Omraam Aivanhov

Galvanoplastia spirituala de Omraam Aivanhov   Cap. 1 - A instrui mai întâi pe părinţi   Este posibil ca unii dintre voi să se întrebe de ce în calitatea mea de pedagog nu tratez decât foarte rar educaţia copiilor. Toţi pedagogii se ocupă de copii, iar eu nu fac excepţie. De ce? Pentru că eu gândesc că trebuie început prin instruirea părinţilor. Eu nu cred în nici o teorie pedagogică, eu cred doar în modul de a trai al părinţilor, înainte și după naşterea copiilor. Iată de ce eu nu am vrut niciodată să vorbesc prea mult asupra educaţiei copiilor. Dacă părinţii nu fac nimic pentru a se educa pe ei înşişi, cum vor face ei pentru a-și educa copiii? Se vorbeşte părinţilor de educaţia copiilor ca și cum ei ar fi într-adevăr pregătiţi pentru aceasta; din momentul în care au copii, se consideră că sunt pregătiţi. Nu, deseori ei nu sunt și ei sunt cei care mai întâi, trebuie instruiţi și învăţaţi cum să se conducă pentru a-i influența benefic pe copiii lor. Ei da, dar nu se cunoaşte programul meu, sunt criticat: „Pedagog? Pff! Dar nu este un pedagog, el nu vorbeşte niciodată despre educaţia copiilor”. Înseamnă că nu s-a înţeles încă punctul meu de vedere. Atât timp cât părinţii nu sunt pregătiţi, li se pot da cele mai bune explicaţii pedagogice, aceasta nu va servi la nimic și chiar vrând să aplice noţiuni pe care nu le-au înţeles, ei vor face mult rău copiilor lor. Câţi oameni care vor să aibă copii se preocupă de a şti dacă ei îndeplinesc într-adevăr condiţiile pentru aceasta: dacă au o sănătate bună și mijloacele materiale pentru a-i creste și mai ales dacă posedă calităţile necesare astfel încât să fie pentru aceşti copii un exemplu, o securitate, un ajutor în toate circumstanţele vieţii. Ei aduc pe lume copii și aceşti copii vor creste singuri, lăsaţi de capul lor, ei se vor descurca cum vor putea și într-o zi vor avea ei înşişi copii, dar în condiţii tot atât de deplorabile ca și părinţii lor . Sunt totdeauna mirat să văd atâţia tineri băieţi și fete care doresc să se însoare fără a se gândi să se pregătească pentru viitorul lor rol de tată și de mamă. Când întâlnim anumite tinere femei însărcinate, într-adevăr ne întrebam: un copil care poarta alt copil! Se vede pe fața lor, un copil. Atunci, ce rezultate aşteptaţi? Este preferabil să nu aveţi copii atât timp cât nu sunteţi pregătiţi, vă asigur, o veţi plăti foarte scump. Veţi spune: „A ne pregăti. Dar cum să ne pregătim?” A se pregăti, înseamnă a avea gânduri, sentimente, o atitudine care vor atrage în familie fiinţe excepţionale. Da, Ştiinţa iniţiatică ne învaţă ca nu întâmplător un copil sau altul se naşte într-o familie: conştient sau inconştient- și cel mai adesea inconştient - sunt părinţii cei care l-au atras. De aceea părinţii trebuie să cheme în mod conştient genii, divinităţi. Pentru ca ei pot să-și aleagă copiii lor: iată ceea ce majoritatea nu cunoaşte. Trebuie deci totul revăzut încă de la început, iar începutul înseamnă concepţia copiilor. Părinţii nu se gândesc ca trebuie să se pregătească luni, ani de zile înainte, ca pentru un act sacru. Foarte des, într-o seară de chefuri, după ce au mâncat prea mult și au băut prea mult alcool, ei concep un copil! Iată momentul pe care ei îl aleg, dacă încă se poate spune ca l-au „ales” ! Ei puteau decide să aştepte un moment de pace, de luciditate, un moment în care domnea între ei o mare armonie. Dar nu, ei aşteaptă să fie excitați de alcool și să nu mai ştie unde se află. În această stare magnifică ei concep un copil! Dar ce fel de elemente credeţi voi ca ei introduc în el? Un copil care vine pe lume, încărcat cu asemenea elemente, nu poate fi decât prima victimă a propriilor săi părinţi. Atunci, pe cine trebuie oare să educăm? Eu, vă spun că nu pe copii, ci pe părinţi. Dacă acasă, părinţii nu încetează să dea copiilor lor spectacolul disputelor lor, al minciunilor lor, al nesincerității lor, cum pot ei să-și imagineze că-i vor educa? S-a remarcat că un bebeluș se poate îmbolnăvi și să manifeste tulburări nervoase ca urmare a disputelor între părinţii săi: chiar dacă el nu a asistat, aceste certuri creează în jurul lui o atmosferă de dizarmonie pe care o resimte, deoarece este încă foarte legat de părinţii săi. Bebeluşul nu este conştient, dar în schimb este foarte receptiv, corpul sau eteric este cel care primeşte șocurile. Părinţii trebuie să ia cunoştinţă de responsabilităţile lor. Ei nu au dreptul să invite spirite să se încarneze, dacă ei sunt incapabili de a se ridica la înălţimea sarcinii lor. Văd unii dintre ei conducându-se într-un mod de-a dreptul de necrezut, încât nu mă pot împiedica să-i întreb: „Dar în fine, oare voi îi iubiţi pe copiii voştri?” Ei sunt indignaţi: „Cum? Dacă noi nu ne iubim copiii! Dar evident, noi îi iubim!” Ei bine, eu nu o cred, deoarece dacă i-aţi fi iubit, v-aţi fi schimbat atitudinea, aţi fi început să vă corectaţi în voi anumite slăbiciuni care se reflectă foarte negativ asupra lor. Voi nu faceţi nici un efort, asta este iubirea voastră? Eu ştiu că viitorul Fraternităţii se află în copii, dar eu mă ocup de părinţi: eu vreau să-i fac să înţeleagă că nu trebuie să aducă copii pe lume doar pentru a da curs unui instinct atavic de procreere. Acest instinct există, bineînţeles, dar el trebuie să fie înţeles într-o manieră mai spirituală: trebuie ca gândirea, sufletul spiritul să participe la acest act, pentru ca, copilul să fie legat la o lume superioară. În majoritatea cazurilor, oamenii se mulţumesc cu bestialitatea: ei mănâncă, ei beau, ei procreează ca animalele, nu există nimic spiritual în actele lor. Iubirea, aceasta nu are nici o importanță, plăcerea este cea care contează, iar această plăcere de câteva minute o vor plăti după aceea pe timpul unei întregi vieţi și îi vor face să plătească și pe copiii lor. Voi vreţi ca eu sa mă ocup de copii? Ei nu, de voi mă voi ocupa întâi și Ocupându-mă de voi, în mod indirect mă voi ocupa de copiii pe care îi aveţi și de cei pe care îi veţi avea.   Cap. 2 - O educaţie care începe înainte de naştere   Atunci când vor un copil, majoritatea oamenilor îşi imaginează că puterile lor se limitează la a face fizic tot ceea ce trebuie pentru aceasta; tot restul, constituţia copilului, caracterul său, facultăţile sale, calităţile sale, defectele sale depind de hazard, sau de voinţa unui Dumnezeu, despre care nu au o idee prea precisă. Cum ei au auzit totuşi vorbindu-se de legile eredităţii, ei ştiu că acest copil va semăna fizic și moral cu părinţii săi, bunicii săi, cu un unchi sau cu o mătuşă. Dar ei nu se gândesc că pot sa facă și altceva pentru a favoriza sau împiedica aceasta asemănare, nici, într-un mod general, să aleagă ce va fi acest copil. Ei bine, aici ei se înşeală, părinţii pot să acţioneze asupra copilului care va veni să se încarneze în familia lor. Dar înaintea concepţiei deja, părinţii trebuie să se pregătească pentru a putea atrage un spirit sublim, pentru ca o entitate superioară nu poate accepta să vină să se încarneze decât la fiinţe care au ajuns deja la un anumit grad de puritate și de stăpânire. Ceea ce este important pentru o astfel de entitate, nu este de a intra într-o familie bogată și glorioasă; ea preferă uneori chiar familii modeste unde ea nu riscă să fie tentată de facilitate, dar ea are nevoie să primească, de la aceşti părinţi la care ea va coborî să se încarneze, o ereditate care nu va împiedica munca spirituală pentru care ea a decis să vină pe Pământ. Foarte putini bărbaţi și femei prezintă calităţile necesare pentru incarnarea marilor spirite și de aceea Pământul este populat de atâţia oameni obişnuiţi, de bolnavi și de criminali, în loc să fie populat de divinităţi. Învăţământul Fraternităţii Albe Universale învaţă deci pe bărbaţi și pe femei în ce stare de spirit, în ce puritate ei trebuie să se pregătească pentru a concepe un copil, alegând chiar momentul acestei concepţii după cele mai bune influențe planetare. Cum au putut oamenii să coboare atât de jos pentru a lăsa hazardului un eveniment atât de important: concepţia unui copil? Aici trebuie cerut ajutorul Cerului, prezența Îngerilor pentru a putea să atrageţi un spirit puternic, luminos care va fi binefăcător al umanităţii. Ei nu, se cere ajutorul alcoolului sau a mai ştiu eu ce și deseori chiar, în acest moment bărbatul se poartă ca un animal: el se poartă violent cu soţia sa care începe atunci sa nutrească față de el sentimente de dispreţ, de dezgust, de răzbunare. cum să ne mirăm apoi că un monstru apare? Dar să vedem mai detaliat această problemă a concepţiei. Pentru ca un copil să vină pe lume, trebuie ca tatăl sa-i dea germenul mamei, iar mama să aducă acest germen la maturitate. Se poate deci spune ca tatăl este creator, iar mama formatoare. Acest germen pe care îl da tatăl este un rezumat, o condensare a propriei sale chintesenţe. Tot ceea ce el a trăit, tot ceea ce el trăieşte, se exprimă aici, în germen. Deci, după modul său de a trai, tatăl dă un germen de o mai bună sau mai puţin bună calitate. V-am explicat deseori cum modul nostru de viaţă se înscrie, se înregistrează în noi, în cromozomii celulelor noastre. Fiecare celulă posedă o memorie. Nu serveşte la nimic să jucaţi comedie în fața altora arătându-vă onești, gentili, caritabili: ceea ce gândiţi, ceea ce simţiţi în forul vostru interior este ceea ce se înregistrează și se transmite prin moştenire din generaţie în generaţie. Iar dacă sunt boli, vicii care s-au înregistrat, odată transmise, mergeţi să căutaţi profesori, scoli și medici pentru a vindeca copilul! Nimic nu mai este de făcut, este prea târziu. Totul se transmite, iar dacă aceasta nu se manifestă la primul copil, se va manifesta la al doilea sau al treilea. Trebuie să înţelegeţi că natura este fidelă și veridică. Este deci o eroare de a crede ca ceea ce bărbatul dă femeii în momentul concepţiei este întotdeauna de aceeaşi natură. Dacă un bărbat nu a lucrat niciodată asupra lui însuşi pentru a se înnobila și a se purifica, el va da mamei germenul unei fiinţe foarte ordinare sau chiar al unui criminal. Să luăm un exemplu; nu-l veţi găsi poate prea poetic, dar cel puţin este clar. Funcțiunea unui robinet este de a da apă, iar această apă poate fi murdară sau cristalină. Cel care întreţine în mod continuu în el gânduri rele, sentimente rele, nu poate răspândi decât apă murdară, pe când cel care nu încetează să lucreze decât pentru bine, pentru lumină, distribuie apă cristalină, însuflețitoare. Da, nu fiţi miraţi: germenul pe care bărbatul îl da femeii în momentul concepţiei este funcţie de gradul său de evoluţie. La fel cum sămânţa plantată în pământ poartă în ea proiectul a ceea ce va fi arborele sau floarea, germenul pe care tatăl îl dă mamei poartă deci deja în el proiectul a ceea ce va fi copilul, facultăţile sale, darurile sale sau, din contra, lacunele sale, tarele sale. Pe când mama, pe timpul celor nouă luni de gestație, ea aduce materialele care vor servi realizării acestui proiect și aici la fel va pot revela lucruri extrem de importante și interesante. Pe timpul celor nouă luni de gestație, mama nu lucrează doar pentru formarea corpului fizic al copilului; fără ştirea ei, ea lucrează asupra germenului pe care bărbatul i l-a dat creând condiţii favorabile sau defavorabile dezvoltării diferitelor caracteristici conţinute în acest germen. Și cum lucrează ea? Si ea la fel, supraveghindu-și gândurile, sentimentele, viaţa pe care o duce. Este ceea ce eu am numit galvanoplastie spirituală. Voi începe prin a vă descrie procesul chimic al galvanoplastiei spirituale care, în aplicațiile sale spirituale, poate antrena consecinţe de cea mai mare importantă pentru întreaga umanitate. Se introduc doi electrozi într-o cuvă umplută cu o soluţie de sare metalica - aceasta poate fi din aur, din argint, din cupru. Anodul, polul pozitiv, este o placa din acelaşi metal ca și cel al sării dizolvate în cuva. Catodul, polul negativ, este un tipar în gutaperca acoperit de plombagina și reprezentând o figură, o monedă, o medalie. Cu ajutorul unui fir metalic, se leagă cei doi electrozi la cei doi poli ai unei baterii și se da drumul la curent: metalul conţinut în baie se depune atunci pe catod, pe când anodul, descompunându-se, regenerează lichidul soluției. Putin câte puţin tiparul se acoperă cu metalul soluției și se obţine, în funcţie de ceea ce se dorea, o imagine acoperită cu aur, argint sau cupru. Dacă voi observaţi natura, veţi constata că acest fenomen al galvanoplastiei exista pretutindeni. De exemplu, în spaţiu, planeta noastră, Pământul, care primeşte numeroase influente ale altor corpuri cereşti, reprezintă polul negativ, catodul, principiul feminin; iar cerul, adică soarele și astrele, reprezintă polul pozitiv, anodul, principiul masculin. Între Pământ și Soare (sau alt astru), se fac schimburi, deoarece există între ei o permanentă circulaţie. Aceşti doi poli sunt scufundaţi într-o soluţie cosmică: eterul, fluidul universal care spală și înveleşte toate corpurile cereşti. În fine, bateria, gratie căreia se declanşează circulaţia, este Dumnezeu la care cei doi poli sunt legaţi. Atunci, sa presupunem că la catod, Pământul, se plasează un tipar, un grăunţe de exemplu; acest grăunte se găseşte deci scufundat în soluţia cosmică, iar când trece curentul emanat de la Dumnezeu, el provoacă fenomenul galvanoplastiei: materiile conţinute în soluţie încep să se depună la catod, pe grăunţe, iar anodul (soarele sau alt astru), regenerează soluţia pe măsura ce grăuntele creste. Fiecare grăunţe plantat în pământ atrage deci din eterul în care el se scaldă toate elementele care corespund naturii sale. Aceste elemente se depun pe grăunte și astfel el se dezvoltă după elementele pe care le-a atras. Acest fenomen al galvanoplastiei se regăseşte în femeia însărcinată, deoarece ea, la fel, poartă în ea grăuntele, electrozii și soluţia. Grăuntele, este germenul viu pe care tatăl l-a depus în uterul ei, catodul; acest germen este o imagine: câteodată a unui beţiv, a unui criminal sau a unei fiinţe cu totul și cu totul obişnuite, alteori a unui geniu, a unui sfânt. De îndată ce femeia este însărcinată, un curent circulă între creierul său (anod) și germen. Creierul este într-adevăr legat la baterie: Sursa de energie cosmică Dumnezeu, de la care primeşte curentul, iar acest curent circulă după aceea de la creier la embrion. În fine, soluţia este sângele mamei în care sunt scăldaţi anodul (creierul) și catodul (uterul), deoarece sângele scaldă în mod egal toate organele și toate celulele; în el sunt dizolvate toate materiile: aur, argint, cupru etc. Anodul, capul, furnizează deci metalul (gândurile) care va regenera sângele. Germenul poate fi magnific, dar dacă mama pune în capul său gânduri de plumb (simbolic), ea să nu fie mirată dacă, mai târziu, copilul sau se va naşte învelit în plumb, adică de o natură vicioasă, pesimistă, bolnăvicioasă. Trebuie sa înţelegeţi că germenul nu este decât tiparul și admiţând chiar că acest tipar reprezintă o fată magnifică, dacă el este după aceea reprodus într-un metal urât, medalia pierde din valoare. Să presupunem că o mamă cunoscând legile galvanoplastiei decide să le utilizeze pentru a aduce copilul său pe lume. De îndată ce a primit germenul în uterul său (catodul), ea pune în capul său (anodul), o lamă de aur, adică gânduri și sentimente dintre cele mai elevate. Circulaţia se stabileşte, iar sângele care parcurge corpul aduce germenului acest metal superior. Copilul creste, învelit în aceste vesminte de aur, iar când se naşte este robust, frumos, nobil, capabil de a învinge dificultăţile, bolile și toate influentele rele. Majoritatea mamelor nu-și dau seama de influenta stărilor lor interioare asupra copilului pe care-l poarta; după ce el se va naşte ele vor începe să se ocupe de el, ele îi vor da educatori, profesori, etc. Nu, după ce copilul se naşte este deja prea târziu, el este deja determinat! Nici un pedagog, nici un profesor nu poate transforma un copil când elementele pe care le-a primit în interiorul mamei sale sunt de o calitate inferioară. Un învățător, un profesor pot să facă mult, dar doar pentru instruirea copilului. Ei nu pot să schimbe natura lui profundă. Dacă natura profundă a copilului este defectuoasă, i se pot da cei mai buni educatori, el nu se va schimba. Oricare ar fi tratamentul pe care îl faceţi asupra plumbului, el rămâne plumb; puteţi să-l polizați, să-l lustruiți, să-l tăiaţi pentru a-l face sa strălucească, în câteva minute după aceea el se întunecă din nou, deoarece este plumb. Trebuie să faceţi un copil din aur și nu din plumb. Deoarece chiar dacă el trebuie să trăiască în cele mai rele condiţii, un astfel de copil va rămâne incoruptibil, pentru că esenţa sa este pură. Înţelegeţi acum care este importanta pentru femeie de a plasa în capul său gânduri luminoase. Gratie acestor gânduri, germenul care creste în ea va absorbi în fiecare zi aceste materii pure și preţioase și astfel ea va da într-o zi un artist remarcabil, un savant luminat, un sfânt, un mesager al lui Dumnezeu. Mama poate face mari miracole deoarece ea posedă cheia forţelor vieţii. Mama mea mi-a povestit că atunci când ea m-a conceput și mai târziu când ea m-a purtat, ea a făcut-o cu gândul de a mă consacra lui Dumnezeu. Se pare chiar că preotul care m-a botezat era atât de fericit în acea zi încât s-a îmbătat pentru prima dată în viaţă (de obicei el nu bea niciodată). El a spus apoi ca dacă s-a îmbătat, se pare într-adevăr că din cauză că aș fi fost un copil diferit de alţii și a făcut o profeție referitor la mine, dar nu sunt obligat să v-o spun. După aceea, crescând, am devenit un mic şnapan: v-am povestit cum furam mere de la un vecin și aprindeam focuri în hambare. Dar aceasta nu a durat mult timp, deoarece germenii depuși în profunzime sunt cei care rămân, celelalte nu sunt decât moduri de a fi superficiale care nu durează. Dar nu vreau să spun că, deoarece mama mea m-a consacrat lui Dumnezeu, sunt o fiinţă extraordinară. Se pot consacra copiii în serviciul lui Dumnezeu, dar nu se ştie în ce grad se vor situa ei în ierarhia servitorilor. Mamele nu o ştiu în mod sigur și eu nu cred ca mama mea a ştiut-o. Deci, faptul că ea m-a consacrat cerului nu vrea să spună nimic asupra elevației mele personale. Mulţi creştini au fost consacraţi de mama lor, dar ei rămân în bisericile lor fără a avansa mult. Ceea ce este sigur doar, este ca părinţii lor au cerut ca în ei să existe o mica scânteie. Iar dacă se suflă asupra acestei scântei, ea poate deveni un foc intens, dar o scânteie nu este nimic dacă voi n-o alimentaţi. Pentru ca ea sa crească, nu trebuie să încetaţi să-i aduceţi lemne, simbolic și să suflaţi deasupra. Este un fapt foarte cunoscut că, pe timpul sarcinii, multe femei sunt pradă unor dorinţe bizare, unor impulsuri necontrolate pe care ele nu le-au resimţit niciodată până atunci; dar ceea ce nu se cunoaște, este cauza acestor fenomene iar eu o sa v-o spun. Femeia însărcinată este deseori vizitată de entităţi răufăcătoare care doresc să ia parte mai târziu la viaţa copilului. Ele împing deci mama să se conducă într-un asemenea mod încât galvanoplastia să se producă în ea în cea mai mare dezordine, ceea ce va permite mai târziu acestor entităţi să intre la acest copil, să vină și să plece din sufletul său și să se hrănească prin el. Este posibil să vă daţi seama foarte repede. În general, toţi copiii care se apropie de mine mă iubesc mult, dar s-a întâmplat de trei sau de patru ori ca unii dintre ei să fugă de mine și nimeni nu înţelegea motivul. Dar eu înţelegeam, pentru că toate aceste fenomene ale vieţii sunt foarte clare pentru mine. Părinţii erau adânc mâhniţi, nefericiţi iar eu eram obligat să-i explic mamei: „iată, pe timpul gestaţiei, în mod sigur v-aţi permis anumite lucruri și aţi atras entităţi care nu cereau decât să rămână lângă copil, pentru a profita de el. Aceste entităţi sunt aici, aşteptând momentul favorabil pentru a se manifesta. Dar ele simt în mine un inamic, deoarece ele ştiu ca dacă acest copil întra sub influenta mea, eu le voi alunga: prin atitudinea mea, prin voinţa mea, prin emanaţiile mele, prin tot ceea ce eu dau copilului, ele vor fi expulzate. (De altfel, eu nu fac decât aceasta, eu înlocuiesc anumite entităţi prin altele, aceasta este plăcerea mea... Și eu la fel, vedeţi voi, am plăcerile mele!) Si atunci aceste entităţi încearcă să îndepărteze copilul vostru de prezenta mea”. Dar eu, eu nu mă dau bătut și cum îi iubesc mult pe părinţi, mă decid să-i ajut: fac o muncă specială și puţin timp după aceea, acelaşi copil care fugea de mine, se precipită spre mine pentru a mă îmbrăţisa. S-a întâmplat chiar uneori sub ochii voştri, nu-i aşa? Pe tot timpul gestaţiei, mama trebuie sa vegheze să-și ferească copilul. În mod conştient, prin gândire, ea trebuie să creeze în jurul lui o atmosferă de puritate și de lumină pentru a-l pune la adăpost de atacurile entităţilor răufăcătoare, dar si, pentru a putea lucra în colaborare cu sufletul care se va încarna. Deoarece contrar la ceea ce gândesc unii, nu pe timpul gestaţiei sufletul întra în corpul copilului. Este adevărat că în uterul mamei, copilul trăieşte, inima sa bate, el se hrăneşte, dar sufletul său nu a pătruns încă în corpul său, el nu întra în el decât în momentul naşterii, odată cu prima sa respiraţie. Până atunci, el stă în apropierea mamei și lucrează în colaborare cu ea la construcţia diferitelor sale corpuri (fizic, astral, mental...). În general mama nu-și dă seama de această muncă, deoarece ea nu este destul de sensibilă, nici luminată. Dar ea, chiar dacă nu poate vedea acest suflet, ea poate cel puţin să-i vorbească, să-i adreseze rugăciuni, spunându-i: „Iată, îţi voi da cele mai bune materiale, te voi ajuta, dar încearcă și tu, să aduci cutare sau cutare calităţi pentru ca, copilul să fie un artist, un filozof, un savant sau un sfânt”. În momentul în care mama pronunţă cu toată iubirea sa aceste cuvinte care sunt puternice, care sunt magice, ea emană deja anumite particule, iar spiritul copilului care trebuie să se încarneze le ia ca materiale pentru a-și construi diferitele corpuri. Copilul, el însuşi nu posedă nimic, el primeşte toate materialele de la mama sa. De aceea, dându-i-le, ea trebuie sa fie foarte conştientă și prin gândurile și sentimentele sale, să nu-i dea decât particulele cele mai luminoase, cele mai pure. Toate aceste fenomene ale lumii invizibile sunt necunoscute de majoritatea oamenilor. Dar este tocmai rolul Învăţământului, de a va face sensibili la toată această lume subtilă, impalpabilă, dar reală, mai reală decât realitatea însăşi. Gratie lui veţi deveni mai conştienţi, mai atenţi la toţi curenţii care vă influenţează, la toate prezentele care vă înconjoară. Aceasta conştiinţă este cea care vă face capabili să lucraţi pentru bine. Bărbaţii și femeile nu trebuie niciodată să uite că, copiii pe care îi vor avea într-o zi vor reflecta într-un mod sau altul, propriul lor mod de a gândi și de a trăi. Deoarece tot ceea ce se petrece în capul sau inima omului se realizează mai devreme sau mai târziu; fiecare din gândurile sale, fiecare din dorinţele sale, în momentul în care apar în el sunt vii, iar copilul care vine exista deja în capul sau inima tatălui sau mamei. Deci, dacă crescând copilul vostru devine un înger care va ajută, este pentru că el era o idee magnifică pe care aţi conservat-o în voi pe timp de ani de zile, o idee care s-a încarnat acum în copilul vostru și care, prin el, continuă să vă ajute. Dar dacă acest copil nu va provoca decât necazuri, să ştiţi că este încarnarea unei idei criminale pe care la fel, aţi alimentat-o. Un copil care se naşte, nu se naşte din nimic, iar dacă voi mă întrebaţi pentru ce motiv copilul vostru s-a născut, vă voi răspunde „pentru ca voi să ştiţi ceea ce aveţi în capul vostru”. Astfel bărbaţii și femeile învaţă să se cunoască: prin copiii lor.

Centrii si corpuri subtile de Omraam Aivanhov aura, plexul solar, centrul Hara, chakrele   Cap. 1 Evoluţia umană şi dezvoltarea organelor spirituale   Posedăm un corp fizic care e compus din organe. Chiar şi copiii ştiu asta: întrebaţi-i unde le sunt ochii, ei vă vor arăta; şi gura, urechile, nasul, picioarele vi le vor arăta, de asemenea. Mai târziu, la şcoală, ei vor învăţa că omul are cinci simţuri (vederea, mirosul, auzul, gustul şi simţul tactil), având fiecare funcţii bine determinate: funcţiile senzaţiilor tactile nu sunt cele ale gustului sau ale vederii, etc. Toate raporturile omului cu lumea sunt bazate pe cele cinci simţuri, de aceea el încearcă să profite la maxim de posibilităţile lor şi, de asemenea, să-şi multiplice senzaţiile pe care le furnizează ochii, urechile, pielea, etc... Printre senzaţii, unele sunt mai mult sau mai puţin necesare şi mai mult sau mai puţin intense. De exemplu, gustul: cine ar nega bogăţia, varietatea senzaţiilor produse de gust, mai ales la o masă suculentă? Sau simţul tactil... Când un bărbat şi o femeie se mângâie, ei simt senzaţii de o mare intensitate; se spune că plăcerea sexuală dă cele mai puternice senzaţii, ceea ce este destul de îndoielnic. În general, da, e adevărat, dar nu pentru toată lumea: anumiţi artişti, înzestraţi cu o mare sensibilitate a vederii sau auzului, trăiesc cele mai puternice impresii graţie culorilor şi sunetelor, mai intense decât cele din cazul actului sexual, care adesea îi lasă indiferenţi şi reci.  Majoritatea oamenilor nu e încă aşa de evoluată, putem spune că simţul tactil (în care includem şi sexualitatea) şi gustul sunt, pe moment, cele două simţuri care guvernează lumea. Vederea, auzul şi mirosul ocupă un loc secundar; sunt oameni pe care parfumurile, sunetele şi culorile îi lasă indiferenţi, cu excepţia cazului când este în joc interesul lor, ca în cazul animalelor, unde mirosul, auzul şi văzul sunt extraordinar de dezvoltate, pentru că au nevoie de aceste simţuri pentru a se proteja şi a-şi căuta hrana. Vă vorbesc de lucruri pe care le ştiţi, dar o fac pentru a vă atrage atenţia asupra concluziilor la care, sigur, nu aţi ajuns. De milenii oamenii exersează cum să-şi multiplice, cum să-şi amplifice senzaţiile şi percepţiile celor cinci simţuri, şi acest joc pe claviatura celor cinci simţuri îl numesc cultură şi civilizaţie. Ei bine, e puţin cam sărăcăcios acest fel de a vedea lucrurile. Oricare ar fi gradul de fineţe pe care l-ar putea atinge, cele cinci simţuri rămân oricum limitate, pentru că aparţin lumii fizice şi nu explorează decât planul fizic. Natura a prevăzut şi alte clape pe claviatură... da, un al şaselea, al şaptelea simţ, de o altă intensitate, de o altă putere. Numai că, pe moment, oamenii s-au limitat la cele cinci simţuri, nu vor să recunoască că sunt şi alte domenii de explorat, de văzut, de atins, de respirat. Nu este deci de mirare că nu pot avea noi senzaţii, mai extinse, mai bogate, mai subtile. Cum se poate explica faptul că, fără a-şi hrăni în nici un fel cele cinci simţuri, anumite fiinţe au percepţii care le duc până la extaz: o lărgire a conştiinţei, o impresie de plenitudine, de grandoare şi imensitate? Oamenii trebuie să înţeleagă că, necăutând decât acumularea şi amplificarea senzaţiilor fizice, vor avea mari decepţii, deoarece senzaţiile acestea sunt limitate. De ce? Pentru că fiecare organ este specializat: el îndeplineşte o funcţie determinată şi nu procură decât senzaţii ce corespund naturii sale. Pentru a simţi noi senzaţii, trebuie să ne adresăm altor organe, pe care le posedăm. Observaţi oamenii: ei au posibilitatea de a vedea totul, de a gusta şi atinge totul, de a cumpăra totul, şi totuşi le lipseşte ceva. De ce? Pentru că ei nu ştiu că, pentru a cunoaşte plenitudinea, a descoperi senzaţii de o putere şi bogăţie într-adevăr excepţionale, trebuie să începă prin a nu mai conta exclusiv pe cele cinci simţuri. În acest domeniu orientalii sunt capabili de a face experienţe absolut de neconceput pentru occidentali. În India sau în Tibet, de exemplu, anumiţi yoghini locuiesc în găuri scobite în pământ. În această obscuritate, în linişte absolută, nu există nici un fel de hrană pentru cele cinci simţuri, pe care yoghinul reuşeşte să le amorţească prin meditaţie. Iar când simţurile se opresc din funcţiune, ele nu mai absorb energia psihică destinată centrilor subtili: atunci, aceştia se trezesc şi yoghinul începe să vadă, să audă şi să simtă, să atingă elementele fluidice din regiunile superioare. Iată deci scopul pentru care aceste fiinţe excepţionale încearcă, unii timp de ani de zile, să-şi suprime senzaţiile vizuale, auditive, olfactive, etc... oprind orice mişcare. Rămâne doar gândirea; în continuare, ei îşi opresc până şi gândirea, pentru a trăi în comunitate totală cu Divinitatea. Dumnezeu a depus în sufletul uman posibilităţi pe care o existenţă întoarsă prea mult spre exterior le împiedică a se trezi. De altfel, ce faceţi atunci când meditaţi? Închideţi ochii pentru a vă putea întoarce atenţia spre interior... Dar aş dori să aduc o precizare la acest subiect. Când meditaţi, nu rămâneţi prea mult timp cu ochii închişi; altfel, de vreme ce nu sunteţi încă yoghini hinduşi, riscaţi să adormiţi. Deschideţi din când în când ochii, fără a vă lăsa atenţia distrasă de ceea ce vă înconjoară, închideţi-i, apoi deschideţi-i din nou... Bineînţeles, pentru a medita se recomandă în general de a închide ochii, pentru că aceasta ajută la izolare şi concentrare. Dar dacă îi închidem prea mult timp, adormim... Ce se petrece: deschizând ochii, ne trezim, iar închizându-i, ne pregătim să dormim. Este un proces înregistrat în creier de milioane de ani, iar natura, care este fidelă şi veridică, spune: „Aţi închis ochii? Înseamnă că doriţi să dormiţi. Foarte bine, vom aranja asta!” Şi iată-vă, scufundat într-o... „meditaţie” profundă! Dimpotrivă, când deschideţi ochii, este semnalul de trezire: totul se pune în mişcare, începe să funcţioneze, creierul, braţele, picioarele... Da, o mică mişcare, o nimica toată - deschiderea ochilor - declanşează o lume întreagă! Această problemă, a închiderii şi deschiderii ochilor, este foarte importantă. Vi se spune uneori: „Dar deschideţi ochii!” E un fel de a vorbi, pentru că ochii voştri sunt deschişi; atunci, despre care ochi este vorba? Ei bine, despre alţi ochi care sunt mai lucizi, care au o vedere mult mai profundă, mai spirituală. Ochii corpului vostru sunt deschişi, într-adevăr, dar mai aveţi şi alţi ochi, iar aceştia sunt închişi. Totuşi uneori, observăm că ei există, şi că se pot deschide. Uneori, pentru a putea deschide aceşti ochi spirituali, care văd aspecte mai subtile ale realităţii, trebuie închişi ochii fizici. Alteori, dimpotrivă: închizând ochii fizici îi închidem pe cei spirituali şi deschizând ochii fizici îi deschidem pe cei spirituali. Vedeţi, sunt nuanţe foarte subtile. Încet-încet, veţi reuşi să distingeţi toate acestea şi să vă serviţi de ele în viaţa cotidiană.   Occidentali au dus la perfecţiune viaţa celor cinci simţuri. Ei îşi imaginează că în acest fel vor cunoaşte totul... şi vor fi fericiţi. Ei cunosc destule lucruri, e adevărat, încearcă multe senzaţii, dar cele cinci simţuri devorează toată energia lor psihică şi nu le rămâne nimic pentru partea spirituală. În occident, oamenii trăiesc prea mult senzaţiile fizice şi nu mai au energie pentru a o concentra spre alte facultăţi, care se pot trezi. Prea multe senzaţii! „Trăim”... desigur că trăim; dar e o viaţă care ascunde adevărata viaţă. Trebuie să înţelegeţi aceasta, şi să vă decideţi să eliminaţi multe senzaţii care împiedică o reală percepţie a lucrurilor. La ora actuală, folosirea drogurilor se extinde tot mai mult... Din cauza dorinţei de a scăpa din insipida viaţă cotidiană, din ce în ce mai mulţi oameni caută evadarea în opiu, haşiş, marijuana, cocaină, heroină... Toţi acei care folosesc aceste droguri obţin anumite senzaţii de clarvedere, de claraudiţie, etc... care le pot da iluzia de a atinge stări de conştiinţă superioare. Dar se înşeală, şi în timp îşi pierd chiar şi propriile facultăţi intelectuale şi îşi ruinează sănătatea. Aceste droguri, deşi sunt utilizate de secole în Orient sau în America de Sud, sunt foarte nocive pentru sistemul nervos. Hinduşii şi Tibetanii au o înaltă cunoaştere a ierburilor, e o ştiinţă care se transmite de milenii. Unele, se pare, permit când sunt mâncate a trăi săptămâni fără hrană; altele, de a rămâne zi şi noapte în zăpezile Himalaiei fără a suferi de frig. Acestea mi s-au spus; nu le-am verificat, dar e posibil. Eu cred în puterea ierburilor. Există, de asemenea, preparate foarte puternice graţie cărora putem să ne provocăm viziuni şi dedublare. Citim, în anumite cărţi, că în Evul Mediu se cunoşteau pomade, unguente, cu care vrăjitoarele îşi ungeau corpul pentru a merge la Sabat. În realitate, ele nu mergeau nicăieri cu corpul fizic, ci cu corpul astral. Anumiţi medici au verificat realitatea acestor fenomene. Ei au adaptat reţetele, care sunt dificil de reconstituit exact, pentru că nimic nu era spus clar, şi le-au experimentat. În toate aceste unguente se introduceau substanţe excitante, care provoacă dedublarea. Dar să lăsăm această problemă. V-am spus aceste lucruri numai pentru a vă arăta că există produse extrem de puternice care vă dau acces la planurile mai subtile decât cel fizic, dar aceste produse sunt adesea foarte nocive. De aceea vă sfătuiesc să nu vă serviţi niciodată de ele. Cea mai bună soluţie este de a căuta toate aceste senzaţii de plenitudine, libertate, bucurie, dilatare prin mijloace spirituale. Iată, este aici drumul regal. Adevăraţii discipoli nu contează pe nimic din exterior, ei ştiu că Dumnezeu a depus toate comorile şi toată bogăţiile, toate produsele tuturor laboratoarelor şi farmaciilor în ei înşişi, e suficient să le caute şi să le folosească. Ar fi păcat pentru voi, după ce aţi stat zece, douăzeci de ani într-o şcoală iniţiatică, să nu fi învăţat să puneţi în valoare bogăţiile pe care le posedaţi.   Fiecare organ de simţ ne procură o parte din cunoaşterea lumii şi e interesant de ştiut cum sunt aceste simţuri ierarhizate. Simţul tactil e specializat în ceea ce este solid, nu atingem nici ceea ce este gazos, nici ceea ce este eteric, un pic lichidele, dar mai ales solidele. Gustul e specializat pentru lichide. Veţi spune: „Ba nu, când pun o bomboană în gură, ea e solidă, şi am totuşi o senzaţie de dulce.”.. Ah! Vă voi răspunde că n-aţi studiat bine problema: gustul nu funcţionează decât cu o condiţie, ca ceea ce puneţi în gură să aibe posibilitatea de a deveni lichid graţie salivei. Să luăm acum mirosul. Este un simţ care percepe mirosurile, adică emanaţiile gazoase. Nasul are încă raporturi cu materia, dar cu o materie mai subtilă ale cărei particule plutesc în aer. Mai departe, în cazul auzului, nu mai e vorba de particule materiale, ci numai de unde, vibraţii. Şi la fel este pentru văz. Cu vederea suntem aproape de lumea eterică. Deci, vedeţi, cele cinci simţuri sunt ierarhizate, de la cel mai grosier la cel mai subtil. Dar dacă vrem acum să pătrundem în lumea astrală, nu ne mai putem folosi de cele cinci simţuri. Ne trebuie un alt simţ, care să fie adaptat, adică capabil de a percepe o materie şi mai subtilă. Toţi aceia care nu au dezvoltat acest al şaselea simţ nu pot şti că există o altă materie, o altă regiune, ei nu bănuie că universul e parcurs de alte vibraţii, care ne pot provoca senzaţii mai vaste şi intense. Pentru a atinge un obiect, trebuie să te afli lângă el. Pentru a-l gusta, de asemenea. Pentru a respira un parfum, putem fi, deja, la o anumită distanţă. Pentru a capta un sunet, distanţa poate fi puţin mai mare... Şi pentru vedere, şi mai mare, pentru că ochii sunt astfel alcătuiţi încât ne permit să primim informaţii şi instrucţiuni de foarte departe. Vedeţi din nou cum natura a stabilit foarte inteligent această ierarhie între cele cinci simţuri. Dar ea nu s-a oprit aici, şi acum alte simţuri trebuie să ne pună în contact cu regiuni mai vaste şi mai îndepărtate. Cât timp fiinţa umană nu şi-a dezvoltat organele care pot să o pună în contact cu regiuni şi entităţi mult mai elevate, ea nu va cunoaşte mare lucru. Ea va scrie, va vorbi, va explica, va critica, va judeca, dar se va înşela tot timpul, pentru că nu cunoaşte decât o parte a realităţii. Dacă vrea să cunoască întreaga realitate, trebuie să exerseze, să trezească în ea alte facultăţi pe care le poseda şi înainte, dar care dorm, aşteptând să fie utilizate. Într-o epocă foarte îndepărtată, când omul nu intrase cu adevărat în posesia corpului său fizic, tradiţia iniţiatică spune că trăia tot timpul dedublat, în afara corpului său... Mai târziu, când spiritul său a început să coboare progresiv în materie, el şi-a dezvoltat facultăţi care îi permiteau să lucreze asupra materiei (cele cinci simţuri), în timp ce slăbeau facultăţile sale mediumnice. Dar nu le-a pierdut, le posedă încă. Priviţi copiii. Până la vârsta de şapte ani nu sunt complet intraţi în corpul lor fizic: aceasta reflectă perioada când umanitatea era în acest stadiu de evoluţie. În acea perioadă, oamenii vorbeau cu spiritele naturii şi cu sufletele morţilor, comunicau cu ele, le întâlneau, şi când mureau ei înşişi, nu ştiau dacă sunt morţi sau vii. Lumea invizibilă, lumea spiritelor era pentru ei cea mai mare realitate; ei pluteau în atmosferă ca şi cum ar fi fost imateriali, şi numai din când în când reintrau în corpul lor fizic. În aceste condiţii, ei nu erau pregătiţi să lucreze asupra materiei. Ori, în evoluţia lor trebuiau să treacă prin aceasta. În prezent, oamenii au ajuns să aibă mijloace intelectuale formidabile pentru a domina materia, dar în acelaşi timp au uitat de existenţa lumii spirituale, au rupt contactul cu ea. La unii, desigur, a rămas o amintire, o intuiţie, dar majoritatea a uitat. Există două forme de cunoaştere: intelectuală şi spirituală, deci dacă le-am putea dezvolta pe amândouă, e cu atât mai bine. Nu trebuie să uităm că natura însăşi, adică Inteligenţa cosmică are punctul ei de vedere asupra evoluţiei omului: ea a plănuit dezvoltarea fiinţei umane în cele două sensuri, spre materie şi spre spirit. Dar cum e foarte dificil de dezvoltat cele două părţi în acelaşi timp, ea a dat omului secole şi milenii pentru a lucra într-o singură direcţie, lăsând câteva căi deschise în cealaltă, pentru a nu împiedica evoluţia sa spirituală. Deci, pentru epoca actuală, Spiritul cosmic a decis de a permite oamenilor de a se dezvolta în domeniul senzaţiilor, al vederii, al auzului, etc... El îi lasă pe oameni să coboare în materie pentru a o poseda, a o atinge, a o explora, a o cunoaşte, şi mai cu seamă pentru a lucra cu ea. Nu vă miraţi, aşa este, e un pasaj. Spiritul uman e obligat să coboare, din ce în ce mai profund, în materie pentru a o cunoaşte, pe punctul de a pierde toate amintirile patriei celeste unde trăia în trecutul îndepărtat. Dar, cunoscând din ce în ce mai bine materia, el a făcut numeroase achiziţii, şi mai ales a început să-şi domine materia lui proprie. Pe moment, desigur, numai o mică minoritate este capabilă de aceasta, dar pentru om, scopul existenţei terestre este de a coborî în corpul fizic ca să intre în posesia facultăţilor sale şi să le utilizeze pentru a lucra asupra lumii exterioare. Când spun că spiritul uman „coboară în materie”, subînțeleg în primul rând în corpul fizic, pentru a se instala, pentru a-l lua în posesie şi a pentru a-i deveni stăpân. Apoi, după ce s-a instalat, el lucrează la rândul său asupra mediului exterior. Aici, de asemenea, manipulează lucruri: el transformă, construieşte, distruge... E o perioadă de involuţie, de coborâre în materie. Dar cum Spiritul divin are proiecte grandioase pentru fiinţa umană, El nu o lasă să coboare indefinit, să se scufunde complet, să piardă contactul cu Cerul şi să-şi uite originile. De îndată ce va atinge un stadiu suficient de posesiune de sine, de stăpânire a propriului creier, a propriilor membre şi tuturor facultăţile sale, de cunoaştere a tuturor proprietăţilor elementelor, atunci alte influenţe, alte forţe, alţi curenţi vor începe să o poarte, să o ridice, şi, progresiv, ea va regăsi facultăţile pe care le poseda în trecut: va cunoaşte în acelaşi timp şi materia şi spiritul. Se spune în Geneză că Adam şi Eva au mâncat din fructul Arborelui Cunoaşterii Binelui şi al Răului. Aceasta semnifică că nu au vrut să se mulţumească cu cunoaşterea spiritului, şi că au vrut de asemenea să coboare în materie; au început atunci să coboare, şi aici, prin bucurie şi suferinţe, prin sănătate şi boli, studiază - mai mult răul - de milioane de ani. Depindea de ei să rămână sus, în Paradis, să nu fi mâncat decât fructele Arborelui Vieţii eterne, dar, împinşi de curiozitate, au vrut să vadă ce era jos, şi atunci au început să sufere de frig, de obscuritate, de boli şi de moarte.   Omenirea îşi continuă, încă, coborârea... Anumite religii numesc această coborâre „păcatul originar”. Dar o putem interpreta, de asemenea, ca un studiu în care fiinţa umană a vrut să se lanseze. Da, acest Arbore al Cunoaşterii Binelui şi Răului, reprezenta nişte studii de făcut, nişte studii forte dificile, pentru că omul trebuia să înfrunte o materie din ce în ce mai densă. Dar ce era rău în asta? El a ales să coboare să se instruiască, şi a coborât; acum e adâncit în studiile sale până la gât, pe cale de a-şi da seama în ce infern s-a băgat. Pentru moment, el studiază răul, dar într-o bună zi va urca înapoi pentru a studia binele. Eu cunosc proiectele şi planurile Inteligenţei cosmice, ştiu că atunci când oamenii vor stăpâni şi domina materia graţie celor cinci simţuri, ei vor începe să se avânte spre înălţimi pentru a-şi dezvolta simţurile spirituale. Deci, cei care doresc să avanseze pe drumul evoluţiei, să înceapă să reducă din senzaţiile pe care le încearcă prin cele cinci simţuri pentru a căuta de acum înainte în ei înşişi. Înăuntru e vastitate, bogăţie... trebuie numai să căutăm!    Cap. 2 - Aura   Tot ceea ce există, oamenii, animalele, plantele, şi chiar pietrele, emit particule, produc emanaţii, şi această atmosferă fluidică, subtilă, care înconjoară orice lucru, o numim aură. Evident, ea nu este vizibilă, cu excepţia clarvăzătorilor, multă lume nici nu ştie că există. Aura este deci acest fel de halou care înconjoară fiecare fiinţă umană, cu diferenţa că la unii este vastă, luminoasă, puternică, posedă vibraţii intense, în timp ce la alţii, din contră, e mică, ştearsă, urâtă. Putem compara aura cu pielea. Cunoaşteţi importanţa pielii pentru corpul fizic. Ea are numeroase funcţii. Mai întâi, are o funcţie de protecţie, e un scut, o carapace: protecţie împotriva şocurilor, contra substanţelor nocive, contra diferenţelor de temperatură, etc... Apoi, o funcţie de schimb, pentru că pielea absoarbe, respiră şi elimină. În fine, pielea este un organ de simţ, pentru că prin intermediul ei simţim temperatura, contactul, durerea, etc... Dar, nu mă voi opri la aceste funcţii, nu e domeniul meu, dacă vreţi informaţii detaliate, le veţi găsi în cărţile de anatomie şi fiziologie. Ceea ce mă interesează e să fac o paralelă între piele şi aură. Aura posedă aceleaşi funcţii ca şi pielea. Putem spune că este pielea sufletului, ea este cea care-l îmbracă, care îl protejază, care îi dă sensibilitatea, şi, în fine, ea e cea care permite să lase să treacă curenţii cosmici care permit schimburi între sufletul uman şi toate creaturile, până la astre, între sufletul unei creaturi şi Sufletul universal. Putem, de asemenea să comparăm aura cu atmosfera care înconjoară pământul. Da, e extraordinar! Pământul posedă o perdea de protecţie, pielea sa. Ea e un pic mai îngroşată ca a noastră, e adevărat, dar joacă exact acelaşi rol. Graţie atmosferei sale, pământul evită multe pericole în cursa sa prin spaţiu! Toate corpurile ce vin din spaţiu şi care ar putea produce catastrofe dacă ar ajunge pe pământ, sunt obligate să intre mai întâi în contact cu atmosfera unde sunt, în general, dezintegrate. Atmosfera ne protejază de asemenea de alte pericole cum ar fi anumite radiaţii cosmice, care ar fi mortale pentru noi, dar care traversând atmosfera sunt neutralizate de elementele chimice cu care e impregnată. Prin intermediul aurei noastre se produce un schimb neîntrerupt între noi şi forţele naturii. Toate influenţele cosmice, planetare şi zodiacale care se deversează constant în spaţiu, vin până la noi, şi după calitatea aurei noastre, după sensibilitatea sa, puritatea şi culorile sale  primim o anume forţă sau nu. Aura reprezintă, deci, antenele noastre, e un aparat care captează mesaje, unde, forţe care ne vin din univers. Să presupunem acum că există în lume anumite influenţe nefaste. Dacă aveţi o aură foarte puternică, foarte luminoasă, aceste forţe nu pot trece şi ajunge la conştiinţa voastră pentru a vă atinge, a vă zdruncina, a vă vătăma. De ce? Pentru că, înainte de a vă atinge, ele trebuie, mai întâi, să întâlnească aura voastră. Aceasta este o barieră, un zid, sau ca o vamă la frontieră, şi la această vamă se găsesc angajaţi care nu lasă să treacă nimeni, fără să verifice ce are în bagaje, în maşini. Aceşti vameşi acţionează în exteriorul conştiinţei noastre, dar ei pot să ne avertizeze. Diferenţiem funcţiile aurei, dar în realitate ele sunt legate: sensibilitatea, schimbul şi protecţia, toate se fac în acelaşi timp.   Acum, ce factori acţionează pentru formarea aurei? La fel ca la formarea pielii. Există piele ordinară, zgrunţuroasă, uscată, şi altele, din contră sunt suple, fine, plăcute... Aproape oricine e capabil ca dintr-o privire să judece calitatea unei pieli. Şi de ce depinde această calitate? De tot organismul, de buna funcţionare sa fiziologică şi fizică. Omul e cel ce îşi formează pielea. Da, pielea poate să ne dezvăluie multe lucruri. Dacă ea e fină şi spirituală, înseamnă că omul e spiritual, pentru că nimeni nu-şi poate forma o piele care nu-i corespunde. Inconştient, omul lucrează asupra pielii sale, şi, dacă ştie cum să şi-o facă, poate chiar să o schimbe. Evident, e foarte greu, dar e posibil şi este foarte important. Întreg destinul omului depinde de pielea sa, pentru că relaţiile sale cu oamenii şi lumea exterioară depind de ea. Vă spun acestea pentru a reflecta. Fiecare detaliu al pielii are o semnificaţie. Chiar şi consistenţa sa (lucioasă, suplă, dură, flască, moale) reflectă calităţile, caracteristicile esenţiale ale unei fiinţe: rezistenţa sa, voinţa sa, activitatea sa, sau, din contră, slăbiciunea sa, lenevia sa şi deficienţele sale. Destinul omului, succesele sale, eşecurile sale, totul este în piele. Strângând mâna cuiva, spunându-i: „Bună ziua! Ce mai faceţi?” putem descoperi calităţile sale esenţiale. Dacă cunoaştem corespondenţele, strângând mâna cuiva, putem să ne facem o idee despre calităţile şi defectele sale. Dar cum mâinile se strâng automat, fără a da atenţie la ceva... nu descoperim nimic. Strângem mâna cuiva pentru a stabili un contact, a face un schimb cu o altă persoană şi, în acest schimb, trebuie să dăm ceea ce avem bun, iar celălalt, la rândul său, trebuie să facă la fel. Dacă acest gest nu aduce nimic, mai bine să nu-l facem.   Dar, să revenim la aură. Cum v-am spus, ea e constituită din emanaţii, dar nu numai ale corpului fizic, pentru că acestea nu sunt suficiente pentru a forma aura. Aura, e mai complexă, e o combinaţie a tuturor emanaţiilor a tuturor corpurilor subtile, şi fiecare dintre ele, prin emanaţiile sale, adaugă noi nuanţe. Corpul eteric al omului formează o aură care penetrează aura corpului fizic şi această aură a corpului fizic şi eteric ne arată sănătatea şi vigoarea sa. Corpurile astral şi mental, prin activitatea lor - sau inerţia lor -, calităţile - sau defectele - lor, adaugă alte emanaţii, alte culori la aura de mai sus, dezvăluind astfel natura sentimentelor şi gândurilor omului. Şi dacă corpurile cauzal, budhic şi atmic sunt trezite, ele adaugă alte culori, mai luminoase, alte vibraţii, mai puternice. Emanaţiile celor trei corpuri superioare formează corpul de slavă, pe care apostolul Pavel l-a menţionat în Epistolele sale. V-am mai vorbit despre acest lucru. Îl numim de asemenea corpul nemuritor, corpul luminii sau corpul lui Christos. Când, în momentul schimbării la faţă pe muntele Tabor, Iisus a apărut cu Moise şi Ilie discipolilor Petru, Iacov şi Ioan, era atât de luminos şi radios că ei nu au putut suporta această strălucire şi au căzut la pământ. „Faţa sa strălucea ca soarele, spun Evangheliile, veşmintele sale au devenit albe, ca şi lumina”. Această transfigurare era o manifestare a corpului de slavă. Corpul de slavă, ca şi aura, este o emanaţie a fiinţei umane, dar în timp ce aura exprimă totalitatea fiinţei - defectele ca şi calităţile - corpul de slavă este expresia vieţii spirituale cele mai intense. De aceea, corpul de slavă se manifestă numai la mari Maeştrii. Graţie acestui corp, cu adevărat pur şi luminos ei vindecă bolnavii, aduc binecuvântări pe oriunde trec şi călătoresc prin spaţiu. Aura este deci fuziunea tuturor emanaţiilor fiinţei întregi. De aceea, când un Iniţiat vrea să cunoască o persoană, el nu observă anume aparenţa sa exterioară: fizionomia, gesturile, limbajul său; nu, ci el se străduie să-i simtă aura. Toate culorile, forţele şi emanaţiile fluidice care omul le răspândeşte în jurul său, şi pe care nu le poate ascunde, nici controla, iată, ce observă Iniţiatul! Anumite persoane sunt adevăraţi artişti în camuflaj: ele îşi stăpânesc perfect gesturile, privirea, vocea, limbajul. Ceea ce nu ştiu, este că ele nu au nici o putere asupra manifestărilor subtile ale vieţii lor interioare. Gândurile lor, sentimentele lor, creează forme, culori pe care ele nu au nici o putere să le schimbe sau să le ascundă. De aceea, pentru un Iniţiat, totul este clar: dacă fiinţele sunt în armonie sau în dezordine, dacă emană din ele ceva constructiv, benefic, luminos, o atmosferă care te întăreşte sau te purifică, sau, din contră, te îmbâcseşte, el simte imediat. Şi chiar şi sănătatea este vizibilă pe aură, starea ficatului, a plămânilor, a creierului, etc... toate acestea sunt vizibile în aură. Aura reprezintă deci o carte, dar o carte atât de subtilă, încât e dificil să-ţi faci o idee. Şi aşa cum nu există două creaturi cu aceleaşi amprente digitale, nu există, de asemenea, două creaturi care au aceeaşi aură, pentru că aura reprezintă totalitatea fiinţei umane. Atmosfera pământului e impregnată de emanaţiile oamenilor, animalelor, plantelor, pietrelor, apelor, munţilor şi a tuturor forţelor care vin de la planete şi stele. La fel e şi aura umană; e o sinteză vastă, foarte bogată a tot ceea ce există în om. De altfel, mineralele, plantele şi animalele au de asemenea o aură, dar o aură numai fizică. Mineralele, metalele şi cristalele proiectează anumite forţe care formează în jurul lor un fel de mic câmp magnetic, colorat. La plante, corpul eteric adaugă vitalitatea, nevoia de a creşte şi conferă o aură mai intensă, de vitalitate mai mare decât cea a mineralelor. La animale, aura e şi mai bogată pentru că ele au deja un corp astral, corpul dorinţelor. În general, ele nu au început să-şi dezvolte corpul mental, în timp ce la unele animale, cum ar fi câinele, calul, elefantul, maimuţa... biologii găsesc un început al facultăţii de a gândi. E o gândire rudimentară, desigur, dar în vecinătatea oamenilor, corpul lor mental începe să se dezvolte, pentru că oamenii, ocupându-se de animale, iubindu-le, îngrijindu-le, contribuie mult la evoluţia lor. Cât despre oameni, ei dezvoltă corpul lor mental într-un mod prodigios; ei nu o fac tot timpul în sensul favorabil, dar cei ce ştiu să se conducă şi să-şi desăvârşească gândirea, îşi întăresc enorm aura. Cât despre sfinţi, profeţi, Iniţiaţi, prin adorarea şi iubirea lor pentru Creator, ei îşi dezvoltă corpul lor cauzal, corpul lor budhic şi corpul lor atmic care formează o aură de o splendoare extraordinară cu culori într-o continuă mişcare, ca focurile de artificii. Aura lor este, de asemenea, foarte vastă, se povesteşte că aura lui Buddha se întindea pe mai multe leghe. Da, marii Maeştri sunt capabili să-şi mărească aura pentru a putea cuprinde o întreagă regiune sub protecţia lor şi să penetreze în acelaşi timp aura tuturor oamenilor ce locuiesc în acea regiune pentru a le insufla o viaţă nouă. Ei nu au altă dorinţă sau scop decât de a-şi lărgi aura pentru a se întinde şi a prinde sub aripile lor, cum se spune, un număr cât mai mare de creaturi. Iată idealul lor! E grandios, e sublim. Prin aura lor, ei purifică atmosfera în jurul lor, o înfrumuseţează, iluminează şi reînvie creaturile. Prin aură lucrează, de asemenea asupra grânelor şi vegetaţiei şi schimbă curenţii atmosferici. Da, aura Iniţiaţilor este ceva divin! Graţie acestei aure imense, care le permite să atingă nenumărate regiuni ale universului, Iniţiaţii ajung la o înţelegere profundă a lucrurilor, care nu este o înţelegere intelectuală. De aceea, voi trebuie, de asemenea, să opriţi intelectul vostru să aibă preocupări care nu vă aduc nici viziuni celeste, nici beatitudine şi să vă avântaţi, graţie unei aure puternice, luminoase, spre regiuni sublime unde veţi învăţa cum a creat Dumnezeu lumea şi ce a scris prin intermediul stelelor, munţilor, lacurilor, păsărilor, animalelor, plantelor. Pentru a creşte intensitatea, puritatea şi puterea aurei, esenţial este să avem un ideal înalt de a munci aspra nouă înşine, să îndeplinim acte nobile şi juste, să avem gânduri şi sentimente pure. Acei care găsesc că natura actelor, gândurilor şi sentimentelor lor nu are nici o importanţă pentru că morala şi religia sunt acum ceva perimat, de care trebuie să ne debarasăm, îşi urâţesc aura şi nu produc decât culori spălăcite şi murdare, vibraţii haotice şi dizarmonioase, pe care alţii, în mod inconştient, le simt şi se îndepărtează. Nu iubim decât ceea ce este pur, luminos, armonios, şi cel care vrea să fie iubit trebuie să înţeleagă că nu trebuie decât să lase să intre în el forţe pure şi luminoase. Pentru acei care caută dragostea, puterea, sau lumina, nu există altă metodă decât cea de a lucra asupra aurei lor, pentru a înlătura culorile şterse care distrug, prin vibraţiile lor, tot ceea ce este bun în alţii. O ştiţi, cineva stă abia cinci minute aproape de dumneavoastră, apoi vă căutaţi în zadar inspiraţia, bucuria, credinţa în Dumnezeu. Totul a dispărut... Alţii stau cinci minute cu voi şi sunteţi revigoraţi, vechile voastre celule au dispărut şi din nou aveţi credinţă, din nou aveţi elan. Cauza acestor schimbări, trebuie să o ştiţi, este aura lor. Din acest motiv, aura este ca un instrument magic în mâna Iniţiaţilor. Cum ea face parte din ei înşişi, oriunde merg, ei îmbunătăţesc regatul mineralelor, plantelor, animalelor şi oamenilor. Şi aceasta nu se opreşte aici. Prin aura sa, un Maestru ajută chiar şi desîncarnaţii, care sunt miliarde şi miliarde în spaţiu... Da, aura sa caută să se întindă, chiar şi acolo, în  cealaltă lume. Eu cunosc această problemă, am studiat-o. Un Maestru ameliorează destinul a numeroase fiinţe din lumea astrală şi din lumea mentală; dacă pe pământ el nu se ocupă decât de un număr mic de oameni, pe de altă parte, este, fără îndoială, în contact cu o multitudine de creaturi care vin să se încălzească, să se lumineze la aura sa şi să primească un pic de vitalitate pentru a evolua. Da, munca veritabilă a marilor Maeştrii nu este aici, printre oameni; pe partea cealaltă munca lor e mult mai intensă, chiar dacă nu vedem nimic. Marii Maeştrii, care au realizat din toată inima lor, din tot sufletul lor, din tot spiritul lor acest ideal de a-l servi pe Dumnezeu, au trezit corpurile lor cauzal şi budhic, ale căror vibraţii ating chiar şi creaturi care trăiesc pe alte planete. Şi în acelaşi fel, Maeştrii care trăiesc pe alte planete ating creaturile terestre, şi astfel se face un schimb, nu numai în sistemul solar, dar în întreg cosmosul. Dumnezeu n-a stabilit limite, nici frontiere în univers, şi dacă se spune că dragostea este atotputernică, este pentru că ea poate traversa spaţiul pentru a atinge astrele, planetele şi a atinge entităţile cele mai îndepărtate. Pentru ce s-au reprezentat sfinţii cu o aureolă în jurul capului? În trecut, exista o întreagă ştiinţă a culorilor care a explicat că fiecare virtute se exprimă prin intermediul unei culori particulare şi aura e formată din culorile produse de aceste virtuţi. Sfinţii au fost fiinţe de o mare puritate, care voiau să se apropie de Dumnezeu, să se topească în El pentru a-L cunoaşte şi a deveni asemenea Lui, şi în această dorinţă de cunoaştere, ei ajungeau la o anume penetrare, o anume înţelepciune şi o culoare galbenă de aur țâșnea din profunzimea fiinţei lor, învăluindu-i. Există tot felul de nuanţe de galben, de la galbenul cel fin, delicat, până la galben de aur. Fiecare nuanţă are o semnificaţie, şi se pot spune multe despre acest subiect care atinge o problemă alchimică: cum să transformi toată materia în aur fluidic. Dacă discipolul nu-şi dezvoltă anumite calităţi şi virtuţi pentru a se proteja, inamicii intră în el, iar el nu mai poate să scape de ei. Atunci, cum să ne protejăm? Lucrând asupra aurei, asupra purităţii şi grandorii sale. Fiecare dintre aceste caracteristici depind de virtuţile asupra cărora omul a lucrat. Dacă omul este pur, aura sa devine limpede şi transparentă. Dacă e inteligent, aura este din ce în ce mai luminoasă. Dacă trăieşte o viaţă intensă, ea vibrează mult. Dacă are voinţă puternică, ea devine foarte puternică. Dacă se concentrează spre probleme spirituale, ea se lărgeşte, se amplifică şi devine imensă. Şi frumuseţea, adică frumuseţea culorilor, depinde de armonia între calităţi şi virtuţi. Aura mai are multe nuanţe, dar v-am spus esenţialul. Deci, cei care au tot timpul gânduri bune, credinţă, speranţă, bunătate, puritate, sunt beneficiarii tuturor bogăţiilor naturii şi ceea ce este rău nu poate să-i atingă, să intre în ei. Astfel, ei sunt protejaţi, ca de un scut. Scutul pe care îl poartă cavalerii în poveşti nu e nimic altceva decât simbolul aurei. Şi sabia cavalerului? Acestea sunt proiecţii de lumină care ies din om. Vedeţi, sunt două simboluri. Aura, această incintă care ne înconjoară, reprezintă principiul feminin; şi gândirea pe care omul o proiectează, sau spiritul său care se lansează în spaţiu, reprezintă principiul masculin, activ, dinamic. Aceste două simboluri, al scutului şi al sabiei, care vin din antichitate, reprezintă, deci, cele două principii: principiul feminin, aura, şi principiul masculin, activ, gândirea susţinută de voinţă, care zboară ca o săgeată. De altfel, sabia, săgeata, lancea au reprezentat întotdeauna principiul masculin, activ. În astrologie, Săgetătorul, care trage săgeţi cu arcul, este simbolul Iniţiatului care proiectează gândirea sa. El trage cu arcul pentru a proteja oraşul Iniţiaţilor, pentru ca nici un inamic să nu poată intra. Priviţi cum, în plan fizic, oamenii au ştiut să perfecţioneze unelte şi aparate cu care trebuie să lucreze sau să se apere. Aspiratoarele au înlocuit măturile, tractoarele au înlocuit căruţele, tancurile, rachetele au înlocuit săgeţile, lăncile şi baionetele. Dar, în plan spiritual, oamenii rămân săraci, dezarmaţi. Şi totuşi, există tot felul de mijloace şi arme. Tot ce am putut găsi în plan fizic are echivalentul său în plan spiritual. În planul fizic, pielea şi veşmintele ne protejează corpul fizic, în planul spiritual aura joacă acest rol. Nu există protecţie mai eficace decât o aură pură şi luminoasă. Desigur, toate obiectele, figurile şi formulele magice menţionate de tradiţia ezoterică au raţiunea lor de a fi, toate au un sens profund, dar nici o formulă, nici un talisman nu e aşa puternic ca aura. Înainte de a ne adresa spiritelor, şi mai ales spiritelor infernale, un Mag trasează un cerc pentru a înscrie, în interior, numele lui Dumnezeu sau simboluri; acest cerc este o reprezentare a aurei. Nu putem să ne impunem dând ordine spiritelor tenebroase dacă nu avem în jurul nostru un cerc protector, o aură puternică. La modul general, putem spune, de asemenea, că nu vom obţine rezultate spirituale dacă nu avem în jurul nostru un cerc de protecţie, adică aura compusă din virtuţi şi forţe divine care simbolizează numele Domnului înscris în cerc. Dar multă lume se amestecă în practicile magice fără să cunoască originea simbolurilor pe care le utilizează, fără a înţelege sensul a ceea ce fac. Ei se mulţumesc să se conformeze ritualurilor indicate în cărţi, fără să se gândească că în interior trebuie, de asemenea, să traseze un cerc şi să înscrie numele Domnului, adică să dobândească virtuţi care să formeze o aură de puritate, sfinţenie, de lumină şi de dragoste. Ei ignoră toate acestea, de aceea, în ciuda cercului, ei sunt vulnerabili. Acest cerc nu se trasează în exterior, iar în interior ei nu sunt în regulă, deci nu sunt protejaţi. Când se spune că magul, ţinând în mână o baghetă sau o sabie, se plasează într-un cerc şi citeşte formule dintr-o carte, este exact, dar pentru Iniţiat, fiecăruia dintre aceste detalii îi corespunde ceva care trebuie să posede în interior. Iniţiatul trebuie, mai întâi, să aibă bagheta magică în interior, sabia în interior, şi cartea de asemenea, în interior. Iniţiatul citeşte, şi cartea reprezintă cunoaşterea tuturor forţelor şi tuturor spiritelor naturii. Bagheta magică, sau sabia, reprezintă voinţa cu care trebuie să lucreze. Dacă nu are această baghetă, aceasta înseamnă că nu posedă voinţă şi nu va putea conjura spiritele. Şi acum, cum să lucrăm asupra aurei? Putem să o facem în două maniere. Mai întâi, prin voinţa conştientă, adică concentrându-ne asupra culorilor, imaginându-ne că înotăm în culorile cele mai pure, cele mai luminoase. Pentru a avea o idee exactă asupra celor şapte culori, trebuie să vă serviţi de o prismă. Culorile pe care le vedeţi în natură, ale florilor sau ale păsărilor nu sunt exact cele ale luminii solare. În timp ce, cu ajutorul prismei vedeţi exact ce sunt cu adevărat roşul, portocaliul, galbenul, verdele, albastrul şi violetul. Apoi, puteţi face un exerciţiu imaginându-vă cum culorile ies din voi şi se propagă în spaţiu, că sunteţi scufundat în această lumină, în aceste culori, că sunteţi înconjuraţi de o sferă luminoasă şi că trimiteţi în tot universul dragostea voastră. Acestea sunt exerciţii foarte plăcute, se poate să nu mai vreţi să vă opriţi, făcându-le! A doua metodă este de a munci asupra virtuţilor: puritate, răbdare, indulgenţă, generozitate, bunătate, speranţă, credinţă, smerenie, dreptate, dezinteres. Această a doua metodă este cea mai sigură. Lucraţi asupra virtuţilor şi virtuţile formează aura. Evident, puteţi aplica ambele metode, e şi mai bine. Prin virtuţi aceasta se face natural; prin voinţă conştientă aceasta se face de asemenea, dar e mai puţin eficace. Deoarece, să presupunem că vă concentraţi în fiecare zi asupra aurei, dar în acelaşi timp trăiţi o viaţă ordinară, călcând legile divine: pe de o parte construiţi, dar pe de altă parte distrugeţi. De aceea e mai bine să îmbinaţi cele două metode: să trăiţi o viaţă onestă, pură, plină de iubire, şi în acelaşi timp să lucraţi conştient asupra aurei, prin imaginaţie. Cum v-am spus, pe măsura dezvoltării sale, aura vă va permite să comunicaţi cu toate regiunile spaţiului. Studiaţi planetele sistemului nostru solar: le separă milioane de kilometri, dar în realitate ele se ating, fuzionează şi formează o unitate. Da, numai în aparenţă sunt separate. Să luăm exemplul Pământului: continentele au o anumită întindere, dar apele sunt în mai mare proporţie decât continentele; la rândul său, atmosfera gazoasă care înconjoară planeta ocupă de mai multe ori volumul său; apoi, deasupra atmosferei, Terra are un corp eteric, un corp astral şi un corp mental, încă şi mai vast... Pentru că Terra e o creatură vie, inteligentă, care are de asemenea suflet şi spirit. Şi cum e la fel şi pentru alte planete, atunci, vedeţi, totul se întrepătrunde. Corpurile lor fizice sunt îndepărtate, dar aura lor, emanaţiile lor se ating, fuzionează. Astfel putem explica, în astrologie, influenţele planetare; graţie aurei lor, planetele se întrepătrund şi acţionează unele asupra altora şi asupra creaturilor care le locuiesc. Multe lucruri despre aură nu sunt încă explicate, dar esenţialul este să învăţaţi să vă ocupaţi de aura voastră, aşa cum vă ocupaţi de piele. Faceţi băi, o îngrijiţi, nu-i aşa?... Dar, evident, pentru aură e puţin mai greu: nu putem să-i aplicăm loţiuni, creme... sau biftecuri, pentru a o îndulci! De altfel, chiar şi pentru piele, remediile nu sunt grozave. Există femei care nu se spală pe faţă, spunându-şi că nu vor să-şi strice pielea. Dar nu există nimic mai minunat decât apa! Lăsaţi toate aceste loţiuni şi creme care sunt chiar periculoase: nu ştiţi ce vă pătrunde prin pori. Umanitatea de acum e obişnuită să îmbunătăţească numai aparenţa, dar în viitor se va insista asupra avantajelor aspectelor părţilor interioare, şi, în loc să alerge la toate institutele de frumuseţe terestre, femeile vor intra în propriul lor institut de frumuseţe spiritual, adică vor lucra asupra aurei lor. Acesta e un veritabil institut de frumuseţe. O aură intensă, luminoasă înfrumuseţează... şi, cel puţin, e o frumuseţe durabilă! Pe când, o femeie care iese dintr-un institut de frumuseţe este veselă pentru 24 de ore... dar poimâine, ce tablou vechi! Ei da, aceasta e pentru că îmbunătăţirea nu vine din interior, iar tot ceea ce nu vine din interior, nu durează.   Particulele emanate de un mare Maestru sunt dătătoare de viaţă, intense, luminoase, puternice. Penetrând aura noastră, aceste particule intră în structura noastră şi transformă fiinţa noastră. Aceia care au primit cu dragoste aceste emanaţii, vor începe, într-o zi, să gândească ca şi maestrul lor, să se poarte ca el, să devină liberi ca el. Desigur, aceasta nu se întâmplă decât după ani de zile, dar se întâmplă. Din păcate, oamenii nu se opresc niciodată asupra acestei părţi invizibile. Ei nu se bazează decât pe ceea ce le putem arăta, sau pe ceea ce pot atinge. Partea invizibilă o neglijează. Şi totuşi, e atât de importantă! Deci, decideţi-vă să lucraţi asupra aurei şi veţi înţelege multe lucruri. Când sunteţi furioşi sunteţi înconjuraţi de culoarea roşie ca focul, dar un roşu întunecos, murdar, foarte diferit de roşul trandafiriu ce corespunde dragostei. Şi dacă nu aveţi credinţă, pace, albastrul aurei voastre este şters, urât; pe măsură ce credinţa voastră creşte, culoarea albastră din aură seamănă cu albastrul cerului. În fiecare zi faceţi acest exerciţiu. Luaţi o prismă, orientaţi-o în lumina soarelui, şi priviţi cum, traversând-o, lumina se descompune în şapte culori. După ce aţi contemplat adevăratele culori, închideţi ochii şi imaginaţi-vă că sunteţi înconjurat de violet, apoi de albastru, de verde şi aşa mai departe... Sau, începeţi cu roşul, mergând spre violet, păstrând câteva minute fiecare culoare în jurul vostru. Practicând în fiecare zi acest exerciţiu, vă veţi purifica aura, o veţi întări şi vă veţi simţi atât de bine, încât vă veţi mira. Iar când cineva din familia voastră sau dintre prietenii voştri va fi bolnav, sau nefericit, descurajat, dacă veţi vrea, cu adevărat, să-l ajutaţi, faceţi acelaşi lucru asupra lui, trimiteţi-i cele mai frumoase culori ale prismei. Da, câte exerciţii putem face cu aura şi culorile sale! Toate aceste exerciţii cu culorile le puteţi face dimineaţa mergând la răsăritul soarelui. Privind soarele, vizionând aura cu care este înconjurat şi cum ţâşnesc culorile din el şi se propagă în spaţiu spuneţi: „Eu, de asemenea, vreau să-mi înconjur fiinţa proprie cu lumină de aur, albastră, violetă.”.. Şi scăldaţi-vă îndelung în această splendoare, în aceste culori, contemplaţi-le, imaginaţi-vă că merg foarte departe, că toate creaturile se mişcă în această atmosferă minunată, că înoată în această lumină, că sunt impregnate de această lumină... şi aura voastră va deveni pentru ele o binecuvântare. Puteţi să mergeţi oricât, nu există limite. Oamenii sunt cei care îşi crează tot timpul limite. Trebuie să avem o ambiţie nesfârşită pentru bine şi să spunem: „Voi merge până acolo!” Un Maestru, un discipol evoluat, trimit dragostea lor întregii creaţii, întregului univers, şi această dragoste merge mai departe decât astrele... Da, pentru unii, e o realitate! Ei îşi trimit dragostea lor până la astre şi ca un val, dragostea astrelor revine şi se revarsă asupra lor, iar ei înoată în dragoste, trăiesc în iubirea cosmică.   II. Una din funcţiile aurei este de a asigura schimburile între astrele exterioare şi astrele care sunt în noi. Dacă aura noastră e impură, întunecată, nu numai că nu poate sesiza curenţii benefici, dar ea îi captează pe cei malefici. Spunem că există planete benefice şi planete malefice. Dar atunci, de ce aceeaşi planetă acţionează favorabil asupra unora şi defavorabil asupra altora? E simplu: acela care nu primeşte decât influenţele proaste nu e pregătit să le capteze pe cele bune. În realitate, toate planetele sunt benefice, dar acţiunea lor asupra omului depinde de aura sa. Dacă în aură se găsesc elemente care nu permit ca influenţele benefice ale unei planete să intre în om, curenţii pe care această planetă îi trimit se alterează, se sparg şi produc efecte nocive. În schimb, dacă aura sa e pură, puternică, toate influenţele, chiar şi cele proaste, devin bune pentru el. Să nu fiţi miraţi când auziţi că planetele există de asemenea în noi... Omul este o reflectare a cosmosului, toate planetele există de asemenea în el, ca şi în univers, ele se rotesc în jurul soarelui lui interior. Se pot spune multe lucruri despre acestea. Această ştiinţă a fost cunoscută în trecut, acum e aproape pierdută, dar în viitor ea se va fi din nou învăţată. Marte, Saturn, Uranus, Pluto sunt considerate malefice; în realitate, ele sunt aşa pentru creaturile care nu lasă să treacă virtuţile lor. Calităţile bune a lui Marte sunt voinţa, cutezanţa, dorinţa de a învinge dificultăţile, de a atinge scopul fixat; şi cele rele sunt evident cruzimea, violenţa, nevoia de a distruge. Calităţile bune ale lui Venus sunt bunătatea, farmecul, delicateţea, iar cele rele sunt senzualitatea, frivolitatea, infidelitatea. În om se manifestă aspectele bune sau rele ale acestor planete, după cum aura sa este pură sau obstrucţionată de elemente care, prin afinitate, atrag influenţele bune sau rele. Aceste legi sunt valabile de asemenea pentru celelalte planete. Calitatea aurei noastre este cea care atrage virtuţile lui Saturn (răbdarea, stabilitatea, dorinţa de a cunoaşte) sau defectele sale (tristeţea, încăpăţânarea, acrimea), virtuţile lui Jupiter (grandoarea, generozitatea, bunătatea, clemenţa) sau defectele sale (ambiţia, vanitatea, dorinţa de a domina pe alţii, de a-i strivi chiar). Deci, problema care se pune pentru discipol este de a şti să lucreze asupra aurei sale pentru a primi numai influenţele favorabile ale planetelor. Pentru că, contrar opiniei majorităţii astrologilor, influenţele bune sau rele ale planetelor asupra unei fiinţe umane nu depind exclusiv de semnul şi de casa în care ele se află, nici de aspectele care există între ele; după gradul de evoluţie a persoanei, aceste influenţe se vor manifesta diferit. De aceea se spune: „astrele predispun, dar nu dispun”. Vedeţi, problema aurei este foarte importantă. Dacă aura voastră nu e pură, nu pot penetra în voi, nu numai influenţele planetelor ci şi binecuvântările pe care fiinţele angelice le trimit pe pământ, din cauza tuturor straturilor groase care ascund fiinţa voastră adevărată. Când norii sunt îngroşaţi, ei acoperă soarele, care nu mai poate să încălzească, nici să lumineze creaturile. Este la fel şi pentru persoanele îngrijorate, tulburate, furioase sau pline de duşmănie: există nori pe aura lor. De altfel, aura este de o subtilitate infinită a vibraţiilor; ea e animată de mişcări rapide, variază constant după starea noastră de conştiinţă şi chiar după starea de sănătate. Omul posedă, bineînţeles, o aură care nu se schimbă, care arată ceea ce este el în profunzime, dar ea are nuanţe care variază de la un moment la altul. La fel stau lucrurile cu faţa omenească: în timpul unei zile, trece prin tot felul de expresii, fără ca aceasta să-i afecteze forma nasului, frunţii sau gurii. În cazul aurei, ea e compusă din anumite radiaţii, din anumite culori care revelează adevărata natură a omului, care nu se modifică de-a lungul existenţei lui, în timp ce alte vibraţii vin şi pleacă, exprimând stări pasagere. Deci, acei care se lasă purtaţi de anumite emoţii sau anumite slăbiciuni îşi ard fără încetare aura, şi când forţele benefice vor să pătrundă în ei pentru a-şi face cuib, ele sunt împiedicate de veritabile carapace de culoare ştearsă şi opacă. Să presupunem că trăiţi o viaţă nerezonabilă, haotică, aura voastră va fi atunci traversată de multe turbioane şi vibraţii dezordonate, şi ea nu va mai putea fi un ecran suficient de puternic pentru a rezista atacurilor şi ostilităţilor lumii invizibile. Apoi, schimburile pe care le faceţi cu universul şi cu toate creaturile nu vor mai fi armonioase. După legea afinităţilor, nu veţi atrage din univers numai ceea ce este dezordonat, haotic şi sumbru, iar ceea ce este luminos, veţi respinge. Deci, dacă aura voastră este impură, ştearsă, haotică, toate forţele armonioase, pure şi luminoase vor rămâne în afară, şi numai ceea ce este şters şi urât se va scufunda în ea, pentru că ea nu va lăsa să treacă decât ceea ce i se aseamănă. Cum spunem noi în Bulgaria: „Măgarii râioşi se adulmecă între ei, peste şapte dealuri”... şi se regăsesc! Deci, dacă aura voastră nu e luminoasă, ea nu e o bună perdea de protecţie, nici un bun aparat pentru a percepe lumea invizibilă şi partea ascunsă a lucrurilor, şi nu veţi avea nici intuiţie, nici presentiment. Nu veţi mai putea face schimburi cu Cerul, şi fiinţele din regiunile îndepărtate nu vor băga în seamă existenţa voastră; fiinţele lumii invizibile, care locuiesc foarte sus, nu vă văd. În timp ce, dacă aura voastră e luminoasă, fiinţele vă văd. De ce? Să presupunem că navigaţi pe ocean în timpul nopţii; dacă vaporul nu e luminat, nimeni nu-l va vedea. Dar dacă lansaţi semnale, proiectaţi lumini, veţi fi zăriţi de îndată, şi comunicarea se va face. Aceasta e o imagine, evident că în zilele noastre există multe alte mijloace de a stabili contacte de comunicare, dar ea vă va face o idee despre ce vreau să vă fac să înţelegeţi. Terra este ca un ocean pe care noi navigăm noaptea; suntem în obscuritate, şi dacă nu  proiectăm, de jos, semnale luminoase, fiinţele invizibile, îngerii, arhanghelii, nu ne vor percepe. Trebuie, deci, să proiectăm lumini, şi aceste lumini sunt proiectate de către aură. Deci, cel ce posedă o aură foarte luminoasă este perceput de lucrătorii Cerului şi dacă el îi cheamă, ei se pot dirija spre el din cauza luminii sale. Aceasta, e tot o imagine... deoarece, dacă spiritele angelice vor să găsească pe cineva, fiţi siguri că au mai mult de un mijloc la dispoziţie. Din totdeauna se spune că Terra e o vale a lacrimilor, a suferinţelor şi a tenebrelor. Ei da, nu e de mirare când oamenii trec neobservaţi când suferă, gem, se revoltă: ei nu emit nici o lumină! Trebuie să emitem semnale luminoase prin intermediul aurei. Aura vă serveşte, deci, la a atrage atenţia acestor fiinţe celeste asupra voastră. Dar ea vă permite, de asemenea, să aveţi acces la regiunile unde locuiesc aceste fiinţe. Pentru a putea merge în anumite locuri, trebuie să aveţi un paşaport; de îndată ce l-aţi obţinut, porţile vi se dechid. Aşa este şi în planul fizic, şi în planul spiritual. Pentru a intra în anumite regiuni ale lumii invizibile, ne trebuie un paşaport, care e de fapt aura, cu culorile care le conţine. Astfel, pentru a fi admis într-o regiune anumită, trebuie ca aura să posede culorile acestei regiuni. Dacă aveţi, de exemplu, culoarea galbenă, de aur, sunteţi primiţi în bibliotecile naturii şi toate secretele vă sunt revelate. Albastrul vă permite accesul în regiunile muzicii şi religiei, roşul în cele din care veţi sorbi esenţa însăşi a vitalităţii. Aura e determinantă pentru a fi primit în lumea invizibilă. Culorile ei sunt un fel de paşapoarte pentru regiunile cărora le corespund, iar spiritele care locuiesc în aceste regiuni vă recunosc şi vin să vă ajute. Starea aurei, puritatea sa, limpezimea sa, depind de felul în care trăieşte omul. Dacă el se lasă pradă trândăviei interioare, dezordinii, viciilor, aura sa începe să se asemene cu o mlaştină care emană tot felul de miasme vătămătoare pe care alţii le simt. Chiar dacă nu văd nimic - mai puţin clarvăzătorii - e dificil de văzut aura oamenilor, ei simt o atmosferă apăsătoare, obscură, ca în apropierea unei mlaştini. În timp ce un Iniţiat, un Maestru, care timp de secole, milenii a muncit să dezvolte în el dragostea, înţelepciunea, puritatea, dezinteresul, posedă o aură imensă, în care creaturile vin să se scalde şi unde se simt hrănite, liniştite, reîmprospătate, antrenate într-o direcţie divină. De aceea, discipolii pot primi multe binecuvântări din partea aurei Maestrului, dar cu condiţia să fie conştienţi, pentru că dacă nu sunt conştienţi, orice ar face Maestrul lor, ei rămân închişi influenţei lui. Dar discipolul nu trebuie să se mulţumească să beneficieze de aura Maestrului său; el trebuie să lucreze asupra propriei aure, şi pentru aceasta trebuie să îşi schimbe viaţa.  Pentru că, dacă nu face nimic pentru a-şi schimba viaţa sa mediocră, plină de slăbiciuni şi stupidităţi, toate exerciţiile de concentrare asupra aurei pe care ar putea să le facă, nu vor servi la mare lucru. E exact ce se întâmplă în cazul sănătăţii: dacă ne mulţumim să luăm medicamente, fără a ne schimba modul de viaţă, medicamentele nu vor fi decât paleative. E greu să faci oamenii să înţeleagă că singura metodă cu adevărat eficace este de a face schimbări în modul lor de a trăi. O aură pură aduce, mai întâi, ameliorări în voi înşivă, dar ea transformă, de asemenea, şi ambianţa din jurul vostru, de aceea unii încep să vă iubească: fără a şti pentru ce, ei se simt bine în apropierea voastră. În realitate, ei simt prezenţa fiinţelor luminoase pe care aura voastră le atrage. Entităţile celeste iubesc culorile pure, şi când zăresc o fiinţă înconjurată de această lumină şi aceste culori, ele fug spre ea, aşa cum entităţile tenebroase merg după oamenii vicioşi şi răi şi îi fac respingători pentru anturajul lor. Dar oamenii sunt atât de inconştienţi, nu ştiu nici de ce, nici cum atrag lucrurile bune sau rele. Aura e o lume organizată, ierarhizată. Ca şi arborele vieţii, ea e divizată în regiuni unde locuiesc arhangheli, îngeri, spirite ale naturii, dar de asemenea şi entităţi ale infernului. Aceasta depinde de viaţa omului. Acel care are binecuvântarea de a fi locuit de spirite luminoase se manifestă prin daruri extraordinare de clarviziune, claraudiţie, de vindecător... face miracole! În timp ce, pentru acel care atrage entităţi malefice se vorbeşte de posesiune, de subjugare... Trebuie făcută, deci, o muncă de desăvârşire, în ani de zile pentru a face din aura noastră o antenă capabilă să atragă ceea ce este cu adevărat frumos şi benefic în univers. Dacă v-aş întreba: „Ţineţi cu adevărat la sănătatea, frumuseţea, pacea, fericirea voastră?” veţi răspunde: „Bineînţeles, nu le vrem decât pe acestea!” Şi atunci, de ce nu faceţi nimic pentru a le dobândi? Toate aceste binecuvântări nu pot veni de sus, prin hazard. Cel mai bun mijloc de a le atrage este de a lucra asupra aurei: prin dragoste o umpleţi de viaţă, prin înţelepciune o faceţi mai luminoasă, prin forţa caracterului o faceţi mai puternică, printr-o viaţă pură o faceţi mai limpede şi mai clară. Calităţile pe care vreţi să le daţi aurei voastre depind de virtuţile pe care vreţi să le dezvoltaţi. Nu e bine să se creadă că dezvoltând o singură calitate, veţi obţine toate binecuvântările. Nu, fiecare lucru e determinat în univers, şi fiecare virtute atrage o binecuvântare determinată. Ar fi prea lung să vă vorbesc de toate nuanţele, dar puteţi să vă gândiţi voi înşivă. Dacă ştiţi să observaţi, ar fi trebuit să o remarcaţi în circumstanţele simple ale vieţii. Când cineva vorbeşte, se exprimă cu forţă şi convingere, şi această convingere influenţează pe alţii. Dar analizaţi-i bine cuvintele, poate vă veţi da seama că spune multe prostii. Invers, există persoane inteligente şi care vorbesc inteligent, dar nu au capacitate de convingere, nu sunt ascultate. Forţa de convingere e un lucru, iar inteligenţa e un altul! Sunt virtuţi diferite care dau aurei diferite calităţi. Trebuie să reflectaţi la aceasta şi să înţelegeţi că muncind zilnic pentru a vă îmbogăţi aura cu calităţi noi, veţi obţine tot ceea ce vă doriţi.

Alchimia spirituala - cautarea perfectiunii de Omraam Aivanhov Cap. 1 - Alchimia spirituală   Se întâmplă câteodată să vină la mine cineva pentru a mi se plânge că nu reuşeşte să scape de un viciu care îl chinuie. Săracul de el, a încercat de sute de ori dar nici o dată nu a reuşit. Atunci îi spun: „Ei bine, dar asta e minunat, este de-a dreptul formidabil! Asta dovedeşte pur şi simplu cât sunteţi de puternic!” Mă priveşte uluit şi se întreabă dacă nu cumva îmi bat joc de el. Atunci îi spun: Nu, deloc, nu râd de dumneata, dar pur şi simplu dumneata nu-ţi dai seama de propria forţă. - Dar care forţă? Eu nu reuşesc niciodată, sunt mereu victimă şi asta este o dovadă că sunt slab. - Ba nu, nu gândeşti corect. Să analizăm cum s-au petrecut lucrurile şi ai să înţelegi că nu glumesc deloc. Cine a format viciul acesta?... Dumneata. La început el n-a fost mai mare ca un bulgăre de zăpadă pe care-l puteai ţine în palmă. Dar jucându-te mereu cu el, adăugându-i puţină zăpadă, distrându-te să-l rostogoleşti, să-l împingi, a tot crescut până a ajuns cât un munte care acum nu te mai lasă să treci mai departe. La început şi viciul de care te plângi nu a fost decât un mic gând, dar l-ai întreţinut, l-ai alimentat, l-ai „rostogolit” şi acum te simţi strivit de el. Ei bine, eu mă minunez de forţa dumitale, dumneata ţi-ai construit acest viciu, eşti tatăl lui, este fiul dumitale şi este atât de zdravăn că nu mai reuşeşti să-l pui la pământ. De ce nu te bucuri? - Păi, cum să mă bucur? - Ai citit cartea lui Gogol, „Taras Bulba”? - Nu. - Ei bine, ţi-o povestesc eu. Bineînţeles, povestea este mult mai lungă. Taras Bulba era un cazac bătrân care îşi trimisese cei doi fii să studieze la seminarul din Kiev, unde au rămas trei ani. La reîntoarcere, erau doi flăcăi voinici. Fericit că-i revede, îşi  manifestă dragostea părintească, în glumă, (cazacii se pare că au un fel al lor, foarte special, de a-şi manifesta dragostea!) le-a dat un brânci. Dar băieţii n-au luat-o ca pe o glumă, au ripostat şi l-au pus pe tatăl lor la pământ. Când s-a ridicat, puţin cam şifonat, Taras Bulba nu a fost câtuşi de puţin supărat, din contră, a fost mândru că a fost în stare să facă doi fii atât de zdraveni.   „Şi atunci, de ce nu eşti şi dumneata la fel de mândru ca şi Taras Bulba când vezi că fiul dumitale te-a pus la pământ? Dumneata eşti tatăl, dumneata l-ai hrănit, l-ai întărit prin gândurile dumitale, prin dorinţele dumitale: deci eşti foarte puternic. Dar, dacă vrei, iată cum îl poţi învinge. Cum procedează un tată care vrea să-şi cuminţească fiul care face nebunii. Nu-i mai dă bani, şi fiul, lipsit de mijloace este nevoit să reflecteze şi să-şi schimbe comportamentul. Atunci, dumneata de ce să îţi mai întreţii fiul? Ca să-ţi ţină piept? Haide, strânge-i puţin şurubul! Din moment ce dumneata l-ai adus la viaţă, ştii că ai putere asupra lui. Altfel toată viaţa te vei lupta cu el sau vei suferi, fără ca să găseşti niciodată mijlocul potrivit de a ieşi din dificultate”. Din păcate, sunt prea puţini aceia care ajung să privească lucrurile astfel. Se luptă cu disperare cu anumite tendinţe negative care se manifestă în ei fără să-şi dea seama că pentru a ajunge acolo, au fost foarte puternici. Cu cât duşmanul din voi este mai puternic, cu atât aceasta dovedeşte că forţa voastră este mai mare. Da, acesta este modul în care trebuie să gândiţi. Observaţi numai cât sunteţi de crispaţi când luptaţi cu voi înşivă şi câte greutăţi întâmpinaţi; se dă o bătălie grozavă în voi şi această bătălie vă umple de contradicţii. De obicei consideraţi că tot ceea ce este inferior în voi vă este duşman şi vreţi să-l ucideţi; dar acest duşman este foarte puternic, căci îl căliţi de sute de ani în lupta pe care o purtaţi contra lui şi cu fiecare zi el devine tot mai ameninţător. Este adevărat că avem duşmani care trăiesc în noi, dar dacă ei ne sunt duşmani, este vina noastră care nu suntem alchimişti destul de pricepuţi pentru a transforma totul. Ce spune Apostolul Pavel? „Mi s-a înfipt o ţeapă în carne. De trei ori l-am rugat pe Mântuitor să mi-o îndepărteze şi El mi-a spus: „Iertarea mea să-ţi fie de ajuns, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune”. Cel care simte o slăbiciune în trupul, inima sau mintea sa, se crede sărăcit, dar se înşeală, căci această slăbiciune din el poate fi izvor de bogăţii. Dacă toate dorinţele i-ar fi satisfăcute, ar rămâne pe loc. Pentru ca să progreseze, el trebuie să se simtă îmboldit, înţepat, şi tocmai această imperfecţiune, această ţeapă înfiptă în carnea lui este cea care îl obligă să lucreze în adâncime, să se apropie de Ceruri, de Domnul. Cerul lasă să avem anumite slăbiciuni tocmai ca ele să ne împingă spre munca spirituală, căci ceea ce este în aparenţă o slăbiciune, este în realitate o forţă. Trebuie să punem la muncă slăbiciunile noastre, pentru ca ele să ne fie utile. Vă miraţi şi spuneţi: „Dar bine, slăbiciunile trebuie să le dăm la fund, să le anihilăm!”. Încercaţi şi veţi vedea dacă vă va fi uşor: voi veţi fi cei învinşi. Problema se pune la fel cu orice defect sau viciu, indiferent dacă este vorba de lăcomie, senzualitate, violenţă, pofte nemăsurate sau vanitate, trebuie să ştiţi cum să le mobilizaţi pentru ca ele să lucreze alături de voi în direcţia pe care aţi ales-o. Dacă vreţi să lucraţi singuri, nu veţi reuşi. Dacă vă veţi goni toţi duşmanii, tot ceea ce vă rezistă, cine va mai lucra pentru voi, cine o să vă mai servească? Există animale sălbatice pe care, cu răbdare, oamenii le-au domesticit şi pe care acum le ţin lângă casă. Calul era sălbatic, câinele era asemenea lupului şi dacă omul a fost în stare să le domesticească, aceasta s-a datorat faptului că a ştiut să cultive în el anumite calităţi. Cu siguranţă că ar putea îmblânzi şi fiare sălbatice, dar pentru aceasta omul ar trebui să-şi dezvolte alte calităţi. Aşa că fiţi fericiţi: sunteţi cu toţii foarte bogaţi din moment ce aveţi cu toţii slăbiciuni! Dar este absolut necesar să ştiţi să le utilizaţi şi să le puneţi la lucru. Eu v-am dat exemplul cu animalele, dar există şi alte forţe ale naturii ca fulgerul, electricitatea, focul, torentele... Acum că ştie cum să le stăpânească şi să se folosească de ele, omul se îmbogăţeşte. Şi cu toate acestea, la început ele i-au fost toate forţe ostile. Oamenilor li se pare foarte normal să se folosească de forţele naturii, dar dacă le spui să utilizeze vântul, furtunile, cascadele, fulgerele din interiorul lor, se miră. Şi, cu toate acestea, nimic nu este mai normal şi atunci când veţi cunoaşte regulile alchimiei spirituale, veţi şti cum să transformaţi şi să utilizaţi chiar şi otrăvurile care sunt în voi. Da, pentru că ura, furia, gelozia şi altele... sunt otrăvuri; dar în Învăţământul Fraternităţii Universale veţi afla cum să le folosiţi şi vi se va spune chiar cum să vă serviţi de toate forţele negative din voi, din care aveţi din plin. Deci, bucuraţi-vă căci aveţi în faţă o perspectivă bună. De acum înainte, în mintea voastră, totul trebuie să se schimbe. Bineînţeles că nu trebuie să vă aruncaţi imediat asupra răului şi să începeţi să mâncaţi din el cu polonicul. În fiecare făptură, chiar şi în cea mai bună, sunt întotdeauna ascunse tendinţe infernale care vin dintr-un trecut foarte îndepărtat. Nu se pune problema de a le scoate pe toate deodată, sub pretextul de a le utiliza. Trebuie să faceţi mai întâi o puncţie, să preluaţi doar câţiva atomi, câţiva electroni pe care să îi digeraţi bine. Nu este cazul să vă băgaţi în gâlceavă cu Infernul căci el este cel care va ieşi învingător. Trebuie să ştiţi cum să procedaţi. Trebuie să continuaţi să lucraţi cu forţele superioare prin rugăciuni, armonie, dragoste şi, din când în când, atunci când din adâncul vostru iese ceva care scoate ghearele, dinţii, unghiile pentru a vă provoca la vreo nesăbuinţă, atunci capturaţi-l, luaţi-l în studiu în laboratorul vostru şi faceţi-l să-şi secrete otrăvurile pentru ca voi să le puteţi utiliza: veţi observa atunci că răul aduce tocmai acel element de care aveţi nevoie pentru a obţine deplinătatea. Dar, vă repet, fiţi foarte atenţi şi după cele ce v-am spus nu fiţi nesocotiţi şi nu vă coborâţi să vă măsuraţi cu răul. Nu spuneţi: „Aha! Am înţeles acum, las că-i arăt eu lui!” căci s-ar putea să nu mai urcaţi. Unora li s-a întâmplat. S-au crezut foarte puternici, în timp ce de fapt nu erau suficient de ancoraţi în bine, în lumină, şi acum, bieţii de ei, în ce hal sunt! Toate forţele negative sunt călare pe ei, pe cale de a-i distruge! Se spune în Talmud, că la sfârşitul timpurilor, cei Drepţi, adică Iniţiaţii, se vor ospăta din carnea Leviatanului, acest monstru care trăieşte pe fundul oceanelor. Da, va fi sfârtecat, sărat... şi păstrat, probabil în congelatoare. Apoi, la momentul potrivit, toţi cei Drepţi se vor ospăta cu bucăţi din carnea lui. Ce perspectivă îmbucurătoare!  Dacă ar trebui să înţelegem aceasta literal, cred că o mulţime de creştini, de esteţi, ar fi pe drept cuvânt dezgustaţi. Dar trebuie să interpretăm şi iată interpretarea. Leviatanul este o entitate colectivă care reprezintă locuitorii planului astral (simbolizat prin ocean) şi dacă acest monstru va constitui într-o zi ospăţul celor Drepţi, aceasta însemnează că cel ce ştie să-şi stăpânească şi să-şi utilizeze poftele şi pasiunile din planul astral, poate găsi în ele un izvor de bogăţii şi de binecuvântări.   Cap. 2 - Arborele uman   Avem unele organe ale căror funcţii nu vi se par nici spirituale, nici estetice, nici prea curate şi care totuşi sunt deosebit de necesare, căci fiecare celulă, fiecare organ al nostru este legat de alte celule şi de alte organe în acelaşi fel în care rădăcinile unui copac sunt în legătură cu ramurile, frunzele, florile şi fructele. Şi dacă omul taie aceste rădăcini, adică suprimă organele care sunt fundamentul existenţei sale, decurg de aici consecinţe teribile. Este drept că aceste organe pot provoca câteodată  evenimente dramatice, dar noi trebuie să le lăsăm să trăiască încercând să extragem din ele forţe pe care apoi să le transformăm. Ni se întâmplă să ne mirăm citind biografiile unor oameni celebri - bărbaţi sau femei - şi constatând că mulţi dintre ei aveau comportamente anormale, tendinţe monstruoase sau chiar criminale. Necunoscând structura omului, nu putem înţelege cum de era posibil aşa ceva. În realitate este foarte simplu: din cauza tendinţelor lor inferioare cu care trebuiau în mod continuu să lupte pentru a le domina, aceşti oameni reuşeau, conştient sau inconştient, să realizeze grefe în profunzimile fiinţei lor. Cu cât pasiunile lor (rădăcinile lor) erau mai puternice şi mai înfocate, cu atât dădeau fructe mai gustoase, opere remarcabile. În timp ce mulţi alţii, care nu aveau nici unul din acele defecte, au rămas sterili, n-au dat nimic omenirii şi au trăit o viaţă cu totul neînsemnată şi mediocră. Prin aceasta nu vreau să le găsesc o scuză sau să spun că trebuie să ne cultivăm tendinţele negative, nu, dar trebuie să înţelegem această sublimă filosofie care ne învaţă cum să utilizăm forţele răului pentru a produce creaţii măreţe. Cu cât trunchiul şi ramurile se ridică mai mult spre cer, cu atât rădăcinile se înfundă mai adânc în pământ. Cel care nu înţelege aceasta se sperie văzând cât se întinde răul. Nu trebuie să ne fie frică: totul în natură este construit după legi foarte înţelepte. Dacă nu avem rădăcini adânc înfipte, nu vom putea fi capabili să extragem din sol elementele hrănitoare de care avem nevoie şi nici să rezistăm la intemperiile vieţii. Să analizăm acum mai profund această analogie între om şi arbore. Rădăcinile corespund stomacului şi sexului. Da, omul este înrădăcinat în pământ datorită stomacului care îi permite să se hrănească şi sexului care îi permite să se înmulţească. Trunchiul sunt plămânii şi inima, adică sistemul respirator şi cel circulator cu curenţii arteriali şi venoşi. În trunchi curentul descendent transportă seva preparată care hrăneşte copacul, în timp ce curentul ascendent transportă seva brută în frunze unde este transformată. La fel se petrec lucrurile şi în noi cu circulaţia sanguină; sistemul arterial poartă sângele curat, iar sistemul venos pe cel viciat. Cele două curente lucrează împreună pentru conservarea arborelui uman. Frunzele, florile şi fructele corespund capului. Toate gândurile sunt fructele omului, căci el fructifică prin cap. Dar trunchiul (cu ramurile) la fel ca şi frunzele, florile şi fructele sunt legate între ele. Să vedem acum ce analogii putem stabili între copac şi diferitele noastre corpuri. Rădăcinile corespund corpului fizic, trunchiul corpului astral, şi ramurile corpului mental. Aceste trei corpuri: fizic, astral şi mental formează natura noastră inferioară - personalitatea. Aceste trei corpuri sunt cele care ne permit să acţionăm, să simţim şi să gândim, dar în regiunile inferioare. Apoi, vedem că corpul cauzal corespunde frunzelor, corpul buddhic florilor şi corpul atmic fructelor. Ele formează trinitatea superioară - individualitatea; şi datorită lor omul poate gândi, simţi şi acţiona în regiunile superioare. De exemplu, stomacul este o uzină în care se transformă materia brută; acolo se găsesc rădăcinile fiinţei noastre fizice. Materia primă pe care am dat-o stomacului este apoi succesiv prelucrată în plămâni, în inimă, în creier; ea devine gânduri, sentimente, iar acestea, la rândul lor, coboară în organism pentru a hrăni celulele cu energia lor subtilă.   NATURA SUPERIOARĂ   Corp atmic (Acţiuni superioare)…………...Fructe Corp buddhic (Sentimente superioare)......Flori Corp cauzal (Gânduri superioare)…….......Frunze Corp mental (Gânduri)………………….......Ramuri NATURA INFERIOARĂ   Corp astral (Sentimente)..........................Trunchi Corp fizic (Acţiuni)...................................Rădăcini     Acesta este modul în care se fac schimburile permanente între fiinţa noastră fizică şi fiinţa noastră psihică dar şi între Eul inferior şi Sinele superior. Fără aceste schimburi, în lipsa acestei circulaţii de energii, am muri. În mod simbolic, omul reprezintă deci un arbore cu rădăcini, trunchi, ramuri, frunze, flori şi fructe. Dar, dacă este evident că toate fiinţele posedă rădăcini, trunchi şi ramuri, majoritatea sunt copaci fără fructe, fără flori şi chiar fără frunze. Bineînţeles că fiecare fiinţă poate face ca în ea să înflorească flori; numai că, pentru aceasta ea trebuie să creeze, să deţină foarte multe cunoştinţe şi să sacrifice timp pentru ca aceste flori să ajungă să se deschidă, să exhale parfumuri şi să formeze fructe. Fructele sunt operele diferitelor virtuţi. În frunze, flori şi fructe putem vedea dragostea, înţelepciunea şi adevărul. Frunzele reprezintă înţelepciunea, florile dragostea şi fructele adevărul. Cel a cărui conştiinţă a coborât prea adânc în materie nu mai cunoaşte nici lumină, nici căldură, nici viaţă. El se află în partea grosieră a arborelui, în cele trei corpuri: fizic, astral, mental. Dar mişcarea, căldura, lumina se manifestă numai în frunze, în flori şi în fructe. Cel ce caută înţelepciunea, dragostea, adevărul, trăieşte în frunze, în flori şi în fructe: în cele trei corpuri superioare.   Corp atmic (Adevăr).................Fructe - (Viaţa) Corp buddhic (Dragoste)….......Flori - (Căldura) Corp cauzal (Înţelepciune).......Frunze - (Lumina) Corp mintal………………….......Ramuri Corp astral………………………..Trunchi Corp fizic………………………….Rădăcini   Rădăcinile sunt deci cele care pregătesc hrana pentru fructele care se coc în vârful fiinţei, ele sunt legate de fructe; ele sunt punctul de plecare, iar fructele sunt punctul de sosire. Când fructele s-au pârguit, lucrul rădăcinilor încetează. Fructele, cu sâmburele sau seminţele lor constituie viitoarele rădăcini ale unui nou arbore; în ele începe să încolţească tulpina. Faptul că unele plante au fructele direct în rădăcini (tuberculi) indică tocmai existenţa legăturii dintre rădăcini şi fructe. Plantele cu tuberculi sunt cele care n-au ştiut să se dezvolte în lumea spirituală; ele au rămas sub pământ... Vedeţi că există de asemenea câte o legătură între trunchi şi flori, între ramuri şi frunze. Acelaşi lucru se întâmplă şi la om unde corpul fizic este legat de spirit, inima de suflet şi intelectul inferior de corpul cauzal sau de inteligenţa superioară. De aceea există schimburi şi o strânsă legătură între brute şi Mari maeştri, între oameni obişnuiţi şi sfinţi, între oameni cu talent şi genii.   Spirit               Fructe             Mari maeştrii, Iniţiaţi Suflet              Flori                                        Sfinţi Inteligenţă      Frunze                                    Genii Intelect                       Ramuri şi muguri      Oameni cu talent Inimă              Trunchi                                  Oameni obişnuiţi Corp fizic                    Rădăcini                                 Brute   Şi acum, ia să privim: frunzele sunt cele care transformă seva brută în sevă preparată; tot aşa alchimiştii transformau, cu ajutorul pietrei filozofale, toate metalele în aur. Da, dar un alchimist trebuie să fie superior unui bun chimist. Chimistul nu este obligat să introducă în experienţele sale alte elemente decât cele materiale, în timp ce alchimistul este! Iată de ce unii alchimişti, cu toate că pregăteau totul cu migală, cunoscând la perfecţie formula pietrei filozofale, nu reuşeau să obţină rezultate. Ei nu erau nici buni, nici adevăraţi alchimişti. Un alchimist adevărat ştie că, în afara elementelor chimice pe care le-a preparat respectând formula exactă, trebuie ca din el să mai emane o forţă care să declanşeze procesul specific. Din punct de vedere intelectual, multe persoane sunt în posesia unor secrete, dar ele nu pot obţine rezultate căci nu posedă puterea şi virtuţile necesare. Fabricarea pietrei filozofale nu este atât un proces fizic cât este un proces psihic şi spiritual. Cel care doreşte să obţină piatra filozofală trebuie să aprofundeze virtuţile şi să le realizeze în el însuşi; doar în aceste condiţii materia îl va asculta.   Cap. 3 - Caracter şi temperament   Despre orice fiinţă vie, animal, insectă sau om se spune în general că îşi are caracterul propriu, sau pentru a utiliza un termen mai larg, caracteristici proprii. În limbajul curent, termenii de „temperament” sau „caracter” se utilizează nediferenţiat şi cu toate acestea în realitate ele desemnează lucruri diferite. Temperamentul este prin esenţă legat de latura vitală; el este sinteza tuturor instinctelor, tendinţelor şi impulsurilor pe care omul are dificultăţi în a le corecta sau a le suprima, întrucât ele îşi au rădăcinile în natura sa biologică şi fiziologică. Deci, temperamentul este mai curând înrudit cu latura animalică a omului. În ceea ce priveşte caracterul, fără a ne disocia de temperament, el reprezintă latura inteligentă, conştientă, voluntară. Caracterul este rezultatul muncii conştiente a omului, prin care el a reuşit să modifice - să adauge sau să reducă - ceva în temperamentul său, cu ajutorul inteligenţei, a sensibilităţii sau a voinţei sale. Caracterul este comportamentul unei fiinţe conştiente care ştie exact ceea ce face şi încotro se îndreaptă, în timp ce temperamentul reprezintă numai impulsiunile de origine biologică, tendinţele inconştiente. Caracterul poate fi considerat o sinteză a tuturor particularităţilor temperamentului dominate şi stăpânite. Fiecare om vine pe lume cu un anumit temperament, bine definit, care este aproape imposibil de modificat. Dar, cum caracterul este format din tendinţele conştiente ale omului, care gândeşte, cântăreşte, care doreşte să se remarce în bine sau în rău, el îşi poate crea un comportament, un mod de manifestare care adeseori vine în contradicţie cu temperamentul său. Acesta este caracterul. Privit astfel, caracterul este temperamentul nuanţat, colorat, orientat şi dirijat către un scop, către un ideal. El este asemenea unei obişnuinţe create în mod conştient şi care ajunge, în final, o a doua natură. La naştere caracterul nu există încă, el se formează cu timpul. La copii, acest lucru este evident: ei au temperament, dar nu au încă caracter. Hipocrate a delimitat patru tipuri de temperamente: sanguin, bilios (sau coleric), nervos şi limfatic. Dar mai există şi alte clasificări. În astrologia tradiţională, întâlnim şapte: solar, lunar, mercurian, venusian, marţian, jupiterian şi saturnian. Se mai pot face trei distincţii funcţie de: predominanţa laturii biologice - omul instinctiv - predominanţa laturii afective - omul sentimental - şi predominanţa laturii sentimentale - omul intelectual. Temperamentul defineşte deci ceea ce omul este, dar mediul, familia, societatea, instruirea, şi aşa mai departe, exercită o influenţă asupra lui, transformându-l şi formându-i caracterul. Întrucât individul îşi formează caracterul sub influenţa mediului şi a condiţiilor în care trăieşte, se explică de ce el se poate îmbunătăţi sau înrăutăţi. Voinţa personală şi conştientă intervine cu o pondere importantă în formarea caracterului şi ea reprezintă ceea ce omul a hotărât sau a acceptat să fie, dar şi influenţa celorlalţi este foarte importantă. Nu este nevoie să vă explic din nou că, faptul că ne naştem cu un anumit temperament, nu este lipsit de o bună motivaţie. Ştiţi că aceasta este consecinţa vieţilor anterioare, a încarnărilor precedente: în trecut, prin gândurile sale, prin dorinţele sale, prin faptele sale, omul s-a legat de anumite forţe care, în prezent, determină subconştientul său, adică temperamentul; şi aici el nu prea poate interveni. Este ca şi în sistemul osos: nici aici el nu poate să modifice nimic: nici să-şi mărească craniul, nici să-şi lungească nasul, nici să-şi îndrepte bărbia. În mod similar, cu toate că în natură totul se transformă sau se poate modifica prin atotputernicia gândului şi a voinţei, asupra elementelor inconştiente constituind temperamentul, modificările posibile sunt atât de lente şi de imperceptibile încât, la scara unei singure încarnări, se poate considera că ele sunt inexistente. În schimb, caracterul poate fi modificat, ameliorat, format şi tocmai acestea sunt sarcina şi munca discipolului unei Învăţături Spirituale. Să luăm exemplul unui om dinamic, furtunos, chiar violent: este atât de brusc şi de categoric încât nu poate pronunţa o frază fără a-i răni pe ceilalţi sau fără a le prejudicia interesele. Temperamentul său impulsiv îl împinge mereu la erupţii şi explozii. Dar, într-o bună zi, omul acesta realizează că felul lui de a fi îi aduce prejudicii şi cu voinţă, ajunge după puţină vreme să-şi îmbunătăţească caracterul, să-şi toarne, cum se spune, puţină apă în vin. În realitate, el a rămas capabil de a riposta prin injurii sau lovituri - şi aceasta până la sfârşitul existenţei sale - dar, datorită voinţei, a ajuns să se poată stăpâni, să găsească gestul, cuvântul, privirea care să nu provoace stricăciuni. Acesta este caracterul. Caracterul este deci o formă de comportament (faţă de ceilalţi şi faţă de sine) format în jurul temperamentului. Este o atitudine, un mod de a acţiona care rezultă din unirea, din îmbinarea diferitelor elemente, calităţi sau defecte determinate. Munca discipolului trebuie deci să se bazeze pe această cunoaştere a temperamentului şi a caracterului pentru ca, chiar şi atunci când temperamentul nu îl predispune, să reuşească totuşi să-şi formeze un caracter care să se manifeste prin bunătate, grandoare şi generozitate. Bineînţeles că nu este un lucru uşor, căci altfel toată lumea şi-ar fi format deja un caracter divin, dar trebuie lucrat în acest sens. Să revenim la exemplul cu arborele. Unde se află temperamentul său? În rădăcini. Rădăcinile sunt cele care determină întreaga structură, calităţile şi forţa arborelui. În ceea ce priveşte caracterul... este de la sine înţeles că un copac nu poate avea caracter şi totuşi fructele şi florile sale au anumite calităţi, proprietăţi particulare (sunt astringente, laxative, calmante, excitante, hrănitoare etc.) despre care se poate spune că ele constituie caracterul său. Ei bine, arborele nu şi-ar putea produce manifestările caracteristice, fructele şi florile, dacă nu ar avea rădăcini. În mod similar, nici omul n-ar putea avea un caracter dacă n-ar avea mai întâi temperament. Temperamentul constituie rezervorul din care el îşi extrage elementele necesare caracterului. Este ca şi într-o uzină sau ca într-un laborator: un anumit laborator produce un anumit produs; o anumită uzină este specializată în anumite produse de fabricaţie. Produsele sunt bine determinate. La animale nu se poate vorbi despre caracter. La pisici, câini sau şoareci, caracterul este maniera lor proprie de a muşca, de a zgâria, de a lătra, de a mânca, de a alerga. Deci, foarte puţin. Animalele au doar temperament, căci aşa cum v-am spus, caracterul este o particularitate pe care omul şi-o formează în mod conştient; în timp ce animalele nu pot face nimic pentru a se transforma, ele sunt ceea ce le-a făcut natura. Deci, diferenţa dintre animale şi oameni este aceea că animalele sunt limitate prin temperamentul lor, ele sunt condamnate a nu ieşi din limitele impuse de natură, rămân fidele instinctelor lor. Când se sfâşie între ele, animalele sunt nevinovate, ele nu încalcă legile naturii, căci acţionează conform legilor naturii. În timp ce omul dispune de multe posibilităţi şi condiţii favorabile pentru a se transforma în bine sau în rău, sau chiar pentru a încălca legile naturii şi pentru a fi neascultător. Am ajuns acum la o problemă practică şi anume: cum să ne transformăm. Evident, este un lucru dificil, căci materia fiinţei noastre fizice şi psihice este rezistentă şi nu se lasă chiar atât de uşor modelată. Cu toate acestea este posibil, şi vom vedea cum anume. Întâlnim materia sub patru forme: solidă, lichidă, gazoasă şi plasmă, corespunzătoare celor patru elemente: pământ, apă, aer, foc. Fiecare dintre aceste elemente se caracterizează printr-o subtilitate şi o mobilitate superioare precedentelor. Putem spune că regăsim aceste elemente chiar şi în om: corpul fizic corespunde pământului; corpul astral (inima) corespunde apei; mentalul (intelectul) corespunde aerului şi corpul cauzal (spiritul) corespunde focului. În ce raporturi se află aceste elemente? Pentru a le înţelege vom citi o pagină din marea carte a naturii vii. Cineva se întorcea într-o zi dintr-o plimbare pe malul mării. L-am întrebat: „Ei, şi ce-ai văzut acolo? - Oh, nimic deosebit! - Cum, chiar n-ai văzut nimic? - Nu, nu era nimic special de văzut: marea era liniştită, soarele strălucea, atâta tot. - Da, dar era acolo ceva esenţial, ceva pe care dacă l-ai fi observat şi l-ai fi înţeles, ar fi putut să-ţi schimbe întreaga viaţă, întreaga fiinţă”. Bineînţeles că s-a uitat la mine cu mirare. L-am întrebat: „Stâncile, le-ai văzut? - Da. - Şi ai observat ce forme prelucrate au? - Da. - Ei bine, cine a făcut asta? - Apa, bineînţeles, aruncându-se asupra lor. - Şi ce a determinat apa să facă aceasta? - Aerul. - Şi cine a pus în mişcare aerul? - Probabil că soarele. - Ah, slavă Domnului!” Dar, mă privea tot fără să înţeleagă şi atunci i-am explicat. Soarele pune în mişcare aerul, aerul acţionează asupra apei, şi apa asupra pământului. Să traducem: spiritul lucrează asupra intelectului, intelectul lucrează asupra inimii şi inima lucrează asupra corpului fizic. De aceea este necesar să învăţaţi să lucraţi cu spiritul vostru, căci el vă iluminează intelectul, acesta la rândul lui vă va lumina inima iar inima vă va purifica corpul fizic. Deci, puteţi să vă transformaţi dacă înţelegeţi interacţiunea celor patru elemente: caracterul se va transforma mai întâi şi poate că într-o bună zi, chiar şi temperamentul va putea fi puţin modificat. Există şi posibilitatea de a ne transforma total, dar cu condiţia de a începe cu începutul: cu spiritul. Introduceţi în spiritul vostru o fiinţă sublimă, un ideal înalt, şi concentraţi-vă zilnic asupra lui: el va introduce în voi vibraţii noi care se vor propaga încetul cu încetul până în adâncul fiinţei voastre. Bineînţeles că este o muncă de lungă durată ale cărei rezultate nu le veţi remarca imediat, dar aceasta nu trebuie să vă oprească din drum. Uitaţi-vă câtă vreme i-a trebuit mării ca să fasoneze stâncile! Aşa încât, aveţi încredere şi curaj, căci într-o zi veţi sfârşi şi voi prin a vă fasona „ stânca voastră „ adică corpul fizic.

Adevarata invatatura a lui Hristos de Omraam Aivanhov Cap. 1 – Tatăl nostru care ești în ceruri…   Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!   Iisus a dăruit discipolilor săi o rugăciune rostită de atunci de toţi creştinii, şi numită „Tatăl nostru” sau rugăciunea de duminică. EI a ascuns în această rugăciune o ştiinţă străveche ce exista cu mult înainte de venirea sa, şi pe care el a primit-o după datină; dar el a rezumat-o, a condensat-o într-atât, încât ne este foarte greu să îi înţelegem întreaga profunzime. Un Iniţiat se comportă asemenea naturii. Priviţi: natura reuşeşte să concentreze într-un mod desăvârşit, ideal, un întreg arbore cu rădăcinile, cu trunchiul său, cu ramurile, cu frunzele, cu florile şi fructele sale, într-un mic sâmbure, într-o mică sămânţă, într-un mic bob. întreaga minune reprezentată de arbore cu posibilităţile sale de a produce fructe, de a trăi mult timp şi a rezista intemperiilor, totul stă ascuns într-o sămânţă sădită în pământ. Ei bine, Iisus a procedat la fel: întreaga ştiinţă ce o poseda, a dorit să o rezume în „Tatăl nostru” cu speranţa că oamenii care ar pronunţa-o şi ar medita asupra ei, ar planta această sămânţă în sufletul lor, ar uda-o, ar ocroti-o, ar cultiva-o, ca să descopere acest imens arbore al Ştiinţei Iniţiatice pe care l-a lăsat. Toţi creştinii: catolicii, protestanţii, ortodocşii pronunţă această rugăciune, dar fără să îi fi înţeles întotdeauna sensul. Unii consideră chiar că ea nu este nici atât de amplă, nici convingătoare, în timp ce ei au inventat altele impresionante, poetice, complete... interminabile, de care sunt foarte satisfăcuţi! Dar oare ce conţin acestea? Nu mare lucru. Să încercăm deci să înţelegem care este semnificaţia acestei rugăciuni, deşi nu vom putea să explicăm totul, fiindcă subiectul este grandios. „Tatăl nostru Care eşti în ceruri”. Există un Creator, Stăpân al cerului şi al pământului şi al întreg universului. Şi fiindcă se spune că El se află „în ceruri”, înseamnă că în spaţiu există mai multe regiuni. Tradiţia iudaică le-a dat un nume: Kether, Hohmah, Binah, Hased, Gheburah, Tiferet, Neţah, Iesod, Hot, Malkut. Aceste regiuni sunt populate de mulţimi de creaturi: sunt toate ierarhiile îngereşti de la îngeri până la Serafimi, în aceste ceruri (Cabala le numeşte cei 10 Sefiroţi) locuieşte acest Dumnezeu pe care Moise şi profeţii din Vechiul Testament l-au descris ca un foc devorator, un despot îngrozitor care nu putea fi iubit şi în faţa căruia trebuia chiar să tremuri de frică, deoarece „teama de Domnul este începutul înţelepciunii”. Apoi a venit Iisus care ni l-a prezentat ca Tatăl nostru. Iisus a venit pentru a înlocui teama prin iubire. în loc să se teamă de acest Dumnezeu îngrozitor, omul îl poate iubi, se poate cuibări lângă El ca pe lângă un tată. Această iubire, această tandreţe faţă de Dumnezeu ca faţă de un Tată pentru care toate fiinţele umane sunt fii şi fiice, este ceea ce Iisus a adus nou. „Tatăl Nostru Care eşti în ceruri”... şi dacă El se află în ceruri, aceasta înseamnă că şi noi ne putem găsi acolo; fiindcă acolo unde se găseşte tatăl, va fi şi fiul într-o bună zi. O întreagă speranţă se ascunde în aceste cuvinte, speranţa unui viitor măreţ. Dumnezeu ne-a creat după chipul său, El este Tatăl nostru şi noi îi suntem urmaşi; El ne va da împărăţii, El ne va da planete de organizat, El ne va da totul. (A se vedea Colecţia Izvor, nr. 215, capitolele II: „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” şi III: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” care dezvoltă toate consecinţele acestei idei a omului, fiu al Domnului).           „Sfinţească-se numele Tău”. Dumnezeu are deci un nume ce trebuie să îl cunoaştem pentru a-l putea sfinţi. Creştinii nu dau niciodată un nume Domnului, ei îl numesc Dumnezeu, atâta tot. Dar Iisus care era moştenitorul unei lungi tradiţii, ştia că Dumnezeu are un nume, misterios, necunoscut. Atunci când o dată pe an Marele Preot pronunţa acest nume în sanctuarul Templului din Ierusalim, vocea sa trebuia să fie acoperită de zgomotul a tot felul de instrumente: flaute, trompete, tamburine, chimvale, astfel ca poporul adunat în faţa Templului să nu îl audă. Acest nume pe care îl găsim în Vechiul Testament scris Yahve sau Iehova, ştim numai că este format din patru litere, Iod He Vau He : יחוה. Tradiţia cabalistică ne învaţă că Numele Domnului este el însuşi compus din 72 de nume sau puteri. Dar ca să înţelegeţi mai bine, aş mai adăuga încă câteva cuvinte despre felul în care Cabala îl prezintă. Fiecare din literele alfabetului ebraic are un număr, şi fiindcă י = 10, ה = 5, ו = 6, ח = 5, suma celor patru litere face 26. Atunci când cabaliştii înscriu Numele Domnului într-un triunghi, ei îl prezintă astfel (De menţionat că limba ebraică se citeşte de la dreapta la stânga):   sau astfel:   Numele scris astfel posedă 24 de noduri care îi reprezintă pe cei 24 de Bătrâni despre care vorbeşte Apocalipsa. Din fiecare nod pleacă 3 inflorescenţe, ceea ce face 72. Acum, ce semnificaţie are „a sfinţi numele Domnului?” Să nu vă miraţi dacă, pentru a clarifica această problemă, voi începe prin a face apel la cele patru elemente: pământul, apa, aerul şi focul, cu ajutorul cărora a fost creată lumea. Corpul nostru, inima noastră, intelectul nostru, sufletul şi spiritul nostru sunt în legătură cu forţele şi calităţile celor patru elemente. Un înger guvernează fiecare din aceste elemente. De aceea, atunci când un Iniţiat doreşte să se purifice, el cere îngerului pământului să înghită impurităţile din corpul său fizic, îngerului apei să îi spele inima, îngerului aerului să îi purifice intelectul, şi îngerului focului să îi sfinţească sufletul şi spiritul. Sfinţirea este deci legată de lumea cea mai înaltă a sufletului şi a spiritului, care este lumea focului, a luminii. Sfinţenia este însoţită mereu de ideea de lumină. Este de altfel ceea ce ne arată limba bulgară. în bulgară, la sfânt se spune svetia, iar acest cuvânt are aceeaşi rădăcină ca svetlina, lumina. Sfântul (svetia) este o fiinţă care posedă lumina (svetlina). totul este aprins în sinea sa, el străluceşte, el sclipeşte. De altfel, nu-i aşa că un sfânt este reprezentat mereu cu capul aureolat de lumină? Sfinţenia este o calitate a luminii, a luminii pure care străluceşte în spirit. Numai ce este pur poate purifica, numai ce este sfânt poate sfinţi. Deci, numai lumina singură poate sfinţi fiindcă ea însăşi este sfinţenie. Noi trebuie să sfinţim numele Domnului în cea mai pură lumină a spiritului nostru. Numele reprezintă, rezumă, conţine entitatea care îl poartă, iar acela care pronunţă Numele Domnului impregnându-se de sfinţenia luminii este capabil să îl atragă, să îl facă să coboare în fiecare lucru, să sfinţească toate obiectele, toate creaturile, toate existenţele. Nu trebuie să ne mulţumim să mergem în biserici sau temple şi să pronunţăm: „Sfinţească-se numele Tău!” ci să îl sfinţim cu adevărat în noi înşine, pentru a trăi în bucuria extraordinară de a putea în sfârşit ilumina tot ce atingem, tot ce mâncăm, tot ce privim. Da, cea mai mare bucurie care există în lume este să ajungi la înţelegerea acestei practici zilnice şi, peste tot unde mergi, să binecuvântezi, să luminezi, să sfinţeşti. Numai în acel moment îndeplinim porunca pe care Hristos ne-a dat-o. Dar a repeta: „Sfinţească-se numele Tău” fără a face nimic ca să îl sfinţim până în faptele noastre, înseamnă că nu am înţeles nimic. Pronunţând numele Domnului, scriindu-l, omul se leagă deja de forţele divine, şi poate să le facă să coboare până în planul fizic. Dar această lucrare începe în mintea sa. „Sfinţească-se numele Tău” se referă la spirit, la gând. „Vie împărăţia Ta”... Aceasta înseamnă că există o împărăţie a Domnului cu legile sale, organizarea sa, armonia sa...Noi nici măcar nu ne-o putem închipui! Avem însă uneori o viziune fugitivă a ei în clipele cele mai spirituale ale vieţii noastre, fiindcă numai în acele stări minunate începem să înţelegem ce reprezintă împărăţia lui Dumnezeu. Altminteri, ar trebui să ne-o închipuim după împărăţiile pământene cu dezordinile, certurile şi nebuniile lor!... Şi totuşi, împărăţia lui Dumnezeu se poate instala pe pământ, fiindcă există un întreg învăţământ şi nişte metode pentru a o face să vină. Nu este suficient numai să cerem. De două mii de ani de când tot o cerem, ea nu apare deoarece nu facem nimic ca să vină. Cu această a doua cerere: „Vie împărăţia Ta”, coborâm în lumea inimii. Numele Domnului trebuie să fie sfinţit în inteligenţa noastră, dar împărăţia Sa trebuie să vină să se instaleze în inima noastră. Această împărăţie nu este un loc, ci o stare interioară în care se reflectă tot ce este bun, generos şi dezinteresat. Despre această împărăţie spunea Ii sus acum două mii de ani: „Ea este aproape”, şi era adevărat pentru unii, dar ea nu a venit încă pentru majoritatea şi nu va veni nici în douăzeci de mii de ani dacă ne vom mulţumi să aşteptăm venirea ei în exterior, fără a face nimic în sinea noastră. în realitate, această împărăţie a venit deja pentru unii; pentru alţii ea vine, iar pentru o altă categorie va veni... dar nu se ştie când! (A se vedea Colecţia Izvor nr. 215, Cap. 4: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”). Ajungem acum la a treia cerere care este cea mai puţin înţeleasă şi totuşi cea mai importantă. întreaga Ştiinţă Iniţiatică se găseşte condensată în ea: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”. în Cer, voinţa Domnului este mereu executată fără vreo replică, creaturile din înalt acţionează în acord şi în armonie totală cu ea. Dar nu este la fel şi în cazul oamenilor. De aceea Iisus a formulat această cerere, astfel ca noi să lucrăm să ne armonizăm voinţa cu voinţa Cerului. Pentru a exprima această idee se pot găsi tot felul de imagini: oglinda ce reflectă un obiect, sau orice aparat de care ne putem folosi. Fiecare aparat este constituit dintr-un principiu emiţător şi un principiu receptor care trebuie să se acordeze, să se adapteze, să se potrivească principiului emiţător. Postul care emite este Cerul; iar receptorul este pământul, adică planul fizic care trebuie să se sincronizeze cu aceşti curenţi ai Cerului, să se adapteze după formele Cerului, după virtuţile şi calităţile Cerului, pentru a putea împlini întreaga splendoare din înalt. Oamenii au ca misiune să lucreze pe pământ pentru a-l transforma într-o grădină plină de flori şi fructe unde Dumnezeu va veni să locuiască, dar oare ce fac ei? Cineva va spune: „Să ştiţi că mie pământul nu mai îmi spune nimic”... Ah, tocmai fiindcă nu aţi înţeles învăţătura lui Hristos! Şi totuşi este limpede, iată că se spune: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”. Totul este deja perfect în Cer, dar aici, în lumea de jos, nu este minunat. Trebuie deci să coborâm, dar să coborâm într-un mod conştient, îndrăzneţ, spre materie pentru a o domina, a o însufleţi, a o spiritualiza, fiindcă viaţa Spiritului trebuie să se realizeze pe pământ identică cu aceea din înalt. Depinde de noi, lucrătorii, lucrătorii lui Hristos să ne înhămăm la această misiune. Nu este suficient să pronunţăm rugăciunea, şi apoi, prin viaţa pe care o ducem, să împiedicăm realizarea celor cerute. Procedăm adesea la fel ca acela care vă spune: „Intraţi, intraţi!” şi vă trânteşte apoi uşa în nas. Noi ne rugăm, rostim câteva cuvinte, mormăim, iar apoi trântim uşa! Este extraordinar cât putem fi de inconştienţi în acest caz! Şi apoi ne lăudăm că suntem creştini. „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”: eu văd înscrisă în această frază întreaga magie teurgică. Dacă discipolul va înţelege importanţa extraordinară a acestei cereri a lui Iisus, dacă va reuşi să o împlinească, va deveni într-o bună zi un transmiţător, o oglindă a Cerului. Va fi el însuşi un Cer. Este scris şi este ce se aşteaptă de la noi. Prima cerere: „Sfinţească-se numele Tău” - se referă la gândul nostru. Pentru a sfinţi numele Domnului trebuie să studiem, să medităm, să ne luminăm conştiinţa. A doua: „Vie împărăţia Ta” se referă la inima noastră, deoarece împărăţia lui Dumnezeu nu poate veni decât în inimile pline de iubire. A treia cerere se referă la voinţa noastră: „Facă-se voia ta, precum în cer şi pe pământ” subînţelege lucrări, lupte, constrângeri, victorii, I iar pentru aceasta ne trebuie forţă şi tenacitate. De aceea trebuie să ne exersăm şi să posedăm metode de lucru care ne ajută să ne armonizăm cu Cerul, să vibrăm în acord cu el. De ce credeţi că dimineaţa asistăm la răsăritul soarelui? Ca să devenim asemănători lui, pentru ca pământul, corpul nostru fizic, să dobândească calităţile soarelui. Privind soarele, iubindu-l, vibrând la unison cu el, omul devine luminos, plin de căldură, însufleţitor asemenea soarelui! Aceasta este deci o metodă pentru a împlini indicaţia: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”, dar există încă multe altele. Nimic nu este mai important pentru om decât să-şi dea osteneala să îndeplinească voinţa Domnului. Fiindcă acesta este un act magic. în momentul în care vă decideţi să îndepliniţi voinţa Domnului, fiinţa voastră este rezervată, reţinută, închisă faţă de alte influenţe, şi dacă în acel moment voinţele contrare vor să se folosească de voi, nu vor putea, iar voi vă păstraţi astfel puritatea, forţa, libertatea. Dacă nu vă veţi afla în slujba Domnului, fiţi siguri că alţii vă vor stăpâni, şi vor sluji apoi cele mai interesate şi mai anarhice voinţe ce vă vor duce la pieire. „Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”... Toate aceste cereri au un sens adânc ce poate fi descoperit numai de cineva care posedă o înţelegere profundă a lucrurilor. Atunci când arheologii studiază anumite manuscrise, anumite obiecte sau monumente foarte vechi, ei încearcă, în funcţie de texte, de scheme sau de amplasarea construcţiilor, să descifreze mentalitatea poporului şi a epocii respective, şi datorită acestor indicii, să-şi reconfirme căutările şi să ghicească ceea ce doreau să exprime. Şi noi înşine putem considera această rugăciune lăsată de Iisus ca un fel de monument, de mărturie asupra căreia trebuie să facem cercetări, şi vom descoperi un întreg învăţământ ascuns. Aceste trei cereri din „Tatăl nostru” corespund celor trei principii care se află în om. Mai întâi, cel al gândului, care trebuie să fie luminos, pentru a limpezi şi a sfinţi totul. Apoi, cel al sentimentului, al inimii, care este centrul tuturor energiilor şi unde trebuie să se instaleze împărăţia lui Dumnezeu, adică împărăţia păcii şi bunătăţii pentru toate creaturile. în sfârşit, lumea voinţei, adică 'planul fizic unde trebuie să exprimăm şi să repetăm prin faptele noastre tot ceea ce se află în Cer. Este minunat!...Pentru mine, nici o lucrare nu se poate compara cu aceasta. Atunci când vom îndeplini această lucrare, Dumnezeu se va ocupa de noi, de ceea ce El trebuie să ne dea. De altfel, ce ar mai putea să ne ofere? El ne-a dăruit totul. Atunci când împlineşti conţinutul acestor trei cereri, posezi totul: lumina, fiindcă înţelegi totul; fericirea, fiindcă poţi iubi; sănătatea şi forţa, fiindcă lucrezi şi împlineşti. Ce doriţi mai mult? „Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi”. Aici încep cererile care îl privesc pe om însuşi. Primele trei îl priveau pe Domnul (fiindcă întotdeauna trebuie să începem cu Domnul): a cunoaşte şi a sfinţi numele său, a dori împărăţia Sa, a îndeplini voinţa Sa, iar acum omul cere ceva pentru el însuşi. Ceea ce cere mai întâi, (A se vedea Colecţia Izvor nr. 215, Cap. 5: „Precum în cer şi pe pământ”). este pâinea. De ce pâinea? Deoarece ea reprezintă simbolul hranei indispensabile subzistenţei sale. Dar pâinea despre care vorbeşte Iisus nu este numai o pâine fizică; în Evanghelii se face aluzie mult mai des la nutriţie într-un sens spiritual decât într-un sens fizic. De exemplu, atunci când el răspunde Diavolului care îi cere să transforme pietrele în pâini: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Sau atunci când spune: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”. Desigur, el a înmulţit cinci pâini şi doi peşti pentru a hrăni o întreagă mulţime, dar apoi a spus aceleiaşi mulţimi: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică”. Această semnificaţie spirituală a hranei este şi mai clară în momentul Cinei, atunci când Iisus binecuvântează pâinea şi vinul şi le-o dă discipolilor săi spunând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu... Beţi dintru acesta cu toţii, că acesta este sângele meu... Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică”. Prima cerere pe care omul o face pentru sine se referă la pâinea zilnică fără de care el nu poate trăi, dar acest lucru este şi mai adevărat în planul spiritual: omul care nu se hrăneşte spiritual zi de-zi moare. „Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Traducerea cea mai exactă a textului Evangheliei este mai degrabă: „Amână-ne datoriile, aşa cum amânăm şi noi datoriile debitorilor noştri”. Orice încălcare de lege este comparabilă cu o faptă necinstită pentru care trebuie să plătim. De exemplu, acela care abuzează de încrederea sau de iubirea unei fiinţe, este ca un hoţ care va trebui să restituie într-un fel sau altul ce şi-a însuşit pe nedrept. Noţiunea de karma se bazează pe acest adevăr conform căruia noi ne întoarcem pe pământ pentru a ne plăti greşelile comise în încarnările anterioare. Acela care şi-a plătit toate datoriile poate să nu se mai încarneze. Acum, când spunem: „Şi ne iartă nouă greşealele noastre” sau „Amână-ne datoriile”, ideea principală este de a ierta. Pentru prima dată în istoria umanităţii a apărut ideea unui Dumnezeu milostiv, a unui Dumnezeu iertător. Dumnezeul din Vechiul Testament, pe care Moise îl prezenta, vorbea numai despre răzbunare şi exterminare: vinovaţii erau pedepsiţi fără milă. Şi A se vedea Colecţia Izvor, nr. 215, Cap. 6: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică”. Chiar dacă unii zei din alte religii aveau un caracter mai puţin vindicativ, niciodată nu s-a insistat, aşa cum a făcut Iisus, asupra milosteniei divine. Această idee a unui Dumnezeu care iartă decurge logic din cele două cuvinte ale rugăciunii: „Tatăl nostru”... Dumnezeu ne iartă, pentru că un tată îşi iartă mereu copiii. Numai că Iisus precizează: „Amână-ne datoriile, aşa cum amânăm şi noi datoriile debitorilor noştri”. Din păcate, cum noi nu amânăm datoriile, şi cum nu iertăm jignirile, Dumnezeu nu ne amână datoriile, El nu ne iartă jignirile. Dacă dorim să fim iertaţi, trebuie mai întâi ca noi să iertăm. Această idee a iertării este primordială în religia creştină. Iisus a adus un învăţământ al iubirii, în timp ce alţi fondatori de religii au pus mai degrabă accentul pe dreptate, înţelepciune, cunoaştere, putere. Bineînţeles, îmi veţi spune că Buddha a adus mila. Da, dar nimeni nu a făcut-o precum Iisus, cu o asemenea anvergură, cu o asemenea claritate; în acest domeniu Iisus era cu adevărat excepţional. Şi de aceea el a fost crucificat. Frecventându-i pe oamenii cei mai simpli şi chiar pe criminali şi prostituate, el a dat peste (A se vedea Colecţia Izvor, nr. 215, Cap. 7 - „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” şi Cap. 8 - „Celui ce te loveşte peste obraz..”). cap toate regulile. Nu se văzuse niciodată aşa ceva: el mânca împreună cu oamenii în care trebuia să se arunce cu pietre, îi vizita şi primea invitaţia lor. De aceea, cei care vegheau la respectarea ierarhiilor sociale nu l-au putut accepta; iar atunci când au observat că el a îndrăznit să dezvăluie cele mai sfinte adevăruri oamenilor obişnuiţi, ei s-au decis să îl omoare. Iisus a fost crucificat fiindcă, aducând religia iubirii, el a răsturnat barierele pe care unii, care aveau interes, s-au străduit să le menţină de veacuri. „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău”... Veţi rămâne desigur şocaţi dacă vă mărturisesc că eu nu sunt sigur că aceste cuvinte pronunţate de Iisus au existat cu adevărat: nu ne duce pe noi în ispită. Vă voi explica imediat de ce. Pentru moment, să ne mulţumim să constatăm că în pofida acestei rugăciuni, noi suntem mereu ispitiţi şi chiar Iisus a fost. în Evanghelia după Matei se spune: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul”. întrucât chiar Duhul Sfânt însuşi l-a condus în deşert pentru a fi ispitit, înseamnă că tentaţiile au fost necesare. Acolo, Diavolul l-a provocat pe Iisus spunându-i: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă în pâini”. Apoi, aşezându-l pe aripa templului: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”. în sfârşit, după ce l-a condus pe un munte, el i-a arătat toate împărăţiile lumii şi i-a spus: „Acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie”. Aceste trei propuneri făcute de Diavol lui Iisus au un sens bine determinat. Eu vi le-am explicat deja, ele se referă la cele trei planuri fizic, astral şi mental. Dar ceea ce este mai interesant, sunt răspunsurile date de Iisus. Ele ne revelă că, pentru a nu cădea pradă ispitei, trebuie să ştim cum să răspundem, să găsim deci argumentele pe care să le prezentăm celui care ne ademeneşte. Atunci când acesta vede că omul i se opune prin nişte argumente definitive, el înţelege că nu îl va putea seduce şi va pleca. Trebuie să ştiţi: numai de voi va depinde mereu dacă acceptaţi o influenţă. Nici chiar spiritele infernale nu vă pot forţa. Evident, dacă nu (A se vedea Vol. IV din Opere Complete: „Cele trei mari ispite”). aveţi discernământ, dacă nu sunteţi precauţi, ele vă pot influenţa. Ele ştiu că, pentru a vă duce la marginea prăpastiei, trebuie să vă ispitească prin tot felul de momeli; atunci, dacă aţi înghiţit momeala, aţi căzut în plasă şi apoi, încet-încet, ele vă duc la pieire. Dumnezeu le-a dat această putere, dar numai dacă sunteţi slabi, dacă nu sunteţi luminaţi. Atunci când sunteţi atraşi în direcţia unde doresc să vă conducă, ele posedă nişte puteri formidabile, vă pot face praf şi pulbere, şi voi sunteţi cei vinovaţi; ele sunt ceea ce sunt, au permisiunea de a ademeni, este treaba lor, dar de ce sunteţi atât de proşti să le cădeţi în capcană? Da, dacă forţele răului reuşesc să îl distrugă pe om, înseamnă că acesta le oferă posibilitatea. Totul depinde de el; dacă nu le lasă să pătrundă în sinea sa, ele nu pot face nimic. Puterea lor vine din faptul că ele ajung să îl seducă făcându-l să-şi închipuie că, înfăptuind una sau alta, el va deveni mai puternic, mai bogat, mai fericit. Dacă omul cedează, ele îl pot înhăţa şi distruge. Dar dacă nu cedează, ele nu îi pot face nimic. De aceea se poate afirma că omul are aceleaşi puteri ca Domnul, dar numai când el spune nu, refuză, se opune unei influenţe. Pentru a-şi impune voinţa, pentru a obţine ce-şi doreşte, este mult mai greu, posibilităţile omeneşti sunt foarte limitate şi este nevoie de mult timp şi muncă. Dar pentru a refuza, pentru a spune nu, în acest caz omul este atotputernic. Nici măcar Infernul nu poate face nimic împotriva sa. Dacă se lasă influenţat, înseamnă că el este neştiutor, nu ştie unde se află adevărata sa putere. În anumite ţări, precum Turcia, se practică o formă de luptă foarte originală: adversarii sunt aproape dezbrăcaţi şi pielea lor este unsă în întregime cu ulei. Este deci foarte greu pentru fiecare să reuşească să îl apuce pe celălalt, mâinile le devin alunecoase, parcă ar prinde nişte ţipari. Ei bine, acelaşi lucru trebuie făcut şi cu spiritele negative. Atunci când vă opuneţi acestor spirite, sunteţi „unşi” şi ele nu vă pot înhăţa. Dar dacă lăsaţi să zacă nişte fire, nişte corzi în jurul vostru - vorbind în mod simbolic - spiritele se agaţă de ele şi nu veţi mai putea scăpa, sunteţi legaţi şi doborâţi la pământ. Nu trebuie deci să lăsaţi nimic în dezordine, ci să deveniţi netezi, lucioşi, astfel ca nepoftiţii să nu vă poată apuca; iar a fi neted, lucios, înseamnă a şti să spui nu. (A se vedea Colecţia Izvor, nr.215, cap. IX: „Privegheaţi şi vă rugaţi”). Atunci când vă apare o ispită, spuneţi-vă: „Desigur, totul este atrăgător, seducător, dar nu este pentru mine. Eu vreau să devin un înţelept, un fiu al Domnului, nu mă voi lăsa antrenat, voi învinge această tentaţie, voi fi mai puternic”. Şi nu trebuie să consideraţi ispitele ca nişte inconveniente, nişte obstacole în calea voastră, ci dimpotrivă să le luaţi ca nişte stimulente, fiindcă ele vă ajută să vă întăriţi. Un înţelept, un Iniţiat nu evită tentaţiile, el chiar şi le creează pentru a se stăpâni. Acela care fuge de ispite ajunge mai devreme sau mai târziu să cedeze. Nu rezolvăm problemele fugind de ele. De aceea eu vă spuneam că nu sunt sigur că Iisus a spus cu adevărat: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”, fiindcă trebuie să fim ispitiţi pentru a ne cunoaşte adevăratele posibilităţi şi a ne întări. Ispita este ca o problemă de rezolvat, un examen de trecut: arătaţi de ce sunteţi în stare. Nu trebuie să cerem Domnului să ne scutească de tentaţii, ci numai să ne ajute să nu cedăm în faţa acestora. Răul există, forţele negative există, şi este inutil să îi cerem Domnului să le anihileze, fiindcă El nu o va face. Este scris în Apocalipsă că la sfârşitul veacurilor Diavolul va fi izgonit într-un iezer de foc şi de pucioasă. Dar până atunci, ne vom confrunta fără încetare cu răul, şi este deci mai bine să învăţăm cum să îl considerăm şi să acţionăm cu el. Să studiem acum ultimul verset: „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci”. Pentru a înţelege această frază, trebuie să revenim la alte regiuni ale spaţiului spiritual despre care vă vorbeam la început, regiuni pe care Iisus le-a numit „ceruri”, şi care corespund la ceea ce Cabala numeşte sefiroţi. Ansamblul acestor zece sefiroţi formează Arborele Sefirotic sau Pomul Vieţii. Numele fiecărui sefirot exprimă o calitate, un atribut al Domnului: Kether, coroana; Hohmah, înţelepciunea; Binah, inteligenţa; Hased, mila; Gheburah, forţa; Tiferet, frumuseţea; Neţah, victoria; Hot, slava; Iesod, baza; Malkut, împărăţia. Al zecelea sefirot, Malkut, împărăţia, îi reflectează şi condensează pe toţi ceilalţi sefiroţi. Iisus a spus: „împărăţia cerurilor este asemenea grăuntelui de muştar”. Grăuntele reprezintă mereu un început, începutul unei plante, al unui arbore etc...dar trebuie să înţelegeţi că, dacă în planul fizic începutul se găseşte jos, în planul spiritual unde procesele se desfăşoară invers ca în planul fizic, începutul se găseşte în înalt. De aceea, în timp ce în planul fizic creşterea se produce de jos în sus, în planul spiritual ea se face de sus în jos. Deci, grăuntele plantat este primul sefirot Kether. Atunci când grăuntele se dezvoltă, el se împarte mai întâi în două, apoi el devine tulpină, ramuri, frunze, muguri, flori şi fructe; iar fructul, la rândul său, conţine seminţele. Grăuntele plantat, Kether, devine un arbore trecând succesiv prin toţi ceilalţi sefiroţi până la Malkut. Fructul copt, fructul care dă viaţa, pulpa pe care o mâncăm, este Iesod, şi el poartă sămânţa. Observaţi deci că la sfârşitul creşterii sale, sămânţa plantată devine sămânţă în fruct, iar Malkut, grăuntele de jos este identic cu Kether, grăuntele din înalt, fiindcă începutul şi sfârşitul lucrurilor sunt mereu identice. Fiecare punct de plecare nu este nimic altceva decât o etapă dintr-o dezvoltare anterioară, iar fiecare rezultat, punctul de plecare al unei alte dezvoltări. Orice lucru are un început şi un sfârşit dar nu există un început veritabil. Fiecare cauză produce un efect, iar acest efect este cauza unui nou efect.

Forta sexuala sau dragonul inaripat de Omraam Aivanhov Cap. 1 - Dragonul înaripat   În toate tradiţiile populare, în poveşti, mitologii, găsim imaginea şarpelui sau a balaurului (dragonului), a cărui simbolistică este aproape identică de la o cultură la alta. Nenumărate poveşti vorbesc de un balaur care a prins o prinţesă frumoasă, inocentă şi pură, pe care o ţine prizonieră într-un castel. Săraca prinţesă, plânge, zace în suferinţă şi roagă Cerul să-i trimită un salvator. Dar, unii după alţii, cavalerii care se prezintă pentru a o elibera sunt devoraţi de balaur, care pune mâna pe bogăţiile lor şi le îngrămădeşte în subteranele castelului. În fine, într-o zi, soseşte un cavaler, un prinţ mai nobil, mai frumos şi mai pur decât alţii, căruia un magician i-a revelat secretul pentru a-l învinge pe balaur: care e slăbiciunea sa, în ce moment şi de ce manieră poate fi legat fedeleş sau poate fi rănit... Şi iată că acest prinţ privilegiat, bine înarmat şi instruit obţine victoria: reuşeşte să elibereze prinţesa, şi ce de sărutări îşi dau! Toate comorile care sunt acolo, îngrămădite de secole în castel vor fi ale cavalerului, ale acestui frumos prinţ care a ieşit victorios din luptă graţie cunoştinţelor şi purităţii sale. Apoi, amândoi, urcaţi pe balaur, condus de prinţ, îşi iau zborul în spaţiu şi străbat lumea. Aceste poveşti pe care le credem, în general, destinate copiilor sunt în realitate poveşti iniţiatice, dar pentru a le putea interpreta trebuie cunoscută ştiinţa simbolurilor. Balaurul nu este altceva decât forţa sexuală. Castelul este corpul omenesc. În castel suspină prinţesa, adică sufletul, pe care forţa sexuală, rău stăpânită, îl ţine prizonier. Cavalerul e Eul, spiritul omului. Armele de care se serveşte pentru a-l învinge pe balaur reprezintă mijloacele de care dispune spiritul: voinţa, ştiinţa de a stăpâni această forţă şi de a o utiliza. Deci, odată stăpânit, balaurul devine servitorul omului, îi serveşte ca mijloc pentru a călători în spaţiu. Pentru că balaurul are aripi. Deşi e reprezentat cu o coadă de şarpe - simbolul forţelor subterane - el posedă de asemenea şi aripi. Ei da, e clar, e simplu, e limbajul etern al simbolurilor. Găsim o variantă a acestei poveşti în istoria lui Tezeu care, graţie firului pe care i l-a dat Ariadna, a putut să se orienteze traversând labirintul, omorându-l pe Minotaur şi găsind ieşirea. Minotaurul este o altă reprezentare a forţei sexuale, taurul puternic şi prolific, deci natura inferioară pe care trebuie să o înhămăm pentru a lucra pământul ca un bou. Labirintul are aceeaşi semnificaţie ca şi castelul: este corpul fizic, şi Ariadna reprezintă sufletul superior care conduce omul spre victorie. În tradiţiile evreieşti şi creştine balaurul e asimilat Diavolului, şi Diavolul, cum se spune, miroase a sulf. Toate aceste produse inflamabile ca: benzina, petrolul, praful de puşcă, aceste amestecuri de gaze care produc flăcări şi explozii, toate acestea reprezintă, în natură, Balaurul care scuipă în foc. Acest balaur, care există de asemenea şi în om, e comparabil cu un combustibil. Dacă omul se ştie servi de acesta, el va fi propulsat spre înălţimi, dar dacă nu ştie, pentru că e ignorant, neglijent sau slab, va fi ars, făcut cenuşă sau căzut în abis.   Cap. 2 - Dragoste şi sexualitate   I. Întrebare: „Maestre, vreţi să ne spuneţi care este diferenţa dintre dragoste şi sexualitate şi cum putem utiliza sexualitatea în viaţa spirituală?”   Iată o problemă foarte interesantă, care atinge ceea ce e mai important în viaţă şi priveşte pe toată lumea. Da, pe tineri şi pe bătrâni... Eu nu susţin că sunt calificat să răspund la toate aceste întrebări pe care le ridică această problemă. Ceea ce îmi e particular, este că îmi place să văd lucrurile dintr-un anumit punct de vedere şi mi-am consacrat întreaga viaţă formării acestui punct de vedere. Vă voi spune de la început două vorbe înainte de a începe să mă criticaţi spunând: „Oh, la, la! Eu am citit cărţi despre dragoste şi sexualitate unde se spuneau foarte multe lucruri. Ce ignorant e acest instructor!” Ei da, sunt ignorant, de ce nu? Dar cei care au scris aceste cărţi nu aveau punctul meu de vedere şi nu au înţeles această problemă cum o înţeleg eu. Dacă vreţi, puteţi să vă informaţi citind tot ceea ce psihanaliştii şi medicii au scris despre sexualitate, dar eu vreau să vă aduc spre un alt punct de vedere necunoscut până acum. Care e acest punct de vedere? Mă amuz câteodată ilustrându-l prin imaginea următoare. Un profesor ce a urmat trei sau patru universităţi lucră în laboratorul său unde face tot felul de cercetări şi experienţe... Dar iată că fiul său de doisprezece ani care se joacă în grădină e cocoţat într-un pom şi de sus strigă: „Tată, îi văd pe unchiul şi mătuşa venind... „ Tatăl, care nu vede nimic, îl întreabă: „La ce distanţă sunt? Ce aduc?” Şi copilul îi dă toate informaţiile. În ciuda întregii sale ştiinţe, tatăl nu vede nimic, în timp ce copilul, mic şi ignorant, e capabil de a vedea departe, numai pentru că punctul său de vedere e diferit: e urcat foarte sus, în timp ce tatăl său a rămas jos. Evident, aceasta nu e decât o imagine, dar ea vă va face să înţelegeţi că deşi e util să aveţi facultăţi intelectuale şi cunoştinţe, punctul de vedere este şi mai important. Dacă observăm Universul din punctul de vedere al Pământului sau al Soarelui obţinem rezultate diferite. Toată lumea spune: „Soarele se ridică, soarele coboară..”. Da, e adevărat, dar e fals. E adevărat din punctul de vedere al Pământului; din punct de vedere geocentric aveţi dreptate. Dar din punctul de vedere heliocentric, solar, e fals. Toţi privesc viaţa din punctul de vedere al pământului, şi evident, din acest punct de vedere, au dreptate. Ei spun: „Trebuie să mâncăm, să câştigăm bani, să profităm de plăceri..”. Dar din punctul de vedere solar, adică din punctul de vedere divin, spiritual, ei ar vedea altfel lucrurile. Şi acesta este punctul meu de vedere, care îmi permite să vă prezint natura dragostei şi sexualităţii într-o altă manieră. La prima vedere, pare dificil de separat sexualitatea de dragoste. Totul vine de la Dumnezeu şi tot ceea ce se manifestă prin intermediul omului ca energie este, la origine, o energie divină: dar această energie produce efecte diferite după conductorul prin intermediul căruia se manifestă. Putem să o comparăm cu electricitatea. Electricitatea e o energie a cărei natură o ignorăm, dar de îndată ce trece printr-o lampă devine lumină, cu toate că ea nu este lumină. Trecând printr-un reşou, ea devine căldură; trecând printr-un electromagnet, ea devine magnetism; trecând printr-un ventilator, ea devine mişcare. În acelaşi fel, există o forţă cosmică originală care ia acel sau acel aspect urmând organul omului prin intermediul căruia se manifestă. Prin intermediul creierului, ea devine inteligenţă, raţionament, prin intermediul plexului solar sau centrului Hara, ea devine senzaţie şi sentiment; când trece prin sistemul muscular, ea devine mişcare; şi când trece, în fine, prin organele genitale, ea devine atracţie pentru celălalt sex. Dar e tot timpul aceeaşi energie. Energia sexuală vine, deci, de foarte sus, dar trecând prin organele genitale, ea provoacă senzaţii, o excitaţie, o dorinţă de apropiere, şi se poate ca în aceste manifestări să nu existe de loc dragoste. Aşa este la animale. În anumite perioade ale anului se acuplează, dar o fac din dragoste? Adesea, ele se sfâşie între ele şi la unele insecte cum este călugăriţa sau la anumiţi păianjeni, femela mănâncă masculul. Este aceasta dragoste? Nu, este sexualitate pură. Dragostea începe când această energie atinge în acelaşi timp şi alţi centri în om: inima, creierul, sufletul şi spiritul. În acel moment, această atracţie, această dorinţă de a se apropia de cineva este luminată de gânduri, sentimente, un gust estetic; nu se mai caută o satisfacţie pur egoistă în care nu se mai ţine seama de loc de partener. Dragostea, e sexualitatea, dacă vreţi, dar lărgită, iluminată, transformată. Dragostea posedă atâtea nuanţe şi manifestări pe care nu putem nici măcar să le enumerăm sau să le clasăm. Se întâmplă, de exemplu, că un bărbat iubeşte o femeie tânără şi drăguţă, dar fără a fi  cu adevărat atras fizic de ea: el vrea mai mult să o vadă fericită, sănătoasă, instruită, bogată, bine plasată în societate, etc... Cum se explică aceasta? Nu e numai sexualitate, ci dragoste; este, deci, o gradaţie superioară. Dar trebuie să intre un pic de sexualitate în această dragoste, altfel s-ar putea pune întrebarea: de ce acest bărbat nu s-a ataşat de o altă persoană, de o femeie bătrână şi urâtă, sau de un alt bărbat? Da, dacă analizăm, vom descoperi cel puţin un mic grad de sexualitate. Sexualitatea... dragostea... nu e decât o chestiune de nuanţe. De vreme ce nu vă opriţi numai asupra unor senzaţii fizice grosiere, ci simţiţi nuanţele superioare ale acestei forţe cosmice ce vă învăluie, aceasta este dragostea, şi comunicaţi cu regiuni celeste. Dar câţi oameni, o dată dorinţa lor îndeplinită se părăsesc sau încep să se bată! Ceea ce contează pentru ei este numai să se descarce, să se debaraseze de o tensiune, şi dacă după un anumit timp această energie se acumulează din nou în ei, devin din nou surâzători şi tandri, dar în singurul scop de a-şi satisface din nou animalitatea. Ce dragoste e aici? Avem nevoi, dorinţe şi e normal, mai ales când suntem tineri. Natura, care a prevăzut totul, a găsit că e necesar pentru propagarea speciei. Dacă bărbatul şi femeia ar fi rămas reci unul faţă de celălalt, dacă s-ar fi scăpat de aceste impulsuri şi de aceste instincte, ar fi fost sfârşitul umanităţii. Deci natura e cea care împinge creaturile a se apropia fizic, dar dragostea, este altceva. Putem spune că sexualitatea e o tendinţă pur egocentrică care împinge fiinţa umană a căuta numai plăcerea sa, şi aceasta o face să fie crudă, pentru că nu se gândeşte de loc la altul, nu caută decât să se satisfacă. În timp ce dragostea, adevărata dragoste se gândeşte în primul rând la fericirea altuia, e bazată pe sacrificiu: sacrificiu de timp, de forţe, de bani, pentru a ajuta pe altul, pentru a-i permite să înflorească şi să-şi dezvolte toate posibilităţile. Şi spiritualitatea începe acolo unde dragostea începe să domine sexualitatea, unde fiinţa umană devine capabilă să smulgă ceva din ea însăşi pentru binele alteia. Cât timp nu suntem capabili de ori ce fel de sacrificii, nu este vorba de dragoste. Când un bărbat se aruncă asupra unei fete, se gândeşte la răul pe care i l-ar putea face? Nu, şi e gata să o omoare pentru a-şi satisface instinctele. Pentru că aceasta e sexualitatea, un instinct pur bestial. Veţi spune: „E evident, nu e nimic divin în ea!” Ba da, sexualitatea este de origine divină, dar cât timp fiinţa umană nu ştie să se stăpânească, manifestările sale nu sunt, evident, divine. Ce este bun în sexualitate este că ea are rol în perpetuarea speciei, dar dacă nu o orientăm decât spre plăcere, e o risipă. În zilele noastre, s-au inventatat lucruri de neconceput în acest domeniu. Există pilule, desigur, dar se vând de asemenea un număr de produse şi obiecte pe care nici nu vreau să le numesc. Nu mai e vorba, aici, de perpetuarea speciei, ci exclusiv de plăcere. Nu mă voi opri asupra acestei probleme pentru a discuta dacă aceste lucruri trebuie să existe sau nu. În stadiul actual al umanităţii, chiar şi moraliştii, chiar şi oameni religioşi au găsit necesar, inevitabil ca ele să existe, pentru că natura inferioară, natura animală din om este aşa de puternică încât, dacă nu o lăsăm să se manifeste, ea va produce fenomene şi mai nefaste. Deci, nu vreau să discut despre acestea, spun numai că e păcat că nu se instruiesc oamenii asupra avantajelor de a controla această energie şi de a o utiliza într-un scop divin, pentru munci spirituale, în loc de a avea nevoie de tot felul de produse pentru a se îmbuiba de plăceri. În manifestările lor exterioare, nu există deloc diferenţă între dragoste şi sexualitate: sunt aceleaşi gesturi, aceleaşi săruturi... Diferenţa există în direcţia pe care o iau energiile. Când sunteţi împins numai de senzualitate, nu vă preocupaţi de loc de cealaltă persoană, în timp ce dacă o iubiţi, nu vă gândiţi decât de a o face fericită. Sexualitatea şi dragostea nu se deosebesc deci în planul fizic, ci numai în planul invizibil, psihic, spiritual. Şi cum? E exact ceea ce vreau să vă revelez. Toţi cei care au studiat problema sexualităţii, psihologii, psihiatri, sexologii, nu au descoperit ceea ce se petrece în domeniul subtil, eteric, fluidic în timpul actului sexual. Ei ştiau că se produc excitaţii, tensiuni, emisii, şi le-au clasat. Dar ceea ce nu ştiu, este că , atunci când e vorba de sexualitate pur fizic, biologic, egoist, se produc în planurile subtile tot felul de erupţii vulcanice care se manifestă prin forme grosiere, emanaţii foarte îngroşate cu culori şterse, arse, unde predomină roşul, dar un roşu urât... Şi toate aceste emanaţii se scufundă în pământ unde creaturi tenebroase aşteaptă să se ospăteze cu aceste energii vitale. Acestea sunt creaturi puţin evoluate care se hrănesc adesea după îndrăgostiţi. Sunteţi miraţi, dar acesta e adevărul: îndrăgostiţii dau adevărate festinuri lumii invizibile. În trecut, cu ocazia unei naşteri, unei căsătorii sau unei victorii, regii şi prinţii dădeau festinuri publice care durau mai multe zile. Atunci, toţi xxx, xxx, dezmoşteniţii veneau să se ospăteze pentru că se dădea de mâncare la toată lumea. Şi vedeţi, e acelaşi fenomen care se repetă, dar sub o formă pe care ştiinţa nu a descoperit-o încă. Când un bărbat şi o femeie se atrag, se iubesc şi se unesc, ei dau de asemenea un festin, care e oferit public în faţa a multor altor creaturi. Chiar dacă unirea lor rămâne secretă, ei primesc vizite din lumea invizibilă, şi din păcate aceştia sunt larve, elementali care vin să se ospăteze pe cheltuiala lor şi să absoarbă tot, pentru că în aceste efuzii nu au decât foarte puţine elemente pentru suflet, pentru spirit, pentru partea divină. Iată pentru ce schimburile pe care le fac îndrăgostiţii le aduc rar mari beneficii; din contră, chiar sărăcesc: în privirea lor, în culoarea feţei lor, în mişcările lor şi în tot felul lor de a fi apare ceva care nu mai e aşa de viu şi luminos. Aceasta e din cauză că dragostea lor, încă inferioară, a atras creaturi tenebroase. De ce nu au putut invita spirite ale naturii sau chiar îngeri şi spirite luminoase care au de asemenea nevoia de a se hrăni? Când un mag vrea să facă un ritual, el începe prin a trasa un cerc în jurul său pentru a se proteja, iar spiritele răufăcătoare care sunt acolo, în jurul său, îl ameninţă, vor să se hrănească cu el, vor să-l fulgere, dar nu pot intra, pentru că în acest cerc magul stă ca într-un adăpost, ca într-o fortăreaţă. Dar bărbaţii şi femeile nu au fost învăţaţi cum să se protejeze de entităţile tenebroase, şi aceasta m-a determinat să spun într-o zi ceva foarte îndrăzneţ: că la originea tuturor nenorocirilor umanităţii se află dragostea inferioară a bărbaţilor şi femeilor. Din cauza acelora care fac dragoste ca animalele, într-un fel stupid, dezgustant, infernal, se produc războaiele şi epidemiile, pentru că dau astfel materiale tuturor spiritelor doritoare să facă rău umanităţii, le hrănesc, le întăresc. Dacă bărbaţii şi femeile ar şti asta, ar fi cu adevărat trişti şi necăjiţi şi le-ar fi ruşine de ce au făcut, şi ar încerca să înveţe cum să iubească. Spiritualizarea dragostei este condiţia venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Deci, cei care şi-au dat seama, cei care au un înalt ideal de dragoste, ştiu că pot servi Împărăţia lui Dumnezeu cu această energie care este forţa sexuală; când se iubesc, când se îmbrăţişează o fac cu ideea de a cosacra această dragoste la realizarea a ceva divin. În acel moment, ei produc emanaţii de o asememenea frumuseţe că îngerii înşişi sunt miraţi, uimiţi şi vin să le aducă cadouri. Deci, repet, oricare ar fi natura dragostei voastre, gesturile pe care le faceţi sunt aceleaşi: va trebui să vă apropiaţi de fiinţa pe care o iubiţi, să o îmbrăţişaţi, să o mângâiaţi; nimic nu se va schimba; diferenţa este în ceea ce puneţi în aceste gesturi, şi aceasta contează. Cineva spune: „Ah! Am văzut un băiat îmbrăţişând o fată!” şi îi condamnă. Cerul nu vede lucrurile aşa, el priveşte ceea ce au pus în sărutările lor: dacă îşi dau ceva frumos, pur, Cerul îi recompensează. Pe pământ ei pot fi condamnaţi de către ignoranţi, dar în înalt, ei sunt recompensaţi. Dacă puneţi în dragostea voastră viaţa eternă, imortalitatea, puritatea, lumina, şi dacă acel pe care îl iubiţi creşte, avansează şi înfloreşte graţie vouă, atunci e dragoste adevărată, pentru că dragostea adevărată ameliorează totul. Dar dacă iubiţi pe cineva şi persoana în cauză începe să se pericliteze, trebuie să vă puneţi întrebări asupra calităţii sentimentelor voastre şi să vă spuneţi: „Am aprins această fiinţă. Înainte era splendidă şi acum, e o ruină”. Nu aveţi deci de ce să fiţi mândru, şi trebuie să încercaţi să reparaţi erorile ce le-aţi făcut. Dragostea voastră trebuie să facă să crească o fiinţă. Şi aceasta se întâmplă numai când o vedeţi înflorind graţie dragostei voastre şi atunci puteţi fi fericit şi mândru, şi să mulţumiţi Cerului că aţi reuşit să o ajutaţi şi să o protejaţi. Dar în general nu se preocupă de aceste lucruri, şi astfel vin şi îmi spun: „O iubesc, o iubesc!... - Da, răspund eu, ştiu că o iubiţi, dar ca o găină pe care o puneţi în cratiţă pentru a o mânca: o iubiţi, o devoraţi, şi s-a terminat”. Nu, dragostea nu trebuie niciodată să devoreze, să aprindă fiinţele... Vedeţi, dragostea pe care o înţeleg eu e foarte diferită de tot ceea ce mulţimea sau tinereţea, care nu sunt încă luminate, pot să-şi imagineze.      Oamenii nu ştiu să iubească, şi apoi, pentru a se justifica, îmi spun: „Maestre, nu cunoaşteţi natura umană, ea e teribilă!” Ah bine, eu nu cunosc natura umană!... Dar le răspund că pe cât au făcut ca această natură umană să fie greu de îmblânzit, la fel pot să o cuminţească, să o înnobileze. Ei nu au făcut eforturi în trecut, şi acum, bineînţeles, au moştenit o natură foarte dificilă.  Iată cum se explică aceasta; e greşeala lor, nu are rost să se justifice. Mulţi decid să nu mai facă eforturi pentru că, pasămite, e imposibil de se schimba. Ba da, e posibil. Şi de acum înainte, chiar dacă veţi întâlni mari obstacole, va trebui să vă puneţi: „Maestrul ne-a vorbit de această dragoste şi vreau să ajung să o cunosc”. De ce obiectați tot timpul că realitatea este diferită de ceea ce vă prezint? Iată, realitatea, cum poate acest cuvânt scuza totul! Dar există realităţi şi realităţi. Eu nu neg că sexualitatea e o realitate, dar de ce să ne oprim la această realitate atât de grosieră, inferioară? Există o altă nuanţă a realităţii care e de asemenea reală, dar mai subtilă. Unele fiinţe au ajuns să sesizeze şi să trăiască această realitate, şi acum, pentru nimic în lume nu puteţi să le convingeţi să o abandoneze pentru a se reîntoarce, ele nu o vor. Dar ceilalţi, din păcate, pentru nimic în lume nu puteţi să-i convingeţi să încerce să se lărgească, să ridice gradul iubirii lor; ei neglijează toate aceste adevăruri care ar putea să-i salveze, continuă să coboare spre animalitate, şi astfel, evident, ei vor fi dezaxaţi, sfâșiați. E normal, dragostea lor nu putea fi minunată decât pentru câteva minute; apoi, doar scrum şi cenuşă. Se spune: „A fost atât de frumos..”. Da, a fost dar nu mai este şi aurul a devenit plumb. În timp ce dragostea cerească rămâne veşnic de aur, nimic nu o poate oxida. Omul are o ereditate împotriva căreia trebuie să lupte; de mii de ani specia omenească şi-a făcut despre dragoste o anumită părere care s-a înregistrat în celulele noastre şi pe care e greu să o ştergi. Dar nu înseamnă că, pentru că nu o puteţi face de pe o zi pe alta, nu trebuie să credeţi ce spun marii Maeştri. Dacă nu vă reuşeşte această schimbare înseamnă doar că sunteţi deformat sau slab, nu că aţi fost înşelat de Iniţiaţi. Câtă vreme aveţi tendinţe inferioare, sunteţi obligat să le satisfaceţi, dar aceasta nu trebuie să vă împiedice să credeţi că e posibilă o îmbunătăţire. Şi în ziua în care veţi reuşi să vă dezvoltaţi alte tendinţe, sublime, divine, veţi înota în oceanul Iubirii cosmice, pe când înainte nu vă hrăneați decât cu câteva picături împrăştiate pe ici, pe colo (şi acestea găsite după o viaţă de decepţii şi nenorociri!). Acum, că sunteţi scufundat în acest ocean cosmic, puteţi să beţi, nu mai aveţi nevoie să mergeţi să furaţi câteva picături de iubire de la ceilalţi. Ştiu că ceea ce spun va fi de neînţeles pentru unii. Dar să facă ce pot, cu speranţa că, în câteva încarnări, ei vor ajunge să-şi transforme dragostea. Nu trebuie să se sinucidă! Pentru cei care au lucrat deja în alte încarnări, e mai uşor să ajungă să se mulţumească cu foarte puţin în planul fizic, şi după aceea chiar să se elibereze complet şi să guste dragostea în înalt, în planul spiritual. Evident, fiinţele care sunt capabile de aceasta sunt foarte rare. Câţi oameni religioşi au făcut legământ de castitate fără să ştie bine în ce se angajează! Erau foarte tineri, nu se cunoşteau, nu cunoşteau deloc natura umană şi într-o zi, când instinctele şi pasiunile li s-au revelat, au fost copleşiţi. Ce tragedie! Da, ce de tragedii în mănăstiri pentru bărbaţi şi femei! Ar fi fost mai bine să se căsătorească şi să aibă copii, decât să se frământe, acolo, într-o mănăstire fiind, aşa zisă, logodnica lui Iisus, neîncetând să facă în imaginaţia lor adultere cu toţi ceilalţi. În acest caz, e mai bine să iasă din mănăstiri. Domnul e mult mai îngăduitor, El nu a cerut nimănui să se consacre absolut Lui dacă trebuie să trăiască torturi pentru aceasta. El preferă mai bine să avem o soţie - sau un soţ - şi copii, decât să trăim o viaţă dezaxată, dezordonată şi să tulburăm atmosfera prin toate aceste dorinţe neîndeplinite. Chiar sfinţii şi sfintele au fost frământate toată viaţa lor de forţa sexuală, şi e degeaba dacă, la sfârşit, n-au găsit pacea. Sfânta Tereza d’Avila a fost foarte pasională. Şi chiar despre Sfânta Tereza a Copilului-Iisus nu se ştie cum a trăit, nici ce tentaţii a avut de traversat. Ea nu era cum a fost prezentată, o fată mică, cu o faţă tandră şi delicată. Nu, natura sa era tare şi puternică. Eu, o admir foarte mult, o iubesc mult, dar nu sunt de acord cu maniera inexactă în care e prezentată sub pretextul de a salva situaţia.   II. Mulţi sfinţi şi sfinte au fost foarte ardenţi până în ultimul minut, şi nu a fost rău, ci din contră. Cei care ştiu să utilizeze forţa sexuală sunt cei mai bogaţi şi mai privelegiaţi, pentru că această forţă e o binecuvântare. Mulţi oameni, foarte credincioşi, au vrut să se sinucidă pentru că simţeau această ardoare în ei şi se credeau blestemaţi. Nu au înţeles nimic, şi din păcate Biserica nu explică nimic despre acest subiect. În Iniţiere, se prezintă lucrurile altfel. Forţa sexuală e un dar al lui Dumnezeu, trebuie numai să ştim să o utilizăm. Ţările care au mult cărbune şi petrol în subsol devin arhimiliardare pentru că ştiu să utilizeze aceste bogăţii. Iar cei care nu ştiu să le utilizeze pe acestea se ard. La fel, forţa sexuală e o energie pe care omul trebuie să înveţe să o utilizeze pentru a lumina, a încălzi şi a face ca totul să funcţioneze în interiorul său. Dar oamenii sunt atât de departe de adevăr că, atunci când văd o tânără fată sau un băiat tânăr care posedă mult din această forţă, sunt gata să le-o reproşeze. Ca şi cum aceşti tineri ar trebui să nu simtă nimic! Ca şi cum ar fi trebuit să fie morţi!... Iată ideile adulţilor, şi în loc să îi ajute, ei vor să-i strice şi să le bareze drumul, nimeni nu le va spune: „Bravo, băiatul meu! Eşti privilegiat să ai această bogăţie... Trebuie numai să ştii că, dacă nu eşti inteligent, chiar această bogăţie va fi cauza tuturor nenorocirilor”. Iată ce trebuie să-i spunem, dar în loc de aceasta, îl plângem, îl criticăm; şi când vedem un băiat rece, ne bucurăm, Dar ce va face el cu răceala? Nimic! Eu, de asemenea, am fost educat astfel, şi chiar mai rău ca voi. Dacă aţi şti cum eram educaţi în Bulgaria la începutul secolului! De aceea mulţumesc Cerului de a fi avut  lumina acestui învăţământ. Şi acum, dacă sunt tinere fete şi tineri băieţi care au venit astăzi să mă asculte pentru prima dată, îmi permit să mai adaug încă câteva cuvinte pentru a-i ajuta. Credeţi, poate că povestesc prea multe lucruri scabroase... Oh, la, la, dar aceasta-i nimic! Dacă aţi şti ceea ce tinerii sunt pe cale să asculte şi să înveţe, de ce vorbesc ei, de ce se ocupă, aţi fi stupefaţi. Chiar şi micuţii de doisprezece sau tresprezece ani îşi povestesc tot felul de istorii! Ce vă spun eu, e nimic pe lângă acestea... Într-o zi am primit vizita unei tinere fete, era drăguţă, simpatică şi după manierele sale se vedea că este bine educată. Dar iată că mi-a mărturisit că era foarte nefericită fiindcă era obsedată de o imagine: în tot ce privea, florile, fructele, obiectele şi chiar tavanul, nu vedea decât sexul masculin. Şi cum era credincioasă, catolică, se simţea realmente vinovată, respinsă de Cer şi căzută în păcat. Când am auzit-o, am început să râd. Ea m-a privit puţin mirată şi i-am răspuns: „Ascultaţi-mă, nu e nimic grav, nu este nimic rău în tot ce mi-aţi relatat. Este natural, este normal, sunt lucruri care se întâmplă tuturor, mai mult sau mai puţin, bineînţeles, dar nu aveţi de ce să disperaţi. Natura se ocupă de propagarea speciei şi ea creează aceste reprezentări şi la femeie pentru ca genul uman să nu se stingă. Dar trebuie ştiut cum să acţionăm, cum să utilizăm aceste imagini, dacă nu, vedeţi în ce stare v-au adus... Iată deci ce trebuie să faceţi de aici înainte. Când vi se întâmplă să vedeţi această imagine, în locul unui fruct sau a unui obiect, în loc să vă mâhniţi, priviţi liniştită... Dar nu vă opriţi prea mult timp pentru că se pot trezi anumite dorinţe şi pentru a vă consola se recurge la gesturi şi aşa mai departe.... Deci pentru ca acestea să nu se producă, deveniţi puţin filozof, adică începeţi să vă gândiţi la Inteligenţa care a supravegheat formarea acestor organe. Reflectaţi, meditaţi, sunteţi impresionată de Inteligenţa care a creat lucruri perfecte, şi aţi uitat tentaţia care v-o puteau aduce. În timp ce, dacă vă cufundaţi în această obsesie, nu veţi mai ieşi. Luaţi această imagine ca pe un punct de plecare, capabilă să vă propulseze până la sursă. Dacă nu aveţi acest punct de plecare, cum veţi ajunge la predestinarea voastră, în înalt? Dar ţineţi bine minte, nu le luaţi decât ca pe nişte puncte de plecare, altfel veţi ajunge să vă scufundaţi şi vă veţi pierde. Trebuie numai să le utilizaţi.” „Din nefericire, oamenii nu ştiu să meargă mai departe de lumea formelor pentru a reflecta şi a se minuna. Ei nu ştiu că această minunare, chiar, îi va salva. Veţi spune: „Dar ce mi se întâmplă? Este infricoşător, este dezgustător”, şi asta vă pierde. Înlocuiţi aceste concepţii învechite şi nu mai spuneţi „Este înfricoşător” ci „Ce frumuseţe! Ce spendoare! Câtă inteligenţă! Cum a putut natura să formeze un lucru extraordinar, ca acesta?” Sunteţi impresionată, şi vă regăsiţi echilibrul şi pacea!” Iată ce i-am spus acestei tinere şi ea a plecat foarte fericită. Dumnezeu a făcut bine ceea ce a făcut, atunci de ce să vrem să-i mutilăm creaţia? Unii se comportă faţă de sexualitate ca şi cum Dumnezeu a făcut rău lucrurile... Ei bine, acela care e grav, va fi pedepsit. Trebuie să fim cuprinşi admiraţie în faţa a tot ce a creat Dumnezeu, pentru că El ştia de ce o face. Nu noi trebuie să judecăm. Ce filozofie caraghioasă se dă oamenilor! Veţi spune că aceasta este pentru  a-i ţine în puritate, în castitate... Dar chiar aceasta îi împinge să calce toate legile purităţii, pentru că cu cât li se prezintă lucrurile ca diabolice, infernale, cu atât mai mult îi incită să le vadă şi să le guste! Credeţi că condamnând tot ce atinge sexul ca urât şi dezgustant, nimeni nu se va mai interesa şi nu va mai practica nimic?... Dar atunci, cum se face că majoritatea bărbaţilor care găsesc aceasta dezgustător se tăvălesc zi şi noapte în aceasta. Aceasta nu a împiedicat nimic, dimpotrivă. Baudelaire a spus că acolo unde simţim că comitem o crimă simţim cea mai mare plăcere. Da, pentru că ştim că e interzis, e criminal, plăcerea creşte. Aceasta poate să fie adevărat sau poate să fie fals, nu vreau s-o discut, dar am spus-o numai pentru a vă arăta că a abuza de sex nu a fost niciodată o soluţie, în timp ce dacă gândiţi altfel, veţi fi ajutaţi. Singura soluţie a problemei sexualităţii este în felul în care bărbaţii şi femeile privesc acest lucru. Cauza tuturor dezordinilor, tuturor nestăpânirilor, este că bărbaţii n-au înţeles niciodată cum să considere femeile, dar nici femeile cum să-i considere pe bărbaţi. Dacă bărbatul consideră femeia ca o femelă, ca o Mesalină, ca un obiect al plăcerii, el îşi determină deja comportamentul şi va fi obligat să dea o ieşire tendinţelor sale pasionale. Dar dacă o consideră ca pe o divinitate, sentimentele sale, comportamentul său va fi schimbat. Iisus a spus: „Fie să ţi se facă după credinţa ta”. Da, lucrurile devin într-un fel sau altul după maniera de a le considera. E o lege magică pe care umanitatea trebuie de acum înainte să o cunoască. Se crede că se poate schimba forma dragostei fără să se schimbe maniera de a-l considera pe acel sau aceea pe care îi iubim... Nu, e imposibil. În dragoste e foarte dificil să schimbi formele de expresie. Dar schimbând felul vostru de a considera o fiinţă acţionaţi asupra voastră, asupra sentimentelor voastre, asupra tendinţelor voastre, deci asupra manifestărilor dragostei voastre. Eu aşa fac, consider femeia ca o divinitate. Veţi spune: „Biet bătrân, cât de departe eşti de adevăr! Dacă ai şti ce este femeia!..”. Şi credeţi că nu ştiu? Dar nu vreau să mă gândesc la asta, eu nu vreau să ştiu nici ce e ea, nici ce ar putea fi, şi aceasta mă ajută, o fac pentru mine. Dacă credeţi că nu ştiu ce este femeia! Am toate motivele să o consider ca o fiinţă înspăimântătoate, dar nu are importanţă, eu vreau ca ea să reprezinte pentru mine o divinitate. O consider deci ca o divinitate şi eu sunt în beneficiu: dacă aţi şti ce simt şi ce descopăr! Acest punct de vedere conţine o întreagă filozofie... Acum câţiva ani, a venit să mă vadă un medic, grosolan, burtos, şi a început să-mi vorbească despre femei. Şi ştiţi ce mi-a spus? El mi-a spus: „Femeia, nu e decât un vagin”. Am rămas siderat, da. Spuneţi-mi la ce serveşte să ai concepţii aşa prozaice. E în parte adevărat, desigur, nu putem nega faptul că fiinţa umană posedă intestine şi tot felul de organe care nu sunt tocmai estetice. Dar aceste intestine, aceste funcţii un pic grosiere, bărbaţii sau femeile nu sunt decât atât? Oamenii confundă totul. Fiinţa umană e obligată să aibă un corp fizic cu organe adaptate la cutare sau cutare funcţie, dar e departe de a fi aşa cum apare fizic. Bărbatul, femeia nu se reduc la organe, sunt fiinţe care gândesc şi simt, fiinţe care au un suflet şi un spirit. Ce bucurie poate să aibă un bărbat gândindu-se că femeia nu e decât un organ? Toată viaţa sa psihică e irosită. Acel medic nu era deloc psiholog: nu a studiat cum gândurile influenţează starea noastră interioară. Pe când pe mine mă interesează tocmai de a şti cum se reflectă asupra mea ceea ce gândesc... Şi prefer să mă gândesc la femeie ca la o divinitate. Veţi spune: „Dar nu e adevărat!” Da, poate aveţi dreptate, dar nu mă interesează şi adevărul vostru este lucrul cel mai dăunător. Eu, trăind în iluzii şi minciuni - presupunând că acestea sunt iluzii şi minciuni - sunt omul cel mai fericit. Eu consider că toate femeile sunt divinităţi, ca un aspect al Mamei Divine, şi atunci ştiţi voi ce fericire, ce bucurie simt numai la gândul că există femei pe pământ, e nemaipomenit!... Credeţi că aş mai fi venit să vă ţin conferinţe dacă gândeam ca acel medic? N-aş mai fi avut dorit să vă văd, să vă vorbesc. Atunci, afacerea aceasta merge departe! Şi voi, de asemenea, trebuie să vă schimbaţi concepţiile. Bărbaţii trebuie să-şi schimbe concepţiile despre femei, iar femeile concepţiile despre bărbaţi, dacă nu porţile evoluţiei le sunt închise; orice ar face, nu vor face nici un progres. Pentru femei, bărbatul trebuie să fie o divinitate. Nu trebuie să uităm niciodată că fiinţa umană posedă două naturi: o natură inferioară, animală, şi o natură superioară, divină, pe care le numesc personalitate şi individualitate. Cunoscând aceste două naturi, discipolul unei şcoli iniţiatice se întreabă tot timpul cum poate hrăni individualitatea în el şi în fiinţele pe care le iubeşte. Aceasta e adevărata dragoste. Dar să ne oprim asupra felului în care oamenii obişnuiesc să procedeze pentru a-şi câştiga partenerul. Fie că e vorba de un bărbat sau o femeie, trebuie îmbunat, trebuie făcute complimente, flatată vanitatea sa, adică trebuie atinsă personalitatea sa, dacă nu, ştim că nu vom obţine nimic. Deci, amândoi ştiu cum să o facă: prin gesturi, cuvinte, cadouri, se adresează mereu personalităţii celuilalt. Când e vorba să le trezească celor iubiţi toate facultăţile sublime, ideale, luminoase, perfecte şi de a le hrăni, măcar cu un cuvânt, cu un surâs, cu o privire... ei nu ştiu nimic. Dar pentru a excita şi a declanşa tot ceea ce le permite să-şi potolească nevoile lor inferioare, aici sunt savanţi. De aceea dragostea umană nu se exprimă încă decât într-un fel animal, instinctiv, pasional; e foarte rar să găseşti un element de poezie, de miraculos. Rolul Ştiinţei iniţiatice este de a arăta oamenilor cum pot să hrănească natura superioară în fiinţele pe care le iubesc. Ceea ce vă voi spune va părea poate, bizar şi mă întreb dacă mă veţi înţelege, dar vă voi spune de îndată. Să presupunem că o femeie îşi ţine iubitul în braţe: evident îi spune: „Dragul meu Andrei..”. sau „Dragul meu Ion..” sau „Dragul meu Pomponel...”, pentru că, înţelegeţi, trebuie ca el să audă pronunțându-i-se numele, pentru ca personalitatea sa să se poată bucura gândindu-se: „Ah! Cât mă iubeşte!..”. şi astfel ea trimite toate energiile sale în prăpastia personalităţii lui. Dar imaginaţi-vă acum că cei doi cunosc natura personalităţii şi individualităţii, sunt instruiţi în Ştiinţa iniţiatică: când femeia îşi va îmbrăţisa iubitul ea va spune: „O, Tată Ceresc!..”. şi iubitul său va fi fericit de a fi devenit un conductor al energiilor ei care urcă până la Tatăl Ceresc! Şi el, de asemenea, îmbrăţişând-o se adresează prin intermediul ei Mamei Divine, energiile lui se îndreaptă la fel spre Cer. În loc să-şi limiteze schimburile în partea inferioară, unde nu ştim niciodată ce putregaiuri şi fermentaţii dăm sau absorbim, trebuie ca bărbatul şi femeia să se lege la sursa care este Dumnezeu. Da, trebuie să se lege la această sursă a perfecţiunii şi nu la o fiinţă limitată şi imperfectă ca ei. Iată un bărbat care spune unei femei: „Dragă, te voi face fericită”. Îl priviţi: e slab, ignorant şi nefericit, cum o va face fericită? Numai legându-se şi unul şi altul la Tatăl Ceresc şi la Mama Divină pot absorbi forţe din aceste rezervoare inepuizabile, pot absorbi o dragoste pură, incoruptibilă, şi se vor simţi adăpaţi, luminaţi, reînprospătaţi, întineriţi, fericiţi. Trebuie să ştim să creem şi să menţinem fără încetare legătura cu dragostea divină. Tot ceea ce facem trebuie să fie cu bun simţ, purificat, consacrat, sfânt pentru a servi o idee grandioasă: Împărăţia lui Dumnezeu şi Dreptatea Sa. Iată cunoştinţe pe care oamenii nu le posedă. Ei nu servesc decât personalitatea lor şi a altora şi cum personalitatea are rădăcini subterane, ea îi antrenează spre abis. Dar, e dificil să schimbi punctul de vedere al oamenilor. Au obiceiuri vechi pe care le repetă fără încetare: ei îşi satisfac fără încetare personalitatea şi nu dau nimic individualităţii lor care rămâne înfometată. Din păcate, personalitatea care primeşte o cantitate de lucruri zilnic deşi poftele-i sunt satisfăcute, nu e niciodată recunoscătoare. Dovada: o femeie a dat totul bărbatului pe care-l iubeşte, iar el a uitat-o, e deja cu altele. De ce? Pentru că ea satisfăcea doar sexul. Ea nu a reuşit să hrănească în el ceva sublim, o altă natură plină de nobleţe care nu uită niciodată binele pe care i l-a făcut şi rămâne veşnic recunoscătoare. Şi astfel biata femeie se plânge: i-am dat totul, şi uitaţi-vă acum cum mă tratează! Ei da, pentru că ea a hrănit o natură care e tot timpul ingrată.   În ziua când această problemă a celor două naturi vă va fi mai clară, veţi ajunge să vă rezolvaţi mai bine problemele sexuale. Cel ce dă curs liber tendinţelor personale, egoiste, pierde controlul asupra sexualităţii sale: e ca şi cum organele sale ar funcţiona independent faţă de el fără ca el să poată opri sau încetini ori ce ar fi. El constată numai, nu poate nimic, sunt alte forţe care au pus mâna pe el, care iau tot; el numai observă... În timp ce în dragostea spirituală, veţi constata că voi, adică sufletul vostru, individualitatea voastră e cea care domină şi se hrăneşte. Chiar dacă nu e mai mult de o privire, o prezenţă, un parfum, dar sunteţi fericit, dilatat pentru că voi înşivă, natura voastră superioară e cea care a mâncat, care a băut, care a respirat şi nu au făcut-o alte entităţi străine prin intermediul vostru. Vă dau adevărata lumină asupra acestui subiect, şi credeţi-mă, nu inventez nimic. Dragostea este cel mai mare mister care există; îl cunoaştem foarte puţin şi continuăm să o practicăm fără să ne gândim şi fără să înţelegem. De aceea suntem mereu nesiguri şi ne simţim nefericiţi. Chiar dacă ştiinţa face descoperiri formidabile, cât timp problema dragostei nu va fi înţeleasă şi rezolvată umanitatea nu va ieşi din necazuri. Iată punctul de vedere pe care mi l-a dat Cerul şi care îmi permite să văd clar această problemă.