Cărți Spirit și spiritualitate

Viata lui Isus povestita de un credincios de Paul Johnson Om şi Dumnezeu   Iisus din Nazaret a fost, din punctul de vedere al influenţei sale, cea mai importantă fiinţă omenească din istorie. În acelaşi timp, este omul despre care s-a scris şi s-a discutat cel mai mult. Cel mai vechi document existent în care se vorbeşte despre el, întâia epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, a fost răspândit (cu alte cuvinte copiat şi publicat) în deceniul şase al primului secol d.Cr., la aproximativ douăzeci de ani după moartea lui Iisus. Pe vremea aceea, circulau şi biografii scrise în aramaică, limba în care se exprima Iisus, însă ele s-au pierdut. Ne-au parvenit totuşi patru biografii în limba greacă, publicate în decurs de cincizeci de ani de la moartea lui Iisus. Până spre sfârşitul secolului, apăruseră patruzeci şi cinci de documente autentice despre el, care au supravieţuit şi ele. De atunci, au fost publicate în număr tot mai mare şi în toate limbile, mai întâi documente şi apoi cărţi întregi despre acest subiect. Numai în Anglia există la ora actuală peste o sută de mii de biografii, alături de numeroase monografii. Peste o sută au apărut deja în primul deceniu al secolului XXI. Religia care comemorează învăţăturile, moartea şi învierea lui Iisus era bine împământenită în şase ţări în jurul anului 50 d.Cr. Adepţii acestei religii erau deja cunoscuţi sub numele de „creştini”, denumire pe care credincioşii au adoptat-o cu multă bucurie, deşi fusese creată în Antiohia, bine cunoscutul oraş al neologismelor argotice. De atunci, numărul creştinilor a tot crescut, ajungând azi la 1,25 de miliarde. În ciuda faptului că în unele părţi ale lumii cifra a rămas neschimbată sau este în declin, creştinismul câştigă teren în Asia, America Latină şi mai ales în Africa. Primul loc de cult datează de prin anul 50 d.Cr., iar azi multe dintre cele aproape un milion de capele, biserici, bazilici, abaţii şi catedrale se numără printre cele mai mari, mai remarcabile şi mai frumoase construcţii clădite vreodată: într-adevăr, influenţa creştinismului a fost poate factorul suprem în dezvoltarea arhitecturii de-a lungul ultimelor două milenii. Imaginea lui Iisus este motivul preferat în pictură şi sculptură, dar influenţa creştinismului este de asemenea predominantă în poezie, muzică şi toate celelalte arte, în afară de fotografie, film şi mediile electronice, cu toate că şi în acestea se întâlnesc adesea imagini ale lui Cristos. Viaţa lui Iisus şi religia pe care ea a generat-o sunt în multe privinţe – dar mai cu seamă sub aspect cultural şi moral – evenimentele centrale în istoria umanităţii, în jurul cărora gravitează totul, şi prevăd că aşa va fi şi în viitor. Ne-am referit mai sus la influenţa lui Iisus ca om. Dar motivul importanţei lui ca om nu rezidă doar în natura sa umană şi în personalitatea sa, sau în acţiunile sale, ci în faptul – de care toţi creştinii sunt convinşi ca şi mine – că Iisus era şi este în acelaşi timp şi Dumnezeu. Acest eveniment unic, adică apariţia pe pământ a unei fiinţe care să fie şi Dumnezeu, şi om, este esenţa creştinismului. Cum se explică acest fenomen de excepţie? Este un mister, aidoma multor alte chestiuni fundamentale de care ne izbim în viaţă, cu privire la care nu putem decât să emitem presupuneri. Cum să-i faci pe oameni demni să existe alături de Creatorul lor? Răspunsul ni se dă în Ioan 3,16: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” De vreme ce Dumnezeu este atotştiutor şi omniprezent, trebuie să presupunem că planul mântuirii – şi deci cea din urmă consecinţă umană – a fost prefigurat în crearea timpului şi spaţiului şi că, de aceea, Dumnezeu a fost ab initio trinitar prin natura sa, monoteist, dar şi trei-în-unul: Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Din ce cauză procesul mântuirii a devenit posibil în anul 4 înaintea erei creştine, odată cu naşterea lui Iisus, şi nu mai devreme sau mai târziu? Întrucât Dumnezeu există dincolo de timp şi spaţiu – acestea fiind doar nişte instrumente efemere care-i permit umanităţii să evolueze, să fie pusă la încercare şi apoi să fie mântuită –, întrebarea (deşi mi se pare firească) este zadarnică. La fel de zadarnic este să ne punem întrebări în legătură cu natura lui Iisus şi a lui Dumnezeu, sau cu preexistenta sa de la începutul începutului, fiindcă aceste lucruri nu pot fi cunoscute, ca să nu mai vorbim de viitor, care ne este încă ascuns. Ceea ce putem face totuşi este să scriem despre viaţa lui Isus-omul, în timpul căreia, potrivit Sfântului Ioan, „S-a sălăşuit între noi […] plin de har şi de adevăr” (1, 14). Viaţa lui a fost povestită mai des decât viaţa oricărui alt om, cu o varietate infinită de amănunte provenite din vaste surse de erudiţie, care au dus adesea la controverse şi au trezit resentimente. Erudiţia este, ca orice altceva, determinată de modă. Spre sfârşitul secolului XIX şi la începutul secolului XX, era la modă să se nege existenţa lui Iisus. Niciun erudit serios al zilelor noastre nu mai susţine această opinie, şi e greu de imaginat cum a putut ea să apară, având în vedere abundenţa dovezilor privitoare la existenţa lui Iisus. Pentru autorii laici romani, mult mai apropiaţi de epoca în care a trăit el, de pildă Pliniu, Tacit, Suetoniu, existenţa sa era un lucru de la sine înţeles, ca de altfel şi pentru conştiinciosul istoric evreu Iosephus, care a scris în generaţia de după moartea lui Iisus. Mai mult, spre deosebire de majoritatea covârşitoare a figurilor ilustre din Antichitate, a căror existenţă n-a fost nicicând pusă la îndoială, Iisus a făcut obiectul a patru biografii, dintre care una e scrisă de un martor ocular şi celelalte sunt transcrieri ale relatărilor orale făcute de martori oculari. Toate au fost puse în circulaţie între treizeci şi patruzeci de ani de la moartea lui şi toate concordă în punctele esenţiale. Multe detalii sunt confirmate în scrisori din acel timp, răspândite de discipolii lui. Când scrii despre viaţa lui Iisus, problema nu e atât sărăcia surselor, cât abundenţa lor, precum şi dificultatea de a pătrunde în spatele textului scris şi de a tălmăci pe deplin spusele şi episoadele care trebuie explicate din nou fiecărei generaţii. O altă problemă este cum să prezinţi unor cititori aflaţi la două milenii distanţă personalitatea unui om atât de extraordinar şi de versatil, înflăcărat şi chibzuit, clar şi subtil, plin de autoritate, uneori chiar aspru, şi totuşi nemărginit de bun, înţelegător, iertător şi iubitor, atât de strălucitor în desăvârşirea sa, încât cei din preajmă îi acceptau fără şovăire caracterul divin. Şi totuşi, una dintre splendorile creştinismului este că scriitori din toate timpurile au simţit că se pot încumeta să facă propriile portrete ale omului Iisus. Schiţa ce urmează este realizată cu trăsături largi de pensulă, dar uneori pointillist, şi reflectă ani îndelungaţi de lecturi şi studii istorice. În afara referinţelor la textele Evangheliei (toate din King James Version[1]), nu citez alte autorităţi, dar sunt pregătit, la nevoie, să-mi apăr afirmaţiile bazându-mă pe documente. Am încercat să mă exprim clar şi concis, în dorinţa de a transmite bucuria şi hrana pe care le capăt mergând pe urmele lui Iisus şi meditând asupra vorbelor lui.     copilăria, tinereţea     Iisus s-a născut într-o lume dură, violentă, crudă şi instabilă. Era, în acelaşi timp, o lume materialistă şi tot mai prosperă. Realitatea geopolitică era dominată de Roma, cu posesiunile ei, pe cale să se transforme din republică în imperiu. Ocupa acum toate coastele Mediteranei, pe care unul dintre iluştrii romani, Pompei, o curăţase definitiv de plaga piraţilor, folosind metode de o brutalitate necruţătoare, torturi şi execuţii publice pe scară largă. Rezultatul a fost rapida dezvoltare a comerţului şi, implicit, faptul că un număr mare de oraşe şi indivizi şi-au dublat bogăţiile în generaţia imediat anterioară naşterii lui Iisus. Roma, lăsând în urmă Mediterana şi avansând în interiorul continentelor, a ocupat întreaga Italie, Spania, Grecia, Egiptul şi ceea ce numim azi Turcia. Între cincizeci şi şaizeci de milioane de oameni se aflau acum sub legislaţia Romei. Cu cincizeci de ani înainte de naşterea lui Iisus, Iulius Caesar alipise teritoriului roman întreaga Galie (Franţa timpurilor moderne) şi efectuase două misiuni de recunoaştere în Britannia, care a fost însă cucerită abia la cincisprezece ani după moartea lui Iisus. Extinderea imperiului avea la bază mai curând forţa muşchilor decât tehnologia, şi asta datorită celor aproximativ cincisprezece milioane de sclavi, care reprezentau o treime din populaţia urbană şi a căror viaţă a fost descrisă foarte lapidar de Aristotel: „muncă, pedeapsă şi mâncare”. Preţul unui sclav calificat era costul hranei sale pe doi ani. Romanii nu erau nici oameni de ştiinţă, nici tehnicieni; erau jurişti şi constructori. Legile lor, aceleaşi pentru întreaga lume civilizată, erau aplicate cu o severitate înfiorătoare, iar instrumentul justiţiei era răstignirea, răufăcătorii fiind bătuţi în cuie şi lăsaţi să moară. Romanii au construit drumuri superbe şi au descoperit calităţile cimentului, care, amestecat cu aglomerate, producea betonul. Imperiul Roman era fondat pe beton, care le dădea romanilor posibilitatea să construiască apeducte imense ca să aducă apă proaspătă în oraşe, precum şi să ridice enorme clădiri publice. Roma n-a produs o cultură la fel de strălucitoare ca aceea a Greciei. Majoritatea statuilor cu care îşi împodobeau romanii oraşele erau copii după modele greceşti, şi nici nu se puteau mândri cu ceva asemănător Partenonului din Atena. Dar Forumul din Roma era deja spectaculos în măreţia sa, iar Panteonul oraşului, construit în timpul vieţii lui Iisus, era revoluţionar prin dimensiunile sale. Roma avea şi o literatură în plină dezvoltare. Poetul ei naţional, Vergiliu, a murit cu cincisprezece ani înainte de a se naşte Iisus, iar cel mai de seamă poet liric al Romei, Horaţiu, cu patru ani mai devreme. Dar Ovidiu, poetul dragostei, era încă în viaţă în anul 4 î.Cr. Şi avea treizeci şi nouă de ani. Titus Livius şi-a terminat monumentala sa istorie a Romei când Iisus era adolescent. Seneca, dramaturg şi filozof, s-a născut în acelaşi an ca Iisus. Imensa sculptură cunoscută sub denumirea Laocoon şi fiii săi, care se află la Muzeele Vaticanului, a fost creată în timpul copilăriei lui Iisus. Dezvoltarea culturală din timpul vieţii lui Iisus a rost posibilă datorită stabilităţii impuse de succesorul lui Cezar, Octavian, devenit Caesar Augustus, primul împărat al Romei după războiul civil. A murit când Iisus avea optsprezece ani, dar în timpul urmaşului său, Tiberiu, Roma era atât de înfricoşată de garda pretoriană, încât împăratul îşi putea permite să ducă o viaţă de plăceri pe insula Capri, în timp ce comandantul gărzii, Seian, veghea la menţinerea păcii. În locul pe care-l numim Palestina domnea aceeaşi linişte când s-a născut Iisus, sub tirania plutocratică a lui Irod cel Mare. Abilitatea lui în materie de bani l-a făcut omul cel mai bogat din imperiu. Timp de mai bine de treizeci de ani, prin servilismul faţă de cârmuitorii romani (şi oferind daruri somptuoase), a fost stăpân peste străvechiul regat al iudeilor. A fost cel mai vestit constructor al timpului său. A creat un port nou la Cezareea în Samaria, a refăcut şi a extins Templul din Ierusalim, a construit băi publice, apeducte şi ceea ce noi am numi centre comerciale în şase oraşe, precum şi o serie de fortăreţe puternice, printre care masiva fortăreaţă Antonia (numită astfel după Marcus Antonius) din Ierusalim, care domina Templul şi enormul lui palat. A fost un mare binefăcător pentru evrei, dar nu se bucura de simpatia lor. Doar pe jumătate evreu din naştere, grec ca înclinaţii culturale, Irod cel Mare era socotit eretic de autorităţile religioase iudaice, care-l dezaprobau când sponsoriza jocuri tipic greceşti sau reprezentaţii teatrale şi muzicale. Avea numeroase soţii şi concubine, unele neevreice, şi era tatăl multor copii. Suspicios şi crud, şi-a ucis patruzeci de soţii, copii şi alte rude apropiate, adesea în împrejurări de o atrocitate extraordinară, acuzându-i de uneltiri, reale sau închipuite, împotriva conducerii sau a propriei persoane. Spre sfârşitul domniei – ultimul lui an de viaţă a fost anul naşterii lui Iisus – suspiciunile lui Irod s-au accentuat, şi la curte domnea o atmosferă paranoică. Dar împărăţia lui era prosperă, iar Galileea, deşi considerată sălbatică şi primitivă de către pătura urbană sofisticată din Ierusalim, nu era deloc înapoiată din punct de vedere economic. Evreii din Galileea mâncau bine şi aveau din belşug oi pe care le creşteau şi pentru lână, şi pentru carne. Omniprezenţa oilor şi ciobanilor constituie fundalul vieţii lui Iisus şi sursa celor mai multe dintre imaginile sale. Grânele, cultivate în cantităţi mari, erau ieftine şi prinosul lor se exporta din Cezareea. Pâinea, „hrana vieţii”, se mânca la toate mesele şi era la rândul ei un permanent izvor de inspiraţie pentru imagistica lui Iisus. Pretutindeni creşteau măslini, şi toate varietăţile de măsline – negre, verzi şi albe – se consumau zilnic şi se foloseau la producerea uleiului pentru gătit. Existau tot soiul de legume, salate şi mirodenii. La mesele principale, lumea obişnuia să bea vin. Evreii se ajutau unii pe alţii şi comunităţile lor organizau acţiuni pentru sprijinirea bolnavilor, infirmilor şi orfanilor. Văduvele nevoiaşe căpătau şi ele ajutor. Existau şi evrei săraci, care primeau pomeni de la semenii lor, însă majoritatea celor menţionaţi în Evanghelii drept „săraci” sau „cerşetori” nu erau evrei, căci pe tot cuprinsul Palestinei o mare parte a populaţiei era formată din comunităţi cu rase amestecate, imigranţi, ţărani desprinşi de triburile lor şi nomazi. Să dai pomană „săracilor” era una dintre îndatoririle fiecărui evreu care se respecta, lucru ce apare de asemenea în reprezentările vieţii lui Iisus. În anul 4 î.Cr., Nazaretul era un orăşel din Galileea, cu multe ateliere şi mulţi meşteşugari. Unul dintre ei era Iosif, un tâmplar care se credea descendent al regelui David, al cărui arbore genealogic îl ştia pe de rost. Probabil că era un om cu ştiinţă de carte (în aramaică, limba vorbită, şi în ebraică, limba sacră), ca majoritatea evreilor. Luase de soţie o adolescentă de vreo şaisprezece ani, care se numea Maria, era tot din casa lui David şi, foarte probabil, rudă cu el. Maria locuia în spatele sau deasupra atelierului de tâmplărie al lui Iosif, dar era încă virgină. Căsătoria urma să aibă loc în anul următor. Maria provenea dintr-o familie respectabilă, ştia să scrie şi să citească, să gătească, să ţeasă, să coasă şi se pregătea să fie soţia harnică a unui meseriaş prosper. Avea o memorie uluitoare şi după foarte mulţi ani avea să fie principala sursă de informaţii a Sfântului Luca, doctorul de limbă greacă a cărui Evanghelie relatează cel mai pe larg naşterea şi copilăria lui Iisus. Toţi evreii educaţi citesc Scripturile, în special Tora, cartea sacră unde se povesteşte istoria neamului şi care era îndreptarul ei spiritual şi cartea ei de rugăciuni. Iată cu ce se se ocupa Maria când îngerul Gabriel a apărut şi i-a spus, potrivit lui Luca (1, 28—38): „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.” Această închinăciune surprinzătoare a tulburat-o şi a nedumerit-o pe Maria. Dar Gabriel a zis: „Nu te teme, Mărie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.” Şi îngerul a mai spus: „Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împăraţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” Putem fi siguri că Maria şi-a amintit cu exactitate aceste cuvinte. Şi-a amintit de asemenea prima ei întrebare, plină de îngrijorare: „Cum va fi aceasta, de vreme ce sunt încă fecioară” (sau, după cum s-a exprimat ea: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”), precum şi răspunsul limpede al îngerului: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” După aceste vorbe dramatice, îngerul a adăugat o explicaţie personală. A înştiinţat-o pe Maria că şi verişoara ei, Elisabeta, deşi înaintată în vârstă, zămislise un fiu, şi că era acum în luna a şasea. Această uluitoare veste despre cineva din familia ei a fost hotărâtoare pentru ca Maria să înţeleagă în cele din urmă că vestea adusă de înger era ceva real. Aşadar, s-a supus sorţii rostind aceste cuvinte memorabile care oglindeau mândra ei smerenie: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” Nu există în toată istoria o scenă mai emoţionantă decât aceea în care Gabriel îi dezvăluie Fecioarei tremurânde că e însărcinată, iar ea acceptă faptul ca pe o deosebită onoare: nici nu-i de mirare că atâţia mari artişti ai Occidentului au încercat să dea viaţă acestui episod numit „Buna Vestire”. Maria s-a dovedit remarcabil de energică şi hotărâtă pentru vârsta ei. A vrut să se convingă în legătură cu starea verişoarei Elisabeta, aşa că a pornit imediat, singură, la un drum lung prin ţinutul deluros al Iudeii, unde Elisabeta locuia împreună cu bărbatul ei, Zaharia, care era preot şi slujea periodic în Templul din Ierusalim. A doua scenă remarcabilă din istoria lui Iisus s-a petrecut la sosirea Mariei şi e descrisă tot de Luca. Văzând-o pe Maria, Elisabeta şi-a simţit copilul, viitorul Sfânt Ioan Botezătorul, săltând în pântece, şi Sfântul Duh i-a dat de înţeles imediat că şi Maria era însărcinată şi că-l purta pe Fiul lui Dumnezeu. „Şi cu glas mare”, Elisabeta a spus: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 41-43) Felul în care răspunde Maria acestui salut este unul dintre cele mai izbitoare pasaje din Noul Testament. Cuvintele răspunsului ei devin cu uşurinţă versuri şi mi-am luat libertatea de a le transcrie ca atare, ele fiind adesea puse pe muzică (Luca 1, 46-53):   Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei Sale: că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic; şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu braţul Său; risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi; şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi.   Acest măreţ imn de laudă, cunoscut pe drept cuvânt sub denumirea de Magnificat, înalţă spiritul celor săraci şi năpăstuiţi şi prefigurează una dintre temele centrale ale preoţiei lui Iisus. Povestirea din Evanghelie nu conţine doar adevărul, ci şi rodul adevărului, frumuseţea lui, şi iată că Maria, purtându-l pe Iisus în pântece, creează o poezie de o forţă copleşitoare. Luca spune că Maria a rămas trei luni cu Elisabeta. Pe urmă, s-a întors la Nazaret şi i-a povestit lui Iosif în ce stare se afla. Aflăm din Evanghelia după Matei (1, 19-25), care în multe privinţe este cea mai detaliată şi bazată pe surse aramaice, că logodnicul ei, care o socotise pe Maria fecioară, a fost şocat de veştile ei. Dar „drept fiind şi ne-vrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea”, i s-a arătat un înger „în vis” şi i-a spus: „… nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.” Matei spune că a făcut cum i-a spus îngerul „şi a luat la el pe logodnica sa”. Tot de la el aflăm că Iosif şi Maria nu au locuit împreună până la naşterea lui Iisus. Într-adevăr, cele mai vechi tradiţii insistă asupra faptului că Maria a rămas fecioară toată viaţa, dar că Iosif le-a arătat ei şi copilului ei toată dragostea unui bărbat devotat. Următorul episod a avut loc la patru sau cinci luni după aceea, când un decret al împăratului Augustus, referitor la un recensământ necesar pentru taxarea populaţiei, a fost transmis supuşilor lui Irod de către Quirinius, guvernatorul Siriei. Li se ordona tuturor să se înregistreze în oraşele în care erau născuţi. Având în vedere că erau amândoi din casa lui David, Iosif şi Maria au plecat (Maria fiind „însărcinată”, după cum spune Luca în 2, 5) către Ierusalim, oraşul pe care David l-a cucerit şi l-a alipit regatului iudeilor, dar mai precis la Betleem, un orăşel cu o singură stradă, aflat la o depărtare de zece kilometri şi asociat în mod special cu numele lui David. Maria era o adolescentă robustă. Era a treia călătorie pe care o făcea de când era însărcinată. Odată ajunşi la Betleem, „s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 6-7). Un secol mai târziu, Iustin Martirul, care venea de la o distanţă de aproximativ şaizeci şi cinci de kilometri de Betleem, repetând legendele locale, a spus că ieslea era o peşteră; şi nu este exclus, fiindcă sunt multe peşteri pe parapetul de calcar unde e situat Betleemul. Nu se pomeneşte nici de doctor, nici de moaşă, şi se pare că numai Iosif a fost în preajma Mariei la naştere. Dar n-a fost nevoie de ajutor. Maria s-a descurcat singură, iar copilaşul ei a fost şi a rămas sănătos pe tot parcursul vieţii. Au avut însă vizitatori (Luca 2, 8-18; Matei 2, 1-12). Luca povesteşte că nişte păstori de prin părţile locului, „stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor”, au tresărit la apariţia unei lumini surprinzătoare, pe care au recunoscut-o ca fiind o apariţie îngerească, „şi s-au înfricoşat cu frică mare”. Dar îngerul le-a spus: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare. […] Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Cristos Domnul, în cetatea lui David. […] Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle.” Şi deodată s-a auzit un cor ceresc: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” Păstorii au hotărât să meargă la Betleem, şi i-au găsit pe Iisus, Maria şi pe Iosif, întocmai cum le spusese îngerul, în staul. Le-au explicat toate acestea oamenilor de acolo şi „toţi câţi auzeau se mirau”. I-au spus şi Mariei despre lumină, şi despre înger, şi despre cor, aşa încât ea „păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa”. Ceea ce Luca, spre deosebire de Matei, n-a descris este sosirea următorilor vizitatori, „magii de la Răsărit”. Au venit cu daruri: aur, tămâie şi smirnă – comori „din vistierie”, cum zice Matei, potrivite unui rege. Căci magii erau astrologi, deprinşi să observe cerul şi să facă prevestiri urmărind schimbările configuraţiei stelelor. Mai ales poziţia unei anume stele anunţa, credeau ei, că se născuse un rege al iudeilor. Magii au mers la Ierusalim, s-au prezentat la curtea lui Irod şi au cerut să fi se dea instrucţiuni. Irod, „adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului”, le-a cerut să i se precizeze pe baza Scripturilor unde trebuia să se nască, potrivit profeţiilor, regele, sau Mântuitorul, sau Cristosul. Şi au răspuns: Betleem. Irod a vorbit cu magii în ascuns şi i-a trimis la Betleem. „Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui.” Magii şi povestea lor despre nou-născutul care avea să fie regele iudeilor au stârnit paranoia lui Irod. Matei spune că magii, „luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor”. Iosif a fost şi el prevenit într-un vis că Irod le pusese gând rău lui, Mariei şi pruncului. I s-a spus: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.” Iosif a făcut cum i s-a spus. Şi „Fuga în Egipt” a devenit un episod dintre cele mai memorabile, care i-au inspirat pe artişti de-a lungul timpurilor – este subiectul celei mai frumoase opere a lui Caravaggio, păstrată azi la Galeria Doria Pamphilj din Roma. Cei trei se odihnesc. Iosif ţine o partitură muzicală în faţa unui înger tânăr, care-i cântă Fecioarei un imn la vioară, în timp ce Maria şi pruncul dorm. Terorizat de gândul că un rege-prunc îi va fura împărăţia, Irod a comis cea mai mare crimă din lunga lui viaţă plină de ticăloşii. A trimis asasini înarmaţi şi „a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos” (Matei 2,16). A fost ultima sa acţiune. La câteva săptămâni după aceea a murit. Teritoriile i-au fost împărţite şi fiul lui, Arhelau, a moştenit Iudeea. Iosif a aflat de toate acestea şi s-a întors acasă cu familia lui. Dar a avut grijă să se ferească de Iudeea, temându-se ca Arhelau să nu fi moştenit firea bănuitoare a tatălui său, şi a revenit la Nazaret, în Galileea, pe o cale ocolită, prin Gaza şi Samaria. Istoria naşterii lui Iisus, vizita păstorilor şi a magilor formează partea idilică a Naşterii Domnului şi dă copilăriei lui Iisus calitatea unei minunate cărţi de poveşti care, de două mii de ani încoace, farmecă pe oricine, tineri şi vârstnici. Dar uciderea pruncilor – denumirea sub care a ajuns să fie cunoscut acest episod – ne aminteşte de latura întunecată a vieţii pe care o duceau oamenii primului secol după Cristos într-o provincie mai puţin cunoscută a Imperiului Roman: cruzimea atroce, neînfrânată a puterii, absenţa oricărei autorităţi legale care să pună stavilă celor puternici şi dispreţului lor faţă de viaţa omenească, chiar şi cea mai firavă. Aceasta era realitatea netrebniciei omeneşti pe care Iisus s-a născut ca s-o elimine şi s-o înfiereze, şi care până la urmă i-a adus sfârşitul. Uciderea pruncilor este o anticipare a Golgotei. Câţiva oameni au putut citi viitorul, aşa cum ne spune Luca (1, 13-23, 59-65). Luca scrie că bărbatul Elisabetei, Zaharia, s-a arătat neîncrezător când îngerul Gabriel i-a spus că nevasta lui, deşi înaintată în vârstă, era însărcinată cu cel care avea să fie Ioan Botezătorul, şi ca pedeapsă i s-a luat graiul. Dar, după ce s-a născut copilul şi l-au dus să fie tăiat împrejur, Elisabeta n-a vrut să-i dea numele tatălui, ci a stăruit să fie numit Ioan. Vecinii şi verii ei s-au împotrivit: „Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta. Şi au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit.” Spre surprinderea lor, Zaharia, „cerând o tăbliţă, a scris, zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi s-au mirat”. Dar şi mai remarcabil, „îndată i s-a deschis gura şi limba şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu”, însă, aşa cum s-a întâmplat cu multe incidente din istoria lui Iisus, acest fericit episod a fost pus în umbră de lumea ameninţătoare din jur. Cu siguranţă că vestea acestei nemaipomenite naşteri s-a răspândit şi a ajuns şi la urechile mereu bănuitoare ale lui Irod. O veche tradiţie, transcrisă de primii Părinţi, printre care şi Origene, afirmă că Irod a dat ordin ca Zaharia să fie ucis „între templu şi altar”. Aşadar, el e venerat ca unul dintre primii martiri. Mai era şi un alt preot care slujea la Templu, Simeon. Luca spune că era „drept şi temător de Dumnezeu”, şi încrezător în venirea lui Mesia. Avusese, într-adevăr, o revelaţie şi „i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Cristosul Domnului” (Luca 2, 25-26). Când Maria şi Iosif au venit la Templu pentru ritualul de purificare după naştere şi pentru tăierea împrejur a lui Iisus – ambele potrivit legii iudaice –, bătrânul Simeon era de faţă. A luat pruncul în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a spus, în cuvinte poetice al căror ecou a ajuns până la noi, străbătând generaţii întregi (2, 29-32):   Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.   Dar, continuă Luca (2, 34-40), întorcându-se spre Maria, bătrânul a adăugat, pe un ton mai sumbru, diferit de cel plin de veselie din primele episoade ale vieţii lui Iisus: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel. […] Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” Alături de Simeon era şi o bătrână, numită Ana, pe care Luca o descrie ca fiind „proorociță” şi „văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani”, care era mereu la Templu, „slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni”. Şi ea l-a recunoscut în copil pe Mântuitor. Previziunile şi avertismentele rostite de Ana şi Simeon s-au alăturat celorlalte vorbe pe care Maria le păstra cu sfinţenie în inima ei. A observat că, privind profeţiile într-o perspectivă mai largă, copilul ei va da „lumină neevreilor” – chiar întregii omeniri, nu numai evreilor – şi că jertfa lui o va străpunge ca o sabie. Pe măsură ce „copilul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu”, ea a petrecut fără îndoială multe ore de nelinişte cugetând la soarta lui, la durerea cumplită, dar şi la bucuria pe care i-o va aduce. Maria i-a povestit lui Luca o întâmplare extraordinară (2, 42—51) care îi confirma speranţele pentru copil, dar pe care îi era peste putinţă s-o înţeleagă. Maria, Iosif şi copilul formau o familie unită, căreia în credinţa creştină i se spune pe bună dreptate „Sfânta Familie”. Căminul lor din Nazaret era plin de o profundă cucernicie, se rosteau multe rugăciuni, praznicele şi rânduielile iudaice erau scrupulos respectate. De Paşte, plecau în fiecare an la Ierusalim, ca să facă ofrandă în Templu. Aceasta dovedeşte că Iosif era prosper în meseria lui şi că familia ducea o viaţă relativ îmbelşugată, deoarece călătoria era lungă şi costisitoare, iar Iosif îşi întrerupea lucrul săptămâni întregi. În acest pelerinaj erau însoţiţi de multe „rude şi cunoscuţi”. Când Iisus a împlinit doisprezece ani, au socotit că era destul de mare ca să pornească singur la drum şi să vadă lumea cu ochii lui. Templul, reconstruit de Irod la o scară gigantică, era un labirint enorm de curţi, felurite încăperi şi coridoare, iar Ierusalimul în sine era un oraş mare, cu palate, cetăţi şi o puzderie de case. Când a venit vremea să se întoarcă acasă, „Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau”. Credeau că se află cu prietenii lor în convoiul de catâri şi măgari şi că o luaseră înainte, „cale de o zi”, dar apoi, cuprinşi de frică, şi-au dat seama că rămăsese în urma lor în oraşul acela sfânt şi primejdios. Luca scrie că după trei zile de căutări disperate „L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care îl auzeau se minunau de priceperea Lui”. Acestea sunt, desigur, vorbele mândre ale unei mame iubitoare, care îşi aminteşte însă şi schimbul de cuvinte ce-a urmat, diferit şi surprinzător. Maria l-a dojenit pe Iisus pentru nechibzuinţa lui: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi.” Şi el a răspuns: „Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” Luca adaugă: „Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor.” Este izbitor faptul că aceste prime cuvinte rostite de Iisus care ni s-au păstrat corespund pe deplin întregii lui vieţi şi misiuni: el trebuie să facă lucrarea lui Dumnezeu. Şi, cu toate că Maria, din respect, se referă la Iosif ca fiind tatăl lui, Iisus ştie şi crede deja că Tatăl lui este Dumnezeu, ceea ce şi spune fără ascunzişuri. Maria, adaugă Luca, „păstra în inima ei aceste cuvinte”. Dar acela a fost momentul când şirul povestirilor Mariei despre zămislirea lui Iisus, despre naşterea şi copilăria lui a încetat abrupt. Iisus s-a întors la Nazaret cu Maria şi Iosif „şi le era supus”. Luca sare apoi peste următorii optsprezece ani ai vieţii lui Iisus şi o reia când Iisus este botezat de Sfântul Ioan. Aceeaşi tăcere o păstrează şi ceilalţi evanghelişti. Ne întristează că nu ştim absolut nimic referitor la mai bine de jumătate din viaţa lui Iisus, ce a făcut, pe unde a fost sau cum a trăit. Putem fi siguri că era un om educat. Practic, toţi copiii evrei inteligenţi erau educaţi dacă dispuneau de mijloacele materiale necesare, şi Iisus era dintr-o familie destul de înstărită. Avem dovada că ştia să citească, deoarece cunoştea în profunzime Scripturile. Mai mult, scepticismul său în legătură cu ele este dovada studiului neîntrerupt şi de la o vârstă fragedă al acestor texte. La doisprezece ani, era perfect capabil să participe la o discuţie savantă despre semnificaţia lor. Avem şi dovada că ştia să scrie, deşi nu există decât o singură referire în această privinţă. Este vorba de episodul în care i-a împiedicat pe iudeii puritani, dar ipocriţi, să o ucidă cu pietre pe femeia adulteră, scriindu-le propriile păcate pe nisip. Faptul că a izbutit un asemenea lucru anevoios şi că scrierea lui a putut fi de îndată citită şi înţeleasă demonstrează că avea un scris neobişnuit de clar şi de citeţ, pe care l-am putea compara cu cel al unui cărturar. Dar nimic din ce a scris Iisus n-a supravieţuit. Şi nici nu ştim ce altceva a citit în afară de Scripturi. Ştim însă chiar din spusele lui, consemnate şi transmise nouă, că era un om civilizat, cultivat, educat, care îşi alegea cuvintele cu multă grijă şi precizie, blândeţe, acurateţe şi tact – toate acestea fiind dovada unor ample lecturi de texte laice şi religioase. Credinţa mea este că latina şi greaca îi erau de asemenea familiare, la fel ca şi limba maternă, aramaica, şi ebraica, pe care le vorbea şi le citea ca orice iudeu cultivat, păstrător al legilor. E de bănuit că exprimarea lui poetică – un dar pe care-l avea din naştere (ca şi mama lui) – a căpătat-o din lectura permanentă a versurilor, pe care de multe ori le învăţa pe de rost. Cred că aceste lecturi includeau nu numai texte ebraice, ca de pildă Cartea lui Iov, care e plină de poezie şi cântece religioase cărora le zicem Psalmi, ci şi poeţii greci, ale căror opere circulau la vremea aceea în imperiu. Cred că Iisus putea să recite din Homer şi Euripide, poate că şi din Vergiliu. Dar aceasta e doar o ipoteză. Probabil că Iisus era în multe privinţe un autodidact. Cuvintele, conceptele pe care le folosea nu trădează niciun fel de deformaţie academică ori pecetea vreunui sistem. El respingea astfel de lucruri şi dezaproba legalismul din învăţăturile morale. Imaginaţia lui Iisus era neîntinată de sala de clasă sau de amfiteatrul prelegerilor. Fiind autodidact, n-a pus nicicând piciorul în asemenea locuri şi din această cauză n-a fost luat în serios de criticii săi, care-l considerau lipsit de educaţie. Ioan ne informează că iudeii din Templu, uimiţi de învăţăturile lui Iisus, surâdeau dispreţuitor: „Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?” (7, 15) Nu putem decât să ghicim unde găsea tânărul Iisus cărţile pe care le studia. Dar ele nu erau rare, existau scrieri de tot felul în lumea iudaică, chiar şi într-un orăşel ca Nazaretul. Mai lesne de crezut este că Iisus avea cunoştinţe bogate de agricultură şi comerţ, aşa cum rezultă limpede din felul sigur şi competent în care abordează aceste probleme practice în predicile şi pildele sale. Repertoriul imens de care dispunea era unul dintre motivele pentru care veneau să-l asculte atât de mulţi oameni, fiindcă mai toţi recunoşteau şi aprobau referirile la propriile lor ocupaţii. Presupun că aceste cunoştinţe oglindeau o experienţă reală. Când a murit Iosif, în timpul absenţei lui Iisus, gospodăria din Nazaret s-a destrămat şi Maria a plecat să stea ba cu unul, ba cu altul dintre numeroşii membri ai familiei sau clanului ei, care includeau şi o soră cu copii adulţi, numiţi uneori fraţii lui Iisus. Atunci ar fi fost natural ca Iisus, hotărât să nu preia atelierul de tâmplărie al lui Iosif, să fi plecat în lumea largă în căutare de noi experienţe, şi pe urmă, la timpul cuvenit, să continue mai eficient „lucrarea Tatălui”. N-avem cum să ştim ce-a făcut. Unii cred că a devenit esenian. Dar învăţăturile lui Iisus şi comportamentul lui sunt atât de străine tuturor lucrurilor pe care le cunoaştem din Manuscrisele de la Marea Moartă despre secta esenienilor, încât putem exclude această presupunere. Nu e plauzibil nici că a intrat într-o altă sectă, şi erau multe. Fanatismul de orice fel îi era străin. Nu purta niciunul dintre stigmatele clericului profesionist, ale călugărului sau sihastrului: era moderat, îi displăceau religiozitatea dusă la extrem şi respectarea strictă a Legii, se simţea bine şi în largul lui alături de bărbaţi şi femei de orice factură temperamentală şi se ferea de singurătate, cu excepţia momentelor de rugăciune. Era sociabil, prietenos şi căuta tot timpul noi tovarăşi, noi prieteni. Toate acestea sunt mărturia unei experienţe vaste în domenii diverse. Credinţa mea e că Iisus a trecut intenţionat de la o ocupaţie la alta nu numai ca să înveţe noi meserii, ci şi ca să cunoască tot felul de oameni. Acesta este unul dintre motivele pentru care şi-a amânat misiunea până la vârsta de treizeci de ani. Trebuie să fi lucrat în agricultură, despre care ştia o mulţime de lucruri. Cred că o perioadă a fost păstor. Oile şi îngrijirea lor ocupă un loc dominant în spusele sale, şi figura Păstorului celui Bun e atât de centrală în învăţăturile lui, încât nu pot crede decât că această îndeletnicire a ocupat un loc deosebit în experienţa lui de viaţă, dar şi în inima lui. Bărbaţii aceia simpli şi aspri care s-au înghesuit în jurul ieslei la naşterea lui l-au făcut, am putea spune, membru onorific pe viaţă al breslei păstorilor. Experienţa lui de păstor ne-ar putea ajuta să-i înţelegem dragostea pentru regiunile mai înalte, unde prefera să se retragă în momentele importante din viaţa lui, sau obiceiul de a-şi alterna convivialitatea normală cu perioade de singurătate în care să se roage. Iată, aşadar, ce ştim despre naşterea şi copilăria lui Iisus şi ce putem ghici despre viaţa lui între doisprezece şi treizeci de ani, când şi-a început preoţia şi şi-a făcut intrarea în strălucirea orbitoare a povestirilor din Evanghelii.   [1]             Toate citatele biblice din traducerea de faţă urmează Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994. (N.t.)

Insuportabila usuratate a fiintei de Milan Kundera PARTEA ÎNTÂI Uşurătatea şi greutatea 1. Eterna reîntoarcere e o idee misterioasă cu care Nietzsche i-a pus în încurcătură pe mulţi filosofi: a gândi că, într-o bună zi. Toate se vor repeta aşa cum le-am trăit, că până şi această repetare se va repeta la nesfârşit! Ce vrea să spună acest mit uluitor? Mitul eternei reîntoarceri afirmă, prin negaţie, că viaţa care dispare o dată pentru totdeauna, care nu mai revine, se aseamănă cu o umbră, e lipsită de greutate, e dinainte moartă şi dacă a fost atroce, frumoasă, splendidă, această atrocitate, această splendoare sau frumuseţe nu înseamnă nimic. Nu trebuie să ţinem seama de ele mai mult decât de un război între două ţări africane din secolul al paisprezecelea, care n-a schimbat cu nimic fata lumii. În ciuda faptului că în el şi-au găsit moartea. În chinuri de nedescris, trei sute de mii de negri. Se va schimba cu ceva faţa războiului dintre cele două ţări africane din secolul al paisprezecelea, dacă el se va repeta de nenumărate ori în eterna întoarcere? Da, se va schimba: va deveni un bloc, care se va ridica şi va dăinui, iar stupiditatea lui va fi iremediabilă (ireparabilă). Dacă Revoluţia franceză ar trebui să se repete la nesfârşit, istoriografia franceză ar fi mai puţin mândră de Robespierre. Dar, întrucât aceasta vorbeşte de un lucru ce nu mai revine, anii sângeroşi n-au rămas decât simple vorbe, teorii şi discuţii, au devenit mai uşori ca fulgul, şi nu mai stârnesc teama nimănui. E o diferenţă incomensurabilă între un Robespierre care a apărut în istorie o singură dată şi un Robespierre care ar reveni mereu ca să reteze capetele francezilor. Să spunem, aşadar, că ideea eternei întoarceri indică o anumită perspectivă, din care lucrurile ni se înfăţişează altfel decât le cunoaştem: ele ne apar fără circumstanţa atenuantă a efemeritătii lor. Iar această circumstanţă atenuantă ne împiedică, de fapt. Să pronunţăm un verdict, turn poate fi condamnat efemerul? Roseata amurgului luminează totul cu farmecul nostalgiei: chiar şi ghilotina. \f-am surprins, nu de mult, pradă unei senzaţii incredibile: răsfoind o carte despre Hitler. M-am trezit emoţionat în fata câtorva fotografii ale acestuia: îmi aminteau de anii copilăriei mele. Pe care i-am trăit în timpul războiului: mai mulţi membri ai familiei mele şi-au găsit moartea în lagărele de concentrare naziste: dar ce însemna moartea lor pe lângă fotografia ui Hitler. Care îmi evoca o vreme apusă a vieţii mele. O vreme ce nu va mai reveni? Aceasta împăcare cu Hitler trădează profunda perversiune morala, inerentă unei lumi întemeiate esenţial pe inexistenta întoarcerii, căci în această lume totul e dinainte iertat, şi. În consecinţa, totul e îngăduit cu cinism. 2. Dacă fiecare secundă a vieţii noastre trebuie să se repete la nesfârşit, înseamnă că suntem răstigniţi (tintuiti) în eternitate ca Iisus Hristos pe cruce. Cumplită imagine. În lumea eternei reveniri, fiecare gest poartă greutatea unei poveri insuportabile. Acesta este motivul care l-a determinat pe Nietzsche să spună că ideea eternei reveniri este cea mai grea povară (das schtverste Cewicht). Dacă eterna revenire este povara cea mai grea. Atunci, vieţile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea uşurătăţii lor. Dar este. Într-adevăr. Greutatea cumplită şi uşurătatea frumoasă? Povara cea mai grea ne striveşte, ne face să ne înco- voiem sub ea. Ne lipeşte de pământ. Dar. În poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia doreşte să fie împovărată de greutatea trupului bărbătesc. Aşadar, cea mai grea povară este. În acelaşi timp. Imaginea celei mai intense împliniri vitale. Cu cât mai grea e povara, cu atât mai apropiată de pământ e viaţa noastră, şi cu atât e mai reală şi mai adevărată. În schimb, absenta totală a poverii face ca fiinţa umană să devină mai uşoară ca aerul, să zboare spre înălţimi, să se îndepărteze de pământ. De fiinţa terestră, să fie doar pe jumătate reală, iar mişcările sale să fie deopotrivă libere şi nesemnificative. Si-atunci. Ce să alegem? Greutatea sau uşurătatea? Această întrebare şi-a pus-o Parmenide în secolul al şaselea înainte de Hristos. După el. Universul se împarte în cupluri de contrarii: lumină-întuneric: gingăsie-groso- lănie: câldura-frig: fiintă-nefiintă. L’n pol al contradicţiei era pentru el pozitiv (lumina, căldura, gingăşia, fiinţa), al doilea negativ. Această împărţire în doi poli. Unul pozitiv şi celălalt negativ, ne poate apărea ca fiind de o facilitate puerilă. Cu excepţia unui singur caz: ce e pozitiv, greutatea sau uşurătatea? Parmenide a răspuns: uşorul e pozitiv, greul e negativ. A avut dreptate sau nu? Aceasta-i întrebarea. I n singur lucru e sigur: contradicţia greu-uşor este cea mai misterioasă şi cea mai plină de semnificaţii dintre toate contradicţiile. 3. Mă gândesc de mulţi ani la Tomas. Dar abia acum. În lumina acestor reflecţii, l-am văzut, cu claritate, pentru întâia oară. L-am văzut stând în dreptul unei ferestre a apartamentului său, cu ochii fixaţi spre partea opusă a curţii interioare, spre zidul din spate al imobilului din faţa sa, şi nu ştia ce să facă. O cunoscuse pe Tereza, cu vreo trei săptămâni în urmă, într-un mic orăşel din Cehia. Petrecuseră împreună cel mult o oră. L-a condus la gară şi a stat acolo cu el până s-a urcat în tren. Zece zile mai târziu, a venit să-l vadă la Praga şi au făcut dragoste în aceeaşi zi. Peste noapte i-a crescut temperatura şi a rămas la el o săptămână întreagă, bolnavă de gripă. L-a încercat atunci un sentiment de dragoste inexplicabilă fată de această fată. Pe care aproape n-o cunoştea, îi părea un copil pe care cineva îl depusese într-un cosulet de nuiele stropit cu smoală şi-l lăsase pe firul unei ape pentru ca Tomas să-l pescuiască şi să-l tragă pe ţărmul patului său. A zăbovii la el o săptămână întreagă, până s-a însă nătoşit. Apoi a plecat înapoi în orăşelul ei. Aflat la două sute de kilometri depărtare de Praga. Aici se situează momentul despre care vă vorbeam şi care mie mi se pare a fi cheia vieţii lui Tomas: stă în dreptul ferestrei, cu ochii fixaţi în partea opusă a curţii, spre zidul din spate al imobilului din faţa sa. Şi reflectează: E cazul să-i propună să vină şi să se instaleze definitiv la Praga? Se temea de această responsabilitate. Dacă ar invita-o acum. Tereza ar veni ca să-i ofere toată viaţa ei. Sau, mai bine. Să renunţe şi să nu-i mai dea niciun semn? în cazul acesta Tereza ar rămâne o simplă chelneri tă într-un local pierdut undeva, în gaura unui orăşel de provincie, şi el n-ar mai revedea-o niciodată. Vrea s-o cheme să stea cu el. Sau nu vrea? Priveşte curtea interioară cu ochii aţintiţi spre zidul din fata lui şi caută un răspuns. Revine mereu. Încă o dată şi încă o dată. La imaginea acestei femei zăcând pe patul lui: nu-i aminteşte de nimeni din viaţa sa de până atunci. \u-i era nici amantă, nici soţie. Era un copil pe care-l scosese dintr-un coşulet de nuiele stropit cu smoală şi-l aşezase pe ţărmul patului său. Adormise, şi el se lăsase în genunchi lângă ea. Răsuflarea ei fierbinte se accelera şi el auzea un geamăt firav. Şi-a lipit obrazul de obrazul ei şi i-a spus. În şoaptă, cuvinte mângâietoare ca să-i aline somnul. Peste câteva clipe i s-a părut că respiră mai liniştit, şi faţa ei se ridică, involuntar, spre fata lui. Simţea răzbind din gura ei izul dulce-acrişor al febrei, şi-l aspira cu nesaţ, de parcă ar fi vrut să se impregneze cu intimitatea trupului ei. În clipa aceea i-a dat prin minte că Tereza se afla la el de mulţi ani şi acum trăgea să moară. Şi, deodată, a simţit, cu toată claritatea, că n-ar putea să-i supravieţuiască. S-ar întinde lângă ea ca să moară odată cu ea. Înduioşat de această închipuire, îşi cufundă obrazul în pernă, şi-l lipi de obrazul ei, şi rămase aşa multă vreme. Acum stă în picioare în dreptul ferestrei şi invocă această clipă. Ce putea fi altceva dacă nu dragostea, care venise să i se înfăţişeze în felul acesta? Dar era, într-adevăr, dragostea? Sentimentul că voia să moară alături de ea, era. De bună seamă, excesiv: o vedea atunci pentru a doua oară în viaţa lui! Nu era asta mai curând reacţia isterică a unui om care, dându-şi seama în adâncul sufletului său de incapacitatea sa de a iubi, a început să simuleze, pentru sine, comedia dragostei? în acelaşi timp, subconştientul său era atât de laş. Încât o alegea pentru comedia sa tocmai pe această biată chelneriţă de provincie care, practic, n-avea nicio sansă de a pătrunde în viaţa lui! Privea zidurile murdare din curtea interioară, conştient de faptul că nu ştia dacă era vorba de dragoste sau de un acces de isterie. Şi-i părea rău că. Într-o asemenea situaţie, când un bărbat adevărat ar şti pe loc să acţioneze, el ezită, păgubind astfel de orice semnificaţie cea mai frumoasă clipă a vieţii sale (stă în genunchi la căpătâiul tinerei femei, încredinţat că n-ar putea să-i supravieţuiască). Era supărat pe sine, se copleşea cu reproşuri, dar, în cele din urmă, îşi spuse în sinea lui că, de fapt, era cât se poate de firesc ca el să nu ştie ce voia. Omul nu poate şti niciodată ce trebuie să vrea, în- trucât nu are decât o singură viaţă şi n-are cum s-o compare cu nişte vieţi anterioare, nici s-o corecteze în nişte vieţi ulterioare. Ce e mai bine, să fie cu Tereza sau să rămână fără ea? Nu exista nicio posibilitate de a afla care hotărâre era mai bună, întrucât nu exista niciun termen de comparaţie. Omul trăieşte totul pe loc, pentru întâia oară şi fără niciun fel de pregătire, ca un actor care ar intra în scenă şi ar juca, fără să fi repetat vreodată. Dar ce valoare poate avea viaţa, dacă prima repetiţie a vieţii e însăşi viaţa? De aceea viaţa se aseamănă întotdeauna cu o schiţă. Dar nici „schiţă44 nu e cuvântul potrivit, căci schiţa e întotdeauna conceptul formal al unui lucru, pregătirea unui tablou, în timp ce schiţa vieţii noastre e o schiţă a nimicului, un concept fără tablou. Tomas îşi repetă în sinea lui proverbul german: Eiamal ist keinmal, o dată nu înseamnă nimic, e ca şi când nu s-ar fi întâmplat niciodată. Dacă nu poţi trăi decât o singură viaţă, e ca şi când n-ai trăi deloc. Apoi, într-o zi, în pauza dintre două operaţii, o infirmieră îl anunţă că e căutat la telefon. În receptor auzi vocea Terezei. Îl chema de la gară. Se bucură. Din păcate, în seara aceea era prins; avea o întâlnire, drept care o invită să vină la el abia a doua zi. Dar n-apucase bine să aşeze receptorul în furcă, şi îşi făcu reproşuri că nu-i spusese să vină imediat. În fond, mai era destul timp ca să contramandeze amintita întâlnire! Se frământa, întrebându-se ce va face Tereza în decursul celor treizeci şi şase de ore până la întâlnirea lor, şi îi venea să se urce în maşină şi să plece imediat în căutarea ei pe străzile oraşului. Sosi în seara zilei următoare. Avea o poşetă cu un cordon lung petrecut peste umăr şi i se păru mai elegantă decât ultima oară. Ţinea în mână o carte groasă: Anna Karenina de Tolstoi. Era bine dispusă, de o veselie un pic zgomotoasă, şi se străduia să demonstreze că dăduse pe la el, cu totul întâmplător, datorită unei împrejurări speciale: se afla la Praga din motive profesionale, eventual (aluziile ei erau foarte neclare), în căutarea unui alt loc de muncă. Apoi se treziră pe divan, lungiţi unul lângă altul, în pielea goală şi epuizaţi. Între timp se lăsase noaptea. O întrebă unde locuieşte, gândindu-se s-o ducă acolo cu maşina. Îi răspunse, cu un aer jenat, că abia urmează să-şi caute un hotel, iar valiza ei se afla la gară, în depozitul de bagaje. în ziua precedentă se mai temea că dacă ar chema-o să stea cu el, la Praga, ar veni să-i ofere toată viaţa ei. Acum, când o auzi spunându-i că valiza ei se afla în depozitul de bagaje, îi fulgeră prin minte că în valiza aceea era depusă viaţa ei, pe care o lăsase, deocamdată, în gară, înainte de a i-o oferi. Urcă împreună cu ea în maşina parcată în faţa imobilului, se duse la gară, scoase din depozit valiza (era mare şi nespus de grea) şi o aduse la el cu Tereza cu tot. Cum se face că s-a decis atât de repede, de vreme ce ezitase aproape cincisprezece zile, şi nu fusese în stare să-i trimită măcar o carte poştală ilustrată? Era el însuşi surprins de acest comportament. Acţiona împotriva propriilor sale principii. Cu zece ani în urmă, când divorţase de prima lui soţie, îşi trăise divorţul într-o dispoziţie de sărbătoare, aşa cum alţii îşi serbează căsătoria. A înţeles atunci că nu se născuse ca să trăiască alături de o femeie, indiferent care ar fh şi poate fi, într-adevăr, el însuşi numai ca celibatar. În consecinţă, se străduia să-şi făurească şi să-şi organizeze, cu toată grija, un sistem propriu ai vieţii sale, aşa fel, încât nicio femeie să nu se mai poată instala vreodată în casa lui, cu valiză cu tot. Aşa se face că n-avea decât un singur divan. În ciuda faptului ca era un divan destui de lat, Tomas le spunea amantelor sale că nu era în stare să adoarmă alături de o altă persoană pe acelaşi pat, drept care, după miezul nopţii, le conducea la casele lor. De altfel, atunci când Tereza a rămas la el pentru întâia oară, bolnavă de gripă, el n-a dormit lângă ea. Prima noapte şi-a petrecut-o într-un fotoliu voluminos, iar în nopţile următoare s-a dus la spital, unde avea, în cabinetul său de consultaţii, o canapea pe care o folosea în timpul gărzilor de noapte. De data aceasta, însă, adormi lângă ea. Dimineaţa, când se trezi, constată că Tereza, care mai dormea, îl ţinea de mână. Se ţinuseră de mână toată noaptea? Aşa ceva i se părea greu de crezut. Respira adânc în somnul ei netulburat şi-l ţinea de mână (cu atâta putere, încât nu izbutea să se elibereze din strânsoarea ei), iar valiza aceea, nespus de grea, era aşezată de-a lungul patului. Nu se încumeta să-şi smulgă mâna din strânsoarea ei, de teamă să n-o trezească, şi, cu mare grijă, se întoarse pe o parte ca s-o poată examina mai bine. Şi îşi spuse din nou, în sinea lui, că Tereza era un copil pe care cineva îl depusese într-un coşuleţ de nuiele stropit cu smoală şi-l lăsase pe firul apei. Poate fi lăsat să plutească în derivă, pe apele furioase ale unui râu, un coşuleţ ce adăposteşte un copil?!! Dacă fiica faraonului n-ar fi pescuit din valuri coşuleţul cu micuţul Moise, n-ar fi existat Vechiul Testament şi întreaga noastră civilizaţie! La originea atâtor mituri antice se află, întotdeauna, cineva care salvează un copil abandonat. Dacă Polybes nu l-ar fi ocrotit pe micuţul Oedip, Sofocle n-ar fi scris cea mai frumoasă dintre tragediile sale! Tomas nu-şi dădea seama, atunci, că metaforele sunt un lucru primejdios. Cu metaforele nu-i de joacă! Dragostea se poate naşte -dintr-o singură metaforă. 5. Trăise cu prima lui soţie mai puţin de doi ani, şi zămisliseră împreună un fiu. La judecarea divorţului, tribunalul a încredinţat copilul mamei, iar pe Tomas l-a condamnat să le plătească acestora o treime din salariul său. În acelaşi timp i s-a garantat că va putea să-şi vadă fiul de două ori pe lună. Dar, de fiecare dată când trebuia să-l vadă, mama găsea un pretext ca să amâne întâlnirea. Dacă i-ar fi copleşit cu daruri scumpe, ar fi putut, de bună seamă, să-l vadă mai uşor. A înţeles că trebuia să-i plătească mamei dragostea fiului, şi asta cu anticipaţie. Îşi imagina cum va sădi mai târziu în mintea fiului său propriile sale idei, opuse, în toate privinţele, ideilor mamei. A fost destul să se gândească la asta, şi era gata obosit. Într-o duminică, după ce mama îl împiedicase, din nou, în ultima clipă să iasă cu fiul său, Tomas se hotărî pe loc să nu-l mai vadă niciodată. în definitiv, de ce s-ar ataşa de acest copil mai mult decât de oricare altul? în fond, nu-l lega de el nimic, în afara unei nopţi imprudente. Va depune banii cu scrupu- lozitate, dar să nu vină cineva să-i ceară, în numele nu ştiu căror sentimente paterne, să se bată pentru dreptul de a-şi vedea fiul! Fireşte, nimeni nu era dispus să accepte un asemenea raţionament. Propriii săi părinţi l-au condamnat, de- clarând că dacă Tomas va refuza să se intereseze de fiul său, vor înceta şi ei, la rândul lor, să se intereseze de soarta lui Tomas. În consecinţă, au continuat să întreţină relaţii cordiale, ostentative, cu nora lor, lăudându-se în faţa celor din jur cu atitudinea lor exemplară şi cu simţul dreptăţii de care erau animaţi. Aşa se face că, în puţin timp, Tomas a reuşit să se descotorosească de o soţie, de un fiu, de o mamă şi de un tată. I-a rămas, în schimb, frica de femei. Le dorea, dar se temea de ele. Între teamă şi dorinţă, trebuia găsit un compromis; era ceea ce el numea „prietenia erotică4’. Metreselor sale le spunea: numai o relaţie scutită de sentimentalitate, în care niciunul dintre parteneri nu-şi arogă drepturi asupra vieţii şi libertăţii celuilalt, poate aduce fericirea amândurora. Pentru a avea certitudinea că prietenia erotică nu va ceda niciodată în faţa agresivităţii amoroase, se întâlnea cu fiecare dintre amantele sale permanente la intervale de timp foarte lungi. Considera perfectă această metodă, pe care o lăuda şi o răspândea printre amicii săi: „Trebuie respectată, cu stricteţe, regula de trei. Te poţi vedea cu aceeaşi femeie la intervale foarte apropiate, dar, în cazul acesta, niciodată mai mult de trei ori. Sau poţi avea legături cu ea ani îndelungaţi, dar numai cu condiţia ca între fiecare întâlnire să treacă cel puţin trei săptămâni44. Acest sistem îi oferea lui Tomas posibilitatea de a nu se despărţi de amantele sale permanente, şi de a avea, în acelaşi timp, numeroase amante pasagere. Nu era întotdeauna înţeles. Dintre toate prietenele sale, cel mai bine îl înţelegea Sabina. Era pictoriţă. „Te iubesc, îi spunea ea, fiindcă eşti exact opusul kitschului. În împărăţia kitschului ai fi un monstru. Nu există niciun scenariu de film, american sau rusesc, în care ai putea fi altceva decât un exemplu respingător.44 Drept care, ei i s-a adresat atunci când a avut nevoie să-i găsească Terezei un loc de muncă la Praga. Şi, aşa cum cereau regulile nescrise ale prieteniei erotice, Sabina i-a promis să facă tot ce-i va sta în putinţă şi, într-adevăr, n-a întârziat să descopere un post în laboratorul fotografic al unei publicaţii săptămânale. Postul acesta nu necesita o calificare specială, dar pe Tereza a avansat-o, trecând-o de la statutul de chelneriţă, la statutul breslei gazetăreşti. Sabina a ţinut s-o prezinte ea însăşi redacţiei şi, în clipa aceea, Tomas şi-a spus că în viaţa lui n-a avut o prietenă mai bună. . Convenţia nescrisă a prieteniei erotice presupunea excluderea dragostei din viaţa lui Tomas. În clipa în care ar fi încălcat această convenţie, celelalte amante s-ar fi trezit într-o poziţie inferioară şi s-ar fi revoltat. De aceea îi făcu rost Terezei de o cameră cu chirie unde trebui să-şi ducă valiza aceea nespus de grea. Voia s-o supravegheze, s-o protejeze, să se bucure de prezenţa ei, dar nu simţea deloc nevoia să-şi schimbe modul de viaţă. Totodată, nu voia să se ştie că Tereza dormea la el, căci somnul împreună era socotit corpul delict al dragostei. Cu celelalte femei nu dormea niciodată. Când se ducea la ele, era uşor, putea să plece când poftea. Mai complicat era când veneau ele la el şi trebuia să le spună că după miezul nopţii va trebui să le conducă acasă, întrucât suferea de insomnie şi nu era în stare să adoarmă lângă o altă persoană. Povestea nu era departe de adevăr, dar motivul principal era mai rău şi nu se încumeta să-l mărturisească nimănui: în clipa următoare actului amoros, îl încerca o dorinţă insurmontabilă de a rămâne singur. Nu-i plăcea să se trezească în toiul nopţii alături de o fiinţă străină; deşteptatul matinal al cuplului îl dezgusta; n-avea chef să fie auzit cum îşi periază dinţii în camera de baie, şi nu-l ispitea deloc intimitatea micului dejun în doi. Aşa se explică de ce era atât de surprins când s-a trezit şi Tereza îi strângea mâna cu atâta putere! Se uita la ea, şi cu greu izbutea să înţeleagă ce i se întâmplase. Îşi amintea de ceasurile care tocmai se scurseseră şi avea senzaţia că inhala din ele parfumul unei femei necunoscute. De atunci au început să se bucure şi unul şi altul, aşteptând cu nerăbdare somnul în doi. Aş fi aproape tentat să spun că, pentru ei, scopul actului amoros nu era voluptatea, ci somnul care-i urma. Ea, mai cu seamă, nu putea să doarmă tară el. Dacă se întâmpla, uneori, să rămână singură în garsoniera ei (care devenea, din ce în ce mai mult, un simplu alibi), nu izbutea să închidă ochii toată noaptea. În braţele lui adormea întotdeauna, oricât de tulburată ar fi fost. El îi spunea în şoaptă poveşti de tot felul, inventate, anume pentru ea, nimicuri, cuvinte liniştitoare sau hazoase, pe care le repeta cu o voce monotonă. În mintea Terezei cuvintele acestea se transformau în viziuni confuze, care o transportau în braţele primului vis. Tomas era întotdeauna stăpân pe somnul ei, şi ea adormea în secunda aleasă de el. Când dormeau, Tereza îl ţinea de mână ca în noaptea dintâi: îi strângea cu putere pumnul, un deget sau cotul. Când voia să se îndepărteze de ea, fără s-o trezească, trebuia să procedeze cu viclenie. Îşi elibera încet degetul (pumnul sau cotul) din strânsoarea ei; asta avea darul s-o trezească, întotdeauna, pe jumătate, căci până şi în somn îl supraveghea cu străşnicie. Ca s-o liniştească, îi strecura în mână, în locul pumnului, un obiect (o haină de pijama făcută sul, un pantof, o carte) pe care ea îl strângea apoi cu energie, de parcă ar fi fost o părticică din trupul lui. într-o zi, când tocmai o adormise şi ea se afla în anticamera primului somn, de unde mai putea să răspundă la întrebările lui, Tomas îi spuse: — Bine, acum am plecat! — Unde? îl întrebă ea. — Departe, îi răspunse cu o voce aspră. — Merg cu tine! rosti ea, săltându-se în capul oaselor. — Nu se poate. Plec pentru totdeauna, reluă el, pe acelaşi ton, părăsind camera. Ieşi în vestiar. Se dădu jos din pat şi porni după el, clipind din ochi. Purta pe ea doar o cămăşuţă scurtă, sub care i se vedea goliciunea trupului. Avea o faţă rigidă, fără expresie, dar mişcările ei erau energice. Din vestiar Tomas ieşi pe culoar (culoarul comun al unui bloc de locuinţe) şi trase uşa după el. Tereza o deschise cu o mişcare violentă şi-l urmă, încredinţată, în buimăceala somnului ei înjumătăţit, că el voia să plece pentru totdeauna, şi ea trebuia să-l reţină. Tomas coborî un etaj, se opri pe palier şi acolo o aşteptă. Tereza ajunse lângă el, îl luă de mână şi-l trase înapoi în pat, lângă ea. Şi Tomas îşi spuse în sinea lui: să faci dragoste cu o femeie şi să dormi cu ea în acelaşi pat – iată două pasiuni nu numai diferite, ci aproape contradictorii. Dragostea nu se manifestă prin dorinţa de a face dragoste (această dorinţă se aplică la un număr nesfârşit de femei), ci prin dorinţa somnului în doi (dorinţă ce se referă la o singură femeie). 1. în toiul nopţii începu să geamă în somn. Tomas o trezi, dar, văzându-i chipul, Tereza spuse cu ură: — Pleacă! Pleacă! Apoi îi povesti ce visase: erau amândoi undeva cu Sabina. Într-o încăpere imensă, în mijlocul căreia se afla un pat ce aducea cu o scenă de teatru. Tomas îi poruncise să stea într-un colţ, iar el făcea dragoste cu Sabina. Privea acest spectacol înfiorător, care-i pricinuia o suferinţă insuportabilă. Vrând să înăbuşe durerea sufletului cu durerea fizică, îşi înfigea ace sub unghii. — Mă durea îngrozitor, spuse ea încleştându-şi pumnii, ca şi când mâinile i-ar fi fost într-adevăr rănite. O îmbrătişă şi, încet-încet (neîncetând să tremure), Tereza adormi în braţele lui. A doua zi, gândindu-se la acest vis, Tomas îşi aduse aminte de ceva. Deschise sertarul biroului său şi scoase de acolo un pachet cu scrisori primite recent de la Sabina. Curând descoperi pasajul cu pricina: „Aş vrea să fac dragoste cu tine, în atelierul meu, ca pe o scenă de teatru, în faţa unor spectatori, cărora nu le-ar fi îngăduit să se apropie de noi. Dar nici să ne scape din priviri n-ar putea…“ Partea mai proastă era că scrisoarea purta o dată… Era o scrisoare recentă, scrisă pe vremea când Tereza locuia de mult la Tomas. — Ai cotrobăit prin scrisorile mele! se rătoi la ea. — Aşa e, ripostă, fără a încerca să tăgăduiască. Go- neşte-mă dacă vrei! Dar n-o goni. O vedea lipită de perete în atelierul Sabinei, înfigându-şi acele sub unghii. Îi luă degetele în mâna lui, le mângâie, le duse la buzele sale şi le sărută, de parcă ar mai fi rămas pe ele urme de sânge ce trebuiau şterse. Din clipa aceea însă, totul părea a fi un complot împotriva lui. Nu trecea aproape nicio zi fără ca ea să afle ceva nou despre aventurile sale clandestine. Mai întâi, a negat totul. Când dovezile erau prea evidente, se străduia să demonstreze că nu exista nicio contradicţie între viaţa lui poligamă şi dragostea lui pentru Tereza. Nu era consecvent: o dată îşi tăgăduia infidelitatea, altă dată o justifica. Într-o zi, îi telefonă unei prietene spre a stabili o întâlnire cu ea. Când termină convorbirea, auzi din camera alăturată un zgomot ciudat aidoma unui clănţănit zgomotos de dinţi încleştaţi. întâmplarea a făcut ca ea să vină spre el, fără ştirea lui. Ţinea în mână o sticluţă cu un calmant lichid, sorbea din el cu lăcomie şi, cum mâna îi tremura, gâtul sticluţei i se izbea de dinţi provocând zgomotul cu pricina. Se năpusti asupra ei, de parcă ar fi vrut s-o salveze de la înec. Sticluţa cu valeriană căzu pe jos, făcând o pată mare pe covor. Tereza se zbătea, încercând să se smulgă din strânsoarea lui, dar Tomas o ţinu un sfert de oră lipită de el, ca într-o cămaşă de forţă, până se linişti. îşi dădea seama că se afla într-o situaţie nejustificată, ce se întemeia pe o totală inegalitate. Înainte ca ea să fi descoperit corespondenţa lui cu Sabina, fuseseră într-un cabaret împreună cu câţiva prieteni sărbătoreau avansarea Terezei, care părăsise laboratorul fotografic şi devenise fotografa oficială a revistei. Cum lui nu-i plăcea să danseze, unul dintre tinerii săi colegi de spital avea grijă de Tereza. Alunecau pe parchet nespus de frumos şi Tereza i se părea mai frumoasă ca oricând. Urmărea, de-a dreptul uimit, cu câtă precizie şi cu câtă docilitate devansa ea, într-o fracţiune de secundă, intenţia partenerului său… Dansul acela proclama, parcă, faptul că abnegaţia ei, dorinţa ei arzătoare de a face tot ceea ce vedea în ochii lui Tomas nu erau legate de persoana lui Tomas, ci erau gata să răspundă la chemarea oricărui alt bărbat pe care l-ar fi întâlnit în calea ei. Nimic nu era mai uşor decât să şi-o închipuie pe Tereza amanta tânărului său coleg. Până şi facilitatea acestei închipuiri avu darul să-l rănească. Îşi dădea seama că trupul Terezei putea fi imaginat, fără nicio dificultate, într-o împreunare amoroasă cu trupul oricărui bărbat şi asta îl făcu să-şi piardă buna dispoziţie. Abia noaptea, târziu, când au ajuns acasă, i-a mărturisit că e gelos. Această gelozie absurdă, născută dintr-o posibilitate pur teoretică, era dovada că el considera fidelitatea ei drept o condiţie sine qua non. Şi-atunci, cum putea să-i ia în nume de rău faptul de a fi geloasă pe amantele lui absolut reale? 8. Ziua se străduia (chiar dacă nu reuşea decât în parte) să creadă în spusele lui Tomas şi să fie veselă, aşa cum fusese până acum. Dar gelozia, îmblânzită peste zi, se manifesta tot mai sălbatic în visele ei, care se terminau întotdeauna cu un geamăt violent căruia, spre a-i pune capăt, Tomas trebuia s-o trezească din somn. Visele se repetau ca nişte teme cu variaţiuni, sau ca nişte episoade dintr-un serial de televiziune. Adeseori li revenea, de pildă, un vis cu nişte pisici care săreau pe ea şi îşi înfigeau ghearele în obrajii ei. La drept vorbind, acest vis poate fi explicat cu uşurinţă: în limba cehă, pisica este o expresie argotică, semnificând o femeie foarte tânără şi frumoasă. Tereza se simţea ameninţată de femei, de toate femeile. Toate femeile erau, potenţial, amantele lui Tomas, şi ea se temea de ele. în alt ciclu de vise, era trimisă la moarte. Într-o noapte, după ce o trezise din somn în timp ce urla de groază, îi povestise ce visase: — Se întâmpla într-o piscină mare, acoperită. Eram acolo vreo douăzeci. Numai femei. Toate în pielea goală, şi trebuia să mărşăluim aşa în jurul bazinului. Din plafon atârna un coş mare şi în el se afla un bărbat. Purta o pălărie cu borul lat, care-i ascundea faţa, dar eu ştiam că erai tu. Ne dădeai nişte comenzi. Ţipai. Iar noi trebuia să cântăm mărşăluind şi să executăm genuflexiuni. Dacă una greşea genuflexiunea, trăgeai în ea cu pistolul şi ea cădea moartă în bazin. În momentul acela, toate celelalte izbucneau în hohote de râs, şi începeau să cânte şi mai tare. Iar tu nu ne scăpai din ochi, şi dacă vreuna făcea din nou o mişcare greşită, o împuşcai. Bazinul era plin de cadavre, care pluteau uşor, la mică distanţă, sub luciul apei. Eu ştiam că nu voi mai avea putere să fac următoarea genuflexiune şi tu mă vei împuşca! Al treilea ciclu de vise povestea despre ce se întâmpla după moartea ei. Zăcea într-un dric mare cât un camion de mutat mobilă. În jurul ei nu se aflau decât cadavre de femei. Erau atât de multe, încât uşa din spate trebuia să rămână deschisă şi picioarele câtorva dintre ele atârnau în afară. „Dar eu nu sunt moartă! răcnea Tereza. De vreme ce mi-am păstrat toate simţurile! 44 „Şi noi ne-am păstrat toate simţurile44, îşi băteau joc de ea cadavrele. Aveau exact acelaşi râs ca femeile vii care-i spuneau, odinioară, cu vădită plăcere, că şi ea va avea odată dinţii stricaţi, ovarele bolnave şi faţa zbârcită, că acest lucru e cât se poate de normal, întrucât şi ele au dinţii stricaţi, ovarele bolnave şi faţa zbârcită. Cu acelaşi râs batjocoritor, îi explicau ele că acum era moartă şi că totul era în perfectă ordine! Apoi, deodată, îi veni să facă pipi. Şi strigă: „Dar mie îmi vine să fac pipi! Asta-i dovada că nu sunt moartă! 44 Şi, din nou, izbucniră toate în hohote de râs: „E normal să-ţi vină să faci pipi! Senzaţiile astea îţi vor rămâne multă vreme de-acum încolo. E ca atunci când i se amputează cuiva o mână şi bietul om o mai simte multă vreme după aceea. Noi nu mai avem urină şi totuşi ne vine mereu să facem pipi44. Lipindu-se cu putere de trupul lui Tomas, Tereza continuă: — Şi toate mă tutuiau, de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea, de parcă ar fi fost prietenele mele, iar eu mă gândeam că voi fi obligată să rămân cu ele pentru totdeauna! 9. Toate limbile ce se trag din latină alcătuiesc cuvântul compasiune din prefixul „corn-44 şi rădăcina „passio44, care, la origine. Înseamnă „suferinţă44. În alte limbi, de pildă în cehă, poloneză, germană sau suedeză, cuvântul acesta se traduce printr-un substantiv alcătuit dintr-un prefix echivalent, urmat de cuvântul „sentiment44 (în cehă: sou-cit; în poloneză wspol-czuzie: în germană: Mit-geful; în suedeză: med-kănslo). în limbile ce se trag din latină cuvântul compasiune înseamnă a nu putea privi cu sânge rece suferinţa altuia; altfel spus: participare cu simpatie la suferinţa altuia. Un alt cuvânt, având aproape aceeaşi semnificaţie, franţuzescul pitie (în engleză pity, în italiană pieta etc., etc.), sugerează chiar un fel de indulgenţă faţă de fiinţa suferindă. Avoir de la pitie pour une femme (a-ţi fi milă de o femeie) înseamnă a fi mai favorizat decât ea, a te înclina în faţa ei, a coborî până la ea. Acesta-i motivul pentru care cuvântul compassion sau pitie inspiră, în general, neîncrederea, sugerând, se pare, un sentiment de ordin secundar, ce nu are aproape nicio legătură cu dragostea. A iubi pe cineva din compasiune înseamnă a nu-l iubi cu adevărat. în limbile ce alcătuiesc cuvântul compasiune nicidecum din rădăcina „passio – suferinţă”, ci din substantivul „sentiment”, acesta e folosit aproape în acelaşi sens; cu toate acestea nu se poate spune că ar sugera un sentiment urât. Sau de ordin secundar. Puterea secretă a etimologiei sale scaldă cuvântul într-o altă lumină, conferindu-i o semnificaţie mai largă; a avea compasiune (co-sentiment) înseamnă a trăi cu cineva nenorocirea lui, dar, totodată, a împărtăşi cu el orice alt sentiment: bucuria, spaima, fericirea, durerea. Această compasiune (cu sensul de soucit, wspolezucie. Mitgefiil, medkănslo) determină, aşadar, capacitatea maximă a imaginaţiei afective, arta telepatiei emoţionale. În ierarhia sentimentelor, acesta e sentimentul suprem. Atunci când Tereza a visat că-şi înfige ace sub unghii, ea s-a trădat, dezvăluindu-i lui Tomas faptul de a fi cotrobăit în taină prin sertarele sale. Dacă această ispravă ar fi făcut-o oricare altă femeie, Tomas n-ar mai fi vorbit niciodată cu ea. Tereza ştia acest lucru şi, de aceea, i-a spus: „Hai, dă-mă afară!” Dar el, în loc s-o dea afară, a apucat-o de mână şi i-a sărutat vârfurile degetelor, căci în clipa aceea simţea el însuşi durerea de sub unghiile ei, ca şi când nervii degetelor Terezei ar fi fost legaţi direct de propria-i scoarţă cerebrală. Cel care nu-i înzestrat cu darul diabolic al compasiunii (co-sentiment), nu poate decât să condamne, cu răceală, comportamentul Terezei, căci viaţa intimă a altuia e sfântă şi nu se cade să-i deschizi sertarele în care el îşi păstrează corespondenţa personală. Dar, întrucât compasiunea devenise destinul (sau blestemul) lui Tomas. Acestuia i se părea că el însuşi îngenunchează în faţa sertarului deschis al biroului său. Şi nu era în stare să-şi desprindă ochii de pe frazele scrise de Sabina. O înţelegea pe Tereza şi nu se simţea doar incapabil să se supere pe ea, ci, dimpotrivă, din clipa aceea a început s-o îndrăgească şi mai mult. 10. Cesturile ei deveneau tot mai violente şi mai incoerente. Trecuseră doi ani de când descoperise infidelităţile lui, şi treburile mergeau din rău în mai rău. Situaţia părea fără ieşire. Cum adică?! Nu putea el să renunţe la prieteniile sale erotice?! Nu, nu putea. Asta l-ar fi dat peste cap. L-ar fi distrus. Nu avea puterea să-şi stăpânească pofta de alte femei. Şi-apoi, toată povestea i se părea inutilă. Nimeni nu ştia mai bine ca el că aventurile sale n-o ameninţau cu nimic pe Tereza. Si-atunci, ce rost avea să se lase de ele? Această eventualitate i se părea la fel de absurdă ca aceea de a renunţa la meciurile de fotbal. Dar mai putea fi vorba acum de plăcere? Nicidecum. Din clipa în care pleca să se vadă cu una dintre metresele lui, îl încerca dezgustul faţă de ea şi se jura în sinea lui că aceasta va fi ultima lor întâlnire. Avea mereu în fata ochilor chipul Terezei şi trebuia să se îmbete repede ca să nu se mai gândească la ea. De când o cunoştea, nu mai era în stare să se culce cu alte femei fără ajutorul alcoolului! Numai că răsuflarea lui, marcată de alcool, era semnul după care Tereza descoperea, cu mai multă uşurinţă, infidelitatea lui. Capcana se închisese deasupra lui: de îndată ce se ducea să le întâlnească, nu mai avea niciun chef de ele, dar era de-ajuns să le ducă lipsa o singură zi şi, gata, forma un număr de telefon spre a stabili o întâlnire. Cel mai bine se simţea tot cu Sabina, ea era o femeie discretă şi nu trebuia să-i fie teamă că va fi descoperit. Atelierul ei îl întâmpina ca o amintire plăcută a vieţii sale de odinioară, a vieţii idilice de tânăr celibatar. S-ar putea ca nici ea, nici el să nu-şi fi dat seama cât de mult se schimbase: se temea să se întoarcă târziu acasă, fiindcă Tereza îl aştepta. O dată, Sabina a observat că, în timp ce făceau dragoste, Tomas se uita la ceas şi se străduia să pună capăt cât mai repede actului amoros. Apoi, goală-puşcă, s-a plimbat alene prin tot atelierul, şi, în cele din urmă, oprindu-se în faţa unei pânze neterminate, prinsă pe un şevalet, a tras cu coada ochiului spre Tomas, care se îmbrăca în mare grabă. Curând fu gata îmbrăcat, dar un picior îi rămăsese desculţ. Se uită câteva clipe în jurul lui, pe urmă se lăsă în patru labe şi începu să caute ceva sub masă. Sabina îi spuse: — Când mă uit la tine, am impresia că eşti pe cale să te transformi în tema eternă a tablourilor mele. În- tâlnirea dintre două lumi. O dublă expunere. În spatele siluetei lui Tomas – libertinul, transpare chipul incredibil al îndrăgostitului romantic. Sau, poate, contrariul: prin silueta lui Tristan, care nu se gândeşte decât la Tereza lui, se întrevede frumosul univers, trădat, al libertinului. Tomas se ridicase şi asculta absent vorbele Sabinei. — Ce cauţi? îl întrebă. — Un ciorap. Cercetară împreună încăperea, apoi el se lăsă din nou în patru labe şi se apucă iar să caute sub masă. — Nu văd niciun ciorap aici, spuse Sabina. Cu siguranţă ai venit fără el… — Doar n-oi fi vrând să spui că am venit cu un singur ciorap! strigă- Tomas, uitându-se la ceas. — Exclus n-ar fi. În ultima vreme eşti atât de împrăştiat! Veşnic grăbit, te uiţi mereu la ceas, şi nu e de mirare că ai uitat să-ţi pui un ciorap. Era hotărât să-şi tragă pantoful pe piciorul desculţ. — E frig afară, îi spuse Sabina. Îţi împrumut un ciorap de-al meu. îi întinse un ciorap lung de culoare albă, croşetat cu ochiuri mari, după ultima modă. îşi dădea seama foarte bine că era vorba de un act de răzbunare, pentru faptul de a se fi uitat la ceas în timp ce făceau dragoste, şi-i ascunsese ciorapul într-un loc unde nu putea să-l găsească. Afară era într-adevăr frig, aşa că nu-i rămânea altceva de făcut, decât să i se supună şi, astfel, porni spre casă într-un picior cu un ciorap bărbătesc, iar în celălalt cu un ciorap femeiesc de culoare albă, rulat deasupra gleznei. Ajunsese într-o situaţie fără ieşire: în ochii amantelor era marcat cu pecetea infamantă a dragostei sale pentru Tereza, iar în ochii Terezei cu pecetea infamantă a aventurilor sale amoroase. 11. în dorinţa de a-şi uşura suferinţa, se căsători cu ea (în sfârşit, au putut să renunţe la garsoniera în care, de fapt, ea nu mai locuia de mult), şi-i făcu rost de un căţel. Era o corcitură, a cărui mamă era căţeaua Saint-Ber- nard a unui coleg de-al lui Tomas, iar tatăl, câinele-lup al vecinului acestuia. Nimeni nu-i dorea pe micuţii bastarzi, iar colegului îi era milă să-i ucidă. Tomas trebuia să aleagă unul dintre ei, ştiind că ceilalţi puişori pe care nu-i va alege aveau să moară. Se simţea în postura unui preşedinte de republică având în faţa sa patru condamnaţi ta moarte, dar n-avea puterea să graţieze decât unul. În cele din urmă se hotărî pentru o căţeluşă al cărei trup părea a fi de câine-lup şi al cărei cap îi amintea de căţeaua Saint-Bernard a colegului său. I-o aduse Terezei. O luă în braţe şi-o strânse Ia pieptul ei, iar micuţul animal îi umezi pe loc bluza cu pipi. Apoi începură să-i caute un nume. Tomas ţinea morţiş să se ştie că, până şi după nume. Căţelul îi aparţinea Terezei. Îşi aduse aminte de cartea aceea pe care ea o ţinea la subsuoară în ziua când venise la Praga fără să-l anunţe, şi propuse să i se spună Tolstoi. — Cum o să-i spunem Tolstoi unei fetiţe? obiectă Tereza. Putem să-i spunem Anna Karenina. — Nici vorbă. De unde până unde Anna Karenina, ripostă Tomas, o femeie nu poate avea niciodată un botic atât de nostim. E mai curând Karenin. Da, Karenin! Exact aşa mi l-am imaginat eu întotdeauna. — Şi nu i se va perturba sexualitatea dacă o să-i spunem Karenin? — Exclus n-ar fi, spuse Tomas, ca o căţeluşă căreia stăpânii i se adresează mereu cu un nume de căţel să aibă înclinaţii lesbiene. Partea cea mai proastă era că previziunea lui Tomas se adeveri. De obicei căţeluşele se ataşează mai mult de stăpân decât de stăpâna lor, dar la Karenin se întâmplă contrariul. Hotărî să se îndrăgostească de Tereza, şi Tomas îi era pentru asta îndatoritor. Îl mângâia pe cap şi-i spunea: „Bine faci, Karenin. Ai dreptate. E tocmai ce aşteptam de la tine. Trebuie să mă ajuţi, căci singur nu sunt în stare să mă descurc cu ea.“ Dar nici cu ajutorul lui Karenin nu izbutea s-o facă fericită. A înţeles acest lucru zece zile mai târziu, după ocuparea ţării sale de tancurile ruseşti. Era în august 1968, directorul unei clinici din Ziirich, pe care Tomas îl cunoscuse cu prilejul unui colocviu internaţional, îi telefona de acolo zilnic, interesându-se de soarta lui. Se temea pentru el şi-i oferea un post.

 Antilumea de Adrian Buzdugan Probabil că nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă taică-său nu i-ar fi adus din milă la aniversarea celor cinci ani de copilărie nefericită un robot furat. Peste numai trei zile, jucăria costisitoare a fost restituită magazinului păgubit, iar tatăl – azilului de securitate maximă din care fugise. Acesta a fost, de fapt, momentul care l-a schimbat pe micuţul Daniel; privirea sa ceţoasă, melancolică, brusc devenită fixă şi cercetătoare, s-a aşezat nesăţioasă pe lucrurile din jur! Copia robotului răpit a fost reconstituită rapid din electrocasnicele disponibile. Era însă mult mai înalt şi mai periculos: după ce i-a pus bateriile, curtea şi maşina vecinului au fost pârjolite, iar fratele mai mare electrocutat letal. De la aşezămintele cu garduri electrificate a fost salvat de o şcoală obscură pentru cei cu IQ de platină.           Eu am avut şansa să îl întâlnesc la Facultatea de Inginerie şi Mecatronică din Potsdam. Făcuse deja o avere din vopselele termocromatice şi camerele foto termice, întrucât primul doctorat îl obţinuse în domeniul vast al glaciologiei, cu teza Despre albedo şi conductivitatea termică ascunsă.           Inventase deja creionul cu un singur capăt şi ţigara cu trei, pentru fumătorii grăbiţi, un ochian cu trepied mobil de văzut bezna de dincolo (topit în secret de Biserică), drapelul cameleonic şi un convertor de temperament. O brevieră, care împrăştia o putoare insuportabilă, odată ce sesiza că o discuţie trenează, e inutilă ori de umplutură, salvând astfel timp preţios. Tot lui îi aparţinea paternitatea jocului Xantipol, pentru relaxarea bibliotecarilor. Doi cilindri magnetici încapsulaţi în plastic se fugăreau pe o tăviţă învârtită manual. Făceai pariu că la a treizecea tură se inversează ordinea pentru a cincisprezecea oară şi câştigai.           Pusese la punct şi o cutie chirurgicală micuţă, Hypercrat, cam de două palme, care făcea operaţii instant. O puneai în locul unde simţeai durere şi aşteptai să se aprindă ledul verde când totul se termina! Nefiind testată decât ocazional, estimase că nu poate porni în cazul a doi-trei pacienţi la suta de mii, atunci când chip-ul considera că operaţia nu ar fi o reuşită şi refuza intervenţia. Nu i-a patentat-o nimeni, invocându-se varii motive: ba că bâzâie, ba că indicaţiile nu sunt scrise mare pe butoane, sub butoane. că are colectorul pentru extirpări prea mic, prea mare, pus în lateral etc. Tâmpit să fii să nu-ţi dai seama că odată ce această maşinuţă ar fi intrat în comerţ la preţul aproximativ de 100 USD, principala afacere a lumii medicale s-ar fi prăbuşit. Colegiile medicilor, pline de indignare, insistaseră pe impactul social negativ, numărul mare de şomeri de lux pe care l-ar fi generat. şi alte fleacuri!           Realizase şi un spoveditor digital, nu mecanic, ca ăla cu fise făcut de catolici prin anii ’50. Aparatul în sine era dispus sub un scaun cu zbâcuri şi cu suport moale pentru cap. În cazul acestei blasfemii, reacţiile adverse au venit nu neapărat din partea Ministerului Cultelor, cât din partea găştilor de psihoterapeuţi, care-ar fi rămas fără răspuns la întrebările despre mamele altora. Un extinctor ecologic, care distrugea absolut tot ce atenta la integritatea Naturii naturale: pungile de plastic, pet-urile, mucurile de ţigare, petele de petrol, întreprinderile poluante şi orice tip de noxe. Nu a intrat în producţia de serie, deoarece apăruse o problemă: coroda oamenii care nu protejau mediul înconjurător sau marii consumatori de hârtie (profesori, funcţionari, scriitori, graficieni etc.), categorisindu-i inferiori florei şi faunei. Mai imaginase un traducător automat cu modulaţii intertext, un aparat de depistat purici, acceleratorul gnosologic pentru făcut de-adevăratelea doctori în ştiinţe şi un antivirus care depista inclusiv sursa lansării virusului, complementar, ştergând orice fişier piratat.           Pentru a uşura societatea de o povară, concepuse şi spartan frontal, o şapcă cu biocurenţi τ. Cei cu C. E. S., deficienţe psihice sau motorii o puneau pe cap şi creau impresia normalităţii. La un preţ derizoriu, sefe-ul lui Haniak a dus la avantaje macronomoeconomice imense. Până acum se ştie că nu a mers doar în cazul lui Akir Ekian din Iaşi, căruia răutatea lăuntrică îi comandă să rămână anormal, o postură pe care o apreciază mai convenabilă şi mai profitabilă!           Poate că ar mai trebui amintite: compensatorul ozonic, la a cărui punere în funcţiune a căzut curentul electric în toată emisfera nordică, oikeopragul, cel care după o scurtă analiză a calităţii sinapselor dădea verdicte în privinţa a ceea ce trebuie să faci în viaţă (nu mă mai opresc aici asupra jenantului incident cu regina Marii Britanii.), vaccinul pe bază de serotonină glutamată contra mâniei, această pasiune demolativ-antisocială, şi altipetax-ul, cu care se puteau studia white holes-urile nedescoperite încă.           Într-un hangar ţinea şi un perpetuum mobile incomplet. Socotise el că se va opri undeva cam peste 2317 ani. Mulţi vecini puteau să confirme că o dată la vreo două luni, un resort puternic şi zgomotos dădea un pendul greu peste cap şi îl antrena din nou într-o mişcare hipnotică.           Mâna-i era tăiată de la jumătatea antebraţului, de când testase – cu frică, cum mărturiseşte – un teleportor bosonic. Capătul, tăiat perfect şi uşor fluorescent, intrase în inventarul său de s.d.v. -uri, ca suprafaţa cea mai lipsită de asperităţi şi interstiţii de pe mapamond.           Avea însă şi o serie de invenţii problematice.           Prima invenţie cu adevărat periculoasă pentru el a fost maşina cu scuipat, o berlină clasică ce consuma doar 25 ml de salivă la suta de kilometri. Marii industriaşi şi petrolişti, corporaţii internaţionale şi pro-globalizatori stupefiaţi au tocmit filiala bosniacă a Camorrei să-i facă felul. Decalarea sa temporală l-a ferit de gloanţele lunetiştilor şi mitraliorilor, căci încercarea relativ nereuşită a unei maşini a timpului îi indusese reflexe pretimpurii, matrixiene (oricum, era vizibil că vorbeşte cu vreo câteva secunde bune înainte de a gândi). Maşina, reclamată ca furată, însă nedeclarat vândută americanilor, se pare că a salvat omenirea de la întâia sa invenţie potenţial genocidică en ensemble.           Nu mai mare ca un diplomat, aparent inofensivul Muzantic conţinea un scaner ocular, un minicomputer, soft-ul aferent şi o manetă demontabilă.           Eu conectasem scanerul, tastasem Erato 16 şi-mi dăduse: pe păr ţi-am pus un nufăr, pe frunte, frunze de măslin,  Pe sprâncene flori albe, de câmp,  Pe ochii tăi negri n-am pus nimic.            Pe buze ţi-am pus trandafiri fără spini şi te-am rugat,  „Taci! E un descânt.”            Pe gât o ghirlandă cu garoafe şi frunze de nuc şi sânii i-am înconjurat cu busuioc.  Pe tors şi pe coapse,  Flori de portocal,  Iar genunchii i-am prins în magnolii şi sâmburi de rodii.            Sub tălpi ţi-am pus toporaşi ca mersul tău să se odihnească şi liniştea să-ţi fie parfumată.           La Urania Albastru 2 îmi afişase: hău negru toate le-nfăşoară, unele-adânc în moarte sunt ascunse,  Iar calea înspre ele e plină de nimic.           Rezultatele erau unice, funcţie de datele şi apetenţele individului. Tastând tot Urania Albastru 2, unui amic îi crease: corzi nevăzute ori formule îmbinate perfect nu-l pot cuprinde încă.  Într-o buclă nesfârşită de furii neînlănţuite urzeşte câte-o clipă-n care,  Din haosul ce vine să rămâie doar un fir.           Pe Eutherpe 117 venise o muzică divină, care sfărmase continuumul spaţio-temporal în mii de bucăţi enyace, interconectându-le şi intermodelându-le în stări, amintiri, viziuni şi fantasme extatice.           Problema a apărut însă în sectorul Clio.           Aici alegeai combinaţie de 3-4 puncte condiţionale, spre exemplu: Ce s-ar fi întâmplat dacă: Enola Gay s-ar fi prăbuşit înainte de lansarea bombei atomice, Otto von Bismarck s-ar fi înecat la 11 ani în lacul Schönhausen şi Falcon Scott ar fi atins Polul Sud înaitea lui Amundsen, conectai scanerul ocular, reglai coordonatele şi pentru câteva ceasuri o realitate hologramatică complementară te învăluia, aducându-ţi răspunsurile.           Puteai să întrevezi o lume mirifică dacă alegeai ca împăraţii romani din secolul al IV-lea să nu fi impus ca unică religie oficială creştinismul sau ca Europa să nu fi fost lovită de ciumă de trei, ci de zece ori! Pentru o lume perfectă însă, trebuia să optezi ca mayaşii să-i fi oprit pe tolteci în secolul al X-lea, Wat Tyler să-l fi ucis pe Richard al II-lea, Taiwanul să-şi fi păstrat independenţa, iar Burgoyne să-l fi învins pe Gates la Saratoga.           Voiai să vezi cum ar fi împărţit aliaţii Europa dacă ar fi capturat podurile olandeze sau Stauffenberg ar fi reuşit atentatul împotriva lui Hitler? Cum ar fi arătat lumea fără bolşevici, dacă Denikin ar fi câştigat bătălia de la Orel? Nimic mai simplu! Trăgeai de manetă şi apăreau proiecţiile transcripţionate în real.

Capela Excomunicatilor de Adrian Buzdugan În fiecare dimineaţă trebuie să reconstruiesc lumea.           Ştiu că e mult mai comod să laşi divinitatea să-ţi ofere una gata făcută, tu doar s-o ajustezi, dar asta-l alegerea mea, să fiu zidar, nu chiriaş!           Ei, tocmai în zorii unei zile, când încă buimac îmi regrupam amintirile în spatele intenţiilor, i-am văzut! Scunzi, crăcănaţi, coloraţi diferit şi îngreunaţi de zeci de aparate. Într-un cuvânt, dezgustători! Îşi zgâiau ochii mici, bilobaţi înspre noi.           După un timp, doi dintre şi-au făcut curaj şi s-au apropiat de mine. Prin semne ne-am asigurat că aparenţele sunt dublate de lipsa unor gânduri belicoase. Mai târziu, aveam să aflu că erau Cavalerul Montprier şi Sir Candlewick, doi dintre conducătorii misiunii de cucerire spirituală a raselor primitive.           În urmă cu zece cicluri atiliene, se hotărâse că trebuie să reflectez la problema timpului. Ieri însă, cei din Pisc mi-au retras domeniul; de-acum trebuie să acumulez noi cunoştinţe doar despre ei şi despre cultura lor. Ca persoană de contact îl voi avea la dispoziţie permanent pe călugărul Javier Manuel de Solestoya y Rubajar; el va fi dealtfel şi cel care va traduce aproximativ zicerile mele.           — Fără nici o cenzură!           — Bineînţeles, domnule Harian Kărsadusar! Şi mi-a zâmbit familiar, plin de grosolănie.           După primele atribuiri empirice, pentru stabilirea unei judicioase corespondenţe lingvistice am tălmăcit împreună „Hamlet”, operă considerată reprezentativă pentru cultura lor laică.           M-am îngrozit! Adulter, tăinuiri, crime, otravă, nebunie, sinucidere, fantome şi dueluri formau versificat o cheie de boltă a inconştienţei amorale ce pare că îi caracterizează!           Seminţia lor este divizată în „naţiuni”, grupuri mari care-şi apără cu arma în mina trăsăturile specifice: albeaţa dinţilor şi dorinţa de a stăpâni lumea, hoţia şi lenea, spiritul ordonat sau meschinăria şi ranchiuna etc. Comunică doar în scris sau oral şi au un vocabular oarecum fix, tare sărăcăcios.           Până acum câteva sute de ani, aceşti primitivi credeau că planeta de pe care vin e PLATĂ! Că lumea are capete şi că totul gravitează în jurul lor!           Sute de milioane dintre ei lucrează în industria „diversimentului”. Sunt angajaţi de ceilalţi, care nu posedă capacitatea de a se distra singuri şi fac tot ce li se cere: de la mimarea morţii! Şi înghiţirea de obiecte tăioase până la sex şi portretistică.           Ştirile despre lumea lor nebună sunt prezentate pe mii de canale video de femele care sunt plătite şi operate periodic. Zâmbind mereu, ele citesc – pentru că oricum n-ar fi în stare să ţină minte mare lucru – ce nenorociri s-au mai întâmplat.           Masculii, în schimb, sunt adulaţi dacă se bat bine sau cântă, dacă intră pe „scena politicii” sau aleargă de bezmetici după nişte chestii umplute cu aer de-al lor – mai mari sau mai mici, în funcţie de dioptriile privitorilor.           Între altele, vor să aibă şi să risipescă! Pun mare preţ pe diverse metale inoxidabile, pe obiecte fără rost numite lux (într-o limbă antică de-a lor, înseamnă lumină!) şi pe mijloacele de locomoţie, întrucât călătoresc şi caută zadarnic, nedorind să recunoască sau pur şi simplu neştiind că individul conştient s-a născut cu rost într-un loc. Că au totul în ei!           Le place să bea alcool, o substanţă care le alterează fiinţa şi-l ajută să depăşească limitele prostiei.           …Şi sunt plini de tot soiul de boli! Norocul este că pe Atilia, nici o infecţie nu se transmite în regnul animal de la inferior la superior. Natura, atât de îngăduitoare la ei, nu permite aici acest lucru care i-ar prejudicia lucrarea.           Altă treabă a fost cu lecturarea uneia dintre cărţile lor sfinte – au câte una de fiecare mare religie! Am început să râd cu lacrimi. Conform summum-ului de informaţii developate, Divinitatea făcuse Universul cu aproximativ 7600 de ani în urmă şi asta la viteză, doar în câteva zile de-ale lor. La început la ei ar fi fost ştiinţa! Dar nu ştiinţa despre ceva anume, ci ştiinţa aşa, în general şi, întrucât nu putea fi cuprinsă, a trebuit luată drept ceva divin. Zeul a instituit apoi Ordinea, a separat negurile de străluciri, solidul de lichid, iar steaua centrală a sistemului a alcătuit-o după ce făurise planeta lor atât de specială! Apoi Demiurgul a creat viruşii, plantele şi animalele; ei sunt cică încununarea creaţiei!           Mai întâi a desăvârşit un el. Acest model original, ca să nu înnebunească de singurătate, a început să vorbească cu lucrurile din jur; ca să aibă o oarecare decenţă şi coerenţă, le-a numit mai întâi, frunza frunză, cocorul cocor, ciuboţica cucului ciuboţica cucului ş.a.m.d. (Nici nu vreau să-mi închipui ce s-ar fi întâmplat în cazul unui prototip afazic!) Mai târziu, plinindu-şi greşeala, Marele lor Idol i-a creat prin clonare adaptată o femelă-ajutor.           Apoi. Şi-a alungat culmile creaţiei din Grădină (pentru că doreau să ştie!) şi-a mazilit poporul ales, a făcut o groază de victime printre nonconformiştii de-atunci, a coordonat o succesiune de plăgi şi dezastre climatice, a omorât odraslele egipeţilor etc.           Specialist în rostirea despre Dumnezeu, călugărul Manuel m-a stropşit şi mi-a spus că nu trebuie să interpretez nici literal, nici uzitând extensii alegorice ori simbolice! Altcumva trebuie, con sentimientu, amor Dei şi altele!           S-a autoflagelat, reproşându-şi faptul că se grăbise, că nu eram încă pregătit pentru studierea holibibiliei.           Cartea lor revelată, apoi tăiată, corectată şi adăugită de înalţii ierarhi, e în două părţi! În prima, Zeul lor e neiertător, setos de sânge, aducător de molime, bombe, fulgere împotriva oricărei emulaţii dărama orice altceva ajunge până la cer etc. În partea a doua, e plin de speranţă şi iubire, dar nu se poate stăpâni să nu povestească în patru rânduri cum i-a pus să-l omoare fiul!           Da! I-au născocit şi un fiu, întrupat într-un membru din specia lor! După ce a murit însă, l-a înviat, căci trebuia să-l ia locul în ultimul capitol, unde, în numele dreptei credinţe, le-a promis că va rade aproape întreaga populaţie a planetei!           Cei din vechime, care au sesizat uriaşa ipocrizie a consubstanţialităţii, au fost arşi de vii cu tot cu scrierile lor. Arse au mai fost şi alte sute de mii de pergamente şi persoane, iar mai târziu chiar au întemeiat o instituţie care să se ocupe cu asta. Complementar, au făcut şi un lagăr, Skythopolis, unde au ucis şi torturat alte mii de eretici, cei care credeau altfel!           — Păi de ce revelaţia divină se manifestă individual? Mi-am călcat eu pe inimă şi l-am întrebat.           — Divinităţii nu-l poate fi imputată neputinţa de a se adresa unei mulţimi! El îi caută pe Cei Aleşi, revelaţia fiind o chestiune tainică, intimă!           — Aha! Neverificabilă, vecină cu fabulaţia, delirul mistic şi schizofrenia! Ai observat că întotdeauna când nu ştii să explici ceva sau să răspunzi, foloseşti cuvântul „taină”?           — Şi până la urmă, ce vrei tu, dragă Harian? Gura îi puţea a mâncare nedigerată, aşa că l-am îndepărtat uşor. Ca toţi să dea în demenţa raţionalităţii?! De ce să aduni cunoştinţe despre tonalită sau vaalbara, să te încurci în miliarde de ani temporali sau luminici, când e mai simplu să te închini. Fericit?           — Fericit sau ignorant? Din câte am citit, marea masă a practicanţilor nici nu ştiu ce înseamnă „Aleluia” sau „Bogdaproste”. Nu ştiu de ce se prosternează în faţa crucii şi nu a peştelui, cum îi cheamă pe cei doisprezece apostoli sau pe protagoniştii cântării iubirii carnale. Câte cărţi are prima secţiune a scrierii în numele căreia vi le-aţi distrus pe celelalte? A meritat să distrugeţi mare parte din ştiinţa anterioară sau care încerca să se dezvolte simultan, pentru că zeci de generaţii să nu ştie câte epistole sunt în noua scriere?           Era vizibil încurcat. Clar, nici el nu ştia unele răspunsuri! Am pufnit:           — Fericiţi şi mulţi! Două miliarde de impostori!           A dat-o la-ntors cum că astea sunt presupuneri diavoleşti! Mult mai important era că legile morale, sacrosancte, fuseseră inculcate şi că viaţa în univers avea aceeaşi sursă, provenea din acelaşi germene.           — Sigur avem strămoşi comuni!           — Noi?! Am zburat de-acolo, simţind pentru prima oară ce-nseamnă să-ţi pierzi cumpătul!           Gestual, îşi fac cruce (un simbol al torturii şi al Morţii!) când trec doar pe lângă anumite clădiri, aşa-zise Case ale Domnului, de parcă Dumnezeu, Zeul sau Omphal nu ar fi pretutindeni şi ar avea nevoie de anumite aşezăminte, precum şi de oameni specializaţi în intermediere! În aceste case înalte – concepute aşa pentru a le induce un sentiment de nimicnicie – se adună, se-nchină laolată şi audiază pasaje din cărţile lor sfinte, lălăite sau spuse-ntr-o altă limbă, pentru a fi îngreunată înţelegerea lor! Funcţie de confesiune, casele sunt pline de desene, statui antropomorfe sau cuvinte, iar ei par spăşiţi sau veseli la grămadă, manifestându-se mecanic, imitativ, repetitiv.           Până nu demult, angrenarea lor în fenomenul religios le cerea să privească viaţa ca pe un fenomen singular în Univers, să accepte nu limitarea raţiunii, ci însăşi bagatelizarea ei, ceea ce este de neconceput! Nici nu vreau să-mi imaginez ce am fi făcut noi într-o atare situaţie! Noi l-am instituit pe Omphal raţional, pentru a avea un sprijin şi pentru a eluda misterul apariţiei vieţii. Ei au ajuns altfel la omphalul lor, prin credinţă oarbă, sentimente şi multă patimă! Preamărind absurd Nimicul, interpelând Absolutul şi tăind mii de păduri ca să publice comentarii teologale!

Rotoghila de Adrian Buzdugan Mă uitam înmărmurit la valurile de verdeaţă care mă-nconjurau şi simţeam că-mi pierd minţile! Dădeam fără spor cu maceta în dreapta şi-n stânga şi aproape că-mi venea să bocesc. În ce coşmar putuse să se transforme o banală expediţie de hidrografiere a Amazonului inferior!           Dacă n-aş fi băut atâta destruidor – un cocteil preparat cu mişcări hipnotice din aguardente, alune stoarse şi-o lămâie tăiată-n patru, n-aş fi ajuns aici!           Din cine ştie ce calcule meschine şi obscure, îmi izbucnise-n mintea rasă de alcool ideea să-l trimit mătuşă-mii o vedere pe care o primisem în Santana, rest la un pachet de ţigări. Dar ce-o fi fost în capul celui care-mi închiriase barca în halul în care eram? De fapt, poate multele bancnote pe care i le pusesem în palmă îl convinseseră să-şi ia rămas bun de la ambarcaţiunea peticită.           Terminasem Metrologie hidrografică şi lucram de ani de zile într-un birou la Agenţia Naţională de Hidrologie. Meseria mea de hârţogar se reducea la fişarea informaţiilor de profil apărute în presă, studierea de-a dreptul inutilă a maldărelor de noi statistici şi monitorizarea influenţei debitelor istorice asupra culturilor agricole, silvicole şi piscicole. Noroc că mă mai luăm cu Balomir, Coliac Balomir, coleg întru ratare. Ne lamentam continuu că nu suntem în situaţia privilegiată a celor puţini care muncesc din plăcere, jucam popice şi, peste toate, verificam cu o consecvenţă patologică noile sortimente de băuturi.           Ei, de asta intrasem într-o stare de exuberanţă vecină cu demenţa când văzusem mail-ul cu recrutarea pentru expediţia internaţională Macapá – Santarém.           Scot cartea poştală comună şi neclară, de-acum şi pătată, cu obeliscul ăla găurit şi anost care marca la o adică un punct zero ca atâtea altele de pe linia ecuatorului! Ce bine s-ar fi aranjat toate, dacă aş fi zvârlit-o de-atunci, dar îmi fusese jenă de vânzătoarea aia, teribil de amabilă şi zâmbitoare. Aşa că o strecurasem sfios în sân.           Marco Zero. O mototolesc şi o arunc în hăul verde.           Tare şi mişcându-mi buzele ca pentru surzi, l-am întrebat pe acel Ramón care mă ajutase să trag barca la mal:           — Unde-aş pu – tea să gă – sesc nişte tim – bre?           Am rămas cu ochii holbaţi când i-am auzit tirada nativului brazilian. N-ar fi fost mare necaz că nu făceam absolut nici o diferenţă între portugheză şi portugheza braziliană, însă apetenţa mea pentru limbi străine se mărginea la pronunţarea oarecum corectă a câtorva cuvinte şi expresii uzuale, de circulaţie internaţională: Ciao, merçi, maître d’hotel, ich liebe dich şi hasta la vista, baby!           — Dos reales! Dos stampas! Am hispanizat eu englezescul „stamp” pentru marca de scrisoare. Fi – la – te – lía! Şi-am făcut cu degetele un pătrăţel micuţ, apoi un semn apăsat cu ştampila pe-un dreptunghi imaginar.           Din noul potop de cuvinte am reţinut doar senhor şi direita, care sigur nu putea să însemne decât dreapta. Da şi gestul lui întărea asta!           …Şi iată-mă aici, undeva între doi afluenţi ai Amazonului, Matapí şi braţul nordic al Villanovei, cred. Căutând un râuleţ, o apă curgătoare, ceva care să-mi indice un posibil drum de întoarcere.           Prin buzunare, nimicuri. Telefonul, fără semnal. Noroc cu maceta asta sănătoasă, cu mâner de os pe care o găsisem pe fundul bărcii. Un model robust, cu o lamă tăioasă ca briciul.           Deodată, am simţit ceva nelămurit, o pornire lăuntrică incontrolabilă! După vreo câteva zeci de metri, „împins de la spate” şi plin de spaimă, mă opresc. Genunchii îmi tremură şi sunt transpirat leoarcă din cauza efortului depus. În urmă, un adevărat tunel, tăiat cu o forţă supraomenească; în faţă, un tufiş ciudat cu frunze vişinii. Deşi nu sunt prea superstiţios, mă întreb totuşi dacă nu cumva vreun Spirit al Pădurii m-a purtat spre acest minunat exemplar. Iau o frunză, prudent. Are un gust neutru, insipid. Nu mă simt nici mai bine, nici mai rău. Mă uit după niscaiva fructe şi de-abia atunci ameţesc.           Mi-e foame, mi-e sete, mi-e silă de verde şi cad.           14:22 pe ceas. Dormisem vreo două ore. M-am ridicat cu greu din tufa încolăcită. Aveam creierul mai limpede, mai apropiat parcă de starea de vid normală.           Maceta! În patru labe am început să o caut furibund, cazând iarăşi pradă gândurilor negre.           Mi-a venit să urlu de fericire când am zărit-o! Am strâns-o în mâna ca un real Stăpân al Naturii şi. Am rămas cu gura căscată!           Forfota zilnică a unui trib umplea un luminiş imens în mijlocul căruia trona un templu vechi, în ruină, un soi de Angkor Wat în miniatură. Înspre mine părea să fie un teren cultivat cu. Nişte legume, iar în partea opusă se zăreau nişte colibe rotunde.           Rezervaţie, canibali, periculoşi sau nu? Instinctul de autoconservare m-a făcut să mă tupilez repede în iarba deasă. Am început să mă uit sistematic după suliţe, topoare, arme în general. Păreau mai degrabă nişte caucazieni bronzaţi, decât cine ştie ce sălbăticiuni mă temusem eu! Erau înalţi, viguroşi, iar corpurile lor aproape perfecte, date-n acel bronz ciocolatiu minunat, mă duceau cu gândul la un club exclusivist de nudişti. Dar colibele? Or fi fost şi excentrici! No!           Afrodita! Artemis! Demetra! Toate trei într-una goală puşcă ce-mi întindea prietenoasă cu un coş larg cu fructe:           — Paki, saki, and-amaka!           Rămăsesem pe vine într-o poziţie mai mult decât stânjenitoare. M-am ridicat stângaci, înroşindu-mă progresiv.           — Merçi!           L-am luat încetişor, iar ea a dat din cap şi s-a îndepărtat bucuroasă.           M-au remarcat şi alţii din trib, au aruncat priviri curioase, dar nu s-au apropiat prea mult, neîndrăznind probabil.           Erau aproape goi, doar părţile ruşinoase le erau superficial acoperite c-un fel de frunze prinse de-un şnur pe talie.