Mari personalități ale lumii - carti biografice

PARTEA ÎNTÂI           Capitolul l ORIGINILE ŞI TINEREŢEA MEA.           Printre strămoşii mei se găsesc atât suabi şi ţărani săraci din Westerwald, cât şi silezieni şi westfalieni. Ei făceau parte din marea masă a celor care trăiesc de azi pe mâine. Cu o excepţie: mareşalul1 Imperiului, contele Friedrich Ferdinand zu Pappen-heim (1702-1793) care, trăind în concubinaj cu stră-stră-străbuni-ca mea, Humelin, a adus pe lume opt fii de soarta cărora, se pare, nu s-a îngrijit din cale-afară.           Trei generaţii mai târziu, bunicul meu, Hermann Hommel, fiul unui biet brigadier silvic din Pădurea Neagră, ajunsese, la sfârşitul vieţii, proprietarul exclusiv al uneia dintre cele mai mari case de comerţ din Germania pentru maşini-unelte şi al unei fabrici de instrumente de precizie. Dar, cu toată bogăţia lui, trăia modest şi se purta bine cu subalternii. Nu era numai sârguincios, dar poseda şi arta de a-i face să lucreze pentru el şi pe cei care nu-i erau în subordine: un visător din Pădurea Neagră, capabil să stea ore întregi pe o bancă în codru, fără să scoată un cuvânt.           Celălalt bunic al meu, Berthold Speer, ajunsese, tot în vremea aceea, un arhitect înstărit la Dortmund, unde a construit numeroase edificii în stilul clasic, la modă pe atunci. Deşi a murit de tânăr, el a lăsat o avere datorită căreia cei patru fii ai săi au putut să-şi asigure educaţia şi pregătirea şcolară. Bunicii mei au profitat, în ascensiunea lor socială, de începuturile industrializării pe care a cunoscut-o a doua jumătate a secolului al XlX-lea.           Am venit pe lume la Mannheim, într-o duminică, 19 martie 1905, la ora 12. Tunetele unei furtuni de primăvară au acoperit, după cum îmi spunea mama adesea, dangătul clopotelor de la Biserica Mântuitorului, aflată în apropiere. După ce în 1892, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, începuse să trăiască pe propriile-i picioare, tatăl meu a devenit unul dintre arhitecţii cei mai solicitaţi din Mannheim. Pe atunci, în Baden, Mannheimul era un oraş industrial în plină dezvoltare, în 1900, când s-a căsătorit cu fiica unui bogat comerciant din Mainz, tata agonisise deja o avere apreciabilă.           Stilul cultivat de marea burghezie îşi pusese amprenta şi pe apartamentul nostru, aflat într-una dintre casele construite sub îndrumarea lui, la Mannhcim. Aceasta corespundea succesului şi prestigiului de care se bucurau părinţii mei. Un mare portal cu arabescuri din fier forjat străjuia intrarea. Era o construcţie impunătoare, cu o curte în care puteau intra automobilele. Acestea opreau în faţa unei scări pe măsura casei bogat ornamentate. Trebuia ca noi, copiii, cei doi fraţi şi cu mine, să folosim totuşi scara din spate, întunecoasă, îngustă şi abrupta, ea te conducea spre un palier de serviciu. Copiii n-aveau ce căuta pe scara principală, acoperită cu covoare.           Regatul nostru, al celor mici, se întindea de la dormitoarele noastre până la bucătărie, sală vastă pe care trebuia s-o străbaţi ca să pătrunzi în zona elegantă a acestei locuinţe de paisprezece camere. Dintr-un vestibul cu mobilă olandeză şi cu o imitaţie de cămin din faianţă preţioasă de Delft, musafirii erau conduşi într-o cameră mare cu mobilă franţuzească şi piese stil Empire. Păstrez şi astăzi amintirea deosebit de vie a lustrei din cristal cu patru lumini, precum şi a grădinii de iarnă, al cărei mobilier fusese cumpărat de tata laTExpoziţia Internaţională de la Paris din 1900: piese indiene bogat sculptate, perdele brodate de mână şi un divan acoperit cu macat; palmieri şi alte plante tropicale recompuneau un colţ de lume exotic şi misterios. Aici îşi luau părinţii mei micul dejun şi tot aici tata ne pregătea nouă, copiilor, sandviciuri cu şuncă din Westfalia lui natală. Amintirea pe care o am despre salonul alăturat s-a mai şters, dar sufrageria lambrisată, în stil neogotic, şi-a păstrat, în memoria mea, tot farmecul.           Părinţii mei au încercat în toate felurile să asigure copiilor lor o tinereţe frumoasă şi fără griji. Dar bogăţia, obligaţiile sociale, traiul pe picior mare, cu guvernantă şi servitori, erau, în acelaşi timp, obstacole în calea satisfacerii acestei dorinţe. Chiar şi azi mai am senzaţia de artificialitate şi de inconfort pe care mi-o dădea lumea aceea, în plus, adesea aveam ameţeli, iar uneori leşinam. Profesorul de la Heidelberg, chemat să mă consulte, a constatat o deficienţă a nervilor vasomotori. Această debilitate s-a transformat într-un handicap psihic şi m-a făcut să percep de tânăr presiunea împrejurărilor exterioare ale vieţii. Sufeream cu aţâţ mai mult cu cât tovarăşii mei dejoacă şi cei doi fraţi erau mai robuşti decât mine şi, răutăcioşi fiind, nu de puţine daţi mă făceau să mă simt inferior lor.           O insuficienţă stârneşte adesea nişte forţe de sens contrar, în orice caz, aceste dificultăţi au avut darul să mă ghideze în contactele mele cu lumea adolescenţei şi să mă înveţe arta adaptării. Dacă mai târziu am fost tenace şi capabil să mă descurc în mijlocul unor circumstanţe potrivnice şi al unor oameni dificili, aceasta s-a datorat, desigur, nu în ultimul rând, slăbiciunii mele fizice din copilărie.           Când guvernanta noastră franţuzoaică ne scotea la plimbare, trebuia ca noi, pentru a fi la înălţimea statutului nostru social, să fim îmbrăcaţi ireproşabil. Fireşte, n-aveam voie să ne jucăm în parcurile oraşului şi cu aţâţ mai puţin pe stradă. Aşa că ne jucam chiar la noi în curte. Nu era cu mult mai mare decât însăşi casa, înconjurată şi sufocată de zidurile din spate ale unor blocuri înalte. Existau şi doi sau trei platani oropsiţi, suferind de lipsă de aer, un zid îmbrăcat în iederă şi nişte tufuri strânse într-un colţ, închipuind o grotă. De cum se desprimăvăra, un strat gros de funingine acoperea coroanele arborilor, şi tot ce atingeam ne transforma în copii ai marelui oraş, murdari şi certaţi cu eleganţa, înainte de a merge la şcoală, tovarăşa mea preferată dejoacă era fiica portarului nostru, Frieda Allmendinger. Zăboveam cu plăcere la ea, în locuinţa modestă şi întunecoasă de la mezanin. Atmosfera ce domnea în această familie strâns unită, care se mulţumea cu puţin, exercita asupra mea o atracţie ciudată.

Beethoven carte biografica

Partea întâi ANII DE FORMARE 1 ORĂŞELUL DE PE MEDWAY Lorzii amiralităţii, vrând să construiască docuri mari, aleseseră în acest scop, încă de pe vremea reginei Elisabeta, un orăşel aşezat pe râul Medway, la treizeci de mile depărtare spre sud-vest de Londra, acolo unde acest râu se varsă în gurile largi ale Tamisei. Să tot fie o zvârlitură de băţ de la orăşelul numit Chatham până la locul acesta, care a devenit în scurtă vreme unul dintre cele mai de seamă şantiere pentru construcţia flotei de război. Lângă orăşel au fost ridicate forturi întărite, ca să se apere docurile militare de eventualele incursiuni ale corăbiilor vrăjmaşe. Dar ele nu l-au împiedicat, din păcate, pe îndrăzneţul amiral olandez de Reutter să forţeze cu corăbiile sale gurile Tamisei şi, bătând din culevrine, să acopere cu o grindină de ghiulele de fontă forturile care apărau oraşul, scufundând şi câteva corăbii de război şi împrăştiind groaza în orăşel. Asta se petrecuse cu mai bine de o sută cincizeci de ani înaintea acelei seri plăcute de vară, când strada principală din Chatham, High-Street, ce se întinde cam o milă şi jumătate de-a lungul râului, se bucura în linişte şi pace de o siguranţă deplină faţă de invaziile îndrăzneţe ale amiralilor. Şi, într-adevăr, dacă în capul unui amiral semeţ ar fi încolţit acum gândul cutezător de a deschide din nou focul bateriilor asupra orăşelului Chatham, nu ar fi întâmpinat el oare, de data asta, riposta cuvenită din partea noilor linii de forturi şi nu s-ar fi făcut oare de ruşine prea încrezutul duşman? Dar acum teama de incursiuni nu mai avea, fără îndoială, niciun temei. Anglia şi locuitorii din Chatham se aflau în deplină siguranţă. Cu cinci ani înainte, puterea tiranului şi despotului Bonaparte fusese zdrobită de ducele Wellington, iar despotul se afla acum exilat pe o insulă pierdută în largul oceanului; a doua oară nu mai putea să fugă, cum fugise de pe altă insulă cu trei luni înainte de a-l fi nimicit cu desăvârşire ducele victorios. De data asta era bine păzit, iar Anglia şi locuitorii din Chatham se puteau bucura în tihnă de o viaţă paşnică. Şi se bucurau din plin, cel puţin cei din Chatham, ieşiţi pe High-Street în seara aceea plăcută de iunie. E încă lumină; vara se întunecă mai târziu. Pe High-Street, în preajma priMariei care-şi înalţă ceasul deasupra locuitorilor din Chatham, e mare însufleţire. „Pe aici, pe la noi e aproape ca pe Strandul de la Londra“, se laudă cei din Chatham, când descriu vreunui călător în trecere oraşul lor natal. Nici vorbă că exagerează din cauza sentimentului lor patriotic loca. High-Street se deosebeşte mult de Strand, dar trebuie să recunoaştem că în seara asta e mare forfotă în preajma priMariei. Praful ridicat de bocancii grei ai marinarilor se aşterne într-un strat gros pe pantofii frumoaselor din Chatham şi pe ghetele bravilor ofiţeri şi funcţionari. La ora asta, High-Street mişună de marinari, ofiţeri şi funcţionari. Funcţionari de toate categoriile: de la docurile flotei regale, de la arsenal, de la depozitele de aprovizionare, de la administraţiile militare ale forturilor din Chatham. Marinari de toate gradele — începând cu elevii şi sfârşind cu locotenenţii — toţi bine dispuşi, după ce consumaseră cantităţi apreciabile de băuturi tari. Bătrânii lupi de mare, cu îmbrăcămintea lor îmbibată de catran, contribuie şi ei la stârnirea prafului; aceştia se plimbă pufăind din pipe, acoperind de fum cerul uşor înnorat. Pe High-Street sunt multe taverne care vând băuturi spirtoase; dai de ele aproape la fiecare pas. În preajma lor se află prăvăliile adaptate situaţiei predominante pe care o are orăşelul Chatham faţă de alte porturi militare şi şantiere navale ale regatului. În vitrinele acestora se poate găsi absolut tot ce e necesar pentru aprovizionarea şi echiparea corăbiilor şi a bravilor marinari, începând cu bidonul pentru rachiu şi sfârşind cu busolele de orice mărime, pe care marinarii le folosesc la orice, în afară de spart nuci. În rând cu aceste prăvălii sunt şi altele, ale căror vitrine ademenitoare sunt pline de tutun, piper, grămezi de lămâi şi nuci de muscat, necesare pentru punch, cu sticle de gin şi de rom şi cu articole coloniale făcute să-i ispitească numai pe cei din Chatham, nu şi pe lupii de mare care aprovizionează prăvăliile acestea cu mărfuri aduse de peste mări, prilejuind astfel pagube incontestabile vistieriei regale. Totuşi, lupii aceştia de mare, cu mustăţi şi fără, podoaba Chathamului, sunt consideraţi oarecum ca stăpâni ai oraşului, iar ei, dându-şi seama de situaţia lor privilegiată, se comportă cam liber. Nu c-ar răcni cântece vesele pe High-Street — pentru asemenea distracţii are oraşul destule ulicioare în cartierul docurilor — dar fumul pipelor lor ascunde locuitorilor din Chatham cerul de iunie, iar duhoarea de vin a gâtlejurilor lor arse de alcool strică întrucâtva mirosul plăcut al teilor înfloriţi, plantaţi de locuitorii oraşului pe strada principală. În seara asta, funcţionarii de la docuri, depozite, arsenal şi de la forturile militare ale lui Pitt au şi avut vreme, după terminarea serviciului, să viziteze localurile lor de preferinţă. Pesemne că din pricina asta se arată tot atât de bine dispuşi ca şi numeroşii mateloţi şi ofiţeri ai flotei regale, care se plimbă pe High-Street. Funcţionarii poartă fracuri şi redingote albastre, verzi, cafenii ori de culoarea nisipului; pantalonii de vară, făcuţi din pichet pestriţ sunt largi, acoperind laba piciorului. Eleganţii, însă, ispitiţi de ultima modă şi imitându-i pe cei din Londra, se grăbiseră să apară în pantaloni galbeni de pânză, ce nu coborau mai jos de jumătatea pulpei. Lupii de mare, neînvăţaţi cu manierele elegante, nu se sfiesc să-i arate cu degetul, râzând cu gura până la urechi. Dar eleganţi de felul acesta sunt puţini; căci cei din Chatham nu pot ţine piept niciunui dandy din Bath ori Brighton. Iar domnişoarele din Chatham, care plecau de acasă de sub oblăduirea părintească să respire mirosul de tei, vin şi tutun, nu se puteau lua la întrecere pe tărâmul modei, cu elegantele din Bath. Cucoanele din Chatham gătite de plimbare cu mantile, pelerine sau şaluri, rămăseseră credincioase vechii şi preferatei mode greceşti; îşi purtau taliile chiar sub piept, în vreme ce elegantele din Bath îi trădaseră demult pe vechii elini, potrivindu-şi taliile la locul cuvenit. Tinerii gentlamieni şi tinerele ladies nu pierd vremea degeaba; privirile de admiraţie şi cele de graţie se încrucişează pe High-Street, străpungându-l în toate direcţiile. Tinerii funcţionari din Chatham nu se deosebeau în general întru nimic de ceilalţi funcţionari ai regatului; şi unii, şi alţii se înflăcărau tot atât de mult în faţa frumoaselor ladies, cu toate că farmecul feminin nu-i ispitea la fel pe toţi funcţionarii din Chatham, deşi niciunul din ei nu atinsese vârsta când acest farmec te lasă rece.   2 PE ORDINANCE-TERRACE Aşa de pildă, poţi să-ţi dai seama dintr-o singură ochire, în primul rând, că gentlemanul care ieşise din taverna „Calul alb“ şi trece acum prin faţa priMariei e funcţionar şi în al doilea rând, că nu nutreşte niciun fel de interes pentru vreo lady din Chatham, deşi nu atinsese încă vârsta critică. E un gentleman cam de vreo treizeci şi cinci de ani ori poate mai puţin, cu un obraz plăcut, prelung, cu ochi căprui şi nas subţire. Gura moale, feminină, micuţă, cu buza de jos cărnoasă şi bărbia neexpresivă, nu prea dovedeşte tărie de caracter. Poartă un frac de pânză albastră, cu nasturi auriţi, şi pantaloni făcuţi tot din pânză, de culoarea nisipului. Gulerul scrobit al cămăşii îi ajunge până la obraji; capetele batistei negre de mătase sunt băgate sub vestă, lăsând descoperit pieptarul. Pălăria-i mare, cu fund mic şi boruri largi foarte întoarse în sus, e dată pe ceafă; o şuviţă creaţă de păr îi flutură pe frunte ori de câte ori înclină capul, salutând numeroasele lui cunoştinţe şi făcându-le prietenos semn cu mâna. Trece pe lângă primărie cu pas şovăielnic. Nu s-ar putea spune că se clatină, dar nici că păşeşte cu siguranţă. Iar ochii lui căprui sunt mai umflaţi decât s-ar cuveni să fie — chiar dacă am admite că gentlemanul stătuse toată ziua, adus de spate, într-unul din birourile semănate cu atâta dărnicie în Chatham. Îi este cald. Îşi şterge faţa cu o batistă frumoasă de mătase şi, aruncând o privire la ceasul din turnuleţul primăriei, grăbeşte hotărât pasul. Dar vizita făcută la „Calul alb“ nu-i îngăduie să meargă repede. Oftează, dând         în neştire din mâini şi rostind mecanic „Hallo, Bill!“, apoi îşi încetineşte iar pasul. Deodată însă, atent, exclamă: —      Hei, Charlie! De unde vii? Un băieţel delicat, de vreo opt ani, cu ochi mari, albaştri închis şi bucle de un castaniu luminos, apăruse în High-Street, de după colţ. —      A... A... mă duceam acasă... îngaimă el. Dacă tatăl lui merge pe High-Street, nu poate fi în acelaşi timp şi în altă parte;      deci, el, Charlie, n-a întârziat la masă. Aşa că recunoaşte cu un glas mai sigur: —      Am fost la match. Au jucat echipele lui Mr. Giles şi Mrs. Bowle. —      Bile? —      Da. —      Şi cine a câştigat? întreabă iar gentlemanul, apucându-l prietenos pe Charlie de mână. Abia acum simte băiatul că tatăl său nu se prea ţine bine pe picioare. Ştie el cine-i vinovat: ale-ul, berea limpede şi tare, care-i place atât de mult părintelui său. —      Giles. Eu i-am sfătuit pe cei de la Mrs. Bowle să nu joace, dar mi-au răspuns că sfaturile mele n-au niciun rost, dacă nu joc şi eu. Ştii, tată, nu prea sunt tare nici la bile, nici la cricket. Nu sunt un sportsman, cum spun ei. Băiatul e mâhnit de stângăcia lui la jocuri. —      Mai bine povesteşte-mi, dragă — întreabă tatăl lui, ca să schimbe vorba — cum a fost la spectacol. Cu cine ai fost la teatru? Cu doctorul? Încă nu se văzuseră în ziua aceea. Tatăl sosise cu o seară mai înainte, după ce se întorsese Charlie de la teatru, şi dimineaţa, când plecase băiatul la şcoală, el dormea. —      Vai, ce frumos a fost, tată! Ştii, în scena în care ducele de Richmond îl ucide pe regele Richard cu spada, a trebuit să-mi pun mâna la gură, ca să nu ţip. —      Cum se poate să fii atât de nervos, băiete dragă? —      În locul meu ai fi făcut la fel. S-au bătut chiar lângă loja noastră. L-am apucat pe James de mână. —      L-a luat doctorul şi pe James? —      Sigur. A fost şi tanti cu noi. —      Aha! Aşa-i!! Chirurg militar, doctorul Lamert locuia în apropiere şi venea des pe la familia Dickens. Fiul lui, James, deşi cu opt ani mai mare, era prieten cu Charles. Doctorul Lamert era văduv şi venea cu plăcere la Dickens, unde stătea şi Mrs. Hellen, o soră de-a mamei lui Charlie, văduvă şi ea. Băiatul strânge mâna tatălui său: —     Ieri am isprăvit „Pelerinul Pickle“ şi să ştii c-am bănuit că Smollet îl va face să se căsătorească până la sfârşit cu Emily. Îţi aduci aminte că şi la Fielding, Tom Jones se căsătoreşte până la urmă cu Sophia. Ia spune, tată, de ce se tot căsătoresc cu toţii? —     Ei, nu chiar cu toţii — răspunde moale tatăl, gândindu-se fără să vrea la doctorul Lamert. Se părea că şi doctorul o va lua, în sfârşit, de soţie pe mătuşa lui Charlie. —     Don Quijote nu se căsătoreşte, e adevărat. Dar Robinson Crusoe, da. Şi-n cartea lui Smollet, Roderick Random se însoară, iar în „Humphrey Clinker“ se căsătoresc cu toţii. Aşadar, vezi că am dreptate să-mi pun întrebarea asta? John Dickens găseşte un răspuns potrivit, cu toate că băuse astăzi mai mult ca de obicei: —     Ei, n-ai ce-i face, băiete dragă; şi tu te vei însura când vei fi mare. Charles lasă capul în jos, şi în faţa lui apare Lucy cea cu păr de aur. Se îndrăgostire de Lucy Strawhill de cum o                              văzuse, cu doi ani în urmă; fratele ei George, camarad de-al lui      Charlie, o adusese la dânşii, ca să admire „lanterna magică“. Da, se va căsători cu Lucy. E cochetă şi-i place să-l necăjească; dar n-are a face, o va lua de soţie. Au ajuns în faţa biroului de diligenţe, Thompson. Charles se uită cu plăcere la firma ovală expusă în geam, care reprezintă diligenţa Thompson, plină de călători în haine de sărbătoare; toţi par grozavi de veseli, nici vorbă, deoarece călătoresc cu diligenţa asta. Cu ea a călătorit şi el, când a fost la Londra să-l vadă pe clownul Grimaldi. Acelaşi simpatic doctor Lamert l-a luat cu el, şi Charles îşi aminteşte acum de călătoria aceea la Londra. —     Când voi fi mare,  mă fac actor, spune el. Şi se gândeşte că va      ajunge tot atât de vestit ca şi Grimaldi; iar Lucy îl va admira. Sau poate va juca rolul ducelui de Richmond; nici asta n-ar fi rău. Dickens-tatăl nu prea înţelege ce legătură este între hotărârea lui Charles de a se face actor, firma diligenţei de pasageri şi călătoria la Londra. Mormăie ceva neînţeles, după care spune: —     Iată-ne şi acasă... Trec pe lângă „Parapetul de artilerie“, apropiindu-se de Ordinance Terrace, uliţa pe care se află locuinţa familiei Dickens. Toţi ai casei sunt adunaţi în sufragerie şi-i aşteaptă. Fanny, în vârstă de zece ani, îşi strânge repede caietele de pe masă; sârguitoare de felul ei, în aşteptarea mesei, se şi apucase să-şi facă lecţiile. Letiţia, de cinci ani, e flămândă şi se grăbeşte să se aşeze la masă, punându-şi şerveţelul la gât şi înarmându-se cu o lingură. Doamna Dickens îşi subţiază buzele: băgase de seamă dintr-o aruncătură de ochi că soţul ei trecuse pe la „Calul alb“. Ţine pe genunchi un plod de numai şase luni. Lângă ea, în cărucior, doarme micuţa Harriet. John Dickens, care-şi arată marea-i dragoste pentru copii, mai cu seamă când întârzie de la masă, ceea ce se întâmplă destul de des, îl sărută cu gingăşie pe creştet pe micul Frederick şi se grăbeşte s-o întrebe pe prea iubita sa soţie cum o mai duce cu sănătatea. —     Frumos, tare frumos! Iar ai întârziat, John, şi noi murim de foame. Şi tu, Charles, de ce n-ai venit până acum? —     Ştiam că tata nu s-a întors încă — încearcă se se descurce băiatul. —     Ştiai? De unde puteai să ştii? Charles, nu mai începe cu născocirile, spune doamna Dickens enervată. Charles, nu-i tare în „născociri“. nu ştie să „croiască minciuni“ şi-şi dă seama de asta. Adevărat, de unde ar fi putut şti el că tatăl său nu era acasă? Mai bine ar fi spus adevărul: c-a fost la matchul de bile şi gata. Dar acuma-i prea târziu. Oftează şi tace. Apoi, îndreptându-se spre scaunul lui, încearcă să nu mai privească spre maică-sa. În tot timpul mesei, capul familiei se arată bine dispus, trăncănind verzi şi uscate; se vede cât de colo că vrea să descreţească fruntea nevestei sale. —     Nu-ţi poţi închipui, dragă, ce discuţie aprinsă s-a încins astăzi la noi la birou! Ţi-am povestit de domnul Howell, de firea lui paşnică şi tăcută; dar e bun funcţionar, n-am ce spune! Ei, ce-ţi închipui că a declarat astăzi domnul Howell, aşa tam-nisam? Că e de acord cu petiţiile pentru comerţul liber. Cred că-ţi aduci aminte. Ţi-am vorbit de chestiunea asta acum o lună. Nu-ţi mai aminteşti? Petiţiile acelea, dragă, făcute la Londra, Glasgow şi Manchester, în care se spune că toate relele, sărăcia şi celelalte vin numai din lipsa unui comerţ liber. Ai uitat? Acum judecă şi tu, te rog: nici vorbă că cei care au făcut petiţiile au ştiut ce spun şi c-au judecat chestiunea pe toate fețele. Dar domnul Howell? Ce are el cu comerţul liber? Nici în clin, nici în mânecă! Ei, să-l fi văzut astăzi pe paşnicul Howell! „Mai bine mor, spunea el, decât să renunţ la convingerea mea că prin petiţii se cere ceva absolut necesar şi că tot răul din ţara noastră este rezultatul protecţionismului“. Ţi-am explicat, mi se pare, ce-i aceea protecţionism. Ei, ce spectacol a mai făcut şi domnul Howell al nostru; ne-am mirat cu toţii. Domnul Tillet, ca să-l necăjească, a spus că şi comerţul liber şi toate petiţiile acelea nu-s decât fantasmagorii. Ne-am speriat, îţi spun drept. Faţa paşnicului nostru domn Howell s-a înroşit ca focul şi, bătând cu pumnul în masă, a spus cu un glas teribil: — „Eu nu l-aş sfătui pe domnul Tillet să discute chestiuni de care n-are habar“. Şi i-a aruncat acestuia o căutătură, să-l vâre în pământ, nu alta. Ei, ce spui de omul nostru cel paşnic? Îţi place o asemenea întâmplare, dragă? Dar doamnei Dickens nu-i plăcea deloc întâmplarea şi n-arăta niciun fel de interes pentru ea, aşa că monologul domnului Dickens nu-şi atinse scopul, şi el se văzu silit să schimbe subiectul. Iată-l acum cufundat în gânduri, cugetând la viitorul strălucit ce-i aşteaptă pe „cei mai mari dintre puişorii noştri“: Fanny şi Charles. Dar doamna Dickens e prea amărâtă de vizitele zilnice ale soţului ei la „Calul alb“ şi de întârzierile lui la masă, ca să se poată potoli cu una ou două. Când el îi spune la ce se gândeşte, ea-l priveşte cu neîncredere, ceea ce nu-l descurajează pe părintele iubitor. —     Sunt sligur că Fanny va ajunge o mare muziciană, începe el, necăjindu-se cu carnea de vacă; am auzit-o deunăzi cântând câteva pasaje şi spun cinstit că nu-mi venea să-mi cred urechilor. Rămâne însă o taină unde putuse auzi părintele iubitor pasajele cântate de Fanny, care lua lecţii de pian într-altă parte a oraşului, cu un profesor de muzică de mâna a treia. Cu toate acestea, John Dickens, pătruns de dragoste pentru „cei mai mari dintre puişorii noştri“, o ţine-nainte: —     Cât despre Charles, n-am nicio îndoială. De el sunt sigur şi aş pune rămăşag pe trei sticle... Se opreşte deodată. Doamna Dickens îşi subţiază şi mai tare buzele. —     Adică, se grăbeşte John Dickens, vreau să spun, dragă, că Charles o să ajungă cu siguranţă scriitor. Mă uimesc cunoştinţele lui din literatura cultă. Pur şi simplu, mă uimesc! Cunoaşte o mulţime de nuvele din „Spectator“ şi „Chatterbox“, îşi aminteşte perfect de toate romanele lui Fielding, Smollet, absolut de toate... Charles ştie că tatăl său vorbeşte de talentele lui şi ale Fannyei ori de câte ori trebuie să topească tăcerea de gheaţă a mamei. E obişnuit cu asemenea discuţii, sau mai bine zis cu monologurile tatii. —     Ce-i cu bătrânul Fielding? se aude un glas de la uşă. E doctorul Lamert. Blajin, grăsuliu — intră, aruncând o privire de jur-împrejur. Văzând că doamna Hellen n-a apărut încă, dă bună ziua doamnei şi domnului Dickens şi-i ciupeşte delicat de obrăjiori pe copii, aşezându-se ceva mai departe de masă. Aşteaptă, desigur, să vină doamna Hellen. —     Tocmai spuneam, Lamert, că Charles o să ajungă cu siguranţă scriitor. A citit o groază de cărţi. Nu găseşti? —     Da, da, e foarte citit, încuviinţează doctorul Lamert. Mi-a povestit deunăzi, pe larg, câteva schiţe de Washington Irving. Charles n-aude pgntru prima oară vorbindu-se despre erudiţia lui. —     Eu o să fiu actor... spune el. John Dickens e dispus să admită şi posibilitatea asta. —     Se poate, se prea poate! murmură el, trăgând cu coada ochiului la nevastă-sa. Ca de obicei, doamna Dickens nu rămâne multă vreme supărată. Faţa-i capătă iar expresia obişnuită. —     S-ar putea ca favoritul dumitale — se adresează el doctorului — să aibă dreptate. Îţi mai aminteşti cum cânta cuplete când era mic de tot? E drept că nu erau cuplete potrivite cu vârsta lui, eu însă mi-am dat seama de pe atunci că are talent şi sunt aproape sigur că va ajunge un mare actor. Actor sau scriitor! Are mult haz la povestit. Doctorul se uită cu prietenie la favoritul lui, apoi se ridică. Tocmai intră doamna Hellen, motivul vizitelor sale zilnice în casa Dickens. —     Ai dreptate, Dickens, spune doctorul, după ce doamna Hellen se aşeză la masă; nu ştiu dac-am mai întâlnit un copil cu un spirit de observaţie atât de dezvoltat ca al lui Charles. Aşadar, în loc de o mustrare aspră pentru întârziere, Charles primeşte laude cu nemiluita. Şi pricina e numai slăbiciunea scumpului său tată pentru taverna „Calul alb“. Copilul înţelege prea bine că dacă nu s-ar fi enervat mama lui, nici dragul lui tată n-ar fi încercat să-i abată atenția cu discuţiile despre talentele fiului său. Dar nu e prima dată că tatăl stăruie atât asupra acestui subiect care-i face o plăcere aşa de mare. Replica doctorului Lamert îi dă parcă pinteni; iată-l înnotând până-n gât în grijile şi sentimentele lui părinteşti. Deodată, spune: —     Ce zici dragă, nu crezi c-ar trebui să-i mutăm pe Fanny şi pe Charles la altă şcoală? Charles şi Fanny urmează la o şcoală mixtă de băieţi şi fete, condusă de o lady bătrână şi evlavioasă, care ia câte zece panny pe săptămână de fiecare elev. Lui Charles nu-i place deloc şcoala asta; se plictiseşte acolo de moarte, dar mai cu seamă nu-i place mopsul cel urâcios care stă culcat în coridor pe o salteluţă de vată şi mârâie aşa de scârbos când treci pe lângă el. —     Nu-i o şcoală potrivită pentru copiii noştri. Le-ar trebui una mai bună, încheie solemn John Dickens. Nu eşti de aceeaşi părere, Lamert? Ba da, doctorul Lamert e de aceeaşi părere, ca şi doamna Hellen şi doamna Dickens. Dar de unde să iei bani să plăteşti taxele pentru o şcoală mai bună? Mai sunt şi lecţiile de pian ale Fannyei, care trebuie achitate. Doamna Dickens doreşte şi ea o schimbare a şcolii, dar nu pomeneşte nimic despre bani. Nici ea, nici soţul ei nu se gândesc la bani. —     Charles ar vrea grozav să înveţe, adaugă doctorul. Mi-a spus mie c-ar fi în stare să înveţe toată viaţa. Nu-i aşa, Charles? Charles dă din cap. —     Atunci gata, s-a hotărât! Căutăm altă şcoală, — încheie John Dickens. E atât de copleşit de grijile părinteşti, încât nu mai are vreme să se gândească la şilingii cei vrednici de dispreţ.

O istorie personală Roger Waters a catadicsit să vorbească cu mine abia după vreo şase luni în care studiaserăm la acelaşi colegiu. Într-o după-amiază, pe când încercam să fac abstracţie de murmurul celor 40 de colegi ai mei, studenţi la Arhitectură, şi să mă pot concentra asupra desenului tehnic din faţă, pe planşeta mea de desen a căzut umbra lungă, distinctă a lui Roger. Deşi până atunci îmi ignorase voit existenţa, în cele din urmă Roger recunoscuse în mine un spirit înrudit muzical, prins în corpul unui arhitect în devenire. Căile astrale ale Fecioarei şi ale Vărsătorului ne dictaseră destinul şi-l forţaseră pe Roger să caute un mod în care să ne unim minţile într-o mare aventură creatoare. Nu, nu, nu! Hai să încerc să inventez cât mai puţin. Singurul motiv pentru care Roger s-a deranjat să mă caute a fost că voia să-i împrumut maşina. Vehiculul cu pricina era un Austin Seven „Chummy”, model 1930, pe care-l cumpărasem cu 20 de lire. Probabil că cei mai mulţi dintre adolescenţii de-atunci ar fi ales să cumpere ceva mai practic, de pildă un Morris 1000 Traveller, dar tatăl meu îmi insuflase o dragoste pentru maşini vechi şi, mai ales, pentru maşina asta. Cu ajutorul lui am învăţat cum să-l menţin pe „Chummy” în stare de funcţionare. Însă Roger trebuie să fi fost disperat dacă a ajuns să-mi ceară să i-l împrumut. Viteza de croazieră a Austinului era atât de mică, încât, odată, doar de ruşine l-am dus pe un tip care făcea autostopul, pentru că mergeam aşa de încet, încât a crezut că, de fapt, oprisem ca să-l iau pe el. I-am spus lui Roger că maşina era pe butuci, ceea ce nu era chiar adevărat. Ceva din mine nu prea voia să i-o împrumut altcuiva, dar cred că şi Roger mi s-a părut cam ameninţător. Pe urmă, când m-a văzut conducând Austinul, a avut o primă dovadă a înclinaţiei mele naturale de a trăi în acel spaţiu mental al no man’s land dintre duplicitate şi diplomaţie. Cu puţin timp în urmă, Roger îl acostase pe Rick Wright, care era şi el în clasă cu noi, şi îi ceruse o ţigară, cerere pe care Rick a refuzat-o fără drept de apel. A fost un prim semn al legendarei generozităţi a lui Rick. Aceste prime contacte sociale, banale – în primăvara lui 1963 – conţineau germenii relaţiilor de care ne vom bucura şi pe care le vom îndura de-a lungul anilor ce aveau să vină. Pink Floyd s-a născut din suprapunerea a două grupuri de prieteni: unul creat în jurul Cambridgeului, de unde se trăgeau Roger, Syd Barret, David Gilmour şi mulţi viitori afiliaţi ai lui Floyd. Celălalt era format din Roger, Rick şi mine şi ne-am întâlnit în anul întâi al unui curs de arhitectură la Regent Street Polytechnic din Londra, locul în care încep amintirile mele despre istoria noastră comună. De fapt, eu mă lăsasem de toboşărit înainte de a ajunge la Poly (redenumită, pe urmă, pompos, University of Westminster). Colegiul se afla, pe atunci, pe strada Little Titchfield, chiar lângă strada Oxford, în centrul cartierului West End. Privind retrospectiv, Poly pare să aparţină unei epoci apuse, cu lambriuri din lemn de modă veche care amintesc de o uriaşă şcoală publică utilitariană. După câte îmi mai aduc aminte, cu excepţia unor aparate de făcut ceai, nu existau dotări adevărate, dar Poly – situată în inima zonei comerţului cu textile, în jurul străzilor Great Titchfield şi Great Portland – era înconjurată de cafenele care ofereau ouă, cârnaţi şi cartofi prăjiţi până către prânz, când în menu du jour îşi făceau apariţia friptura, plăcinta cu rinichi şi rulourile cu gem. Şcoala de arhitectură funcţiona într-o clădire care adăpostea şi alte discipline înrudite şi devenise o instituţie foarte respectată. Se păstra încă un stil de predare destul de conservator: la istoria arhitecturii, profesorul venea şi desena pe tablă o reprezentare imaculată a planului de etaj al Templului lui Khons de la Karnak, pe care se aştepta ca noi să o copiem – exact aşa cum făcuseră de 30 de ani încoace. Cu toate astea, şcoala introdusese, de curând, ideea cursurilor peripatetice şi a găzduit câţiva arhitecţi veniţi în vizită şi care se aflau în avangarda noilor idei, printre care Eldred Evans, Norman Foster şi Richard Rogers. În mod clar, facultatea a avut ochi bun pentru formă. Mă apucasem să studiez arhitectura fără prea mare ambiţie. Eram, desigur, interesat de subiect, dar nu într-atât de dedicat încât să fac carieră. Cred că am simţit că a fi arhitect era un mod de a-ţi câştiga traiul la fel de bun ca oricare altul. Dar nici nu-mi petreceam timpul la colegiu visând să devin muzician. Orice aspiraţii adolescentine în zona asta fuseseră umbrite de faptul că mi-am luat carnetul de şofer. În ciuda lipsei mele de ambiţie arzătoare, curricula oferea o varietate de discipline – inclusiv arte frumoase, grafică şi tehnologie – care s-au dovedit a asigura o educaţie destul de solidă şi echilibrată, lucru care explică, probabil, de ce Roger, Rick şi eu împărtăşeam, într-o măsură mai mare sau mai mică, un oarecare entuziasm faţă de posibilităţile oferite de tehnologie şi de efectele vizuale. În anii următori, aveam să ne implicăm mult în toate astea, de la construcţia turnurilor de lumini până la grafica coperţii albumelor şi designul studioului şi al scenei Pregătirea noastră în domeniul arhitecturii ne permitea luxul de a face comentarii destul de pertinente oricând aduceam în echipă experţi adevăraţi în domeniu. Pentru cei interesaţi de legături subtile, interesul meu faţă de combinaţia de tehnic şi vizual venea, probabil, de la tatăl meu, Bill, regizor de filme documentare. Pe când aveam doi ani, el a acceptat o slujbă la secţia de film a companiei Shell şi aşa ne-am mutat din Edgbaston, o suburbie a oraşului Birmingham unde mă născusem, în North London, unde mi-am petrecut primii ani de şcoală. Deşi tatăl meu nu era foarte înzestrat din punct de vedere muzical, era în mod sigur interesat de muzică, mai ales când avea legătură cu vreunul dintre filmele lui. În aceste cazuri, putea deveni destul de pasionat de muzică, de la trupe jamaicane de percuţionişti şi până la secţiuni de coarde, jazz sau divagaţiile electrice mai sălbatice ale lui Ron Geesin. Era, de asemenea, fascinat de echipamentul de înregistrare, de înregistrare stereo, de efectele sonore şi de maşinile de curse – în diverse combinaţii –, pasiuni pe care le-am moştenit şi eu. A existat însă şi un dram de moştenire muzicală în familie: bunicul matern, William Kershaw, cântase într-o trupă de banjo împreună cu cei patru fraţi ai săi şi i se publicase o compoziţie intitulată „The Grand State March”. Mama mea, Sally, era o bună pianistă, al cărei repertoriu includea lucrarea lui Debussy – extrem de incorectă politic în ziua de azi – „Golliwog’s Cakewalk”. Colecţia de discuri cu 78 de turaţii de acasă era chiar mai eclectică, incluzând piese clasice, cântece muncitoreşti comuniste interpretate de Corul Armatei Roşii, „The Teddy Bears Picnic” şi „The Laughing Policeman”. Urme neîndoielnice ale acestor influenţe se pot regăsi undeva în muzica noastră – o să-i las pe alţii mai plini de energie să le dibuiască. Am luat câteva lecţii de pian şi de vioară, dar ele n-au reuşit să scoată la iveală vreun geniu muzical şi ambele instrumente au fost abandonate. Voi mărturisi, de asemenea, şi o atracţie misterioasă faţă de Fess Parker cântând „The Ballad of Davy Crocket”, un single lansat în Marea Britanie în 1956. Chiar şi în zilele acelea, între muzică şi comerţ exista clar o relaţie mai puţin evlavioasă, pentru că, în curând, aveam să port o căciulă şmecheră de nailon ce imita pielea de raton, pusă superb în valoare de coada unduitoare. Trebuie să fi avut vreo doisprezece ani atunci când, pentru prima dată, mintea mi-a fost afectată de muzica rock. Pot să-mi aduc aminte cum mă chinuiam să stau treaz – în vreme ce Horace Batchelor îşi lăuda sistemul neobişnuit de piscine la Radio Luxembourg, sperând să prind „Rocking to Dreamland”. Am ajutat şi eu ca piesa lui Bill Haley „See You Later Alligator” să ajungă în Top Ten în Marea Britanie, în martie 1956, cumpărând-o de la magazinul local de articole electrice pe un disc single de 78 de turaţii şi, mai târziu, tot în anul ăla, m-am răsfăţat dând banii pe „Don’t be Cruel” a lui Elvis Presley. Le-am ascultat pe amândouă la noul gramofon al familiei, de ultimul tip, electric şi conectat la un dispozitiv ce părea o încrucişare între dulapurile din vremea lui Ludovic al XIV-lea şi un bord de Rolls Royce. La treisprezece ani, am avut primul meu album long-play – Rock’N Roll al lui Elvis. Cel puţin alţi doi membri ai Floyd şi aproape toţi muzicienii rock din generaţia noastră au cumpărat, ca pe primul lor LP, acest album foarte influent. Nu numai că această muzică nouă era fantastică, dar, pentru un adolescent rebel, i se mai adăuga şi frisonul suplimentar de a primi din partea părinţilor acel tratament rezervat, de obicei, unui păianjen ţinut ca animal de casă. Cam tot pe atunci, cu ghiozdanul în spate, în pantaloni scurţi de flanelă şi cu sacou – acesta din urmă de culoare roz, cu tighel negru şi cu emblemă cu o cruce de fier m-am dus să-l văd pe Tommy Steele cântând într-un spectacol de varietăţi în East London. Eram pe cont propriu. Se pare că niciunul dintre prietenii mei de şcoală nu era la fel de entuziasmat. Tommy era cap de afiş, dar restul erau groaznici. Comici, jongleri şi alţi refugiaţi de pe la teatrele londoneze se întreceau în a goli sala înainte de intrarea lui Tommy, dar eu m-am încăpăţânat să rămân. Trebuie să spun că a fost fantastic. A cântat „Singing The Blues” şi „Rock With The Caveman” şi arăta exact ca în The Six-Five Special, show-ul pop original de la televiziunea britanică. Nu era el Elvis, dar în mod sigur nici mult nu mai avea. Timp de doi ani mă învârtisem într-un grup de prieteni din cartier care descoperiseră şi ei rock’n-rollul şi părea o idee excelentă să înfiinţăm împreună o trupă. Faptul că niciunul dintre noi nu ştia să cânte era doar un obstacol minor, pentru că oricum nu aveam niciun instrument. Prin urmare, cine şi ce urma să cânte semănau cu o loterie. Singura mea legătură cu cântatul la tobe era faptul că Wayne Minnow, un ziarist, prieten al părinţilor mei, îmi adusese cândva o pereche de măturele. După eşecul lecţiilor mele anterioare de pian şi de vioară, acesta părea un motiv perfect legitim ca să devin baterist. Primul meu set de tobe, cumpărat de la Chas. E. Foote, pe Enham Street, în Soho, includea o tobă bas Gigster, un premier cu vârstă şi provenienţă nesigure, un fuscinel, cinele şi un manual despre misterele partiturilor muzicale. Echipat cu acest arsenal devastator, m-am alăturat prietenilor mei pentru a forma The Hotrods. Grupul îi includea pe Tim Mack, la chitară, William Gammel, la chitară ritmică, şi Michael Kriesky, la bass. Ne lăudam şi cu un saxofonist, John Gregory, deşi saxofonul său, anterior standardizării concertului à la 440 de cicluri, era cu un semiton mai înalt decât un model nou şi, prin urmare, nu putea cânta într-un ansamblu. Cu ajutorul nostru, Michael îşi construise bassul de la zero. Sincer vorbind, dacă saxonii ar fi construit o navă spaţială, ar fi avut mai mult succes decât noi, dar a ieşit ceva ce aducea vag cu un instrument. Deşi am avut acces la unele amplificatoare, astea erau atât de urâte, încât, atunci când am pozat pentru o fotografie de grup, ne-am simţit obligaţi să facem o imitaţie de amplificator Vox folosind o cutie de carton şi un pix. Mulţumită muncii tatălui meu în lumea filmului, aveam acces la un magnetofon stereo Grundig, nou-nouţ. Şi, în loc să ne pierdem timpul cu repetiţiile, am început imediat prima noastră sesiune de înregistrări. Tehnica de studio implica poziţionarea, prin încercare şi eroare, a două microfoane undeva între baterie şi amplificator. În mod regretabil, aceste benzi audio există încă. The Hotrods nu au reuşit niciodată să depăşească nenumăratele versiuni ale temei muzicale din spectacolul TV Peter Gunn, iar cariera mea în muzică părea destinată eşecului. Dar, de-acum, trecusem de la şcoala pregătitoare la Frensham Heights, o şcoală mixtă independentă din Surrey. Aici erau fete (am întâlnit-o acolo pe prima mea soţie, Lindy), un club de jazz şi, începând din clasa a patra, puteai să porţi pantaloni lungi. Da, asta era viaţa sofisticată pe care o căutasem! În comparaţie cu perioada de la şcoala pregătitoare, chiar mi-a plăcut la Frensham – şcoala era într-un conac mare, cu terenuri întinse, lângă Hindhead, în Surrey. Deşi era destul de tradiţională – în ceea ce priveşte sacourile şi examenele –, avea o perspectivă mult mai liberală asupra educaţiei şi am amintiri foarte plăcute despre profesorii de arte şi de engleză de acolo. Am început să învăţ, de asemenea, arta negocierii. Întrucât şcoala era aproape de Frensham Ponds, făcusem rost de o canoe şi, pentru că i-o împrumutam profesorului de sport, am reuşit să evit întotdeauna jocul de cricket. Ca dovadă a acestui fapt: inventarul hainelor includea un pulover scump de cricket; pe al meu nu l-am scos niciodată din ambalajul său original de celofan… Şcoala folosea sala de bal a conacului pentru adunări şi alte activităţi, dar, în mod regulat, era întrebuinţată în scopul ei iniţial – când dansam valsuri, foxtroturi şi velete. În timpul sejurului meu la Frensham, însă, dansurile de societate se transformaseră în ţopăieli, deşi sunt sigur că trebuia să obţinem o aprobare specială ca să ascultăm ultimele single-uri – o încercare a şcolii de a limita invazia muzicii pop. Cu toate acestea, aveam un club de jazz. Nu era ceva creat de profesori, ci o reuniune informală a elevilor: Peter Adler, fiul marelui cântăreţ la muzicuţă, Larry Adler, era în şcoală. Mi-l amintesc cântând la pian şi am fi putut încerca, la un moment dat, să cântăm jazz împreună. Era dificil să ascultăm până şi propriile noastre discuri de jazz pentru că şcoala n-avea decât un aparat LP, iar noi urma să le avem pe ale noastre abia spre sfârşitul perioadei mele acolo. Clubul a fost, probabil, mai mult un pretext pentru a evita să facem ceva mai dificil şi mai puţin plăcut, dar măcar marca începutul interesului faţă de jazz. Mai târziu, am petrecut ceva timp la Londra ducându-mă în locuri precum 100 Club pentru a-i asculta pe liderii mişcării trad jazz[1] din Anglia, instrumentişti ca Cy Laurie şi Ken Colyer. Însă nu mi-au plăcut niciodată accesoriile trad jazzului – toate meloanele şi vestele alea – şi am trecut la be-bop. Mai am încă o mare pasiune pentru jazzul modern, dar pentru adolescentul care eram, tehnicile avansate de interpretare care se cereau au fost o barieră peste care n-am putut să trec. Aşa că m-am întors la perfecţionarea părţii de tobe din „Peter Gunn”. După plecarea de la Frensham Heights şi după un an petrecut la Londra ca să-mi desăvârşesc studiile, în septembrie 1962 am ajuns la Regent Street Poly. Am studiat cât de cât, am produs câteva lucrări pentru portofoliu şi am participat la multe cursuri. Am dovedit, însă, multă seriozitate în încercarea de a-mi cultiva o imagine corectă, cu o înclinaţie pentru jachetele de velur şi paltoanele de sibir[2]. Am încercat, de asemenea, să fumez pipă. La un moment dat, în anul al doilea, m-am încurcat cu ceea ce generaţia mai în vârstă obişnuia să numească „soi rău”, şi anume cu Roger. Prima noastră conversaţie nereuşită cu privire la Austinul „Chummy” dusese, poate surprinzător, la o prietenie tot mai strânsă, bazată pe aceleaşi gusturi muzicale. Un alt element al acestei prietenii dintre noi era faptul că amândurora ne plăcea orice ne scotea din şcoală, fie bântuind pe Charing Cross Road ca să ne uităm la baterii şi chitare sau mergând la matineu la cinematografele din West End, fie ducându-ne în Covent Garden, la Angelo and Davide’s, creatori de pantofi de balet, care făceau, pe comandă, şi cizme de cowboy cu toc cubanez. Uneori, perspectiva unui weekend în casa lui Roger de la Cambridge încuraja şi ea abaterea, încă de vineri dimineaţă, de la rigorile lucrului în clasă. Din punct de vedere politic, veneam din medii destul de asemănătoare. Mama lui Roger era o fostă membră a Partidului Comunist şi o susţinătoare ferventă a laburiştilor, aşa cum erau şi părinţii mei: tatăl meu intrase în Partidul Comunist pentru a se opune fascismului şi apoi, la izbucnirea războiului, a părăsit Partidul Comunist şi a devenit reprezentant de vânzări la ATC, Asociaţia Tehnicienilor din Cinematografie. Din acelaşi mediu proveneau şi prietenele – mai târziu nevestele – noastre, Lindy şi Judy. Roger fusese preşedintele secţei de tineret a Campaniei pentru Dezarmare Nucleară din Cambridge şi, împreună cu Judy, participase la câteva marşuri de la Aldermaston la Londra. Lindy şi cu mine am fost, în ultima zi, la un marş al CDN, ţinut la periferiile Londrei, iar ea a mai participat, după aceea, şi la demonstraţia din Grosvenor Square pe care poliţia a dispersat-o destul de violent. Aş fi acum tentat să spun că, probabil, asta reflectă destul de bine opţiunea mea politică – uşor de stânga, fără tragere de inimă şi doar cu câte o izbucnire ocazională de bună purtare. Ceva din puterea de convingere a lui Roger venea, probabil, de la mama sa, Mary, o profesoară care-şi dovedise tenacitatea crescându-i singură pe Roger şi pe fratele său mai mare, John, după ce soţul său, Eric Waters (şi el tot profesor), fusese ucis în Italia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Roger frecventase liceul de băieţi Cambridgeshire în acelaşi timp cu Syd Barrett – printre colegii lor, se număra şi Storm Thorgerson, cel care mai târziu va juca un rol important în istoria trupei ca grafician al nostru timp de peste 30 de ani. De asemenea, şcoala îi furnizasese lui Roger materia primă pentru un anumit tip de profesor agresiv care, mai târziu, avea să fie caricaturizat în The Wall. Activităţile muzicale ale lui Roger nu erau foarte diferite de ale oricărui adolescent de-atunci: un pic de zdrăngănit la chitară, prinderea unor laitmotive şi idei de pe înregistrări vechi de blues. Ca şi mine, era un ascultător avid al Radio Luxembourg şi al American Forces Network. Când a venit la colegiu la Londra, şi-a luat cu el şi chitara. Unul dintre primele semne că ne puneam în aplicare cunoştinţele aşa cum trebuie era modul în care folosise Letraset, pe atunci un instrument specializat de design, ca să-şi scrie pe chitară „Cred în sufletul meu”. Pentru noi, chestia asta arăta destul de şmecher. Pe lângă chitară, Roger mai avea în bagaje şi, o anumită atitudine. Spre deosebire de cei mai mulţi dintre noi, înainte de a veni la colegiu, el lucrase câteva luni într-un birou de arhitectură. Asta îi dădea o idee un pic mai sofisticată despre direcţia în care ar putea să ducă toată pregătirea asta şi afişa o expresie de dispreţ faţă de cei mai mulţi dintre noi, care cred că îi descuraja până şi pe profesori. Un coleg, Jon Corpe, îşi aminteşte foarte bine impactul pe care îl avea Roger la Poly: „Înalt, sfrijit, cu pielea albă, arăta precum Străinul Fără Nume. Căra cu el chitara la care cânta încet, în atelier, sau tare – în Biroul Studenţilor Instrumentişti (aceasta era biroul clubului de teatru al Poly, una dintre camerele noastre de repetiţie). Pentru mine, Roger va fi întotdeauna undeva departe, cântând cântece de jale”. Ni se cerea uneori să formăm echipe pentru finalizarea unei sarcini de lucru, astfel că, odată, în anul întâi, Roger şi cu mine ne-am unit forţele cu Jon Corpe ca să proiectăm o căsuţă. Proiectul nostru de construcţie a fost primit destul de bine, în ciuda faptului că era total nepractic, dar asta în primul rând pentru că Jon era un student excelent care părea fericit să se concentreze pe arhitectură, în vreme ce eu şi Roger îi cheltuiam subvenţia de cercetare pe curry şi pe instrumente muzicale. Nu era uşor să lucrezi cu Roger. De regulă, plecam din Hampstead, în North London, unde încă locuiam cu părinţii, şi tăiam oraşul doar ca să găsesc lipit pe uşă un bilet de la Roger – „Sunt la Café des Artistes”. De regulă, nu avea un domiciliu stabil; o vreme locuise într-un imobil extrem de auster chiar lângă King’s Road în Chelsea. Fără apă caldă – se spăla la baia comunală Chelsea, la capătul străzii –, fără telefon şi cu câţiva colocatari duşi rău de tot: poate că experienţa asta a constituit pentru el un avantaj în a face faţă vieţii de turneu, însă, practic vorbind, îi era extrem de greu să-şi instaleze o planşetă de desen. Deşi port cu mine imaginea, sunetele şi miresmele locuinţelor lui Roger, am doar puţine amintiri clare despre Rick din acea perioadă şi nici el nu-şi aminteşte mai mult. Cred că Rick a înţeles imediat ce a venit la colegiu că arhitectura nu era pentru el – după cum spune, a fost o alegere total arbitrară, sugerată de un consilier de carieră –, însă celor de la Poly le-a trebuit un an întreg ca să ajungă la aceeaşi concluzie. Dar, odată ce ambele părţi au căzut de acord în privinţa asta, Rick a plecat să-şi caute un alt drum, ajungând la London College of Music. Ceea ce înregistrează istoria e faptul că Rick s-a născut la Pinner, că tatăl său, Robert, era biochimist-şef la Unigate Dairies şi că locuinţa familiei era în Hatch End, la marginea Londrei: acolo Rick frecventase şcoala primară Haberdashers Aske’s. Pe când era elev, a cântat la trompetă şi a susţinut întotdeauna că el cântase la pian înainte să meargă pe picioare… dar apoi adăuga că nu mersese pe picioare până la vârsta de zece ani. De fapt, un picior rupt la vârsta de doisprezece ani – şi două luni petrecute în pat – a fost ceea ce i-a adus drept companie o chitară, nu însă şi un instructor. Rick a învăţat singur să cânte, folosindu-şi propria digitaţie, iar mai târziu, încurajat de mama sa, Daisy, o galeză, a folosit aceeaşi metodă pentru pian. Această metodă autodidactică a creat sunetul şi stilul unice ale lui Rick şi, probabil, tot ea l-a împiedicat să-şi câştige vreodată existenţa ca profesor de tehnică la vreo şcoală de muzică. După ce a cochetat puţin cu skiffle-ul[3], Rick a căzut sub influenţa trad jazzului, cântând la trombon, saxofon şi pian. Îmi pare rău să spun că, odată, a mărturisit că folosea un melon ca surdină pentru trombon. S-a dus să-i vadă pe Humphrey Lyttelton şi Kenny Ball, la Eel Pie Island, şi pe Cyril Davies, unul dintre părinţii R&B-ului britanic, la Railway Tavern, în Harrow De asemenea, făcea autostopul sau se ducea cu bicicleta la Brighton, în weekenduri, înainte ca moderniştii[4] să meargă acolo cu scuterele, şi a adoptat stilul vestimentar al unui raver (cămaşă fără guler, vestă şi, la ocazii speciale, melon). Înainte să ajungă la Poly, a lucrat o scurtă vreme ca asistent de livrări la Kodak, unde experienţa sa de lucru s-a limitat la observarea şoferilor care, în miezul zilei, trăgeau pe dreapta ca să joace golf înainte de a se întoarce la depozit, seara la opt, ca să-şi ponteze ziua şi să ceară să fie plătiţi pentru ore suplimentare. Amintirile mele despre Rick la colegiu sunt legate de cineva liniştit, introvertit, cu un cerc de prieteni din afara Poly. Jon Corpe îşi aminteşte că „Rick era un bărbat bine, cu gene lungi, lascive care le făcea pe fete să se intereseze de el”. În primul nostru an de colegiu, Rick, Roger şi cu mine făceam parte dintr-o formaţie creată de Clive Metcalfe, un alt student la Poly, care cânta în duet cu Keith Noble, unul dintre colegii noştri. Sunt sigur că adevăratul iniţiator al trupei a fost Clive: el chiar putea să cânte puţin la chitară şi, în mod clar, petrecuse multe ore învăţând cântecele. Noi, ceilalţi, fuseserăm toţi recrutaţi în cel mai informal mod cu putinţă – „Mda, mă pricep puţin la cântat” – şi nu pentru că ne-ar fi mistuit vreo ambiţie. Această primă trupă de la Poly – Sigma 6 – era compusă din Clive, Keith Noble, Roger, eu şi Rick, la partea vocală contribuind uneori Sheila, sora lui Keith. Poziţia lui Rick era puţin cam delicată pentru că nu avea o orgă electronică. El ar fi cântat dacă pub-ul ar fi avut un pian, dar, fără niciun fel de amplificare, era puţin probabil că cineva l-ar fi auzit din cauza bateriei şi a amplificatoarelor VoxAC30. Dacă nu era niciun pian disponibil, ne ameninţa că-şi aduce trombonul. Prietena lui Rick – şi viitoarea sa soţie, Juliette era mai mult artist invitat, cu un repertoriu compus din diferite piese de blues, inclusiv „Summertime” şi „Careless Love”, pe care le cânta foarte bine. Juliette, care studiase limbi moderne la Poly, a plecat la universitate la Brighton la sfârşitul primului nostru an, tot atunci când Rick s-a dus la London College of Music. Dar, din punct de vedere muzical, aveam de-acum destule lucruri în comun pentru ca prietenia noastră să continue. Cred că formaţia se stabilizase mai degrabă în jurul membrilor săi mai slabi decât în jurul celor care erau mai buni. Pentru o scurtă perioadă, am avut un chitarist realmente capabil (ştiu că era bun pentru că avea un instrument frumos şi un amplificator Vox adevărat), dar a plecat după câteva repetiţii. Îmi amintesc că nu am încercat niciodată să stabilim oficial compoziţia grupului: dacă apăreau doi chitarişti, repertoriul se mărea pur şi simplu, pentru că, fără îndoială, unul dintre ei ştia un cântec pe care noi, ceilalţi, nu-l învăţaserăm. În acel moment, Roger a fost desemnat chitarist ritmic. S-a întors la bass abia mai târziu, când refuzul de a cheltui nişte bani în plus pe o chitară electrică, plus venirea lui Syd Barrett l-au forţat să adopte o poziţie mai umilă. Aşa cum spunea el după aceea: „Mulţumesc lui Dumnezeu că nu am fost împins atât de jos încât să ajung la tobe”. Trebuie să fiu de acord cu acest punct de vedere. Dacă Roger ar fi bătut la tobe, presupun că eu aş fi ajuns să fac parte din personalul tehnic al trupei… La fel ca majoritatea trupelor debutante, petreceam mult mai mult timp vorbind, făcând planuri şi propunând nume decât repetând. Concertele erau foarte puţine şi la intervale mari. Până în 1965, niciunul dintre concertele pe care le-am dat nu a fost strict comercial, în sensul că ele fuseseră organizate, de noi sau de alţi colegi studenţi, mai curând în scop privat decât în scop public. De regulă, erau petreceri la zile de naştere, la sfârşit de an sau chefuri studenţeşti. Repetam într-o ceainărie de la subsol la Poly şi, pe lângă cântecele potrivite pentru petreceri studenţeşti, ca „I’m A Crawling King Snake” şi piese ale formaţiei The Searchers, lucram şi la cântecele unui prieten de-al lui Clive Metcalfe, un student pe care îl chema Ken Chapman. Ken devenise managerul/compozitorul nostru. Tipărise cărţi de vizită prin care oferea serviciile noastre pentru petreceri şi s-a făcut o mare publicitate pentru prestaţia noastră – din fericire scurtă – sub numele de Architectural Abdabs, printr-o fotografie în care apăream destul de timizi şi un articol în ziarul studenţesc în care ne exprimam loialitatea faţă de R&B şi nu faţă de rock. Din nefericire, versurile lui Ken aveau tendinţa de a merge un pic cam mult pentru noi pe partea baladesco-romanţioasă, cu versuri ca „Have you seen a morning rose?” (puse pe melodia lui „Für Elise”) şi „Mind the gap”. Dar, până la urmă, el a reuşit să trimită un demo cu piesele astea unui editor bine-cunoscut, Gerry Bron, care a venit la o audiţie a trupei şi a cântecelor. Noi am repetat straşnic pentru această oportunitate, dar nu prea ne-a ieşit. Lui Gerry i-au plăcut mai mult cântecele decât formaţia (bine, asta-i ceea ce ne-a spus nouă Ken), însă nici ele n-au avut succes. La începutul celui de-al doilea an de studenţie, în septembrie 1963, Clive şi Keith au decis să se lanseze pe cont propriu ca duo şi, astfel, următoarea variantă a formaţiei a început să se coaguleze în jurul unei case al cărei proprietar era Mike Leonard. Mike, care avea pe atunci în jur de 35 de ani, era tutore part-time la Poly şi, în afară de dragostea sa pentru arhitectură, era fascinat de percuţia etnică şi de interacţiunea între ritm, mişcare şi lumină, despre care povestea cu entuziasm în timpul prelegerilor sale. În septembrie 1963, când începuse să predea şi la Homsey College of Art, Mike şi-a cumpărat o casă în North London şi îşi dorea nişte locatari care să-i plătească o chirie. Stanhope Gardens numărul 39, în Highgate, este una dintre acele case confortabile, în stil edwardian, cu camere spaţioase şi tavane înalte. Mike era pe cale de a transforma parterul într-un apartament, deasupra fiind locuinţa sa – cam prea exotică – şi atelierul de desen. Deschisese mult din acoperiş şi crease un spaţiu larg, ideal pentru repetiţii, dar, din fericire pentru el, scările erau prea abrupte şi noi rar aveam suficientă energie ca să tragem tot echipamentul până sus. Mike avea, de asemenea, nevoie de un ajutor part-time la biroul său, unde munca de proiectare a toaletelor pentru şcoli, solicitată de London County Council, îi permitea să finanţeze designul şi execuţia instalaţiilor de lumini pe care le construia acasă; acestea foloseau discuri perforate de metal sau de sticlă cu elemente din Perspex, învârtite de motoare electrice, pentru a arunca pe perete modele de lumină. Sugestia lui Mike ca noi să-i devenim chiriaşi părea ideală, aşa că Roger şi cu mine ne-am mutat la el. În următorii trei ani, Rick, Syd şi diverse alte cunoştinţe au locuit cu toţii acolo, în diferite perioade; atmosfera locului a fost surprinsă într-un episod mai vechi al documentarului Tommorow’s World de pe BBC, care a prezentat cum funcţiona una dintre instalaţiile de lumini ale lui Mike, în vreme ce noi repetam la parter (programul prezicea, curajos, că, în anii 1970, toate sufrageriile din ţară vor avea propriile instalaţii de lumini). Mike avea două pisici pe care le chema Tunji şi MecGhee – una, birmaneză, cealaltă, siameză –, de care şi eu şi Roger eram foarte ataşaţi. Ca urmare, Roger a continuat să aibă ani de zile o pasiune pentru pisici. Cred că găsea reconfortantă agresivitatea lor arogantă. Pereţii casei erau acoperiţi cu iederă, iar Mike, după ce agăţa un coş peste ea, îşi chema pisicile la masă folosind un claxon vechi de motocicletă. Pisicile încetau să mai terorizeze cartierul şi veneau în fugă, săreau prin cutia de scrisori şi apoi începeau să se caţere ca nebunele pe pereţi şi de-a lungul pervazurilor de la ferestre până găseau coşul, uneori agăţat de tavanul biroului de desen. Stanhope Gardens a însemnat o adevărată schimbare pentru activitatea noastră muzicală. Mulţumită unui proprietar indulgent, aveam propriul nostru spaţiu permanent de repetiţie: ba chiar am folosit o vreme numele de Leonard’s Lodgers. Repetiţiile aveau loc în camera din faţă a apartamentului unde tot echipamentul era permanent pregătit. Din păcate, asta făcea dificil orice studiu şi, cum camera era şi dormitorul meu şi al lui Roger, de somn nici nu se mai punea problema. Vecinii se plângeau, fireşte, deşi ameninţarea cu darea în judecată pentru zgomot nu s-a materializat niciodată; dar, pentru orice eventualitate, din când în când le mai alinam suferinţa şi închinam o sală de repetiţii, în apropiere, la Railway Tavern pe Archway Road. Mike nu s-a plâns niciodată. De fapt, el a devenit un participant activ. Era un pianist priceput şi l-am convins să cumpere o orgă electrică Farfisa Duo şi, pentru o vreme, a devenit clăparul nostru. Mike încă mai are Farfisa. Celălalt mare bonus a fost că Mike ne-a permis accesul la experimentele de sunet şi lumină care aveau loc la Homsey College. Roger, în special, a petrecut multe ore acolo lucrând cu instalaţiile de lumină şi a devenit un fel de asistent de facto al lui Mike.   [1] Prescurtare de la „jazz tradiţional” cu referire la jazzul de la începutul secolului XX lipsit de influenţele moderne ce au urmat. Trad jazzul era un curent extrem de popular în Marea Britanie a anilor 1960 (n.r.). [2] Sibir – ţesătură groasă de bumbac (n.r.). [3] Un fel de muzică populară americană cu influenţe de jazz, folk, blues cântată îndeosebi acasă cu instrumente improvizate. A devenit destul de populară în Marea Britanie la începutul anilor 1950 (n.r.). [4] În original „mods” O subcultură identificată la nivel popular cu modernismul, apărută în Londra anilor 1950–1960, caracterizată printr-un stil vestimentar considerat excentric la acea vreme, prin pasiunea pentru motociclete şi consumul de amfetamine (n.r.).