzină şi cu urletul motoarelor alături. Câteodată supravegherea lăsase de dorit, alteori fusese inexistentă. Kirk Fox era un bărbat mistuit de o pasiune unică: cursele. Foxy ştia şi accepta că uneori el uita cu totul de ea. Stângăciile din comportamentul lui o făceau să îl iubească şi mai mult. Crescu sălbatecă şi liberă şi, câteodată, ocrotită. Colegiul fusese un şoc. În următorii patru ani lumea lui Foxy se lărgise. Descoperi ce excentric era să împarţi un dormitor cu femei. Începu să afle mai multe despre Cynthia Fox. Pentru că avea un ochi format pentru culori, tăieturi şi linie, îşi dezvoltase propriul gust în materie de îmbrăcăminte. Descoperise că mondenităţile şi societatea femeilor nu i se potriveau; copilăria îi fusese mult prea nonconformistă pentru ca să mai poată accepta reguli şi constrângeri. I-a fost uşor să le reziste băieţilor de la colegiu pentru că îi păreau nişte băieţei nebunatici şi necopţi. Când intrase la colegiu era o fetiţă stângace şi reticentă, iar la absolvire era o femeie subţire ca o trestie, cu o graţie lăuntrică şi pasionată de fotografie. Timp de doi ani după ce a terminat colegiul, Foxy şi-a mobilizat fiecare dram al talentului şi muncii pentru a-şi clădi o carieră. Întâlnirea cu Pam Anderson era un dar cu două tăişuri. Putea să stea cu fratele ei, dar în acelaşi timp putea valorifica şi mai bine şansa ocaziilor ivite. Foxy ştia că prima parte a darului era mult mai importantă pentru ea decât cea de-a doua. — Presupun că o să fii şocat să afli că nu am mai văzut de doi ani piesele unei maşini, mărturisi ea în timp ce strângea ultimele două şuruburi. — Ce faci când trebuie reparată cureaua de transmisie? o întrebă el, aruncând o ultimă privire sub capota MG-ului. — O trimit la mecanic, mormăi ea. — Cu priceperea ta? (Kirk era suficient de uluit pentru ca să se aplece şi să i se uite în creştet.) Poţi primi douăzeci de ani pentru o crimă ca asta. — Nu am timp, suspină Foxy. Luna trecută am schimbat fisele de contact şi ştecherele. — Maşina asta e un model clasic. (Kirk închise uşurel capota, apoi o şterse cu o cârpă curată.) Eşti nebună dacă laşi pe oricine să îşi bage degetele în ea. — Păi, nu pot să i-o trimit lui Charlie de fiecare dată când fornăie şi, în plus... Foxy îşi întrerupse scuzele când auzi zgomotul unei maşini care oprea afară. — Hei, ăsta nu e un loc pentru un om de afaceri! Foxy auzi vocea blajină a fratelui său în timp ce se chinuia cu îndreptarul de lanţ. — Îmi verific doar investiţia. Lance Matthews. Recunoscu imediat vocea joasă, tărăgănată. Într-o clipă mâinile ei se transformaseră în doi pumni. Inima îi bubui a în gât. Încet, se forţă să rămână calmă. Ridicol, îşi spuse în timp ce îşi întindea degetele; resentimentele nu ar trebui să supravieţuiască unei despărţiri de şase ani. Din poziţia avantajoasă în care se găsea văzu că şi el purta jeanşi şi tenişi. Deşi nu erau pătaţi de grăsime, erau roşi şi zdrenţuiţi. Pur şi simplu sărăceşte, se gândi ea şi îşi înfrână un scâncet indignat. Şase ani sunt lungi, îşi spuse. Ar fi putut deveni chiar suportabil. Dar se îndoia. — N-am putut, ajunge la antrenamentul de dimineaţă. Cum s-a comportat? — 200,558. (Auzi clinchetul şi fâşâitul unei beri care era deschisă.) Charlie vrea să-i facă un ultim test, dar e a-ntâia, categoric a-ntâia. Auzindu-i vocea, Foxy îşi dădu seama că fratele ei uitase de ea, uitase de orice altceva în afară de maşină şi de cursă. — Şi-a pus în cap să stabilească duminică un record al pistei. Un pocnet înfundat şi un miros usturător adiară spre ea. Fu necăjită să recunoască aroma ţigărilor subţiri pe care obişnuia să le fumeze Lance. Îşi frecă nasul cu dosul palmei de parcă ar fi vrut să-şi şteargă din simţuri orice urmă a acestei miresme. — O nouă jucărie? întrebă Lance păşind către MG. (Foxy auzi capota ridicându-se.) Seamănă cu micuţa pe care i-ai cumpărat-o soră-ti după ce şi-a luat permisul. Încă se mai joacă cu aparatele de fotografiat? Furioasă, Foxy împinse şi se răsuci. Pentru o secundă, cât se rostogoli pe jos de sub maşină, zări expresia uluită de pe chipul lui Lance. — E aceeaşi jucărie, spuse ea rece, luptându-se să se ridice în picioare. Şi nu mă joc cu aparatele de fotografiat, lucrez cu ele. Părul îi era strâns într-o coadă de cal, ca să nu i se atingă de faţa murdară. Salopeta o făcea să arate informă şi jegoasă. În mâna murdară de ulei ţinea îndreptarul de lanţ. În ciuda indignării, Foxy văzu că Lance era mai atrăgător ca niciodată. Cei şase ani care se scurseseră săpaseră riduri şi mai adânci pe chipul său osos, care, prin nu ştiu ce miracol, ratase frumuseţea. Frumos era un cuvânt mult prea searbăd când era vorba de Lance Matthews. Avea părul negru închis, cu buclişoare care i se răsuceau pe gulerul cămăşii şi cădeau neglijent în jurul obrajilor. Sprâncenele i se arcuiau uşor deasupra ochilor care îşi schimbau culoarea de la cenuşiu-metalic până la fumuriu, după toane. Trăsăturile clasice, aristocratice erau subliniate de cicatricea albă de deasupra sprâncenei stângi. Era mai înalt decât Kirk, mai bine clădit, şi avea o uşurinţă de a se purta care lui Kirk îi lipsea. Foxy ştia că înfăţişarea sa indolentă ascundea simţuri foarte ascuţite. Pe la douăzeci de ani fusese unul dintre cei mai buni piloți. I se povestise că Lance Matthews avea mâini de chirurg, instinct de lup şi calmul unui diavol. La treizeci de ani devenise campion mondial, după care s-a retras brusc. Din scrisorile zgârcite în informaţii ale fratelui său, Foxy, aflase că în ultimii trei ani Lance sponsorizase cu succes piloţi şi automobile. Îi privi buzele arcuindu-se într-un zâmbet discret, care fusese întotdeauna semnul său distinctiv. — Măi, dar parcă ar fi Foxy. (Ochii îi alunecară de-a lungul salopetei, apoi îndărăt pe faţa ei.) Nu te-ai schimbat o iotă în şase ani. — Nici tu, i-o întoarse, furioasă că la prima lor întâlnire era gătită astfel. Se simţea din nou ca o adolescentă prostuţă şi neîndemânatică. Ce păcat! — Ai limba la fel de ascuţită. (Dinţii îi străluciră într-un rânjet. Faptul că ea rămăsese un spiriduş necioplit şi arţăgos, părea să îl încânte.) Ţi-a fost dor de mine? — Cât am putut de mult, răspunse şi îi întinse îndreptarul de lanţ fratelui său. — N-are niciun respect pentru cei mai în vârstă, îi spuse Lance lui Kirk, în timp ce privirea îi stăruia pe chipul răzvrătit al lui Foxy. Te-aş săruta de bun venit, dar nu m-am dat niciodată în vânt după uleiul de motor. O tachina ca întotdeauna, iar bărbia fetei se ascuţi înainte ca de obicei. — Din fericire pentru amândoi, Kirk are o rezervă inepuizabilă. — Dacă ai de gând să te plimbi în felul ăsta restul sezonului, o avertiză Kirk, în timp ce punea scula la loc, ai putea foarte bine să lucrezi pe o pistă. — Restul sezonului? Lance deveni atent în timp ce trăgea din ţigară. O să fii pe-aici tot sezonul? Bună vacanţă. — Nici pe departe. Foxy îşi şterse palmele de cracii salopetei şi încercă să pară demnă. Am venit ca fotograf, nu ca spectator. — Foxy lucrează cu o scriitoare, Pam Anderson, îl lămuri Kirk luându-şi iar berea. Nu ţi-am spus? — Ai pomenit ceva de scriitoare, murmură Lance. O privea scrutător de parcă ar fi vrut să vadă dincolo de stratul de ulei. Deci, o să mergi din nou în circuit? Foxy îşi aminti intensitatea din ochii lui. În unele momente ţi se putea tăia răsuflarea. Tipul avea ceva profund şi primitiv. Chiar şi ca adolescentă, fusese conştientă de senzualitatea lui primară. Atunci i se păruse fascinantă, acum ştia cât este de primejdioasă. Îi susţinu privirea. — Corect. Păcat că n-o să fii prin preajmă. — Niciun păcat, i-o întoarse el. (Intensitatea îi dispăru din privire, iar ochii îi redeveniră nepăsători.) Maşina mea o conduce Kirk. Am de gând să stau pe-aici să-l văd cum câştigă. (Înainte să se întoarcă spre fratele ei, o văzu pe Foxy încruntându-se.) Presupun că o voi întâlni pe Pam Anderson la petrecerea de diseară. Să nu dai jos uleiul de pe faţă, Foxy. (Înainte de a ieşi pe uşă o atinse pe un locşor curat de pe bărbie.) S-ar putea să nu te recunosc. Ar trebui să dansăm în amintirea trecutului. — Bagăţi-1 pe ţeavă! strigă după el, dar apoi se blestemă că renunţase la atitudinea demnă pentru o glumă copilărească. (Îi aruncă o privire lui Kirk, după care îşi dădu jos salopeta.) Mă uimeşte ce prieteni ai. Kirk dădu din umeri, privindu-l prin fereastră pe Lance care se îndepărta. — Mai bine ai testa maşina înainte de a pleca spre casă cu ea. S-ar putea să aibă nevoie de ajustări. Foxy suspină şi scutură din cap. — Sigur.   ♠ ♠ ♠   Pentru seară îşi alese o rochie fină din crêp-de-Chine. Liliachiul pal şi verdele pluteau în jurul siluetei ei subţire. Era o apariţie romantică, îmbrăcată cu o fustă drapată, sutien fără bretele şi o jachetă până-n talie. Era şi foarte atrăgătoare. Avu un zâmbet de satisfacţie gândindu-se că Lance Matthews va avea o surpriză. Cynthia Fox nu mai era o adolescentă. După ce îşi puse şi ineluşele de aur în urechi se privi în oglindă ca să aprecieze rezultatele. Părul despletit i se răsucea până sub umeri, într-o coamă groasă de inele roşcate şi strălucitoare. Nu mai avea nicio urmă de ulei pe faţă. Pomeţii înalţi adăugau atât eleganţă, cât şi delicateţe chipului ei triunghiular şi nostim. Ochii îi erau migdalaţi, nici gri, nici verzi. Nasul ascuţit şi aristocratic, gura rotundă şi aproape prea mare. În ochi avea ceva din neliniştea fratelui ei, dar era mai reţinută şi mai mocnită. Avea ceva de sălbăticiune, jumătate căprioară, jumătate tigroaică. Mai mult decât frumuseţe, era o senzualitate pământească, neîmblânzită. Era alcătuită din contraste. Silueta mlădioasă şi tenul de fildeş o făceau să pară gingaşă, în vreme ce culoarea stridentă a părului şi îndrăzneala din ochi erau o provocare. Foxy simţea că noaptea era gata de o provocare. Exact când se strecura în rochie, cineva bătu la uşă. — Foxy, pot să intru? (Pam Anderson aruncă o privire prin crăpătura uşii, după care o deschise larg.) Oh, arăţi minunat! Se întoarse zâmbind. — Şi tu. Eşarfa bleu pal visător i se potrivea de minune lui Pam, care arăta ca o păpuşă de porţelan. Uitându-se cu atenţie la micuţa frumuseţe blondă, Foxy se întrebă din nou cum de avea vână pentru o meserie atât de provocatoare ca cea de jurnalist liber profesionist. Cum reuşeşte să facă interviuri atât de provocatoare, când vorbeşte atât de suav şi este o prezenţă atât de deosebită? Se cunoşteau de şase luni şi, deşi Pam era cu cinci ani mai mare, Foxy simţea faţă de ea un instinct matern. — Nu-i aşa că e nostim să începi o treabă cu o petrecere? Pam se aşeză pe pat în timp ce Foxy se pieptăna. Casa fratelui tău e minunată, Foxy. Camera mea e perfectă. — E casa noastră de când eram copii, spuse Foxy, încruntându-se la sticla de parfum. Kirk a păstrat-o ca un fel de bază de campanie, pentru că e atât de aproape de Indianapolis. (Faţa i se lumină într-un zâmbet.) Lui Kirk i-a plăcut întotdeauna să stea lângă o pistă. — E fermecător! Pam îşi trecu degetele prin părul moale, tuns scurt ca un paj. Şi foarte generos, să mă găzduiască până pornim în circuit. — Este într-adevăr! (Foxy râse şi se apropie de oglindă ca să-şi dea cu ruj pe buze.) Atâta timp cât nu pune la cale o strategie pentru cursă. O să vezi, câteodată uită de restul lumii. (Privi lung la ruj, după care îl închise cu grijă.) Pam... Respiră adânc, ridică privirea şi o întâlni pe a lui Pam în oglindă. Pentru că o să călătorim împreună, cred că trebuie să îl înţelegi puţin pe Kirk. El... Oftă şi dădu din umeri. Nu e întotdeauna fermecător. Câteodată e tăios şi nervos, ba chiar de-a dreptul necioplit. N-are astâmpăr, e dornic de competiţie. Cursele sunt viaţa lui şi câteodată uită că oamenii nu sunt atât de rezistenţi ca maşinile. — Îl iubeşti foarte mult, nu? Pam îşi datora o parte din succes înţelegerii şi compasiunii care se oglindeau în ochii ei albaştri. Nu numai că înţelegea oamenii, dar îi şi păsa de ei. — Mai mult decât orice altceva. (Se întoarse ca să o privească în faţă.) Şi îl iubesc mai mult de când am crescut şi am descoperit că e uman. Kirk nu era obligat să mă crească. Cred că nu mi-am dat seama de asta decât când am ajuns la colegiu. Ar fi putut să mă dea în grija unei familii. Nimeni nu l-ar fi criticat. De fapt – îşi scutură părul de pe umeri, apoi se sprijini de toaletă – sunt sigură că unii l-au criticat pentru că n-a făcut-o. M-a ţinut lângă el când aveam nevoie de asta. Nu o să uit niciodată că a făcut-o. Poate că într-o zi îl voi răsplăti. (Se îndreptă zâmbind.) M-aş duce jos să văd dacă totul e gata. Musafirii vin în curând. — Vin cu tine. Pam se ridică şi se îndreptă către uşă. — Acum spune-mi cine e Lance Matthews ăsta despre care bombăneai mai devreme? Dacă mi-am făcut bine temele, e un fost pilot unul de mare succes, care acum conduce Matthews Corporation şi care, printre altele proiectează maşini de curse. El a proiectat şi are mai multe maşini de Formula Unu, printre care şi cele pe care fratele tău le va pilota în acest sezon. Şi... da, şi maşina Indy. Nu e...? (Scoase un plescăit mic de frustrare pentru că inventarul ei de fapte era prea sărăcăcios.) E dintr-o familie de viţă veche şi bogată, nu-i aşa? Din Boston sau New York, care fac navigaţie sau import-export? Insuportabil de bogaţi. — Boston, navigaţie şi dezgustători, afirmă Foxy în timp ce se îndreptau spre primul etaj. Şi nu mă pune să îl studiez, că o să am coşmaruri la noapte. — Simt o undă de antipatie? — Simţi repulsie, i-o întoarse Foxy. A trebuit să închiriez o cameră în care să depozitez surplusul de repulsie faţă de Lance Matthews. — Hm! Şi chiriile sunt usturătoare. — Ceea ce mă face să-l detest şi mai mult. Foxy se duse direct în sufragerie şi inspectă masa. Farfuriile din lemn lăcuit erau aşezate pe o faţă de masă mov închis. În mijloc se afla o cană de pământ plină cu narcise galbene şi crenguţe de sânger. O privire asupra aranjamentului, a lumânărilor de ceară galbenă aşezate în suporturi de lemn, îi dădu siguranţa că furnizorii îşi cunoşteau meseria. "Intimitate relaxantă" era senzaţia pe care ţi-o lăsa totul. — Arată nostim. Foxy rezistă tentaţiei de a-şi băga un deget într-unul din vasele cu caviar rece pe care furnizorul îl aducea grăbit din bucătărie. Era un omuleţ aferat, aproape chel, cu numai un cerculeţ subţire de păr, vopsit negru ca smoala. Păşea repede şi târşit. — Aţi venit prea devreme. (Se aşeză protector între Foxy şi caviar.) Oaspeţii vor sosi abia peste un sfert de oră. — Sunt Cynthia Fox, sora domnului Fox. Îşi desfășură zâmbetul ca pe un steag de pace. M-am gândit că aş putea da o mână de ajutor. — Ajutor! Oh, nu, Dumnezeule, nu! Ca să îşi întărească vorbele, o împinse cu dosul palmelor, de parcă ar fi fost o muscă insistentă care îi ameninţa pateul. — Nu trebuie să atingeţi nimic. Totul este proporţionat. — Şi frumos! spuse Pam ca să-l îmblânzească, strângând-o pe Foxy de braţ, ca s-o avertizeze. Hai s            bem ceva, Foxy, şi să-i aşteptăm pe ceilalţi! — Ce tip caraghios şi infatuat, mormăi Foxy, în timp ce Pam o căra spre salon. — Tu laşi pe cineva să-ţi aranjeze oglinda retrovizoare? întrebă Pam cu o curiozitate politicoasă, aşezându-se comod pe scaun. Foxy râse în timp ce supraveghea barul portabil. — Punct ochit. Ei, se pare că e destulă băutură pentru ca o armată întreagă să meargă zi de zi pe trei cărări timp de un an. Problema e că nu ştiu să prepar altceva decât ginul cu tonic pe care îl bea Kirk — Dacă exisă vreo sticla de lichior sec, toarnă puţin într-un pahar foarte mic. Asta nu îţi va pune imaginaţia la prea mare încercare. Bei şi tu? — Nu. (Foxy scotocea printre sticle.) Când beau devin puţin prea cinstită. Uit regulile de bază ale supravieţuirii – tactul şi diplomaţia. O ştii pe Joyce Canfield, redactorul şef de la revista "Ziua Nunţii"? Pam aprobă, iar Foxy detectă lichiorul şi îl turnă în pahar. — Am întâlnit-o la un cocktail, acum câteva luni. Am făcut mai multe tipuri de paginaţie pentru" Ziua Nunţii ". În fine, m-a întrebat ce părere am despre rochia ei. Am privit-o peste marginea celui de-al doilea şpriţ şi i-am spus că ar trebui să se ferească de galben, pentru că o face să arate lividă. Traversă camera şi îi dădu paharul lui Pam. — Cinstit, dar idiot. De atunci n-am mai fotografiat pentru "Ziua Nunţii" nici măcar un buchet ofilit. Pam râse în felul ei liniştit, învăluitor şi sorbi din lichior. — O să ţin minte să nu-ţi mai pun nicio întrebare periculoasă atunci când ai un pahar în mână. (O privi pe Foxy trecându-şi degetul peste o masă înaltă, încrustată.) Ţi se pare ciudat să fii acasă? Ochii lui Foxy erau întunecaţi, cu luminiţe verzi sclipind peste cenuşiu. — Îmi trezeşte amintiri. Ciudat, de ani de zile nu m-am mai gândit la viaţa mea aici, dar acum... Se îndreptă spre fereastră şi trase draperia de culoarea fildeşului. Afară, soarele apunea, împrăştiind raze roşii şi aurii. — Ştii, acesta e singurul loc la care mă pot gândi ca la un cămin. New Yorkul nu contează. De când au murit părinţii mei, am călătorit atât de mult, la început cu Kirk, apoi cu meseria mea. Doar acum, când sunt aici îmi dau seama că viaţa mea nu are rădăcini. — Vrei rădăcini, Foxy? — Nu ştiu. Când se întoarse spre Pam, avea o expresie nedumerită. — Nu ştiu, repetă ea. Poate. Dar vreau ceva. Ceva ce se găseşte acolo. Îşi îngustă ochii şi privi la ceva ce nu putea vedea încă. — Ce anume? Foxy tresări, când vocea o trezi din gândurile ei. În uşă stătea Kirk, studiind-o cu zâmbetul său nepăsător, cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor de culoarea nisipului. Ca întotdeauna avea o aură de entuziasm în jurul lui. — Păi... (După ce îl privi cu atenţie, Foxy traversă încăperea spre el.) Mătase, nu? Cu dreptul ei de soră, îi controlă gulerul de la cămaşă. Sper că nu schimbi prea multe motoare, îmbrăcat aşa. Kirk o trase de păr şi o sărută. Pe tocuri, era aproape la fel de înaltă cât el, iar ochii le erau la acelaşi nivel. Pam îi privi cu atenţie şi observă cât de puţin semănau unul cu celălalt: doar buclele grele ale părului erau la fel. Ochii lui Kirk erau de un verde curat şi întunecat, iar faţa îi era prelungă. Nu avea nimic din eleganţa sau delicateţea surorii sale. Studiindu-i profilul, Pam simţi cum un fior discret îi trece pe spinare. Se uită repede la paharul ei. Frisoanele de pe spate nu trebuiau amestecate cu munca. — Îţi amestec eu ceva de băut, se oferi Foxy, retrăgându-se de lângă fratele ei şi îndreptându-se către bar. — Nu îndrăznim să intrăm în camera de alături în următoarele două-trei minute. Ah, nu e gheaţă! (Închise capacul frapierei şi dădu din umeri.) O să-mi iau inima în dinţi şi o să-l înfrunt pe furnizor. Pam bea lichior, spuse ea peste umăr, ieşind din cameră. — Mai vrei unul? întrebă Kirk, întorcându-şi pentru prima dată atenţia către Pam. — Nu, mulţumesc. (Zâmbi şi duse paharul la buze.) N-am avut ocazia să-ţi mulţumesc pentru că m-ai găzduit. Nici nu ştii ce plăcut e să nu dormi într-un hotel. — Ştiu totul despre hoteluri. Kirk rânji şi se aşeză în faţa ei. Se întâlniseră cu o zi în urmă, dar acum erau pentru prima dată singuri. Pam simţi din nou frisonul pe spate şi îl ignoră. Kirk luă o ţigară din tabachera de pe masă şi o aprinse. O studie câteva secunde. Are clasă, îşi spuse. Şi minte. Nu era o admiratoare fără cap a curselor de maşini. Ochii lui îi mângâiară o clipă gura roz şi moale. Arată ca din vitrină. Frumoasă, atrăgătoare şi în spatele unui perete de sticlă. — Foxy mi-a vorbit atât de des despre tine, încât am impresia că te cunosc. (Imediat Pam se blestemă pentru prostie şi mai luă o înghiţitură de lichior.) Abia aştept cursa. — Aşa şi eu, răspunse Kirk, rezemându-se de speteaza scaunului şi studiind-o deschis. Nu pari genul care să fie interesat în opriri pe linia de sosire şi viteze ameţitoare. — Nu? i-o întoarse Pam în timp ce-şi aduna gândurile. Dar ce gen par? Kirk trase adânc fumul în piept. — Genul căruia îi plac Chopin şi şampania. Pam învârti în pahar ce-i mai rămăsese din lichior şi privi în jos. — Aşa-i, răspunse ea, apoi se sprijini relaxată de pernele de pe scaun. Dar ca jurnalist sunt interesată de tot felul de lucruri. Sper că vei fi generos cu gândurile, sentimentele şi cunoştinţele tale. Un zâmbet îi ridică colţurile mustăţii. — Sunt vestit pentru generozitatea mea, răspunse el batjocoritor, întrebându-se dacă pielea ei era chiar atât de mătăsoasă pe cât părea. Tăcerea fu spartă de soneria de la intrare. Kirk se ridică, luă paharul din mâna lui Pam, ai o trase în picioare. Deşi ea îşi spuse că are o reacţie prostească, inima-i bubuia. — Eşti măritată? — De ce?... Nu. Se încruntă, nedumerită. — Bun. Nu mi-a plăcut niciodată să mă culc cu o femeie măritată. Vorbi atât de plat, încât trecu o clipă până când Pam reacţionă. Culoarea furiei îi invadă obrajii de porţelan. — Din toate impertinenţele... — Ascultă, o întrerupse el. Suntem sortiţi să ne culcăm împreună mai înainte de încheierea sezonului. Nu prea mă pricep la jocuri, aşa că o spun de-a dreptul. — Şi te-ar şoca foarte tare, i-o întoarse ea, cu răceală în voce pe care numai cei născuţi în sud o au, dacă aş declina această invitaţie generoasă? — Mi s-ar părea un păcat, conchise el, ridicând neglijent din umeri. Când soneria ţârâi a doua oară, o luă de mână: — Mai bine am răspunde.