Christian Jacq

 Piatra Luminii Nefer cel Tacut de Christian Jacq  volumul 1 CUVÂNT ÎNAINTE O lume întreagă admiră capodoperele artei egiptene, fie că este vorba de piramide, de temple, de morminte, de sculpturi sau de picturi. Dar oare cine a creat aceste minunății a căror forță spirituală și magică merge direct la inimă? În niciun caz hoardele de sclavi sau de salahori exploatați, ci confreriile ai căror membri, în număr restrâns, erau în același timp preoți și artizani. Mâna și spiritul alcătuind un tot, ei formau o adevărată elită ce depindea direct de faraon. Iată-ne privilegiați, fiind în posesia unei bogate documentații asupra uneia dintre aceste confrerii care, timp de cinci secole, între anii 1550 și 1070 î.Hr., a trăit în Egiptul de Sus, într-un sat interzis profanilor. Acest sat purta un nume extraordinar: „Locașul Adevărului”, în limba egipteană set Maat, adică locul în care zeița Maat se dezvăluia în corectitudinea, justețea și armonia operei desăvârșite de generații de slujitori ai acestui loc. Clădit în deșert, în apropierea terenurilor cultivate, satul era înconjurat de ziduri înalte, avea propriul tribunal, propriul templu și propria necropolă; aici își duceau viața artizanii, în sânul familiilor, beneficiind de un statut special, datorat importanței misiunii lor principale: crearea locurilor de veci ale faraonilor, în Valea Regilor. Chiar și astăzi, dacă vizitezi, lângă Teba, ținutul Deir el-Medineh, pe malul stâng al Nilului, descoperi vestigiile acestui loc; partea de jos a caselor este intactă și poți străbate aceleași străduțe pe care și-au purtat pașii maeștrii capodoperelor din acea vreme, pictorii, sculptorii și preotesele zeiței Hathor. Sanctuare, clădiri ale confreriei, morminte admirabil decorate imprimau acestui loc un caracter sacru, satul având totodată rezerve de apă, poduri sub acoperișurile caselor, ateliere și chiar o școală. Am încercat să-i readuc la viață pe acești oameni excepționali, cu întâmplările și viața lor de zi cu zi, dedicată frumuseții și spiritualității, într-o lume ce s-a dovedit a fi, în același timp, ostilă și plină de invidie. Nici salvarea existenței acestui Locaș al Adevărului n-a fost întotdeauna ușoară și piedicile n-au lipsit, mai cu seamă cele din perioada tulbure în care se desfășoară istorisirea ce urmează.     • PROLOG Către miezul nopții, nouă artizani, cu șeful de echipă în frunte, au ieșit din Locașul Adevărului și au început să urce un drumeag îngust în lumina lunii pline. În vârful unui deal ce străjuia deșertul luase naștere satul unde locuiau constructorii faraonului, ale căror secrete erau ocrotite de ziduri de nepătruns. Ascuns în spatele unui bloc de calcar, Mehy abia își putu stăpâni un strigăt de bucurie. Conducătorul carelor încerca de luni de zile să culeagă informații despre această confrerie menită să cioplească și să decoreze mormintele din Valea Regilor și a Reginelor. Dar nimeni nu știa nimic, cu excepția lui Ramses cel Mare, protectorul locului în care maeștri în ale artei, cioplitori, sculptori și pictori erau inițiați în principalele lor îndeletniciri prin care asigurau supraviețuirea statului. Satul artizanilor avea propriul guvern, propria justiție și depindea direct de rege și de prim-ministrul său. Mehy n-ar fi trebuit să se ocupe decât de cariera sa militară, care se anunța strălucită; dar cum ar fi putut să uite că, solicitând admiterea sa în confrerie, această candidatură îi fusese refuzată? Un nobil ca el nu putea fi înjosit astfel. Dezgustat, Mehy s-a orientat către o armată de elită, a carelor, în cadrul căreia talentul său făcuse minuni. Mai mult chiar, urma să primească un loc important în ierarhie. În inima sa a luat naștere însă, crescând cu fiecare zi ce trecea, ura împotriva acestei confrerii blestemate, care îl umilise și a cărei existență îl împiedica să cunoască fericirea deplină. Ofițerul din el a luat o hotărâre: ori să descopere toate secretele satului, pe care apoi să le folosească în avantajul său, ori să distrugă această insuliță aparent inaccesibilă și atât de mândră de privilegiile sale. Pentru a-și atinge scopul, Mehy nu-și putea permite să facă vreo greșeală sau să trezească vreo bănuială. Dar în ultimele zile a îndrăznit. Acești slujitori ai Adevărului, după cum erau numiți oficial, nu erau oare niște simpli lăudăroși demni de dispreț, ale căror pretinse puteri erau doar iluzii? Prea bine păzita Vale a Regilor păstra ea oare altceva decât trupurile monarhilor înțepenite în moarte? Ascunzându-se printre dealurile din preajma satului interzis, Mehy sperase să surprindă riturile despre care nu vorbea nimeni; decepția i-a fost însă pe măsura eforturilor. Dar iată că, în această noapte, visul i se împlinea! Cei zece oameni urcau creasta dealului dinspre miazănoapte, unul în spatele celuilalt, mergând încet, de-a lungul falezei, până la colibele de piatră construite într-un loc ferit de privirile celor curioși, adăpost pentru anumite perioade ale anului. De acolo, nu le rămânea decât să urmeze drumul care cobora către Valea Regilor. Emoționat la culme, conducătorul carelor și-a stăpânit nerăbdarea, pentru a evita rostogolirea pietrelor care i-ar fi trădat prezența. Mehy își risca totuși viața, conștient de existența posturilor de observație ale soldaților care păzeau valea interzisă, înarmați cu arcuri, cerberii aveau ordin să tragă fără somație. La intrarea în acest loc sacru în care, încă de la începutul Regatului Nou, se odihneau mumiile faraonilor, gărzile s-au retras lăsându-i să treacă pe cei zece slujitori ai Adevărului. Mehy urcă o pantă abruptă de unde putea vedea fără a fi văzut. Întins pe piatra netedă, urmărea cu sufletul la gură spectacolul incredibil la care asista. Șeful grupului s-a desprins de ceilalți și a pus pe pământ, în fața intrării în mormântul lui Ramses cel Mare, povara pe care o purtase de la ieșirea din sat, apoi a tras voalul alb care o acoperea. O piatră. O simplă piatră tăiată în formă de cub. Un fulger țâșni din ea, atât de puternic, încât lumină poarta monumentală a locului de veci pregătit faraonului încă din viață. Soarele străluci în noapte și întunericul se risipi. Cei zece artizani s-au recules îndelung în fața acestei minuni, apoi șeful de echipă a ridicat-o cu grijă, în timp ce doi dintre subalternii săi deschideau ușa mormântului. Intră primul, urmat de ceilalți artizani, și cortegiul se pierdu în adâncuri, luminat de piatra enigmatică. Mehy rămase încremenit timp de mai multe minute. Nu, nu visase! Confreria stăpânea averi fabuloase, cunoștea secretul luminii, doar văzuse piatra care o crea, piatră care nu era nici iluzie, nici legendă! Nu zeii fuseseră capabili s-o cioplească, ci ființe omenești care știau s-o și folosească… Și care era secretul munților de aur pe care-i obțineau în atelierele lor, după cum se vorbea fără încetare? Orizonturi nebănuite se deschideau înaintea conducătorului carelor. Acum știa că originea prodigioasei averi a lui Ramses cel Mare se afla aici, în Locașul Adevărului. Iată de ce confreria trăia departe de lume, ascunsă în spatele zidurilor înalte. — Ce faci aici, amice? Mehy se întoarse fără grabă și dădu ochii cu un soldat nubian, înarmat cu o bâtă și cu un pumnal. — M-am… m-am rătăcit. — Ești într-o zonă interzisă, zise paznicul negru. Cum te cheamă? — Fac parte din garda personală a regelui și sunt în misiune specială, răspunse Mehy cu îndrăzneală. — Nu mi s-a spus nimic despre trecerea ta pe aici. — E normal… Nimeni nu trebuia să știe. — De ce? — Pentru că datoria mea e să verific dacă ordinele legate de securitate sunt aplicate cu maximă rigoare, astfel încât niciun intrus să nu se poată strecura în Valea Regilor. Felicitări, soldat! Mi-ai dovedit că dispozitivul instalat este eficient. Nubianul se arătă surprins: — Șeful ar fi trebuit totuși să mă prevină. — Nu înțelegi că era imposibil? — Hai cu mine la șeful nostru! N-am dreptul să te las să pleci așa… — Îți faci perfect datoria. În bătaia lunii, zâmbetul pașnic al lui Mehy îl liniști pe nubian și-l făcu să-și pună bastonul la loc, în centură. Cu iuțeala unei vipere a deșertului, conducătorul carelor se repezi cu capul înainte și-l izbi pe soldat drept în piept. Nefericitul căzu pe spate rostogolindu-se pe pantă până la un platou ce domina Valea. Cu riscul de a-și frânge gâtul, Mehy îl urmă și constată că, în ciuda unei răni profunde la tâmplă, soldatul încă mai trăia. Fără a lua în seamă privirea rugătoare a victimei sale, îi puse capăt zilelor cu o piatră ascuțită, sfărâmându-i capul. Asasinul așteptă îndelung dând dovadă de sânge rece. Când a fost sigur că nu l-a văzut nimeni, Mehy a urcat din nou dealul, cu grijă să nu alunece. Tot mai atent, s-a îndepărtat de locul interzis. În această noapte minunată, i s-a înfiripat în minte un singur gând: să pătrundă misterul Locașului Adevărului. Dar cum s-o facă de unul singur? Din moment ce nu putea intra în sat, avea nevoie să obțină informații serioase. Și ucigașul întrevăzu un viitor splendid: secretele și bogățiile confreriei i-ar putea aparține lui, și numai lui! ☥ Capitolul 1 Zelosul nu mai putea suporta monotonia vieții sale… Imediat după inundație, aratul. Apoi semănatul, seceratul și recoltatul, umplerea podurilor, teama de lăcuste, rozătoare și de hipopotami, devastatori ai culturilor, irigarea, întreținerea uneltelor, împletirea funiilor în timpul nopților fără somn, supravegherea turmelor și a atelajelor, grija continuă pentru pământ, calitatea grâului și sănătatea vacilor. Iată unicul orizont ce i se deschidea. Așezat la umbra unui sicomor, acolo unde deșertul se desparte de terenurile cultivate, tânărul nu reușea să ațipească și să se bucure de o binemeritată odihnă, înainte de a-și duce boii pe pășunea familiei. La șaisprezece ani, Zelosul, un colos de un metru și nouăzeci, nu mai voia să rămână țăran ca tatăl, bunicul și străbunicul său. Zi de zi se retrăgea în acest loc liniștit și, cu un lemn cioplit chiar de mâna lui, desena tot felul de animale pe nisip. Să deseneze… Iată ce i-ar plăcea să facă ore în șir, să pună apoi culoare și să dea viață unui măgar, unui câine și multor altor creaturi! Zelosul știa să observe. Când o imagine îi pătrundea în inimă, aceasta făcea ca mâna să pornească, liberă, trasând contururi mai vii decât realitatea. I-ar fi trebuit papirus, un stil, pigmenți… Dar tatăl său era agricultor și îi râsese în nas când își exprimase aceste dorințe. Într-un singur loc, unul singur, Zelosul ar fi putut obține ceea ce dorea: în Locașul Adevărului. Nu se cunoștea nimic din ce se petrecea dincolo de ziduri, dar se știa că acolo se adunaseră cei mai mari pictori și desenatori din regat, cei care erau autorizați să decoreze mormântul faraonului. În această confrerie fabuloasă, un fiu de țăran n-ar fi putut pătrunde. Dar tânărul continua să viseze la fericirea celor liberi, să se dedice cu totul vocației lor, uitând de meschinăriile vieții cotidiene. — Hei, Zelosule, te odihnești? Cel care i se adresase pe acest ton ironic era numit Mojicul și avea vreo douăzeci de ani. Înalt, atletic, nu purta decât o perizoma scurtă din stuf împletit. Lângă el, fratele lui mai mic, Marele Jaret, zâmbea tâmp. La cincisprezece ani, cântărea cu zece kilograme mai mult decât fratele său mai mare, din cauza cantității de prăjituri pe care le înfuleca în fiecare zi. — Lăsați-mă în pace amândoi! — Locul ăsta nu-ți aparține… Avem tot dreptul să-ți cerem socoteală. — N-am chef să vă văd. — Noi avem. Și va trebui să ne dai explicații. — În legătură cu ce? — Ca și când n-ai știi… Unde ai fost noaptea trecută? — Te crezi soldățoi? — Nati… Numele ăsta îți spune ceva? Zelosul zâmbi: — O amintire minunată. Mojicul făcu un pas spre Zelos: — Gunoi ce ești! Fata asta trebuie să se mărite cu mine… Iar tu, noaptea trecută, ai îndrăznit… — Ea a venit să mă caute. — Minți! Zelosul se ridică: — Să nu mă faci mincinos! — Din cauza ta nu mă voi însura cu o fecioară. — Și ce-i cu asta? Dacă are un pic de minte, Nati nu te va lua de bărbat. Cei doi scoaseră la iveală un bici de piele. Arma era mică, dar de temut. — Hai s-o lăsăm baltă, propuse Zelosul. Nati și cu mine am petrecut clipe minunate împreună, ce-i drept, dar asta e viața. Pentru a vă face pe plac, accept să n-o mai revăd. Și, la drept vorbind, nu-mi va lipsi. — O să-ți pocim mutra, decretă Mojicul. Cu figura pe care o s-o ai, nu vei mai seduce nicio fată. — Nu mi-ar displăcea să-i învăț minte pe doi idioți ca voi, dar e prea cald și aș prefera să-mi termin siesta. Marele Jaret își ridică brațul drept asupra Zelosului. Brusc, nu mai văzu ținta loviturii sale. Se simți ridicat, proiectat în aer și căzu în cap, lovindu-se de trunchiul sicomorului. Năucit, nici nu mai mișcă. Uluit pentru o clipă, Mojicul se dezmetici, apoi lovi aerul cu biciul. Credea că-i va șfichiui obrazul Zelosului, dar brațul i-a fost oprit de cel al tânărului colos și un trosnet a pus capăt scurtei lupte. Cu umărul dislocat, Mojicul dădu drumul biciului și fugi urlând. Pe fruntea Zelosului nu apăruse nici măcar o picătură de sudoare. Obișnuit să se bată de la vârsta de cinci ani, trecuse prin lupte zdravene înainte de a se iniția în loviturile imparabile. Sigur pe forțele sale, nu-i plăcea să provoace, dar nu dădea niciodată înapoi. Viața nu-i făcuse niciun cadou, dar nici el vieții. Tânărul se simți îngrețoșat la gândul de a-și petrece după-amiaza la pășune și de a se reîntoarce, cuminte, acasă, cu lapte și vreascuri. Ziua de mâine se anunța mai rea decât cea de astăzi, mai întunecată, mai plicticoasă și el simțea că-și pierde sufletul, ca și când sângele i s-ar scurge pe nesimțite. Ce-i păsa lui de micul domeniu agricol al familiei? Tatăl său visa la grâne coapte și la vaci cu lapte, vecinii îl invidiau pentru reușita sa, fetele vedeau deja în Zelos un moștenitor norocos care, datorită forței sale fizice, urma să-și dubleze producția și să devină bogat. Visau să se mărite cu un țăran înstărit, căruia numeroase odrasle îi vor asigura o bătrânețe fericită. Mii de oameni ar fi fost mulțumiți cu o astfel de soartă, dar nu Zelosul. Acestuia, dimpotrivă, perspectiva i se părea mai sufocantă decât zidurile unei închisori. Dând uitare vitele care se puteau descurca și fără el, tânărul porni prin deșert, fără a slabi din ochi creasta muntelui ce veghea Teba, prea bogata cetate a zeului Amon, acolo unde fusese construit orașul sfânt Karnak, plin de sanctuare. Pe malul stâng al Nilului se întindea, iată, Valea Regilor, a Reginelor și a nobililor care se îngrijeau de locurile de veci ale acestora, precum și templele faraonilor construite pentru mii de ani, printre care și cel al lui Ramses cel Mare. Aceste minunății erau create de artizanii din Locașul Adevărului… Nu degeaba se spunea că muncesc cot la cot cu zeii și sub protecția lor. În lumea tainică a Karnak-ului, ca în cel mai modest paradis, divinitățile vorbeau, dar cine oare le înțelegea cu adevărat mesajul? Cât despre Zelos, acesta dezvăluia lumea desenând pe nisip, dar, lipsindu-i prea multe cunoștințe, nu putea progresa. Nu accepta această nedreptate. De ce zeița ascunsă pe creasta de miazănoapte le vorbea artizanilor și de ce rămânea ea mută când o implora să-i răspundă la chemare? Tinerele sale iubite, dornice de plăceri, nu puteau să-i înțeleagă aspirațiile. Se simțea lăsat pradă singurătății în fața crestei mistuite de soare. Pentru a se răzbuna, îi gravă contururile pe nisip cu toată precizia de care era în stare, apoi, cu piciorul, le șterse cu furie, ca și când și-ar fi spulberat astfel nemulțumirea, o dată cu această zeiță mută. Dar creasta de miazănoapte rămase intactă, grandioasă și de nepătruns. Și, în ciuda forței sale fizice, Zelosul se simți inutil. Nu, asta nu mai putea dura. Fie ce-o fi, tatăl său va trebui să-l asculte.  

Piatra Luminii Femeia Inteleapta  de Christian Jacq volumul 2 ☥ Capitolul 1 Pericolul plutea în aer. De la moartea lui Ramses cel Mare, dispăruse liniștea din Locașul Adevărului. Situat pe malul stâng al Tebei, interzis celor din afară, satul secret al artizanilor, a căror îndeletnicire era de a ciopli și de a decora mormintele regilor și reginelor, își aștepta soarta cu înfrigurare. Oare ce hotărâre va lua succesorul Merenptah, în vârstă de șaizeci și cinci de ani, acum, când cele șaptezeci de zile de la mumificarea ilustrului faraon luau sfârșit? Fiu al lui Ramses, trecea drept un bărbat autoritar, drept și sever; dar va ști el, oare, să dea în vileag inevitabilele comploturi și să scape de intriganții care ar dori să ocupe „tronul celor vii”, însușindu-și cele Două Regate, Egiptul de Sus și cel de Jos? Ramses cel Mare fusese generosul protector al Locașului Adevărului și al confreriei artizanilor care depindeau în mod direct de rege și de primul său ministru[1], vizirul; acest loc avea propriul tribunal și beneficia de un transport zilnic de hrană. Neavând griji materiale, artizanii se puteau consacra operei lor, vitale pentru supraviețuirea spirituală a țării. Însărcinat cu paza satului în care nu avea dreptul să pătrundă, șeful Sobek nu mai reușea să doarmă. Înarmat cu o sabie, o lance și un arc, străbătea neîncetat teritoriul de care răspundea și, de mai multe ori pe zi, își verifica dispozitivul de supraveghere conceput de el însuși. Desigur, cei doi paznici ai porții celei mari își făceau garda obișnuită, unul de la ora patru dimineața la patru după-amiază, iar celălalt, de la patru după-amiaza la patru dimineața; bine făcuți, buni mânuitori ai bâtei, nu-i lăsau pe profani să intre dincolo de incinta Locașului Adevărului, în care trăiau artizanii împreună cu familiile lor. Și mai erau și cele „cinci ziduri”, mai bine-zis forturile dispuse de-a lungul drumului către sat. Dar aceste măsuri obișnuite nu i se păreau suficiente lui Sobek, un nubian mare și puternic, al cărui chip era marcat de o cicatrice, sub ochiul stâng; le ordonase oamenilor săi să stea în permanență la pândă pe dealurile dimprejur, să supravegheze drumul ce ducea la Ramesseum, templul lui Ramses cel Mare, înălțat pentru milioane de ani, și potecile spre Văile Regilor și ale Reginelor. Dacă s-ar fi ivit tulburări grave, rebelii ar fi ocupat Locașul Adevărului în care, după cum se zvonea, artizanii erau capabili să producă bogății fabuloase și chiar să transforme orzul în aur. Ce se va alege oare, sub noul faraon, de modesta comunitate în care trudeau treizeci și doi de artizani, împărțiți în „echipajul din dreapta” și „echipajul din stânga”, pe vasul cu care era comparat satul? Sobek ar fi, poate, ultimul apărător, care rezista până la capăt, fără să fugă precum un laș. Trăind „în exterior”, paznicul sfârșise prin a se atașa de cei mai mulți dintre locuitorii pe care avea datoria să-i protejeze; deși nu era el însuși un artizan și nu le cunoștea secretele, avea totuși sentimentul că participă la aventura lor și nu-și mai putea imagina cum ar fi viața departe de ei. Iată de ce, o altă frământare îl urmărea tot timpul: oare nu se ascundea vreun asasin printre membrii confreriei, punând în pericol viața maestrului Nefer cel Tăcut, acuzat cu ceva timp în urmă, pe nedrept, printr-o scrisoare anonimă, și apoi declarat nevinovat de crima comisă asupra unui paznic? Șeful Sobek nu reușise să-i identifice nici pe vinovat, nici pe autorul anonimei și se întreba dacă nu cumva făptașul era un prieten al lui Nefer, gelos din pricina ascensiunii acestuia. Dar paznicul avea o altă pistă de urmat, căci îl bănuia pe Abry, administratorul principal al malului stâng al Tebei, ca fiind amestecat într-un complot ce amenința să distrugă Locașul Adevărului. Din nefericire, dispariția lui Ramses cel Mare risca să schimbe situația, scăpând-o de sub control. Ca șef al echipei din dreapta, Nefer avea datoria de „a face tot ce este luminos în Locașul de lumină”, de a concepe planurile și de a repartiza munca în funcție de priceperea fiecăruia. Responsabilități tot mai grele îi apăsau umerii de la recenta dispariție a lui Kaha, șeful echipei din stânga, căruia îi urmase fiul său de suflet, Hay, lipsit de experiență și mare admirator al lui Nefer, considerat adevăratul conducător al confreriei. Până și Kenhir, bătrânul scrib al Mormântului, reprezentantul puterii centrale, îl trata pe Nefer cu mult respect; înaltul funcționar, cel care trebuia să pună la punct confreria numită simbolic „Marele și Nobilul Mormânt pentru milioane de ani din vestul Tebei”, recunoscuse în el un maestru excepțional, cu o autoritate firească și de necontestat. Dar Nefer cel Tăcut va fi, oare, capabil să lupte împotriva forțelor întunericului care amenințau Locașul Adevărului? El, căpitanul echipajului „bărbaților din interior”, va ști, oare, să-și dea seama de gravitatea pericolului și va avea, oare, mijloacele de a le ține piept? Legat de desăvârșirea operei după regulile predecesorilor săi, Nefer uitase, poate, cruzimea și lăcomia lumii din exterior. Charisma lui va fi, oare, de ajuns pentru a îndepărta nenorocirea? Paznicul se opri în fața unei nișe scobite în zidul de incintă, în care se afla o statuetă a lui Maat, patroana ocrotitoare a satului. Purtând pe cap o pană cu ajutorul căreia păsările se puteau orienta, fragila zeiță întruchipa idealul confreriei, aspirația sa către armonie și dreptate, elemente indispensabile ale creației artistice. Nu se spunea oare că „desăvârșind-o pe Maat, faci un lucru plăcut lui Dumnezeu”? Sobek respira cu greu. Aerul cald devenea tot mai apăsător, pericolul se apropia. Încercând să se liniștească, contemplă creasta Soarelui-Apune, vârful cel mai înalt al muntelui teban, de forma unei piramide. Potrivit legendei, stânca fusese astfel modelată de către primii cioplitori în piatră ai confreriei, pentru ca oamenii din sud să-și amintească de piramidele din nord. Ca toți cei de prin partea locului, paznicul știa că această creastă adăpostea o femelă-șarpe de care toți se temeau, numită „Cea-care-iubește-liniștea”, și că un obstacol îi oprea pe profani să-i tulbure odihna. Faraonii își puseseră locurile de veci sub protecția sa, iar sătenii îi încredințaseră speranțele lor. De la o altitudine de patru sute cincizeci de metri, creasta se situa pe axa templelor înălțate de faraoni întru strălucirea lui Ka, energia inepuizabilă răspândită în univers; dispuse în evantai în jurul ei, templele îi aduceau un permanent omagiu. Lui Sobek îi plăcea s-o privească la apusul soarelui, atunci când penumbra acoperea deșertul, culturile și Nilul; nu rămânea în lumină decât creasta, ca și când noaptea n-avea nicio putere asupra ei. Un paznic își agită brațele, altul strigă din răsputeri. Sobek alergă de îndată către primul fort, acolo unde agitația era la culme; paznicii încercuiau vreo zece stăpâni ai unor măgari, speriați, ce-și protejau capetele cu mâinile, pentru a evita loviturile de bâte, în timp ce animalele se risipeau în toate direcțiile. — Opriți-vă, ordonă Sobek, nu sunt decât niște auxiliari! Dându-și seama de greșeala făcută, paznicii încetară să-i mai lovească. — Ne-a fost frică, șefu’, se scuză unul dintre ei. Am crezut că vor să intre cu forța. Așa cum se întâmpla în fiecare zi, auxiliarii aduceau apă, pește, legume proaspete, ulei și alte provizii necesare sătenilor. Cei mai curajoși dintre ei își adunară măgarii, alții gemeau sau protestau. Șeful Sobek trebuia să scrie un raport enorm pentru a explica incidentul, justificând totodată comportamentul subordonaților săi. — Dați îngrijiri răniților, ordonă el, și despovărați măgarii! Când cortegiul sosi la poarta principală a satului, aceasta se întredeschise lăsându-le să treacă pe soțiile artizanilor. Gospodine în familie, dar și preotese ale lui Hathor, își luară porțiile în primire, în liniște deplină. În timpul vieții lui Ramses cel Mare, acesta era un moment în care se discuta, oamenii râdeau de orice fleac, păreau să se mai și certe pentru a obține cea mai bună carne, cele mai bune fructe sau cea mai bună brânză. Dar de la dispariția marelui monarh, până și copiii tăceau, iar mamele nu mai aveau chef să ia parte la joaca lor. Își făceau munca zilnică lăsându-se pe vine, mai ales pentru a frământa aluatul pentru pâine. Dar cât timp vor mai putea face toate aceste gesturi simple, pregătind bucuria unei mese în familie? Un paznic tânăr alergă spre Sobek: — Șefu’, șefu’! Iată că mai sosesc și alții! — Alți auxiliari? — Nu… Soldați cu arcuri și lănci! ☥ Capitolul 2 Mehy, Trezorierul principal al Tebei, se plimba de colo-colo în sala de recepție a vilei sale somptuoase. Om de finanțe fără egal, deosebit de priceput în manipularea cifrelor, maestrul ocult al regiunii era, totodată, un comandant foarte apreciat de forțele armate, care profitau de generozitatea sa. Avea fața rotundă, părul negru ca pana corbului lipit de creștet, ochii căprui-închis, buzele groase, mâinile și picioarele durdulii, torsul lat și puternic. Sigur de sine și de capacitatea sa de seducție, Mehy era obsedat de un scop aparent inaccesibil: să-și însușească imensele comori ale Locașului Adevărului. Știa că artizanii produc bogății incredibile în Locașul Aurului și văzuse piatra de lumină care le deschidea drumul, atunci când pătrundeau în întunericul unui mormânt din Valea Regilor. Pentru a o șterge fără a fi identificat, Mehy ucisese un paznic. Scrisoarea anonimă trimisă lui Sobek cu scopul de a-l scoate vinovat de omor pe Nefer cel Tăcut nu avusese, din nefericire, efectul scontat; intervenția misterioasei „femei înțelepte” din Locașul Adevărului, precum și ancheta tribunalului dovediseră nevinovăția artizanului. Dar comandantul rămânea departe de orice bănuială și ascensiunea sa își urmase cursul, cu prețul dispariției socrului său, pe care o pusese la cale cu istețime, și datorită complicității delicioasei sale soții Serketa, fermecătoare ca un scorpion, lacomă și neiertătoare ca el. Bogat, puternic, bucurându-se de o bună reputație, Mehy complota cu prudență și cu răbdare. Refuzat de tribunalul de admitere al Locașului Adevărului, nu reușise niciodată să treacă peste acest afront. Dorința lui de a se răzbuna era dublată de visul de a transforma vechiul Egipt, îngropat în tradițiile și credințele sale, într-o țară modernă și cuceritoare, în care știința, prin persoana prietenului său Dakter, gata să accepte orice invenție, ar trezi la viață o societate adormită. Pentru împlinirea acestui plan măreț era, însă, necesară pătrunderea în secretele confreriei, protejate cu atâta strășnicie de faraoni. Principalul adversar al lui Mehy fusese Ramses cel Mare, iar unica sa tentativă de a-l suprima pe monarh, sabotându-i carul de luptă, nu fusese decât un eșec. Comandantul trebuise să admită că bătrânul suveran se bucura de un noroc nemaipomenit și se mulțumise cu suprimarea celui care ar fi putut cleveti, cel care executase nereușitul sabotaj. Rămânea posibilă o singură strategie: să-și țeasă, în jurul satului, o plasă, precum face un păianjen, așteptând să moară Ramses. În sfârșit, Mehy scăpase de binefăcătorul Locașului Adevărului! Fără Ramses, artizanii vor fi dezorientați. Și nu se știe dacă noul rege, Merenptah, un om din nord, va fi la fel de dispus să protejeze confreria ca predecesorul său. Dar Trezorierul principal al Tebei nu reușea să obțină vești sigure din Pi-Ramses, capitala în care Merenptah fusese încoronat. Se credea despre el că este paseist, lipsit de orice intenție novatoare și foarte hotărât să meargă pe urmele lui Ramses cel Mare. Dar, oare, puterea lui supremă nu-i va modifica și caracterul? Cât despre intrigi, astea ar trebui să se întindă, din ce în ce mai frumos țesute! Unii s-ar fi împăcat cu ideea unei domnii de tranziție care, probabil, ar putea fi de scurtă durată, pregătind astfel o lume nouă. Ar fi o lume în care Mehy ar juca un rol extrem de important. Dar asta, doar dacă ar deține secretele Locașului Adevărului! În timpul acestei interminabile perioade de mumificare s-ar fi putut ivi evenimente neașteptate: moartea brutală a lui Merenptah, bunăoară, și o luptă pentru tron. Mehy spera că nu se va întâmpla nimic din toate acestea, nefiind încă pregătit să ia parte la ele. Visa la manipularea unui monarh care să înainteze primul pe scenă, în timp ce el, din umbră, să fie adevăratul conducător. Dacă îi reușise planul în privința primarului Tebei, de ce nu i-ar reuși din nou, dar la un nivel superior? Un Merenptah conservator, care credea în principii învechite și incapabil să perceapă evoluția unei țări, acest faraon mediocru n-ar putea, oare, deveni cel mai bun dintre aliații săi? Pentru a testa puterea de rezistență și starea de spirit a artizanilor, Mehy îl convinsese pe Abry, administratorul principal al malului stâng, să trimită în sat un grup de soldați și un vistiernic. Dacă ar fi reușit să forțeze intrarea în sat, Mehy ar fi putut să dea năvală și să spulbere privilegiile confreriei. ☥ Treaba era serioasă. Șeful Sobek constata că avea de-a face într-adevăr cu soldați, în majoritate bărbați maturi. De când fusese numit șef al pazei Locașului Adevărului, se confrunta pentru prima oară cu o trupă de ostași. Dispuși pe două rânduri, aceștia așteptau, nemișcați, în fața primului fort. Paznicii nubieni, flăcăi puternici, bine antrenați, erau înarmați cu bâte și săbii scurte. Erau gata să asculte de Sobek, considerat un adevărat șef de clan, ale cărui ordine nu se discutau. Sobek înainta: — Care vă este comandantul? — Eu, răspunse un veteran, vizibil impresionat de robustul bărbat negru care-l măsura din cap până-n picioare, dar eu ascult de ordinele vistiernicului. Ascuns până atunci în spatele soldaților, un omuleț rotofei ieși dintre rânduri și i se adresă lui Sobek cu o voce subțirică și ascuțită: — Am un mandat din partea administratorului principal al malului stâng. Trebuie să văd câte animale există în sat și să calculez taxele ce trebuie aplicate. În ultimii ani, n-am înregistrat nicio declarație. Reprezentând forța publică, va trebui să colaborați cu mine, ajutându-mă să-mi îndeplinesc misiunea. Șeful Sobek nu se aștepta la un atac de acest gen: — Intenționați… să pătrundeți în sat? — Fără asta nu se poate! — Ordinele mele sunt stricte. Accesul în sat este interzis oricărei persoane care nu este artizan sau membru al familiei sale. — Ar trebui să fiți rezonabil. Doar reprezint puterea administrativă! — De la regula pe care v-am prezentat-o nu fac excepție decât faraonul și vizirul. Din câte știu, nu sunteți niciunul, nici celălalt. — În ceea ce privește fiscul, ar trebui să vă supuneți! Mergeți și-l căutați pe scribul Mormântului. Vă va spune clar care este legea. Sobek ezita. La urma urmelor, nu era o soluție proastă. Oricum, inspectorul nu-l cunoștea pe Kenhir cel Ursuz: — De acord, dar nu care cumva să constat că soldații s-au clintit din loc! Dacă încearcă să treacă de acest fort, oamenii mei îi vor face să se retragă fără menajamente. — Șefule Sobek, folosiți un ton care nu-mi este deloc pe plac. Soldații mei sunt mult mai numeroși decât paznicii voștri, așa că legea este de partea mea. — Dacă vorbiți astfel, nu mă mai duc să caut pe nimeni și rezolv problema eu însumi. Paznicii nubieni își ridicară bâtele fără să mai aștepte vreun ordin. Mai tineri și mai rapizi decât adversarii lor, nu se temeau de o înfruntare cu doi sau trei deodată. — Mai bine să nu ne enervăm, propuse vistiernicul. Eu nu sunt aici decât pentru a respecta ordinul, ca și dumneavoastră, de altfel. — Ordinele mele sunt foarte stricte și sunt obligat să le respect ca atare. — Mergeți să-l căutați pe scribul Mormântului! — Dar nu cumva să înaintați! Crispat, funcționarul încremenise. Fusese prevenit că avea de îndeplinit o misiune delicată, dar nu se așteptase totuși la o asemenea rezistență. Și se temea de acel colos negru. Dacă s-ar isca vreo luptă, nu s-ar termina oare rău pentru el? Pentru moment, era mai bine să renunțe la folosirea forței și să stea de vorbă cu scribul Mormântului, punându-l în fața faptului împlinit. Șeful Sobek nu se grăbi să treacă de forturi. Oamenii săi nu vor avea ce alege din această mână de soldați. Dar în urma lor vor veni alții, mai numeroși, mai de temut. Cine să fi plănuit această intervenție dacă nu Abry, administratorul principal de pe malul stâng? Iată că, din nou, îi ieșea în cale lui Sobek. Înaltul funcționar încercase în zadar să-l corupă și apoi să-l convingă să se mute, de parcă ar fi vrut să scape de un paznic nedorit, capabil să-l implice în asasinatul care îl obseda pe nubian. Abry lansa pentru a treia oară un atac împotriva lui și, mai mult chiar, împotriva Locașului Adevărului. De ce acționa astfel dacă nu pentru că se știa vinovat, într-un fel sau altul, și făcea tot ce putea să scape de cei care l-ar fi putut acuza? Urgența zilei era acest vistiernic. Evitarea unui conflict va fi, poate, imposibilă, căci nu era de ajuns să-l prevină pe Kenhir. Trebuia ca scribul Mormântului să accepte să se deplaseze.   [1] Toate inadvertențele terminologice aparțin autorului (n. red.).  

Piatra Luminii Paneb cel Zelos de Christian Jacq volumul 3 ☥ Capitolul 1 Să pătrundă prin efracție în templul Locașului Adevărului, satul secret situat pe malul stâng al Nilului, pentru a fura o comoară inestimabilă: iată misiunea celor cinci oameni care izbutiseră să se apropie de zona interzisă. Visând la enorma răsplată promisă, ghidul se surprinse zâmbind: nimeni, nici măcar Sobek, șeful pazei locale, nu era în stare să prevadă totul. Riscul era cu atât mai scăzut cu cât hoții îl aveau drept complice pe un trădător, chiar în interiorul confreriei care se credea perfect apărată, între zidurile sale înalte. ☥ Inima trădătorului bătea să-i sară din piept. Profitând de perioada tulbure dinaintea încoronării noului faraon, el și comanditarul său hotărâseră să încerce un tur de forță, trimițând o bandă de tâlhari cu experiență, pentru a pune mâna pe piatra de lumină, păzită cu strășnicie de artizanii a căror datorie era aceea de a săpa și de a decora locurile de veci ale faraonilor din Valea Regilor. Peste câteva ore, trădătorul urma să-și părăsească definitiv confreria în care trăise de o viață, unde și-a învățat meseria și a păstrat atâtea secrete, unde a petrecut atâtea ore de exaltare. De ce confrații săi nu-l aleseseră pe el șef de echipă, pe el, care avea toate calitățile cerute de această funcție? Disprețului îi urmaseră ura și dorința de răzbunare pe această comunitate nedreaptă. Și atunci când destinul îi deschisese această cale, nu ezitase nicio clipă: uneltind și făcând să piară confreria, se va bucura, în sfârșit, de o viață îndestulată, de o casă frumoasă și o grădină mare, având la dispoziție o mulțime de servitori credincioși. Nu vor mai exista zilele de muncă istovitoare când trebuia să se supună maestrului de operă și se va termina cu sarcinile grele prin care încerca să-l mulțumească pe Pharaon: de acum înainte, trădătorul avea să profite și să se bucure de viață, uitându-și repede jurământul și trecutul. Din fericire, se asigurase de complicitatea soției sale, încântată de perspectiva de a deveni o mamă dintr-o familie respectată și apreciată. Multă vreme îi ascunsese planurile lui de viitor, temându-se că ea nu o să fie de acord; dar, ulterior, constatase că era întrutotul de acord. Ba, mai mult, ea însăși pregătise poțiunea care urma să-l adoarmă pe paznic, cufundat acum într-un somn adânc. De data aceasta, reușita era atât de aproape, încât trădătorul tremura de emoție; încerca să se stăpânească gândindu-se că, în noaptea calmă, toți anii pe care i-a trăit așteptând această ocazie vor fi încununați de succes. Peste puțină vreme, oamenii trimiși de comanditarul său vor trece dincolo de ziduri, printr-un loc în care el însuși instalase o scară din frânghie, și-i va conduce până la templu. ☥ Paneb cel Zelos fu trezit de niște țipete răgușite. La treizeci și șase de ani, colosul cu ochi negri, devenit fiul adoptiv al maestrului de operă și al femeii înțelepte din Locașul Adevărului, se arăta din ce în ce mai puternic. Dormea puțin, dar nu suporta să fie trezit din somn. — Ce se întâmplă? îl întrebă soția sa, Uabet cea Pură, fără să deschidă ochii. — Dormi! Mă duc să văd. Fiul lor, Aperti, a cărui înălțime și greutate anunțau deja un gigant, era încă în lumea viselor. Vinovata mergea legănându-se prin bucătărie, unde, după ce înfulecase niște curmale, dăduse atacul la coșul cu pâine. — În ruptul capului n-ar fi trebuit să cedez rugăminților fiului meu și să-ți dau voie să intri în casa asta! îi spuse Paneb gâștei grase, căreia i se potrivea de minune numele de Orătanie Nesuferită. Obraznică, agresivă și hoață, ea era veșnic flămândă. Avea ciocul și labele roșii, gâtul galben cu dungi negre, aripile maronii, pântecele alb și coada neagră. Orătania Nesuferită era cea mai bună tovarășă de joacă a lui Aperti; își mușca adversarii atacându-i pe la spate și nu se temea nici măcar de câini. — Ieși afară! îi porunci Paneb. Dacă nu, te fac friptură! Luând amenințarea în serios, gâsca se lăsă dată afară, gâgâind în semn de protest. ☥ Ascuns după un colț al zidului, în întuneric, trădătorul îl zări pe primul tâlhar care trecea de zid folosind scara de frânghie. Preferă să aștepte ca tovarășii săi să se apropie, înainte de a le ieși în întâmpinare. Deodată, în clipa în care al cincilea intrus punea piciorul pe pământ, unul dintre bandiți scoase un țipăt de durere. Gâsca îl mușcase de picior și acum se repezea către o altă victimă, care strigă, cu groază: — Suntem atacați! Iute și îndemânatică, gâsca mușca în stânga și-n dreapta, gâgâind din ce în ce mai tare. Trădătorul era țintuit locului, ca paralizat; oamenii săi încercau zadarnic să prindă pasărea, adresându-și cuvinte de ocară, în ciuda hotărârii luate de a păstra liniștea, orice s-ar întâmpla. În sfârșit, unul dintre hoți prinse gâsca de gât. — O să-ți sucesc gâtul, animal spurcat! Dar omul nu apucă să-și pună-n practică amenințarea, căci pumnul lui Paneb îl doborî la pământ. Alarmat de țipetele Orătaniei Nesuferite, care nu făcea niciodată „scandal” fără motiv, colosul venise la fața locului. În timp ce gâsca se făcuse nevăzută și trădătorul se târa pe lângă ziduri, pentru a ajunge cât mai repede acasă, cei patru hoți rămași în putere se repeziră, toți deodată, asupra artizanului, siguri că-l vor învăța minte cât ai zice pește. Dar genunchiul lui Paneb îl lovi pe primul în burtă, cotul îi izbi tâmpla celui de-al doilea, iar fruntea – nasul celui de-al treilea; al patrulea reuși să-l lovească pe colos în piept, dar acesta nici nu se clinti. Văzându-și complicii la pământ, se repezi spre scara de frânghie. În momentul în care se prindea de ea, Paneb îl trase de picioare și-l învârti, izbindu-l de perete. — Nu se fuge așa, băiete! Pe jumătate inconștient, hoțul scoase un pumnal. — Aruncă arma! îi ordonă Paneb. Hoțul amenință. Deodată, colosul îl recunoscu. — Tu… Tu ești cel care îndrăznește să atace Locașul Adevărului! Cu un gest disperat, omul își tăie gâtul. Orătania Nesuferită continuase să gâgâie în timp ce străbătea ulița principală, așa încât mai mulți săteni se treziseră. Primul care sosi la locul dramei, purtând o torță în mână, fu desenatorul Unesh Șacalul. Privirea sa amenințătoare se opri asupra celor patru bandiți. Trei zăceau leșinați, iar unul se zvârcolea de durere. — Ăștia sunt libieni! exclamă Unesh. — Și cel care sângerează? Desenatorul lumină cu o făclie fața celui care se chinuia, în agonie. — Nu, nu se poate… Se adunau tot mai mulți artizani. Unul câte unul, sătenii ieșeau din casă. Nefer cel Tăcut, maestrul de operă, veni de îndată lângă fiul său adoptiv. În timp ce Unesh îi lega fedeleș pe cei patru libieni și Orătania Nesuferită fugea de colo până colo, de parcă ar fi vrut să spună că ea a dat în vileag fapta ce se pregătea, Nefer dezveli cadavrul celui care își luase viața cu propriul pumnal. — Unul dintre paznicii însărcinați cu securitatea noastră! constată el, speriat. ☥ Capitolul 2 Scrib al „marelui și nobilului Mormânt pentru milioane de ani din partea de vest a Tebei” era tot Kenhir, care acum ajunsese un bătrânel suferind, în vârstă de șaptezeci și doi de ani, cel care avea grijă să noteze în Jurnal micile și marile evenimente din fiecare zi. Tot el trebuia să supravegheze livrările, să repartizeze salariile în natură, să împartă uneltele, să verifice motivele absentării de la munca pe șantier, să stabilească inventarul bunurilor confreriei, pe scurt, să asigure o gestiune fără cusur și să rezolve nenumăratele probleme care se iveau în fiecare zi în acest sat locuit de artizani, de soțiile și copiii acestora, precum și de celibatarii de ambele sexe. Iată că avea loc o catastrofă: berea pe care tocmai o bea era caldă, iar patul îi era cuprins de flăcări! — Treziți-vă, Kenhir! Scribul Mormântului deschise ochii și văzu un bărbat de vreo patruzeci și șase de ani, zvelt, cu o frunte lată, cu ochii de un verde-gri, de talie mijlocie, dar bine făcut. — Tu erai, Nefer… Am uitat să-mi masez fața cu ierburi proaspete, înmuiate într-un amestec de bere și mir, și uite că am avut un coșmar! Dacă e să cred în cele scrise în Cheia viselor înseamnă că vom fi prădați și puși în situația de a expulza pe cineva. — Nu sunteți departe de adevăr. Un grup de libieni a pătruns în sat cu complicitatea unui paznic. — Ce tot spui? Un om al șefului Sobek? — Da, din păcate. Kenhir se ridică anevoie, iar Nefer îl ajută să coboare din pat. În ușă se ivi slujnica scribului, Niut cea Neobosită, o brunețică frumoasă care preferase să îl lase pe maestrul de operă să încerce să-l trezească pe stăpânul său, a cărui proastă dispoziție matinală dura adeseori aproape toată ziua. — Să vă aduc micul dejun? — Turtițe calde și lapte, dar cât se poate de repede. Corpolent, abia mergând, Kenhir nu se deplasa decât folosind bastonul, cu excepția momentelor în care își regăsea, ca prin minune, vioiciunea tinereții. Când se așeză într-un fotoliu scund, dinaintea unei mese din lemn de sicomor, ochii bătrânului fulgerau de mânie. — Cum de au îndrăznit să atace până și Locașul Adevărului?! Voi întocmi imediat un raport către Pharaon. — Asta dacă Sethi al II-lea este deja recunoscut ca rege, obiectă Nefer, căci nimeni n-a fost încă încoronat. — Nemernicii și-au ales bine momentul… Trebuie convocat șeful Sobek. — A fost chemat deja. Ne așteaptă la poarta principală. ☥ Înalt, atletic, cu o cicatrice sub ochiul stâng, cu mâini enorme și obișnuite să folosească bâta, șeful Sobek era un nubian autoritar, cu o vorbă tăioasă, care dintotdeauna lucrase la paza satului. Nesuportând să i se discute ordinele, obișnuia să-și asume responsabilitățile și să nu le pună în spinarea subordonaților săi. Când văzu cum se deschide poarta cea mare a satului în care el nu avea dreptul să intre și-i zări ieșind pe scribul Mormântului și pe maestrul de operă, intui de îndată că avea să treacă printr-o grea încercare. Cu douăzeci de ani în urmă, unul dintre oamenii săi fusese asasinat și, în ciuda cercetărilor sale, nu reușise încă să-l afle pe vinovat, care, după părerea sa, nu putea fi decât unul dintre artizanii confreriei; și iată că, acum, un alt om din pază dispărea în împrejurări tragice. Numai că, de această dată, se comportase ca un criminal! Kenhir era morocănos, ca în zilele sale proaste. — L-ai identificat pe răufăcătorul care și-a tăiat beregata? — Era, într-adevăr, unul dintre oamenii mei, declară Sobek. Nu era angajat decât de un an. — Ce sarcină avea de îndeplinit? — Supravegherea uneia dintre piste, printre dealuri. — Mă întreb ce l-a făcut să-și ia viața… — Dar e foarte clar, spuse nubianul: când și-a dat seama că nu mai putea fugi, a preferat să moară decât să se supună interogatoriului meu. Și pe bună dreptate. — I-ai interogat pe cei patru libieni? — Primul nu mai poate judeca din cauza loviturii pe care a primit-o, al doilea e mut, al treilea are limba tăiată, iar al patrulea nu știe nicio vorbă în limba egipteană. Va trebui să-i încredințez administrației centrale a malului stâng, pentru a putea fi identificați. — Și paznicul? — A fost drogat și de-abia acum se trezește din buimăceală. — Știm că avem un trădător printre artizani, îi aminti Kenhir, enervat; dar nu știam că unul dintre paznicii tăi îi era complice! Și, desigur, el a fost călăuza libienilor. — Dacă bănuiți că aș fi participat, mai mult sau mai puțin, la acest complot, protestă Sobek, cu indignare, nu ezitați să formulați acuzația așa cum se cuvine. Se înțelege de la sine că vă voi înmâna de îndată demisia mea. — Avem încredere în tine, interveni Nefer, și vei rămâne șeful pazei satului. Maestrul de operă îi luase și altădată apărarea nubianului; și nici de data asta scribul Mormântului nu-l contrazise pe Nefer cel Tăcut. — Dar cum putem ști că nu vor mai fi și alți oameni care să se vândă dușmanului? mormăi Kenhir. — Am făcut o greșeală gravă, recunoscu Sobek; canalia asta nu aparținea clanului meu; n-ar fi trebuit să-l angajez. Nu se va mai repeta, v-o promit! — Ce măsuri intenționezi să iei? — Să întăresc supravegherea satului, de jur împrejur, zi și noapte, și să interzic toate permisiile până la încoronarea noului faraon. Ar fi de dorit ca niciunul dintre voi să nu părăsească Locașul Adevărului până când situația nu va fi clarificată. ☥ Satul era în stare de șoc. Pentru a conjura destinul, sculptorul-șef Userhat Leul și cei doi asistenți ai săi, Ipuy Iscoditorul și Renup cel Jovial, șlefuiau o mică stelă, pe care urmau să fie reprezentați șapte șerpi. Instalat în incintă, nu departe de poarta principală, umilul monument va contribui la respingerea forțelor răului. Toate familiile, fără nicio excepție, erau îngrijorate în privința viitorului Locașului Adevărului; dacă noul faraon va înceta de a mai fi principalul protector al satului sau dacă va izbucni un război civil, ce se va alege, oare, de cele șaptezeci de case albe, întreținute cu atâta grijă? În ciuda chipului său rotund și jovial și a burții sale care arăta îndestularea, desenatorul Pai Pâinică-Bună era atât de înfricoșat, încât își pierduse pofta de mâncare; îngrijorată, soția lui hotărâse să-l ducă la femeia înțeleaptă, vindecătoare și mamă spirituală a confreriei. Deși de obicei nu se simțea prea mândru de el însuși, acum Pai era atât de deprimat, încât se supuse acestei inițiative. Și iată-l bătând la ușa Clarei, soția maestrului de operă, a cărei sală de consultație era o anexă a locuinței lui Nefer cel Tăcut. Îi răspunse lătratul unui câine. Femeia înțeleaptă îi deschise, purtând în brațe un cățeluș. — Negruțu’ e puțin cam nervos, îi explică ea; i-am dat să înghită niște pelin împotriva viermilor intestinali. Deja măricel, cu botul alungit, cu ochii maronii sclipind și vădindu-i agerimea, cu urechile lungi și blegi, pe Negruțu’ nu părea să-l pască niciun pericol. Predecesorul lui, care purtase și el același nume, fusese mumificat și se odihnea într-un mic mormânt, cu pernuțele sale preferate, un vas cu ulei sfințit și un prânz suculent, și el conservat. Ori de câte ori avea norocul s-o privească pe Clara, Pai Pâinică-Bună era fermecat de prospețimea ei, chiar și la patruzeci de ani; chipul ei frumos cu trăsături atât de pure transmitea în jur o lumină care liniștea sufletele. Cu părul aproape blond și ochii albaștri, delicată și suplă, soția maestrului de operă avea o voce blândă și melodioasă. Se măritase cu Nefer înainte de a fi primiți în Locașul Adevărului care, după ani lungi de ucenicie și de muncă îndârjită, îi alesese conducători. — Nu mă simt prea bine, mărturisi Pai Pâinică-Bună, rușinat. — Te supără ceva anume? — Nu, mi-e rău așa, în general… și nu mai am poftă de mâncare. Cum aș putea suporta nesiguranța în care trăim? Poate că mâine satul va fi distrus, iar noi ne vom risipi, care încotro. — Întinde-te pe rogojină, Pai! Având deja multe cunoștințe medicale, Clara beneficiase de învățătura unei practiciene de excepție, medicul-șef Neferet, precum și de cea a femeii înțelepte, căreia îi luase locul o dată cu plecarea ei din această lume. Zi de zi aceste două femei îi transmiseseră o știință elaborată, încredințându-i laboratorul în care, acum, își pregătea leacurile. Culoarea feței, mirosul corpului și răsuflarea erau primele elemente pentru stabilirea diagnosticului, dar trebuia, mai ales, să ia pulsul punând mâna pe ceafa pacientului, pe creștet, pe încheieturile mâinilor, pe burtă și pe picioare. În felul acesta, femeia înțeleaptă auzea glasul inimii, ce o făcea să înțeleagă starea în care se aflau diferitele organe și canalele prin care circulau energiile. Clara îl examină îndelung, așa că Pai fu cuprins de o mare neliniște. — E grav? — Nu, nicidecum, dar anumite canale sunt pe punctul de a se astupa pentru că resimți o teamă permanentă. Femeia înțeleaptă îi prescrise un unguent compus din grăsime de taur, rășină, terebentină, ceară, bacă de ienupăr și grăunțe de brionă, unguent cu care Pai trebuia să-și maseze bustul timp de patru zile, pentru a reda canalelor suplețea necesară. Desenatorul se ridică. — Mă simt deja mai bine, dar nu mă voi vindeca decât dacă satul va fi în afara oricărui pericol. Se spune că tu poți să vezi viitorul, Clara… Ei bine, ce vezi? — Să urmăm calea pe care ne-o arată Maat și nu vom avea de ce să ne temem.