Marin Preda

Viața ca o pradă de Marin Preda  1 Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist. Era multă lume în casă, fiinţe mari, aşezate în cerc pe scaune mici şi care se uitau la mine cu priviri de recunoaştere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, eşti de-al nostru, dar ce faci? Atunci am auzit o voce: „Lăsaţi-l în pace! Na, mă, şi pe-asta!” Şi cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pâine mare şi rotundă şi mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama că ţineam strâns ceva în braţe, tot o pâine, şi că asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mâna pe pâinea de pe masă care era a tuturor şi nu mai voiam să dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toţi, în loc să mi-o ia cu forţa, cum furioşi se pare că voiau ceilalţi, făcându-mă să scot răcnete, îmi mai dăduse una: „Ia-o, mă, şi pe-asta!” Parcă m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la toţi liniştit şi am pus cuminte pâinea din braţe pe masă. Nimeni nu mai m-a luat după aceea în seamă, au început să rupă din ea şi să mănânce. Din această întâmplare ar reieşi că instinctele de acaparare m-au dus departe de viaţă, ceea ce nu s-a dovedit. Totuşi aventurile vieţii noastre sunt ale conştiinţei, deşi viaţa ei adevărată nu e niciodată liberă de instincte şi nu o dată e neputincioasă în faţa lor, în rău, dar şi în bine. N-aş putea să spun cui datorez faptul că deşi am fost dat la şcoală la opt ani, cu scopul mărturisit de tatăl meu să învăţ doar să mă iscălesc şi pe urmă, asemeni fraţilor mei mai mari, să ar pământul şi să cresc vite, totuşi întreaga familie a renunţat mai pe urmă la această idee. Fiindcă în primul an abia am trecut clasa, deşi m-am trezit cu uimire citind. Atunci de ce m-au dat mai departe să urmez şi clasa a doua pe care abia am trecut-o? Ulterior toţi au spus că învăţam bine. Dar asta nu era adevărat. Numai eu ştiu ce-am putut trăi în anul următor, la ce tortură am fost supus şi cum soarta mea s-a decis parcă ignorându-mă. De la începutul anului nu putusem învăţa nimic, nu aveam cărţi. Mama îmi făcuse rost de cinci lei, mi-i dăduse şi-mi spusese să-mi cumpăr cu ei „măcar Citirea”. M-am dus acasă la învăţător, pe care l-am găsit în curte cu alţii, beau cafele şi jucau tabinet, şi l-am strigat. A venit la gard. I-am spus ce voiam, şi el a întins mâna şi i-am pus în palmă mica monedă galbenă. — Ce să-ţi iau eu, zice, cu cinci lei? O Citire costă vreo douăzeci şi cinci de lei. — Dom’le învăţător, i-am spus eu atunci, care mă gândisem o clipă că ar putea da de la el restul, dar îmi spusesem în acelaşi timp că nu putea să facă aşa ceva, că nu eram fi-său, luaţi-mi un maculator să am măcar pe ce scrie, că de învăţat pot să mă mai împrumut, dar de scris nu pot să scriu în caietele altora. — Aşa e, zice, bine, când o să mă duc pe la Roşiori, o să-ţi cumpăr un maculator. Da’ tac-tău de ce nu-ţi dă bani de cărţi, că nu e om sărac? — Mă mir că mă lasă să viu şi aşa, darmite să-mi mai cumpere şi cărţi. — Aşa e, a zis învăţătorul senin, şi a dat creanga de măr pe sub care venise la mine la o parte şi s-a întors la masă să-şi continue jocul întrerupt. În iarna aceea hotărârea tatălui meu de a nu mă mai lăsa să mă duc la şcoală a devenit, practic, un fapt, deşi din gură nu mă oprise; nu aveam cu ce mă încălţa. M-am dus doar când am putut merge desculţ, şi atunci am trăit acele ore de spaimă despre care am pomenit al cărei motiv dacă s-ar fi dezvăluit s-ar fi petrecut o catastrofa. Conştiinţa măsura proporţiile dezastrului care ar fi urmat, iar instinctele tremurau: nu se ştie ce-aş fi ajuns în viaţă dacă jocul întâmplării, al cărei erou eram, s-ar fi destrămat şi eu aş fi apărut în ochii învăţătorului aşa cum eram şi nu cum, prin nu ştiu ce mister, credea el că sunt. Adică dintre cei mai buni… Se apropia sfârşitul anului şi dascălul examina toată clasa, să vadă pe care trece, pe cine premiază şi pe cine lasă repetent. Scotea câte cinci sau şase la tablă şi îi asculta. Jumătate din ei parcă învăţaseră ceva, cealaltă jumătate însă parcă nici nu trecuse pe la şcoală şi atunci învăţătorul începea să-i bată la palmă cu o nuia de corn foarte ageră, de care tot unul dintre noi făcuse rost. Era atât de furios, încât uneori îi bătea la palmă pe toţi cei care erau scoşi o dată, deşi unii dintre ei protestau indignaţi că ar fi răspuns bine la întrebările puse. Aşteptam tremurând să-mi vie rândul. Nu ştiam nimic şi ascultam înfiorat plânsetele care umpleau clasa. Băieţii suportau bine loviturile în clipele când le primeau, dar în bănci nu mai puteau, fluturau mâinile înroşite în aer, sau şi le vârau deznădăjduiţi între genunchi. Plângeau cu înverşunare şi obidă nedefinită fiindcă niciunul nu ştia să urască, durerea lor era pură şi în ea puteai ghici cel mult protestul împotriva ei, a durerii în sine, fiindcă durea, şi nu a învăţătorului sau a şcolii, cu cărţile şi istoriile ei care trebuiau învăţate cu sila. Prima zi a trecut fără să fiu scos şi eu la examen. A doua zi, văzând cum stau lucrurile, în loc să fug şi îndărăt să nu mă mai uit, am venit totuşi la şcoală, deşi ştiam ce ar putea să mi se întâmple. Nu m-a scos nici în acea zi şi nici în cele următoare. Şi pentru ca această întâmplare să fie dusă până la capăt, în nefirescul ei, la sfârşitul anului m-am pomenit printre premianţi. Faptul uimi pe ai mei şi tata nu mai zise nimic, când, în toamnă, îi spusei că vreau să urmez şi pe-a patra. Dar tot nu-mi luă cărţi, încetul cu încetul însă se răspândi întâi printre copii, apoi şi printre vecini, ideea că eu aş şti atâta carte încât era clar că după terminarea cursului primar trebuia să fiu dat să urmez mai departe, la liceu sau la şcoala normală de învăţători. Începui şi eu să cred acest lucru, cu atât mai mult cu cât viaţa de ţăran, în ciuda faptului că se petrecea într-un spaţiu liber, mie mi se părea că se petrece într-un ţarc. Dar eu nu vreau să povestesc aici „amintiri”; ci doar lucruri pe care le contemplu şi azi cu un sentiment de nelinişte că s-ar fi putut totuşi să nu aibă loc, şi atunci nici lumina care le însoţeşte azi în amintire să nu fi existat… 2 Nicăieri nu a fost timp în cele o mie de pagini ale Moromeţilor să povestesc călătoria pe care a făcut-o Niculae (erou a cărui copilărie era a mea), cu tatăl său, la vârsta de doisprezece ani, la Câmpu-Lung, unde dorinţa lui de a evada din familie şi din sat trebuia să devină un fapt. În realitate această călătorie avea să se termine cu un eşec prin care însă soarta mă ferea de o prăbuşire. Nu există fiinţă care să nu fie înzestrată cu instinctul primejdiei. La oameni el agită presentimentele cu atât mai mult cu cât raţiunea nu-şi dă seama de nimic. Tatăl meu era posomorât şi nu scotea un cuvânt mergând pe lângă cai. Nu se uita la mine, se ferea de ochii mei, a căror expresie îl împiedica, pesemne, să înţeleagă avertismentele turburi pe care le simţea zdruncinându-i credinţa în steaua mea. Ce eram eu? Ce putea să-i spună lui încrederea naivă a unui băiat că într-acolo unde mergeam ne aştepta lumea cu braţele deschise, să confirme adevărul înzestrării fiului din căruţă, de care în sat nimeni nu se mai îndoia demult? Şi dacă toată lumea se înşela? Învăţătorul acela care mă premiase fără să ştiu nimic murise demult şi luase cu el în mormânt secretul comportării lui ciudate. El, tatăl, nu fusese niciodată convins că nu se petrecuse atunci ceva nefiresc. Ai mei toţi ştiau bine că sunt un bleg, totuşi de ce mi s-ar fi pus pe cap o coroană pe care n-aş fi meritat-o? Asemenea gesturi le pot face oamenii obişnuiţi din prostie sau din părtinire, dar ce l-ar fi putut îndemna pe un învăţător care nu era mai bun decât alţii, ba chiar era mai rău, suferind de piept, şi folosind foarte des nuiaua, să mă scoată din blegia mea vizibilă şi să mă împingă de la spate în faţa satului? Patul său de moarte pe lângă care am trecut toată clasa şi i-am sărutat mâna acestui om slăbuţ, stins în floarea vârstei, cu o mică mustaţă neagră şi cu o expresie ca de icoană pe chipul său supt de suferinţă, nu-mi apare niciodată în amintire fără un adânc fior: e pentru mine semnul că pe această lume, destinul orb nu e atotputernic, că hotărârile lui pot fi smulse, că fulgerul intuiţiei noastre îl poate abate din mersul lui implacabil. Şi că, odată înfrânt, el cedează mereu netezindu-ţi drumul nu fără a-ţi lăsa în conştiinţă de fiecare dată o spaimă, semn că nu te va proteja la infinit. Această spaimă o trăia pe drum tatăl meu, înaintea mea. El se apropie la un moment dat de botul cailor şi trase căruţa la marginea drumului. Alături erau o poiană şi o fântână. O fată desculţă îşi spăla picioarele, apariţie parcă de vis pe aceste ţinuturi necunoscute cu văi adânci şi dealuri uriaşe. Se sui apoi lângă mine. Rămase câtva timp tăcut fără să mă privească. Îmi puse însă mâna lui mare pe picior şi mă mângâie cu o milă nesfârşită pe care a trebuit să treacă douăzeci de ani ca s-o înţeleg. Apoi îmi spuse cu o duioşie izvorâtă numai din tristeţea pricinuită de hărţuiala la care îl supunea de la o vreme familia noastră cu trei soiuri de copii, şi pe care numai eu şi mama i-o cunoşteam. — Domnule, unde ne ducem noi acum? Am înţeles fără să mă turbur ce vrea să spună: era oare ăsta drumul nostru? Ne duceam bine acolo unde ne duceam? Cine ne spunea nouă că din zecile de căruţe care se îndreptau ca şi a noastră spre oraşul de munte cu renumita lui şcoală, a noastră nu va face parte din cele care se vor întoarce cu speranţele pierdute? — Îţi pun această întrebare, a continuat el ca şi cum mi-ar fi spus pentru întâia oară ceea ce avea să urmeze, când de fapt totul fusese demult răsucit pe toate feţele, ca să ştii că n-ajunge să reuşeşti să treci din trei sute, câţi am auzit că sunt înscrişi, printre cei patruzeci admişi. Trebuie să fii printre cei şapte-opt cu bursă. Fără bursă nu pot să te ţin! Mi-am dat capul pe spate: — Heeee! Şi d-aia ai tras tu căruţa la marginea drumului! Din mers nu puteai să-mi spui, heeee! Şi l-am arătat cu mâna ca să-l mai vadă şi alţii şi am continuat să behăi. — Nu, că putem să întoarcem caii şi să ne ducem acasă! a zis el atunci cu simplitate, vrând parcă, cu o ultimă sforţare, să rămână în mijlocul acestei simplităţi care ne-ar fi izbăvit de toate grijile şi de toate temerile. Spunem că n-au mai fost locuri şi gata. Altfel îţi închipui ce rău o să fie. Ce-o să te faci tu, cum o să te arăneşti? Lăsând la o parte faptul că n-o să se poată să nu-ţi pese de toţi proştii care or să râdă de tine. Mă uitam la el şi ca totdeauna glasul cu care îmi spunea aceste cuvinte mă făcu să înţeleg mai puţin ceea ce spunea. Cum o spunea, asta era uimitor. O veşnică surpriză. Reieşea în acele clipe că lumea n-ar fi atât de greu de suportat, dacă n-ar fi împănată cu proşti. Ei, ce-o să fac? Sunt eu în stare, aşa ca el, să nu-mi pese de ei? N-o să fiu, cum o să fiu? Sunt un copil, puţini sunt cei care cu adevărat se pricep să le facă faţă. Şi atunci? — Şi ce vreai tu acum de la mine? — Te întreb. Ştii?! — Ce să ştiu? — Cum ce să ştii? Păi despre ce vorbim noi aicea? Ştii tu carte? Am tăcut. Cum puteam să-i alung îndoielile? Să-i spun că ştiu să rezolv ecuaţii de gradul întâi, sau că ştiu toată istoria Evului Mediu aşa cum se predă ea în clasa a doua de liceu? — Ia spune-mi tu mie, aici, a zis el atunci tresărind parcă şi el însuşi că această idee nu-i venise mai demult în minte, care sunt bogăţiile ţării? Voia să mă examineze el, să audă cu urechile lui că ştiu şi să se liniştească. — Care sunt bogăţiile ţării? Eeee! Heeee! Şi l-am arătat iar cu mâna, să fie martori şi alţii, şi să râdă şi ei de întrebarea lui. A început să râdă el însuşi, redevenind senin şi a pus mâna pe hăţuri. Convingerea mea îl subjugase. La Câmpu-Lung am ajuns pe seară şi am tras sub şoproanele unui han. Era frig, am început să tremur, m-am învelit cu cerga, care nu ţinea însă deloc de cald. — Ce e cu tine? m-a întrebat. — Tu nu vezi? i-am răspuns eu cu dinţii clănţănind. Mi-e frig, pune dulama pe mine şi ia cerga asta de-aici. Mi-a adus să mănânc doi mici şi mi-a pus o ceaşcă cu ţuică în mână. — Bea şi tu, zice, mi-o dădu mocanu’ ăsta de-alături. A tras şi el cu căruţa cu noi, e de prin Răchitele. Are şi el un copil să-l dea la şcoală. A venit cu el în căruţă şi cu un butoi, eu zic că are o sută de chile. Ei, adăugă el, pot eu să fac faţă? Se duce şi dă la unul şi la altul şi ţuică şi bani şi admitem cazul că şi băiatul e bun. Între tine şi el nu-l alege pe el?! N-am putut nici să mănânc, nici să beau şi nici nu mai auzeam bine ce spunea. Dimineaţa, m-am trezit mirat că nu prea îmi simţeam greutatea corpului. Ştiam ce e, dar această boală, frigurile, îmi trecuse demult şi niciodată nu mă apucaseră toamna, ci totdeauna în iunie. Nu i-am spus tatălui meu nimic, nici nu prea credeam că sunt iarăşi frigurile, de astă dată am mâncat bine şi starea aceea de slăbiciune mi-a trecut. Am plecat la şcoală. Curtea era imensă, plină de copii şi de părinţii lor. Vederea mocanilor cu pălăriuţele acelea ca nişte ceaunuri şi cu pantalonii de aba albă strânşi pe picioare m-a înveselit şi am uitat că fusesem aseară bolnav. Tatăl meu însă era din nou îngrijorat: se adeverea ceea ce auzise, în timp ce el mai crezuse poate că n-o fi adevărat, şi că n-or fi avut toţi ambiţia să-şi dea copiii aici şi nu în altă parte: păreau nu trei sute, ci parcă o mie. Programul din ziua aceea, după cum citirăm pe un afiş, era apelul şi vizita medicală. Nu trecu mult şi ieşi un ins care ceru foarte autoritar să se facă linişte, după care începu să ne citească numele după o listă. Erau într-adevăr foarte mulţi, nu se mai terminau. Cât timp să fi trecut? O jumătate de ceas? Cutărescu Ilie, prezent, Panţirescu Toader, prezent, toaderii ăştia erau foarte numeroşi. Tocmai mă miram de ce mocanii îşi spun Toader şi nu Tudor, când deodată peste curtea mărginită de ziduri înalte cu ferestre mari şi cu copaci bătrâni cu frunza de un verde bogat şi negru, se lăsă liniştea. Se strigase un nume şi nu răspundea nimeni, în clipa următoare insul care citea de pe listă repetă, ridicând vocea, un nume care nu-mi spunea nimic. Tăcerea reveni în timp ce mă miram de ce-o fi lipsind cel strigat. O fi renunţat de bunăvoie sau n-or mai fi putut ai lui să-l dea? Atunci de ce s-o mai fi înscris? În clipa următoare o voce dramatică se auzi înaintând din spate de unde se retrăseseră părinţii, şi o mână brutală mi se înfipse în umăr. — Răspunde, mă, prezent! Ce e cu tine? A! Da, eu eram ăla! Cum de uitasem? Omul care făcea apelul ridică fruntea din hârtii şi îmi spuse ceva neplăcut. Refuzai să înţeleg ce anume, găsind în sinea mea, cum aveam să fac totdeauna, gata pregătită nepăsarea şi justificarea ei: am ştiut eu de ce nu mi-am înţeles numele. Iar pe ăla… şi n-o să-i dau eu lui explicaţii de ce l-am făcut să mă strige de două ori. Aşa, uneori trebuie să strigi pe cineva de mai multe ori, nu toţi oamenii seamănă unii cu alţii. N-am auzit, fără să fiu surd. Ei şi? Îndată după aceea am intrat la vizita medicală care s-a terminat pe la orele trei. Dezbrăcaţi, eram cercetaţi fugar de doi doctori, dintre care unul, care purta ochelari groşi, ne punea o carte în faţă: trebuia să citim din ea de la o anumită distanţă. N-am putut citi de la distanţa vrută de el şi atunci mă apucă de ceafa, spunându-mi să nu mă aplec. Cum puteam să nu mă aplec, dacă nu vedeam bine!? Revenind după câteva ceasuri în aceeaşi curte, acelaşi ins care ne făcuse apelul citi apoi o listă cu nouăsprezece candidaţi respinşi la vizita medicală. Mă aflam printre ei. De astă dată îmi auzii clar numele. — Cum? De ce? făcu tata întrerupându-l. Ce-a avut copilul meu? — Copilul dumitale, zise insul, n-are ochi buni! Poate să şi-i strice şi mai tare dacă intră la şcoală. N-avem dreptul să ne luăm răspunderea. Vasăzică medicul cu ochelari nu admitea ca şi alţii să mai poarte ochelari şi să înveţe carte. N-am înţeles de ce s-a purtat astfel cu mine. Tata părea să fi înţeles, dar eu nu eram curios să aflu. Ne-am luat actele, ne-am întors la han şi am plecat. — De unde au ştiut ei că n-ai ochi buni? m-a întrebat tatăl meu într-un târziu: Acum arăta liniştit. Parcă era mai bine că s-a întâmplat aşa! Nimeni n-are ce să zică! Ochii sunt aşa cum te naşti cu ei, ce poţi să faci! — M-au pus să citesc, zic. — Ei, şi tu n-ai văzut? — Ba da, dar nu aşa bine! — În fine, ce facem? zise el cu un glas înalt. Ce facem?! Că acasă, aşa, nu ne putem întoarce. Ce-i facem?!

Cel mai iubit dintre pamanteni de Marin Preda PARTEA ÎNTÂI I Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită. Înainte de a fi depus aici, în această celulă, din care nu voi mai ieşi decât pentru a intra într-o captivitate perpetuă, în plimbările mele solitare pe la marginea oraşului, pe poteci, uitându-mă în jos şi privind pământul, un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de dragoste pentru el, pământul negru, tăcut, liniştit, apoi de atracţie, de dorinţă, un fel de melancolie, de nostalgie blândă, de a mă culca pe el şi a rămâne acolo întins pentru totdeauna. Ceea ce şi făceam, stând cu ochii spre cer, până ce adormeam. Mă trezeam copleşit de un adânc sentiment de regret: de ce m-am mai trezit? Dar moartea violentă, sinuciderea, la care eşti împins de către oameni? Tandra nepăsare faţă de lume te poate stăpâni într-adevăr numai când te simţi străin de propria-ţi fiinţă, dar când, dimpotrivă, ai conştiinţa că ea este totul? Şi ştii cu certitudine că acest totul nu va mai fi liber niciodată? Închisoarea pe viaţă! Oricât m-aş strădui, mi-este cu neputinţă să-mi imaginez că, odată verdictul pronunţat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător. Am mai avut de a face cu anchetele şi justiţia şi am mai fost condamnat, dar nu pe viaţă şi nu fără speranţa de a ieşi curând. Nu fusese chiar curând, dar nici prea târziu ca să nu pot uita. Acum însă descopăr cu groază că ei, cei care mă interogau, erau liberi (şi asta se vedea din pofta cu care îmi consemnau depoziţia, acele infame gesturi ale fiinţei animalice care se simte trăind fără oprelişti, gestul cu care aplicau o ştampilă, răsfoitul hârtiilor, mâncatul unui sandvici, înghiorţăitul unui pahar cu apă, scârţâitul scaunului sub trupul voinic, ancorat bine în realitate, uitatul pe fereastră, căscatul, râgâitul, gândul la muierea tânără pe care o vor strânge în braţe la noapte), iar eu nu voi mai fi niciodată ca ei, toate gesturile mele vor fi sau îmi vor reaminti că sunt condamnat să nu mai fiu liber până la moarte… Ştiu însă că există pentru mine o scăpare: să fac să retrăiască în sufletul meu dulcea dorinţă de a intra în pământ, să retrăiască apoi marea mea dragoste pentru ea, suferinţele îndurate şi apoi puterea exaltării de a muri. Prietenul meu, fostul judecător, m-a sfătuit să scriu pe larg cum s-au petrecut lucrurile, şi să-i dau lui, care mi-e avocat, mărturisirea, s-o aibă pentru ultima înfăţişare la proces. Nu ştiu la ce-i mai poate folosi avocatului, dar îmi face bine mie. Scriind, simt că trăiesc şi într-adevăr gândul morţii inevitabile îşi diminuează puterea de a-mi îngrozi conştiinţa, care îmi şopteşte: mii de oameni mor pe pământ chiar în aceste clipe, oameni umili, dar şi oameni mari; nu se poate spune că n-ai trăit din plin treizeci şi cinci de ani, alţii au murit mult mai tineri, nu trebuie să accepţi să trăieşti oricum… Poate că mărturia aceasta va apărea odată, împreună cu eseul meu Era ticăloşilor şi voi trăi astfel şi prin cei care mă vor citi, nu numai „asemeni tuturor, prin fetiţa mea, deci mai mult, fiindcă familiile se sting şi ele, uneori atât de repede, încât se justifică pe deplin existenţa acelor artişti care se lasă devoraţi de demonul creaţiei şi nu mai au timp, sau nu-i mai interesează să se lase ispitiţi de perpetuarea fiinţei lor efemere, posedaţi de ideea durabilităţii ei în spirit. Căci cultura e o formă de viaţă, prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare. Tatăl meu, fost monteur de avioane, avea, în mod straniu, o aversiune faţă de cultură şi mai ales faţă de scriitori, al căror statut social actual îl scotea din sărite. „Ce rost au ăştia?”, zicea. Adică ce rost are să acorzi un statut social unor inşi a căror activitate nu e strict necesară? Nu citea nimic, în afară de studii tehnice despre avioane, meseria lui, care de altfel îl pasiona. I-am vorbit într-o zi despre Eminescu, cu o pasiune ca şi a lui, şi atunci a rânjit cinic: „Ce Eminescu?! Eminescu e mort!” Voia să spună că el va asambla avioane în eternitate, ceea ce nu s-a confirmat, fiindcă astăzi asamblează tractoare, sugerând adică o mentalitate foarte curentă, a unei civilizaţii tehniciste, care se putea lipsi fără pagubă de poeţi. „Aşa ne putem lipsi de multe, i-am răspuns. Ce rămâne din activitatea voastră după ce muriţi? O grămadă de fiare. În timp ce Eminescu nu va muri niciodată, când îl citesc simt că e printre noi, aievea.” „Ba e mort de-a binelea, îngropat în cimitir.” Puteam atunci să accept această gândire a lui ca pe ceva straniu, venea parcă din altă planetă şi adolescentul din mine o resimţea ca pe un şoc: era o enigmă a acestor timpuri. Simţeam că în alcătuirea intimă a fiinţei mele exista o lege şi în a lui nu, şi cum putea trăi fără această lege, sau ce lege îl călăuzea? Dar iată-mă atingând, chiar şi pe un plan secund, miezul existenţei mele şi, ca întotdeauna la cei loviţi, gândul mi se întoarce înapoi, la vremea inocenţei pierdute, când am săvârşit prima infamie… II Am fost un adolescent dur şi turbulent, dar rău conştient nu i-am făcut pe atunci decât mamei, fiindcă pentru duritatea mea am fost pedepsit (fără să mai spun că violenţa gândirii îmi era respinsă, nu întotdeauna uşor, e adevărat, dar pătrundea greu în suflete şi când pătrundea apărea ura împotriva mea, aversiunea instinctivă de apărare). Fetele mă ocoleau, adică nu se îndrăgosteau de mine, nu ştiam pe atunci de ce, pentru că nu eram urât, tocmai de aceea, pentru această duritate de care nu eram conştient, iar turbulenţa era socotită de cei înţelepţi proprie vârstei şi rareori îmi atrăgea vreo pedeapsă prea gravă. Eram chemat în cancelariile şcolilor prin care am trecut, moralizat cu grijă şi persuasiune, fiindcă eram un elev bine pregătit şi reînviam în conştiinţa pedagogilor mei principii care cu cei buni (consideraţi că toţi ar fi fost buni!) erau pe stinse. Tinereţea e o trufie, rareori o valoare. Cel puţin în cazul meu. Trufia mi-a apărut în conştiinţă într-o zi când am citit în Platon următoarea afirmaţie: „Dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, cei mai în câştig ar fi ticăloşii, moartea i-ar elibera şi de trup şi de suflet şi de păcate… şi tăcerea care s-ar lăsa peste mormintele lor ar fi egală cu a celor care au fost virtuoşi.” Citatul e exact până la punctele de suspensie, restul e o adăugire a mea de acum, dar şi de atunci, când am închis cartea şi am gândit cu neasemuit orgoliu: „Ei bine, Platon, moartea nu e sfârşitul a tot? Adică ce mai urmează? Întrucât virtuoşii ar avea alt destin final decât al ticăloşilor?” Aici e cazul să adaug că, deşi aveam pe atunci abia şaisprezece ani, îmi pierdusem de mult credinţa în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, nu prin vreun proces dramatic, ci pe nesimţite, prin lipsa simplă de credinţă a altora, care spuneau de pildă, la un pahar, cu veselie, sau fără vreo zguduire: ai murit, te mănâncă viermii… sau: sufletul nu se duce nici în rai, nici în iad, fiindcă nu s-a întors nimeni de-acolo să ne spună cum e. Să zicem că două mii de ani credinţa Nazarineanului ne-a cutremurat conştiinţele, şi încă ni le mai cutremură (pe a mamei mele într-un fel adânc, o să mă opresc curând asupra acestui lucru), dar ce îl determină pe Platon să creadă că moartea nu e sfârşitul a tot? Hadesul şi Câmpiile Elizee erau nişte simple mituri şi apoi cine să coboare acolo şi să le dea sânge să bea acelor jalnice umbre şi în acest fel să poată să mai reînvie în ei viaţa, cum povesteşte Homer? Aveam pe atunci în şcoală un subdirector cam brutal, profesor de gimnastică, singurul care mă umilea prin pedepsele pe care mi le aplica, prin stupiditatea lui sigură de sine, dispreţul agresiv faţă de lecturile mele din afara programei şcolare; îmi răscolea cărţile în pupitru, le silabisea titlul cu scârbă şi le scutura de coperţi ca şi când s-ar fi aşteptat să pice din ele fotografii pornografice (am acum un moment de falsă memorie, parcă au mai trăit şi alţii o astfel de scenă, parcă am citit-o undeva) şi mă ameninţa cu eliminarea din toate şcolile dacă mai citeam astfel de… astfel de… şi de indignare nu-şi găsea cuvintele şi îmi arunca pe jos cărţile, stârnind în mine o astfel de ură, încât nici la maturitate nu m-am eliberat de ea. Am spus în clasă, după ce dădusem de pasajul lui Platon: „dacă e să fim nemuritori împreună cu domnul Laţcu (era numele subdirectorului), dacă adică şi sufletul lui e nemuritor, prefer să ne mănânce viermii pe amândoi şi nemurirea să înceteze”. Am fost chemat în cancelarie de părintele Dobre, profesorul nostru de religie. M-a mustrat cu blândeţe (fusesem, bineînţeles, turnat). „Cum, băiete, tu nu crezi că sufletul e nemuritor?” „Nu cred, părinte!” „Rău trebuie să fi trăit tu în cei şapte ani de acasă! a exclamat el cu sinceră compătimire. Mama şi tata nu te-au învăţat să te închini?” „Ba m-au învăţat, i-am răspuns, am trăit bine în cei şapte ani şi mama se închină ori de câte ori se aşază şi se scoală de la masă.” „Atunci cum, fiule? Cum ai ajuns tu să… Ce sunt părinţii tăi?” a schimbat el vorba, nevoind parcă să reformuleze lipsa mea de credinţă, care era poate doar o bravadă şi nu trebuia să fiu judecat aspru. I-am răspuns că tatăl meu e monteur la uzina de asamblat avioane şi mama, casnică şi că sunt singurul lor băiat… „Aha, zice, te-au cam răsfăţat, aşa se întâmplă… o să vezi tu cum o s-o păţeşti când o să te faci mai mare, cum o să-ţi aduci aminte de Dumnezeu şi o să te rogi…” Am vrut să-i răspund că asta n-o să se întâmple, dar mi-am dat seama, adică am gândit ca părintele nu e un fanatic nici al ideii de divinitate, nici al vreunei alte idei şi că n-avea rost să-mi pierd vremea cu el. „Bine, părinte”, i-am răspuns şi am ieşit rânjind… În loc să fiu neliniştit, turmentat ca un erou dostoievskian că dacă Dumnezeu nu există totul ne este permis, dimpotrivă, simţeam o jubilaţiune liniştită că sunt liber de credinţă şi niciun imbold de a săvârşi ceva nepermis nu mă ispitea. Mai târziu, citind filosofi care aveau trufia de a demonstra existenţa lui Dumnezeu pe cale raţională, ba chiar de a pune oarecare ordine în viaţa noastră afectivă, precum Mendeleev în elemente, mă pufnea râsul: cum să demonstrez ceea ce nu se poate demonstra? Omul e astăzi pedepsit pentru curiozitatea lui de a fi dorit să descopere tainele universului şi avea dreptate scriitorul rus care îşi pierduse credinţa, că ar dori să fie o cârnăţăreasă grasă care se duce duminica la biserică şi aprinde cu evlavie o lumânare sub icoana lui Cristos. Cred şi eu. Pentru că nu mai ştia ce să facă singur şi gol într-un univers de catran, pitit pe o planetă pe care n-o preţuia, o planetă de vis în care gazele din jurul ei fac să apară o lumină într-adevăr divină, dar reală, fizică, şi un cer albastru care naşte în inimile noastre un elan nedefinit, sentimentul eternităţii fără religie, fără evaziune mistică. Dar asta s-a întâmplat ca urmare a primului şoc al unor mari spirite cu universul depopulat de zei. Asupra mea şocul n-a mai avut niciun efect şi nu invidiam nici pe departe pe cârnăţăreasa în chestiune, existentă şi azi pe ici, pe colo… Aici însă revin asupra mamei. Şi ea aprindea o lumânare sub icoana Maicii Domnului, fără să fie o cârnăţăreasă grasă. III Învăţase şi ea la liceu (făcuse câteva clase, dar, lucru frecvent pe atunci, părinţii n-o mai putuseră ţine) că pământul e rotund, că e o planetă care se învârteşte în jurul soarelui şi că distanţa dintre pământ şi cea mai apropiată stea… da nu, aceste lucruri n-o turburau deloc, n-avea sentimentul că sunt adevărate, erau simple lecţii, care trebuiseră să fie învăţate, în timp ce Dumnezeu era real, nu fusese învăţat, ci se născuse cu el în suflet… Cum? Tot aşa de simplu cum nu se născuse în mine; cuvintele, „dacă dă Dumnezeu”, sau „dacă ne-ajută Dumnezeu”, rostite în casă, auzite şi pe stradă şi confirmate solemn în biserică, prinseseră în ea rădăcini adânci, în timp ce la mine nu prinseseră, fuseseră spulberate de primul gând care îmi venise într-o zi când mă întrebasem asupra locului propriu-zis unde putea să stea Dumnezeu. Răspunsul că stătea „în ceruri” mă făcuse să dau capul pe spate şi să izbucnesc într-un râs sarcastic. Care ceruri? Existau mai multe? Eu aflasem că era unul singur, de câteva sute de kilometri înălţime, după care urma întunericul. Unde stătea deci Dumnezeu, unde erau raiul şi iadul, în Sirius, în Vega? Sau poate mai departe? În Dostoievski un personaj ironizează pe altul care îl suspecta că ar crede în acel Dumnezeu cu barbă şi în acel iad cu tavan în care dracii înfig furca în tine şi te ţintuiesc cu ea de acest tavan. În primul rând chiar cuvântul furcă ar naşte nedumeriri. Furca are o coadă de lemn şi vârfurile cu trei braţe de metal. Ei bine, de unde luau dracii lemn şi cine le turna fierul? Iadul nefiind plasat pe pământ, unde puteau fi făcute furcile? Nici Dante nu se turbură de aceste detalii în Infernul lui. Dostoievski are aerul să spună că aceste întrebări sunt naive, e vorba de un cu totul alt Dumnezeu. Care? Nu se putea ca mama să nu fi ştiut că fulgerele şi tunetele din timpul unei revărsări a cerului aveau o cauză precisă, totuşi, înspăimântată, se închina când geamurile casei noastre erau zgâlţâite de suflul trăsnetelor apropiate. În acelaşi timp ştia că există o lume invizibilă de fiinţe care ne puteau îmbolnăvi. Se scula dimineaţa de tot, în plină iarnă şi deschidea toate geamurile odăii în care dormeam şi la întrebarea furioasă a tatei: „ce te-a apucat?” răspundea decisă: „să iasă microbii”. În acelaşi timp eu venisem pe lume ca „un dar al lui Dumnezeu”. Casa din care fusese peţită era plină de fetele unui funcţionar de la primărie, ea fiind cea mai mare şi, deşi avea surori mai mici şi mai frumoase, monteurul de avioane se lăsase prins în complotul subtil al familiei funcţionarului. Când se ducea în vizite, surorile ei îl primeau prost îmbrăcate şi pieptănate, tăcute şi absente, în timp ce numai sora lor mai mare arăta elegantă, servind ea la masă musafirul, vorbind numai ea, şi încă cum, ca să se arate apoi după măritiş că nu-i plăcea nici să se îmbrace aşa de bine şi nici să vorbească atât de mult ca în acele vizite ale tatălui meu. Dorinţa unei fete de a se mărita poate să fie atât de vie, să pornească adică atât de mult din adâncul fiinţei ei, încât poate să pară şi în cele din urmă să fie chiar îndrăgostită. Furios, dar şi amuzat de slăbiciunea lui, în fond încântat şi nepăsător, tata nu înceta s-o înţepe chiar şi după ce eu mă făcusem mare: „fa, într-o zi tot te trimit eu acasă şi o divorţez pe sora ta mai mică şi mă însor cu ea”. Această soră, măritată cu un mototol, era cu adevărat îndrăgostită de tata. Când venea în vizite la noi, deşi o însoţea bărbatul, sub adăpostul rudeniei îl pupa pe tata şi îl strângea în braţe şi îl trăgea de păr prinsă de o veselie atât de mare, încât ai fi zis chiar că e o stricată, dacă spre sfârşitul vizitei n-ar fi apărut pe chipul ei un fel de tristeţe gravă şi resemnată. Asta e, părea să spună, nu ne mărităm cu cine vrem, puteam eu să fiu nevasta acestui om, dar atunci cine ar mai fi luat-o pe surioara mea mai mare? Tata se simţea bine cu această dragoste a cumnatei, dar nu se lăsa ispitit să-i răspundă, cum auzea că se întâmplă în alte case, îi ajungeau, se pare, acele clipe când mama, încă în casa părinţilor ei, îl întâmpina plină de viaţă şi de afecţiune. Afecţiunea rămăsese, dar strălucirea ei de atunci se potolise. Într-un fel, îi lăsa lui libertatea de bărbat, putea face ce vrea, să-i dea doar atâţia bani cât avea el chef, să lipsească de-acasă, să întârzie în bodegi la aperitive cu prietenii, să n-o îmbrace luxos, să n-o scoată în lume… Ce bărbat putea părăsi o astfel de femeie? Dar care erau bucuriile ei în această viaţă? Cum, dar nu erau puţine! Când spăla, de pildă, cu capul aplecat în cazan (o găseam adesea astfel venind de la şcoală) mama arăta atât de liniştită şi de frumoasă, încât acest spălat mi se părea un ritual misterios şi nu trudă umilitoare. Mica noastră casă cu grădiniţă mi se părea un colţ al paradisului şi totdeauna se întâmpla s-o găsesc aplecată asupra a ceva; ştia să insufle viaţă lucrurilor. Toată copilăria mea am băut cafea cu lapte dintr-o frumoasă ceaşcă de porţelan, cu flori roşii şi albastre. Mişcările mâinilor mamei, când mi-o punea înainte, erau atât de încetinite şi îmi sugerau atât de curios sentimentul că această ceaşcă nu e un simplu obiect care putea fi schimbat, încât fără să ştiu de ce (fiindcă mama nu-mi spunea nimic), impulsurile mele de copil se armonizau şi-mi beam cafeaua aplecat cu grijă asupra mesei. Nu obiectul mi se părea de preţ, ci sufletul mamei împrăştiat în lucruri. Această ceaşcă există, cred, şi astăzi, deşi mama a murit… Nu toţi oamenii se simt bine într-o implicare în viaţa obiectelor create de mâini umane destoinice care le făcuseră, pe cât era mama în a le feri, în a-şi păstra bogăţia sufletului având grijă să n-o risipească de dezordinea pe care ar crea-o eliminând un lucru din viaţa ei, de care sunt legate clipe de preţ, ziua când l-a cumpărat, când era poate fericită, când afară era poate primăvară, când vocile oamenilor, zgomotul străzii, zborul vrăbiilor aveau în ea un ecou magic, mâna bărbatului care o strângea pe-a ei îi dădea un fior subţire, adânc, diafan… Mama a murit lăsând în şifonier o scurteică de catifea din tinereţe, mai durabilă decât viaţa ei… Poate că starea de spirit a generaţiilor se schimbă? Oricum, se cristalizează diferit, din amalgamul de pasiuni care o domină. Se va vedea chiar la mine, de timpuriu. IV Tatăl meu nu se gândi s-o gonească pe mama nici după ce, anii trecând, ea nu-i dărui copii. Mama nu se nelinişti şi nici nu se duse la doctor, ci la biserică. Femeie tânără, stătea printre babe şi lungă vreme îngenuncheată în faţa icoanei Maicii Domnului, cu gândul îndreptat spre ea, cea preacurată, care, fecioară fiind, născuse prin sfântul duh! Sfânt sau nu, avusese cu el un copil, putea deci s-o roage, şi e de închipuit ce se întâmplă cu mama când nu mult după aceea rămase însărcinată. Fără să devină bigotă agresivă, cum erau atâtea altele, i se dezlegă totuşi limba şi păstrându-şi secretul sufletului, adică nedorind să convertească pe nimeni spre lumea de miracole a credinţei, începu să interpreteze timid, dar cu hotărâre nenorocirile altora ca fiind o consecinţă a grelelor păcate pe care le săvârşiseră în viaţă, ei sau înaintaşii lor, mergând înapoi până la nouă neamuri şi care nu întârziau să-şi ceară „răsplata”. „Cine te-ar auzi vorbind, îi spunea atunci tatăl meu, ar crede că neamurile tale de-acum şi cele nouă din urmă au fost nişte sfinţi.” Tata nu era sarcastic şi nici prea ispitit să facă speculaţii de acest fel, dar ceva nu-i plăcea din spusele mamei. „Ceea ce spui tu, continua el, e de o prostie nemaiauzită. Ai tăcut atâţia ani ca să înceapă mintea ta să cadă în doaga babelor. Ia vezi! Mie nu-mi trebuie babă în casă…” Şi începea să-şi repete vechile ameninţări, voalate acum, fiindcă eram mare şi nu trebuia să aud eu, dar destul de clare ca să le înţeleg. „Îmbracă-te şi tu mai bine, continua, mai du-te şi tu la coafor, dă-ţi cu pudră şi cu ruj şi mai lasă biserica.” Mama avea destul humor ca să surâdă de furia lui, îi spunea „e numai gura de tine!”; nu-i urma sfatul decât în parte, îşi mai cumpăra câte-o rochie, dar sprâncenele ei erau subţiri de la natură şi bine arcuite, părul şi-l spăla şi-şi făcea singură un coc la ceafa, iar chipul alb n-avea nevoie de pudră şi buzele frumoase, care mă sărutau şi îmi şopteau cuvinte de alint, rămâneau aşa cum i le ştiam şi cum i le vedeam de-aproape, curate, puţin deschise parcă de extaz când mă pieptăna, înainte de a pleca la şcoală şi seara când mă culca şi mă închina, stând umilă, adesea în genunchi în faţa mea ca în faţa unei zeităţi care în mod bizar îi şi semăna la trăsături, copilul ei şi în acelaşi timp „al lui Dumnezeu”… Să fi avut treizeci şi şapte de ani mama, sau poate treizeci şi opt, când între ea şi tata se întâmplă ceva. Sau abia atunci ghiceam eu că între ei se întâmplase ceva încă mai demult. Veneam toţi de la o nuntă, la începutul unei toamne, eram licean în marele nostru oraş de provincie, aveam paisprezece ani şi am înţeles bine scena care a avut loc acasă, noaptea târziu, trezindu-mă din somn. Casa noastră avea o odaie mare în care dormeam toţi trei, fiecare în patul lui, o sufragerie şi o bucătărie şi o odaie mai mică, cu lucruri bune în ea, un fel de salon unde tata îşi bea cafeaua, citea ziarul şi primeam musafiri. De obicei adormeam toţi îndată ce stingeam lumina. De astă dată însă am simţit că tata se foia în aşternut, am aţipit şi m-a trezit scârţâitul podelei: tata se sculase şi stătea pe marginea patului, parcă la pândă. Eram mare, mi-am dat seama ce aştepta: să audă dacă dorm eu. Mi-am făcut respiraţia simţită poate chiar mai tare decât trebuia şi atunci l-am văzut că se ridică, se apropie de patul mamei şi se culcă alături. Nimic altceva, s-a culcat chiar întors cu spatele. Tăcerea s-a aşternut o vreme asupra casei. Şi deodată mama s-a trezit şi i-am auzit glasul parcă înspăimântat: „Ce e cu tine aici? Ei, ce e cu tine?” Tata nu i-a răspuns, părea adormit buştean (poate chiar adormise, băuse la nuntă, totuşi ceva îmi spunea că nu dormea nicidecum) şi atunci, indignată, vocea mamei a revenit: „Ce cauţi aici? Scoală-te şi du-te în patul tău! Ce înseamnă asta?” Aşteptam să aud cuvintele (nu ştiam de unde le auzisem, oricum niciodată de la ei): E copilul aici! Sau: nu ţi-e ruşine de copil? Dar mama, spre uimirea mea, nu le pronunţă. Deci nu din pricina mea nu trebuia să vie el în patul ei. Îl zgâlţâi: „Pleacă de-aici!”, cu un fel de oroare înspăimântată că s-ar fi putut ca el să nu plece şi atunci ce se va întâmpla cu ea? Tata scoase un fel de mârâit, tuşi, se mişcă şi tăcu mai departe. Şi atunci mama pronunţă cuvântul „ruşine”, dar nu cu înţelesul pe care îl aşteptam eu: „Nu ţi-e ruşine, om bătrân?!”. Astfel îi zise. Am încetat să mai respir, atât de tare m-au uluit aceste cuvinte. Cum om bătrân? Tata nu era nicidecum om bătrân, era subţirel şi tânăr, abia trecuse de patruzeci de ani, avea părul negru, pasul elastic şi era sănătos, aperitivele lui erau inocente, nu-l văzusem niciodată beat, sau oftând, sau văitându-se, cum fac oamenii care simt cum începe să-i apese greutatea anilor şi începe să le piară gustul pentru muncă. Dimpotrivă, el îşi iubea din ce în ce mai mult avioanele lui şi pleca şi se întorcea voios de la uzină. Dar mama? Ea se considera bătrână!? Pentru mine era neschimbată, obrazul ei n-avea zbârcituri, privirea îi era vie, gura la fel de fragedă şi plină de căldură când mă săruta ca şi atunci când eram mic, nu lâncedă şi cu ceva de iască, aşa cum era a altor doamne sau rubedenii care ne vizitau. Oricum glasul ei mi se părea straniu, străin, al unei străine, parcă nu mai era mama, soţia tatălui meu, ci o femeie într-adevăr necunoscută de noi doi, căci, deşi nu-i prinsesem, sau mai bine zis nu-i surprinsesem niciodată făcând sau numai dorind să facă dragoste, cum auzisem că se întâmpla în alte familii, bănuiam că asta se întâmplă totuşi în lipsa mea sigură de acasă, când plecam pe la rude sau la vreun coleg… Dar iată că nu! De când oare? Şi de ce? Desigur, după petrecerea de la nuntă, fusesem eu gata să gândesc, tatăl meu uitase sau crezuse că nu-l puteam auzi şi se dusese în patul ei. Dar ceea ce îi spunea ea mă făcea să înţeleg limpede că încă mai demult mama… şi se părea chiar, din surpriza pe care i-o simţisem în glas, că între ei doi acest lucru se limpezise odată şi el acceptase acest lucru nefiresc… Mi-am reluat răsuflarea, în timp ce, cu ochii deschişi şi cu auzul încordat, aşteptam să văd sfârşitul. Tata s-a ridicat în cele din urmă şi a rămas vreme îndelungată pe marginea patului. Apoi cu mişcări într-adevăr de om bătrân s-a întors în patul lui şi şi-a aprins o ţigare. „Cine ştie, mi-am spus, poate că într-adevăr sunt bătrâni amândoi şi mama are dreptate…” Aşa am gândit în clipele acelea, dar dimineaţa când i-am văzut pe amândoi, acest gând s-a spulberat. Nu eram dintre acei copii care nu observă treptele vârstei şi confundă, adică nu fac nicio deosebire dintre o femeie de treizeci şi opt de ani şi una de şaizeci. La liceu aveam o femeie de serviciu de vreo cincizeci şi mă uitam (adică se uitau şi alţii) cu un fel de ameţeală la trupul ei încă tânăr, aplecat asupra coridoarelor pe care le spăla. Şi odată când am prins-o singură am încetinit paşii s-o văd mai bine; a întors capul şi s-a uitat la mine cu un surâs de complicitate şi, ca din întâmplare, m-a atins cu şoldul… Mi-am văzut de drum cu fruntea sus, dar surâsul şi atingerea ei m-au făcut să înţeleg că muierea dracului ar fi vrut să facă dragoste cu mine… Avea viaţă în trupul ei şi am auzit mai târziu că unii dintre colegii mai mari ştiau unde stă… V Azi pot să spun cu certitudine că nu mulţi ani după întâmplarea din acea noapte s-a petrecut cu mine o schimbare. Curios, m-am pomenit urmărind viaţa tatălui meu. Căuta el altă femeie? Lipsea nopţile de-acasă? Sau se ducea undeva unde nu putea fi găsit? Nicidecum, la ora unu ieşea de la uzină, şi de la liceu treceam pe la bodega lui preferată unde îşi lua aperitivul cu prietenii. Veneam împreună acasă, luam masa, urma tabietul cu cafeaua şi răsfoitul ziarului, dormea o oră, apoi se îmbrăca şi la ora cinci era din nou printre avioanele lui, după care la opt şi jumătate seara se întorcea acasă. Duminicile sau sărbătorile mergeam în vizite, cu mama, sau primeam la noi… Vreo urmă de regret, de melancolie pe chipul lui? Niciuna… Tocmai în perioada aceea începea să crească în mine trufia de care am pomenit. Mama a început să-mi devină străină şi în acelaşi timp glasul meu spart şi orgolios de adolescent care îl dispreţuia pe Platon a început să se audă tare în casă. „Şi tu ce crezi, mamă, am spus odată pe neaşteptate, că după moarte o să ajungi în rai?” Ea rămase o clipă nemişcată când mă auzi prima dată pronunţând în faţa ei asemenea cuvinte, tata se uită şi el la mine, dar cu altă privire, amestecată, ar fi trebuit să-mi dea una peste bot, dar se abţinu. Totuşi spuse nehotărât: „Nu ţi-e ruşine, măgarule, să vorbeşti aşa cu maică-ta?” „Sigur, am spus, vechea istorie, nu ţi-e ruşine, mâgarule! Întâi că măgarul e un animal simpatic, trimiterea noastră în regnul animalier nu ştiu de ce i-ar jigni pe unii. Chiar dacă mi-ai spune porcule! nu m-ar deranja. Nu-l gâdilăm noi pe burtă toată ziua şi îl mângâiem? Rămâne cuvântul ruşine. De ce mi-ar fi ruşine?” „Cum de ce, mi-a răspuns tata, te-a făcut, te-a şters la cur, astea sunt vorbe la un băiat bine crescut?” „Ei, na! am exclamat batjocoritor, simţindu-i slăbiciunea, parcă aici e vorba de bună creştere…” „Dar despre ce e vorba?” „E vorba despre religie.” „Şi ce-ai tu cu religia?” „Am! Religia slăbeşte forţa vitală a oamenilor.” Atât am spus atunci şi m-am ridicat de la masă ameţit, ca şi când aş fi băut o sticlă cu vin. Nu-mi dădeam seama cum se copsese în mintea mea ideea că religia slăbeşte forţa vitală a oamenilor, de la ce pornise, fiindcă preotul nostru care slujea în biserica din cartier era un om foarte vital, bea şi mânca zdravăn şi o istovise pe coana preoteasă facând-o să nască puzderie de copii. Poate părintele îşi făcuse din slujirea lui Dumnezeu doar o meserie? Adică n-ar avea credinţă? Ce voisem să spun? Şi pe urmă ştiam că religia nu slăbise nicidecum forţa vitală a oamenilor. Cruciadele, inchiziţia, războaiele religioase în general arătau dimpotrivă o imensă forţă vitală. Puterea papilor, excomunicările lor, care puteau speria şi distruge un rege care venea să se umilească zadarnic la Canossa, nu însemnau nicidecum slăbiciune fiindcă se sprijineau pe credinţa oamenilor. Papii n-aveau armate puternice, deşi s-a întâmplat să şi aibă, dar puterea lor era în altă parte… Era adevărat, se întâmpla ca unii prinţi sau regi să prindă câte-un papă mai slab şi să-l lovească peste obraz cu mănuşa de fier, sau să-l silească să părăsească Vaticanul şi să-şi mute reşedinţa la Avignon. Oricum, să dai ordin să fie ars pe rug un om, zis eretic, cine ar mai avea astăzi curajul s-o facă? Poate vrusesem să spun că creştinismul a degenerat şi cu el şi forţa vitală a celor care mai credeau în Dumnezeu? Nu, gândul meu era obscur, numai starea de spirit mi-era mai clară: prinsesem aversiune faţă de mama şi nici pentru tata nu mai aveam respectul din copilărie. Credincioşii însă nu resimt primul şoc când li se dă o lovitură. Mama nu se supără pe mine. Dar aversiunea mea era abia la început. Într-o seară, când mă închina ca de obicei înainte de a adormi, îi dădui una peste mâna cu care făcea crucea. Gestul violent n-o descumpăni şi nici nu mă spuse tatei. Continuă să se închine singură, se lăsă în genunchi în faţa icoanei din odaie, sub care ardea veşnic o candelă cu untdelemn, şi rămase astfel cu capul plecat spre pământ vreme îndelungată. „Da, i-am şoptit, roagă-te pentru mine, că o să-mi vie mie credinţa de o să pot muta munţii din loc. Mai bine te-ai ruga pentru tine, fiindcă cine nu ştie ce e păcatul nu înseamnă că e un sfânt, ci un neputincios, nu-l săvârşeşte fiindcă nu e în stare, nu fiindcă are credinţă puternică… Apoi întru târziu: Sfântul apostol Pavel întâi i-a căsăpit pe creştini şi pe urmă a trecut în fruntea lor şi a început să le trimită plicticoasele lui epistole către corinteni şi efeseni. Era ceva de capul lui, şi-a dat seama că turma umană pornise irezistibil într-o direcţie şi că risca să nu mai poată gusta şi el din puterea pe care cezarii începuseră să n-o mai aibă asupra oamenilor.” Nu mi-a răspuns decât după câteva luni, cu o tristeţe posomorâtă, dar cu toate puterile adunate în ea şi reduse la esenţa credinţei, şi nu la idei despre credinţă. „Dacă o să mă duc în rai sau în iad, eu nu ştiu, un singur lucru ştiu, pe care tu nu-l înţelegi acuma, zăpăcit cum eşti de învăţătură, că Iisus a îndurat calvarul pentru păcatele noastre.” Eram numai noi doi acasă şi mă prinsese bine, uitasem de câtva timp s-o mai chinuiesc, citeam ceva frumos, Les misérables, tocmai îl terminasem în acele zile şi simţeam nevoia să recitesc începutul, care mi se păruse cam plicticos, sarisem, dar pe parcursul lecturii îmi dădusem seama că era cheia de boltă a acestei epopei şi eram la scena în care simpaticul Myriel, un juste, se descurcă formidabil când poliţia îi aduce acasă pe Jean Valjean, ocnaşul pe care cu o seară înainte îl pusese la masa lui; vrusese să-l omoare în timpul nopţii şi în cele din urmă doar îl jefuise şi fugise dimineaţa cu argintăria în traistă. Cum, exclamă acest om drept, dar nu le-a furat, eu i le-am dăruit şi încă ceva, iată, a uitat să ia şi sfeşnicele, şi zicând acestea s-a întors din prag, a revenit cu preţioasele obiecte de rugăciune şi i le-a vârât în desagă. Zâmbeam, îmbătrânind, gândeam, unii oameni se agaţă de lucruri, dar alţii se desprind. Myriel, pesemne, făcea parte din această a doua categorie. Dar era posibilă şi interpretarea pozitivă, asta era frumos, alte fapte ale lui îndreptăţeau tocmai această capacitate a prelatului de a fi inspirat, dotat cu o intuiţie adâncă a abisurilor umane. El trăia în lumină, pe care o şi răspândea. Credinţa era ceva secundar. Mama, văzându-mă zâmbind, se învârtea pe lângă mine şi, prins de un elan, dar râzând, i-am povestit scena şi i-am tradus şi pasajul de şoc. „Şi tu de ce râzi?”, m-a întrebat. „Aşa, i-am răspuns, e scris frumos. Omul ăsta avea să-l salveze în acest fel pe ocnaş, nu numai de lanţurile în care urmau să-l pună oamenii pentru tot restul vieţii, ci şi de cele în care firea, instinctele lui bestiale îi înlănţuiseră sufletul.” „Aşa a făcut şi Iisus”, mi-a răspuns ea şi după o tăcere şi-a continuat gândul ei că nu ştie dacă o să ajungă în rai sau în iad, dar ştie cu certitudine că Nazarineanul s-a lăsat răstignit pentru păcatele noastre. Am sărit din pat. „Care păcate, mamă, i-am strigat în faţă, ce păcate ai făcut tu? Ce înţelegi tu prin păcat? Trebuie să-mi spui, fiindcă trebuie să ştii, altfel nu ţi-ar fi atât de frică să-l faci! Ai omorât pe cineva sau ai vrut să-l omori? Ţi-ai omorât bărbatul ca să trăieşti cu altul? Ce eşti tu, Clitemnestra, care l-a înjunghiat pe Agamemnon în baie, ca pe o vită, ajutată de iubitul ei, după ce i-a aruncat o plasă în cap şi a înroşit baia cu sângele lui? Trezeşte-te şi răspunde-mi sau, dacă nu poţi acum, începe prin a te gândi şi într-o zi, tot gândindu-te, o să poţi să-ţi răspunzi şi să-mi spui şi mie…” Am început să mă plimb prin odaie, să mă uit afară pe geam, să mă întorc, să mă uit iar. Mama împăturea ceva, un cearşaf, cu mişcări care nu se mai sfârşeau, cu bărbia în piept, posomorâtă şi mâhnită. N-avea de gând să-mi răspundă şi mi-am reluat strigătele. „Ce e păcatul, mamă, spune-mi şi mie, dar să nu vorbeşti de decalog: să nu furi, să nu minţi, astea le ştiu. Tu nu minţi şi nici nu furi şi nici nu-ţi nesocoteşti părinţii. O fi păcatul originar? Izgonirea din rai? Simţi că ai fost pedepsită fiindcă ai muşcat din măr? De-aia nu crâcneşti tu şi munceşti de dimineaţa şi până seara, ca să-ţi câştigi pâinea cu sudoarea frunţii, cum a zis Dumnezeu când v-a prins că aţi mâncat din pomul cunoştinţii binelui şi răului? Şi eu îţi spun ţie că e mai bine că aţi mâncat din acel pom, abia atunci aţi devenit fiinţe vii, ce dracu era de făcut în Eden de dimineaţa şi până seara? Fără noi Dumnezeu s-ar plictisi, aşa se mai distrează şi el văzând cum unii îl înjură, alţii ucid, alţii se îmbată ca porcii şi grohăiesc… Crezi că îi pedepseşte pe cei care îl sfidează? Sau crezi că îi ocroteşte pe cei care îl iubesc? Am optsprezece ani, dar am văzut destule ca să-mi dau seama că Dumnezeu, dacă există, nu răsplăteşte şi nu prigoneşte pe nimeni, ne lasă liberi şi în faţa virtuţii şi în a păcatului şi numai tâmpitul de Iov a putut să creadă că «Dumnezeu i-a dat, Dumnezeu i-a luat şi să-i fie numele binecuvântat». Dumnezeu nu i-a dat şi nu i-a luat nimic, aici e toată chestia şi ticăloşii înţeleg mai bine legile ascunse ale acestei lumi şi sunt mai simpatici decât virtuoşii, ceea ce explică atracţia pe care o simte toată lumea pentru ei. N-ai băgat de seamă? Când se adună câţiva inşi la un loc despre cine vorbesc, cu admiraţie? Despre un ticălos! Cel mai iubit elev de la noi din clasă e un pungaş, fiindcă e vesel, ştie ce e băutura (şi i-a învăţat şi pe alţii), fumează, se culcă cu fetele, e omul subdirectorului, turnător, e simpatizat de profesori (mulţi din ei nici nu-l ascultă la lecţii şi când îl ascultă şi o încurcă îl ajută cu bunăvoinţă, îi pun întrebări care conţin în ele şi răspunsul), n-are griji în ceea ce priveşte viitorul, o să-şi ia toate examenele şi o să ajungă departe. El a înţeles că blestemul cu câştigarea pâinii prin sudoarea frunţii e o invenţie şi că în viaţă orice ocupaţie e bună, cu condiţia să nu se transforme în muncă… Sunt singurul sau printre cei puţini care nu-l admiră şi în ceea ce mă priveşte i-aş sparge ţeasta! Fiindcă cei ca el ne vor călări, acum şi totdeauna…” M-am oprit, îmi pierdusem şirul. Uitasem că aşteptam un răspuns de la mama. Ce era păcatul? Ea trebuia să ştie, să cunoască această temere subterană, care făcea să existe pe lume virtuoşi, sau doritori de virtute. „Ei, am repetat, îmi spui şi mie ce este păcatul? Înţeleg că nu poţi să-l spui pe-al tău, dar ce înseamnă, în general, a păcătui?!” „Eşti un copil, zise ea, o să afli singur ce e.” „Ştiu de pe acum, sunt în număr de şapte, numite păcate capitale: invidia, zgârcenia, desfrâul, pofta, furia, lenea, înşelătoria şi altele de acest gen şi care n-au niciun haz dacă le iei în serios şi, dimpotrivă, ne distrează când vedem ce formă îmbracă de la un individ la altul. Am râs de m-am prăpădit când am citit prima oară Hagi-Tudose al lui Delavrancea, care zicea că să se taie coada pisicii că e prea lungă, până intra ea în casă se făcea frig şi trebuia să cheltuiască cu un lemn mai mult ca să se facă iarăşi cald… Ce tâmpenie! Şi pofta? Ei na, mare păcat capital. Avem noi un coleg, Camburu, care a mâncat într-o zi toată tabla cu alviţă a unui alviţar şi de poftă a uitat că n-are cu ce plăti. A intrat alviţarul în curte după el şi Camburu, ca să scape, s-a urcat până sus pe stâlpul pavilionului de străjerie, pe care ridicam noi în fiecare dimineaţă drapelul. Eram în pauza cea mare şi ne-am strâns toţi să ne uităm. A venit subdirectorul. Ce e asta, domnilor? I s-a povestit. Camburule, dă-te jos de-acolo, a strigat subdirectorul. Nu mă dau, striga ăla cu burta plină de alviţă şi uite aşa se clătina stâlpul cu el. Bine, dar… a zis subdirectorul cu un humor pe care nu-l are, nu te dai, dar… Adică avea să alunece singur, că nu putea să stea mult, gras cum era, şi într-adevăr, începuse să alunece, ţipând de groază că nu se mai putea ţine. Când a ajuns jos, subdirectorul zice, plătiţi-i, domnilor, alviţa, acestui ticălos, şi noi, râzând, în fond încântaţi de spectacolul oferit de Camburu, am băgat mâinile în buzunare şi l-am scăpat de alviţar. În ce priveşte lenea, să nu mai vorbim. Noi avem în literatură numai poveşti grosolane pentru copii, cu posmagii de care leneşul întreba, când i s-au oferit pe gratis de către o cucoană, dacă sunt muiaţi şi a preferat să se lase spânzurat decât să şi-i înmoaie singur. În realitate, dacă eşti sănătos, lenea e o mare dulceaţă şi e un produs natural al amintirii paradisului. De ce s-o considerăm păcat capital?” „Leneş mai poţi să fii, mi-a răspuns mama, lenea trece, dar să nu fii puturos. Ştii tu cum se zice: pute pământul după el.” „Da, am convenit, asta e scârbos.” Şi curiozitatea mea de a afla ce păcat o urmărea pe mama s-a stins pentru un timp. A fost o zi bună pentru ea. Îi citisem din Les misérables, avusesem un surâs, retorica mea era de copil, exemplele mele inocente.  

Intalnirea din pamanturi de Marin Preda ÎN CEATĂ I Uitaţi-vă la el, sări-i-ar bolboşile ochilor! De ce tăceţi din gură? Am treizeci de clăi de grâu. Îi sparg capul ăluia care s-o apropia de mine. Mecanicul mănâncă, mă duc la şira mea, o stropesc puţin şi-i dau foc. Dau foc şi la maşină, mă duc la fiecare şiră şi o aprind, la toate tărgile astea cu paie, dau foc la toată aria! Dacă sunt eu tânăr şi sărac, singur cu muierea, voi trebuie să fiţi nişte hoţi? Nu mă bat cu pumnii în piept şi în cap, fiindcă mi-e frică de voi. Al dracului să fiu dacă nu pun mâna pe un par şi vă zbor. Nimic nu se mai alege din voi. În viaţa mea nu m-am atins de nimeni, niciodată! Asta o ştiţi cu toţii şi aţi crezut că sunt prost. Vedeţi aria asta unde treieră atâta lume? Cu voi toţi mă bat, cu toată aria! Muncesc de două zile pentru voi şi niciunul nu vede. Să vă spui eu: în timpul treieratului, să mă fi dat jos de pe batoză şi să fi pus umărul dedesubtul ei, aşa bine! Să fi dat-o cu cracile în sus. Abia atunci aţi fi băgat de seamă: „Ia te uită, mă, al dracului, a răsturnat maşina!” Dar că am muncit două zile, singur cu muierea, pentru voi, pentru o ceată întreagă de haidamaci şi de puturoşi, şi că n-am treierat niciun spic şi voi vreţi să mă lăsaţi, asta nu! N-aţi băgat de seamă! Vă zvânt! Vă sparg capetele. Vă gonesc cât e izlazul ăsta de mare, niciunul nu mai prind, dacă mă reped în voi. Aţi crezut că Ilie Resteu e ca şi când n-ar mai fi. Şi acuma tăceţi toţi din gură, nu vă uitaţi nici la mine, nici la voi. Uitaţi-vă la mine, care are curaj. Nu vă vine a crede că mi-am sărit din balamale. Şi n-aş fi zis nimic. N-am cai. N-am căruţă. N-am copii. N-am ajutoare. N-am targă. Nici furci pentru mine şi muiere n-am. Nici cel puţin de mâncare pentru mecanici. Am ştiut; am zis: am două mâini, dar gândiţi-vă că am două mâini! Nu mi-e ruşine de dumneata, părinte, nu te uita aşa la mine! Crezi că, dacă eşti popă, pentru dumneata nu vorbesc? Că dumneata m-ai scos din ţâţâni! Dumneata ai venit la urmă… dar ce mai vorbesc eu aicea? Ia-o repede pe poteci… Şi vezi, calcă mai de sus, să nu-ţi intre pleavă în pantofi… Vă uitaţi unii la alţii şi ziceţi că-s nebun… Poţi să te superi, părinte, vezi dealul ăsta al nostru de lângă sat? Du-te acolo în vârf, lasă-ţi pantalonii şi izmenele jos şi dă-ţi drumul la vale pe pielea goală. O să-ţi treacă atunci supărarea, că nu te arde inima ca pe mine. Cum viscoleşte soarele ăsta, ce vipie! îmi scot sufletul din piept, îmi bag secerea în piept şi-mi scot sufletul de-acolo afară!… Habar de grijă la voi, pentru Ilie Resteu. Singur ştiu ce e acum şi ce a fost nu mai târziu decât la începutul anului. Arde soarele ăsta ca fundul iadului. Şi dacă acum am o botă plină cu apă rece, pe care o duc la gură şi-mi sting arsurile din burtă… Dar ce vorbesc eu?! A fost un şarpe aici şi v-aţi uitat la el şi tăceţi din gură. A luat-o la goană înaintea popii, dar nu luaţi în seamă ce ţip eu aicea. Eu sunt nebun, o să-mi iau câmpii, aşa ziceţi voi. Dar eu n-am omorât pe nimeni în viaţa mea. Paţanghele, tu eşti vecin cu mine şi mă cunoşti, Miai, Crâşmac, voi mă cunoaşteţi; e prânzul acum, ascultaţi. Să-mi sară ochii din cap, ăsta sunt. Îmi dau foc la şiră, iau muierea asta şi-i dau drumul să facă ce-o şti şi plec d-aici din sat. Dacă voi nu vreţi să mă-ascultaţi cu dreptate… II Nu mă potolesc, Paţanghele, nu se poate, asta e din cale-afară… Bine, stau jos, am să stau, dar spuneţi şi voi, că v-aţi adunat aici toată ceata… Un suflet avem şi dacă ni-l încărcăm şi pe ăsta!… Ascultaţi! Voi aţi treierat pe rând, cu toţii, poate nu ştiţi, n-aţi văzut, dar zilele astea numai eu şi muierea mea le cunoaştem. Care ştiţi cum mi-am cărat eu grâul aici? Dar să las asta, să încep de-alaltăieri, când ne-am făcut ceata. Eu n-am ştiut nimic. Întreb şi eu: cine l-a ales în ceată pe Beleagă?… Ştiu, aţi zis fiecare: e om bătrân… şi dacă în viaţa mea nu m-am atins de nimeni, să vă spun: sub o claie, când încărcăm grâul, văd că se ridică un şarpe mare, gros ca o coadă de sapă, şi începe să se înfăşoare pe un snop. L-am luat de coadă – mi se urcase sângele la cap – şi cât era de lung, am început să-l învârtesc ca pe-o frânghie pe deasupra capului. Fluiera ca vântul şi încerca să se încovoaie. L-am învârtit şi l-am izbit de oiştea căruţei până i-au sărit creierii pe mirişte. Aşa am ameţit, când l-am văzut pe Beleagă cu popa. Dar nu, Paţanghele. Nu asta. Nu pentru că era el, Beleagă. Nu alaltăieri şi nici ieri. Şi nici azi-dimineaţă. Acum, în câteva ceasuri. Au fost numai câţiva oameni din altă ceată, n-aţi fost toţi. Crâşmac ştie… Ascultaţi. M-am suit la coş, ziceam aşa şi-i spuneam şi muierii: noi n-avem de niciunele, să stau eu la coş toată ziua şi tu lângă mine, şi la sfârşit să ne-ajute şi nouă ceata; unul o căruţă, unul caii, unul un băiat, altul altă căruţă, altul alt om şi să treierăm şi noi. Aşa a fost: — Beleagă, nouă când ne vine rândul? l-am întrebat. — Mai aşteaptă. Ai venit şi tu – câine surd, la vânat, aşa mi-a răspuns. — Beleagă… — Unde ţi-e căruţa? s-a răstit, ca şi când aş fi fost sluga lui. — Beleagă, dar eu stau de azi-dimineaţă la coş! i-am mai spus. N-am ţinut seama de neamul meu, de neamul muierii mele, am să v-o spun şi p-asta, dar am zis: are dreptate. Să mai muncesc încă o zi. Să vedem. De ce să încurce iţele. Dar voi nu ştiţi; vi se pare că-s nebun, că nu m-aţi văzut niciodată ca azi. Aşa cum a fost şarpele ăsta de om, şi Dumnezeu i-ar fi spart capul. Când m-am însurat cu muierea asta… uite, n-am vrut s-o spui niciodată, dar acum nu pot să mai rabd. Ascultaţi. Nu m-am gândit la păcatul ei de fată mare. A îndurat mult de pe urma copilului pe care l-a adus cu ea şi care a murit. Dar cum a murit, am să vă spun acuma ca să înţelegeţi. Beleagă e văr de-al doilea cu muierea asta a mea şi vine la noi după ce mă însurai eu cu ea: „Eu n-am copii, îi zice muierii, dă-mi mie fetiţa ta de suflet şi după ce mor eu, că sunt bătrân, i-o rămâne ei averea.” Muierea asta se cam codea. Zic: „Dă-i-o, de ce să nu i-o dai?” Şi i-am dat-o. Avea cinci-şase ani, săraca, şi era aşa, mititică, într-o zi, după asta, după vreo câteva săptămâni, mă duc într-o luni pe la târg, la Balaci. Ne-am dus amândoi… Nu-ş’ ce-am cumpărat noi, nu-ş’ ce-am mai stat – şi plecăm. Când să trecem drumul de fier, odată o aud pe muierea asta a mea: — Ilie, nu e aia Ioana, care păzeşte vitele? Mă uit peste locurile burdenilor şi o văz. Era Ioana, mititică, cu capul gol, fugea şchiopătând după nişte ale dracului de vaci. Opresc căruţa şi muierea asta a mea sare jos şi o ia la fugă spre ea. Scot şi eu pălăria şi încep să-i fac semne şi s-o strig. N-auzea nimic, că era departe. Stăteam în căruţă şi-mi făceam o ţigare, îmi părea rău că aveam mâna goală, nu-mi venise în gând să iau ceva din târg. Cine ştia? Când o văz că vine, îmi cade biciul din mână. Arsă de soare, cu cămaşa ruptă pe ea şi şchiopătând. — Mă, fetiţo, mă! Ce e cu tine? am întrebat-o. — Ilie, ăştia mi-au nenorocit fata, plângea nevasta. Ia te uită, zice. Picioarele îi sunt umflate, pline de mărăcini. Ia uită-te, cum îi umblă păduchii în cap!… Mă uit mai aproape, mă dau jos din căruţă. Mă: câine să fi fost şi tot ar fi îngrijit-o mai bine. Era numai piele şi oase. Înnegrită, zgâriată, cu buzele arse de sete, plină de praf… Păduchii se plimbau prin părul ei ca într-un cuibar. — Fata tatii, zic eu, sui’te în căruţă. De ce n-ai venit acasă, dacă ai văzut aşa?… — Vacile, suflă ea. — Dă-le în Cristosul lor de vaci şi sui’te în căruţă! Fierbea sângele în mine. Îmi venea să trag caii spre Burdeni, s-o iau spre Beleagă şi să-i trag o sfântă de bătaie… dar m-am gândit. Am luat-o acasă şi la început îmi părea rău. Eram mâhnit, mă gândeam la Dumnezeu. Cum poate să rabde asta? Am înghiţit în mine, şi-mi ziceam că nu se poate, fiecare trebuie să-şi primească ce e al lui. Dar numai asta n-o mai aşteptam: mă pomenesc cu el a doua zi că intră în curte. Când l-am mai şi văzut, mi s-a făcut negru înaintea ochilor. — Ce, ce, mă? zic. Ce Cristosul mă-tii mai vrei? El se uită, roşu la faţă. Şi ţipă. Că de ce mi-aţi luat fata, şi mi-aţi lăsat vacile, şi au intrat în nişte otavă de mături, şi s-au umflat… — Fi-ţi-ar vacile ale dracu’, că dacă n-au plesnit toate, o să te umflu eu acum, cât eşti de bătrân. Neam de om eşti tu, mă? Nici să te fi gândit că e fata unei rude, da’ aşa, a nimănui… El se umflă la mine şi pe urmă iese şi muierea asta a mea: — Du-te, ţipă ea, să nu mai auz de voi. Câinilor! — Nu plec până nu-mi daţi fata, să-mi slujească, pân-o plăti vaca. Mi-a lăsat vacile în mături, şi una s-a umflat şi a murit. Am rămas aşa. De, mă, al dracului, să pun acu’ mâna pe el şi să-l deznod. M-am dus încet spre el şi, când m-a văzut, a început să meargă de-a-ndaratele spre poartă. A deschis poarta, a ieşit, am ieşit pe urma lui la şosea, a întins-o! Mă uitam după el cu mâinile în şolduri. Nu ştiu, n-am scos nicio vorbă, da’ nici el n-a mai zis nimic şi mergea iute. Lumea ştia, văzuse. Unii ziceau: De treabă Resteu. Altu’ i-ar fi făcut capul ţăndări. A plecat, n-am mai auzit de el. Spre seară fetiţa s-a culcat şi a adormit. Făcuse muierea nişte pâine caldă. Stătea pe prispă, cu picioarele ei mici atârnate în jos şi abia îşi mişca mâinile. Pe urmă văd că începe să închidă ochii, ca şi când ar fi usturat-o, şi-i cade felia de pâine din mână. Mă duc la ea şi-o iau în braţe. Îngălbenise şi abia mai sufla. — Fata tatii, ce ai? — Mi-e somn… Am întins-o pe prispă, dar n-a durat mult. N-am mai văzut… I se îngălbenise tot trupul ca o turtă de ceară. Se îmbolnăvise. A zăcut multe zile. Pe urmă, odată, pe la miezul nopţii, când o întreba maică-sa ceva, aia mă cheamă speriată că fata nu mai vorbeşte. S-a stins repede; îşi ridicase mâinile în sus şi se zbătea cu ochii daţi peste cap. Un pic s-a înroşit la obraji, s-a liniştit, râdea ca o floare… Pe urmă din ce în ce a îngălbenit, s-a învineţit, a început să-şi întindă gâtul şi a murit biata fetiţă! Ce s-a întâmplat am aflat mai târziu. Şarpele şi nevastă-sa o băteau în fiecare zi, şi când o trimiteau cu vacile, în loc de mâncare îi puneau în traistă cruduciuni, prune acre şi ceapă şi-i dădeau drumul. Au trecut apoi doi ani, credeam că nenorocirile mai îmbunează pe om. Uitaţi-vă acuma. Două săptămâni mi s-a scurs sudoarea în ochi, până am secerat bruma asta de grâu. Te uiţi pe aria asta şi vezi atâtea şire. Dar pentru unul ca mine, ce-a fost asta, chiar dacă o ştie orişicine, nu orişicine o ştie pe spinarea lui. Dar s-o iau de alaltăieri-dimineaţă, că fiecare v-aţi văzut de treabă şi n-aţi băgat de seamă. III Când s-a făcut ceata, în seara aia, mi se pare cu o zi înainte de treierat, chiar atunci veneam d-aici, eram ostenit mort, abia isprăvisem şira şi m-am dus acasă. Mi se părea că izlazul ăsta se leagănă cu mine, o să caz şi n-am să mă mai scol. Pe drum, îi spun muierii: — Fă, du-te tu şi vezi ce ceată e gata pentru mâine, că eu nu mai pot. Vezi ce e acolo, în arie, şi bagă de seamă, spune-le la oameni că n-avem de niciunele, ca să ştie… şi spune-i ăluia care o fi şeful cetei să te scrie acolo, în numele meu. Nu ştiu ce-o fi făcut, că după ce am ajuns acasă nici nu mai ştiu dacă am mâncat ceva. M-am culcat şi am adormit până dimineaţa ca un buştean. Când m-am sculat dimineaţa, ochii mi se lipiseră şi parcă mă bătuse cineva cu măciuca. — Ilie, hai la arie, că azi începe ceata noastră să treiere, îmi spune nevasta. — Te-a trecut acolo? La rând? o întreb. — Da, ne-a trecut. — Cine e şeful cetei? — Nu ştiu, zice ea, nici nu ştiu, am vorbit cu alde Paţanghel… „Dacă veni vorba de Paţanghel, zic eu, e bine. Vecinii noştri!” Ne-am luat furcile la spinare şi am plecat aici. O mai întreb iar pe nevastă: — Fă, tu le-ai spus că n-avem căruţă, n-avem cai?… — Le-am spus… — Uite ce e, îi spun eu. La coş, pe batoză, e munca cea mai grea. O să muncim şi noi, fără să ne schimbăm de la coş şi când ne-o veni rândul, să ne treiere ceata. Aţi văzut. Care aţi văzut! Nicio zi, barem! Atât să mă fi odihnit. M-am suit pe batoză şi parcă nu ştiu ce m-a apucat, când am văzut gura aia sfârâind. Mă gândeam că azi o să muncesc şi pe urmă o veni şi rândul snopişorilor mei. Şi am început să arunc la snopi în maşină. Aruncă, aruncă, dezleagă, răsfiră şi potriveşte, prinde şi iar aruncă. Nici nu ştiu când a venit prânzul şi când am mâncat. Făcuse biata muierea asta nişte teci de fasole şi o mămăliguţă de parcă ziceai că cine ştie ce bunătate este. Am înghiţit vreo douăzeci-treizeci de dumicaţi şi m-am suit iar la maşină! Cine poate să ştie câţi snopi am aruncat!… Până seara… m-am snopit, dar nu simţeam nimic, că abia aşteptam; atâtea mizerii, o iarnă ca asta cum n-am pomenit. A venit noaptea; când m-am dat jos, se învârteau şirile astea cu mine. Am căzut chiar aici alături unde stăm noi acuma şi aici am murit până dimineaţa. Muierea asta mă tot întreba şi mă zgâlţâia, că nu iau ceva în gură? Ce să iau? Mai simţeam ceva? Două zile întregi am înecat maşina cu snopi. Iad. Blestemul iadului. Parcă îmi fierbea capul de arşiţă. Azi-dimineaţă nici nu răsărise soarele, când m-am deşteptat. Fochistul ăsta de la vapor se uita la mine lung. — Nea Ilie, parcă ai fi de fier. Dar, lasă, azi scapi şi dumneata. Aşa ziceam şi eu. Mă sui iar pe batoză şi când se traseră căruţele la scară îl văz şi pe Beleagă. Nu ştiu cum mi-a venit, întreb pe mecanicul de lângă vapor: — Ce tot învârteşte ăsta p-aici-m’? — Cum, ce învârteşte? Păi, nu e cu ceata ta, nu e el şeful cetei?… — Beleagă?! — Beleagă! Îl văz că vine spre batoză. — Resteu, zice, tu ai treierat? Da’ mai întâi ai cai, ai căruţă? Cu câţi inşi eşti tu? Mă opresc din prins, eram chiar cu un snop în mână. Tac din gură. Încep să bag snopi şi pe urmă odată mă opresc. — Beleagă, zic, să vie cineva la snopi, aici la coş, că trebuie să-ncarc şi să treier şi eu. S-a făcut că nu m-aude. Mă uitam după el. Maşina ţipa goală şi toată lumea se oprise şi se uita la mine. Aha, ce, nu se vede? Las coşul şi încep să mă dau jos. M-am dat la o parte şi m-am proptit într-o furcă. Nu mai puteam. Mai era unul de treierat şi veneam eu la rând. Îl văz pe Beleagă c-o ia spre sat. Strig la el: — Beleagă, stai aici, că n-am treierat şi să nu plece cineva, să mă lase aşa… — Ai căruţă şi cai? întreabă el, fără să se întoarcă. — Beleagă, zic eu, niţel mai tare. El se întoarce. — Ce ţipi aşa, Resteu? Ţi-am spus: ai căruţă, treieri. Nu? Nu! Nu-mi venea să cred. L-am lăsat în pace, nu m-am supărat. Se duse muierea asta şi vorbi cu alde Miai, cu Crâşmac, pe urmă mă pomenesc cu ea. Abia îndrăznea să vorbească, parcă cine ştie ce-ar fi făcut. — Ilie, oamenii au plecat aproape toţi. Ce facem noi? O să intre altă ceată şi vai de capul nostru, ne rămâne grâul în arie… IV Mi s-a făcut roşu înaintea ochilor. Mă aşez jos, zăpăcit. Nici eu nu mai ştiam ce să fac. Pe cine să iai de gât? Nimiezul se apropia, ceata nouă era gata… M-aţi văzut vreunul că n-am treierat? Păi de unde să ştiţi voi rândul la atâţia oameni? Dar şarpele… Staţi niţel… Când mă ridic de jos, vă văz pe toţi în partea ailaltă, grămadă. Voi terminaserăţi. Beleagă se întorsese cu popa şi vorbeau cu mecanicul. Nu pricepeam. Mă uit la maşină. Alde Ene era pe terminate, dar în urma lui veneau alte căruţe, încărcate. Îl întreb pe Ene ăsta: — Mă, tu ai terminat? — Da, am terminat. — Da’ ale cui sunt căruţele alea, care vin? — Nu ştiu. Un şir de căruţe aşteptau gata să tragă la maşină şi eu parcă murisem. Nu mai vedeam. Beleagă cu popa făceau semn la căruţe să tragă la maşină. Caii şi grâul popii, am înţeles eu şi mi-am dat seama că o să-mi pierd firea. Beleagă plecase în sat şi vorbise că să-l treiere şi pe popa, fără să ţină seama de mine. Toate câte vin după afacerea asta şi pe care le înţelegeţi voi destul, le las la o parte. Până acum, vă spun, prea bine nu ştiam ce are să se întâmple cu mine. Când a murit fetiţa, de durere, îl uitasem. Acum era în faţa mea… — Opreşte maşina, am ţipat. Am pus mâna pe furcă şi am vrut să mă reped după Beleagă. Mă zăpăcisem. Voi n-aţi văzut nimic, nu ştiaţi nimic. Când am ridicat furca şi am izbit în caii popii, atunci eram ca şi nebun. S-au ridicat cu picioarele în sus şi au căzut grămadă sub oişte. Vă uitaţi la mine şi nu înţelegeaţi nimic, dar vă uitaţi ca la un smintit care şi-a luat câmpii… Am lăsat furca, am pus mâna pe un par şi m-am luat după Beleagă. M-am opintit o dată şi am azvârlit parul drept după el, să-l deşel. Vă uitaţi după el, şi tăceaţi, şi popa mai stătea aici, să mă afurisească. Fugea cât era de bătrân printre şiri în loc să stea aici, să-l vadă toţi şi să vorbească. Şi acum îmi ţiuie capul ca un fier… Abia mai pot să vorbesc… Mă doare pieptul… Şi tâmplele… Aşa s-a întâmplat şi îmi pare rău că nu l-am prins adineauri pe bătrân. Cum l-aţi ales voi şef de ceată? Spuneţi-mi, nu cumva sunteţi nebuni? Am pomenit să se adune om cu om şi să se înţeleagă omeneşte. Aşa se treiera odată. Tu spui, Paţanghele, că trebuia să vă spun vouă, dar ce să vă mai spun? Toată ziua am stat ieri sus… Mă vedeai de la o poştă dar nu mă vedeai, trebuia să mă fi dat jos, să-mi fi desfăcut brâul şi s-o fi luat-o la goană printre şiri, urlând: „Băăă! Uitaţi-vă la mine. Uitaţi-vă că muncesc!” Nu, Paţanghele, asta nu. Că nu vă supăraţi… n-aţi ştiut… Nici eu nu zic nimica. Acum e mai răcoare şi câteva ceasuri până treier şi eu, n-o să mă doară mai mult ca după atâtea săptămâni. Dar niciodată nu mi s-a întâmplat. Parcă o văz pe biata fetiţă murind, galbenă şi slabă, de pe urma lui. Eram copil şi când am venit să văz cum se treieră, îmi bătea inima şi mi-era frică. Vedeam ceata forfotind şi cum viscoleşte praful şi pleava; se mai certau oamenii, se băteau şi cu furcile, dar treierau toţi. Că nu sunt cetele, cete de nebuni, e câte-un şarpe negru sub buze, ca Beleagă; sări-i-ar bolboşile ochilor.

Morometii  de Marin Preda volumul 1 PARTEA ÎNTÂIA I În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. Era începutul verii. Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. Cât ajunseseră acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se dăduse jos din căruţă, lăsase pe alţii să deshame şi să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche şi se culcase peste ea gemând. La fel făcuse şi al doilea fiu, Nilă; intrase în casă şi după ce se aruncase într-un pat, începuse şi el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca şi când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, Achim, se furişase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească nimeni, iar cele două fete, Tita şi Ilinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde. Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruţa sub umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii şi apoi ieşise şi el la drum cu ţigarea în gură. Părea de la sine înţeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească bine. Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe faţa lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva… Oamenii însă aveau treabă prin curţi, nu era acum timpul de ieşit în drum. Din mâna lui fumul ţigării se ridica drept în sus, fără grabă şi fără scop. — Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, mă, de sapă? Iată că se ivise totuşi cineva. Moromete ridică fruntea şi îl văzu pe vecinul său din spatele casei apropiindu-se de podişcă. Se uită numai o dată la el, apoi începu să se uite în altă parte; se vedea că nu o astfel de apariţie aştepta. „…Pe mă-ta şi pe tine, chiorule!” şopti atunci Moromete pentru el însuşi, ca şi când până atunci ar mai fi înjurat pe cineva în gând şi acum îl îngloba şi pe vecin, fiindcă tot apăruse; după care răspunsese foarte binevoitor: — Da, am terminat… Tu mai ai, mă, Bălosule? — Am terminat şi eu. Mai aveam un petic dincoace în Pământuri, mi l-au săpat ai lui Ţugurlan… Ce faci, Moromete, te-ai mai gândit? Îmi dai salcâmu’ ăla? Moromete se uită ţintă la vecinul său înţelegând pentru ce ieşise el la drum şi nu răspunse la întrebare. „Da, am discutat odată să-ţi vând un salcâm! Poate am să ţi-l vând… poate n-o să ţi-l vând… De ce trebuie să ne grăbim aşa!?” părea el să-i spună. — Dar Victor al tău… El nu mai iese la sapă, Bălosule? Sau de când e voiajor nu-l mai aranjează? zise Moromete. Adică… admitem cazul că fiind ocupat… mai adăugă el. Vecinul avu bănuiala că aceste cuvinte nu sunt chiar atât de nevinovate cum s-ar fi putut înţelege din glasul cu care fuseseră rostite, dar trecu peste asta. — Păi de ce zici că nu vreai să mi-l mai dai, Moromete? Că vroiam să ţi-l plătesc… Drept răspuns, Moromete începu să se uite pe cer. — Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu, Tudore! zise el. Bălosu nu mai zise nici el nimic; apoi după câteva clipe schimbă vorba: — Mă întâlnii pe la prânz cu Jupuitu. Zicea că mâine dimineaţă o porneşte prin sat după fonciire. Moromete rămase nemişcat. — Zice că a primit o dispoziţie, sau un ordin, dracu să-l ia… Că cine are de achitat fonciire şi n-o s-o achite mâine, o să le ia din casă. Moromete se mohorî dintr-odată. Vru să răspundă, dar se ridică pe neaşteptate de pe stănoagă şi sări spre poartă; un cal scăpase din grajd şi vroia să iasă la drum. — Nea îndărăt, blegule, unde vreai să te duci? strigă omul închizându-i poarta în nas. Calul nu se sperie însă, rămase cu botul lângă ulucă şi suflă puternic pe nări, apoi, cu dispreţ parcă, se întoarse cu spatele şi începu să se frece de ulucă. — Nea, n-auzi, surdule!… Tu-ţi adineaurea mă-tii! strigă Moromete înfuriat. Calul se opri din scărpinat şi porni nepăsător spre prispa casei unde zăcea Paraschiv. Moromete se luă după el, dar calul nu-l luă în seamă, se opri lângă prispă şi întinse gâtul lângă parmalâc, unde începu să roadă cu dinţii dintr-un drob de sare. Paraschiv ridică fruntea, se uită câteva clipe ca şi când n-ar fi înţeles ce se întâmpla, apoi deodată îi repezi calului cu toată puterea un picior în burtă. Tot atunci mama ieşi în prag. Avea faţa roşie şi obosită, iar năduşeala îi curgea în şiroaie înnegrite peste obraji şi gât. — Ilie, unde s-au dus fetele alea? Ce fac eu aici singură? Acu se întunericeşte şi ce mâncaţi? — Raci o să mâncăm, fă, d-aia te vaiţi tu? răspunse Moromete trăgând calul spre grajd. Raci nu se găseau nicăieri în apele satului. Tocmai raci, prin urmare, aveau să mănânce la masă. Femeia se şterse cu deznădejde pe frunte, înghiţi în sec şi pieri în tindă. — Niculae, unde eşti, mă? strigă Moromete spre grădină. — Aicea sunt! se auzi un glas de undeva. — Ce faci acolo? Treci încoace şi ajută-i mă-tii! Te duseşi în grădină să te odihneşti, că până acum stătuşi! Când ţi-oi da una după ceafa, îţi sar mucii pe jos! Pe poarta grădinii intră un băiat de vreo doisprezece ani. Avea capul gol şi cămaşa de pe el era ferfeniţă. Picioarele goale erau pline de zgârieturi vechi cu urme de sânge închegat cu praf. — Treci la mă-ta şi vezi ce treabă are! spuse iar Moromete, pornind încet spre grădină. II Băiatul se urni de lângă poartă şi intră în tindă. La vatră, femeia se chinuia cu o mână să mestece mămăliga, iar cu alta să prăjească nişte ceapă în tigaie. Alături de vatră, prinsă între două cărămizi, clocotea o oală cu ceva verde înăuntru. Femeia dăduse jos căldarea cu mămăligă şi o mesteca aprig, încercând din când în când s-o ţină pe loc cu talpa piciorului. — Venişi cu oile, mă? Du-te repede şi prinde-o pe Bisisica… Viu şi eu acum să le mulgem… Să torn mămăliga… Unde sunt fetele alea? Băiatul se uită la maică-sa şi se întoarse alene îndărăt, fără să spună ceva. Ieşi în curte şi începu să strângă oile spre obor. Câţiva miei săriseră pe prispă şi lingeau sare. — Câşi, mânca-te-ar câinii! zise el apucând mieii de gât şi făcându-le vânt de pe prispă. Închise poarta oborului şi rămase între oi tăcut. Oborul era mic şi cele douăzeci, douăzeci şi cinci de oi abia aveau loc să se mişte. Una dintre ele, care stătea alături de băiat, frecă pământul cu copita ei mică şi se culcă încet, suspinând. Era o oaie bătrână şi blândă, care mergea totdeauna în urma cârdului. — Ai prins-o, mă? Hai mai repede că se răceşte mămăliga! Băiatul se întoarse nepăsător spre mama lui care intrase în obor cu un căldăroi în mână şi abia se mişcă. — Hai, Niculae… hai, Niculae! Să nu-ţi dau acum câteva! Unde e Bisisica? Treci s-o prindem, unde te tot uiţi? zise femeia cu un glas moale şi cam îndepărtat, ca şi când ar fi vorbit gardurilor. — Lovi-o-ar moartea de Bisisica! mormăi Niculae, apropiindu-se de o oaie neagră şi cornută care se pitise într-un colţ şi aştepta nemişcată, ascultând parcă cele ce se spuneau despre ea. Băiatul se repezi asupra ei şi o apucă de picior; oaia nu se mişcă, dar când îşi simţi piciorul prins zvâcni pe neaşteptate şi-l trânti pe băiat cu burta la pământ. — Fire-ai a naibii, dacă nu te omor! scrâşni el şi, ridicându-se cu o sprinteneală uimitoare, se repezi iar. De astă dată, el n-o mai scăpă din mâini. Oaia sărea în trei picioare şi gemea greu. Femeia se apropie cu căldarea şi o apucă de celălalt picior, o trase spre buza căldăroiului şi începu s-o mulgă. Niculae o ţinea de coarne şi o izbea cu sălbăticie peste bot. — Mânca-te-ar lupii să te mănânce! Dacă n-am să te omor într-o zi… Femeia zise s-o lase în pace, să nu mai dea în ea degeaba. Cum degeaba? Mergea în frunte şi totdeauna târa întreg cârdul în goană peste izlaz şi nu se mai oprea până nu ajungea pe locurile de păscut. Niculae era silit să alerge şi el şi arunca zadarnic cu bulgări spre ea. Când ajungeau pe mirişte, băiatul cădea istovit de goană pe o brazdă şi plângea în neştire. Uneori o prindea cu ajutorul altor băieţi şi o bătea cu cruzime. Oaia se cuminţea un timp, lăsa alteia conducerea cârdului, apoi iarăşi îşi lua locul. Câteodată, înnebunit, Niculae alerga înaintea oilor aflate în plină goană, despărţea cârdul de oaia bezmetică, o alunga în porumburi cu ciomagul şi o bătea cu bolovani până îl părăseau puterile. Oaia sărea din loc în loc, fugea, se oprea tremurând şi gemea de lovituri. În ziua aceea nu mai alerga, dar a doua zi goana şi chinul băiatului reîncepeau cu prospeţime. Niculae o ţinea minte încă de pe când era noatină. Într-o iarnă, la Bobotează, venise popa cu căldăruşa şi intrase în obor să stropească oile cu agheasmă. Bisisica – aşa o botezase Achim când o învăţase să împungă ca berbecii – ieşise din cârd şi ridicase fruntea spre popă. Când părintele făcuse semnul crucii zbicind din busuioc, oaia, crezând că e vorba de împuns, se repezise în patrafirul aceluia bestecăind cu corniţele ei mici printre picioarele popii. — Gata, ai scăpat, zise femeia lovind cu milă spinarea oii, care în tot timpul mulsului tremurase ca frunza. Dă-i drumul, Niculae! Băiatul îi dădu drumul de coarne, izbind-o în acelaşi timp cu piciorul în grumaz; apoi prinse altă oaie, care cât simţi mâna femeii sub uger, singură se lăsă pe căldăroi şi începu să rumege liniştită. — Vezi, asta de ce stă?! îngână Niculae, ca şi când cineva ar fi pretins că toate oile seamănă cu Bisisica. Nu ştiu, mamă, dar eu m-am săturat… Eu, le loveşte moartea de oi, îngână el mai departe jelindu-se. Eu nu mă mai duc cu oile… Toată lumea le dă la cioban, numai tata s-a găsit mai breaz să mă trimită pe mine… De ce nu-i spui să le dea la cioban? De două luni de zile nu m-am mai dus la şcoală. Are să mă lase repetent… — Gata, zise femeia, alta… Hai mai repede că se răceşte mămăliga!… Niculae prinse altă oaie care nu mai era blândă. El o apucă de bot cu ură şi-i strânse nasul: — Stai! Ce! O iai pe urmele Bisisichi, fire-ai a naibii!? bolborosi el. Apoi se adresă mamei cu alt glas! Eu spun una şi tu te faci că n-auzi! N-auzi că mă lasă repetent? — Ce să-ţi fac eu dacă te lasă repetent? Parcă dacă te duci nu te lasă! răspunse femeia cu gândul în altă parte. — N-auzi că nu mă lasă?! zise băiatul necăjit. De câte ori vreai să-ţi tot spun? — Ce să-mi tot spui? întrebă femeia cu acelaşi glas îndepărtat şi îmbulzit de alte gânduri. Alta, spuse ea iar. Se vede că nu prea le-ai păscut azi… Asta abia a dat câteva picături! Niculae, de astă dată, strigă: — N-auzi, mamă? — Aud, mă, aud! Spune! răspunse femeia mai apropiat. — Păi nu ţi-am mai spus? „Tu, Moromete, nu te speria că n-ai cărţi şi că n-ai venit astă-toamnă, eu te trec clasa numai să vii la examen. Să înveţi pentru examen, că nu ţi-am pus note”… — Păi să te duci la examen, zise femeia, iarăşi cu gândul împrăştiat. — Cum să mă duc, mamă, dacă n-am învăţat?! — Păi învaţă! răspunse femeia moale. — Cum să învăţ?! strigă Niculae deodată atât de indignat şi furios că ridică şi braţele, şi glasul lui de copil răsună ascuţit în liniştea amurgului care începuse să acopere salcâmii. — Ia şi tu o carte cu oile şi citeşte. Ce vreai să-ţi fac eu? răspunse femeia cu un glas în care răzbătuseră câteva urme de interes. — Care carte, mamă, care carte? Nici Citirea n-a vrut să-mi cumpere tata. De unde să iau, că nimeni nu mi-o dă. Dacă m-ar lăsa să mă duc la şcoală… Femeia tăcea şi mulgea mai departe oaia. — Mai e vreuna? întrebă ea apucând altă oaie. Treci şi ţine-o să nu-mi verse laptele, mai spuse ea, strângând căldăroiul între genunchi. Niculae apucă oaia de gât cu o mână, iar cu cealaltă o atinse pe femeie pe umăr. — Mamă, spune-i tu lui tata… zise el rugător, dar glasul i se rupse şi scoase un strigăt. Oaia se mişcase şi-l călcase pe o bubă de pe picior cu copita ei mică şi ascuţită. Niculae izbucni pe neaşteptate într-un plâns sfâşietor şi se lăsă jos ca o cârpă. — Ce e, mă, te-a călcat? întrebă femeia sec. De ce nu te păzeşti? Ţine oaia să nu-mi verse laptele! La auzul glasului lipsit de milă al mamei băiatul începu să plângă şi mai adânc, perpelindu-se pe jos şi izbind cu pumnii lui mici în pământul afânat de bălegarul vechi al oilor. Femeia prinse altă oaie şi începu să mulgă singură şi tăcută, în timp ce Niculae continua să plângă. Într-o vreme el încetă orice mişcare, se ridică în capul oaselor şi rămase cu coatele pe genunchi. Se simţea că durerea piciorului îi trecuse de mult, el însă plângea mai departe pe genunchi, ca şi când ar fi cântat ceva lung şi deznădăjduit: — Aaa… aaa… — Ce e acolo, mă? se auzi din drum glasul lui Moromete. Iar te-a călcat oaia? Taci din gură, că nu-ţi iese maţele. Femeia tocmai atunci terminase de muls şi pleca din obor. Ea se opri în mijlocul bătăturii şi vorbi cu un glas care îl făcu pe Niculae să se oprească din plâns. — Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie! Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine. Dacă alţii n-au treabă şi au chef de vorbă… Copilul ăsta plânge aici şi el stă la poartă şi bea tutun. Veniţi de la deal şi vă lungiţi ca vitele… şi eu să îndop singură o ceată de haidamaci… Paraschiv ridică fruntea şi-o privi pe femeie cu o ură cuibărită în el de pe vremea când mama lui bună murise. Din drum, Moromete se urni spre poartă şi intră în curte tăcut. — Ce e, fă, zăltato, ce vreai să fac eu? Dacă e bleg şi-l calcă şi oile… — Toată lumea are treabă, Catrino, zise Tudor Bălosu din drum. Femeia nu răspunse niciunuia şi intră în tindă. — Moromete, zise Tudor Bălosu, nu stai, mă, să-ţi dau banii? Moromete făcu un gest nedesluşit.

Creatie si morala de Marin Preda Viata și literatură LUMEA ŢĂRĂNEASCĂ ŞI GENERAŢIILE EI ÎN ISTORIE Lumea ţărănească a suferit toate seismele istoriei, ea nu a stat, cum au crezut alţii, cu sentimentul abstragerii în faţa ogorului pe care îl cultiva. Mai întâi că acest ogor, multe secole, nu i-a aparţinut, feudalul, apoi moşierul au fost stăpânii întinderilor de pământ. Multe secole accesul la cultură i-a fost restrâns. Şi departe de a dori să boicoteze istoria, cum s-a afirmat, a făurit-o păstrând fiinţa neamului, fie luptând cu năvălitorii, fie retrăgându-se în munţi şi locuri ferite, stăpânită de gândul miraculos al duratei, deşi năvălirile s-au succedat îndelung şi insistent, încât ar fi putut descuraja un popor mai slab contaminându-se de sentimentul nimicului şi al zădărniciei care împingeau atâtea hoarde să năvălească, să jefuiască, să dea foc şi apoi să piară ca fumul în negura istoriei. Aceşti cuceritori şi pârjolitori nu erau creatori de istorie, deşi trecerea lor pe pământ era spectaculoasă. Creatori de istorie erau ei, cei care munceau statornic pământul şi reveneau în satele arse şi creşteau din nou vite, cultivau grâul şi porumbul, şi îşi creşteau copiii. Şi când apărea un voievod viteaz, pândeau năvălitorul la trecători, sau îl atrăgeau în mlaştini şi îl nimiceau. Vigoarea lui în luptă a impus respectai marilor imperii care nu o dată şi-au lăsat pe pământul nostru, învinse, armate care în altă parte erau neînfrânte. Iar în epoca modernă mulţi, din ignoranţă şi trufie, trezindu-se în faţa poporului român şi a statului român, au dat din umeri nedumeriţi: români?! Cine sunt? Ce e asta România? De unde au apărut? Iar alţii, să ne conteste drepturile. Contemporan cu două generaţii de ţărani, m-am născut şi am avut timp să cunosc valorile spirituale ale lumii ţărăneşti dinlăuntrul acestei lumi şi nu din afară, sau trăind sub zariştea cosmică să fiu protejat de condiţia aspră, nemiloasa a existenţei ţărăneşti, ca fiu de preot, de învăţător, de avocat, sau mic moşier afabil al cărui pământ îl munceau ţăranii. L-am muncit eu însumi, sub protecţia unui ţăran care mi-a lăsat, pe lângă experienţa miriştii călcată cu piciorul desculţ, a ploilor şi a gerurilor, a abandonării, deci, în faţa naturii care trebuia înfruntată pornind de la gradul zero, adică neîmbrăcat şi rău hrănit, valori morale care se ridicau deasupra condiţiei ţărăneşti. Da, mi s-a spus fără milă, pe lângă toate acestea, adică pe lângă faptul că pământul trebuia muncit aşa cum erai, sănătos sau bolnav, fragil sau vânjos, pe lângă faptul ca vita trebuie îngrijită ca pe o zeitate fără de care nici pământul nu-ţi putea da nimic, pământ şi vite constituind suportul existenţei tale fizice, fără de care ai fi murit, pe deasupra lor, tu, ca om, nu meritai să trăieşti, dacă nu erai om. Am plecat din sat târziu, pe la optsprezece ani, cu această întrebare: ce înseamnă să fii un om? Şi am început să scriu, după ce am descoperit, în marile creaţii ale umanităţii, aceeaşi mare întrebare. Trebuia să răspund la ea prin ceea ce ştiam din lumea ţărănească în mijlocul căreia îmi trăisem copilăria şi adolescenţa. Un om era o fiinţă care nu-şi avea rostul în natură, dacă nu se scula odată cu răsăritul soarelui şi nu-i întâmpina primele raze să fie la capătul pământului care îl aştepta să fie muncit. Un om care împila pe altul nu era un om. Un om care câştiga puterea să muncească alţii pentru el şi el să-şi petreacă viaţa îmbuibându-se, începea să fie străin de condiţia adevărată de om. Un om disperat şi cuprins de o stranie dezordine, care-şi bătea muierea şi copiii şi îşi irosea averea prin cârciumi, era un nenorocit care adusese pe lume noi fiinţe umane faţa de care nu voia să aibă o răspundere, cum avuseseră alţii pentru el. Un ins care nu respecta bătrânii, propriii lui părinţi, şi-i da afară din casă, uitând că l-au născut şi au trudit să-l crească, era un smintit, care credea că el n-o să ajungă niciodată bătrân şi o să aibă nevoie de ajutorul copiilor când puterile aveau să-l părăsească. Ajuns în această stare, nu mai stârnea astfel compasiunea nimănui, sporind necruţarea umană şi făcând o tristă expresie asupra generaţiilor tinere. Un tânăr nu-şi putea întemeia o familie, până nu învăţa în armată să fie un luptător pregătit să-şi apere patria. Fata pe care o alesese şi de care fusese ales aştepta să se întoarcă, doi ani, adesea trei. Dezordinea afectivă era rară şi, odată căsătoriţi, tinerii se închinau cultului familiei, pe care copiii o făceau indestructibilă. Respectul pentru valorile culturii, pentru oamenii de cultură era expresia unui ideal: gândirea colectivă ţărănească aspira ea însăşi spre creaţia de valori spirituale şi, când unul dintre copiii lor dădea semne de înzestrare, familia se sacrifica şi îl ajuta să-şi realizeze visul. A fi cinstit, a fi drept, a sări în ajutorul celui lovit de nenorocire, a răspunde la chemările patriei erau legi morale care depăşeau decalogul lui Moise. Am descoperit astfel caracterul universal al experienţei lumii ţărăneşti moderne. Valorile ei morale, complicate de religii, revoluţii, suprastructuri rafinate, erau mai adânci în intuiţia lor fundamentală, decât neliniştea unui existenţialist, ţăranul fiind mai pozitiv. După el, existenţa e o datorie, după ce la început te-ai pomenit cu ea ca un dar. Nu e o maladie mortală din moment ce un copil se poate naşte. În acelaşi timp un bătrân poate muri. Nu e o blestemată chestiune insolubilă, ci o eternă întoarcere şi o senină perpetuare a fiinţei umane. Murind, bătrânul ţăran spunea fiilor săi: — Vedeţi ce faceţi cu via, cu fâneaţa din deal, cu pogonul sărac din vale, cu calul acela care şchioapătă! Dregeţi şopronul, săpaţi grădina! Realitatea era pentru el ceva de luat în posesiune şi nu ceva de care trebuie să te sperii. Astfel a dăinuit prin veacuri şi nu şi-a pierdut speranţa într-o lume mai bună, considerând împilările stăpânirii, exploatarea moşierului, agresivitatea altor popoare drept lucruri nefireşti, care trebuie să dispară. Am moştenit şi eu acest sentiment, această ştiinţă despre ce e firesc şi ce e nefiresc. Am trăit nu puţine lucruri nefireşti, pricinuite de oameni şi de evenimente istorice, dar nu am crezut în durata lor şi nu cred nici astăzi. Am încercat să exprim această credinţă în tot ceea ce am scris şi datorez ţăranilor generaţiei tatălui meu codul moral al existenţei lor pe care ei mi l-au transmis şi care e contopit astăzi cu al întregului popor.   21 martie 1977 O PROBLEMĂ DE ETICĂ SCRIITORICEASCĂ Se ştie că aspiraţia oricărui scriitor e de a se depăşi mereu în creaţia sa. Se poate spune că realizarea acestei aspiraţii necesită e muncă atât de stăruitoare şi de intensă, încât nu o dată se întâmplă scriitorului să fie lipsit aproape cu totul de bucuria imediată a creaţiei. Procesul este însă firesc, sentimentul de depăşire apare la sfârşitul şi nu la începutul unei lucrări, şi din pricina asta o nouă lucrare apare la orizont şi, odată cu ea, un nou efort, o nouă perioadă de muncă stăruitoare. Aşa stau lucrurile, şi cu toate acestea n-a existat şi nu va exista niciodată scriitor sau artist care să se sperie de aceste condiţii şi să renunţe la menirea sa. Aspiraţia se realizează, creaţia are un drum ascendent, şi sentimentul unic că ai folosit cum trebuie ceea ce ţi-a dăruit natura şi societatea compensează efortul depus. Şi acest lucru nu se întâmplă numai cu scriitorii. Se ştie că un marinar adevărat nu părăseşte marea, un miner adevărat mina, un aviator văzduhul, un revoluţionar adevărat revoluţia, deşi viaţa marinarului, a aviatorului sau a revoluţionarului e ceva mai puţin apărată de primejdii decât a unui scriitor sau artist. Dacă pentru aceste categorii de oameni primejdia e un element component al activităţii lor creatoare, pentru scriitor sau artist ni se pare că munca intensă şi nelimitată ar fi singurul element care să semene cu primejdia. Se ştie că Balzac nu s-a sinchisit de această primejdie, a consumat 30.000 de cafele, a înălţat un edificiu uriaş şi a murit la 50 de ani. E nevoie oare să dau şi alte exemple? S-a observat la noi că scriitorii foarte talentaţi au dat totuşi lucrări care sufereau serios de schematism, lucrări superficiale, gândite şi scrise la repezeală. Ne întrebăm cu toţii: cum se poate explica acest lucru? Se spune că nenorocirile, când vin, se ţin lanţ. Cred că şi greşelile, când apar, se constituie şi ele în lanţ. Şi e cu atât mai greu să ne dăm seama de greşeala principală, greşeala iniţială care a generat pe celelalte. Este evident că, de pildă, o viziune schematică aparţine scriitorului respectiv, în opera sa el este acela care este răspunzător de ea. De ce, prin urmare, acceptă el o astfel de viziune asupra vieţii, când intenţia sa de artist ar trebui să-l îndemne să se abţină? Pentru mine, e limpede că scriitorul respectiv cedează unor factori exteriori şi interiori, care n-au legătură cu arta, şi anume întâiul factor – duşman nemilos al creatorului – şi care constă în perspectiva unui succes fără efort, succes care i se sugerează scriitorului de către unii critici literari lipsiţi de exigenţă sau conştiinţă artistică, şi în al doilea rând un factor exterior, care este necesitatea unui a vânt rapid al creaţiei literare, necesitate rău înţeleasă de unii din cei însărcinaţi cu editarea, publicarea sau îndrumarea creaţiei. Lanţul erorilor este mai extins şi mai complicat, dar eu susţin că el porneşte de la scriitor şi se întoarce tot la el. Faptul că până să se întoarcă înapoi acest lanţ descrie o nesfârşită, o îndelungată şi încurcată traiectorie, nu trebuie să ne inducă în eroare. Totdeauna când facem o greşeală, primul impuls este să dăm vina pe alţii. Dar când obţinem un succes, primul impuls nu este să-l atribuim altora. În ultima vreme, s-a simţit necesitatea ca relaţiile noastre profesionale să fie îmbunătăţite. Partidul a dat un mare ajutor scriitorilor, atrăgându-le atenţia că în centrul luptei de opinii trebuie să stea probleme principiale, iar nu de grup. În privinţa acestor probleme, fiecare scriitor are o experienţă bogată. Unora le-a inspirat chiar subiecte. Există o zicală: muncă bună, relaţii bune. Numai că în lumea literară. armonia aceasta e un ideal care nu se poate realiza decât printr-un efort permanent şi special, deoarece caracterul relaţiilor noastre este determinat, de creaţia noastră, care, deşi se bazează pe o metodă comună (aceea a realismului socialist) este totuşi individuală, în sensul că nimeni, nimeni nu poate rezolva pentru celălalt problemele specifice stilului propriu. Nu e mai puţin adevărat că întru scriitori poate şi trebuie să existe un ajutor tovărăşesc, creator, exprimat prin sugestii, critici, observaţii. Pe un scriitor nu poate decât să-l bucure succesul meritat al unui confrate. Bineînţeles, scriitorului chinuit şi istovit de o lucrare dificilă îi vine foarte greu să fie amabil şi surâzător cu colegul căruia, întâmplător, totul îi merge perfect. Iată ce scria Cehov la un moment dat unui prieten: „O putere necurată m-a împins să-mi aleg o temă în care să nu mă mai pot descurca. În clipa de faţă, arăt ca un om îndobitocit şi chinuit. De cinci ori am început-o şi tot de-atâtea ori am tăiat-o sau rupt-o, drăcuind, scuipând şi înjurând.” Se poate presupune că, dacă fiecare scriitor trece mai rar sau mai des prin aceste stări, caracterul relaţiilor noastre rămâne în ansamblu armonios, ba chiar pitoresc. Partea cea mai gravă în problemele noastre de comportare nu trebuie căutată în specificul acesta firesc al relaţiilor noastre, ci în forma degradată a acestui specific. Există printre noi scriitori care nu sunt atenţi că în creaţia lor personală a intervenit o stagnare, că în gândirea lor a apărut ceva retrograd, că sensibilitatea lor firească a devenit necreatoare, şi atunci această lipsă de atenţie, această lipsă de măsură, de autocontrol, îl face să afirme că nu creaţia lor personală a stagnat, ci creaţia în general, că nu în universul lor de idei a apărut ceva retrograd, ci în întreg universul, că nu sensibilitatea lor s-a transformat în trufie furioasă, ci toţi ceilalţi s-au coalizat să-i nege orice merit. Aceste manifestări înrăutăţesc relaţiile noastre, împing la forme disproporţionate contradicţiile noastre de idei care apar în mod real, şi firesc (eliminându-le chiar şi făcând loc unor conflicte deloc principiale, care deschid poarta liberalismului faţă de ideologia burgheză) întunecă percepţia noastră asupra problemelor acute care ne interesează şi, în ultimă instanţă, nu se poate să nu tulbure şi creaţia. La o cercetare mai atentă, se observă că asemenea manifestări sunt precedate la unii de pierderea măsurii, vorbărie goală despre principii înalte, demagogie, supralicitare. Au fost observate din plin aceste manifestări la Al. Jar şi alţii. Pentru ca relaţiile dintre scriitori să servească pe deplin ţelul dezvoltării literaturii, trebuie să stimulăm prin toate mijloacele lupta principială de opinii, să combatem cu mai multă hotărâre manifestările degradante care ar apărea în relaţiile noastre scriitoriceşti. Nu e o problemă lipsită de gravitate, o problemă a noastră „internă”, ci una de etică superioară, de răspundere faţă de popor.   16 iunie 1956 NOTE OCAZIONALE ÎN FAVOAREA ROMANULUI Ar fi trebuit să încep cu „mărturisiri” literare la un ton cât mai indiscret posibil, discreţia nefiind la modă. Mărturisesc însă că nu modestia, ci orgoliul mă împiedică, considerând că opera literară sugerează de obicei o geneză mult mai misterioasă şi un ideal estetic mult superior celui declarat în „mărturisiri”, sau „amintirile” scriitorului. Vom fi dezamăgiţi să auzim că Tolstoi a vrut să demonstreze, prin drama Annei Karenina, că nu e bine ca femeile măritate şi cu copii să-şi înşele bărbaţii. Liviu Rebreanu, despre care G. Călinescu afirma fără să se înşele că „are aproape geniu în producerea gloatelor”, are în acelaşi timp naivitatea să mărturisească cum a văzut el un ţăran sărutând pământul. Nu vom acorda decât o importanţa de ordin biologic, sau de alt ordin diverselor mărturii. De pildă, Duiliu Zamfirescu ne oferă documente de o candoare sublimă asupra propriei trufii, când îşi compară modestul său roman Viaţa la ţară cu Război şi pace, sugerând chiar că latinitatea operei sale ar garanta o superioritate asupra celei a lui Tolstoi, care ar fi slavă. Desigur, asemenea mărturii sunt preţioase; – mai ales cele ca acestea ale lui Duiliu Zamfirescu – şi, daca mă gândesc bine, îmi dau seama că trebuie să retrag aluzia răutăcioasă cu care am început aceste note: indiscrete sau nu, e posibil ca mărturisirile de azi ale unor confraţi să devină mâine adevărate documente revelatoare. În ceea ce mă priveşte, în afară de meseria mea, îmi place aceea a criticilor literari. Iată, de pildă, o idee cu totul incompletă pe care şi-au făcut-o unii la noi despre roman în ultimii zece ani. E vorba de „romanul modern”, înţelegând prin aceasta un gen literar deosebit de genul Roman de la Rose. Destinul acestui gen literar ar fi, cică, să studieze caracterele şi să facă clasificaţie de tipuri. Se admite un grad de schematism, în sensul în care Don Quijote e superior schematic, se reclamă o formă translucidă, sintetică, şi se urmăreşte un ideal de perfecţiune sferică a ansamblului. În ceea ce priveşte căutarea originalităţii, se declară că aceasta ar fi o preocupare doar a diletanţilor, ba chiar a artiştilor lipsiţi de valoare. Creator al romanului văzut astfel e declarat, fără voia lui, Balzac. Eroarea e din acelea care n-are nevoie să fie demonstrată. E suficient să ne aruncăm privirea prin diversele articole care susţin această teză, ca să observăm cum un gol istoric îi cuprinde pe aceşti autori, când sunt siliţi să vorbească concret despre influenţa lui Balzac asupra literaturii contemporane. În afară de afirmaţia lui Marx, cu privire la faptul că a învăţat de la Balzac mai mult decât din operele economiştilor francezi (ceea ce dovedeşte cel mult că economiştii în cauză erau slabi, dar nicidecum că literatura ar fi mai tare şi ar avea menirea să ia locul ştiinţelor economice), în afară de această afirmaţie, care face cinste puterii de generalizare la care poate să ajungă literatura, niciun scriitor mare „balzacian” nu este citat. Ideea care se sugerează este că totuşi Balzac ar fi „părintele” romanului modern din care au ieşit toţi ceilalţi şi că, dacă vrei să nu te rătăceşti, să nu fii dezorientat (cum se afirmă a fi fost Flaubert), ţine-te de acest părinte, imită-l cu premeditare şi vei fi original împotriva voinţei tale. Altfel păţeşti ce a păţit Victor Hugo, care a imitat doar romantismul balzacian, scăpând ocazia de a face din arta sa „cunoaştere”, sau Zola, cu nefericita lui idee, derivată tot din Balzac, dar înţeleasă greşit, de a face clasificaţii naturaliste, în loc să tipizeze, sau Tolstoi, care, ignorând complet pe Balzac, se dedă la consideraţii dintre cele mai bizare, afirmând, de pildă, că nu există oameni buni şi oameni răi, oameni zgârciţi şi oameni generoşi, oameni perfizi şi oameni puri, ci, pur şi simplu, oameni şi buni şi răi, şi avari şi generoşi, şi perfizi şi plini de candoare. În termenii nepotriviţi în care este pusă problema paternităţii romanului modern, Tolstoi este, incontestabil, creatorul genului, dar în termeni mai potriviţi, ai unei perspective istorice lipsită de prejudecăţi, marii creatori de universuri din ultima sută de ani sunt în mod egal creatorii romanului modern, aşa cum apare el astăzi, cu nenumărate tendinţe şi nu numai tu una redusă la stricta clasificare tipologică. E cât se poate de clar: Balzac, Tolstoi, Dostoievski, Stendhal şi, îndrăznesc să spun, Victor Hugo, sunt creatori de universuri a căror influenţă se exercită după legi obiective asupra dezvoltării romanului modern. Apariţia de noi universuri, create fie de un singur scriitor, fie de un grup sau de o şcoală sau curent, nu contrazice vechile universuri, dar nici nu le imită. Întru cât imită, de pildă, Hemingway sau Steinbeck, sau Şolohov pe clasicii citaţi? Şi întru cât îi contrazic? Putem spune, fără să greşim, că toţi învaţă de la Balzac să nu ignore rolul mecanismului social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea fără sfârşit a sufletului omenesc, căutându-se în acelaşi timp pe ei înşişi, cu viziunea lor unică, cu experienţa lor unică, străduindu-se sa dea o formă potrivită, adică tot unică, povestirilor şi romanelor lor. Mihail Sadoveanu, scriitor român, creator al unui univers de păstori şi ţărani, aduce un sentiment al naturii de adâncime şi amploare unică în literatura mondială. Conform ideii că romanul ar avea menirea de a studia caractere şi a face clasificaţie de tipuri, Sadoveanu n-ar aparţine literaturii din ultima sută de ani. Să mai amintesc de Proust? M-am mărginit doar la exemplele de creatori de universuri. În literatura română avem balzacieni înaintea lui Rebreanu, şi totuşi creatorul romanului românesc modern este Rebreanu şi nu Filimon, fapt care este aproape ignorat, ajungându-se până la afirmaţii stranii prin neseriozitatea lor, şi anume că marele scriitor ardelean n-ar fi universal din pricină că opera lui e lipsită de eroi „demonici*. Părăsirea universului real pentru cel fictiv al romanului nu se face decât în speranţa că universul fictiv este neobişnuit. Dacă acest sentiment nu se transmite, după un anumit număr de pagini, apare plictiseala, dezamăgirea. Oricât de înaltă va fi ideea de la care a pornit scriitorul şi oricâtă dragoste şi ataşament ar avea cititorul pentru ideea respectivă, însufleţirea nu se va produce şi cartea va rămâne necitită. În legătură cu aceasta, aş vrea să atrag atenţia asupra unui lucru despre care se vorbeşte mai puţin şi care este tonul romanului. În ton, sunt ascunse marile promisiuni epice ale unui roman, tonul sugerează şi gradul de sinceritate, şi înălţimea, şi puritatea idealului, şi seriozitatea, şi pătrunderea spiritului, şi experienţa lumii, şi educaţia artistica şi sociala, şi spiritul partinic, şi conştiinţa revoluţionara. Tonul este emisia complexă, greu de analizat, care sugerează armonia intima a operei, fiinţa ei trainică. Dacă într-o operă ideile pot avea o anumită orientare şi chiar faptele, prin ele însele, un anumit sens, nuanţele afective ale autorului, înclinaţiile sale intime, simpatiile obscure se întâmplă fie să completeze, fie să contrazică în mod surprinzător mesajul de fapte şi idei al romanului. Dar unde poate fi reperat acest timbru al afectelor, care dau viaţă operei, decât în tonul ei? Să iau romanul Bietul Ioanide, de exemplu. Personajele acestei cărţi, plasate într-un mediu obişnuit, devin necesare, colorând acest mediu, aşa cum fluturele „cap-de-mort” sugerează o posibilitate uimitoare a speciei de fluturi. Un roman social despre aceeaşi perioadă trebuie neapărat să conţină un Gaittany, un Panait Sufleţel sau un Pomponescu, ca unul din eroi. Ba chiar şi eroul principal, cum e, să zicem, Profesorul Unrat, de Heinrich Mann. Fiecare din aceste tipuri este lucrat cu un adevărat geniu al portretului şi al preciziei în expresie. Toate la un loc formează însă o colecţie extravagantă. În ansamblul unei literaturi, nu e lipsită totuşi de interes, cu atât mai mult cu cât această literatură este dominată de epicul rural. Pentru tot ce aduce nou ca tipologie în romanul nostru, G. Călinescu merită admiraţia oricărui creator de proză românească. Este însă vorba de ton. Şi aici îmi permit să spun că tonul romanului este şi el extravagant, adecvat adică personajelor, Un ton şi un stil detaşat de eroi nu există, autorul complăcându-se în universul creat prin personajul principal, Ioanide. De aceea cred că, deşi întâmplările din roman au uneori o adâncă substanţă dramatică, tonul acesta extravagant lunecă deasupra fondului grav uman al unor situaţii fundamentale, ceea ce nu e în avantajul cărţii. iunie 1957