Cărți Spirit și spiritualitate

Sensul Vietii de Adler Alfred       „Dincolo de opţiunile politice şi religioase, dincolo de coloratura etnică, dincolo de starea socială, oamenii au datoria primordială de a colabora eficient unii cu alţii, pe terenul soluţionării marilor probleme care le definesc existenţa. Individul centrifug este o anomalie, o aberaţie, o monstruozitate şi de aceea este de înţeles accentul permanent pus de Adler pe cultivarea cu predilecţie a sentimentului de comuniune socială. „Das Individuum în seiner richtigen Entwicklung nur dann weiterkommt – reiterează el perseverent – wenn es als Teil des Ganzen lebt und strebt.” Acest întreg poate fi familia, colectivul de muncă, patria. Dar şi umanitatea în ansamblul ei.” Dr. Leonard Gavriliu             CUPRINS:           Un mesaj de eternă actualitate, cuvânt introductiv, de dr. LEONARD GAVRILIU. 4           Prefaţă, de dr. ALFRED ADLER. 6           1. Opinia despre sine şi despre lume. 10           2. Mijloace şi modalităţi psihologice de studiere a stilului de viaţă. 17           3. Imperativele vieţii. 23           4. Problema raportului corp-suflet. 37           5. Formă corporală, dinamică şi caracter. 47           6. Complexul de inferioritate. 53           7. Complexul de superioritate. 64           8. Tipuri de eşec în viaţă. Semnificaţia sinuciderii. 70           9. Lumea fictivă a răsfăţatului. 79           10. Ce este de fapt o nevroză? 85           11. Perversiunile sexuale. 99           12. Primele amintiri din copilărie. 110           13. Obstacole în calea dezvoltării sociale a copilului şi înlăturarea acestora. 120           14. Reverii şi vise. 133           15. Sensul vieţii. 149           Anexă: Funcţia consilierului. 159           Chestionar de psihologie individuală pentru cunoaşterea şi tratamentul copiilor greu educabili. 167           Chestionar pentru adulţi.                 UN MESAJ DE ETERNĂ ACTUALITATE.           Sensul vieţii, carte apărută în 1933, cu numai patru ani înainte de moartea neaşteptată a lui Alfred Adler, survenită ca urmare a unui atac de apoplexie care l-a surprins pe una din străzile oraşului scoţian Aberdeen, nu departe de hotelul unde se cazase, reprezintă o densă sinteză a întregii concepţii psihologice şi terapeutice a autorului, pe care – cred că pe bună dreptate – am numit-o parapsihanaliză 1. Într-adevăr, oricât s-ar fi „inspirat” Adler din opera lui Sigmund Freud, de unde realmente a preluat unele concepte-cheie, el a demonstrat în acelaşi timp o excepţională capacitate de asimilare creatoare a acestora, capacitate despre care nu ar putea fi vorba în absenţa unui mod personal de a vedea lucrurile şi de a le sistematiza, ceea ce presupune investigarea independentă a realităţii umane. Nu numai idei ale lui Freud, ci şi importante idei şi descoperiri ale lui Lamarck, Darwin, Nietzsche, Kretschmer, Pavlov, Cannon, Georg Simmel, Bergson, dar şi ale behavioriştilor (Watson, Thorndike ş.a.), la care Wolfgang Metzger adaugă concepţia americană a „educaţiei progresive” şi pe aceea a educaţiei „antiautoritare”2, se topesc în aşa-numita psihologie individuală profesată cu ardoare de Adler, într-o viziune pe cât de originală tot pe atât de judicioasă, asupra omului şi destinului acestuia, dar şi în principiile unui instrument de influenţare a integrării pozitive a omului în societate, în virtutea unei fundamentale trebuinţe de colectivitate (Not der Gemeinschaft). Pe scurt, adlerismul este o teorie şi o practică a învăţului şi dezvăţului, care sfidează limitele eredităţii, fără a le ignora însă. De aici pedagogia sa profund optimistă.           Dar în adlerism îşi dau mâna nu numai psihologia, sociologia şi medicopedagogia (dominată, deşi nu în mod explicit, de teoria stereotipului dinamic a lui Pavlov), ci şi o metafizică sui generis, în măsura în care omul este privit şi descifrat în inserţiile sale cosmice, ca obiect, dar şi ca subiect al unei evoluţii căreia, deocamdată, nu i se întrezăreşte punctul terminus. În calitate de factor cosmic, omul are menirea de a evita orice individualism patologic şi de a coopera la progres, în conformitate cu vectorii generaţi de sentimentul de comuniune socială (Gemeinschaftsgefühl), acea energie psihică superioară proprie fiinţei umane nedegenerate de o educaţie lipsită de orizont social, sentiment pe care Adler îl consideră a sta la baza tuturor cuceririlor culturii şi civilizaţiei. Pentru el solidaritatea umană (Mitmenschlichkeit) este câmpul de forţe cel mai prielnic fiinţării elevate.           Mesajul filosofic şi etic al cărţii lui Alfred Adler este, desigur, de o eternă actualitate. Dacă mă simt totuşi obligat să atrag în mod deosebit atenţia asupra acestui mesaj peren, este pentru că poate niciodată mai mult ca astăzi nu a avut loc la noi, prin însăşi forţa împrejurărilor, un colaps catastrofal al sentimentului de comuniune socială, colaps tradus prin pusee de liberalism iraţional, anarhic, destructurant. Dincolo de opţiunile politice şi religioase, dincolo de coloratura etnică, dincolo de starea socială, oamenii au datoria primordială de a colabora eficient unii cu alţii, pe terenul soluţionării marilor probleme care le definesc existenţa. Individul centrifug este o anomalie, o aberaţie, o monstruozitate şi de aceea este de înţeles accentul permanent pus de Adler pe cultivarea cu predilecţie a sentimentului de comuniune socială.           „Das Individuum în seiner richtigen Entwicklung nur dann weiterkommt           — Reiterează el perseverent —, wenn es als Teil des Ganzen lebt und strebt”3. Acest întreg poate fi familia, colectivul de muncă, patria. Dar şi umanitatea în ansamblul ei. Ca membru activ al întregului, individul suie către punctul culminant al devenirii sale, afirmându-se ca personalitate.           Aşadar, psihologia individuală a lui Adler ne deschide o perspectivă goetheană, aş spune, într-o direcţie apoteotică.           Sensul vieţii? Să urcăm cu consecvenţă la înălţimea fiinţării întru solidaritatea umană autentică, eminamente creatoare, mai sus decât Turnul Babei al încurcării limbilor şi mai ales al demonicei încurcări a religiilor.           Dr. LEONARD GAVRILIU  NOTE           1A se vedea Alfred Adler, Cunoaşterea omului, traducere, studiu introductiv şi note de dr. Leonard Gavriliu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, pp. 7-l1.           2Wolfgang Metzger, „Einführung” la Alfred Adler, Der Sinn des Lebens, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt am Main, 1993, p. 15. 3 Afred Adler, op. Cât., p. 171.           „Omul ştie mult mai multe decât înţelege”.           A. ADLER.           PREFAŢĂ.           Pe parcursul vieţii mele, în calitate de consilier medical în cazurile de tulburări psihice, ca şi în calitate de psiholog şi de educator în şcoală şi în familii, am avut în permanenţă ocazia să trec în revistă un foarte vast material uman. Mi-am făcut un imperativ riguros din a nu afirma nimic care să nu poată fi argumentat şi demonstrat pe baza experienţei mele. Nu este de mirare că uneori m-am aflat în contradicţie cu opiniile preconcepute ale altora care, adesea, nu au observat decât foarte superficial destinul oamenilor. Mi-am dat silinţa să examinez cu sânge rece argumentele reale ale altora, ceea ce am putut face cu atât mai lesne cu cât nu mă socot legat de nici o regulă strictă şi de nici o prejudecată, ba încă şi mai mult, respect principiul: totul poate fi şi altfel (alles kann auch anders sein). Unicitatea individului nu se lasă cuprinsă într-o scurtă formulă, iar regulile generale pe care le instituie psihologia individuală, aşa cum am creat-o eu, nu trebuie să fie decât un mijloc auxiliar care să lumineze în mod provizoriu un câmp vizual în care individul concret1 îşi poate găsi sau nu locul. Această evaluare a regulilor, accentul mai puternic pus pe elasticitate şi intuiţie2 în sesizarea nuanţelor, mi-a întărit mereu convingerea cu privire la forţa creatoare nezăgăzuită a individului în prima copilărie şi cu privire la forţa sa îngrădită de mai târziu, de îndată ce copilul şi-a dat o lege de mişcare sigură pentru viaţa sa. Din această perspectivă, care îi lasă copilului o cale liberă spre perfecţiune, realizare, superioritate sau evoluţie, pot fi luate în considerare infuenţele capacităţilor native, fie la modul general sau omeneşte modificate, precum şi influenţele mediului şi educaţiei, ca pietre de construcţie din care copilul îşi structurează, în joacă, stilul său de viaţă (seinen Lebensstil).      În conştiinţa mea şi-a făcut loc şi o altă convingere. Edificiul stilului de viaţă infantil putea să reziste vieţii, fără a suferi surpături, numai dacă era clădit realmente sub specie aeternitatis 3. Individul este în permanenţă confruntat cu diferite probleme noi, care nu pot fi rezolvate nici cu ajutorul reflexelor învăţate (reflexe condiţionate), nici cu acela al capacităţilor psihice înnăscute. Ar fi un risc imens să expui încercărilor lumii, care ridică mereu probleme noi, un copil dotat cu reflexe învăţate sau echipat cu capacităţi înnăscute. Cea mai importantă problemă de reţinut este aceea a spiritului creator mereu activ, care, într-adevăr, se vede silit să rămână pe traiectoria stilului de viaţă infantil. Aici se concentrează tot ceea ce în diferitele şcoli psihologice poartă numele de instincte, impulsii, sentimente, idei, acţiuni, atitudine faţă de plăcere şi neplăcere şi, în sfârşit, iubirea de sine şi sentimentul de comuniune socială. Stilul de viaţă dispune de toate formele de expresie, întregul primând faţă de parte. Dacă există o deficienţă, ea este de găsit în legea de mişcare, în ţelul final al stilului de viaţă şi nu într-o expresie parţială.

Rotoghila de Adrian Buzdugan Mă uitam înmărmurit la valurile de verdeaţă care mă-nconjurau şi simţeam că-mi pierd minţile! Dădeam fără spor cu maceta în dreapta şi-n stânga şi aproape că-mi venea să bocesc. În ce coşmar putuse să se transforme o banală expediţie de hidrografiere a Amazonului inferior!           Dacă n-aş fi băut atâta destruidor – un cocteil preparat cu mişcări hipnotice din aguardente, alune stoarse şi-o lămâie tăiată-n patru, n-aş fi ajuns aici!           Din cine ştie ce calcule meschine şi obscure, îmi izbucnise-n mintea rasă de alcool ideea să-l trimit mătuşă-mii o vedere pe care o primisem în Santana, rest la un pachet de ţigări. Dar ce-o fi fost în capul celui care-mi închiriase barca în halul în care eram? De fapt, poate multele bancnote pe care i le pusesem în palmă îl convinseseră să-şi ia rămas bun de la ambarcaţiunea peticită.           Terminasem Metrologie hidrografică şi lucram de ani de zile într-un birou la Agenţia Naţională de Hidrologie. Meseria mea de hârţogar se reducea la fişarea informaţiilor de profil apărute în presă, studierea de-a dreptul inutilă a maldărelor de noi statistici şi monitorizarea influenţei debitelor istorice asupra culturilor agricole, silvicole şi piscicole. Noroc că mă mai luăm cu Balomir, Coliac Balomir, coleg întru ratare. Ne lamentam continuu că nu suntem în situaţia privilegiată a celor puţini care muncesc din plăcere, jucam popice şi, peste toate, verificam cu o consecvenţă patologică noile sortimente de băuturi.           Ei, de asta intrasem într-o stare de exuberanţă vecină cu demenţa când văzusem mail-ul cu recrutarea pentru expediţia internaţională Macapá – Santarém.           Scot cartea poştală comună şi neclară, de-acum şi pătată, cu obeliscul ăla găurit şi anost care marca la o adică un punct zero ca atâtea altele de pe linia ecuatorului! Ce bine s-ar fi aranjat toate, dacă aş fi zvârlit-o de-atunci, dar îmi fusese jenă de vânzătoarea aia, teribil de amabilă şi zâmbitoare. Aşa că o strecurasem sfios în sân.           Marco Zero. O mototolesc şi o arunc în hăul verde.           Tare şi mişcându-mi buzele ca pentru surzi, l-am întrebat pe acel Ramón care mă ajutase să trag barca la mal:           — Unde-aş pu – tea să gă – sesc nişte tim – bre?           Am rămas cu ochii holbaţi când i-am auzit tirada nativului brazilian. N-ar fi fost mare necaz că nu făceam absolut nici o diferenţă între portugheză şi portugheza braziliană, însă apetenţa mea pentru limbi străine se mărginea la pronunţarea oarecum corectă a câtorva cuvinte şi expresii uzuale, de circulaţie internaţională: Ciao, merçi, maître d’hotel, ich liebe dich şi hasta la vista, baby!           — Dos reales! Dos stampas! Am hispanizat eu englezescul „stamp” pentru marca de scrisoare. Fi – la – te – lía! Şi-am făcut cu degetele un pătrăţel micuţ, apoi un semn apăsat cu ştampila pe-un dreptunghi imaginar.           Din noul potop de cuvinte am reţinut doar senhor şi direita, care sigur nu putea să însemne decât dreapta. Da şi gestul lui întărea asta!           …Şi iată-mă aici, undeva între doi afluenţi ai Amazonului, Matapí şi braţul nordic al Villanovei, cred. Căutând un râuleţ, o apă curgătoare, ceva care să-mi indice un posibil drum de întoarcere.           Prin buzunare, nimicuri. Telefonul, fără semnal. Noroc cu maceta asta sănătoasă, cu mâner de os pe care o găsisem pe fundul bărcii. Un model robust, cu o lamă tăioasă ca briciul.           Deodată, am simţit ceva nelămurit, o pornire lăuntrică incontrolabilă! După vreo câteva zeci de metri, „împins de la spate” şi plin de spaimă, mă opresc. Genunchii îmi tremură şi sunt transpirat leoarcă din cauza efortului depus. În urmă, un adevărat tunel, tăiat cu o forţă supraomenească; în faţă, un tufiş ciudat cu frunze vişinii. Deşi nu sunt prea superstiţios, mă întreb totuşi dacă nu cumva vreun Spirit al Pădurii m-a purtat spre acest minunat exemplar. Iau o frunză, prudent. Are un gust neutru, insipid. Nu mă simt nici mai bine, nici mai rău. Mă uit după niscaiva fructe şi de-abia atunci ameţesc.           Mi-e foame, mi-e sete, mi-e silă de verde şi cad.           14:22 pe ceas. Dormisem vreo două ore. M-am ridicat cu greu din tufa încolăcită. Aveam creierul mai limpede, mai apropiat parcă de starea de vid normală.           Maceta! În patru labe am început să o caut furibund, cazând iarăşi pradă gândurilor negre.           Mi-a venit să urlu de fericire când am zărit-o! Am strâns-o în mâna ca un real Stăpân al Naturii şi. Am rămas cu gura căscată!           Forfota zilnică a unui trib umplea un luminiş imens în mijlocul căruia trona un templu vechi, în ruină, un soi de Angkor Wat în miniatură. Înspre mine părea să fie un teren cultivat cu. Nişte legume, iar în partea opusă se zăreau nişte colibe rotunde.           Rezervaţie, canibali, periculoşi sau nu? Instinctul de autoconservare m-a făcut să mă tupilez repede în iarba deasă. Am început să mă uit sistematic după suliţe, topoare, arme în general. Păreau mai degrabă nişte caucazieni bronzaţi, decât cine ştie ce sălbăticiuni mă temusem eu! Erau înalţi, viguroşi, iar corpurile lor aproape perfecte, date-n acel bronz ciocolatiu minunat, mă duceau cu gândul la un club exclusivist de nudişti. Dar colibele? Or fi fost şi excentrici! No!           Afrodita! Artemis! Demetra! Toate trei într-una goală puşcă ce-mi întindea prietenoasă cu un coş larg cu fructe:           — Paki, saki, and-amaka!           Rămăsesem pe vine într-o poziţie mai mult decât stânjenitoare. M-am ridicat stângaci, înroşindu-mă progresiv.           — Merçi!           L-am luat încetişor, iar ea a dat din cap şi s-a îndepărtat bucuroasă.           M-au remarcat şi alţii din trib, au aruncat priviri curioase, dar nu s-au apropiat prea mult, neîndrăznind probabil.           Erau aproape goi, doar părţile ruşinoase le erau superficial acoperite c-un fel de frunze prinse de-un şnur pe talie.

La îndemnul duhovnicului meu am pornit la scrierea acestor rânduri cu gândul de a împărtăşi şi altora tulburătoarea experientă trăită de mine prin practicarea de: yoga, tantra-yoga, dianetică, qi-qong, vindecare bioenergetică, vorbire cu supraeul, meditaţie pozitivă, regimuri alimentare-bionaturiste. Aceste rânduri le scriu atât pentru cei ce practică acestea, cât şi pentru cei care nu le practică, în dorinţa de a le arăta unde şi cum se poate greşi şi mai ales, unde se poate ajunge.           Mai întâi voi prezenta cauzele care m-au condus spre aceste practici: în primul rând a fost vorba de educaţia primită în familie. Trăind în plin comunism, părinţii mi-au orientat formarea mea intelectuală spre normele şi perceptele materialismului ştiinţific.           În al doilea rând a fost vorba de caracteristicile mele sufleteşti. Eu am fost un băiat timid, tăcut, ruşinos, relativ calm, cam fricos, destul de slăbuţ din punct de vedere fizic, cu o fizionomie obişnuită şi având o inteligentă medie. Eram iertător, inclinat spre a face binele, eram putin idealist, însă eram orgolios, îmi plăcea să-l judec pe alţii, să mă înalt, să domin şi îmi plăcea să visez, să las gândurile să-mi zboare.           Alti factori care au uşurat foarte mult receptivitatea fată de practicile orientale au fost: lecturarea din abundentă a – literaturii ştiinţifico-fantastice şi a filmelor pe această temă, a literaturii în care sunt descrise mistere ale civilizaţiei omeneşti, cărţi despre OZN-uri, muzica electronică contemporană, filmele cu arte marţiale în care se putea vedea superioritatea spirituală a orientalilor fată de europeni sau americani.           Toţi factorii enumeraţi mai sus stimulează imaginaţia tânărului, îl duc să viseze şi să creadă că în afară de realitatea pe care o ştie, mai există şi altele neştiute, pline de mister, exotism şi supranatural. În aceste condiţii eu am primit de la un coleg de serviciu o revistă de propagandă a practicilor, exerciţiilor şi universului yoghin. La scurt timp am avut posibilitatea să citesc şi cel de-al doilea număr al revistei.           Când am citit aceste reviste am rămas uimit. Nici măcar în cea mai bună carte ştiinţifico-fantastică nu găsisem un univers, o lume şi o realitate mai uluitoare şi mai fascinantă decât cea pe care o propuneau aceste două reviste. Pentru mine a fost extraordinar să descopăr că în afara lumii obişnuite în care trăim există o alta, că ce este ştiut de mine şi de lume în general este doar o infimă şi mutilată parte a realităţii şi că această realitate este una spirituală.           Dar evenimentul cel mai adânc, cel mai important care s-a petrecut pentru mine, pentru sufletul şi pentru mintea mea, atunci când am citit aceste reviste a fost acela al întâlnirii cu Dumnezeu. Atunci am aflat şi simţit cu tot sufletul că există Dumnezeu, că el ne-a creat şi ne iubeşte; că adevărata raţiune a vieţii este aceea de progres spiritual, de neîncetată şlefuire spirituală pentru a ajunge sau a ne apropia de eliberare, adică a fi buni şi nu răi, de a fi asemănători cu Dumnezeu şi nu doar nişte creaturi de carne şi oase care se zbuciumă fără nici o raţiune şi scop între momentul naşterii şi cel al morţii.           O viaţă întreagă refuzasem să cred că există Dumnezeu pentru că nimeni nu ştiuse să-mi explice existenta Lui într-un mod logic şi ştiinţific, într-un mod care să mă scoată din realitatea înconjurătoare care îl nega pe Dumnezeu şi să mă ducă într-una în care existenta Divinităţii să se descopere de la sine, să fie demonstrată logic, faptic, să se impună intuitiv şi prin dovezi.           Nimeni nu-mi vorbise până atunci că există un univers sufletesc, că trupurile noastre nu sunt decât un suport material pentru suflet, că adevăratul om sunt eu cel sufletesc, sunt eu cel care animă acest trup cu viaţă şi îl foloseşte ca un suport în această lume materială. Dumnezeu există, El a creat lumea cea văzută şi cea nevăzută, El a creat tot ce vieţuieşte, El a creat omul. Omul este alcătuit din trup şi suflet. După moartea pământească sufletul nu moare. Oamenii trebuie să se lupte cu ei înşişi pentru a deveni mai buni, mai plini de iubire, mai frumoşi sufleteşte. Dumnezeu ne iubeşte şi are grijă de fiecare dintre noi în orice clipă.           Când după o viaţă trăită după fel de fel de modele false, artificiale, pline de rău care te duc pană la disperata situaţie de a te întreba” dar oare ce rost are viaţa aceasta a mea, pentru ce trăiesc?” ’ îţi sunt prezentate aceste adevăruri, atunci sufletul, strigând de bucurie că a găsit sau regăsit adevăratul sens al vieţii şi adevărul despre Dumnezeu şi realitatea în care trăieşte, fuge şi îmbrăţişează pe cel ce i-a deschis ochii asupra acestora, adică, în cazul meu, asupra sistemului de practici şi credinţe orientale yoghine.           Insă alături de aceste adevăruri de care sufletul meu fusese despărţit atâta amar de vreme şi de care era atât de însetat, adevăruri pe care orice creştin ortodox le învaţa la cel mai elementar nivel, erau multe alte cunoştinţe şi lucruri care erau adevărate doar pentru cei care practicau sau învăţau pe alţii să practice yoga, adică: credinţa în reîncarnare, în existenta corpurilor omeneşti invizibile pentru privirea oamenilor obişnuiţi, credinţa într-un univers fizic, astral, cauzal, credinţa că scopul vieţii este acela de a te elibera de orice dorinţă lumească şi în final să te uneşti cu divinitatea, ca fiind o parte din ea.           Deci, pe lângă adevărurile şi sensurile de viaţa pe care sufletul meu le căuta de mult, eu am îmbrăţişat şi acceptat de bune şi restul de credinţe şi practici care alcătuiesc sistemul filozofico-religios yoghin. Multe din credinţele şi practicile yoghine erau stranii, contradictorii, greu de înţeles şi crezut. Multe erau dovedite ca fiind adevărate prin dovezi ce nu puteau fi verificate, sau chiar păreau dubioase. Insă eu mi-am zis că n-am încă nivelul spiritual ca să realizez şi să înţeleg adâncimea adevărurilor şi înţelepciunii yoghine.           Pentru că citisem în revistele yoga că universurile invizibile şi cel vizibil sunt brăzdate de o mulţime de energii insesizabile pentru oamenii obişnuiţi şi care nu erau detectabile de către aparatele construite până în prezent, mi-am zis că acestea trebuie să fie energiile cu care lucrează pentru însănătoşire bioenergetienii. Şi într-adevăr, când am fost să audiez o şedinţă ţinută de doamna Ana Pricop în cadrul cercului de” Holoterapie”, am crezut că nu greşisem.

                               A V E R T I S M E N T.           Vrăjitoria există din timpuri imemoriale. În ciuda progresului civilizaţiei umane, practicile de manipulare a semenilor s-au pă strat şi diversificat, multe dintre ele dovedind o regretabilă eficacitate. Nu este vorba despre superstiţii sau autosugestie; din nefericire pentru noi toţi, ritualurile magice posedă o forţă reală.           Doamna parapsiholog NINA PETRE apreciază că problema agresiunilor psihice prin practici vrăjitoreşti este de mare actualitate. Datorită calităţilor sale paranormale, autoarea poate depista prezenţa farmecelor şi blestemelor în biocâmpurile umane. În activitatea sa de consilier parapsihologic, desfăşurată pe parcursul mai multor ani, ea a constatat amploarea îngrijorătoare a atacurilor prin magie neagră.           Vrăjitoria este la ora actuală un fenomen de masă. Efectele sale sunt devastatoare pentru vieţile multor oameni. Nu există un control social sau mijloace legale de combatere a ei. Totuşi, spre norocul nostru, al tuturor, influenţele nefaste ale vrăjitoriei pot fi respinse prin Puterea lui Dumnezeu şi a îngerilor Săi.           Precum terifianta contaminare radioactivă, îndeletnicirile vrăjitoreşti, deşi nu sunt întotdeauna vizibile cu ochiul liber, poluează cumplit minţile şi sufletele oamenilor, degradându-le până şi trupurile. Nutrim speranţa că indivizii tentaţi de a face un astfel de “pact cu Diavolul” vor înţelege că această iniţiativă este nu numai condamnabilă, ci chiar periculoasă pentru ei şi pentru cei ce le sunt dragi. Tot răul la care devin complici se va întoarce, mai devreme sau mai târziu, împotriva lor.           AGRESIUNEA PSIHICĂ.           În vremurile de astăzi nu mai este elegant să loveşti cu pumnul sau cu bâta pentru a-ţi satisface interesele. În schimb, a luat o amploare greu de controlat aşa-numita “agresiune psihică”. Aceasta izvorăşte din adâncul sentimentelor de ură, invidie, răzbunare sau, pur şi simplu, din setea de a provoca răul cuiva, fără riscul ca agresorul să fie descoperit şi pedepsit.           Din punct de vedere spiritual, răul este o energie întunecată, care, provenind din anumite surse, are posibilitatea de a se răspândi rapid în atmosfera psihică, infestând-o. După cum aerul este indispensabil plămânilor, atmosfera psiho-mentală hrăneşte mintea cu idei, emoţii, intenţii. Poluarea gândurilor, a sentimentelor, este un fenomen la fel de real şi grav ca şi poluarea aerului. Agresorul psihic preia din spaţiu o mare cantitate de energie malefică, pe care o dirijează asupra victimei. Acest flux energetic otrăvitor invadează organismul fiinţei agresate, tulburându-l funcţiile vitale, psihice, mentale.           La baza atacurilor psihice pot sta motive diverse, unele de-a dreptul naive, altele îngrijorător de grave. Printre acestea se află: lipsa de loialitate între concurenţi; setea de parvenire prin distrugerea colegilor competenţi; dorinţa de a ieşi în evidenţă cu orice preţ; complexul culpabilităţii, persistând ca o obsesie periculoasă în mintea celui ce atacă; răutatea specific femeiască, manifestată atunci când apar rivale atrăgătoare; lupta bărbaţilor pentru a li se recunoaşte inteligenţa şi farmecul viril; tendinţa de eliminare a adversarilor politici; răzbunarea unor conducători pe supuşii recalcitranţi; practica anihilării celor consideraţi duşmani, pe fronturile vizibile şi invizibile ale veşnicelor războaie; lupta dintre diversele doctrine politice, filozofice, religioase, etnice; neobosita concurenţă între agenţii secreţi; setea de câştiguri băneşti a “specialiştilor” în magie neagră.           MAGIA NEAGRĂ.           Agresiunea psihică prin magie neagră (vrăjitoria) se aplică în mod direct sau indirect asupra oamenilor, folosindu-se ca armă principală emisia telepatică distructivă.           Atacul psihic direct are loc atunci când victima se află în faţa agresorului. Acesta acţionează pur mental sau combinând influenţa mentală cu manipularea unor obiecte şi vietăţi, cum ar fi: lumânări colorate în negru, brun, cenuşiu, verde murdar, roşu sângeriu spre brun, galben-bej închis etc; animale vii sau moarte (şoareci, şobolani, pisici, câini, broaşte, şopârle etc); crucifixe din lemn sau os, vopsite în culori închise; scoici necurăţate, cu interiorul putred; păsări (găini, bufniţe, pescăruşi ş.a., în funcţie de zona geografică); obiecte de tortură pentru fiinţele sortite sacrificării (foarfeci, cuţite, cleşti folosiţi la scoaterea ochilor şi a măruntaielor, nuiele pentru lovirea victimelor, topoare mici etc).           Prin sacrificarea vietăţilor nevinovate se aduc ofrande unor entităţi inferioare (slab dezvoltate informaţional), supranumite “duhurile Iadului” (demonii). Acestea, satisfăcute prin cruzimea sacrificării unor fiinţe inocente şi slab protejate, devin înţelegătoare şi oarecum docile, executând cererile vrăjitorilor de a provoca suferinţe oamenilor-ţintă. Victima poate fi adusă în casa agresorului sau agresorul, în casa victimei, care, de obicei, se află în stare de inconştienţă (beată, drogată sau hipnotizată).           Atacul psihic indirect se execută în absenţa victimei, care, de obicei, nu are cunoştinţă despre ceea ce i se întâmplă. În majoritatea cazurilor, ea nu află niciodată că, într-o anumită perioadă a vieţii sale, s-a aflat sub incidenţa unor emisii energetice agresive şi distructive. Metodele practice sunt aproape aceleaşi ca la atacul direct. Lor li se adaugă aşa-zisele ”descântece ale depărtării”, care se deosebesc mult de cele folosite în faţa victimei. Acestea din urmă sunt ceva mai blânde, pentru ca nu cumva persoana agresată să moară în timpul ritualului, fapt ce le-ar aduce grave complicaţii celor aflaţi de faţă.           Rezultatele aplicării acestor practici de influenţare a biocâmpurilor umane sunt imprevizibile. Nici vrăjitorul însuşi nu poate garanta efectul “optim” al acţiunilor sale. De la un caz la altul, acesta are o intensitate maximă, medie sau aproape nulă. De multe ori, agresorului îi scapă acţiunea de sub control, făcând, în mod inutil, multe victime, fără a-şi putea atinge scopul propus.           Majoritatea oamenilor rezistă agresiunilor psihice, mai ales dacă ele sunt programate pe termen relativ scurt (o lună, 3 luni, 6 luni). Atacurile programate pe termen lung (ani de zile sau toată viaţa) şi cele repetate la anumite intervale de timp (calculate după norme ştiute numai de către practicieni) pot avea consecinţe deosebit de grave.           Oricare dintre aceste două tipuri de agresiuni psihice ar fi folosit, dacă agresorul are “talentul Satanei”, victima va suferi enorm din punct de vedere fizic şi psihic. Din nefericire, astfel de agresiuni sunt arareori pedepsite şi numai acolo unde există legi pentru judecarea vinovaţilor prinşi asupra faptului.           VRĂJITORIA – OTRĂVITĂ PORŢIE DE LIBERTATE.           Răul de pe lumea aceasta nu se datorează doar prostiei şi slăbiciunilor omeneşti. El este efectul energiilor vehiculate de entităţile malefice invizibile. Acestea îi îndeamnă pe oameni să producă mult rău în ei înşişi, dar şi în jurul lor. Unele persoane sunt foarte receptive la intenţiile negative care li se sugerează “pe nevăzute” şi le pun în practică fără să regrete. O problemă arzătoare a demonilor este cum să le domine vieţile celor ce slujesc Binele şi ascultă vocile curate ale îngerilor lui Dumnezeu. Aici joacă un rol important vrăjitoria.           Vrăjitorul este un colaborator de nădejde, puternic şi instruit înspre rău, al lui Satan. Profitând de interesele meschine şi patimile omeneşti, el trimite energii perverse către victimele indicate de clienţi, transformându-le viaţa într-un coşmar. Astfel, vrăjitorul, prin biocâmpul şi capacităţile sale mentale, amplifică ideile satanice, distructive. Cu scopul de a-şi concretiza intenţiile murdare, el se foloseşte de spiritele negre pentru a-şi satisface clienţii. Dar şi forţele Întunericului profită de talentele lui pentru a-şi împlini planul strategic de distrugere a lumii (suferinţe din belşug, pentru cât mai multe fiinţe nevinovate).           Practica vrăjitoriei are o mare răspândire în România, lucru trist, recunoscut cu îngrijorare şi de către unii slujitori ai Bisericii. Părintele exorcist Ilarion Argatu, de la Mânăstirea Cernica (Dumnezeu să-l odihnească în pace!) se mira adeseori de amploarea acestor îndeletniciri blestemate. Sfinţia-sa spunea că la începutul carierei sale duhovniceşti, prin anii ‘30, arareori se putea auzi de asemenea fapte. Astăzi, influenţa vrăjitoriei creşte îngrijorător, mai ales de când cu “libertatea şi democraţia”, primite parcă din linguriţă, iar oamenii, ca o consecinţă directă a acestui trist adevăr, devin tot mai mizerabili.           Chiar şi cei care nu cred în vrăji pot să le cadă victime. Bravada şi ignoranţa în faţa acestui fenomen pot alimenta sugestia primită pe cale telepatică – parte componentă a agresiunii prin vrăjitorie – ca individul să suporte pasiv fluxurile malefice năpustite asupra sa. Dacă omul nu crede în puterea farmecelor, nici nu intenţionează să lupte împotriva lor. Dacă s-a întâmplat că a devenit victima acestora, ar putea avea necazuri mari. Urmările acestor practici necurate pot fi: moartea, mutilarea, accidentele, distrugerea psihică, ruinarea sănătăţii trupului, pierderea de persoane dragi sau a unor bunuri materiale, ruperea relaţiilor interumane ş.a. Dacă populaţia noastră, în ansamblu, ar fi ceva mai spiritualizată, ar trata aceste “ocupaţii” cu seriozitate, considerându-le nişte delicte grave. Oare cu ce se deosebeşte un criminal în serie de o vrăjitoare care provoacă de la distanţă, contra-cost, moartea multor indivizi?           Ca un simptom alarmant al ipocriziei omeneşti, slujitoarele “magiei albe” se pretind a fi oponentele “magiei negre, diavoleşti”. Numai că atâta timp cât şi practicile de “magie albă” produc haosul în vieţile victimelor, după bunul plac al celor ce plătesc bine (legând şi dezlegând cununiile, distrugând familii, aducând fete nevinovate în paturile celor bogaţi, ajutând infractorii să câştige bani cu nemiluita etc), atunci care mai este diferenţa? Nici o vrăjitoare nu ţine cont de Binele şi Înţelepciunea Divină.           Nu există altă cale de a lupta cu forţele demonice decât prin Puterea lui Dumnezeu! Salvarea stă în forţa şi tenacitatea victimelor de a invoca personal ajutorul Domnului Dumnezeu. Nu este suficient să ai un suflet minunat şi să faci fapte bune, mai trebuie să ai şi mintea trează, gata de luptă cu răutatea Necuratului. Dacă, spre norocul tău, conştientizezi momentele în care eşti supus unui asalt hipnotic malefic, fereşte-te să iei decizii importante pentru viaţa ta, odihneşte-te şi evită acţiunile periculoase. Roagă-te la Bunul Dumnezeu să-ţi dea puterea de a răbda şi a scăpa cu bine din răul care încearcă să te copleşească!           INFERNUL DIN FAMILIE.           Ce poate fi mai dureros pentru individ şi societate decât numărul mereu crescând al familiilor nefericite? Am descoperit, de-a lungul timpului, manifestări şocante, unele aparent absurde, altele de o violenţă incredibilă, ale unor bărbaţi care se consideră “buni familişti”. Adulterele abundă, alimentând celebrul “triunghi conjugal”, care nu este o formă tocmai liniştită a relaţiilor interumane. De obicei, soţul vine beat acasă, terorizându-şi familia. Salariul, proaspăt încasat, a fost cheltuit rapid cu amanta, iar viaţa familiei se bazează doar pe câştigurile soţiei. Soţul se înfurie din orice, soţia i se pare insuportabilă, iar copiii, plictisitori peste măsură. Ce cauze pot aduce familia într-o situaţie atât de nenorocită şi, din păcate, prea des întâlnită?           Multe femei căsătorite m-au rugat să verific existenţa unor amante şi să aflu prin ce metode au fost înceţoşate minţile celor cu care s-au unit prin cununie. Din păcate, mijloacele de cucerire a bărbaţilor sunt numeroase, unele mai rafinate decât altele. Perversiunile sexuale, învăţate de unele femei cine ştie de pe unde, reprezintă o armă puternică pentru a-şi atinge scopurile. Numeroşi bărbaţi, care până mai ieri erau soţi model, s-au transformat în bestii, donatori de bani sau bijuterii şterpelite din casă, hoţi, traficanţi de orice. Unii şi-au părăsit soţiile şi copiii. Alţii îşi duc mai departe viaţa de familie, încercând să arate lumii că “totul este în regulă”.           Deşi trăim într-o ţară cu oameni care, în majoritate, se tem de pedeapsa Divină, am remarcat a reacţie adversă puternică la credinţa normală în Dumnezeu. Am senzaţia uneori că România s-a transformat într-o “ţară a vrăjitoarelor “. În multe localităţi, aproape fiecare stradă adăposteşte măcar o “specialistă” în farmece. Ea leagă şi dezleagă vieţile şi destinele unor oameni, fără să se gândească prea mult la consecinţele grave ale acestor îndeletniciri. Unele se laudă că ţin cu Dumnezeu şi folosesc lumânări, cruci, sare, cositor, mercur, apă sfinţită, făcându-şi enorm de multă publicitate. Dar, indiferent că acţionează cu bună sau rea intenţie, inconştienţa lor produce victime. Ajutându-l pe unii, îi nenorocesc pe alţii.           Mai rău chiar, unele “specialiste”, ascunse de ochii şi urechile mass-media, folosesc mijloace de manipulare deosebit de periculoase. Multe persoane au găsit în preajma sau în interiorul locuinţelor anumite obiecte ciudate: oase de păsări legate cu aţe colorate; bucăţi de pâine unse cu lichide colorate şi lipicioase; gunoi ciudat pe pragul casei; ouă, în locurile unde găinile nu au acces; păpuşi făcute din cârpe legate cu şnur; broaşte vii sau moarte, ajunse ca din senin în casă; fotografii înţepate cu ace şi multe altele. Oricât am fi de “realişti”, trebuie să remarcăm coincidenţa unor astfel de “apariţii” cu declanşarea perioadelor pline de nenorociri în vieţile oamenilor.           Gravitatea urmărilor diferă de la un caz la altul: familii dezorganizate în timp record, accidente, boli incurabile, devieri de comportament, incendii, decese. Spunând sus şi tare că “astfel de vrăji nu sunt posibile, fiind doar rodul imaginaţiei, încinse de prea multe lecturi despre fenomenele paranormale, a unor persoane instabile psihic”, dovedim o atitudine inconştientă. Ignorând existenţa răului din jurul nostru, acceptăm să convieţuim cu el, îl ajutăm şi, în acest caz, nu mai avem dreptul să ne plângem că faptele reprobabile sunt din ce în ce mai numeroase.           Persoanele atacate prin magie neagră prezintă simptome specifice: depresii, dureri de cap (mai ales în zona cervicală), stări de leşin, senzaţii de întunecare a minţii şi. Nelipsita obsesie a morţii. Când se intervine prin vrăji pentru îndepărtarea soţului de soţie, unul dintre cei doi nu-l mai suportă pe celălalt în preajma sa; are momente când îl vede cu un chip respingător, adeseori simţind nevoia sa o ia la fugă sau să îl omoare. Manifestările pot fi reciproce.           Răul se întinde nestingherit în societatea noastră. Divorţurile abundă, ca şi violenţa – într-un cuvânt, nefericirea. Pe cine să dăm vina? Pe sărăcie, ignoranţă, lipsa de civilizaţie, lipsa de credinţă în Dumnezeu sau pe infinita varietate a destinelor omeneşti?           SUFLETE CHINUITE – VICTIMELE UNOR VRĂJITOARE.           Soacra Iuliei nu o poate suferi şi vrea neapărat să o despartă de fiul ei. A apelat la farmecele unei vrăjitoare. Drept urmare, Iulia a pierdut o sarcină mult dorită de soţu1 ei, iar acesta a părăsit-o. Deşi se iubesc şi îşi telefonează cu mult dor, fiecare locuieşte acum la părinţii săi, fără să aibă speranţe de împăcare.           Maria este căsătorită de 18 ani cu un maghiar. Au 3 copii mari. Soacra ei doreşte să aibă o noră maghiară. Pentru a-şi împlini visul, s-a dus la o vrăjitoare. Consecinţele sunt strigătoare la cer: soţul Mariei şi-a luat o amantă unguroaică, în vârstă de 20 ani, pe care o plimbă cu mândrie în tot oraşul. Nu mai locuieşte cu soţia şi copiii săi, iar certificatul de căsătorie l-a ascuns, ca nu cumva nenorocita de nevastă să intenteze divorţ. Sare cu pumnii la ea când o prinde rugându-se în faţa icoanei. În casă pocnesc uşile din senin, mobila trosneşte jalnic, copiii sunt bolnavi mereu, iar Maria a fost dată afară de la serviciu.           Aurica a cumpărat, împreună cu soţul ei, o casă de la doi bătrâni. A apărut, ca din senin, un nepot, care i-a dat în judecată, având pretenţii de moştenitor. După un proces de 7 ani, au câştigat casa, dar au pierdut la SAFI toţi banii primiţi la nuntă, iar bărbatul s-a îmbolnăvit de cancer cerebral. Cineva le-a spus în mare taină că nepotul cu pricina s-a dus la o vrăjitoare.           Luiza s-a trezit, în urmă cu doi ani, că-l apar nişte negi mari şi urâţi pe faţă şi pe mâini. Nu i-au trecut cu nici un fel de tratament. Soţul o bate, o insultă, iar certurile se ţin lanţ. Ştie că amanta lui umbla pe la ţigănci.           În timp ce soţii Dumitrache erau la lucru în Italia, o vecină rea şi invidioasă, care se oferise să le ude florile, le-a făcut şi puţină “ordine” prin casă. La întoarcere, un sacou al bărbatului era murdar de ulei pe guler, pe salteaua din dormitor se aflau înfipte ace de cusut, le lipseau multe obiecte de îmbrăcăminte. Curând au început certuri, bătăi, bărbatul a plecat de acasă, lăsându-şi soţia cu cei doi copii, şocaţi de purtarea tatălui lor. A rămas şomeră, iar soţul ei a divorţat, fără să le asigure copiilor o pensie alimentară. Într-o noapte, s-a trezit îngrozită, simţind că o fiinţă nevăzută, căreia îi simţea răsuflarea, îi imobilizase picioarele şi încerca să o sugrume.           Fiul Teodorei a refuzat să se însoare cu o prostituată, îndrăgostită foc de el. Parşiva s-a răzbunat, provocându-l moartea prin „făcături de ţigancă”. Tânărul s-a răsturnat cu un tractor pe care îl conducea, nu a avut nici o contuzie, dar a murit sufocat cu una din bucăţile de friptură pe care le înghiţise cu o jumătate de oră înainte.           Îndrăgostită subit de un poliţist care i-a anchetat soţul pentru comerţ ilegal, Dina a plătit o ţigancă bătrână pentru a-l face să o iubească şi el. Devenind dependentă de „uniformele” poliţiştilor, nenorocita visează zi şi noapte că face amor cu ei.           Având un soţ infidel şi grosolan, Lili a urmat câteva şedinţe „pentru facerea de bine” la o vrăjitoare. Văzând că o costă din ce în ce mai mulţi bani, iar rezultatele „miraculoase” întârzie să apară, a renunţat să mai continue „întrevederile”. Ţiganca a ameninţat-o că o va face să vină în patru labe la ea, pentru a-l cere din nou ajutorul.           O nevastă geloasă a confundat o femeie cinstită cu amanta soţului ei. Solicitând-o cu disperare pe „Spania”, a beneficiat din plin de procedurile „savante” ale acesteia: spargerea oului din care a scos o lipitoare, arderea unei grămăjoare cu hârtii de 100.000 lei, descântece pe o cruce mică de argint etc. Victima a decedat după câteva luni, în urma unui cancer galopant. La nici o lună, fratele acesteia s-a zdrobit mortal într-un accident de maşină. Peste alte două luni, mama lor de la ţară a murit, distrusă de durere. Nu a trecut anul şi nepotul ei cel mai drag s-a spânzurat.           Soţia amantului Emiliei apelează periodic la serviciile unei vrăjitoare pentru a-şi recuceri soţul infidel. În decurs de câţiva ani, Emilia şi-a pierdut serviciul a scăpat ca prin minune de un cancer operat la timp, soţul ei a dat divorţ, iar unicul lor copil, fata ei adorată, s-a apucat de prostituţie, nereuşind să-şi păstreze un loc de muncă mai mult de câteva luni. Amândouă au devenit dependente de ghicitoare şi vrăjitoare, cutreierând toată ţara în căutarea a noi şi noi „făcătoare de bine”.           Neînţelegându-se bine cu soacra, amândouă fiind cam rele de gură, bătrâna a ameninţat-o pe Mia că „o va pune la punct, într-o zi”. Ajunsă la o vrăjitoare, aceasta i-a promis că îi va „linişti” nora. La scurtă vreme, soţul Miei a început să vină beat acasă. A devenit nervos şi agresiv, fără motive întemeiate. Fetiţa lor, scârbită de atmosfera din familie şi-a căutat alinarea în fumat, alcool şi relaţii „deocheate” cu băieţi mai mari decât ea, lipsind prea des de la şcoală. Vigilentă, mama ei a bănuit că răul vine din direcţia soacrei. Şi-a dus fata la biserică, rugând preotul să-l facă rugăciunile de alungare a Răului. Ajunse acasă, copila a început să ţipe că mirul de pe frunte o arde şi miroase urât. Dorind să se spele imediat pe faţă, Mia a oprit-o energic, explicându-l că nu mirul îi face rău, ci Diavolul, care nu vrea să-l părăsească trupul. S-a tăvălit pe podea câteva ore, a ţipat ca o nebună, apoi a adormit. A doua zi s-a dus liniştită la şcoală, ţigara şi băutura nu i-au mai plăcut, iar băieţilor obraznici le-a întors spatele.           MANIFESTĂRILE PERSOANELOR AGRESATE PSIHIC.           Inapetenţă de viaţă, depresii nervoase, coşmaruri frecvente.           Diminuarea capacităţii de discernământ între bine şi rău.           Slaba coordonare a propriilor acţiuni.           Diminuarea intuiţiei, a memoriei.           Comportamentul necontrolat, cu dese exagerări în gesturi şi acţiuni.           Dureri persistente în zona occipitală şi cea parietală a creierului.           Slăbirea vederii (împăienjenirea ochilor).           Dureri frecvente în zona stomacului şi a inimii.           Amorţeală, înţepături ca de cuţit, furnicături în mâini şi picioare.           Apariţia unor alergii, manifestate prin erupţii pe piele (urticarie, negi etc.).           Stări de greaţă, vomă, diaree.           Diminuarea capacităţii de a nutri sentimente pentru cei din jur.           Momente de pierdere a lucidităţii, când devine obsesivă dorinţa de a comite acte de agresiune.           Tendinţa de izolare faţă de familie şi ceilalţi membri ai societăţii.           Căderea în desfrâu, dorinţa de a trăi în murdărie, ţinuta neglijentă.           Lipsa autocontrolului în gândire.           Teama nelămurită, manifestată prin crize de nervi, refuzul de a ieşi pe stradă, refuzul apropierii de persoanele binevoitoare.           Nepăsarea faţă de tot ce se întâmplă în jur.           Refuzul de a respecta normele de conduită civilizată.           Dispreţul faţă de legile statului.           Dorinţa de a evada din realitatea cotidiană prin consumul de alcool, droguri, aberaţii sexuale.           Cel obsedat de ideea sinuciderii este pe cale de a comite cel mai mare păcat omenesc: curmarea propriei vieţi, adică lupta împotriva Creatorului care i-a dăruit-o.           LUPTA PAŞNICĂ ÎMPOTRIVA AGRESIUNILOR PSIHICE.           Dacă prezentaţi unele dintre simptomele menţionate mai sus, încercaţi, printr-un efort de concentrare mentală, să aflaţi cauzele răului pe care îl simţiţi şi să vă identificaţi agresorii. Pentru îndreptarea situaţiei puteţi acţiona pe mai multe căi. De exemplu:           Neînţelegerile dintre soţi, rude şi prieteni se pot soluţiona prin dialog civilizat, fără bârfă, ceartă, bătaie, vrăji, procese.           Lupta politică se poate desfăşura în condiţii paşnice, prin acţiuni acceptate de legile statului şi de regulile bunului-simţ.           Invidia, ura, minciuna, complotul pot fi înlocuite cu manifestări şi acţiuni pozitive, benefice pentru toată lumea, cum ar fi: admiraţia sinceră, prietenia, sinceritatea, colaborarea constructivă.           Dacă persoanele afectate de agresiunile psihice nu reuşesc să anihileze răul prin propriile eforturi, ar fi bine să se adreseze unor oameni capabili să le ajute. Mulţi medici, psihologi, preoţi, călugări, bioterapeuţi, clarvăzători, parapsihologi pot recunoaşte simptomele atacurilor psihice şi se încumetă să le contracareze. Îi avertizez pe cei aflaţi în suferinţă că, în afară de aceste persoane competente, droaia de şarlatani care îşi arogă „harul vindecător” este impresionant de mare. Ei sunt puternici prin insistenţa cu care îşi racolează victimele pentru a le stoarce de bani, fumizându-le informaţii eronate sau răuvoitoare. Cu ei vom avea de luptat şi în mileniul trei.           Anul 2000    

Viata lui Isus povestita de un credincios de Paul Johnson Om şi Dumnezeu   Iisus din Nazaret a fost, din punctul de vedere al influenţei sale, cea mai importantă fiinţă omenească din istorie. În acelaşi timp, este omul despre care s-a scris şi s-a discutat cel mai mult. Cel mai vechi document existent în care se vorbeşte despre el, întâia epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, a fost răspândit (cu alte cuvinte copiat şi publicat) în deceniul şase al primului secol d.Cr., la aproximativ douăzeci de ani după moartea lui Iisus. Pe vremea aceea, circulau şi biografii scrise în aramaică, limba în care se exprima Iisus, însă ele s-au pierdut. Ne-au parvenit totuşi patru biografii în limba greacă, publicate în decurs de cincizeci de ani de la moartea lui Iisus. Până spre sfârşitul secolului, apăruseră patruzeci şi cinci de documente autentice despre el, care au supravieţuit şi ele. De atunci, au fost publicate în număr tot mai mare şi în toate limbile, mai întâi documente şi apoi cărţi întregi despre acest subiect. Numai în Anglia există la ora actuală peste o sută de mii de biografii, alături de numeroase monografii. Peste o sută au apărut deja în primul deceniu al secolului XXI. Religia care comemorează învăţăturile, moartea şi învierea lui Iisus era bine împământenită în şase ţări în jurul anului 50 d.Cr. Adepţii acestei religii erau deja cunoscuţi sub numele de „creştini”, denumire pe care credincioşii au adoptat-o cu multă bucurie, deşi fusese creată în Antiohia, bine cunoscutul oraş al neologismelor argotice. De atunci, numărul creştinilor a tot crescut, ajungând azi la 1,25 de miliarde. În ciuda faptului că în unele părţi ale lumii cifra a rămas neschimbată sau este în declin, creştinismul câştigă teren în Asia, America Latină şi mai ales în Africa. Primul loc de cult datează de prin anul 50 d.Cr., iar azi multe dintre cele aproape un milion de capele, biserici, bazilici, abaţii şi catedrale se numără printre cele mai mari, mai remarcabile şi mai frumoase construcţii clădite vreodată: într-adevăr, influenţa creştinismului a fost poate factorul suprem în dezvoltarea arhitecturii de-a lungul ultimelor două milenii. Imaginea lui Iisus este motivul preferat în pictură şi sculptură, dar influenţa creştinismului este de asemenea predominantă în poezie, muzică şi toate celelalte arte, în afară de fotografie, film şi mediile electronice, cu toate că şi în acestea se întâlnesc adesea imagini ale lui Cristos. Viaţa lui Iisus şi religia pe care ea a generat-o sunt în multe privinţe – dar mai cu seamă sub aspect cultural şi moral – evenimentele centrale în istoria umanităţii, în jurul cărora gravitează totul, şi prevăd că aşa va fi şi în viitor. Ne-am referit mai sus la influenţa lui Iisus ca om. Dar motivul importanţei lui ca om nu rezidă doar în natura sa umană şi în personalitatea sa, sau în acţiunile sale, ci în faptul – de care toţi creştinii sunt convinşi ca şi mine – că Iisus era şi este în acelaşi timp şi Dumnezeu. Acest eveniment unic, adică apariţia pe pământ a unei fiinţe care să fie şi Dumnezeu, şi om, este esenţa creştinismului. Cum se explică acest fenomen de excepţie? Este un mister, aidoma multor alte chestiuni fundamentale de care ne izbim în viaţă, cu privire la care nu putem decât să emitem presupuneri. Cum să-i faci pe oameni demni să existe alături de Creatorul lor? Răspunsul ni se dă în Ioan 3,16: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” De vreme ce Dumnezeu este atotştiutor şi omniprezent, trebuie să presupunem că planul mântuirii – şi deci cea din urmă consecinţă umană – a fost prefigurat în crearea timpului şi spaţiului şi că, de aceea, Dumnezeu a fost ab initio trinitar prin natura sa, monoteist, dar şi trei-în-unul: Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Din ce cauză procesul mântuirii a devenit posibil în anul 4 înaintea erei creştine, odată cu naşterea lui Iisus, şi nu mai devreme sau mai târziu? Întrucât Dumnezeu există dincolo de timp şi spaţiu – acestea fiind doar nişte instrumente efemere care-i permit umanităţii să evolueze, să fie pusă la încercare şi apoi să fie mântuită –, întrebarea (deşi mi se pare firească) este zadarnică. La fel de zadarnic este să ne punem întrebări în legătură cu natura lui Iisus şi a lui Dumnezeu, sau cu preexistenta sa de la începutul începutului, fiindcă aceste lucruri nu pot fi cunoscute, ca să nu mai vorbim de viitor, care ne este încă ascuns. Ceea ce putem face totuşi este să scriem despre viaţa lui Isus-omul, în timpul căreia, potrivit Sfântului Ioan, „S-a sălăşuit între noi […] plin de har şi de adevăr” (1, 14). Viaţa lui a fost povestită mai des decât viaţa oricărui alt om, cu o varietate infinită de amănunte provenite din vaste surse de erudiţie, care au dus adesea la controverse şi au trezit resentimente. Erudiţia este, ca orice altceva, determinată de modă. Spre sfârşitul secolului XIX şi la începutul secolului XX, era la modă să se nege existenţa lui Iisus. Niciun erudit serios al zilelor noastre nu mai susţine această opinie, şi e greu de imaginat cum a putut ea să apară, având în vedere abundenţa dovezilor privitoare la existenţa lui Iisus. Pentru autorii laici romani, mult mai apropiaţi de epoca în care a trăit el, de pildă Pliniu, Tacit, Suetoniu, existenţa sa era un lucru de la sine înţeles, ca de altfel şi pentru conştiinciosul istoric evreu Iosephus, care a scris în generaţia de după moartea lui Iisus. Mai mult, spre deosebire de majoritatea covârşitoare a figurilor ilustre din Antichitate, a căror existenţă n-a fost nicicând pusă la îndoială, Iisus a făcut obiectul a patru biografii, dintre care una e scrisă de un martor ocular şi celelalte sunt transcrieri ale relatărilor orale făcute de martori oculari. Toate au fost puse în circulaţie între treizeci şi patruzeci de ani de la moartea lui şi toate concordă în punctele esenţiale. Multe detalii sunt confirmate în scrisori din acel timp, răspândite de discipolii lui. Când scrii despre viaţa lui Iisus, problema nu e atât sărăcia surselor, cât abundenţa lor, precum şi dificultatea de a pătrunde în spatele textului scris şi de a tălmăci pe deplin spusele şi episoadele care trebuie explicate din nou fiecărei generaţii. O altă problemă este cum să prezinţi unor cititori aflaţi la două milenii distanţă personalitatea unui om atât de extraordinar şi de versatil, înflăcărat şi chibzuit, clar şi subtil, plin de autoritate, uneori chiar aspru, şi totuşi nemărginit de bun, înţelegător, iertător şi iubitor, atât de strălucitor în desăvârşirea sa, încât cei din preajmă îi acceptau fără şovăire caracterul divin. Şi totuşi, una dintre splendorile creştinismului este că scriitori din toate timpurile au simţit că se pot încumeta să facă propriile portrete ale omului Iisus. Schiţa ce urmează este realizată cu trăsături largi de pensulă, dar uneori pointillist, şi reflectă ani îndelungaţi de lecturi şi studii istorice. În afara referinţelor la textele Evangheliei (toate din King James Version[1]), nu citez alte autorităţi, dar sunt pregătit, la nevoie, să-mi apăr afirmaţiile bazându-mă pe documente. Am încercat să mă exprim clar şi concis, în dorinţa de a transmite bucuria şi hrana pe care le capăt mergând pe urmele lui Iisus şi meditând asupra vorbelor lui.     copilăria, tinereţea     Iisus s-a născut într-o lume dură, violentă, crudă şi instabilă. Era, în acelaşi timp, o lume materialistă şi tot mai prosperă. Realitatea geopolitică era dominată de Roma, cu posesiunile ei, pe cale să se transforme din republică în imperiu. Ocupa acum toate coastele Mediteranei, pe care unul dintre iluştrii romani, Pompei, o curăţase definitiv de plaga piraţilor, folosind metode de o brutalitate necruţătoare, torturi şi execuţii publice pe scară largă. Rezultatul a fost rapida dezvoltare a comerţului şi, implicit, faptul că un număr mare de oraşe şi indivizi şi-au dublat bogăţiile în generaţia imediat anterioară naşterii lui Iisus. Roma, lăsând în urmă Mediterana şi avansând în interiorul continentelor, a ocupat întreaga Italie, Spania, Grecia, Egiptul şi ceea ce numim azi Turcia. Între cincizeci şi şaizeci de milioane de oameni se aflau acum sub legislaţia Romei. Cu cincizeci de ani înainte de naşterea lui Iisus, Iulius Caesar alipise teritoriului roman întreaga Galie (Franţa timpurilor moderne) şi efectuase două misiuni de recunoaştere în Britannia, care a fost însă cucerită abia la cincisprezece ani după moartea lui Iisus. Extinderea imperiului avea la bază mai curând forţa muşchilor decât tehnologia, şi asta datorită celor aproximativ cincisprezece milioane de sclavi, care reprezentau o treime din populaţia urbană şi a căror viaţă a fost descrisă foarte lapidar de Aristotel: „muncă, pedeapsă şi mâncare”. Preţul unui sclav calificat era costul hranei sale pe doi ani. Romanii nu erau nici oameni de ştiinţă, nici tehnicieni; erau jurişti şi constructori. Legile lor, aceleaşi pentru întreaga lume civilizată, erau aplicate cu o severitate înfiorătoare, iar instrumentul justiţiei era răstignirea, răufăcătorii fiind bătuţi în cuie şi lăsaţi să moară. Romanii au construit drumuri superbe şi au descoperit calităţile cimentului, care, amestecat cu aglomerate, producea betonul. Imperiul Roman era fondat pe beton, care le dădea romanilor posibilitatea să construiască apeducte imense ca să aducă apă proaspătă în oraşe, precum şi să ridice enorme clădiri publice. Roma n-a produs o cultură la fel de strălucitoare ca aceea a Greciei. Majoritatea statuilor cu care îşi împodobeau romanii oraşele erau copii după modele greceşti, şi nici nu se puteau mândri cu ceva asemănător Partenonului din Atena. Dar Forumul din Roma era deja spectaculos în măreţia sa, iar Panteonul oraşului, construit în timpul vieţii lui Iisus, era revoluţionar prin dimensiunile sale. Roma avea şi o literatură în plină dezvoltare. Poetul ei naţional, Vergiliu, a murit cu cincisprezece ani înainte de a se naşte Iisus, iar cel mai de seamă poet liric al Romei, Horaţiu, cu patru ani mai devreme. Dar Ovidiu, poetul dragostei, era încă în viaţă în anul 4 î.Cr. Şi avea treizeci şi nouă de ani. Titus Livius şi-a terminat monumentala sa istorie a Romei când Iisus era adolescent. Seneca, dramaturg şi filozof, s-a născut în acelaşi an ca Iisus. Imensa sculptură cunoscută sub denumirea Laocoon şi fiii săi, care se află la Muzeele Vaticanului, a fost creată în timpul copilăriei lui Iisus. Dezvoltarea culturală din timpul vieţii lui Iisus a rost posibilă datorită stabilităţii impuse de succesorul lui Cezar, Octavian, devenit Caesar Augustus, primul împărat al Romei după războiul civil. A murit când Iisus avea optsprezece ani, dar în timpul urmaşului său, Tiberiu, Roma era atât de înfricoşată de garda pretoriană, încât împăratul îşi putea permite să ducă o viaţă de plăceri pe insula Capri, în timp ce comandantul gărzii, Seian, veghea la menţinerea păcii. În locul pe care-l numim Palestina domnea aceeaşi linişte când s-a născut Iisus, sub tirania plutocratică a lui Irod cel Mare. Abilitatea lui în materie de bani l-a făcut omul cel mai bogat din imperiu. Timp de mai bine de treizeci de ani, prin servilismul faţă de cârmuitorii romani (şi oferind daruri somptuoase), a fost stăpân peste străvechiul regat al iudeilor. A fost cel mai vestit constructor al timpului său. A creat un port nou la Cezareea în Samaria, a refăcut şi a extins Templul din Ierusalim, a construit băi publice, apeducte şi ceea ce noi am numi centre comerciale în şase oraşe, precum şi o serie de fortăreţe puternice, printre care masiva fortăreaţă Antonia (numită astfel după Marcus Antonius) din Ierusalim, care domina Templul şi enormul lui palat. A fost un mare binefăcător pentru evrei, dar nu se bucura de simpatia lor. Doar pe jumătate evreu din naştere, grec ca înclinaţii culturale, Irod cel Mare era socotit eretic de autorităţile religioase iudaice, care-l dezaprobau când sponsoriza jocuri tipic greceşti sau reprezentaţii teatrale şi muzicale. Avea numeroase soţii şi concubine, unele neevreice, şi era tatăl multor copii. Suspicios şi crud, şi-a ucis patruzeci de soţii, copii şi alte rude apropiate, adesea în împrejurări de o atrocitate extraordinară, acuzându-i de uneltiri, reale sau închipuite, împotriva conducerii sau a propriei persoane. Spre sfârşitul domniei – ultimul lui an de viaţă a fost anul naşterii lui Iisus – suspiciunile lui Irod s-au accentuat, şi la curte domnea o atmosferă paranoică. Dar împărăţia lui era prosperă, iar Galileea, deşi considerată sălbatică şi primitivă de către pătura urbană sofisticată din Ierusalim, nu era deloc înapoiată din punct de vedere economic. Evreii din Galileea mâncau bine şi aveau din belşug oi pe care le creşteau şi pentru lână, şi pentru carne. Omniprezenţa oilor şi ciobanilor constituie fundalul vieţii lui Iisus şi sursa celor mai multe dintre imaginile sale. Grânele, cultivate în cantităţi mari, erau ieftine şi prinosul lor se exporta din Cezareea. Pâinea, „hrana vieţii”, se mânca la toate mesele şi era la rândul ei un permanent izvor de inspiraţie pentru imagistica lui Iisus. Pretutindeni creşteau măslini, şi toate varietăţile de măsline – negre, verzi şi albe – se consumau zilnic şi se foloseau la producerea uleiului pentru gătit. Existau tot soiul de legume, salate şi mirodenii. La mesele principale, lumea obişnuia să bea vin. Evreii se ajutau unii pe alţii şi comunităţile lor organizau acţiuni pentru sprijinirea bolnavilor, infirmilor şi orfanilor. Văduvele nevoiaşe căpătau şi ele ajutor. Existau şi evrei săraci, care primeau pomeni de la semenii lor, însă majoritatea celor menţionaţi în Evanghelii drept „săraci” sau „cerşetori” nu erau evrei, căci pe tot cuprinsul Palestinei o mare parte a populaţiei era formată din comunităţi cu rase amestecate, imigranţi, ţărani desprinşi de triburile lor şi nomazi. Să dai pomană „săracilor” era una dintre îndatoririle fiecărui evreu care se respecta, lucru ce apare de asemenea în reprezentările vieţii lui Iisus. În anul 4 î.Cr., Nazaretul era un orăşel din Galileea, cu multe ateliere şi mulţi meşteşugari. Unul dintre ei era Iosif, un tâmplar care se credea descendent al regelui David, al cărui arbore genealogic îl ştia pe de rost. Probabil că era un om cu ştiinţă de carte (în aramaică, limba vorbită, şi în ebraică, limba sacră), ca majoritatea evreilor. Luase de soţie o adolescentă de vreo şaisprezece ani, care se numea Maria, era tot din casa lui David şi, foarte probabil, rudă cu el. Maria locuia în spatele sau deasupra atelierului de tâmplărie al lui Iosif, dar era încă virgină. Căsătoria urma să aibă loc în anul următor. Maria provenea dintr-o familie respectabilă, ştia să scrie şi să citească, să gătească, să ţeasă, să coasă şi se pregătea să fie soţia harnică a unui meseriaş prosper. Avea o memorie uluitoare şi după foarte mulţi ani avea să fie principala sursă de informaţii a Sfântului Luca, doctorul de limbă greacă a cărui Evanghelie relatează cel mai pe larg naşterea şi copilăria lui Iisus. Toţi evreii educaţi citesc Scripturile, în special Tora, cartea sacră unde se povesteşte istoria neamului şi care era îndreptarul ei spiritual şi cartea ei de rugăciuni. Iată cu ce se se ocupa Maria când îngerul Gabriel a apărut şi i-a spus, potrivit lui Luca (1, 28—38): „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.” Această închinăciune surprinzătoare a tulburat-o şi a nedumerit-o pe Maria. Dar Gabriel a zis: „Nu te teme, Mărie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.” Şi îngerul a mai spus: „Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împăraţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” Putem fi siguri că Maria şi-a amintit cu exactitate aceste cuvinte. Şi-a amintit de asemenea prima ei întrebare, plină de îngrijorare: „Cum va fi aceasta, de vreme ce sunt încă fecioară” (sau, după cum s-a exprimat ea: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”), precum şi răspunsul limpede al îngerului: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” După aceste vorbe dramatice, îngerul a adăugat o explicaţie personală. A înştiinţat-o pe Maria că şi verişoara ei, Elisabeta, deşi înaintată în vârstă, zămislise un fiu, şi că era acum în luna a şasea. Această uluitoare veste despre cineva din familia ei a fost hotărâtoare pentru ca Maria să înţeleagă în cele din urmă că vestea adusă de înger era ceva real. Aşadar, s-a supus sorţii rostind aceste cuvinte memorabile care oglindeau mândra ei smerenie: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” Nu există în toată istoria o scenă mai emoţionantă decât aceea în care Gabriel îi dezvăluie Fecioarei tremurânde că e însărcinată, iar ea acceptă faptul ca pe o deosebită onoare: nici nu-i de mirare că atâţia mari artişti ai Occidentului au încercat să dea viaţă acestui episod numit „Buna Vestire”. Maria s-a dovedit remarcabil de energică şi hotărâtă pentru vârsta ei. A vrut să se convingă în legătură cu starea verişoarei Elisabeta, aşa că a pornit imediat, singură, la un drum lung prin ţinutul deluros al Iudeii, unde Elisabeta locuia împreună cu bărbatul ei, Zaharia, care era preot şi slujea periodic în Templul din Ierusalim. A doua scenă remarcabilă din istoria lui Iisus s-a petrecut la sosirea Mariei şi e descrisă tot de Luca. Văzând-o pe Maria, Elisabeta şi-a simţit copilul, viitorul Sfânt Ioan Botezătorul, săltând în pântece, şi Sfântul Duh i-a dat de înţeles imediat că şi Maria era însărcinată şi că-l purta pe Fiul lui Dumnezeu. „Şi cu glas mare”, Elisabeta a spus: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 41-43) Felul în care răspunde Maria acestui salut este unul dintre cele mai izbitoare pasaje din Noul Testament. Cuvintele răspunsului ei devin cu uşurinţă versuri şi mi-am luat libertatea de a le transcrie ca atare, ele fiind adesea puse pe muzică (Luca 1, 46-53):   Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei Sale: că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic; şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu braţul Său; risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi; şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi.   Acest măreţ imn de laudă, cunoscut pe drept cuvânt sub denumirea de Magnificat, înalţă spiritul celor săraci şi năpăstuiţi şi prefigurează una dintre temele centrale ale preoţiei lui Iisus. Povestirea din Evanghelie nu conţine doar adevărul, ci şi rodul adevărului, frumuseţea lui, şi iată că Maria, purtându-l pe Iisus în pântece, creează o poezie de o forţă copleşitoare. Luca spune că Maria a rămas trei luni cu Elisabeta. Pe urmă, s-a întors la Nazaret şi i-a povestit lui Iosif în ce stare se afla. Aflăm din Evanghelia după Matei (1, 19-25), care în multe privinţe este cea mai detaliată şi bazată pe surse aramaice, că logodnicul ei, care o socotise pe Maria fecioară, a fost şocat de veştile ei. Dar „drept fiind şi ne-vrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea”, i s-a arătat un înger „în vis” şi i-a spus: „… nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.” Matei spune că a făcut cum i-a spus îngerul „şi a luat la el pe logodnica sa”. Tot de la el aflăm că Iosif şi Maria nu au locuit împreună până la naşterea lui Iisus. Într-adevăr, cele mai vechi tradiţii insistă asupra faptului că Maria a rămas fecioară toată viaţa, dar că Iosif le-a arătat ei şi copilului ei toată dragostea unui bărbat devotat. Următorul episod a avut loc la patru sau cinci luni după aceea, când un decret al împăratului Augustus, referitor la un recensământ necesar pentru taxarea populaţiei, a fost transmis supuşilor lui Irod de către Quirinius, guvernatorul Siriei. Li se ordona tuturor să se înregistreze în oraşele în care erau născuţi. Având în vedere că erau amândoi din casa lui David, Iosif şi Maria au plecat (Maria fiind „însărcinată”, după cum spune Luca în 2, 5) către Ierusalim, oraşul pe care David l-a cucerit şi l-a alipit regatului iudeilor, dar mai precis la Betleem, un orăşel cu o singură stradă, aflat la o depărtare de zece kilometri şi asociat în mod special cu numele lui David. Maria era o adolescentă robustă. Era a treia călătorie pe care o făcea de când era însărcinată. Odată ajunşi la Betleem, „s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 6-7). Un secol mai târziu, Iustin Martirul, care venea de la o distanţă de aproximativ şaizeci şi cinci de kilometri de Betleem, repetând legendele locale, a spus că ieslea era o peşteră; şi nu este exclus, fiindcă sunt multe peşteri pe parapetul de calcar unde e situat Betleemul. Nu se pomeneşte nici de doctor, nici de moaşă, şi se pare că numai Iosif a fost în preajma Mariei la naştere. Dar n-a fost nevoie de ajutor. Maria s-a descurcat singură, iar copilaşul ei a fost şi a rămas sănătos pe tot parcursul vieţii. Au avut însă vizitatori (Luca 2, 8-18; Matei 2, 1-12). Luca povesteşte că nişte păstori de prin părţile locului, „stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor”, au tresărit la apariţia unei lumini surprinzătoare, pe care au recunoscut-o ca fiind o apariţie îngerească, „şi s-au înfricoşat cu frică mare”. Dar îngerul le-a spus: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare. […] Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Cristos Domnul, în cetatea lui David. […] Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle.” Şi deodată s-a auzit un cor ceresc: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” Păstorii au hotărât să meargă la Betleem, şi i-au găsit pe Iisus, Maria şi pe Iosif, întocmai cum le spusese îngerul, în staul. Le-au explicat toate acestea oamenilor de acolo şi „toţi câţi auzeau se mirau”. I-au spus şi Mariei despre lumină, şi despre înger, şi despre cor, aşa încât ea „păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa”. Ceea ce Luca, spre deosebire de Matei, n-a descris este sosirea următorilor vizitatori, „magii de la Răsărit”. Au venit cu daruri: aur, tămâie şi smirnă – comori „din vistierie”, cum zice Matei, potrivite unui rege. Căci magii erau astrologi, deprinşi să observe cerul şi să facă prevestiri urmărind schimbările configuraţiei stelelor. Mai ales poziţia unei anume stele anunţa, credeau ei, că se născuse un rege al iudeilor. Magii au mers la Ierusalim, s-au prezentat la curtea lui Irod şi au cerut să fi se dea instrucţiuni. Irod, „adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului”, le-a cerut să i se precizeze pe baza Scripturilor unde trebuia să se nască, potrivit profeţiilor, regele, sau Mântuitorul, sau Cristosul. Şi au răspuns: Betleem. Irod a vorbit cu magii în ascuns şi i-a trimis la Betleem. „Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui.” Magii şi povestea lor despre nou-născutul care avea să fie regele iudeilor au stârnit paranoia lui Irod. Matei spune că magii, „luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor”. Iosif a fost şi el prevenit într-un vis că Irod le pusese gând rău lui, Mariei şi pruncului. I s-a spus: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.” Iosif a făcut cum i s-a spus. Şi „Fuga în Egipt” a devenit un episod dintre cele mai memorabile, care i-au inspirat pe artişti de-a lungul timpurilor – este subiectul celei mai frumoase opere a lui Caravaggio, păstrată azi la Galeria Doria Pamphilj din Roma. Cei trei se odihnesc. Iosif ţine o partitură muzicală în faţa unui înger tânăr, care-i cântă Fecioarei un imn la vioară, în timp ce Maria şi pruncul dorm. Terorizat de gândul că un rege-prunc îi va fura împărăţia, Irod a comis cea mai mare crimă din lunga lui viaţă plină de ticăloşii. A trimis asasini înarmaţi şi „a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos” (Matei 2,16). A fost ultima sa acţiune. La câteva săptămâni după aceea a murit. Teritoriile i-au fost împărţite şi fiul lui, Arhelau, a moştenit Iudeea. Iosif a aflat de toate acestea şi s-a întors acasă cu familia lui. Dar a avut grijă să se ferească de Iudeea, temându-se ca Arhelau să nu fi moştenit firea bănuitoare a tatălui său, şi a revenit la Nazaret, în Galileea, pe o cale ocolită, prin Gaza şi Samaria. Istoria naşterii lui Iisus, vizita păstorilor şi a magilor formează partea idilică a Naşterii Domnului şi dă copilăriei lui Iisus calitatea unei minunate cărţi de poveşti care, de două mii de ani încoace, farmecă pe oricine, tineri şi vârstnici. Dar uciderea pruncilor – denumirea sub care a ajuns să fie cunoscut acest episod – ne aminteşte de latura întunecată a vieţii pe care o duceau oamenii primului secol după Cristos într-o provincie mai puţin cunoscută a Imperiului Roman: cruzimea atroce, neînfrânată a puterii, absenţa oricărei autorităţi legale care să pună stavilă celor puternici şi dispreţului lor faţă de viaţa omenească, chiar şi cea mai firavă. Aceasta era realitatea netrebniciei omeneşti pe care Iisus s-a născut ca s-o elimine şi s-o înfiereze, şi care până la urmă i-a adus sfârşitul. Uciderea pruncilor este o anticipare a Golgotei. Câţiva oameni au putut citi viitorul, aşa cum ne spune Luca (1, 13-23, 59-65). Luca scrie că bărbatul Elisabetei, Zaharia, s-a arătat neîncrezător când îngerul Gabriel i-a spus că nevasta lui, deşi înaintată în vârstă, era însărcinată cu cel care avea să fie Ioan Botezătorul, şi ca pedeapsă i s-a luat graiul. Dar, după ce s-a născut copilul şi l-au dus să fie tăiat împrejur, Elisabeta n-a vrut să-i dea numele tatălui, ci a stăruit să fie numit Ioan. Vecinii şi verii ei s-au împotrivit: „Nimeni din rudenia ta nu se cheamă cu numele acesta. Şi au făcut semn tatălui său cum ar vrea el să fie numit.” Spre surprinderea lor, Zaharia, „cerând o tăbliţă, a scris, zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi s-au mirat”. Dar şi mai remarcabil, „îndată i s-a deschis gura şi limba şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu”, însă, aşa cum s-a întâmplat cu multe incidente din istoria lui Iisus, acest fericit episod a fost pus în umbră de lumea ameninţătoare din jur. Cu siguranţă că vestea acestei nemaipomenite naşteri s-a răspândit şi a ajuns şi la urechile mereu bănuitoare ale lui Irod. O veche tradiţie, transcrisă de primii Părinţi, printre care şi Origene, afirmă că Irod a dat ordin ca Zaharia să fie ucis „între templu şi altar”. Aşadar, el e venerat ca unul dintre primii martiri. Mai era şi un alt preot care slujea la Templu, Simeon. Luca spune că era „drept şi temător de Dumnezeu”, şi încrezător în venirea lui Mesia. Avusese, într-adevăr, o revelaţie şi „i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Cristosul Domnului” (Luca 2, 25-26). Când Maria şi Iosif au venit la Templu pentru ritualul de purificare după naştere şi pentru tăierea împrejur a lui Iisus – ambele potrivit legii iudaice –, bătrânul Simeon era de faţă. A luat pruncul în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a spus, în cuvinte poetice al căror ecou a ajuns până la noi, străbătând generaţii întregi (2, 29-32):   Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.   Dar, continuă Luca (2, 34-40), întorcându-se spre Maria, bătrânul a adăugat, pe un ton mai sumbru, diferit de cel plin de veselie din primele episoade ale vieţii lui Iisus: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel. […] Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” Alături de Simeon era şi o bătrână, numită Ana, pe care Luca o descrie ca fiind „proorociță” şi „văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani”, care era mereu la Templu, „slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni”. Şi ea l-a recunoscut în copil pe Mântuitor. Previziunile şi avertismentele rostite de Ana şi Simeon s-au alăturat celorlalte vorbe pe care Maria le păstra cu sfinţenie în inima ei. A observat că, privind profeţiile într-o perspectivă mai largă, copilul ei va da „lumină neevreilor” – chiar întregii omeniri, nu numai evreilor – şi că jertfa lui o va străpunge ca o sabie. Pe măsură ce „copilul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu”, ea a petrecut fără îndoială multe ore de nelinişte cugetând la soarta lui, la durerea cumplită, dar şi la bucuria pe care i-o va aduce. Maria i-a povestit lui Luca o întâmplare extraordinară (2, 42—51) care îi confirma speranţele pentru copil, dar pe care îi era peste putinţă s-o înţeleagă. Maria, Iosif şi copilul formau o familie unită, căreia în credinţa creştină i se spune pe bună dreptate „Sfânta Familie”. Căminul lor din Nazaret era plin de o profundă cucernicie, se rosteau multe rugăciuni, praznicele şi rânduielile iudaice erau scrupulos respectate. De Paşte, plecau în fiecare an la Ierusalim, ca să facă ofrandă în Templu. Aceasta dovedeşte că Iosif era prosper în meseria lui şi că familia ducea o viaţă relativ îmbelşugată, deoarece călătoria era lungă şi costisitoare, iar Iosif îşi întrerupea lucrul săptămâni întregi. În acest pelerinaj erau însoţiţi de multe „rude şi cunoscuţi”. Când Iisus a împlinit doisprezece ani, au socotit că era destul de mare ca să pornească singur la drum şi să vadă lumea cu ochii lui. Templul, reconstruit de Irod la o scară gigantică, era un labirint enorm de curţi, felurite încăperi şi coridoare, iar Ierusalimul în sine era un oraş mare, cu palate, cetăţi şi o puzderie de case. Când a venit vremea să se întoarcă acasă, „Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau”. Credeau că se află cu prietenii lor în convoiul de catâri şi măgari şi că o luaseră înainte, „cale de o zi”, dar apoi, cuprinşi de frică, şi-au dat seama că rămăsese în urma lor în oraşul acela sfânt şi primejdios. Luca scrie că după trei zile de căutări disperate „L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care îl auzeau se minunau de priceperea Lui”. Acestea sunt, desigur, vorbele mândre ale unei mame iubitoare, care îşi aminteşte însă şi schimbul de cuvinte ce-a urmat, diferit şi surprinzător. Maria l-a dojenit pe Iisus pentru nechibzuinţa lui: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi.” Şi el a răspuns: „Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” Luca adaugă: „Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor.” Este izbitor faptul că aceste prime cuvinte rostite de Iisus care ni s-au păstrat corespund pe deplin întregii lui vieţi şi misiuni: el trebuie să facă lucrarea lui Dumnezeu. Şi, cu toate că Maria, din respect, se referă la Iosif ca fiind tatăl lui, Iisus ştie şi crede deja că Tatăl lui este Dumnezeu, ceea ce şi spune fără ascunzişuri. Maria, adaugă Luca, „păstra în inima ei aceste cuvinte”. Dar acela a fost momentul când şirul povestirilor Mariei despre zămislirea lui Iisus, despre naşterea şi copilăria lui a încetat abrupt. Iisus s-a întors la Nazaret cu Maria şi Iosif „şi le era supus”. Luca sare apoi peste următorii optsprezece ani ai vieţii lui Iisus şi o reia când Iisus este botezat de Sfântul Ioan. Aceeaşi tăcere o păstrează şi ceilalţi evanghelişti. Ne întristează că nu ştim absolut nimic referitor la mai bine de jumătate din viaţa lui Iisus, ce a făcut, pe unde a fost sau cum a trăit. Putem fi siguri că era un om educat. Practic, toţi copiii evrei inteligenţi erau educaţi dacă dispuneau de mijloacele materiale necesare, şi Iisus era dintr-o familie destul de înstărită. Avem dovada că ştia să citească, deoarece cunoştea în profunzime Scripturile. Mai mult, scepticismul său în legătură cu ele este dovada studiului neîntrerupt şi de la o vârstă fragedă al acestor texte. La doisprezece ani, era perfect capabil să participe la o discuţie savantă despre semnificaţia lor. Avem şi dovada că ştia să scrie, deşi nu există decât o singură referire în această privinţă. Este vorba de episodul în care i-a împiedicat pe iudeii puritani, dar ipocriţi, să o ucidă cu pietre pe femeia adulteră, scriindu-le propriile păcate pe nisip. Faptul că a izbutit un asemenea lucru anevoios şi că scrierea lui a putut fi de îndată citită şi înţeleasă demonstrează că avea un scris neobişnuit de clar şi de citeţ, pe care l-am putea compara cu cel al unui cărturar. Dar nimic din ce a scris Iisus n-a supravieţuit. Şi nici nu ştim ce altceva a citit în afară de Scripturi. Ştim însă chiar din spusele lui, consemnate şi transmise nouă, că era un om civilizat, cultivat, educat, care îşi alegea cuvintele cu multă grijă şi precizie, blândeţe, acurateţe şi tact – toate acestea fiind dovada unor ample lecturi de texte laice şi religioase. Credinţa mea este că latina şi greaca îi erau de asemenea familiare, la fel ca şi limba maternă, aramaica, şi ebraica, pe care le vorbea şi le citea ca orice iudeu cultivat, păstrător al legilor. E de bănuit că exprimarea lui poetică – un dar pe care-l avea din naştere (ca şi mama lui) – a căpătat-o din lectura permanentă a versurilor, pe care de multe ori le învăţa pe de rost. Cred că aceste lecturi includeau nu numai texte ebraice, ca de pildă Cartea lui Iov, care e plină de poezie şi cântece religioase cărora le zicem Psalmi, ci şi poeţii greci, ale căror opere circulau la vremea aceea în imperiu. Cred că Iisus putea să recite din Homer şi Euripide, poate că şi din Vergiliu. Dar aceasta e doar o ipoteză. Probabil că Iisus era în multe privinţe un autodidact. Cuvintele, conceptele pe care le folosea nu trădează niciun fel de deformaţie academică ori pecetea vreunui sistem. El respingea astfel de lucruri şi dezaproba legalismul din învăţăturile morale. Imaginaţia lui Iisus era neîntinată de sala de clasă sau de amfiteatrul prelegerilor. Fiind autodidact, n-a pus nicicând piciorul în asemenea locuri şi din această cauză n-a fost luat în serios de criticii săi, care-l considerau lipsit de educaţie. Ioan ne informează că iudeii din Templu, uimiţi de învăţăturile lui Iisus, surâdeau dispreţuitor: „Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?” (7, 15) Nu putem decât să ghicim unde găsea tânărul Iisus cărţile pe care le studia. Dar ele nu erau rare, existau scrieri de tot felul în lumea iudaică, chiar şi într-un orăşel ca Nazaretul. Mai lesne de crezut este că Iisus avea cunoştinţe bogate de agricultură şi comerţ, aşa cum rezultă limpede din felul sigur şi competent în care abordează aceste probleme practice în predicile şi pildele sale. Repertoriul imens de care dispunea era unul dintre motivele pentru care veneau să-l asculte atât de mulţi oameni, fiindcă mai toţi recunoşteau şi aprobau referirile la propriile lor ocupaţii. Presupun că aceste cunoştinţe oglindeau o experienţă reală. Când a murit Iosif, în timpul absenţei lui Iisus, gospodăria din Nazaret s-a destrămat şi Maria a plecat să stea ba cu unul, ba cu altul dintre numeroşii membri ai familiei sau clanului ei, care includeau şi o soră cu copii adulţi, numiţi uneori fraţii lui Iisus. Atunci ar fi fost natural ca Iisus, hotărât să nu preia atelierul de tâmplărie al lui Iosif, să fi plecat în lumea largă în căutare de noi experienţe, şi pe urmă, la timpul cuvenit, să continue mai eficient „lucrarea Tatălui”. N-avem cum să ştim ce-a făcut. Unii cred că a devenit esenian. Dar învăţăturile lui Iisus şi comportamentul lui sunt atât de străine tuturor lucrurilor pe care le cunoaştem din Manuscrisele de la Marea Moartă despre secta esenienilor, încât putem exclude această presupunere. Nu e plauzibil nici că a intrat într-o altă sectă, şi erau multe. Fanatismul de orice fel îi era străin. Nu purta niciunul dintre stigmatele clericului profesionist, ale călugărului sau sihastrului: era moderat, îi displăceau religiozitatea dusă la extrem şi respectarea strictă a Legii, se simţea bine şi în largul lui alături de bărbaţi şi femei de orice factură temperamentală şi se ferea de singurătate, cu excepţia momentelor de rugăciune. Era sociabil, prietenos şi căuta tot timpul noi tovarăşi, noi prieteni. Toate acestea sunt mărturia unei experienţe vaste în domenii diverse. Credinţa mea e că Iisus a trecut intenţionat de la o ocupaţie la alta nu numai ca să înveţe noi meserii, ci şi ca să cunoască tot felul de oameni. Acesta este unul dintre motivele pentru care şi-a amânat misiunea până la vârsta de treizeci de ani. Trebuie să fi lucrat în agricultură, despre care ştia o mulţime de lucruri. Cred că o perioadă a fost păstor. Oile şi îngrijirea lor ocupă un loc dominant în spusele sale, şi figura Păstorului celui Bun e atât de centrală în învăţăturile lui, încât nu pot crede decât că această îndeletnicire a ocupat un loc deosebit în experienţa lui de viaţă, dar şi în inima lui. Bărbaţii aceia simpli şi aspri care s-au înghesuit în jurul ieslei la naşterea lui l-au făcut, am putea spune, membru onorific pe viaţă al breslei păstorilor. Experienţa lui de păstor ne-ar putea ajuta să-i înţelegem dragostea pentru regiunile mai înalte, unde prefera să se retragă în momentele importante din viaţa lui, sau obiceiul de a-şi alterna convivialitatea normală cu perioade de singurătate în care să se roage. Iată, aşadar, ce ştim despre naşterea şi copilăria lui Iisus şi ce putem ghici despre viaţa lui între doisprezece şi treizeci de ani, când şi-a început preoţia şi şi-a făcut intrarea în strălucirea orbitoare a povestirilor din Evanghelii.   [1]             Toate citatele biblice din traducerea de faţă urmează Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994. (N.t.)