Marin Preda

Viața ca o pradă de Marin Preda  1 Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist. Era multă lume în casă, fiinţe mari, aşezate în cerc pe scaune mici şi care se uitau la mine cu priviri de recunoaştere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, eşti de-al nostru, dar ce faci? Atunci am auzit o voce: „Lăsaţi-l în pace! Na, mă, şi pe-asta!” Şi cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pâine mare şi rotundă şi mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama că ţineam strâns ceva în braţe, tot o pâine, şi că asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mâna pe pâinea de pe masă care era a tuturor şi nu mai voiam să dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toţi, în loc să mi-o ia cu forţa, cum furioşi se pare că voiau ceilalţi, făcându-mă să scot răcnete, îmi mai dăduse una: „Ia-o, mă, şi pe-asta!” Parcă m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la toţi liniştit şi am pus cuminte pâinea din braţe pe masă. Nimeni nu mai m-a luat după aceea în seamă, au început să rupă din ea şi să mănânce. Din această întâmplare ar reieşi că instinctele de acaparare m-au dus departe de viaţă, ceea ce nu s-a dovedit. Totuşi aventurile vieţii noastre sunt ale conştiinţei, deşi viaţa ei adevărată nu e niciodată liberă de instincte şi nu o dată e neputincioasă în faţa lor, în rău, dar şi în bine. N-aş putea să spun cui datorez faptul că deşi am fost dat la şcoală la opt ani, cu scopul mărturisit de tatăl meu să învăţ doar să mă iscălesc şi pe urmă, asemeni fraţilor mei mai mari, să ar pământul şi să cresc vite, totuşi întreaga familie a renunţat mai pe urmă la această idee. Fiindcă în primul an abia am trecut clasa, deşi m-am trezit cu uimire citind. Atunci de ce m-au dat mai departe să urmez şi clasa a doua pe care abia am trecut-o? Ulterior toţi au spus că învăţam bine. Dar asta nu era adevărat. Numai eu ştiu ce-am putut trăi în anul următor, la ce tortură am fost supus şi cum soarta mea s-a decis parcă ignorându-mă. De la începutul anului nu putusem învăţa nimic, nu aveam cărţi. Mama îmi făcuse rost de cinci lei, mi-i dăduse şi-mi spusese să-mi cumpăr cu ei „măcar Citirea”. M-am dus acasă la învăţător, pe care l-am găsit în curte cu alţii, beau cafele şi jucau tabinet, şi l-am strigat. A venit la gard. I-am spus ce voiam, şi el a întins mâna şi i-am pus în palmă mica monedă galbenă. — Ce să-ţi iau eu, zice, cu cinci lei? O Citire costă vreo douăzeci şi cinci de lei. — Dom’le învăţător, i-am spus eu atunci, care mă gândisem o clipă că ar putea da de la el restul, dar îmi spusesem în acelaşi timp că nu putea să facă aşa ceva, că nu eram fi-său, luaţi-mi un maculator să am măcar pe ce scrie, că de învăţat pot să mă mai împrumut, dar de scris nu pot să scriu în caietele altora. — Aşa e, zice, bine, când o să mă duc pe la Roşiori, o să-ţi cumpăr un maculator. Da’ tac-tău de ce nu-ţi dă bani de cărţi, că nu e om sărac? — Mă mir că mă lasă să viu şi aşa, darmite să-mi mai cumpere şi cărţi. — Aşa e, a zis învăţătorul senin, şi a dat creanga de măr pe sub care venise la mine la o parte şi s-a întors la masă să-şi continue jocul întrerupt. În iarna aceea hotărârea tatălui meu de a nu mă mai lăsa să mă duc la şcoală a devenit, practic, un fapt, deşi din gură nu mă oprise; nu aveam cu ce mă încălţa. M-am dus doar când am putut merge desculţ, şi atunci am trăit acele ore de spaimă despre care am pomenit al cărei motiv dacă s-ar fi dezvăluit s-ar fi petrecut o catastrofa. Conştiinţa măsura proporţiile dezastrului care ar fi urmat, iar instinctele tremurau: nu se ştie ce-aş fi ajuns în viaţă dacă jocul întâmplării, al cărei erou eram, s-ar fi destrămat şi eu aş fi apărut în ochii învăţătorului aşa cum eram şi nu cum, prin nu ştiu ce mister, credea el că sunt. Adică dintre cei mai buni… Se apropia sfârşitul anului şi dascălul examina toată clasa, să vadă pe care trece, pe cine premiază şi pe cine lasă repetent. Scotea câte cinci sau şase la tablă şi îi asculta. Jumătate din ei parcă învăţaseră ceva, cealaltă jumătate însă parcă nici nu trecuse pe la şcoală şi atunci învăţătorul începea să-i bată la palmă cu o nuia de corn foarte ageră, de care tot unul dintre noi făcuse rost. Era atât de furios, încât uneori îi bătea la palmă pe toţi cei care erau scoşi o dată, deşi unii dintre ei protestau indignaţi că ar fi răspuns bine la întrebările puse. Aşteptam tremurând să-mi vie rândul. Nu ştiam nimic şi ascultam înfiorat plânsetele care umpleau clasa. Băieţii suportau bine loviturile în clipele când le primeau, dar în bănci nu mai puteau, fluturau mâinile înroşite în aer, sau şi le vârau deznădăjduiţi între genunchi. Plângeau cu înverşunare şi obidă nedefinită fiindcă niciunul nu ştia să urască, durerea lor era pură şi în ea puteai ghici cel mult protestul împotriva ei, a durerii în sine, fiindcă durea, şi nu a învăţătorului sau a şcolii, cu cărţile şi istoriile ei care trebuiau învăţate cu sila. Prima zi a trecut fără să fiu scos şi eu la examen. A doua zi, văzând cum stau lucrurile, în loc să fug şi îndărăt să nu mă mai uit, am venit totuşi la şcoală, deşi ştiam ce ar putea să mi se întâmple. Nu m-a scos nici în acea zi şi nici în cele următoare. Şi pentru ca această întâmplare să fie dusă până la capăt, în nefirescul ei, la sfârşitul anului m-am pomenit printre premianţi. Faptul uimi pe ai mei şi tata nu mai zise nimic, când, în toamnă, îi spusei că vreau să urmez şi pe-a patra. Dar tot nu-mi luă cărţi, încetul cu încetul însă se răspândi întâi printre copii, apoi şi printre vecini, ideea că eu aş şti atâta carte încât era clar că după terminarea cursului primar trebuia să fiu dat să urmez mai departe, la liceu sau la şcoala normală de învăţători. Începui şi eu să cred acest lucru, cu atât mai mult cu cât viaţa de ţăran, în ciuda faptului că se petrecea într-un spaţiu liber, mie mi se părea că se petrece într-un ţarc. Dar eu nu vreau să povestesc aici „amintiri”; ci doar lucruri pe care le contemplu şi azi cu un sentiment de nelinişte că s-ar fi putut totuşi să nu aibă loc, şi atunci nici lumina care le însoţeşte azi în amintire să nu fi existat… 2 Nicăieri nu a fost timp în cele o mie de pagini ale Moromeţilor să povestesc călătoria pe care a făcut-o Niculae (erou a cărui copilărie era a mea), cu tatăl său, la vârsta de doisprezece ani, la Câmpu-Lung, unde dorinţa lui de a evada din familie şi din sat trebuia să devină un fapt. În realitate această călătorie avea să se termine cu un eşec prin care însă soarta mă ferea de o prăbuşire. Nu există fiinţă care să nu fie înzestrată cu instinctul primejdiei. La oameni el agită presentimentele cu atât mai mult cu cât raţiunea nu-şi dă seama de nimic. Tatăl meu era posomorât şi nu scotea un cuvânt mergând pe lângă cai. Nu se uita la mine, se ferea de ochii mei, a căror expresie îl împiedica, pesemne, să înţeleagă avertismentele turburi pe care le simţea zdruncinându-i credinţa în steaua mea. Ce eram eu? Ce putea să-i spună lui încrederea naivă a unui băiat că într-acolo unde mergeam ne aştepta lumea cu braţele deschise, să confirme adevărul înzestrării fiului din căruţă, de care în sat nimeni nu se mai îndoia demult? Şi dacă toată lumea se înşela? Învăţătorul acela care mă premiase fără să ştiu nimic murise demult şi luase cu el în mormânt secretul comportării lui ciudate. El, tatăl, nu fusese niciodată convins că nu se petrecuse atunci ceva nefiresc. Ai mei toţi ştiau bine că sunt un bleg, totuşi de ce mi s-ar fi pus pe cap o coroană pe care n-aş fi meritat-o? Asemenea gesturi le pot face oamenii obişnuiţi din prostie sau din părtinire, dar ce l-ar fi putut îndemna pe un învăţător care nu era mai bun decât alţii, ba chiar era mai rău, suferind de piept, şi folosind foarte des nuiaua, să mă scoată din blegia mea vizibilă şi să mă împingă de la spate în faţa satului? Patul său de moarte pe lângă care am trecut toată clasa şi i-am sărutat mâna acestui om slăbuţ, stins în floarea vârstei, cu o mică mustaţă neagră şi cu o expresie ca de icoană pe chipul său supt de suferinţă, nu-mi apare niciodată în amintire fără un adânc fior: e pentru mine semnul că pe această lume, destinul orb nu e atotputernic, că hotărârile lui pot fi smulse, că fulgerul intuiţiei noastre îl poate abate din mersul lui implacabil. Şi că, odată înfrânt, el cedează mereu netezindu-ţi drumul nu fără a-ţi lăsa în conştiinţă de fiecare dată o spaimă, semn că nu te va proteja la infinit. Această spaimă o trăia pe drum tatăl meu, înaintea mea. El se apropie la un moment dat de botul cailor şi trase căruţa la marginea drumului. Alături erau o poiană şi o fântână. O fată desculţă îşi spăla picioarele, apariţie parcă de vis pe aceste ţinuturi necunoscute cu văi adânci şi dealuri uriaşe. Se sui apoi lângă mine. Rămase câtva timp tăcut fără să mă privească. Îmi puse însă mâna lui mare pe picior şi mă mângâie cu o milă nesfârşită pe care a trebuit să treacă douăzeci de ani ca s-o înţeleg. Apoi îmi spuse cu o duioşie izvorâtă numai din tristeţea pricinuită de hărţuiala la care îl supunea de la o vreme familia noastră cu trei soiuri de copii, şi pe care numai eu şi mama i-o cunoşteam. — Domnule, unde ne ducem noi acum? Am înţeles fără să mă turbur ce vrea să spună: era oare ăsta drumul nostru? Ne duceam bine acolo unde ne duceam? Cine ne spunea nouă că din zecile de căruţe care se îndreptau ca şi a noastră spre oraşul de munte cu renumita lui şcoală, a noastră nu va face parte din cele care se vor întoarce cu speranţele pierdute? — Îţi pun această întrebare, a continuat el ca şi cum mi-ar fi spus pentru întâia oară ceea ce avea să urmeze, când de fapt totul fusese demult răsucit pe toate feţele, ca să ştii că n-ajunge să reuşeşti să treci din trei sute, câţi am auzit că sunt înscrişi, printre cei patruzeci admişi. Trebuie să fii printre cei şapte-opt cu bursă. Fără bursă nu pot să te ţin! Mi-am dat capul pe spate: — Heeee! Şi d-aia ai tras tu căruţa la marginea drumului! Din mers nu puteai să-mi spui, heeee! Şi l-am arătat cu mâna ca să-l mai vadă şi alţii şi am continuat să behăi. — Nu, că putem să întoarcem caii şi să ne ducem acasă! a zis el atunci cu simplitate, vrând parcă, cu o ultimă sforţare, să rămână în mijlocul acestei simplităţi care ne-ar fi izbăvit de toate grijile şi de toate temerile. Spunem că n-au mai fost locuri şi gata. Altfel îţi închipui ce rău o să fie. Ce-o să te faci tu, cum o să te arăneşti? Lăsând la o parte faptul că n-o să se poată să nu-ţi pese de toţi proştii care or să râdă de tine. Mă uitam la el şi ca totdeauna glasul cu care îmi spunea aceste cuvinte mă făcu să înţeleg mai puţin ceea ce spunea. Cum o spunea, asta era uimitor. O veşnică surpriză. Reieşea în acele clipe că lumea n-ar fi atât de greu de suportat, dacă n-ar fi împănată cu proşti. Ei, ce-o să fac? Sunt eu în stare, aşa ca el, să nu-mi pese de ei? N-o să fiu, cum o să fiu? Sunt un copil, puţini sunt cei care cu adevărat se pricep să le facă faţă. Şi atunci? — Şi ce vreai tu acum de la mine? — Te întreb. Ştii?! — Ce să ştiu? — Cum ce să ştii? Păi despre ce vorbim noi aicea? Ştii tu carte? Am tăcut. Cum puteam să-i alung îndoielile? Să-i spun că ştiu să rezolv ecuaţii de gradul întâi, sau că ştiu toată istoria Evului Mediu aşa cum se predă ea în clasa a doua de liceu? — Ia spune-mi tu mie, aici, a zis el atunci tresărind parcă şi el însuşi că această idee nu-i venise mai demult în minte, care sunt bogăţiile ţării? Voia să mă examineze el, să audă cu urechile lui că ştiu şi să se liniştească. — Care sunt bogăţiile ţării? Eeee! Heeee! Şi l-am arătat iar cu mâna, să fie martori şi alţii, şi să râdă şi ei de întrebarea lui. A început să râdă el însuşi, redevenind senin şi a pus mâna pe hăţuri. Convingerea mea îl subjugase. La Câmpu-Lung am ajuns pe seară şi am tras sub şoproanele unui han. Era frig, am început să tremur, m-am învelit cu cerga, care nu ţinea însă deloc de cald. — Ce e cu tine? m-a întrebat. — Tu nu vezi? i-am răspuns eu cu dinţii clănţănind. Mi-e frig, pune dulama pe mine şi ia cerga asta de-aici. Mi-a adus să mănânc doi mici şi mi-a pus o ceaşcă cu ţuică în mână. — Bea şi tu, zice, mi-o dădu mocanu’ ăsta de-alături. A tras şi el cu căruţa cu noi, e de prin Răchitele. Are şi el un copil să-l dea la şcoală. A venit cu el în căruţă şi cu un butoi, eu zic că are o sută de chile. Ei, adăugă el, pot eu să fac faţă? Se duce şi dă la unul şi la altul şi ţuică şi bani şi admitem cazul că şi băiatul e bun. Între tine şi el nu-l alege pe el?! N-am putut nici să mănânc, nici să beau şi nici nu mai auzeam bine ce spunea. Dimineaţa, m-am trezit mirat că nu prea îmi simţeam greutatea corpului. Ştiam ce e, dar această boală, frigurile, îmi trecuse demult şi niciodată nu mă apucaseră toamna, ci totdeauna în iunie. Nu i-am spus tatălui meu nimic, nici nu prea credeam că sunt iarăşi frigurile, de astă dată am mâncat bine şi starea aceea de slăbiciune mi-a trecut. Am plecat la şcoală. Curtea era imensă, plină de copii şi de părinţii lor. Vederea mocanilor cu pălăriuţele acelea ca nişte ceaunuri şi cu pantalonii de aba albă strânşi pe picioare m-a înveselit şi am uitat că fusesem aseară bolnav. Tatăl meu însă era din nou îngrijorat: se adeverea ceea ce auzise, în timp ce el mai crezuse poate că n-o fi adevărat, şi că n-or fi avut toţi ambiţia să-şi dea copiii aici şi nu în altă parte: păreau nu trei sute, ci parcă o mie. Programul din ziua aceea, după cum citirăm pe un afiş, era apelul şi vizita medicală. Nu trecu mult şi ieşi un ins care ceru foarte autoritar să se facă linişte, după care începu să ne citească numele după o listă. Erau într-adevăr foarte mulţi, nu se mai terminau. Cât timp să fi trecut? O jumătate de ceas? Cutărescu Ilie, prezent, Panţirescu Toader, prezent, toaderii ăştia erau foarte numeroşi. Tocmai mă miram de ce mocanii îşi spun Toader şi nu Tudor, când deodată peste curtea mărginită de ziduri înalte cu ferestre mari şi cu copaci bătrâni cu frunza de un verde bogat şi negru, se lăsă liniştea. Se strigase un nume şi nu răspundea nimeni, în clipa următoare insul care citea de pe listă repetă, ridicând vocea, un nume care nu-mi spunea nimic. Tăcerea reveni în timp ce mă miram de ce-o fi lipsind cel strigat. O fi renunţat de bunăvoie sau n-or mai fi putut ai lui să-l dea? Atunci de ce s-o mai fi înscris? În clipa următoare o voce dramatică se auzi înaintând din spate de unde se retrăseseră părinţii, şi o mână brutală mi se înfipse în umăr. — Răspunde, mă, prezent! Ce e cu tine? A! Da, eu eram ăla! Cum de uitasem? Omul care făcea apelul ridică fruntea din hârtii şi îmi spuse ceva neplăcut. Refuzai să înţeleg ce anume, găsind în sinea mea, cum aveam să fac totdeauna, gata pregătită nepăsarea şi justificarea ei: am ştiut eu de ce nu mi-am înţeles numele. Iar pe ăla… şi n-o să-i dau eu lui explicaţii de ce l-am făcut să mă strige de două ori. Aşa, uneori trebuie să strigi pe cineva de mai multe ori, nu toţi oamenii seamănă unii cu alţii. N-am auzit, fără să fiu surd. Ei şi? Îndată după aceea am intrat la vizita medicală care s-a terminat pe la orele trei. Dezbrăcaţi, eram cercetaţi fugar de doi doctori, dintre care unul, care purta ochelari groşi, ne punea o carte în faţă: trebuia să citim din ea de la o anumită distanţă. N-am putut citi de la distanţa vrută de el şi atunci mă apucă de ceafa, spunându-mi să nu mă aplec. Cum puteam să nu mă aplec, dacă nu vedeam bine!? Revenind după câteva ceasuri în aceeaşi curte, acelaşi ins care ne făcuse apelul citi apoi o listă cu nouăsprezece candidaţi respinşi la vizita medicală. Mă aflam printre ei. De astă dată îmi auzii clar numele. — Cum? De ce? făcu tata întrerupându-l. Ce-a avut copilul meu? — Copilul dumitale, zise insul, n-are ochi buni! Poate să şi-i strice şi mai tare dacă intră la şcoală. N-avem dreptul să ne luăm răspunderea. Vasăzică medicul cu ochelari nu admitea ca şi alţii să mai poarte ochelari şi să înveţe carte. N-am înţeles de ce s-a purtat astfel cu mine. Tata părea să fi înţeles, dar eu nu eram curios să aflu. Ne-am luat actele, ne-am întors la han şi am plecat. — De unde au ştiut ei că n-ai ochi buni? m-a întrebat tatăl meu într-un târziu: Acum arăta liniştit. Parcă era mai bine că s-a întâmplat aşa! Nimeni n-are ce să zică! Ochii sunt aşa cum te naşti cu ei, ce poţi să faci! — M-au pus să citesc, zic. — Ei, şi tu n-ai văzut? — Ba da, dar nu aşa bine! — În fine, ce facem? zise el cu un glas înalt. Ce facem?! Că acasă, aşa, nu ne putem întoarce. Ce-i facem?!

Scrieri de tinerete de Marin Preda STRIGOAICA Era într-o seară din sărbătorile Crăciunului când m-am întors acasă, în satul meu, din orăşelul unde intrasem ucenic să învăţ cizmăria. Eram mândru de acest lucru şi voiam mereu să mă duc să mă vadă foştii mei colegi, altă lume, dar mai ales fetele. De aceea, într-o seară, când mă întâlnesc cu un coleg de bancă, îi spun că vreau să merg cu el la şezătoare, şi după ce el îmi spune că chiar ăsta fusese şi gândul lui înainte de a-i spune eu, plecarăm. Eu nu fusesem niciodată la vreo şezătoare aşa în regulă şi îl tot întrebam: — Şi cum e, mă, acolo? Ce fac ei? — Lasă că ai să vezi tu, zicea el, şi botograsul dă Costică mă băgă prin nişte întortochieri dă uliţe timp de aproape un ceas. Era seara aia o seară cu lună şi cu stele îngheţate pe cer, cu linişte şi ger, şi cu scârţâituri de zăpadă. Mie îmi îngheţase nasul, şi băgasem mâinile prin tunică tocmai la buzunarul pantalonilor. — Mai repede, Boţoghină, că am îngheţat jumate, zic eu. — Păi, am şi ajuns, îl aud. Ne oprirăm în dreptul unei case, luminate se vede cu vreun petromax, aşa era dă lumină, şi Costică băgă degetul cel mic în gură, să fluiere. — Bă, ia stai, zic. Păi ce facem noi acuma? El râse fără să răspundă şi fluieră, iar eu tăcui din gură, fără să mai zic nimica. Peste câtva timp, uşa se deschise, şi o fată ne chemă şi ne spuse că de ce mai fluierăm de pomană. — Da’ ăsta cine e? — Asta e Victor, ce nu-l ştii pă Victor? Când intrarăm înăuntru, nu ne băgă nimeni de seamă. Era o zarvă, unii cântau din fluiere, alţii jucau, muierile stăteau şi torceau lână!… Fetele, care după cum le era firea. Unele stăteau liniştite cu ciorapul în mână, altele se prindeau şi jucau, se scălămbăneau. Altele se certau pentru cutare sau cutare lucru!… Eu mă aşezai pe un scaun şi mă uitam, pentru că altceva n-aveam ce să fac. Din cauza gerului, obrajii îmi luaseră foc şi mâinile îmi vâlvâiau. — Aţi îngheţat, închinaţilor, dă frig! îmi zise o muiere de lângă sobă. Pune şi tu mâinile şi te-ncălzeşte. Ăsta nu e Victor, Stanco? întrebă ea mai departe o altă muiere. — El e! Ai? Victor e! Ce e, mă Victore, unde ai fost până acuma? mă întrebă ea. — Să-nvăţ cizmăria. — E, şi ai învăţat-o? — Păi stăi, aşa repede? zic eu, că acuma abia am intrat. — E bine, maică, e bine, că vorba ăluia, meseria e brăţară… Da’ ce mai face mă-ta? — Bine! — Bine, că vorbeam eu cu ea ori de câte ori mă duceam la biserică. E bine că te-ai ţinut cuminte, nu te-ai apucat dă prostii. Ia te uită la al meu!… Să te-apuci să dai în el, ce să dai? Te baţi în parte, te doare mâna, că dacă pui mâna pă ciomag, zice că sunt muiere rea… Mie mi se dezgheţaseră mâinile, şi zgomotu’ ăla şi zarva îmi făceau plăcere. — Da’ frati-tău unde mai e, Victore? mă întrebă iar Stanca. — E la Bucureşti. — Şi ce face el p-acolo? Eu îi spusei ce face, şi pă urmă începu să mă întrebe despre cizmărie, că şi ea îi spusese lui Victor să se ducă să înveţe meserie. Că vorba ăluia, meseria… Dar al ei: „Nu, că ce, n-am cu ce trăi?” „Ai, mă, – că d-aia mi-e mie urât pă el –, da’ ce e rău?” Şi fata aia îi ţine cont… şi, când pui mâna pe ciomag, zice că sunt muiere rea… şi câte alea toate… — Da’ tu cum ai făcut, mă, te-a învăţat cineva? — Nu m-a învăţat nimeni, zic eu, m-am gândit că, vorba matale, meseria… — E brăţară de aur, Victore! Bine că nu te-ai apucat dă prostii. Şi încetul cu încetul intrai între muieri şi vorbeam cu ele ca şi când aş fi fost o babă sau un om trecut de ani. Se lucra, se juca, zbierau şi cântau. Trecuse cam un ceas de când venisem eu la şezătoare. Stanca îmi spunea că îmi dă o raţă dacă fac rost de nişte ghete mai ieftine pentru fi-său. Eu îi spuneam că am să-i fac şi îi ceream să-mi dea numărul ghetelor. N-apucase să deschidă vorba muierea, când deodată se întâmplă ceva care mă făcu să mă înspăimânt şi să-mi rămâie în suflet toată viaţa: se auzi din depărtare un urlet de om, cum nu auzisem niciodată. Am auzit eu multe urlete şi zbierete de oameni, dar ăsta avea ceva în el, de te înfiora până la sugrumare, şi deodată toate vocile amuţiră, iar strigătul omului începu să se apropie ca un vuiet. Ajunse prin dreptul nostru, se auzi goană de om şi se pierdu. Toţi rămăseseră încremeniţi, care cum apucaseră, şi după un timp, băgai de seamă că la unii băieţi mai mari le sticleau ochii, parcă erau aprinşi, şi se produse o agitaţie prin toată lumea. Unul dintre flăcăi ţâşni ca un piston în sus şi urlă cu ochii lucind, înjurând de grijanie: — Mănâncă vârcolacii luna! O fetică de vreo cinci ani începu să ţipe. Toată lumea năvăli afară. Simţeam şi eu ceva care mă făcea să ţip şi ieşii fără să mai îmi dau seama ce se întâmpla. Era prima dată când vedeam că mănâncă vârcolacii luna, şi când ajunsei în curte, tot satul vuia de urlete şi fluierături. Ridicai ochii la lună. Se făcuse roşie şi o margine era ştirbită. Se auzi o voce de om spunând ceva tare şi fără înţeles, şi un vuiet puternic de mulţime de voci se ridică spre cer, amestecat cu fluierături şi bălăngăieri de clopote. Uliţele erau pline, iar eu, ori de câte ori mă înfioram, dădeam drumul la câte un ţipăt lung şi zbieram până simţeam că mă înec. Un băiat puse mâna pe o măciucă şi începu să lovească cu ea în gard, altul luă un căldăroi şi urlă cu capul în el, un altul se smuci şi aruncă un ciomag în sus, de nu se mai văzu. Eu pusei mâna pe o tarabă, cu care făceam un zgomot asurzitor, iar alţii zvârleau cu pălăriile, cu scurtături sau cu pietre. Nu ştiu cât a ţinut până ce luna a fost mâncată. Se făcuse întuneric, şi satul amuţise. Ne-am pomenit cu toţii în casă şi toţi eram trişti, iar ochii băieţilor şi oamenilor nu mai luceau. Eu m-am aşezat tot unde stăteam înainte, şi încetul cu încetul începură şoaptele. — Ai văzut, Victore, îmi zise Stanca, ăştia sunt vârcolacii răi, maică. Cum trăgeau şi sfâşiau din ea, săraca! — Da’ cum sunt vârcolacii ăştia, ţaţo Stanco? întrebai eu. — Ei, cum sunt! Oameni răi, care mănâncă luna. Cât a strigat lumea şi a huiduit, şi tot degeaba. Câteva fete se apropiară de sobă, unde stăm eu, şi ascultau şi ele. — Ţaţă Stanco, întreb eu iar, da’ a mai fost mâncată luna vreodată? — A fost băiete! Mi-aduc aminte, uite, eram tot aşa ca fetili astea, şi a fost a treia seară, când muri Maria Înghioarţa. — Maria Înghioarţa? — Păi da’, că au văzut-o oamenii cum a fugit prin fundul grădinii, prin văgăuni, şi uite aşa s-a ridicat ca o matahală spre lună. Da’ au ţipat oamenii, au strigat şi au gonit-o, spurcăciunea iadului!… Mie mi se făcu frică, şi toţi ne zgribulirăm. Câteva fete se rugară să ne spună cine a fost strigoaica aia, şi ţaţa Stanca începu să ne povestească. Noi ascultam cu bărbile pe genunchi, iar ea torcea şi ne spunea, scuipând din când în când între degetele-i care ţineau fusul. — Pă fata asta, mă maică, să fi văzut-o când trăita, nu-ţi venea să crezi că e fată. Parcă erea altă aia! Era neagră la faţă şi avea toate deştili de la mâini şi dă la picere albe şi buzili tot albe erau. Umbla lăiaţă şi să n-o fi văzut-o noaptea. Doamne fereşte! Nimeni nu ştia a cui e, şi era tocmită să umble cu oile oamenilor. Eu zic că avea pe „Cine-nu-trebuie” în ea, ca să vedeţi, maică cum se apuca la bătaie cu oamenii şi le spărgea capetele cu măciuca. Odată, când era cu oile pă miriştili dă la popă, a trecut un mocan cu căruţa p-acolo. Să duce la el şi-l întreabă: — Ce-ai la căruţă m’? — Pere şi nuci, taică, a zis mocanu, iar ea s-a suit peste el, l-a legat şi i-a luat ăluia toate nucili şi perili! Pă urmă i-a băgat lumea sama, şi nimeni nu se apuca cu ea. Ca să vedeţi voi şi geandarului dă la sexie i-a spart capul. Ăla era cu câinii şi a prins-o pă drum, cântând din fluier. Ştia să cânte bine, lua-o-ar „Cine-nu-trebuie” acolo în smârcuri, unde-o fi. Şi geandarul nu ştia, că d-aia i-a zis: — Ce e cu tine, fă? Nu ţă ruşine să umbli singură pă linie, căţea! Şi harşti! Îi dă vreo două, cu o vână d-aia dă bou, peste picere. Ea îl înjură dă Dumnezeu şi-i dă cu fluieru-n cap şi pă urmă cu un pietroi. El a vrut s-o ducă la balamuc, da’ i-a spus: „Să nu te apropii că te mănânc”, şi a lăsat-o, că păştea oili bine, şi oamenii au zis tot aşa, s-o lase. Ţin minte, maică, mă întâlnesc odată cu ea la matcă şi o întreb: — Ce mai faci, Mariţo? — Ce e, fă? Vrei să-ţi rup moaţili din cap? mi-a zis. Da’ eu tot n-am tăcut: — O’bia, că te întreb şi eu, ce răilor? — Păi ce să fac, a răspuns ea, uite mă duc încoace… — Unde? — Dup-un drac! Că aşa răspundea ea şi erea numai cu dracu’ în gură. O întreba câte cineva: — Ce mai faci, Mariţo? Iar dacă se întâmpla să fie mai în apele ei, zâcea: — Pă dracu! Ei, măi maică, credeţi voi, da’ n-a trăit mult. Nu ştiu când, într-un timp, într-o toamnă, ştii, Vasile, când fu plointea aia, dă stăteau locurile înecate, căzu la pat. Îi dăduse lumea şi ei o cocioabă unde se culca, şi într-o dimineaţă degeaba aşteptară oamenii să auză fluierul ei, că aşa făcea ea totdeauna, se scula cu noaptea-n cap şi, după ce fluiera, numai ce-o auzeai că strigă aşa, lung şi rar: — Daţi drumu’… la ooii… băăăăă! Şi oamenii le dădeau drumul. Că d-aia vă spusei, într-o dimineaţă nu se mai auzi. Să duse cineva şi a găsit-o lungită şi gemând. — Ce-ai Mariţo? — Am pă dracu’! Pleacă d-aici că, dacă nu… Şi l-a înjurat pă acela, şi-au lăsat-o în pace! Nu ştiu cât o fi zăcut acolo, că într-o zi auzirăm că îi e rău, trage să moară. M-am dus şi eu acolo, s-o văz. Olioooo!… Maică, maică! Urâtă era! Şi vărsase sânge pă jos! Nici nu ştiu cum au îngropat-o nişte oameni. Pă urmă să vedeţi voi că a treia zi s-a făcut strigoaică. Tot aşa ca acuma am văzut cum începe luna să se înroşească şi să se ciumpăvească la margine. Şi ne pomenim cu Costică a lui Dumitrache, suflând să-i plesnească splina în el. — Stanco şi Vasile, strigoaica… a venit la mine… a dat cu mine în pământ şi zicea! „Cască gura, să-ţi scuip în gură, să faci copiii urâţi ca mine…” O!… pă urmă odată a fugit, şi n-am mai văzut-o. S-a ridicat în sus, la lună!… Şi tremura bietul Costică! Cică a zăcut de friguri vreo două zile… — Ţaţă Stanco, întreb tot eu, de ce îi zicea „Înghioarţa”? — Ei, dă ce! Auz! Fiindcă înghiorţăia, d-aia! Eu nu ştiu, că n-am văzut-o mâncând, da’ aşa cică… Fără ca să bag de seamă, după ce termină Stanca, văzui că toţi ascultaseră, fiindcă toţi se mişcară şi îşi traseră răsuflarea. Începurăm să plecăm fără vorbe. Când deschisei uşa, Stanca îmi aminti de raţă, da’ numai să-i fac rost de nişte ghete, aşa mai ieftine… Eu îi spusei că îi fac şi îi cerui numărul ghetelor. Pă urmă ieşii în curte. Luna înviase şi era parcă mai albă şi mai mare. Am pornit repede împreună cu Boţoghină, fiindcă începuse să-mi îngheţe nasul. Şi asta a fost într-o seară, la câteva zile de când venisem în satul meu, de acolo, din orăşelul unde intrasem să învăţ cizmăria.   Publicată în Timpul, an. VI, nr. 1809, 23 mai 1942, p. 2 („Popasuri”).

Risipitorii de Marin Preda PARTEA ÎNTÂI I Când Petre Sterian pătrunse în casa unui negustor de pe Calea Griviţei şi ceru în căsătorie pe aceea dintre fiicele lui care se numea Rodica, el nu avu atunci sentimentul că nu se va mai putea apoi despărţi de fata aceea. Tinerii nu se simt tulburaţi de gravitatea marilor acte ale existenţei, şi primul lucru pe care îl făcu el a doua zi când intră în secţie şi se opri în faţa dulapurilor să-şi îmbrace salopeta fu să se laude că a dat gata una bogată şi că o să-şi ridice o casă în cartier. Adevărul era însă altul. Fata nu se mirase atât de tare că dinspre partea aceea a casei lor, dinspre Ateliere, îi venise ei un băiat. De când era foarte mică parcă îl cunoscuse. Stătea ca o pisică lângă geam şi când suna sirena tresărea şi deschidea ochii mari. Ştia că acum o să iasă de-acolo, din spatele porţilor înalte, de sub acoperişurile lungi, valuri de oameni, îşi turtea nasul de geam şi începea să se uite. Le urmărea mersul şi le auzea ca prin vată şi vocile. Treceau câte doi şi câte trei, cu şepcile pe ceafa, cu mâinile băgate până la cot în buzunare, legănându-se. Urmărea un grup până nu se mai vedea, apoi alegea un altul, care îi plăcea ei mai mult, pentru un amănunt ştiut numai de ea, un nas mai lung al unuia dintre băieţi, sau o ceafa mai netunsă. Când se făcu mai mare începu să coboare în prăvălie, şi din prăvălie în stradă, chiar printre ei, privindu-i cu un zâmbet naiv şi familiar. Şi tinerii treceau pe lângă ea ferindu-se să n-o atingă, fără s-o ia în seamă, legănându-se mai departe cu mersul lor liniştit şi egal. Într-o după-amiază lungă de vară, la ora când cumpărătorii erau foarte rari şi părinţii urcau sus în odaia lor, începu să apară în prăvălie un domn. Era, după cum aflară curând, fiul proprietarului unui magazin de fierărie, „La omul de fier”. El călca pragul şi dădea bună ziua într-un fel aparte, având aerul că săvârşeşte o ispravă pentru care trebuie negreşit să fie remarcat şi admirat, iar de după tejghea, cu metrul în mână, îl întâmpina cea mai mare dintre surori, cu aceeaşi expresie; buzele li se subţiau la amândoi, privirea le sticlea, vocea căpăta accente străine, şi cuvintele pe care le schimbau împreună se ciocneau între ele într-un fel foarte vesel: „Domnişoara vrea să-mi acorde câteva minute întreţinere?” începea de obicei tânărul. „Pardon, domnule, răspundea atunci fata, întreţineţi-vă cu cine v-aţi mai întreţinut.” „La cine faceţi aluzie?” „La dumneavoastră.” „Mă confundaţi.” Şi asta dura minute şi uneori ceasuri întregi. Se pândeau şi triumfau unul faţă de celălalt într-un fel de neînţeles, parcă ar fi făcut cunoştinţă anume ca să se poată înfrunta. Deseori el se despărţea de ea cu un aer trufaş şi muşcător, pentru ca în ziua următoare, revenind, să plece ofensat şi băţos, iar sora cea mare rămânea după tejghea furioasă şi roşie de jignire sau jubilând de răspunsul cât mai usturător pe care i-l dăduse. Voiau parcă să-şi dovedească unul altuia ceva, dar ce anume nu se putea şti şi se supuneau acestei porniri cu convingerea cea mai liniştită că aşa face toată lumea şi că aşa se poartă un cavaler şi o domnişoară. După ce se căsătoriră, fata venea deseori pe-acasă, se închidea cu mama în odaie şi ceasuri întregi i se auzeau de acolo smiorcăiala şi drăcuielile. Continuau, se pare, aşa cum începuseră. Venea apoi bărbatul după ea şi o lua acasă cu „scuze”, dar se vedea după ochi că n-o ierta pe soţia lui decât pentru moment. Fata mijlocie coborî la tejghea în locul celei mari şi într-o zi un alt tânăr începu să întârzie şi el în prăvălie ca şi celălalt. El nu voia însă să-i dovedească fetei nimic, nu era deloc băţos s-o invite astfel: „Domnişoară, vreţi să împărtăşiţi două scaune cu mine diseară în grădină?” Nu se pricepea, şi surâzând în sinea ei, fata găsea că acest domn era cam plicticos. Totuşi, nu uita nici după atâţia ani acest unic curtezan al ei, pentru care, cu vremea, începuse să aibă o curioasă nostalgie. Scena pe care o povestea despre el ajunsese să capete cu timpul o mare precizie şi în acelaşi timp o neclaritate afectivă tulburătoare, căci sugera copiilor tinereţea mamei, tainică şi plină de farmec. „Stăteam în prăvălie, când văd că intră cineva, mi-am dat eu seama că nu era un client, începea de obicei mama. A spus bună ziua şi a întrebat dacă avem nu ştiu ce. N-avem, zic. Şi a plecat. A doua oară când a venit a rămas aşa, pe gânduri: Dumneavoastră, zice, staţi la tejghea? Da, zic. Şi, zice, părinţii dumneavoastră, domnul Petraşincu, unde este? E sus. Şi dumnealui, zice, stă dimineaţa şi dumneavoastră după-masă? Nu, stă şi după-masă, dar numai după ce doarme niţel. Dar de ce, zic, aveţi ceva cu el? Nu, zice, n-am nimic…” Şi aici mama se oprea pufnind în râs, nedumerindu-i pe copii, şi niciodată nu trecea mai departe, ca şi când ar fi ajuns la o poartă prin care nu putea să intre decât singură şi despre care nu se vorbeşte nimic nimănui. Într-adevăr, după câteva săptămâni, curtezanul ei o invitase la un bal, şi acolo se petrecuse acel ceva despre care ea nu voia să mai povestească. La numai câteva minute de la sosire, intrase pe uşă un tânăr cu mustaţa deasă, răsucită în sus, şi cu nişte ochi mari şi strălucitori, şi dintre toţi, deodată nu-l mai văzuse decât pe el. Era îmbrăcat ca şi fiii de negustori care organizaseră balul, cu ghete negre, pantaloni rotunzi, fără dungă şi fără manşetă, jiletcă, guler alb şi ţeapăn, ridicat sub bărbie şi cu cravată cu nodul enorm, cum era moda pe-atunci… El îşi plimba privirea peste sală, căuta parcă pe cineva. „Pe mine mă caută”, a gândit ea atunci cuprinsă de veselie, şi tot privindu-l îşi spunea, fără să creadă prea mult, că numai pe ea putea s-o caute, fiindcă numai ea, dintre toate fetele care erau acolo, îşi dădea seama cine era el, cu mâinile lui mari, cu costumul lui de împrumut, cu privirea lui îndrăzneaţă, căutând nici el nu ştia pe cine, dar prefăcându-se că ştie, ca să-şi ascundă stinghereala. Deodată, el a văzut-o şi a pornit spre ea. I s-a făcut frică, a cuprins-o brusc ameţeala şi au început să-i tremure picioarele. A vrut să se refugieze sub protecţia cavalerului ei, dar era prea târziu, necunoscutul i se şi plantase în faţă, şi o invita, printr-o înclinare mută, la dans. „Dacă vrei să te nenoroceşti, mărită-te cu el, spuse tatăl după ce Sterian le făcu o vizită şi o ceru, câteva luni mai târziu, în căsătorie, îl vezi aşa subţirel şi cu mustaţă, dar nici măcar hainele de pe el nu sunt ale lui. Şi încă asta n-ar fi nimic, e băiat tânăr şi calificat în meserie, ar putea să-şi facă şi să trăiască bine, dar eu îi cunosc pe ăştia, sunt beţivi şi curvari. O să se poarte bine cu tine un an sau doi, şi pe urmă, după ce o să faci copii, o să-ţi dea cu piciorul. De la Ateliere o să tragă direct la cârciumă şi o să se întoarcă acasă la miezul nopţii, plin de noroi şi cu chenzina pe jumătate. O să se trântească în pat să-l descalţi şi să-i tragi pantalonii şi dacă o să scoţi o vorbă o să-ţi umple gura de sânge. Iar bruma de zestre pe care o să ţi-o dau o să ţi-o toace şi pe aia şi o să fie vai de capul tău. Ce-ai să faci dacă ajungi în mizerie şi nenorocită, cu copii în braţe? continuă tatăl, posomorât şi potrivnic. Unde ai să te duci cu ei? Că altceva de la mine n-o să mai ai parte, că nu eşti numai tu!” Şi la această întrebare se oprise şi se uitaseră la ea toţi care mai erau de faţă, mama, surorile, cumnatul şi două mătuşi. Se lăsase o tăcere grea. Ce avea să facă? Unde avea să se ducă? Aşteptau s-o vadă şovăind, cuprinsă de îndoieli, renunţând, sau dacă nu, apărându-se, încercând să-i convingă că ea îl cunoaşte bine şi ştie că n-o să fie aşa cum îi proroceau ei. Ea parcă tresări, îşi îndreptă umerii şi deodată întrebă cu o voce limpede: „Atunci, cu cine să mă mărit?” Răsuflară uşuraţi. Asta era altceva. Tatăl făcu un gest: se găsesc destui băieţi buni. Şi după câteva clipe, aruncă un nume din lumea lor de mici negustori. Fata surâse şi ascultând numele rămase parcă pe gânduri, apoi deodată spuse iarăşi cu aceeaşi voce distinctă, având însă ceva în plus, care te putea face să crezi că e beată: „Nu, mai bine mor!” Şi nu mai adăugă nimic, nicio explicaţie care măcar să le fi uşurat înţelegerea şi să poată, la urma urmei, s-o lase să se mărite cum voia ea. O lăsară, totuşi, în pace vreun an, să-şi vină în fire, să-şi facă loc spre mintea ei sfaturile şi ameninţările lor. Dar pe urmă înţeleseră că nu era nimic de sperat; minte avea, dar ea nu era o fată prea frumoasă, şi îi căzuse rău băiatul acela ochios; orice încercare de a o sili să nu-l mai vadă n-ar fi făcut decât s-o lege şi mai tare de el. Consimţiră, dar îşi luară toate măsurile de prevedere: zestrea fetei să rămână pe numele ei, casa pe care aveau să şi-o ridice şi mobilierul dat de părinţi. Spre uimirea lor, tânărul dădu din umeri acceptând. „S-o văd şi pe-asta, zise el, să mă dea ea pe mine afară din casă; plec şi mă însor cu alta!” Rubedeniile protestară: n-o să-l dea nimeni afară din casă, dar e bine aşa cum zic ei, fiindcă femeia este aceea care face copii, şi copiii trebuie să fie la adăpost de un tată care ar lua-o razna. Şi lui Sterian i se păru firesc acest răspuns, şi nu zise nimic. II Pe vremea aceea, cartierul nici nu exista, Bucureştiul se oprea undeva prin spatele Atelierelor, după care veneau gropi, rampe de gunoi, câmpie întinsă, bătea crivăţul iarna şi spulbera zăpada. Au ales un loc şi au început să muncească să-şi facă o casă. Bătrânul Sterian veni anume de la Olteniţa, să-i ajute fiului „să-şi dureze un cămin”. Era dulgher. Casa a fost ridicată într-un an, cu fundaţia de cărămidă, „solidă”, cum spunea bătrânul, părând mică pe din afară, dar spaţioasă înăuntru, cu trei odăi, dintre care cea din mijloc sufragerie şi salon, primind soarele în ferestre de la răsăritul până la apusul lui, cu bucătăria în spate şi o mică verandă în faţă. În al doilea an, întorcându-se într-o zi mai târziu de la nişte prieteni, Sterian îşi găsi soţia afară stând tăcută pe un scăunel. O întrebă ce are. Ea nu-i răspunse nimic. I se întâmplase ceva, nu mai vorbea. „Am fost la club”, îi spuse el, şi cum ea nu dădea niciun semn de recunoaştere: „Rodico, s-a întâmplat ceva la voi, a murit cineva?” Tăcerea ei era însă prea îngheţată ca să confirme o nenorocire de acest fel. Atunci el folosi cuvintele care exprimau bucuriile ştiute numai de ei doi. Drept răspuns, ea avu un gest de dezgust cu înţelesuri care lui îi scăpară. El dădu din umeri: n-avea decât să tacă, dacă asta îi plăcea! Dar zilele treceau şi se părea că puterile ei în această tăcere erau foarte mari. Atunci el se mohorî, se înfurie, începu să bea, şi gândul despărţirii fu cel dintâi care i se strecură în minte când se întrebă unde avea să ajungă traiul cu ea. Când se întorcea de la Ateliere ameţit de zgomotele asurzitoare ale ciocanelor de la cazangerie şi ştia că în pragul casei îl aşteaptă o tăcută, i se părea uşor şi de neînlăturat să se despartă de ea, şi gândul că această căsătorie care începuse atât de bine avea să se strice curând îi apărea firesc, obişnuit, şi fără urmări pentru cineva. Ba chiar începu să se simtă mândru şi să-şi bată joc în sinea lui de cei care, în aceeaşi situaţie, făceau tărăboi mare, îşi ameninţau femeia cu moartea şi altele asemănătoare. „Da’ de unde, îşi zise, nici de un fir din părul ei n-o să mă ating. Nu mai vrea să trăiască cu mine, treaba ei, nu pot s-o ţin cu sila. În ce priveşte casa, o să i-o las, să nu spună pe urmă rubedeniilor ei c-am vrut să-i mănânc zestrea; dar copilul mi-l iau.” Astfel au trăit câteva luni. Între timp, casa începuse să arate jalnic; odăile erau murdare, rufele împrăştiate prin colţuri, pereţii plini de păianjeni, bucătăria murdară şi rău mirositoare, patul conjugal veşnic desfăcut, copilul nespălat şi flămând… Mai ales acest pat, cu pernele storcoşite şi încreţite, cu albiturile neschimbate de multă vreme, arăta cu prisosinţă starea de decădere în care ajunsese şi se complăcea femeia lui. „Uite ce e, se pomeni spunându-i într-o dimineaţă de duminică, uite ce e, dragă Rodico – şi înainte de a pronunţa ceea ce avea să urmeze, el făcu întâi un gest tăindu-şi gâtul cu palma foarte aproape de bărbie –, mi-e până peste gât, zise el, de aerele tale de fată de negustor care nu ştie ce e munca. Asta e, dacă vrei să ştii, mi-e până peste gât.” Şi pentru întâia oară ieşiră din gura lui înjurături pe care ea nu le mai auzise. Femeia se uită la el cu un ochi imobil, contemplând parcă înjurăturile şi cuvintele lui lipsite de sens, străine de ei doi, din care reieşea că ea a avut aerele acelea de fată de negustor care nu ştie ce e munca încă de la început şi că el le-a tot răbdat… Cuvinte prosteşti de bărbat tânăr care nu mai ştie nici el ce-i iese din gură. „Mai bine să ne despărţim”, zise ea cu un glas istovit şi cu o expresie de silă disperată pe chipul ei neatins până atunci de suferinţă. Pe neaşteptate, venind nu se ştie din ce zonă ascunsă a sufletului, a urcat în clipa aceea în el o senzaţie de spaimă proaspătă şi cumplită ca o tăietură de brici adâncă şi rece. Cum adică? Rodica lui, pe care a văzut-o… ai cărei ochi i-a întâlnit când a intrat în sala aceea de bal… să nu mai fie, să n-o mai vadă?… Ea începu să-şi clatine capul într-o parte şi-n alta, fără o lacrimă, fără un geamăt, suferind de un rău adânc şi inexplicabil, care secase totul în sufletul ei, parcă chiar şi suferinţa însăşi. Seceta nu se abate numai asupra pământului, când moare iarba şi tânjesc plantele şi copacii, ci şi asupra simţirii oamenilor, când se ofilesc şi se usucă toate sentimentele. În asemenea epocă, totul este chinuitor pentru cel lovit de această calamitate naturală, şi adesea cei mai apropiaţi şi cei mai iubiţi, tocmai ei sunt cei care sporesc prin prezenţa şi devoţiunea lor chinurile celui care nu mai poate absorbi nici această dragoste şi nici această devoţiune. Abia acum, văzând-o cum suferea, a înţeles el ce se întâmplase în seara aceea la bal: ea era a lui pentru totdeauna, n-o mai putea părăsi; nu numai el o dăduse gata pe ea, ci şi ea pe el. „Nu, mai bine mor, dar de tine nu mă despart”, răspunse tânărul cazangiu venindu-şi în fire. Aceste cuvinte îi făcură însă ei parcă cel mai mare rău, dar el nu se lăsă înşelat, înţelese că prin preajma lor dă târcoale nenorocirea şi că trebuie să rămână numai la ce simte el pentru ea, şi nu la ce simte ea pentru el. Ea începu să zacă, mânca puţin şi dormea tot timpul. O ridica în capul oaselor şi îi căuta privirea. Rareori tresărea, îşi oprea o clipă ochii asupra trăsăturilor lui îngrijorate, stătea o clipă cu braţele aninate fără vlagă de gâtul lui, apoi braţele îi alunecau în jos, privirea i se stingea, îşi întorcea faţa de la el şi aceeaşi expresie chinuită de disperare şi dezgust schimonosea trăsăturile ei cunoscute. În epoca aceea el se îndrăgosti parcă a doua oară de braţele ei subţiri şi de trupul ei care zăcea cu genunchii la gură ca un animal în culcuş… În somnul ei nesfârşit avea adeseori coşmaruri. O auzea gemând şi atunci o lua în braţe. Ea se trezea şi se desfăcea din îmbrăţişare, se ghemuia şi mai mult în singurătatea aceea a ei căreia îi căzuse prizonieră. O toamnă şi o iarnă a ţinut-o această boală fără să-i fie bine dintr-odată fiindcă o chinuia tristeţea, plângea, tresărea la cel mai mic zgomot, îi era mereu frică de ceva. Abia odată cu primăvara îşi reveni şi se vindecă. Se înzdrăveni atât de bine, că deşi adevărata greutate a vieţii abia după aceea se lăsă asupra casei lor, ea nu numai că n-o resimţi, dar făcu deseori, când umerii lui slăbiră, să treacă pe ai ei mai mult decât putea să îndure o femeie. Născu de patru ori şi crescu trei copii. III Răbdarea aceasta care îl făcuse să-şi cucerească şi apoi să-şi păstreze soţia era la el ceva înnăscut, dar nu-i venea din familie, fiindcă fratele său, deşi semăna fizic cu el, era pe undeva mai uşuratic, îi plăceau femeile şi petrecerile şi avea un instinct al familiei mai slab, lipsindu-i acel dramatism necesar în a presimţi şi preîntâmpina primejdiile care o pândesc. În schimb, instinctul social era mai slab la fratele cel mare şi mai puternic la petrecăreţul cel mic. Cazangiul nu-şi dădea de pildă seama de primejdiile care puteau ameninţa din afară o familie şi mulţi ani n-a înţeles care era pricina că administraţia nu voia în ruptul capului să-i adauge la salariu un anumit spor de care cazangiii de-o vechime cu el se bucurau. Şi nici alţii nu i-au spus tot pentru că nu-şi putuseră închipui că el n-a înţeles singur un lucru atât de la mintea oricui. Faptele erau simple. O dată Sterian părăsi locul său şi în văzul tuturor se opri în faţa unuia pe care toţi îl ştiau că se duce la direcţie şi toarnă. I se întâmplase unuia dintre ei o neplăcere, unui cazangiu care pe mulţi îi învăţase meseria; îl învăţase şi pe el; fusese amendat de un funcţionar nou şi zelos şi bănuiau bineînţeles că acest funcţionar deţinea informaţiile de la turnătorul acela, şi nu atât amenda, cât desconsiderarea făcuse ca obrazul bătrânului să rămână atât de lungă vreme împurpurat şi să nu poată trece peste jignire. Nici marea vechime într-o meserie aşa de grea nu poate obţine respectul patronului şi mai ales al funcţionarilor săi? „Ascultă, mă, se adresă Sterian turnătorului, ce-ai făcut tu nu e faptă de om! Pentru mine, omul dacă nu e om, eu nu-l respect şi-l bag în… mă-sii de om!” Şi îi întorsese spatele să nu-i audă răspunsul şi nu făcuse apoi nicio legătură între această scenă şi sporul acela de salariu de care fu lipsit apoi o vreme atât de îndelungată. E drept însă că reacţia de moment a cazangiilor nu-l ajutase în ziua aceea să înţeleagă gravitatea faptului, trecuseră când unul, când altul pe lângă el şi foarte degajaţi îi confirmaseră că avusese dreptate şi că bine făcuse. „Aşa e, ai dreptate, spuneau ei cu aerul cel mai firesc, turnătorul nu e un om, e un căcat, bine ai făcut că l-ai băgat în mă-sa.” Dar că mulţi dintre ei nu îndrăzneau totuşi să-l blameze pe faţă pe acest turnător, asta se fereau să spună, creându-i lui Sterian impresia falsă că atitudinea lui va fi lipsită de urmări. În preajma unei mari greve care urmă câţiva ani mai târziu, lipsa lui de instinct ieşi din nou la iveală. Era membru în Partidul Social-Democrat şi în epoca aceea Partidul Social-Democrat făcuse alianţă cu un partid nemuncitoresc, pentru a-l sprijini pe acesta să vină la putere. Drept recunoştinţă, acest partid, care îşi zicea „ţărănesc”, ordonă, scurtă vreme după ce formă guvernul, masacrul minerilor din Lupeni. „Ce facem, Toma? Ce fel de socialişti suntem noi?” îşi întrebă Petre Sterian fratele. „Nu ştiu ce fel de socialişti sunteţi, răspunse Toma, nu sunt membru al acestui partid, şi nici n-o să fiu vreodată. (Toma nu era membru al niciunui partid, dar în discuţiile cu fratele său simpatiza cu comuniştii.) Nu vezi, zise mai departe Toma, cu cine faceţi voi alianţă şi pe cine aprobaţi să tragă în noi cu puşca?” „Care în noi, răspunse Petre supărat, de unde ştii tu ce s-a întâmplat acolo?” „O să vezi când o să se întâmple şi-aici, atunci o să ştii” răspunse Toma fără să-şi dea seama ce profeţie sinistră făcea. În sinea lui, Petre îi dădea dreptate, dar era ceva de care Toma nu ştia şi care cazangiului îi plăcea, o slăbiciune a lui: cluburile. Îi plăcea să se ducă acolo, să citească ziare şi broşuri, să discute… (mai ales să discute). Când greva izbucni însă, cazangiul înţelese şi învăţă multe. Conducerea partidului său le cerea de pildă să nu ia parte la ea, şi ce era de făcut? Scopul final urmărit de grevişti nu mai era acum numai revendicarea economică, ci şi greva politică, manifestarea unei demnităţi care se cerea verificată: „Suportăm dominaţia acestor legi din laşitate, sau pentru că suntem puţini şi prost organizaţi?” Când împrejurările coboară sub o anumită limită preţul vieţii, oamenii nu mai ţin la această viaţă în aşa măsură încât să evite lupta de teama înfrângerii. (Înfrângerea era lucrul care speria conducerea partidului său.) Nu totdeauna victoria imediată este scopul final al unei lupte. Greva avu loc în februarie, în acelaşi an în care în Germania venea la putere partidul lui Hitler, şi cu toate că urmă imediat represiunea sângeroasă, greviştii îşi atinseră scopul fiindcă lupta lor avea să fie retrospectiv considerată unul dintre evenimentele culminante ale activităţii politice comuniste până la luarea completă a puterii, care începu după 23 August ’44. Copiii cazangiului cunoşteau în toate amănuntele istoria marii greve precum şi felul cum se purtaseră tatăl lor şi unchiul Toma în acea perioadă. Uneori însă evenimentele mai mici sunt mai neclare şi par chiar mai dramatice decât cele mari. Prin ’51, adică la câţiva ani după naţionalizare, i se întâmplă lui Petre Sterian ceva. Era preşedinte al comitetului de întreprindere al Atelierelor şi, spre uimirea tuturor, la noile alegeri sindicale el se retrase pe neaşteptate şi ceru să fie pensionat ca vechi cazangiu. În aceeaşi perioadă se răciră şi relaţiile lui cu fiul cel mare, Anghel, şi cu soţia acestuia, Filomiţa. Ce i se întâmplase acolo la sindicat? Nu se destăinui nimănui. Copiii nu-l înţelegeau: dacă nu-i mai plăcea activitatea socială tocmai acum când, după cucerirea puterii, erau atâtea de făcut, n-avea decât să se uite la cei tineri, care urcau cu energie pe scenă, şi să surâdă filosofic, aşa cum îi stă bine unui om mai în vârstă. De ce nu surâdea?!

Morometii de Marin Preda volumul 2 PARTEA ÎNTÂIA I În bine sau în rău se schimbase Moromete? Cei care îl duşmăneau sau stăteau cu ochii pe el se potoliră sau îl uitară, ca şi când l-ar fi iertat sau l-ar fi dispreţuit. Ce putea să însemne asta? Bălosu deveni chiar binevoitor faţă de vecinul său, iar Guica şi Parizianu le întrebau pe fete când le întâlneau pe drum dacă alde Paraschiv nu le-a mai scris. De Nilă şi Achim nu ziceau nimic, ca şi când din partea ăstora doi n-ar mai fi putut prididi să citească atâtea scrisori. Arăta tăcută Guica, nu i se mai auzea deloc gura prin faţa casei, pesemne că nepoţii aveau alte griji pe-acolo decât să-i trimită scrisori. În acei ani muri părăsită în bordeiul ei şi fu dusă la cimitir de Parizianu. Moromete, cu toate că era vorba de sora lui mai mare, nu veni nici măcar s-o vadă, dar asta nu miră pe nimeni, se cunoşteau în sat altele de acest fel mult mai rele. Cu atât mai puţin băgă cineva de seamă că fiu-său cel mic, Niculae, nu se mai ducea nici el la şcoală; deşi maică-sa vânduse şi ea un pogon din pământul ei să-l ţină mai departe, totul se opri când trebuia să treacă pe al patrulea an: Moromete îi spuse, fără multă vorbă, că s-a terminat şi cu istoria lui cu studiile, să stea acasă şi să pună mâna pe sapă. Băiatul nu se mai zbătu nici el ca la început, nu mai plânse nici pe lângă maică-sa, şi nici pe lângă preot sau fostul lui învăţător ca să-l ajute; cu tatăl său se întâmpla ceva. Nu se mai putea vorbi cu el, spuneai una şi el asculta şi ai fi zis că înţelegea, ca să te pomeneşti pe urmă că răspunsurile pe care ţi le dădea veneau din altă parte… Devenise în mod ciudat întreprinzător şi în anul când nu-i mai dădu voie lui Niculae să-şi urmeze şcoala (an în care începuse şi războiul) îi mergea destul de bine, îşi făcuse un pridvor în faţa casei şi tot timpul umbla cu căruţa şi caii de la munte la baltă. Parcă chiar întinerise, arăta zdravăn, cu mustaţa mereu neagră şi când tot satul se pitea în casă şi coşurile fumegau sub gerurile năprasnice ale iernii era văzut cu alţii mai tineri, cu săniile încărcate cu porumb, gata să plece să le vândă în creierul Carpaţilor, la mocani. Se întorceau cu purcei mici cât nişte gherlani pe care îi revindeau în sat, cu şiţă de învelit acoperişurile şi cu butoaie de ţuică. Poli galbeni îi umpleau buzunarele şi pe toate le vedea acuma din punctul de vedere al unui câştig eventual. El nu zicea aşa, găsise un alt cuvânt pe care îl adoptaseră şi noii lui prieteni (căci cu cei vechi rupsese, cu Cocoşilă nu se mai împăcase nici până azi, iar de Dumitru lui Nae şi Iocan se îndepărtase de mult), acest cuvânt era beneficiu. Moromete îl folosi chiar şi când Niculae îl întrebă ce-avea cu el de nu-l mai lăsa să meargă mai departe pe drumul lui, din moment ce nu era vorba că nu avea bani? Fusese singura întrebare pe care băiatul i-o pusese după ce aşteptase câteva săptămâni, şi el şi maică-sa, să se lămurească dacă nu cumva era vorba doar de-o suceală a lui, sau poate de-o uneltire care îl izbise cu putere şi îl ridicase contra lor, temerea de totdeauna a mamei. — De ce zici, tată, că nu vreai să mă laşi mai departe? întrebă fiul cu o voce în care cu trei ani în urmă speranţa legată de fapt de firea de atunci a tatălui avusese totdeauna un tremur cu care îi forţase acestuia gândirea lui întortocheată; acuma nu mai răzbătea din glasul băiatului decât o curiozitate rece. — Şi ce beneficiu o să am eu, mă, de pe urma ta, dacă te las să te duci mai departe la şcoală? răspunse Moromete. Ce, nu-ţi place munca?! Dacă îi plăcea munca lui Niculae? Sigur că nu-i plăcea, dar ce, asta era o noutate, nu se ştia încă de când era mic ce-i plăcea şi ce nu-i plăcea acestui băiat? Lui Moromete parcă îi zburase mintea din cap şi, cu bună ştiinţă, făcuse schimb cu a unui alt ţăran care vorbea cu tine aşa cum vorbeşti cu un cal sau cu o vacă. Îl puse pe Niculae la muncă şi când văzu că băiatul nu se mişcă îl lovi şi-l ameninţă: dacă nu vrea să asculte, să se ducă de-acasă, s-o ia pe urmele celor trei, care au ajuns bine, Paraschiv lucrează la ucebè, să se ducă şi el să intre acolo! Şi pronunţase cu atâta satisfacţie cuvântul, încât băiatul se înfricoşă, fiindcă era adevărat: Paraschiv nu făcuse nimic la Bucureşti cu ideea lui de comerţ, pierduseră şi oile, şi caii şi ajunseseră toţi trei măturători de stradă. Ucebè-ul acela (Uzinele Centrale Bucureşti) tocmai asta era, o instituţie bine cunoscută în sat, unde ajungeau în cele din urmă cei care cădeau jos. La toţi li se părea că dacă zic ucebè, în loc de măturător de stradă, pot să ascundă în acest fel adevărul nenorocirii lor… Nu se ştie dacă Niculae avusese sau nu în primul moment gândul să fugă de-acasă, dar soarta fraţilor lui vitregi o sperie şi pe Catrina, care încercă să-l ţină pe băiat de rău… Nu era nimic, zise ea, bine că învăţase şi ăia trei ani, să stea şi el să mai aştepte până ce se face mare şi atunci să plece şi el în lume… Şi până atunci să facă ce zice tat-său… II Într-o zi se întâmplă însă ceva care dezvălui familiei că într-adevăr fusese vorba de o uneltire, dar nu din partea cuiva, ci se copsese singură şi îndelung în mintea tatălui. Iată ce se petrecu… Primeau din partea celor trei câte-o scrisoare o dată sau de două ori pe an, în care unul din ei mâzgălea ca vai de lume că o duc bine… Anii care treceau micşoraseră parcă totul, ura lor că fuseseră bătuţi atât de tare înainte de a fugi, ruşinea familiei că fugiseră ca nişte hoţi… Scriau acasă ca şi când una s-ar fi răscumpărat prin alta… Dar niciodată nu spuneau ce însemna binele acela, în timp ce acelaşi Scămosu povestea în sat că îl văzuse cu ochii lui pe Paraschiv în cunoscutul costum de culoarea prafului, pe care scria, pe spinare, cu litere mari şi albe acele litere ruşinoase. În acelaşi an, când Niculae rămase acasă, primiră de astă dată o scrisoare în plic şi înăuntru găsiră şi o fotografie. Cei trei dădeau pentru întâia oară amănunte despre viaţa lor şi iată ce spuneau, că Paraschiv nu mai lucra de mult la ucebè, că acum trecuse la setebè (Societatea Tramvaie Bucureşti) şi că era sudor autogen, câştiga atât pe lună. Nilă lucrase în ultimul an la un bloc, cărând materiale cu spinarea şi inginerul îl lăudase şi îl recomandase proprietarului care îl luase pe urmă portar. Asta era în plin centru’ Bucureştiului, se numea Bloc-Algiu şi se afla pe strada Cheia Roseti. Iar Achim era singurul care reuşise totuşi în comerţ, ţinea pe Calea Colentina un Consum alimentar. Urma fotografia ca o dovadă. Paraschiv arăta bine îmbrăcat, cu o banderolă mică pe braţ, pe care se vedeau într-adevăr limpede literele S.T.B., iar Nilă, o şapcă pe cap pe care scria portar. Se strânseseră toţi în pridvor, fetele şi mama. Niculae nu era acasă, era plecat cu caii. Se uitau la poză încercând să înţeleagă şi ceea ce în scrisoare nu se spunea. Nilă arăta mai gras şi avea ochii albiţi, daţi peste cap, stătea în mijloc cu o femeie cu gura strâmbată de o veselie a ei din momentul acela (sau poate că aşa era ea strâmbă de felul ei), iar Paraschiv la fel, cu una cam neagră la faţă, putea să fie o ţigancă (sau poate aşa era ea neagră de felul ei), veseli amândoi, în timp ce Achim era mai greu de recunoscut, cu beregata înainte, sub care atârna o cravată groasă, cu nodul cât un ghem, ai fi zis că se spânzurase cu ea şi îi ieşiseră în felul acesta ochii din cap. Rămaseră cu toţii tăcuţi, atinşi de uimire. Vasăzică ajunseseră bine până la urmă cei trei şi nu în zadar se zbătuseră ei să plece de-acasă. Se vedea după haine, după chipurile lor şi se înţelegea şi din felul cum scriau că nu se mai gândesc deloc la ceea ce se întâmplase în dimineaţa aceea când fuseseră bătuţi cu ciomagul şi tăvăliţi pe jos; spuneau: „Dragii noştri, dorim ca micile noastre rânduri să vă găsească în momentele cele mai fericite…” şi se deducea din aceste rânduri întinse pe mai multe foi că acum, după ce au ajuns şi ei cu meserii şi au devenit bucureşteni, vor să uite ce-a fost şi să se împace cu ai lor din sat, din moment ce soarta i-a despărţit şi nu vor mai trăi niciodată împreună. Rămânea doar ca şi cei de-aici să uite, mai ales că întrebau şi de Niculae, cum merge cu şcoala, ceea ce putea să însemne că într-adevăr nu mai aveau nimic cu nimeni, fiindcă în niciuna din scrisorile lor de până atunci nu puseseră o asemenea întrebare. Nu însemna asta că ura lor contra mamei şi a fraţilor vitregi se stinsese? Ceea ce mama şi crezu, după obiceiul multor oameni care gândesc că dacă vezi tu lucrurile în bine, chiar dacă ele sunt rele, n-o să fie pe urmă vina ta că nu le-ai luat aşa cum sunt. Şi zise: — Bine că au ajuns bine, că ajunseseră de râsul lumii cu ucebè. Nu se ştie de ce, Moromete îşi ieşi din pepeni. Se uită la ea cu privirea sticlind de vrăjmăşie şi îi spuse: — Taci că ai auzit şi tu de ucebè, lovi-te-ar moartea cu popa în braţe! Nu se înţelese de ce tatăl nu era pe faţă bucuros de aceste ştiri neaşteptate, se gândiră însă toţi că în sinea lui îi părea bine, fiindcă uite că se putea spune că scăpase de grija lor şi nu mai trebuia, ca până acum, să ia altă vorbă când cineva îl întreba ce mai fac copiii-ăia ai lui pe la Bucureşti. Fetele chicotiră. — Nilă parcă e adormit, zise cea mare observând cea dintâi poziţia ciudată a ochilor acestuia în mijlocul fotografiei. — Păi dacă e beat! izbucni deodată Moromete. Nu vedeţi? Sunt beţi toţi! — Ei, taci că ştii tu, i-o întoarse mama. Ai fost tu acolo să vezi că erau beţi! Aşa arată pozele. — Nu, că ai fost tu, zise Moromete abia stăpânindu-şi furia. De multe ori te-ai pozat tu! — Nu, că le ştii tu pe toate, zise mama pufnind în râs, fiindcă era adevărat că în viaţa ei nu fusese să se pozeze nicăieri, şi de ieşit din sat ieşise şi ea de vreo două, trei ori până la oraşul cel mai apropiat, la Pălămida. — Şi muierile astea cine-or fi, tată? zise cea mică, avidă să afle tot, uitându-se acum singură cu fotografia în mână. — Muierile lor, cine să fie, răspunse Moromete ridicând fruntea din pământ şi ţintind-o pe fată cu o privire la fel de albă ca şi a lui Nilă, deşi în ziua aceea el nu băuse nimic. Şi adăugă: sau crezi că sunt ale altora? Nu vezi cum se ţin cu ele pe după mijloc, să nu se scape? Ce se fac ei unii fără alţii dacă se scapă, nu cad jos şi-şi sparg capetele? Mama intrase între timp în tindă şi vedea de foc, dar curând ieşi şi-şi făcu de lucru pe prispă, începu să scuture nişte ţoale vechi. Moromete se ridicase, coborâse din pridvor şi pierise nu se ştie unde. Mama se aşeză apoi pe căpătâiul roşu plin cu foi de porumb, pe care şezuse înainte Moromete şi luă iar fotografia în mână, vrând parcă să descifreze în ea înţelesul purtării tatălui. Rămase multă vreme privind-o, în timp ce fetele intrară ele în tindă şi luară seama la ceea ce se fierbea pe vatră. În cele din urmă, mama, cu o expresie senină, ridică din sprâncene ca şi cum ar fi înţeles şi puse fotografia deoparte… Nu era nimic, toane de-ale lui, cine ştie ce i s-o fi părut: cei trei arătau bine, fata cu care era Paraschiv pozat era chiar frumuşică, oacheşă cum arăta, o creştină şi ea, o fi găsit-o şi el pe-acolo şi s-or fi luat… Treaba lor, ce mai avea acuma cu ei? Bine că n-au ajuns ca alţii care au murit pe-acolo de oftică! O mică nedumerire tot mai stăruia însă pe chipul Catrinei. Intră în tindă şi începu să vorbească cu fetele: Paraschiv era la setebè, asta a înţeles. Nilă era portar. Dar Achim?! Era croitor?!! — De ce croitor? zise Tita. — Păi parcă aşa am înţeles, parcă aşa zicea în scrisoare: costum… Fata însă se pare că se gândea acum la ale ei şi parcă nici nu auzi ceea ce spusese maică-sa: nici nu-i răspunse şi mama nu mai zise nici ea nimic. III Totul se stinsese deci acum, şi dacă n-ar fi fost Niculae care nu-şi revenea din starea în care îl aruncase hotărârea de neînţeles a tatălui (în ultimul an, Moromete cumpărase de la cineva un pogon de pământ şi se spunea că mai avea bani de unul), totul ar fi putut să pară că era mai bine decât la mulţi. Nu miră pe nimeni din familie faptul că puţină vreme după primirea acelei scrisori cu fotografia, tatăl (mereu posomorât însă) puse caii la căruţă şi zise că se duce la Bucureşti. Era de înţeles, câtă vreme cei trei trăiseră pe-acolo fără niciun rost, ce bucurie să te duci să-i vezi? Acum lasă să se ducă, sunt copiii lui, i s-o fi făcut şi lui dor de ei după atâţia ani. Moromete plecă cu băiatul lui Parizianu, care se ducea la Bucureşti ca să rămână acolo, făcuse şi el ca şi Niculae câteva clase de liceu şi, ca şi el, trebuise să întrerupă, tot în urma unei hotărâri a tatălui, cu deosebirea că Parizianu chiar că nu mai putea să-l ţină şi îl rugase pe Gheorghe al lui „să se ducă şi el la Bucureşti şi să vadă ce-o face”. Băiatul ăsta al lui Parizianu a fost de faţă la întâlnirea care a avut loc între tată şi feciori. După întoarcerea acasă a lui Moromete, mama cu Niculae şi cu fetele trăiră multă vreme cu gândul că acolo nu putuse să se întâmple nimic deosebit, mai ales că tatăl dădu din umeri când fu întrebat, ceea ce putea să însemne că nu era nici mai mult, dar nici mai puţin decât puteai să-ţi închipui. Al lu’ Parizianu povesti însă lui alde tat-său care venise de Crăciun la Bucureşti felul cum decursese revederea între unchiu-său şi cei trei. Şi Catrina şi fetele auziră. Fetele dădură din umeri, nu prea le păsară, dar mama căzu la pat săptămâni de zile şi începând din vremea aceea se petrecu între ea şi Moromete un lucru ciudat şi teribil, asemănător cu ceea ce se petrece de obicei numai între doi tineri care abia s-au cunoscut sau abia s-au căsătorit, şi nu vorbesc nimănui despre asta, dar din pricina acestui lucru se iubesc sau se urăsc apoi toată viaţa. Ce se întâmplase la Bucureşti? Întâi că, în timpul care se scursese de când cei trei fugiseră de-acasă, Nilă îşi făcuse armata, ceea ce deodată arăta că situaţia lui bună în care îl găsise într-adevăr tatăl era de dată recentă, iar în ceea ce îi privea pe ceilalţi doi, Paraschiv nu fusese măturător de stradă decât câteva luni şi Achim niciodată. Oamenii din sat, zise Paraschiv, rânjind cu buzele lui împletite, se opresc la un punct care le convine lor, să arate că tu eşti prost şi ei sunt deştepţi. Sunt pe… mă-sii, le muma în… că altă treabă n-au când vin pe la Bucureşti. Moromete tăcea. Dăduse de ei cu uşurinţă şi nu păţise nimic pe drum, fusese însă tot timpul, ca şi acum după ce îi întâlnise, tăcut. Se uita mereu drept înainte cu acea expresie des întâlnită la ţărani când merg în căruţele lor prin oraşe, că sunt numai ei singuri pe lume cu caii lor chiar dacă trec prin mijlocul unei mari mulţimi sau pe străzile cele mai aglomerate: astea sunt aşezări efemere, ei sunt stăpânii pământului şi nu ăştia care au apă în perete şi nu mai văd lumina soarelui de-atâtea etaje. Numai la intrare, când dăduseră peste primele şine de tramvai oprise caii să întrebe, şi unul, care se vedea că nu e mare brânză de capul lui, tot aşa, avea şi el o curte aproape ţărănească, în loc să le răspundă prin cuvinte făcuse un gest cu mâna, adică mergeţi şi voi înainte, că tot n-o să înţelegeţi dacă vă spun… Găsiră până la urmă acea stradă… Nilă stătea în dosul biroului lui de portar şi se ridicase numaidecât când îl văzu pe tatăl său intrând cu biciul în mână în holul clădirii. Era tot Nilă, nu se schimbase deloc, tot stânjenit arăta, ca şi acasă, şi la fel de greoi, cu fruntea lui încreţită, sub capela dată pe ceafa, în sat avea un fel al lui de-a sta în picioare, cu mâinile în buzunar, lângă un salcâm, un om sau un cal, cu un aer nehotărât, gata să plece din locul acela, unde continua însă să rămână cu toate acestea mult timp. Aşa arăta şi acum în faţa tatălui, şi abia după primele întrebări ale lui Moromete (unde e Paraschiv? ca şi când Bucureştiul ar fi fost tot un sat, să ştii care pe unde e) se trezi că în holul blocului era o canapea de piele şi zise: — Hai, mă, să stăm colea! Şi avu în glas o insistenţă bruscă de parcă tatăl s-ar fi opus. Apoi i se adresă băiatului: Şi cu tine ce e, mă? Ce cauţi aici? — Am venit la Bucureşti, răspunse al lui Parizianu. Şi Nilă se agăţă după aceea de el, cu vocea lui moale, cu toate întrebările pe care ar fi trebuit de fapt să i le pună tatălui: Ce face Tita, ce face Ilinca, ce face Niculae? Dar ga Maria când a murit? Cu pauze mari între întrebări, aşa cum fac cei care nu vor să lase niciun înţeles să treacă prin mintea lor fără ca ei să bage de seamă şi să-l păstreze, având însă, de câte ori deschidea gura, o mişcare greoaie a corpului, ca o respiraţie a gândirii lui încete, care tresărea şi renunţa: asta e, ce să-i faci, ce poţi să faci? Era acelaşi Nilă, cu aerul lui împovărat şi ziceai că îl ştii şi îl cunoşti. Dar se purta tot aşa de neaşteptat cu tine, ca sub pornirea unei răzvrătiri resemnate, pe care nu era bine s-o îndrepţi contra ta. Deşi mare pericol nu s-ar fi putut spune că te puteai aştepta din partea lui. Moromete nu stătu mult să se mire de purtarea fiului său mijlociu şi întrerupse curând aceste întrebări fără noimă: — Tu ce crezi, Nilă, că Paraschiv vine singur încoace, fără să te duci tu să-i spui? A ajuns el aşa de deştept că o să-şi dea seama de departe, prin tot Bucureştiul ăsta, că am venit eu pe la voi? Între timp, uşa cea mare de la stradă se deschidea, intrau sau ieşeau oameni. Se îndreptau spre unul din ziduri mai în fund, apăsau pe un buton, se aprindea o lumină roşie, se auzea un bâzâit, se vârau într-un fel de cutie luminată, trăgeau un grilaj, trânteau uşa şi cutia urca în sus, în timp ce nişte frânghii groase şi nişte greutăţi se mişcau cu aceeaşi viteză în jos. Nilă se ridică încet de pe canapea, cu mâinile în buzunare şi rămase mult timp nemişcat, chibzuind, în cele din urmă avu o mişcare mică cu mâna spre stradă şi rosti: — Mergeţi şi voi şi plimbaţi-vă… Acum sunt în servici, nu pot, dar peste un ceas sunt liber şi mă duc după Paraschiv şi Achim. Plimbaţi-vă p-acilea… Şi pe urmă vă întoarceţi… Şi le întoarse el însuşi spatele. Dar nu plecă, stătea mai departe, aşa întors, cu mâinile în buzunare, puţin aplecat înainte… — Să nu vă rătăciţi, zise el moale şi nehotărât, reflectând dacă poate n-ar fi mai bine să-i ţină aci în hol, dată fiind primejdia aceasta care i-ar pândi lăsându-i singuri. Pe urmă însă se decise şi arătă cu mâna afară, încă îndoit, dar venindu-i acum în minte o soluţie care ştia el că e bună: uitaţi-vă şi voi acolo unde scrie Jamol, le zise el, pe blocul ăla! Şi adăugă: Vizavi e Cheia Roseti, strada noastră… Adică să ia şi ei drept reper punctul acela pe care li-l arătase. Se vedea într-adevăr prin geamul mare al uşii o clădire uriaşă pe vârful căreia se aprindea şi se stingea neîncetat un cuvânt albastru, Jawohl. Pesemne că pentru Nilă însuşi, multă vreme, acest cuvânt cu litera m întoarsă pe dos fusese un punct sigur de orientare în marele oraş. Paraschiv însă se schimbase, s-ar fi putut spune că mai îmbătrânise, iar Achim arăta parcă mai gras, sau poate era aşa din pricina hainelor orăşeneşti, pe trupul lui mic şi îndesat. Nu se mirară când îl văzură pe tatăl lor, sau poate se miraseră înainte, când le spusese Nilă. Veniseră cu pachete cu salamuri, cu franzelă şi cu sticle cu vin, înfăşurate în hârtie şi urcaseră cu toţii sus, în odaia lui Nilă, la etajul al unsprezecelea. Erau toţi flămânzi şi mai ales însetaţi. Moromete plecase pe la unu după miezul nopţii cu căruţa şi până ajunsese la Bucureşti nu pusese nimic în gură. — Dar tu, Achime, zise al lui Parizianu, pe tine nu trebuia să te ia în armată? Parcă aşa ne-ai scris nouă ultima dată. — Hai, mă, tăceţi din gură, se răsti Nilă, ca şi când s-ar fi omorât cineva cu vorbitul, să mâncăm şi pe urmă… Odaia lui Nilă era mică, dar aveau loc în ea, şi foarte curată. Avea un pat alb de fier, cu saltea şi cearceafuri şi o pătură cu dungi cafenii. Lângă geamul dintr-un singur ochi se afla o masă cu două scaune, pe care o traseră în mijloc şi puseră peste ea sticlele şi pachetele cu mâncare. — Uite, zise Paraschiv, parcă l-ar fi contrazis cineva, pe Nilă o să-l ia în concentrare, pierde postul… Şi se întoarse spre firati-său: Ce-i faci, mă Nilă, dacă primeşti ordin? — Toarnă mai bine în paharele alea şi mai taci din gură, răspunse Nilă, care, nu se ştie de ce, voia tăcere. Lui Paraschiv s-ar fi zis că îi plăcea că frati-său o să rămână fără serviciul lui şi râse deodată de zăngăni fereastra. — Am vorbit eu cu domnul Algiu, zise apoi Nilă. Măcar să mă întorc, să nu mă trimeată pe linia întâia… Dar avu un astfel de glas că nici el nu credea în ce zicea, că domnul Algiu avea să-i păstreze lui postul de portar dacă nu l-ar trimite pe front… începură să rupă franzela cu mâinile şi s-o mănânce cu salam. Nilă părea însă încrezător, aşa în general, deşi gândul acesta, că oricum ar fi e rău de el, i se amesteca rar printre înghiţiturile de pâine şi gâtul îi rămânea înţepenit, ca şi când s-ar fi uscat din timp în timp pe dinăuntru. — Hai, mă, noroc, zise el deodată îndârjit, şi puse mâna pe-un pahar, îl ridică şi îl dădu peste cap. Apoi îl puse la loc gol şi i se văzură dinţii sticlind: asta era, de aceea i se oprea lui îmbucătura în gât şi nimeni nu voia să-i spună, ca să râdă de el: nu băuse un pahar! Ei, acuma râdea el de ei! Şi avu un fel de scuturătură din ceafa şi îi dădu cu cotul lui al lui Parizianu: — He! făcu, tu ai patru clase de liceu, mă?! Asta părea să fie ceva de râs! Paraschiv se uită la el holbat şi buzele lui se învălmăşiră, parcă nu i-ar fi venit să creadă ce-i auziseră urechile: — Ce, mă?! Şi ce dacă are patru clase de liceu?! Ştie carte, nu e prost ca tine. — Ba prost eşti tu, rânji Nilă pe neaşteptate şi îi dădu iar cu cotul lui al lui Parizianu: hai, mă, nu te uita la ce spune ăsta, o să ajungă el să-şi facă casă în Colentina când mi-oi vedea eu ceafa fără oglindă. Era ciudat că îi puteau trece prin cap lucruri atât de diferite şi totuşi limpezi. Nu se ştia ce era cu el, vinul parcă îi trezea mintea dintr-un somn adânc şi îl făcea mai deştept. Deci, dimpotrivă, în fotografie nu fusese câtuşi de puţin beat, ci foarte treaz, judecând după înfăţişarea lui dezgheţată de acum, după câteva pahare. Paraschiv se uită la el cu nelinişte. — De ce să nu-mi fac casă în Colentina?! zise el. Că nu vreai tu? Nilă răspunse de astă dată cu un glas moale, şovăind: — E mulţi şomeri în Bucureşti, să te duci dimineaţa în Piaţa mare să-i vezi. — De ce să se ducă să-i vadă?! zise Achim. A dat examenul, are la mână carnetul, are leafa permanentă, nu ca tine. — Cine are leafa? se întoarse Nilă ca un taur îmblânzit, dar care avea totuşi coarne fioroase pe capul lui mare. — Cum cine are?! zise Moromete mirat. Păi n-are? — Are! exclamă Nilă cu gândurile în părţi, fără să se uite la ce era înaintea lui şi cu cine şi despre ce vorbea. — Cum, mă, n-am?! zise Paraschiv răguşit de furie că i se punea la îndoială tocmai ceea ce avea cu adevărat. Şi scoase din buzunarul de la piept un portofel de piele, îl desfăcu, trase dintr-una din despărţiturile lui un carnet albastru, îl trânti pe masă şi răcni: — Uite, na, deşteptule! Ce scrie aici? Ia şi citeşte, dacă eşti în stare, că n-am luat eu carnetul ăsta că l-am găsit pe stradă, i-am pus fotografia mea şi să zic că sunt sudor autogen, dar nu sunt, să mă laud ca tine… Nilă nu se lăudase, dar nu mai zise nimic, tot nu părea convins, îşi turnă un pahar, bău şi rămase cu fruntea în jos. — Să te fi văzut pe tine cum rezolvai, continuă Paraschiv aţâţat, dând şi el pe gât un pahar. Ai un cazan în perete şi s-a spart, ce faci?! Ăla de lângă mine a stat cu gura căscată ca tine, l-au trimis la măturat tramvaiele şi eu i-am spus că mă bag înăuntru şi lucrez acolo. Şi inginerul, ca să mă încurce, zice: de ce să te bagi înăuntru când poţi să faci gaură în zid şi vezi despre ce e vorba. Cum să fac gaură în zid, îi spun eu, să se dărâme casa? Când s-a montat s-a avut în vedere calcarul de ani de zile de când fierbe, şi-l repari! Ei? se holbă Paraschiv la fratele său, cu o admiraţie de sine pe care nu mai putea s-o păstreze doar în mintea lui, din moment ce Nilă i-o refuza. Şi potolit şi cu încrederea în planurile lui restabilită, continuă: — Şi atunci, de ce să nu-mi fac casă în Colentina? Locul l-am şi cumpărat, încet-încet mai cumpăr pe urmă şi materiale şi cu cărămida de-acolo îmi fac casă. Peste un an, doi, tragem stâlpi de la reţea şi băgăm şi lumină electrică. Şi când vin acasă, pun mâna şi ţac, se aprinde odaia. Şi mă duc şi la bucătărie şi ţac, şi lumina la bucătărie… E?! Şi tu ce-o să faci?! O să te-ntorci la grajdurile lui Tirlică din Bolintin, să ţeseli caii şi să umbli prin noroi până la genunchi. Nilă se trezi la auzul acelui nume din Bolintin şi o secundă dinţii îi sticliră din nou. S-ar fi zis că tot ceea ce spusese Paraschiv mai înainte avea în vedere pe un altul, şi nu pe el, pe Nilă. — Nu de tine ziceam, mă, murmură el, de ăsta al lui Parizianu. Adică? în care anume punct i se oprise fix gândul? Achim îşi înţepeni şi el gârtejul cu cravata, neînţelegând nici el. — Ziceam de ăsta al lui Parizianu că n-are leafă, explică Nilă, că e mulţi şomeri în Bucureşti, să se ducă şi el dimineaţa prin Piaţa mare şi să-i vadă. Nu de tine ziceam, i se adresă el fratelui cel mare. Paraschiv îşi vârî portofelul la loc în buzunar şi îşi turnă, lui şi tatălui, în pahar, cu un aer resemnat: nu era pesemne întâia oară când Nilă îi spunea lucruri de acest gen, ca să-şi dea pe urmă seama că el se gândise, de fapt, la altceva: trebuia să fii atent cu ăsta, că după ce spune, te lasă să vorbeşti, şi mai se şi încontrează… Mâncaseră tot ce era pe masă şi Achim adună hârtiile, le mototoli şi le aruncă în colţul odăii. — Ce face, mă, mama? zise el. Niculae mai merge la şcoală? Al lui Parizianu crezu însă că îl întreabă pe el şi zise: — Ce să facă, bine. — Nu, mă, se răsti Achim şi privirea i se ascuţi, parcă ar fi avut spini în luminile ochilor: mama noastră! Nu era neapărat o întrebare de bine, dar nici de rău, iar spinii din ochi îi ţâşniseră din pricina precizării la care fusese silit: mama, cum întrebase el, era una, iar mama noastră era cu totul altceva, n-o cunoscuseră niciodată, poate doar Paraschiv, dar nici el nu-şi mai aducea aminte. — Ce să facă, zise Moromete apăsat, bine. Nilă desfăcuse o sticlă nouă şi umplea acum paharele la toţi. Paraschiv mai mestica încă, fiindcă vorbind prea mult, uitase să mănânce. Se vedea însă că avea acum gândul la ceva nou, care îl aţâţa mult mai rău ca înainte, dar îi era şi foame şi nu biruia în el nici gândul, nici foamea, amândouă îi puseseră parcă gheara în gât. Deodată se opri şi sughiţă. Ochii i se umflară în cap. — Bea, mă, un pahar, zise Achim înfuriat. Dar Paraschiv nu bău, dădu paharul la o parte şi cu buzele lui împletite se stropşi la Achim mâncând cuvinte; se ameţise şi îi juca beţia în priviri: — De ce nu vorbeşti la… Şi aici se poticni, înghiţi făcând ca toată osatura şi muşchiulatura chipului său să participe şi reluă: — De ce nu vorbeşti la singu-ra-lal… — Ce e, mă?!? se sumeţi Achim cu un glas la pândă. — De ce nu vorbeşti la singlu-ral? repetă Paraschiv. — Ce-e, mă?!? se înfipse Achim iar. — Vorbeşte la singur-lal. — Păi cum vorbesc? — Cum păi cum vorbeşti? De ce vorbeşti la plural? Acum se înţelesese bine cuvântul, Achim rămase însă mai departe năucit între nesiguranţa dacă i se aducea o învinuire sau dracu ştie ce vrea acum frati-său şi de la el. — Da’ tu cum vorbeşti? sfârşi Achim prin a se răsti vizibil uluit de pornirea lui Paraschiv şi neînţelegerea cuvintelor care păreau să adeverească astfel că sunt făcute ca să-i încurce şi nu să-i ajute pe oameni să comunice mai uşor între ei. Tu nu vorbeşti la plural? mai zise el. — Ce, urlă deodată Paraschiv, mă auzi pe mine? De duşmănie îi stropi pe toţi cu vinul care îi gâlgâise în gât înainte de a vorbi. — Şi ce? zise Achim, tot cu ochii beliţi de furie că nu înţelegea. — Cum ce? — Ce vreai? — Cum ce vreau? E mama ta? urlă iar Paraschiv. — Şi dacă nu e?! zise Achim. — Atunci de ce zici? Acum se înţelesese. Achim spunând mama „noastră” mamei lor vitrege vorbise deci la plural şi îi indusese în felul ăsta pe toţi trei, în loc să vorbească la singular, numai în numele lui, adică. Şi cu această rămăşiţă de gramatică, care era poate efectul prezenţei lui, al lui Parizianu acolo, cu cele patru clase ale lui de liceu, reintrase Paraschiv în atmosfera de familie faţă de care se arătase atât de senin în scrisori. — Eu n-am nimic cu ea, nu mă interesează, zise Achim. — Dacă nu te interesează, zise Paraschiv, atunci de ce întrebi? — Şi ce dacă întreb? Mă doare gura? — Atunci nu mai zi că nu te interesează. Paraschiv arăta parcă istovit de această înfruntare cu frate-său mai mic şi faţa i se scofâlcise şi fruntea îi prinsese pete albe. Începu să tuşească fără veste, o tuse adâncă şi rea, care îi venea din piept şi nu din gât; răsuna odaia. — Dă-i, mă, doi pumni după ceafa, îi zise Achim lui Nilă, cu o sticlire jucăuşă în ochi. Paraschiv se linişti. — Cui să-i dea? zise el. Mie? Nu mai zise nimeni nimic câtva timp. Nilă se uita la Achim care băgase mâna în buzunar. Băgă şi el mâna în buzunar şi scoase un pachet de ţigări. Paraschiv întinse laba, dar Nilă întâi se feri, pe urmă, la a doua întindere de mână a celuilalt, îl lăsă. Paraschiv scoase din pachet şi puse ţigarea între buze. — Şi ce mai face, mă, Manda lui Bodârlache? îl întrebă el pe al lui Parizianu. S-a măritat? — Nu s-a măritat, îi răspunse băiatul. — Ce e, mă, zise Achim, ţi-e dor de Manda lui Bodârlache? — Din pricina ei am mâncat eu bătaie de la tata în dimineaţa aia, zise Paraschiv. — Da ce, numai tu ai mâncat?… Şi ce ţi-a făcut Manda lui Bodârlache? Paraschiv însă nu vru să spună, trase din ţigare cu sete, de i se văzură dinţii, umplu odaia de fum şi se întinse pe patul mic al lui Nilă, cu pieptul în sus. Într-un târziu zise: — Barim dacă… — Ce-ţi mai pasă ţie acuma de Manda lui Bodârlache, zise Achim. — Nu-mi mai pasă, dar când mi-aduc aminte de noaptea aia, parcă mă zgârie dracii în coşul pieptului. Achim vru să-i spună iar nu se ştie ce, dar Paraschiv se ridică în capul oaselor, în colţ ziarul foşnise. Paraschiv duse degetul la gură, se îndoi ca o pisică şi ascultă la pândă. Ziarul foşni din nou. — Să ştii că acuma îl prindem, şopti el, Nilă, ia dă-mi perna aia. — Bă, să nu-mi murdăreşti perna, se împotrivi Nilă. Paraschiv însă nu-l luă în seamă, trase singur perna, îi desfăcu nasturii, o despuie de faţa ei, şi făcu semn băiatului să se dea la o parte de pe pat. Vârî apoi mâna între perete şi deodată împinse patul. Prin golul făcut îi ţâşni aproape în faţă un şobolan mare. Paraschiv răcni: — Daţi-vă la o parte! Al lui Parizianu, ţine piciorul aici pe gaura aia să nu fugă. Între perete şi scânduri se vedea într-adevăr o gaură, dar mult prea mică faţă de grosimea şobolanului. Băiatul puse piciorul pe ea. Paraschiv desfăcu faţa de pernă şi pândea şobolanul care alerga tremurând ca o piftie pe la colţurile odăii, încerca să se urce pe pereţi. — Stai tu, fire-ai al dracului, dacă nu te prind eu acuma pe tine, zise Paraschiv. Şi într-adevăr, când bestia se repezi la un moment dat printre picioarele lui, Paraschiv îi puse înainte gura desfăcută a feţei de pernă şi îl văzură toţi zbătându-se şi chiţcăind înăuntru, ca un purcel. Paraschiv ţinea strâns faţa de pernă, cu ţigarea în gură, şi pe chipul lui se aşternuse o expresie schimonosită, dar nu pentru că prinsese şobolanul, ci pentru ceea ce tocmai îi trecea prin cap să facă cu el. — Bă, zise Nilă ameninţător, aruncă-l dracu afară pe coridor, să nu-l storcoşeşti în pernă, că… — Cum afară pe coridor, strigă Paraschiv, să vie iar? Bă, da deştept mai eşti şi tu, mă Nilă, mă mir cum dracu te ţin ăştia pe aici şi nu te dau afară. Ia deschide fereastra, al lui Parizianu! Băiatul o deschise. Paraschiv ridică faţa de pernă cu şobolanul, se apropie, scoase mâinile în aer şi urlă: — Veniţi, bă, să vă uitaţi. Nilă nu veni, dar Achim şi al lui Parizianu se lipiră cu burţile de marginea geamului şi se uitară în jos să vadă ce-o să se întâmple. Bulevardul era înţesat de oameni, se mişcau încoace şi-ncolo ca într-un furnicar. Paraschiv apucă faţa de pernă de fiind, o răsturnă şi o scutură în capul lor, şi şobolanul căzu în vid. Îl urmăriră cum se rostogolea în aer cu burta în sus, făcându-se din ce în ce mai mic. Şi când ajunse jos se auzi întâi o izbitură, ca un plescăit într-o apă, apoi ţipete de groază, urlete subţiri de femei. Se retraseră de la fereastră şi Paraschiv râse gâfâit şi îi aruncă lui Nilă faţa de pernă în cap. — Na, mă, zise el, te-am scăpat de gherlan! — A căzut în capul cuiva? întrebă Nilă curios. — Uite-al dracului că n-a căzut, zise Paraschiv, s-a făcut terci pe trotuar şi i-a stropit pe ăia de sânge! Şi râse iar şi se trânti pe pat cu ţigarea în gură şi trase iar cu sete din ea, de i se văzură acum parcă şi măselele, nu numai dinţii. — Şi zi, mă, al lu’ Parizianu, ce mai face tac-tău, strigă Achim, roşu la faţă şi el de vinul băut, cu ţigarea între degete. — De ce-ai venit, mă, p-aici? zise şi Paraschiv. — A venit la Bucureşti, îl informă Nilă, dar cu îndoială, urmând, după glasul lui, ca băiatul să mai spună o dată dacă e adevărat şi, dacă vrea sau dacă poate, să mai spună şi de ce a venit, că el nu prea înţelesese. — Ai vreun servici pe-aicea, mă? zise Paraschiv cu respect. Putea să aibă, avea patru clase de liceu şi nu strica să vorbeşti cu consideraţie despre cineva care te uiţi la el că e mai mic, dar nu ştii ce ajunge şi poţi să ai nevoie de el. — Sau ai venit şi tu că ai auzit că pe-aici umblă câinii cu covrigi în coadă? adăugă el, văzând că băiatul tace. Deci se putea să ajungă şi rău şi atunci n-avea niciun rost tot respectul, cu toate clasele lui de liceu. Nilă zise: — O să stea pe la mine dacă n-are unde, anunţă şi parcă se lăudă el, dar apoi tăcu, prins parcă de mari îndoieli. — Cum să stea pe la tine, se zborşi Paraschiv, şi dacă pleci în concentrare unde mai stă? — Treaba lui, ce-ţi pasă ţie? — De ce să nu-mi pese, nu mi-e nepot de văr? — Ce, o să-l iai tu la tine? se hlizi deodată Nilă şi se uită în toate părţile atât de triumfător încât s-ar fi zis că aştepta să râdă şi pereţii de pretenţiile lui Paraschiv. Achim se dădu pe spate şi râse în felul lui, de parcă se înăbuşea. — Şi tu ce râzi, mă! blodogări Paraschiv scos din pepeni, îl iai tu? Ia să te vedem unde îl iai? Şi adăugă pe deplin edificat: Deşteptule. Se lăsă tăcerea şi câtva timp toţi trei fumară, pierduţi în plăcerea pe care le-o făcea lor tutunul. Paraschiv rânjea mereu, trăgând din ţigare şi avea pe chip acea expresie amestecată a celui care caută pe îndelete în creierul lui ce să mai scoată din ceea ce venirea atât a tatălui cât şi a nepotului îi stârnea ca amintiri. Se uita la ei şi toate se cântăreau în el şi îi apăreau pe faţă cum se schimbă lumina când trec norii prea repede pe un cer nestatornic. Nu se topiseră prea mulţi ani de când nu-l mai văzuseră pe tatăl lor, dar totuşi erau ani şi ce făcuseră ei trei fugind de-acasă şi furând, atât de nepăsători faţă de o posibilă întoarcere, pe care fapta lor n-o mai îngăduia? Ce putea tatăl lor să înţeleagă din ceea ce ei îi arătaseră şi ce trebuia el să ghicească din felul lor gâtuit cu care se răstiseră ceasuri întregi unii la alţii? Ce să înţeleagă acum din tăcerile lor fără rădăcini, din fumul ţigărilor lor? Că degeaba avea băiatul acela al lui Parizianu patru clase de liceu, că nu era adică, şi n-avea cum să fie altfel decât ei, sau chiar dacă avea să fie, asta era ceva atât de îndepărtat încât până atunci totul avea să se uite, toate cuvintele şi toate gândurile, spuse cu glas tare sau doar lăsate să fie înţelese dintr-o gâjâitură sau mârâitură? De-asta le ardea lor acum, ce era cu al lui Parizianu? — Paraschive, Nilă, Achime, zise deodată Moromete cu glasul lui de odinioară cu care îi scula dimineaţa din somn pe cei trei, Paraschive, Nilă, Achime, repetă ca şi când cu adevărat urma să-i trezească dintr-un somn în care însă trăiau cu ochii deschişi şi care le punea viaţa în primejdie, ascultaţi… Ascultaţi că am ceva să vă spun o singură dată… Sunteţi copiii mei orice-aş face, şi eu sunt tac-tău, oricum aţi vrea voi s-o întoarceţi… A venit timpul să recunoaştem fiecare… Greşit a fost că nu v-am lăsat în sat să vă arăniţi… Greşit a fost că aţi fugit de-acasă când puteaţi să vă faceţi rostul vostru şi să munciţi pământul… Dar dacă voi aţi uitat de acest lucru, eu n-am uitat… După fuga voastră n-am avut decât un singur gând şi gândul ăsta a fost la voi… Cum să fac… Cum să procedez ca să aflaţi că muncesc pentru voi şi că puteţi să vă întoarceţi fără grijă şi să găsiţi tot pământul la loc cum fusese?… Şi mi-am reparat greşeala mea, am muncit zi şi noapte să pun la loc pogoanele vândute… Şi am reuşit… Am mari speranţe dacă nu-l mai dau pe Niculae la şcoală (şi n-o să-l mai dau fiindcă îi ajung şi lui clasele care le-a învăţat să se arănească şi el) să mai cumpăr un pogon şi să refac totul complect şi să-mi mai rămână să ne facem noi, adică eu şi mă-ta şi ăilalţi o cojmelie alături şi să vă rămână vouă casa, s-o măriţi şi să vă însuraţi în ea… Paraschive, Nilă, Achime, e timpul să reparaţi şi voi greşeala voastră… Am la mine banii, nu vă vorbesc în vânt… întoarceţi-vă acasă… Ce vă aşteaptă pe voi aici, măi, copiilor!? Să muriţi într-o odăiţă ca asta, în timp ce acasă aveţi bătătura largă şi pământul întins cât vezi cu ochii?… Să fie de aur meseria ta, Paraschive, şi tu să câştigi bani cu duiumul, Achime, iar tu, Nilă, să ajungi portar-şef şi nu face să trăieşti printre oameni străini care nu te cunosc de când erai mic, cum te cunosc cei din satul tău şi te jucai prin ţărână cu ei… Un bine a ieşit pentru voi stând aici trei ani în Bucureşti, n-aţi pierdut timpul degeaba, aţi învăţat ceva, ştiţi şi voi ce e lumea şi ce sunt oamenii, dar nu atât de mult încât să vă daţi seama că o clipă mai mult dacă mai staţi n-o să vă mai puteţi să vă întoarceţi înapoi chiar dacă aţi muri… Şi de ce să muriţi când sunteţi băieţi tineri? De ce să pieriţi în floarea vârstei? Paraschive şi Nilă şi Achime? Ai?! De ce să vă prăpădiţi?!!… Era ca şi când acest lucru nu mai putea fi înlăturat. Era adevărul care se oprise deasupra lor la toţi, părinte şi copii, şi nu mai voia să părăsească odaia. Moromete tăcu. Peste feciori căzuse o tăcere împrăştiată în care cuvintele tatălui, neputându-se despărţi în trei părţi, înţelesul lor îşi pierdea din putere şi ajungea la urechile celor trei micşorat şi demn de dispreţ. Ce mai voia şi ăsta acum? Cine l-a pus să se răsucească aşa atâţia ani, să mai muncească pentru ei, aşa cum zisese, când dacă i-ar fi întrebat pe ei mai din vreme… Era cel din urmă lucru care putea fi bănuit la un om cu o fire ca a lui pe care i-o cunoşteau de când erau mici… Veşnica lui istorie cu dusul la munte de care erau acum sătui după ce toată tinereţea îşi bătuse joc de ei că nu sunt în stare de nimic şi că să fie el muntele ăla de aur, şi degeaba se duce Paraschiv cu căruţa, că trece pe lângă el şi nu-l vede. Ei, acum ce mai vrea? S-a răzgândit? Îi vrea îndărăt acasă? Vasăzică e bun acuma Paraschiv! Şi te pomeneşti că e bun şi Nilă! Mai târziu ei spuseseră ce mai gândiseră încă în clipele acelea: că aşa era, cât o duseseră rău prin Bucureşti, alde tat-său nu vrusese să auză de ei. Şi acum când le mergea bine, nu-i mai plăcea, venea el să-i aducă iar acasă, să zică lumea că n-au fost în stare de nimic şi tot tat-său le-a făcut şi le-a dres. Încât, nu văzură, după nesfârşita tăcere care se aşternu în odaie, cum pe chipul încordat ca de lemn al lui Moromete se rostogoliră broboane mari de sudoare. — Nu vreţi, strigă în cele din urmă Moromete, cu un glas înalt. Nu vreţi nicidecum! Bine, Paraschive, bine, Nilă şi Achime. Bine! Mi-am luat mâna de pe voi. Mâna mea asupra voastră nu mai există. Şi cu aceasta se şi ridică, făcu din braţe gesturi ca şi când tot soiul de obstacole s-ar fi ridicat în calea lui şi el le dădea la o parte cu mişcări exagerate şi teatrale, porni spre uşă, o deschise larg, o lăsă aşa deschisă şi începu să coboare scările. Dar cu toate că nu trântise în urma lui acea uşă, nimeni din cei trei nu se ridică să-l urmeze sau măcar să-l însoţească şi să-i bâlbâie vreo promisiune, semn că, măcar dacă nu mai puteau să facă lucrul acela care li-l cerea el, ţineau la el şi-l înţelegeau… …Şi se dovedi apoi, în anii care urmară, că el păstra mereu acea uşă deschisă în urma lui, doar-doar se vor întoarce băieţii lui acasă: nu-l dădu mai departe pe Niculae la şcoală, deşi ar fi trebuit dacă ar fi înţeles că nu mai era pentru el, pentru Moromete, nicio speranţă… Cei trei erau duşi pentru totdeauna…

Morometii  de Marin Preda volumul 1 PARTEA ÎNTÂIA I În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari. Era începutul verii. Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. Cât ajunseseră acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se dăduse jos din căruţă, lăsase pe alţii să deshame şi să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche şi se culcase peste ea gemând. La fel făcuse şi al doilea fiu, Nilă; intrase în casă şi după ce se aruncase într-un pat, începuse şi el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca şi când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, Achim, se furişase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească nimeni, iar cele două fete, Tita şi Ilinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde. Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruţa sub umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii şi apoi ieşise şi el la drum cu ţigarea în gură. Părea de la sine înţeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească bine. Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe faţa lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva… Oamenii însă aveau treabă prin curţi, nu era acum timpul de ieşit în drum. Din mâna lui fumul ţigării se ridica drept în sus, fără grabă şi fără scop. — Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, mă, de sapă? Iată că se ivise totuşi cineva. Moromete ridică fruntea şi îl văzu pe vecinul său din spatele casei apropiindu-se de podişcă. Se uită numai o dată la el, apoi începu să se uite în altă parte; se vedea că nu o astfel de apariţie aştepta. „…Pe mă-ta şi pe tine, chiorule!” şopti atunci Moromete pentru el însuşi, ca şi când până atunci ar mai fi înjurat pe cineva în gând şi acum îl îngloba şi pe vecin, fiindcă tot apăruse; după care răspunsese foarte binevoitor: — Da, am terminat… Tu mai ai, mă, Bălosule? — Am terminat şi eu. Mai aveam un petic dincoace în Pământuri, mi l-au săpat ai lui Ţugurlan… Ce faci, Moromete, te-ai mai gândit? Îmi dai salcâmu’ ăla? Moromete se uită ţintă la vecinul său înţelegând pentru ce ieşise el la drum şi nu răspunse la întrebare. „Da, am discutat odată să-ţi vând un salcâm! Poate am să ţi-l vând… poate n-o să ţi-l vând… De ce trebuie să ne grăbim aşa!?” părea el să-i spună. — Dar Victor al tău… El nu mai iese la sapă, Bălosule? Sau de când e voiajor nu-l mai aranjează? zise Moromete. Adică… admitem cazul că fiind ocupat… mai adăugă el. Vecinul avu bănuiala că aceste cuvinte nu sunt chiar atât de nevinovate cum s-ar fi putut înţelege din glasul cu care fuseseră rostite, dar trecu peste asta. — Păi de ce zici că nu vreai să mi-l mai dai, Moromete? Că vroiam să ţi-l plătesc… Drept răspuns, Moromete începu să se uite pe cer. — Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu, Tudore! zise el. Bălosu nu mai zise nici el nimic; apoi după câteva clipe schimbă vorba: — Mă întâlnii pe la prânz cu Jupuitu. Zicea că mâine dimineaţă o porneşte prin sat după fonciire. Moromete rămase nemişcat. — Zice că a primit o dispoziţie, sau un ordin, dracu să-l ia… Că cine are de achitat fonciire şi n-o s-o achite mâine, o să le ia din casă. Moromete se mohorî dintr-odată. Vru să răspundă, dar se ridică pe neaşteptate de pe stănoagă şi sări spre poartă; un cal scăpase din grajd şi vroia să iasă la drum. — Nea îndărăt, blegule, unde vreai să te duci? strigă omul închizându-i poarta în nas. Calul nu se sperie însă, rămase cu botul lângă ulucă şi suflă puternic pe nări, apoi, cu dispreţ parcă, se întoarse cu spatele şi începu să se frece de ulucă. — Nea, n-auzi, surdule!… Tu-ţi adineaurea mă-tii! strigă Moromete înfuriat. Calul se opri din scărpinat şi porni nepăsător spre prispa casei unde zăcea Paraschiv. Moromete se luă după el, dar calul nu-l luă în seamă, se opri lângă prispă şi întinse gâtul lângă parmalâc, unde începu să roadă cu dinţii dintr-un drob de sare. Paraschiv ridică fruntea, se uită câteva clipe ca şi când n-ar fi înţeles ce se întâmpla, apoi deodată îi repezi calului cu toată puterea un picior în burtă. Tot atunci mama ieşi în prag. Avea faţa roşie şi obosită, iar năduşeala îi curgea în şiroaie înnegrite peste obraji şi gât. — Ilie, unde s-au dus fetele alea? Ce fac eu aici singură? Acu se întunericeşte şi ce mâncaţi? — Raci o să mâncăm, fă, d-aia te vaiţi tu? răspunse Moromete trăgând calul spre grajd. Raci nu se găseau nicăieri în apele satului. Tocmai raci, prin urmare, aveau să mănânce la masă. Femeia se şterse cu deznădejde pe frunte, înghiţi în sec şi pieri în tindă. — Niculae, unde eşti, mă? strigă Moromete spre grădină. — Aicea sunt! se auzi un glas de undeva. — Ce faci acolo? Treci încoace şi ajută-i mă-tii! Te duseşi în grădină să te odihneşti, că până acum stătuşi! Când ţi-oi da una după ceafa, îţi sar mucii pe jos! Pe poarta grădinii intră un băiat de vreo doisprezece ani. Avea capul gol şi cămaşa de pe el era ferfeniţă. Picioarele goale erau pline de zgârieturi vechi cu urme de sânge închegat cu praf. — Treci la mă-ta şi vezi ce treabă are! spuse iar Moromete, pornind încet spre grădină. II Băiatul se urni de lângă poartă şi intră în tindă. La vatră, femeia se chinuia cu o mână să mestece mămăliga, iar cu alta să prăjească nişte ceapă în tigaie. Alături de vatră, prinsă între două cărămizi, clocotea o oală cu ceva verde înăuntru. Femeia dăduse jos căldarea cu mămăligă şi o mesteca aprig, încercând din când în când s-o ţină pe loc cu talpa piciorului. — Venişi cu oile, mă? Du-te repede şi prinde-o pe Bisisica… Viu şi eu acum să le mulgem… Să torn mămăliga… Unde sunt fetele alea? Băiatul se uită la maică-sa şi se întoarse alene îndărăt, fără să spună ceva. Ieşi în curte şi începu să strângă oile spre obor. Câţiva miei săriseră pe prispă şi lingeau sare. — Câşi, mânca-te-ar câinii! zise el apucând mieii de gât şi făcându-le vânt de pe prispă. Închise poarta oborului şi rămase între oi tăcut. Oborul era mic şi cele douăzeci, douăzeci şi cinci de oi abia aveau loc să se mişte. Una dintre ele, care stătea alături de băiat, frecă pământul cu copita ei mică şi se culcă încet, suspinând. Era o oaie bătrână şi blândă, care mergea totdeauna în urma cârdului. — Ai prins-o, mă? Hai mai repede că se răceşte mămăliga! Băiatul se întoarse nepăsător spre mama lui care intrase în obor cu un căldăroi în mână şi abia se mişcă. — Hai, Niculae… hai, Niculae! Să nu-ţi dau acum câteva! Unde e Bisisica? Treci s-o prindem, unde te tot uiţi? zise femeia cu un glas moale şi cam îndepărtat, ca şi când ar fi vorbit gardurilor. — Lovi-o-ar moartea de Bisisica! mormăi Niculae, apropiindu-se de o oaie neagră şi cornută care se pitise într-un colţ şi aştepta nemişcată, ascultând parcă cele ce se spuneau despre ea. Băiatul se repezi asupra ei şi o apucă de picior; oaia nu se mişcă, dar când îşi simţi piciorul prins zvâcni pe neaşteptate şi-l trânti pe băiat cu burta la pământ. — Fire-ai a naibii, dacă nu te omor! scrâşni el şi, ridicându-se cu o sprinteneală uimitoare, se repezi iar. De astă dată, el n-o mai scăpă din mâini. Oaia sărea în trei picioare şi gemea greu. Femeia se apropie cu căldarea şi o apucă de celălalt picior, o trase spre buza căldăroiului şi începu s-o mulgă. Niculae o ţinea de coarne şi o izbea cu sălbăticie peste bot. — Mânca-te-ar lupii să te mănânce! Dacă n-am să te omor într-o zi… Femeia zise s-o lase în pace, să nu mai dea în ea degeaba. Cum degeaba? Mergea în frunte şi totdeauna târa întreg cârdul în goană peste izlaz şi nu se mai oprea până nu ajungea pe locurile de păscut. Niculae era silit să alerge şi el şi arunca zadarnic cu bulgări spre ea. Când ajungeau pe mirişte, băiatul cădea istovit de goană pe o brazdă şi plângea în neştire. Uneori o prindea cu ajutorul altor băieţi şi o bătea cu cruzime. Oaia se cuminţea un timp, lăsa alteia conducerea cârdului, apoi iarăşi îşi lua locul. Câteodată, înnebunit, Niculae alerga înaintea oilor aflate în plină goană, despărţea cârdul de oaia bezmetică, o alunga în porumburi cu ciomagul şi o bătea cu bolovani până îl părăseau puterile. Oaia sărea din loc în loc, fugea, se oprea tremurând şi gemea de lovituri. În ziua aceea nu mai alerga, dar a doua zi goana şi chinul băiatului reîncepeau cu prospeţime. Niculae o ţinea minte încă de pe când era noatină. Într-o iarnă, la Bobotează, venise popa cu căldăruşa şi intrase în obor să stropească oile cu agheasmă. Bisisica – aşa o botezase Achim când o învăţase să împungă ca berbecii – ieşise din cârd şi ridicase fruntea spre popă. Când părintele făcuse semnul crucii zbicind din busuioc, oaia, crezând că e vorba de împuns, se repezise în patrafirul aceluia bestecăind cu corniţele ei mici printre picioarele popii. — Gata, ai scăpat, zise femeia lovind cu milă spinarea oii, care în tot timpul mulsului tremurase ca frunza. Dă-i drumul, Niculae! Băiatul îi dădu drumul de coarne, izbind-o în acelaşi timp cu piciorul în grumaz; apoi prinse altă oaie, care cât simţi mâna femeii sub uger, singură se lăsă pe căldăroi şi începu să rumege liniştită. — Vezi, asta de ce stă?! îngână Niculae, ca şi când cineva ar fi pretins că toate oile seamănă cu Bisisica. Nu ştiu, mamă, dar eu m-am săturat… Eu, le loveşte moartea de oi, îngână el mai departe jelindu-se. Eu nu mă mai duc cu oile… Toată lumea le dă la cioban, numai tata s-a găsit mai breaz să mă trimită pe mine… De ce nu-i spui să le dea la cioban? De două luni de zile nu m-am mai dus la şcoală. Are să mă lase repetent… — Gata, zise femeia, alta… Hai mai repede că se răceşte mămăliga!… Niculae prinse altă oaie care nu mai era blândă. El o apucă de bot cu ură şi-i strânse nasul: — Stai! Ce! O iai pe urmele Bisisichi, fire-ai a naibii!? bolborosi el. Apoi se adresă mamei cu alt glas! Eu spun una şi tu te faci că n-auzi! N-auzi că mă lasă repetent? — Ce să-ţi fac eu dacă te lasă repetent? Parcă dacă te duci nu te lasă! răspunse femeia cu gândul în altă parte. — N-auzi că nu mă lasă?! zise băiatul necăjit. De câte ori vreai să-ţi tot spun? — Ce să-mi tot spui? întrebă femeia cu acelaşi glas îndepărtat şi îmbulzit de alte gânduri. Alta, spuse ea iar. Se vede că nu prea le-ai păscut azi… Asta abia a dat câteva picături! Niculae, de astă dată, strigă: — N-auzi, mamă? — Aud, mă, aud! Spune! răspunse femeia mai apropiat. — Păi nu ţi-am mai spus? „Tu, Moromete, nu te speria că n-ai cărţi şi că n-ai venit astă-toamnă, eu te trec clasa numai să vii la examen. Să înveţi pentru examen, că nu ţi-am pus note”… — Păi să te duci la examen, zise femeia, iarăşi cu gândul împrăştiat. — Cum să mă duc, mamă, dacă n-am învăţat?! — Păi învaţă! răspunse femeia moale. — Cum să învăţ?! strigă Niculae deodată atât de indignat şi furios că ridică şi braţele, şi glasul lui de copil răsună ascuţit în liniştea amurgului care începuse să acopere salcâmii. — Ia şi tu o carte cu oile şi citeşte. Ce vreai să-ţi fac eu? răspunse femeia cu un glas în care răzbătuseră câteva urme de interes. — Care carte, mamă, care carte? Nici Citirea n-a vrut să-mi cumpere tata. De unde să iau, că nimeni nu mi-o dă. Dacă m-ar lăsa să mă duc la şcoală… Femeia tăcea şi mulgea mai departe oaia. — Mai e vreuna? întrebă ea apucând altă oaie. Treci şi ţine-o să nu-mi verse laptele, mai spuse ea, strângând căldăroiul între genunchi. Niculae apucă oaia de gât cu o mână, iar cu cealaltă o atinse pe femeie pe umăr. — Mamă, spune-i tu lui tata… zise el rugător, dar glasul i se rupse şi scoase un strigăt. Oaia se mişcase şi-l călcase pe o bubă de pe picior cu copita ei mică şi ascuţită. Niculae izbucni pe neaşteptate într-un plâns sfâşietor şi se lăsă jos ca o cârpă. — Ce e, mă, te-a călcat? întrebă femeia sec. De ce nu te păzeşti? Ţine oaia să nu-mi verse laptele! La auzul glasului lipsit de milă al mamei băiatul începu să plângă şi mai adânc, perpelindu-se pe jos şi izbind cu pumnii lui mici în pământul afânat de bălegarul vechi al oilor. Femeia prinse altă oaie şi începu să mulgă singură şi tăcută, în timp ce Niculae continua să plângă. Într-o vreme el încetă orice mişcare, se ridică în capul oaselor şi rămase cu coatele pe genunchi. Se simţea că durerea piciorului îi trecuse de mult, el însă plângea mai departe pe genunchi, ca şi când ar fi cântat ceva lung şi deznădăjduit: — Aaa… aaa… — Ce e acolo, mă? se auzi din drum glasul lui Moromete. Iar te-a călcat oaia? Taci din gură, că nu-ţi iese maţele. Femeia tocmai atunci terminase de muls şi pleca din obor. Ea se opri în mijlocul bătăturii şi vorbi cu un glas care îl făcu pe Niculae să se oprească din plâns. — Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie! Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine. Dacă alţii n-au treabă şi au chef de vorbă… Copilul ăsta plânge aici şi el stă la poartă şi bea tutun. Veniţi de la deal şi vă lungiţi ca vitele… şi eu să îndop singură o ceată de haidamaci… Paraschiv ridică fruntea şi-o privi pe femeie cu o ură cuibărită în el de pe vremea când mama lui bună murise. Din drum, Moromete se urni spre poartă şi intră în curte tăcut. — Ce e, fă, zăltato, ce vreai să fac eu? Dacă e bleg şi-l calcă şi oile… — Toată lumea are treabă, Catrino, zise Tudor Bălosu din drum. Femeia nu răspunse niciunuia şi intră în tindă. — Moromete, zise Tudor Bălosu, nu stai, mă, să-ţi dau banii? Moromete făcu un gest nedesluşit.

Marele singuratic de Marin Preda PARTEA ÎNTÂI I Un ţăran dacă vine la Bucureşti, tot ţărani caută. Doi inşi mai încercară într-o zi să-l vadă pe Niculae Moromete înainte ca acesta să părăsească definitiv satul de lângă capitală, unde se refugiase de mulţi ani şi unde nimeni din Siliştea nu ştia precis ce face. Cei doi ieşiră din fostul palat regal şi o luară la vale pe Calea Victoriei, când unul dintre ei aduse vorba despre băiatul lui Moromete. — …să fie prost, zise celălalt, tu nici la Bucureşti nu eşti altul, Marmoroşblanc. Cum, au trecut chiar atât de mulţi ani de atunci? Era un copil! Mă uit la tine, tu, mintea ta o ţii în cap doar ca să te strâmbi! Eu nu zic că nu este şi asta o socoteală, dar dă-mi voie, te rog, să-ţi spun că ajunge omul de se satură de unul care nu ştie altceva! — De ce, Dine? Se putea să fi şi murit, chiar dacă era băiat tânăr! Parcă numai bătrânii au dreptul ăsta? — La asta aşi putea să-ţi răspund printr-o simplă negaţie, zise celălalt. Dar eu consider că e mai bine să intrăm şi noi undeva, spre o pildă la „Carul cu bere”, unde am auzit că e plin de silişteni, şi să bem şi noi o bere… Marmoroşblanc parcă nici nu auzi, se uita înainte, cu şapca lui de vechi ceferist pe cap, şi călca agale, cu o expresie de buimăceală pe chip (asta era strâmbătura la care se referea, pesemne, celălalt), ca şi când oraşului i-ar fi lipsit ceva esenţial, care se vădea la fiecare pas, iar Marmoroşblanc se mira că nimeni nu bagă de seamă. Să fi avut douăzeci de ani şapca lui, aceeaşi ca pe vremea când venea cu ea la adunările din poiana fierăriei lui Iocan şi unde era la fel de tăcut ca şi acum. Ceea ce fusese în ea roşu se păstrase în mod ciudat intact, dar cozorocul avea o puzderie de plesnituri, nici nu mai ştiai ce e, iar muşamaua avea culoarea pământului. Celălalt era şi el acum atent la altceva, căuta cu privirea un anumit om, mai aşa, de-al lor, potrivit să fie întrebat, pe care îl şi găsi şi îl opri. „Carul cu bere”, unde e, asta voia să ştie de la el… Veniseră în Bucureşti între sapă şi secere, cel dintâi, care nu era altul decât Din Vasilescu şi care îi făcuse odinioară lui Moromete un cap de humă arsă, îl luase pe cel de-al doilea, prietenul său Marmoroşblanc, în camioneta trimisă să-i încarce sculpturile lui în lemn, pe care un corespondent regional al unui ziar central le semnalase, iar muzeul republican de artă trimisese în fiecare an pe câte cineva să le vadă şi să le aducă. Şi pe cine lua el să fie martorul isprăvii? Rudele nu sunt martori buni, nu-i crede lumea, şi atunci îl luase pe Marmoroşblanc, om greu de convins. Numai că Marmoroşblanc prea se arăta ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, de data asta, de pildă, intră în fostul palat regal ca într-o cârciumă, cu căciula în cap, şi nu scoase o vorbă tot timpul, deşi ştia că acolo sunt lucrările prietenului său, care se dovediseră că nu erau chiar nişte prostii să se joace alţii cu ele din moment ce fuseseră aduse într-un palat. Dar aşa se întâmplă să avem încredere în neîncrezători, ca să descoperim pe urmă în ei nişte ranchiunoşi… „Carul cu bere” era plin de lume şi de fum şi glasurile ceva mai înăbuşite decât într-o gară. Cei doi intrară şi găsiră într-adevăr îndată doi silişteni, unul al lui Lisandru Guliţă şi altul al lui Paţac, alde Gheorghe, lucrau amândoi pe un şantier şi dormeau în barăci. — Ce faceţi voi, mă, aici, Gheorghe? întrebă Din Vasilescu. — Noi, mă?! sări Gheorghe. Construim societatea! Jumate am şi construit-o, adăugă el, a mai rămas jumatea ailaltă. — Mă, să fie al dracu! făcu Din Vasilescu. Şi cât câştigaţi? — Noi, mă?! făcu Gheorghe iar, cu un entuziasm icnit. O mie două sute de lei pe trei luni! — Păi staţi bine, zise şi Marmoroşblanc. Da tu parcă erai la puşcărie, Gheorghe. Ieşise recent, răspunse Gheorghe. Stătuse pe urmă câtva timp pe-acasă şi intrase în spital, că se îmbolnăvise, băuse spirt dintr-o sticlă… Când băutura asta cădea în cel ce ne hrăneşte, continuă Gheorghe şi-şi puse laba pe cel care de fapt doar mistuieşte, haaa, mugi, şi la amintirea cumplitei satisfacţii se frecă pe burtă ca un căpcăun. Scria pe sticlă: „numai pentru uz extern”, dar el a zis: „Îl consider bun şi pentru uz intern”. L-au transportat cu salvarea şi s-a făcut bine… E adevărat că are şi el acuma o fată? Da, zise Gheorghe, are treisprezece ani, o înfiase de pe undeva din Moldova, de la unii care divorţaseră şi o lăsaseră pe drumuri ca pe-o vagaboandă. El nu mai avea speranţa să facă un copil al lui, a ajuns la vârsta când bărbatul începe să semene cu femeia, şi nu mai e nicio deosebire între ei doi acolo unde altădată era una mare… Când se putuse îi arsese de altele, ca mai pe urmă să fie concentrat, şase ani, ce să faci, vreai nu vreai, dar când te cheamă ţara la datorie mai e după cum vrei tu? N-a fost război? Ei, dar cum e, tot copil e, zise Marmoroşblanc. Cum învaţă la şcoală? Prost, cum să înveţe, răspunse Gheorghe, a rămas şi repetentă… — Şi la puşcărie, zise Marmoroşblanc, spunea alde Ilie Ciupăgeanu că aţi dus-o bine. — Noi, mă? icni iar Gheorghe. Să tot fii achizitor la cooperativă, păcat că nu m-am ales decât cu cinci sute de lei, m-au şi prins. — N-ai aşteptat şi tu să te mai învecheşti, zise Costică al lui Lisandru Guliţă. — Ce să aştepţi! E timp de aşteptat? zise Gheorghe. Ei, şi cum era acolo? Ce făceau ei, spre o pildă, într-o zi de dimineaţa şi până seara? O zi din viaţa lui Gheorghe Paţac! Ce făceau? Păi, dimineaţa era scularea. Pe urmă, masa. Pâine (şi aici Gheorghe întinse mâna şi şi-o tăie cu cealaltă, ca să arate cât de mare era bucata: era mare!), cafea, pe urmă venea prânzul: pâine (şi iar întinse mâna şi măsură), castroane mari cu fasole, cu varză. Mâncau, şi pe urmă se întindeau pe pat gemând: haaa, bine mai e la puşcărie, paştele mă-sii! Până într-o zi, când la un apel s-a pomenit cu comandantul că întinde aşa degetul chiar spre el şi îl întreabă (şi aici Gheorghe imită deodată un glas subţire ca al unui om de altă condiţie, care nu putea avea o voce normală, groasă ca a lui): „Ce condamnare ai dumneata?” (şi revenind la vocea lui): „Să trăiţi, domnule comandant, trei luni!” (şi iar vocea subţire): „Pentru ce?” „Să trăiţi, domnule comandant, comerţ ambulant!” (aşa numea el ce făcuse). „Treceţi-l la camera numărul 1.” Ce era camera asta? Bucătăria. Curăţau cartofi. Sute de kilograme. Se duceau şi îi cărau cu nişte coşuri şi mai făceau ce mai făceau şi mai aruncau doi-trei de-ăia mari în spuză şi îi mâncau… buni erau… — Vasăzică în principiu nu era rău la puşcărie? zise Din Vasilescu. — Ce principiu? se răsti Gheorghe. — Ca idee! răspunse Din Vasilescu. — A, ca idee! Invers, se răsti deodată Gheorghe cu o expresie care arăta că fusese prins subit de inspiraţie, care îi dictase răspunsul, şi nu de gândirea lui, care nu înţelesese despre ce era vorba. Se lăsă o tăcere în care o lumină de admiraţie se văzu cum schimbă expresia sceptică de pe chipul lui Marmoroşblanc. S-ar fi zis că se simţea răzbunat de ceva. Rânji şi le spuse celorlalţi: — De când i-au luat lui Din ciopliturile alea la muzeu spune, aşa, nişte cuvinte… vorbeam cu el despre alde Niculae al lui Moromete, că el zicea că să ne ducem pe la el să vedem ce mai face, şi eu îi spun: Păi, am auzit că ar fi murit. El, cum se poate, zice, să spun o vorbă ca asta, că era băiat tânăr… Ei şi? zic. Şi el zice că ar putea să-mi răspundă printr-o simplă, nu ştiu cum a zis, cum ziseşi, Dine, că uitai, ragaţă? Sau cum dracu ziseşi, garagaţă? — Negaţie, răspunse Din Vasilescu. — Ei! făcu Marmoroşblanc, cu un gest retezat de triumf arătându-l pe Gheorghe cu degetul pe deasupra halbelor de bere: Răspunde-i şi lui acum la ce-a zis! — Adică la ce? La cuvântul invers? — La ce-a zis. Zi-i şi tu! — Gheorghe a vrut să spună că puşcăria nu e bună ca idee, dar practic ţi se dă să mănânci… Marmoroşblanc, la auzul acestui răspuns, redeveni plictisit. Costică al lui Lisandru Guliţă, cel mai tânăr dintre ei, să fi avut patruzeci de ani, şi care din pricina bărbii negre nerase de mai multe zile arăta parcă negru şi la suflet, se însenină şi îşi arătă dinţii privindu-l pe Marmoroşblanc. — Ţi-a zis-o, nea Ioane! — Ce mi-a zis-o? Pentru că eşti tu prost şi nu înţelegi? răspunse Marmoroşblanc. Costică al lui Lisandru Guliţă se lumină şi mai tare la faţă ca şi când ar fi vrut să confirme astfel că avea celălalt dreptate, că e un prost, şi că ăsta e un rang la care nu ajunge oricine. — Nea Ioane, cum a fost când te-ai dus cu alde Fane şi cu Brigman la Baltă la Turnu şi v-au dat acolo pescarii ciorbă de peşte? Marmoroşblanc se uită neliniştit la alde Costică. Nu era de-a bună cu întrebarea asta! — Am auzit că unul dintre voi a mâncat acolo la ciorbă de peşte până… reluă Costică cu un rânjet drăcesc. Cică stăteaţi jos, alde Brigman a spus ceva caraghios, şi unul dintre voi s-a rupt aşa deodată de râs, şi atunci, în clipa aia, i s-au rupt şi maţele în el… Aşa povestea alde Fane! — Du-te, bă, în… mă-tii, zise atunci Gheorghe, care fiind mai mare decât Costică începuse să arate înţelegere pentru bătrâni, de vârsta cărora nu mai avea mult până să se apropie. Era limpede că nu Fane acela o păţise acolo, şi nici Brigman care povestise ceva caraghios, ci chiar Marmoroşblanc. Nu trebuia lăsat Costică să precizeze… — Hai să trăim, zise atunci Costică renunţând, după ce i-o plătise lui Marmoroşblanc fiindcă îl făcuse prost. Şi puse mâna pe halbă. Şi toţi ciocniră. Băură îndelung, dar parcă totuşi cu economie, fiindcă, lăsându-le jos, lichidul aproape că nu se micşorase deloc în halbele pântecoase. — Vă duceţi degeaba la al lui Moromete, zise Gheorghe, nu vrea să stea de vorbă cu nimeni. — Chiar cu nimeni? zise Din Vasilescu. — Absolut. M-am dus eu, na! făcu Gheorghe şi se arătă pe sine cu degetul, holbându-se, adică, s-a dus el, marele Gheorghe, şi n-a stat ăla de vorbă cu el, darmite dacă s-ar duce altul?! — Ce, a ajuns şi el director? zise Marmoroşblanc. — Ia uite la el! făcu Gheorghe nevenindu-i parcă să-şi creadă urechilor. Director, mă! Abia poate să ducă roaba de pământ cu care cară. Mai director ca mine, care car cu braţele! Şi aici lui Gheorghe i se păru că a spus ceva care ar fi trebuit să stârnească hohotele: izbucni singur, ducându-şi pumnul la nas cu cotul ridicat ca pentru a se feri de eventualii pumni cu care ar fi putut tăbărî pe el ceilalţi, morţi de atâta râs, şi l-ar fi lovit astfel ca să înceteze. Nu tăbărî însă nimeni şi nici nu râse vreunul. A luat el într-o zi autobuzul, expre, cu Costică, nu e aşa, Costică? zise Gheorghe. Auzise şi el despre băiatul lui Moromete c-o fi, c-o păţi, că l-ar fi dat în gât pe-acolo pe la Turnu unul Bâznae, ajutat de unul mai mare, Beju, care şi el a căzut pe urmă… Şi că era cât pe-aci să-l excludă dacă nu se ducea la fostul notar din ’47 din Siliştea. Ajunsese om important, notaru-ăsta, dar de-adevăratelea, ce să mai vorbim prostii, şi-i zice lui Niculae, ca să-l scape, treci încoa, şi l-a adus aici lângă Bucureşti, într-o grădină, la un castel. Ce mai, sunt sere de flori şi hectare de pomi acolo… Avere, a stat un prinţ în castelul ăla, că n-o fi stat el, alde Gheorghe al lui Paţac sau alde Costică al lui Lisandru Guliţă. Sigur că după ce ai fost activist la un raion, unde eşti şef peste douăzeci de comune, să fii şeful unei cazmale într-o grădină, e greu. Pe cine mai ai în subordinea ta? Niculae, de, una, că era băiat cu carte, cum, liceu! Şi alta, cum să nu fi învăţat el să stea călare pe douăzeci şi cinci de comune cât timp a fost activist? Pui mâna pe telefon, şi, ţârrr, alo, Baldovineştii, vă muma în… executarea, că vin peste voi şi vă dau cu capul de toţi pereţii! Sau pici peste ei în şedinţă, când nici nu le trece prin cap, şi te aşezi pe scaun în prezidiu. N-ai văzut? Bagi mâna în buzunar, scoţi pachetul de ţigări, îl pui pe masă, scoţi şi chibritul şi îl pui peste pachet şi începi: tovarăşul preşedinte din această comună, a îndeplinit el sarcinile date? Şi te uiţi la preşedinte cum se îndeasă de frică în gâtul lui gros, să se facă mai mic… Vina lui Niculae, în vara aia când veni în Siliştea, care fu, de-o păţi? Nu îl înecară alde Mantaroşie şi ai lui pe ginerele lui Trafulică? Şi cine a fost vinovat? Niculae a fost vinovat, că n-o fi fost el, Gheorghe al lui Paţac, trimisul comitetului raional al P.M.R. să conducă activitatea de strângere a recoltei. Cine i-a băgat ăluia frica în oase de s-a aruncat în râu? Nu i-a răscolit Mantaroşie casa să caute recolta ascunsă, şi pe lângă recoltă nu i-a găsit el şi cartuşe în pivniţă? Şi din pricina cartuşelor n-a luat-o ginerele lui Trafulică la goană spre pădure, şi ăştia după el, să-l prindă, şi l-au încolţit la marginea râului, care se umflase? Că din punct de vedere că alde ginerele lui Trafulică nu ştia să înoate, înseamnă că avea omul două frici în el, şi şi-o fi făcut socoteala şi ce-o fi zis: să mă înec, sau să mă bage la beci? Şi din astea două frici mai mare frică a avut de beci, fiindcă nu rabdă toţi, el, spre o pildă, alde Gheorghe al lui Paţac, n-are nici cea mai mică frică, ce poate să-i facă, dar alţii au, ei, na, să-l iai pe om, care e învăţat să fie liber, şi tam-nesam să-l închizi şi să nu-l mai laşi să vadă lumina soarelui când vrea el!… Că în timpul războiului o fi găsit şi ăsta o ladă cu cartuşe lăsate de nemţi care fugeau şi o fi băgat-o în pivniţă, poţi să-l învinuieşti de port ilegal de armă, când arma nu era? Omul e strângător, dacă le-a găsit, ce-ai fi vrut, să le arunce? Gheorghe parcă era trist relatând toate acestea. Dar repede îşi reveni şi continuă, căutând vina şi în felul de a fi al băiatului lui Moromete, nu numai în istoria cu cel înecat. Povesti altă istorie. Alta ar fi fost situaţia, zise el, dacă la un moment dat când Isosică secretarul de atunci al organizaţiei i-a trimis la el acasă pe unul Geacă şi unul Dănălache să-i spuie cine erea să-l omoare în faţa primăriei în ’46 când îl bătură pe Niculae oamenii. Erea Bilă! Niculae trebuia să ia faptele în considerare! Dar Niculae ce le-a făcut? Căraţi-vă, zice, de la poarta mea, dacă vreţi să nu vă dau afară din partid! V-au trebuit atâţia ani ca să spuneţi? Ce v-a venit taman acu? Lui alde Isosică nu-i mai convenea alde Bilă şi ar fi vrut să-l cureţe în felul ăsta. Dar Niculae a bănuit… Nu că ar fi ţinut la Bilă, cum să ţii dacă a vrut să te omoare, dar s-a ferit să intre în sforile statului, iar ăştia din sat cum să-l ierte? Pe lângă astea, toată lumea în vara aia stătea cu ochii pe Niculae să vadă cum o să rezolve el situaţia! Fiindcă unii credeau că, haiti! acum e care pe care, dacă îi dă el jos de la primărie pe alde Isosică şi Plotoagă, preşedintele care era în funcţie, şi le dă foc la case, gata cu comuniştii, fac ei un guvern nou în Siliştea, în frunte cu alde Trafulică, şi fug ăia de la Bucureşti când or auzi, se duc dracului! Până să fugă ăia, a venit miliţia şi i-a luat… Ori Niculae n-a ştiut să rezolve aceste turburări… …Şi a vrut şi el, Gheorghe al lui Paţac, cu alde Costică al lui Lisandru Guliţă, să-l vază pe Niculae ce face el acuma acolo în grădina aia după ce nu mai erea ce fusese, chiar aşa erea, cum se spunea, că dădea cu sapa şi căra cu roaba? Adică cum, băiat cu liceu, altceva mai bun nu-i găsise fostul notar? Voiau să ştie cum, băiat de la ei din Siliştea, ajunse Ouăbei director, care vindea alviţă în sat cu cobiliţa, pe ouă, şi ăsta cu liceu căzu la pământ şi nu se mai ridică? Până şi Brigman, dacă veni el şi nu mai fu ce erea, când se întoarse în sat şi luă sfârşit colectivizarea generală, tot îl făcură şi pe el ceva… Aici Gheorghe al lui Paţac se opri singur, izbucni pe neaşteptate într-un râs înghesuit de satisfacţie şi dându-se pe spate pe scaun îşi duse din nou pumnul la gură cu cotul în gardă, ca şi când s-ar fi ferit să nu încaseze iar lovituri de la ceilalţi, pentru râsul excesiv pe care li-l provoca. Dar numai pe chipul negru al lui Costică apăru sticlirea tăcută a unui rânjet. Ceilalţi stăteau ţepeni. Din Vasilescu şi Marmoroşblanc, ameţiţi după cât se pare de berea băută şi de glasurile monotone, dar ridicate, ale berăriei, nu erau prea atenţi la povestirea lui Gheorghe. — Ei şi ce l-au făcut pe alde Brigman? întrebă Costică, care înţelesese că de păţania lui Brigman se omora aşa cu râsul Gheorghe. — Cum, se miră acesta, şef de atelaj! Asta însemna mai mare peste o căruţă. Rânjetul lui Costică se adânci, mişcându-i şi fălcile lui negre de păr, şi privirea i se împuţină, dându-i o înfăţişare bestială. — Şef mare! făcu el. — Ei, na! făcu şi Gheorghe redevenind grav. Tragi de hăţuri şi, prrrr! direcţia tarlaua numărul patru, la strângerea recoltei, pui mâna pe furcă, şi aşa şef cum eşti, încarci. Urmă o lungă tăcere… Costică, cu gândul la soarta lui Niculae, în jurul căreia se învârtise atâta Gheorghe povestind, îşi reaminti pesemne, cu amănunte, ce păţiseră ei atunci când se duseseră să-l vadă pe băiatul lui Moromete şi se gândea, poate, cum să continue el cât mai bine povestirea celuilalt, fiindcă zise: — …Păi n-am făcut drumul degeaba?! Şi apoi nu mai adăugă nimic, iar cuvintele acestea, lipsite de legătură, sunară fără noimă. Numai Gheorghe înţelese. — Am făcut drumul degeaba! se miră el. Asta am spus eu de la început. Adică ce-au păţit! Asta era întrebarea. Dar Costică tăcea, nu avea, după cât se părea, darul vorbirii, plăcerea lui era să asculte… Şi la asta trebuie pricepere, fiindcă altfel nu-ţi povesteşte nimeni nimic.   De fapt nu păţiseră mare lucru, şi dacă Niculae le-ar fi făcut şi el cinste cu un pahar de vin, aşa ca între oameni, cine ştie, poate că Gheorghe al lui Paţac n-ar fi spus că băiatul lui Moromete era muncitor cu roaba, ci horticultor. Fără să mai vorbim că tot el răspândise în sat, nu se ştie de ce, ştirea pe care i-o spusese Marmoroşblanc lui Din Vasilescu… Plecaseră într-o duminică, în loc să se ducă la „Carul cu bere”, ca de obicei, se gândiseră să se ducă la suburbana respectivă a Bucureştiului unde se afla castelul şi să-şi astâmpere curiozitatea, care uneori e mai tare ca setea, mai ales când ai bănuiala că nu e vorba de ceva obişnuit. Gheorghe al lui Paţac fu singurul dintre cei care, vizitându-l pe Niculae, povesti cum fuseseră primiţi, spre deosebire de ceilalţi, care doar îl înjurau sau treceau sub tăcere amănuntele, adăugând de la ei ceva care nu se baza însă pe vreun fapt, că adică de ruşine nu vrea al lui Moromete să mai stea de vorbă cu oamenii din sat. Din uşă le spusese, fără să-i lase să intre înăuntru (avea o cămăruţă într-o casă numită „a grădinii”, chiar lângă seră): „N-am timp să stau la taclale cu voi”. Şi le închisese uşa în nas. Din Vasilescu şi Marmoroşblanc fuseseră printre cei din urmă care vruseseră să-l vadă, dar auzind de felul cum puteau fi primiţi, renunţară şi ei…  

Jurnal intim de Marin Preda Jurnal intim Partea a doua   Sinaia 24 august ’58[1]   Mă aflu la Sinaia în convalescenţă[2], dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiţii atât de rele: nevasta mea are chef de despărţire. Dacă aş fi fost complet restabilit aş fi ştiut să primesc cum se cuvine acest fapt plin de gravitate, dar m-a prins pe picior greşit şi am avut un minut de spaimă. A fost suficient: odată breşa produsă (în inima mea, bineînţeles) răzbunătoarea din orice femeie a jubilat la spaima mea. Atunci m-am clătinat şi mai mult. Fatală clătinare; nevastă-mea s-a instalat şi mai bine în inima mea rănită şi mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo. N-am cerut niciun fel de explicaţii, dar nu m-am putut împiedica să-i spun să rămână. Fireşte, era şi mai rău, pentru că fără să-mi dau seama deveneam o ţintă a răutăţii şi cruzimii femeieşti.[3] Acum suntem amândoi aici şi ea lipseşte, s-a dus la părinţi, la Cornu. Inutil să mai descriu prin ce-am trecut de la 28 iulie, când încheiam ultima pagină a însemnărilor din spital, până acum, 24 august, când mă aflu aci cu Aurora în convalescenţă. Destul că avantajul pe care ea l-a obţinut făcându-mi declaraţia de despărţire s-a spulberat şi asta datorită faptului că am izbutit aproape în întregime să văd situaţia cu un ochi realist. Vrea să se despartă: foarte bine! Nu e indicat să scutim oamenii de suferinţele care îi aşteaptă, sunt ale lor, să-i lăsăm să le îndure ca să se facă mai buni. Aurora nu e o femeie bună şi generoasă şi de aceea va avea de îndurat infinite vexaţiuni şi umilinţe, pentru că e foarte orgolioasă. Are două soluţii de ales: să devină bună şi generoasă înghiţind cantităţi de suferinţă sau să devină şi mai trufaşă, respingând agresiunile care o aşteaptă. Dar pronosticurile nu sunt bune şi nici n-aş zice că mai mă privesc îndeaproape toate acestea. Ea e poetă şi îşi urmează destinul (bun sau rău), o felicit pentru curajul de a l înfrunta singură (aşa cel puţin pretinde, că nu se va mai mărita niciodată). Spuneam că avantajul obţinut de ea prin declaraţia făcută s-a spulberat aproape în întregime datorită mie. Pentru a fi drept trebuie să recunosc că meritul meu nu este total, fiindcă Aurora mă iubeşte încă şi după câteva zile de declaraţii ostentative cu privire la despărţire ea a cedat insistenţelor mele de a nu mai pomeni despre acest subiect atâta vreme cât punerea lui în practică nu e posibilă (convalescenţa mea) şi a revenit la comportarea şi obiceiurile dinainte, adică trăim împreună ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.[4] Nu mă interesează cât calcul există la ea în această postură – probabil că foarte mult –, dar asta nu e treaba mea, pentru mine important şi necesar este să ştiu că totuşi mă iubeşte. N-am să intru cu ea într-un joc primejdios de contabilitate amoroasă, cu reproşuri şi strigăte, joc pe care femeile nu-l refuză niciodată pentru că sunt foarte pricepute în a-l manevra (Aurora se aşteaptă să-l încep chiar imediat şi de câteva ori chiar m-a provocat, dar n-am răspuns). Bineînţeles că nu voi rămâne pasiv la lupta care se dă, fiindcă o luptă între noi tot se dă, nu sunt chiar atât de naiv să cred într-o ruptură fără dureri. Nu voi accepta ca sufletul meu să fie teatrul despărţirii, să îndure toate durerile, să se joace piesa numai în universul meu. Despărţirea (dacă va fi!) va trebui suportată de amândoi, în egală măsură. Iar dacă Aurora îşi închipuie că va putea ieşi de aici singură şi victorioasă, se înşală. Eu voi fi de asemenea victorios şi nu ştiu dacă luptă fără învinşi e posibilă. Întrebarea care se pune e următoarea: de ce să nu accept eu o despărţire cum vrea ea, din moment ce pretind că o iubesc? De ce nu sunt generos? Ei, ba da, tocmai că sunt generos şi voi accepta o despărţire cum doreşte ea, fiindcă o iubesc. Dar ea nu va voi o asemenea despărţire în care eu să rămân victorios pe poziţie, pentru că o asemenea despărţire e o înfrângere pentru ea: nu ne despărţim niciodată fără un sentiment[5] de înfrângere când ştim că fugim de dragostea adevărată a cuiva; ca să ne despărţim de cineva cu inima uşoară – adică să încetăm să mai iubim pe cineva şi să rămânem liberi pentru altă iubire – trebuie mai întâi să ne convingem că acel cineva nu ne mai iubeşte el însuşi; de aceea Aurora nu va accepta ideea că eu o iubesc şi va căuta să se convingă că n-o mai iubesc, va încerca chiar să mă determine să n-o mai iubesc, pentru a se putea despărţi victorioasă. În această încercare a ei de a mă împinge afară din universul sentimentelor mele va consta lupta dintre noi. În clipa când scriu aceste rânduri mi se pune însă cu acuitate întrebarea: dar pentru ce, la urma urmei, vrea ea să se despartă? De ce? Sunt tentat să răspund: foarte simplu; ea n-a fost şi nu este partenera mea convinsă la dragoste şi căsătorie, ci doar partenera mea cucerită. Ăsta a fost semnul legăturii noastre de la început şi am ţinut-o până în acest în – al patrulea – când, îmbolnăvindu-mă, ea a rămas singură, fără paza iubirii mele. Acum vrea să plece şi faptul că mi-a făcut declaraţia de despărţire a doua zi după ce am ieşit din spital arată frica ei de a nu intra din nou sub controlul meu afectiv. Atât de mult, încât nu s-a mai gândit că poate să-mi agraveze boala, că chiar din punctul de vedere al propriilor ei interese era mai bine dacă amâna declaraţia. Starea aceasta a ei de rău afectiv sub raza sentimentelor mele mă nedumereşte şi mă angoasează: chiar aşa de apăsătoare să fi fost iubirea mea, încât să dorească cu atâta exasperare eliberarea? Sau poate că ea e făcută să domine şi situaţia de dominată contrazice întreaga ei fire? N-aş putea să răspund cu certitudine acestor întrebări şi mă sfătuiesc să nu avansez prea mult în ele: nu voi afla nimic bun nici pentru mine, nici pentru adevăr. Nu trebuie să caut acum dureri care nu mi se cuvin şi să uit situaţia în care mă aflu, şi anume că sunt un bărbat care a dorit o femeie frumoasă, cu orice preţ, deşi avea dovezi strigătoare la cer că iubirea unei asemenea femei nu e pentru căsătorie şi viaţă îndelungată. Am dorit-o, am cucerit-o şi păstrat-o cât timp m-am ocupat de ea şi, cum era şi firesc, am pierdut-o îndată ce acest lucru n-a mai fost posibil. Boala a fost un accident oarecare, nu trebuie să-mi închipui că, de pildă, dacă începeam să lucrez, ar fi fost mai bine: m-ar fi părăsit chiar în toiul entuziasmului creator, făcând o butadă, că aşa procedează ea, părăseşte omul când e puternic, nu când e slab. Ar fi fost mai bine dacă mă părăsea lucrând? Ar fi fost mai rău, sunt sigur de asta. Şi acum, după încercarea aceasta de a înşuruba bine adevărul în sufletul meu, îmi dau voie să mă lamentez, să spun că mi-e foarte greu şi că îmi simt sufletul apăsat şi trist. Nu m-am putut împiedica s-o iubesc pe fata asta, să mă ataşez de ea, am uitat că n-am acest drept, că soarta îmi interzice să mă dăruiesc total, că sunt greu de suportat… Nu mă plâng de destinul meu, mă plâng de slăbiciunea mea. N-am voie să eliberez inima mea de sub aspra observaţie a raţiunii, inima mea e copleşitoare şi echilibrată în scris, în viaţa reală ori se ascunde, nedumerind prin ariditate, ori se revarsă uimind prin inumană bogăţie. Ori, eu am uitat că nu există primejdie mai mare pentru mine decât de a mă îndrăgosti total de o femeie care nu mi-e destinată decât parţial. Pentru a nu mă înşela pe mine însumi trebuie să-mi reamintesc, în acelaşi timp, că a fost vorba doar de o perioadă scurtă când mi-am pierdut capul complet, şi anume la început, după care – mijind primejdia – am început să mai retrag din sentimente! Vai mie, ce-am retras! Nimic în comparaţie cu ceea ce trebuia! Dumnezeule! Şi acum ce e de făcut? Să retrag sentimentele mele pentru ea? Văd că trebuie, dar nu înţeleg, exact ca un băiat de 17 ani, de ce! De ce ne îndrăgostim pentru ca pe urmă să ne silim a uita, a smulge din noi fiinţa iubită? În prezent am evitat cu succes deznădejdea, dar se pare că mă pândeşte de prin colţuri: Aurora e fermecătoare, iar eu o iubesc mai mult ca oricând; ca niciodată observ că are un corp minunat, deşi acelaşi corp pe care l-am mângâiat şi iubit patru ani; are un joc de expresie tulburător, mă subjugă prin amestecul de candoare şi duritate; are glasul ei care totdeauna m-a înfiorat de bucurie, exclamaţiile din gât, inimitabile, unice. Oh, această singularitate, această rupere de context a fiinţei iubite şi obsesia ei – nu există ceva mai sfâşietor când trebuie să te desparţi. Iată primejdia – ea îşi desfăşoară în faţa mea toate virtuţile, pentru ca la un moment dat să le retragă brutal: ai uitat că nu-ţi mai aparţin? Ah, dar destul cu lamentările, e ceva înspăimântător cât rău poate să-şi facă un om lui însuşi. Destul pe astăzi.   Orele două după-amiază.   Destul pe astăzi, dar ce să fac până diseară? A sunat de masă şi nu mi-e foame; am o puternică revenire a bolii, mi-e rău, am ameţeli şi o senzaţie dintre cele vechi de excitaţie în partea stângă a creierului. Am luat un medicament homeopatic şi văd că nu trece. Aş ieşi în oraş să mă plimb, dar dacă la întoarcere găsesc odaia tot goală, atunci de ce să mai plec?   Orele 5 după-amiază.   Am ieşit să mă plimb puţin şi mi-a fost destul de rău. Ca să nu exagerez, răul nu era insuportabil, mi-a fost mai mult rău că mi-era rău – senzaţie de exasperare că boala mă ameninţă din nou cu obsesia ei. Mă resemnam tocmai cu destinul că va mai trebui încă să sufăr, când văd o maşină urcând pe alee. Primul meu gând, fireşte, a fost că e Aurora, deşi îmi dădeam seama că, la ora 3 1/2 cât era în clipa aceea, ea nu putea veni nici de acasă, nici din Sinaia. Numai că Aurora n-are o logică tot aşa de strânsă ca a mea şi iată că este chiar ea, nu vine nici din Sinaia, nici de la Cornu, ci de la Buşteni, unde a mers la întâmplare cu o verişoară întâlnită la gară. Acum e alături în odaia ei, doarme, iar eu mă simt mai bine, simt cum răbdarea de care am nevoie pentru vindecare completă – oricât de mult timp ar dura, chiar şi în cazul unei reveniri cu o nouă internare – se întoarce din nou în mine, aducându-mi o linişte şi un echilibru relativ. Chindi[6] spunea că gândurile pe care le provoacă o boală sunt emanaţia bolii, dar nu corespund câtuşi de puţin cu boala, adică nu reprezintă deloc gradul de gravitate al ei. El spune că toţi bolnavii de nevroză se plâng de impulsiuni nepermise, ar lovi, ar da cu cuţitul etc., dar nu i s-a prezentat niciun caz în care bolnavul să fi urmat impulsul. Are dreptate. Eu însumi, din exasperare, m-am gândit la sinucidere, dar îmi dădeam seama că niciodată n-aş putea pune în practică aşa ceva.[7] Fapt este că iubita mea Aurora îmi dădu de rezolvat o nouă obsesie – fiinţa ei –, după ce abia reuşisem să mai scap de obsesia propriei mele fiinţe. „Te cureţi de toate”, s-a justificat ea, ceea ce la o adică n-ar fi rău dacă lucrurile nu s-ar agrava unele pe altele: boala de amor cu oboseala psihică. Oh, se zice că timpul este un vraci infailibil, şi dacă el face ca o dragoste să se nască, tot el e acela care o face să se şi stingă. Dacă Aurora vrea să se despartă, eu trebuie negreşit să mă vindec de dragostea pentru ea, şi numai timpul mă poate ajuta. Să mă vindec de tot însă nu vreau şi nici nu pot să concep, ci doar atât cât să-i pot reda libertatea şi trăi fără ea. Suntem însă de acord că o nouă criză s-a abătut asupra sufletului meu? E o criză veritabilă, care nu ştiu cum se va soluţiona: cu cât înaintez în complicaţiile ei, cu atât simt nevoia să mă retrag şi să amân pe mai târziu lupta cu ea. O singură măsură e necesară: să conduc eu această criză, şi nu criza pe mine.   Orele 6 după-amiază.   Ce bine aş conduce-o eu, această criză, dacă psihicul meu nu s-ar resimţi încă de pe urma bolii. Altfel simt o nevoie irezistibilă de a mă ridica de la masă şi de a mă duce dincolo s-o privesc, s-o ating. Fiinţa ei a absorbit ani de afecţiune din fiinţa mea şi sub această afecţiune simt nevoia să mă duc şi să mă adăpostesc. Ea nu mă refuză, dar uneori protestează, mă goneşte. Ea păstrează încă un avantaj serios faţă de mine, şi anume că ea nu este silită de nimic să se gândească la despărţire. Ea a aruncat piatra şi acum îşi vede de treabă, dacă o fi să ne despărţim, foarte bine, dacă nu, iarăşi bine, lăsând, la urma urmei, pe seama mea să forţez lucrurile într-un sens sau altul. Ea e gata de orice, afară de un singur lucru: să rămână măritată în condiţiile vechi. Ori eu ce noutăţi îi pot oferi, când bucuria mea de a trăi este chinuită? Oare trebuie inevitabil s-o pierd, datorită tocmai acestui fapt? Oare sunt vinovat de ceva? Poate că da, dar nu sunt vinovat faţă de o nevinovată, problema nu trebuie pusă niciodată în acest fel. Atunci ce e de făcut, Dumnezeule, cum s-o aduc acasă şi mai ales cum s-o păstrez?! Eu continui aici lamentările şi uit mereu că adevărul în problema aceasta nu poate fi altul decât cel enunţat în primele pagini, şi anume că m-ar fi părăsit oricând, în clipa când aş fi încetat să mă ocup de ea. Ori acest lucru era inevitabil pentru că trebuia, mai devreme sau mai târziu, să încep să lucrez. Destul cu fleacurile, încetează stupida analiză! A fost şi rămâne o femeie de lux, nu o tovarăşă de bucurii şi suferinţe, cum e orice femeie obişnuită. Ea nu e o femeie obişnuită, e o femeie în primul rând complicată, cum complicat e oricine creează sau vrea să creeze artă. (Ori ea e roasă de o devorantă ambiţie de a crea, atât de devorantă încât, în această fază a vieţii, ar fi în stare să treacă peste cadavre, dacă asta i-ar aduce cel mai mic avantaj artistic; despărţirea de mine şi momentul ales nu reprezintă oare avantajul „libertăţii”?) Ca totdeauna enigmele amorului pot fi rezolvate mai uşor sau mai greu după gradul de afecţiune al unuia dintre parteneri. Dacă unul dintre parteneri iubeşte cu adevărat, despărţirea nu e posibilă. Eu o iubesc cu adevărat pe Aurora, aşadar despărţirea nu e posibilă. Atunci pentru ce sufăr, totuşi? Enigma aceasta… Ah, dar uit de la o pagină la alta esenţialul. Aurora nu rezistă la suferinţă, nu este şi nu va fi niciodată o mângâiere pentru un bărbat de genul meu, lipsit de spectaculos. Dacă suferinţa mea… Ah, dar mi-e silă să tot pomenesc de suferinţă şi iarăşi de suferinţă. Destul. Mi-e până peste gât!   Orele 7 după-amiază.   Aurora s-a sculat, a făcut zeci de gingăşii şi exclamaţii fermecătoare, a intrat la mine în odaie, iar eu m-am îmbătat, îmbrăţişând-o. Acum stă şi îmi pune întrebarea dacă toate femeile sunt drăguţe şi fermecătoare în intimitate. — Eu nu cunosc decât una, i-am răspuns.   Orele 11 seara.   Aurora îmi spune că despărţirea noastră e o fatalitate, s-o iau ca atare şi că ei o să-i meargă foarte prost, o să ajungă aşa şi pe dincolo. — N-o să fie atât de rău, îi răspund eu, încât să preferi să nu pleci. Ea râde foarte veselă (fiindcă şi eu sunt foarte vesel) şi nu simt deloc durerea despărţirii. Mi-e mai bine cu sănătatea, iată explicaţia. A ştiut ea Aurora ce moment şi-a ales pentru rezolvarea acestei crize casnice. După masă am întâlnit o veche cunoştinţă, o fată de vreo 17 ani, fata Tamarei Gane[8]. Dumnezeule, ce mare s-a făcut, sunt patru ani de când n-am mai văzut-o şi iat-o femeie! (pe atunci, în 1954, eram prieteni buni, dar după însurătoarea mea Aurora mi-a dat de înţeles că nu-i convine amiciţia cu familia Gane). Acum o să reiau această amiciţie, căci am rămas singur şi mai ales mă simt singur. Oh, doamne, am scris – fără prea mare efort – opt pagini. Dacă aş putea concepe o lucrare literară!   25 august orele 10 dimineaţa.   Aurora îmi spune că poemul ei despre China nu va fi cel mai grozav poem al ei. Încerc un sentiment amestecat. Iată despre ce e vorba: pentru a scrie acest poem m-a părăsit ea atât de urgent când am fost internat în spital. Azi la orele 11 am fost internat, la orele 13 a plecat cu maşina, cu Ludemis[9], la Sinaia, nu mai putea de nerăbdare. Iată deci rodul acelei grabe. În altă parte a jurnalului meu din spital scriam că îi doresc să-i reuşească, pentru a fi bine şi în amor, dar iată că nu e bine în poezie şi nu e bine nici în amor. Adevărul e că, chiar dacă ar fi fost bine în poezie, n-ar fi fost mai bine în amor. Această amintire cu plecarea ei la Sinaia îmi face bine, în loc să-mi facă rău, cum ar trebui. Îmi dau seama că rea gândire am avut contând pe un sprijin consecvent din partea ei. E slabă şi ajunge repede la exasperare. Mi-amintesc de o altă întâmplare petrecută în cabinetul d-rului Tiberiu Ionescu, un homeopat. Lucrurile au avut următorul context. De vreo două săptămâni mi-era mai bine, mergeam spre vindecare, când într-o zi Aurora zice: — Sâmbătă e bal la Uniunea Scriitorilor. Să mergem şi noi, iar eu să ies cu rochia violetă adusă de tine din Vietnam.[10] Ei, când am auzit eu că e vorba de rochia aceea adusă de mine din Vietnam, nici n-am mai stat pe gânduri. Se putea?! Am fost la bal, am dansat, am venit acasă pe la trei, am dormit vreo cinci ceasuri, a doua zi am revenit la Mogoşoaia, unde pritoceam boala de vreo două luni. La Mogoşoaia, tare şi mare, plimbări cu barca pe lac, conversaţie cu Ianis Ritsos[11] şi Ludemis etc. Ritsos îmi spunea că a citit poemul Aurorei La déesse au sourcil blanc[12] şi că sunt în el lucruri de adevărată poezie etc. L-am invitat să-i spună ei toate acestea, ceea ce Ritsos a şi făcut. În sfârşit vine seara şi observ eu cum lucrurile în noapte mi se par cam stranii, dar mi-am zis că e o senzaţie trecătoare. Pe la orele 11 m-am culcat. După o jumătate de oră mă trezesc cu una dintre cele mai violente crize pe care le-am avut în perioada aceea, o senzaţie insuportabilă de agonie. Mi-am băgat o grămadă de ace în plex, în cap, în mâini, după sistemul acupuncturii (a fost singurul tratament pe care l-am urmat până la internare consecvent, ducându-mă de două ori pe săptămână la d-rul Bratu), dar criza a continuat cu violenţă până pe la orele patru dimineaţa, când am adormit istovit şi deprimat, îmi spuneam totuşi că e o criză care nu va mai reveni, că sunt sănătos etc., numai că după-amiază mi-a fost din nou rău şi atunci am chemat de urgenţă maşina redacţiei şi am plecat cu Aurora la homeopatul dr. Tib[eriu] Ionescu. Am urcat sus, eu m-am aşezat în faţa doctorului şi am început să-i spun despre ce e vorba. Atunci Aurorei i s-a făcut rău. N-am înţeles de ce, ea mi-a explicat mai târziu, zicând că a avut revelaţia că viaţa nu mă cruţă şi că nici ea însăşi, Aurora, nu e mai blândă (se gândea că nu mai poate să stea cu mine şi vroia să plece la Sinaia). Întâmplarea ilustrează incapacitatea ei de a face faţă la încercări mai grele, lipsa ei de experienţă, tinereţea ei prea necoaptă şi egoistă, în care generozitatea şi ataşamentul încă n-au apărut. Bineînţeles că în faza aceasta şi în contextul acesta nu puteau să ţâşnească din inima ei cine ştie ce accente zguduitoare cu privire la revoluţia chineză. Ea nu ştie că, dacă oamenii acceptă să facă o revoluţie, asta înseamnă că ei nu mai pot îndura un complex de suferinţe, complex care îi striveşte atât de tare încât viaţa demnă nu mai e cu putinţă. Atunci răspund la chemare: la luptă împotriva răului! Şi jertfesc o viaţă care şi aşa nu mai putea să continue. Ce ştie Aurora de asemenea acumulări de dureri, când ea nu e în stare să asiste o fiinţă apropiată, cum e bărbatul ei, fără să-şi piardă capul? Hotărât că aceste surse de inspiraţie – durerea umană – îi sunt la vârsta aceasta, bineînţeles, interzise. Desigur, revoluţia are şi un aspect exterior de energie în mişcare, a cărei măreţie poate fi foarte bine cântată de un poet. Dar să nu uităm totuşi că, fără mânia lui Ahile, Iliada ar fi ucigător de neinteresantă.   Orele 2 după-amiază.   Vorbeam ieri de o primejdie care mă pândeşte, aceea ca Aurora, după scene de iubire, să-mi amintească brutal că nu s-a schimbat nimic în bine pentru mine. O face acum: — Marine, zice, când mă duc la Bucureşti, cred că e bine să-i dau drumul lui Erzi.   — Şi eu ce fac fără bucătăreasă? îi răspund. — Păi dacă împărţim apartamentul poate că n-o să mai ai unde s-o ţii. Simt că mă înfior şi o excitaţie nesuferită mi se urcă în creier. Aurora continuă cu necruţare inconştientă: — Ah, nu-mi place să stau pe locul crimei. — Ce crimă? — Doar eu sunt criminala, nu? Eu desfac această căsnicie. — A fost vorba să nu discutăm acest subiect până la 15 septembrie, zic eu simţind că mi se face rău. Mă scol de la masă unde scriam în acest jurnal şi mă duc la ea în camera vecină. Stă pe pat şi are o expresie albă de nemulţumire şi nerăbdare. Ceva nu merge, ceva îi displace. — Eu, dacă îmi consum energia în aşteptarea unui act pe care să-l înfăptuiesc, când vine momentul respectiv, nu mai pot să-l pun în practică. — Iubito, îi spun, am să te ajut eu exact în sensul în care doreşti, dar aşteaptă până la 15 sept[embrie]. — Să mă ajuţi să am casă! — Am să te ajut. — Ce-ai să poţi face? Ştiu eu că n-ai să poţi face nimic, cunosc toate mijloacele şi posibilităţile existente în R.P.R. — Să aşteptăm până la 15, repet eu, să nu discutăm nimic până atunci. Nesuferit e faptul că sensibilitatea mea este exagerat de promptă. În această discuţie toate cuvintele spuse de Aurora devin, pentru multe ceasuri, obsesii, cu toate că ele nu conţin nicio noutate. Ceea ce lipseşte este nepăsarea. Doamne sfinte, când va veni această nepăsare, acest dulce balsam?   Orele 5 după-amiază.   De la orele 2, de când cu discuţia de mai sus, continuă să-mi fie rău, de astă dată un rău sufletesc, o depresiune, o cumplită melancolie. Aurora a încetat să mai fie sursă a obsesiei, dar răul declanşat face ravagii. Îmi spun că totul va trece şi totul va fi spre bine, că totul se datoreşte unei sensibilităţi căreia îi plătesc acum un tribut. În viaţă trebuie, din când în când, să şi plătim. Da, dar e aşa de rău, e atât de sfâşietor. În viaţa mea, până acum, am părăsit două femei şi nu-mi aduc aminte să-mi fi trecut prin cap ce rău imens e să părăseşti pe cineva. Se declanşează în suflet o durere, o tristeţe fără margini, care apoi acţionează independent de obiect. E un focar obsesiv pe care numai timpul îl vindecă şi care uneori lasă o cicatrice sensibilă pentru foarte multă vreme. Oamenii ar trebui să înveţe de mici să nu dea lovituri fiindcă în clipa când dai lovitura creezi implicit în tine însuţi condiţia care te va aduce mai târziu în situaţia să primeşti la rândul tău o lovitură de la altcineva. Oamenii care dau lovituri sunt oameni slabi, Aurora din slăbiciune a făcut ceea ce a făcut.[13] Bineînţeles, una e lovitura pe care o dai apărându-te şi alta aceea pe care o dai cu intenţia de a distruge. Aurora cred că din apărare m-a lovit, căci probabil existenţa mea începea s-o înăbuşe şi nu vedea cum putea să se elibereze. Ceea ce pare reprobabil e momentul ales, dar mă întreb dacă, de pildă, peste câteva luni sau un an ar fi fost mai bine. E posibil ca disperarea mea să fi fost mai mare, având în vedere faptul că fiind sănătos aş fi recepţionat mult mai puternic declaraţia. Ori, în seara declaraţiei, eu am dormit totuşi cinci ore şi, dacă nu mă înşel, am şi mâncat.[14] Iar de-atunci până acum n-am avut nicio noapte de insomnie şi n-am scăpat nicio masă (fireşte că împins doar de instinct şi nu pentru că aveam chef să dorm sau să mănânc). Pentru a fi apoi în armonie cu realitatea, nu trebuie să uit că aceste depresiuni sfâşietoare, de care mă plâng aici, le-am avut eu şi în prima zi a ieşirii din spital, în special dimineaţa şi seara. Probabil că s-ar fi manifestat şi acum, chiar dacă Aurora n-ar fi venit cu problema ei. Ar fi fost mai uşor de suportat? Mă îndoiesc. Ba acum am un pretext, despărţirea, dar atunci n-aş fi avut niciunul, ceea ce ar fi fost mult mai groaznic. În fond, de ce n-aş avea eu comportarea mea pe care mi-am dorit-o mereu, şi anume cea mai profitabilă în caz de suferinţă din amor: să nu resping dragostea care îmi sfâşie inima după fiinţa iubită, ci s-o consum, s-o trăiesc, să fiu senin şi să-mi spun: faptul că fiinţa iubită nu mai e proprietatea mea nu mă împiedică s-o iubesc mai departe. Fireşte că nu e deloc uşor de îndurat ideea pierderii ei, dar la o adică de ce să pronunţăm cuvântul pierdere? Pierdere ar fi dacă ar muri, şi nici atunci. E adevărat că iubire înseamnă dăruire şi devotament, şi dacă fiinţa iubită lipseşte, nu mai ai cum te dărui şi cum fi devotat. Dar în cazul Aurorei nu e aşa, ea deocamdată nu lipseşte, apoi, până la despărţire mai e, apoi, nici nu ştiu daca va fi sau nu despărţire şi, în sfârşit, despărţirea va dura câtva timp, şi după despărţire nu va apărea nicidecum un zid chinezesc între noi – toate acestea depind de mine să se petreacă astfel, cu o singură condiţie, ca Aurora să nu aibă chef de răzbunări. Ori, după cât se pare, ea nu doreşte conştient să-mi facă rău, fiindcă astăzi, după discuţia cu „locul crimei”, i-a părut rău, mi-a spus că mă iubeşte şi că să nu acord cuvintelor ei prea mare importanţă. Asta e cheia: să nu acord cuvintelor ei o importanţă exagerată, nu e realist, e o pierdere a dreptei judecăţi, o slăbiciune. Nu trebuie cedat slăbiciunii, trebuie avut în vedere că, în timp ce eu sufăr aici de amor, pe pământ se petrec tragedii mai mari – e un lux şi nu o pedeapsă suferinţa din amor. Iubeşte, dacă iubeşti, las-o pe fiinţa iubită să facă ce vrea, în general schimbă perspectiva asupra lucrurilor şi raţionează că ar trebui să fii fericit pur şi simplu că eşti în viaţă, deşi ai trăit un război mondial şi nenumărate alte zguduiri sociale, unde oamenii şi-au pierdut viaţa (Ungaria). Ai fost în Vietnam şi ai fost primit cu prietenie şi plăcere, ţi s-a povestit biografia lui Ho Şi Min[15], oare nu eşti în stare să reflectezi puţin la toate acestea şi să-ţi echilibrezi sufletul obsedat? Ho Şi Min a străbătut China de Sud, cu mâinile legate, pe arşiţă şi prin ploi, prin munţi şi văgăuni, din închisoare în închisoare. De atâta astenie îşi pierduse vederea şi de atâta trudă se împuţinase la trup, cât un copil. În ultima închisoare, nici somnul binefăcător nu i se îngădui. Era atâta înghesuială încât trebuia să doarmă pe closet. Numai că, îndată ce aţipea, era trezit pentru a face loc să fie folosit closetul. Orb fiind, trudit şi sărac şi gol, flacăra idealului l-a ţinut însă în viaţă, a venit eliberarea şi a început războiul cu francezii. Ho Şi Mân a luat conducerea luptei de rezistentă şi a învins, lupta i-a redat şi vederea, şi puterea trupească. Acum conduce jumătate din ţară şi e venerat şi iubit în întreaga Asie. Pentru ce nu scrii nimic despre acest om? E marele tău erou, umilit şi obidit cu întregul său popor, apoi învingător prin marea sa puritate spirituală. Scrie[16]![17] Fă-ţi datoria şi toate obsesiile se vor risipi, toate lucrurile îşi vor avea justa lor dimensiune în afectele tale. Crezi oare în mod serios că celula ta nervoasă e inferioară celei a lui Ho Şi Min? Că are mai puţină energie? Adevărul e că a ta e mai puternică, mai bine hrănită, mai tânără, mai nefolosită. Vrei oare s-o uzezi doar în plăceri şi obsesii? Jos obsesiile, jos lamentările, jos suferinţa absurdă din amor. Singurătatea nu există decât dacă pui un zid între tine şi lume, între tine şi natură, rupi legăturile şi retezi timpul exterior, rămânând doar la timpul organismului tău care e absurd şi fără sens. Restabileşte circulaţia vieţii în spiritul tău şi oboseala va trebui să cedeze. Alta soluţie nu există.   Orele 10 seara.   Sunt liniştit şi împăcat cu destinul meu, care[18] mi se pare că nu e deloc prea dramatic. Faptul că m-am îmbolnăvit de oboseală şi faptul că trebuie să mă despart de o femeie nu mi se pare deloc că îmi justifică lamentările. Oare ce-aş fi făcut eu în locul lui Anton Pavlovici[19], la aceeaşi vârstă, lovit de o boală atât de primejdioasă la vremea aceea cum era tuberculoza? Ar trebui să-mi fie ruşine pentru tot ceea ce mi s-a întâmplat şi mi se întâmplă. Trebuie să mă apuc de îndată de scris, chiar din seara asta, şi să lucrez scrâşnind din dinţi. Este intolerabil cât timp am pierdut cu propria-mi persoană, câte griji şi cât efort pentru vanităţi mărunte şi satisfacţii inferioare. Da, chiar de mâine să încep să lucrez şi să nu mai mă opresc, chiar dacă voi simţi că se clatină pământul cu mine. Pământul se va clătina şi se va restabili singur, eu să nu mă clintesc şi să nu dau voie obsesiilor şi spaimelor să pună stăpânire pe mine. Destul cu obsesiile! Jos obsesiile! Dacă în mod fizic, în carnea mea, am uitat care este sensul vieţii, asta s-a petrecut din pricina infinitelor satisfacţii mărunte după care am alergat în aceşti din urmă doi ani. A-ţi face datoria – acest cuvânt tocit de sensuri – nu înseamnă nimic altceva decât a-ţi crea condiţiile pentru liniştea şi armonia spirituală. Satisfacţiile care se obţin după împlinirea datoriei sunt durabile şi dau vieţii sensul căutat, bucuria creaţiei, liniştea şi odihna, contemplarea naturii, iubirea pentru femeie. Totul gravitează în jurul gestului creator. În jurul gestului steril această gravitaţie încetează, mişcarea se opreşte pe loc, iar sufletul oboseşte şi bucuria de a trăi se epuizează. Unde am putut ajunge? Cum am putut să-mi batjocoresc astfel sensibilitatea, închipuindu-mi că dispun de putere pentru a reţine totdeauna cu mine o femeie frumoasă şi plină de vanităţi? Plătesc deşertăciunea căreia i-am slujit inutil doi ani – căci ceilalţi doi au fost buni, ne-am iubit cu adevărat – şi cu asta să încheiem procesul. Altă obsesie să nu mai existe în afară de scris, altă pasiune să nu mai mă viziteze. Arta nu trădează niciodată dacă jertfeşti consecvent tot ceea ce ai mai bun. E singura pasiune care creşte din propriul ei foc şi pe care numai moartea o curmă. Acum trebuie să închei pentru astăzi, a curs destulă cerneală!   26 august orele 10,30 dimineaţa.   Sunt la iarbă verde, întins la soare, singur şi am venit cu intenţia de a-mi construi subiectul vietnamez. Trebuie să lucrez, jos obsesia şi suferinţa din amor. Deocamdată, pentru început, să notez un dialog autentic povestit ieri la masă de un profesor de pian. L-a surprins pe stradă la Constanţa între un bărbat şi o femeie care tocmai făcuseră cunoştinţă. — Ce profesiune aveţi? întreabă femeia. — Contabil, răspunde bărbatul. Tăcere. Apoi femeia: — Propriu-zis? — Propriu-zis, răspunde el. Merg în tăcere, gânditori, după care bărbatul: — Dar dumneavoastră? — Planificatoare. — Propriu-zisă?   [1] Acest manuscris cuprinde jurnalul intim al despărţirii de Aurora Cornu, prima soţie a lui Marin Preda (34 coli A4, xerocopiate, numerotate de către scriitor, începând cu a doua pagină, de la 52 la 118, la care se adaugă o ultimă pagină, nenumerotată, reprezentând xerocopia unui tablou al lui Tonitza).   [2] Nu se ştie cu precizie câte perioade de spitalizare a suportat Marin Preda. Aurora Cornu face câteva referiri la boala scriitorului în Eugen Simion, Aurora Cornu, Marin Preda. Scrisori câtre Aurora. Convorbiri despre Marin Preda, cu o postfaţă de Eugen Simion, Bucureşti, Ed. Albatros, 1998,380 pag. (vezi pag. 121, 122,191,223-228 etc).   [3] În manuscris urmează două rânduri tăiate, ilizibile.   [4] În Eugen Simion, Aurora Cornu, op. cât. (pag. 191), Aurora Cornu vorbeşte şi ea despre acest episod al despărţirii lor: „Eu i-am spus: «Marine, vreau să plec de la tine», şi el mi-a spus: «Dacă eşti drăguţă, aşteaptă până la 15 septembrie când vin eu de la spital», că intra în spital, avea o astenie foarte rea.” Vezi şi Anexa 1 (pag. 59-61), în care am selectat, din sursa citată anterior, şi alte fragmente referitoare la personalitatea lui Marin Preda, precum şi la diferitele episoade ale relaţiei sale cu Aurora Cornu, pentru a fi puse în paralel cu notaţiile din jurnal.   [5] În manuscris urmează cinci rânduri tăiate, ilizibile.   [6] Chindi (Kindy) Sonnenreich (n. 1923), medic psihiatru; arestat şi închis în anii ’50 sub acuzaţia de homosexualitate; a emigrat în Brazilia, la Sao Paolo, unde şi-a deschis un sanatoriu. A fost unul dintre medicii care l-au tratat pe Marin Preda în perioada spitalizării. Mai multe informaţii despre Kindy, precum şi câteva supoziţii în privinţa cauzelor bolii lui Marin Preda se pot afla în Nina Cassian, Memoria ca zestre. Cartea I, Ed. Institutului Cultural Român, 2003, în special pag. 174-175.   [7] În manuscris urmează trei rânduri tăiate, ilizibile.   [8] Tamara Gane (1909–1992), profesor universitar şi traducător din limba rusă. Un timp a lucrat şi la Ambasada română de la Moscova. Autoare a unui studiu despre Lermontov (1964); a mai semnat articole de critică ideologică şi diferite prefeţe.   [9] Menelaos Ludemis, scriitor grec (prozator şi poet), refugiat în România. Dintre scrierile sale amintim romanele Îngerul cu aripi de ghips, Moara muta., Năluca Marathonului, Strada Abisul nr. 0, Vinul laşilor etc. şi volumele de versuri Cerul se înnourează., Cântece sugrumate. Dedal etc.   [10] Marin Preda a vizitat Vietnamul în 1957. Prozatorul povesteşte pe larg despre această călătorie a sa în Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Ed. Albatros, 1973 (pag. 164-206). Rod al experienţei vietnameze este nuvela Friguri (1963).   [11] Yannis Ritsos, poet grec, refugiat în România. Dintre volumele sale de versuri amintim A patra dimensiune, Arhitectura copacilor, întoarcerea atrizilor, Poeme, Poezii etc.   [12] Poemul Zeiţa cu sprânceana albă este inclus în volumul Distanţe, Bucureşti, EPL, 1962.   [13] În manuscris urmează trei rânduri tăiate, ilizibile.   [14] Aceleaşi gesturi le va face şi Constanţa, eroina din romanul Risipitorii (despre care autorul declara că reprezintă un alter-ego al său), în momentul despărţirii de doctorul Munteanu.   [15] Om politic vietnamez; fondator al partidului comunist indochinez (1930) şi creatorul „Ligii pentru Independenţa Vietnamului”; preşedinte al Republicii Vietnam şi al Republicii Democrate Vietnam (Vietnamul de Nord, 1916–1969), iar din 1956–1960 secretar general al Partidului Comunist.   [16] În manuscris, cuvânt subliniat cu două linii.   [17] Acest personaj nu apare în niciuna dintre scrierile lui Marin Preda.   [18] În manuscris urmează două rânduri tăiate, ilizibile..   [19] Cehov.  

Intrusul de Marin Preda PARTEA ÎNTÂI I Ştiu că de azi înainte voi începe drumul de întoarcere al vieţii mele şi că va fi atât de lung, încât mă gândesc dacă n-o să-l scurtez singur: n-am nici treizeci de ani. Asta ţine doar de puterea amintirilor mele. Deocamdată m-am hotărât să părăsesc acest oraş, în care nu sunt nici bătrâni şi nici amintiri, cum spun toţi pe-aici fără să-şi dea seama ce le iese din gură. Astăzi am fost la director. Am vrut să plec fără să mai spun nimănui nimic, dar el e singurul care rezistă judecăţii mele rele şi pe care aş vrea să-l mai văd. — Tovarăşul director e ocupat, nu cred că poate să te primească, zise secretara când mă văzu, uitându-se drept în faţa mea, cu ochii mari rotunzi şi fără să clipească. Era dintre cei care se uitau la mine drept în ochi. — Anunţă-l că nu-i cer nimic, vreau să plec din oraş. Femeia înţelese pesemne cu acel simţ al ei experimentat de secretară că nu minţeam, totuşi mai întârzie înainte să se ridice, ca şi când ar fi calculat ceva. Îi părea cumva rău că un om cunoscut al cabinetului ei n-avea să mai calce niciodată acolo, sau îi părea bine? Nu era o femeie indiferentă şi la început, ori de câte ori mă vedea că apar pe uşă, se şi ridica şi n-ajungeam bine să mă apropii de biroul ei că se şi întorcea cu răspunsul. De astă dată, după ce intră, ieşi destul de târziu, timp în care mai veniră şi alţii, nişte ingineri cu nişte nemţi care ne vânduseră şi ne montaseră nu ştiu ce noi instalaţii pentru combinatul nostru chimic, umblau mereu împreună. Că n-a putut să-i spună, zise ea, că e foarte ocupat, dar că o s-o cheme el iar, şi atunci… Pe de altă parte se uita la mine parcă îngrijorată ca nu cumva audienţa mea să nu reuşească. Nu înţelesei această grijă, în ciuda faptului că nu ştiam că e o femeie care ţinea tot atât de mult la salariaţii care veneau acolo ca şi la director. El o învăţase să fie aşa. Nu ştiu de ce mi se părea că acum era schimbată. Directorul apăru pe uşă făcând loc inginerilor şi străinilor. — Ce e, zise el văzându-mă, vino după-masă la cinci dacă vrei să stai cu mine de vorbă. — Tovarăşe director, spusei ridicând glasul, n-am nimic să vă cer, numai dacă aveţi timp puteţi sta de vorbă cu mine. — Da ce e cu tine? zise el liniştit. — Vrea să plece din oraş, adăugă atunci secretara. — După-masă la ora cinci, reluă directorul binevoitor şi îmi aruncă şi el o privire drept în faţă, deşi făcea parte dintre cei care când vorbeau cu mine îşi fereau ochii. Dacă zici că nu-mi ceri nimic, nu e urgent, poţi să vii la cinci, mai adăugă el ca şi când aş fi putut să mă târguiesc cu el în privinţa orei. Era singurul lucru care nu-mi plăcea la el, când se izmenea aşa. — Dumneavoastră spuneţi ora şi eu pot, nu pot, vin la ora aia. Şi am luat-o spre uşă. Am venit la cinci fără un sfert şi am găsit-o pe secretară tot acolo, m-a întâmpinat cu aceeaşi privire şi mi-a spus să iau loc pe scaun. Părea mereu prinsă de gândul că n-avea să mă mai vadă. — Tovarăşe Surupăceanu, zise ea după un timp, aş vrea să te întreb ceva, nu te supăra! Nu puteam bănui ce voia să mă întrebe, dar mă supărai înainte de a afla. — Ai mai spus cuiva că vrei să pleci din oraş? — Nu, n-am mai spus. — Nici la Sfatul Popular? — Ce-mi pasă mie de Sfatul Popular, n-ajunge cât umbli cu căciula în mână când îţi repartizează o odaie, trebuie să alergi după ei şi când o părăseşti? Secretara zâmbi încercând să mă îmbuneze: — Ei, lasă, zise ea, că n-ai alergat dumneata după locuinţă cu căciula în mână. Voia să mă măgulească, adică noi, care am construit temeliile acestui oraş, am intrat în el ca la noi acasă, nici nu apucase pe atunci să aibă Sfat Popular că îl şi ocupaserăm. — Ba am alergat, îi spusei cu duşmănie şi în aceeaşi clipă mă oprii deodată ezitând, căutând parcă în amintire ca şi când aş fi minţit înainte să fi găsit minciuna şi mi-aş fi dat seama că n-am cu ce s-o acopăr, nici măcar în sinea mea. Când m-am însurat! mai spusei. Femeia se uită într-o parte. Nu mai rămânea, pomenind despre însurătoarea mea, decât ca această clipă să treacă singură, nici măcar secretara, care nu-mi era nici rudă, nici prietenă, n-o putea grăbi cu ceva. — Am înţeles, spusei eu în cele din urmă, vă interesează camera mea. Şi adăugai fără să-i mai aştept răspunsul: Probabil nu pentru dumneavoastră. — Am o soră care stă la mine. — Nu, n-am spus la nimeni şi nici spaţiul locativ nu ştie nimic, dacă puteţi, luaţi-o. Eu vă ajut că n-o să-i anunţ deloc şi sora dumneavoastră poate să se mute şi să-i pună în faţa unui fapt împlinit. Secretara nu mai zise nimic şi mă miră că pe faţa ei nu văzui nicio urmă din mulţumirea la care mă aşteptam. Arăta tot ca la prânz, când mi se păruse prinsă de gândul că n-avea, de aici înainte, să mă mai vadă în cabinetul ei. Ce mai voia? — N-o să vă fac eu tocmai dumneavoastră vreo figură, vorbii atunci ghicindu-i gândul. Dacă vă convine, în schimbul serviciului pe care vi-l fac, sora dumneavoastră să-mi cumpere puţinul mobilier pe care îl am în odaie. Asta numai ca să fiţi liniştită că n-o să dau altcuiva camera mea. Într-adevăr, apăru o strălucire atât de vie pe chipul femeii, încât parcă şi biroul se făcu mai luminos. — Bine, zise, nu te supăra că insist, dar e aşa de greu… Nu mă supărasem, dar nici n-aş fi putut spune că nu văzusem cum plecarea mea din oraş şi golul pe care îl lăsam astfel se umplea din prima clipă şi fără nicio reculegere chiar înainte ca eu să-l părăsesc. II Câteva minute mai târziu eram în cabinetul directorului şi mă aşezai în fotoliu în faţa lui. Se apucă să dea un telefon. Se uita în jos. Avea un aer vinovat, dar de fapt nu se ferea de mine, îmi şi spusese: „Nu-mi place deloc că sunt pus în situaţia să-ţi dau tocmai eu o astfel de slujbă, care te cunosc şi ştiu ce poţi”. Asta după ce primisem, crezuse că o să refuz. Nu-şi dădea seama că dintre toate umilinţele pe care le trăiam atunci, credeam că asta era cea mai mică. Mai târziu am văzut şi eu că nu, de fapt era cea mai mare, fiindcă nimeni nu ocoleşte un om pe care dragostea pentru o femeie îl pune pe brânci, dar de la cineva care nu mai e printre ei şi nu mai poate să le schimbe în niciun fel situaţia în meserie şi lume, întorc capul nepăsători. În privinţa asta oamenii nu se deosebesc de celelalte vieţuitoare, se despart şi nu se amestecă, cu toate că trăiesc împreună aşa cum ar trăi caii cu oile. În ultima vreme mi se întâmplă foarte adesea să fiu atent la expresiile lor: au aerul că nu ştiu cine sunt şi îmi vine să mă reped în ei şi să le dau la picioare în spate până i-aş pune pe fugă, să piară din faţa ochilor mei! Dar îmi aduc aminte la timp că ei sunt bine organizaţi, şi că în urma unei astfel de întâmplări aş fi luat fie cu binişorul, fie cu forţa şi dus la spital. Locul meu se hotărâse. Trebuia să stau acolo unde m-au pus ei şi dacă m-aş fi mişcat în felul ăsta, scăpau repede de mine. Directorul puse receptorul în furcă. — Ei, ia spune-mi, zise el, chiar te-ai hotărât? Întrebarea mea e, de fapt, ai scăpat, te-ai hotărât să-ţi închei socotelile? Şi unde vrei să te duci? — Tovarăşe director, n-am venit la dumneavoastră ca să vă spun unde mă duc şi ce-o să fac. — Bine, zise directorul, şi sună. Notează, se adresă el secretarei. Când vrei să pleci? mi se adresă mie. — Chiar şi mâine. — Să i se lichideze ce are de încasat şi să i se dea actele cu aviz de transfer! O să-ţi lase tovarăşul Surupăceanu o cerere când o să plece de la mine. Secretara se retrase. Directorul se posomorâse şi îmi dădui seama că acum trebuia să-i spun imediat pentru ce am venit, că avea treabă şi că lucrurile bune şi rele din viaţa noastră încap în acelaşi spaţiu, nu suntem mai mult timp nenorociţi decât fericiţi, totul se consumă sub aceeaşi lumânare. — Tovarăşe director, spusei uitându-mă la el cu braţul sprijinit pe sticla biroului, dacă am putea să facem ce vrem cu amintirile noastre, dumneavoastră sunteţi singurul din acest oraş pe care nu l-aş alunga din ele. Directorul se posomorî. După câteva clipe rupse tăcerea: — Nu merit, uită-mă şi pe mine! Nu ştiu cum se întâmplă că ne irosim viaţa pentru inşi pe care ar trebui mai degrabă să-i iei la bătaie şi să-i dai afară cu biciul din oraş şi când ne vine un om care cu adevărat are nevoie de tot sprijinul nostru începem să ni-l drămuim. Nu spun că nu m-am purtat bine cu tine şi că n-am fost călăuzit de cele mai bune intenţii, dar în fapt am ezitat, fiindcă alţii erau contra ta. — Vă referiţi la problema cu Viena? — Da, şi cu şcoala de maiştri, şi altele. — Măcar vă daţi seama şi poate cu altul o să fiţi mai hotărât, deşi mie asta nu-mi mai face nici cald, nici rece. — Dar nu mi-ai răspuns la întrebare, zise directorul. Ai scăpat în realitate, sau plecarea ta e doar o fugă? I-am răspuns că nu ştiu şi nici nu mă interesează, dar că nu mai pot sta şi asta e suficient. Directorul bătu cu palma în sticla biroului. Strigă: — Să ştii că eu te aprob. Ai dreptate, nu e important să răspunzi la nişte întrebări pe care alţii şi le-ar pune, n-au decât să răspundă singuri, răspunzi numai de ale tale, şi asta e suficient. Gata, pleacă şi nu te uita îndărăt! Mă ridicai în picioare. Era exact lucrul la care mă aşteptasem venind la el, să mă îndemne adică să plec după ce o să-şi dea seama că mă rupsesem de tot şi că nu mai aveam în sufletul meu nicio cruţare pentru nimeni. III Am ieşit din biroul lui şi am luat-o apoi încet, pe jos, spre oraş. Sunt opt kilometri, pe care în ultima vreme îmi place să-i străbat cu piciorul în timp ce troleibuzele, camioanele şi maşinile trec mereu, fâşâind fără încetare, pe lângă mine. E un drum care ştiu că o să-mi rămână în amintire, singurul pe care îl suport din ceea ce văd, cu toate că uneori, seara, am şi momente când uit; văd lanţul de lumini care se întinde pe această distanţă… De fapt cerul nu se mai vede, oricât ar fi el de întunecat noaptea, iar eu cunosc şi înălţimea, şi numărul de legături electrice care se ţin lanţ de la un combinat la altul; luna, care e plină şi albă ca argintul în munţi, aici e galbenă şi stinsă, aruncată parcă pe cer ca o simplă pată sau chiar ca un simplu bec al cărui filament ar da semne că n-o mai duce mult. Atunci văd şi globurile perfect sferice, din aluminiu, din spatele combinatului de cauciuc, şi mi se par atât de mari, că îmi trebuie câteva secunde ca să-mi aduc aminte la ce folosesc: nu mă învăţ cu ele, au apărut acolo în timp ce noi mai săpam încă pământul sau în timp ce încă ne calificam, nimeni n-a înţeles ce rol aveau: erau rezervoare, dar rezervoare pentru ce? Nici azi n-aş putea să răspund foarte exact la această întrebare. Mărimea lor uriaşă o vezi însă dacă mergi pe jos, nu treci de ele timp de un ceas, cu toate că nu sunt decât trei la număr şi de pe şosea par aşezate unele lângă altele. Ziua bate soarele în ele şi ai putea crede că au venit acolo de pe altă lume, atât sunt de albe, rotunde şi închise. Nu vezi niciun om prin preajma lor. Dar amintirea mea nu va veni din partea aceasta, adică din dreapta, unde se întind, colorate în roşu, în alb, în verde şi în albastru zecile de ţevi care trec de la o instalaţie la alta, în plin aer, înlănţuind clădiri şi turnuri înalte pe această distanţă cât ţine drumul meu de la combinatul chimic până în oraş, ci de la drumul propriu-zis. Pe el îl străbat de câteva luni în fiecare zi şi mereu gândurile mele se retrag îndărăt căutând o anumită clipă a vieţii mele, un anumit ceas când în faţa paşilor sau privirii soarele a aruncat pe pământ o anumită lumină, care era numai a mea şi pe care eu, văzând-o, am râs şi nu m-am oprit, cu toate că pe vremea aceea eram liber ca o pasăre. Descoperirea aceasta am făcut-o călcând zilnic kilometri de asfalt, şi anume într-o zi când m-am pomenit deodată că merg, ca pe vremea când eram mic, cu capul în jos. Şi acuma merg numai aşa, cu toate că acest mers, care ascunde trecătorilor faţa mea, ar putea să pară celor care mă cunosc că e din pricina… De fapt, acum ca şi pe atunci nu-mi mai pasă de ce se poate spune, ştiu însă că nimeni nu mai are dreptul, părinţi şi învăţători, să vină să-mi dea faţa pe spate cu pumnul ca să-i văd pe ei. N-am chef să văd capetele lor, nici al tatălui şi nici al nimănui, încă de la vârsta aceea am avut presimţirea că lumea nu merită să fie privită în faţă… Unii oameni loviţi de soartă se întorc, după cum am citit şi eu în puţinele cărţi bune care mi-au căzut în mână, la anii copilăriei, când au fost şi ei fericiţi. Eu însă mă întorc mereu la anii din preajma celor douăzeci, şi din copilărie nu păstrez decât puţine amintiri, cum ar fi aceasta că învăţătorii, la îndemnul tatei, mă băteau la palmă că ţin capul în jos, i se părea tatei că dacă şi-l ţine pe-al lui sus e ceva de el. În realitate, pentru ceea ce făcea el nu trebuia prea mult cap! Ciurele, pe care pe urmă şi le vindea tot el. Pleca dimineaţa cu văcăliile în spinare, se ducea la un oarecine unde le bătea sitele şi se întorcea pe urmă seara fără ele. Câţi bani nenorociţi lua el pe chestia asta n-am ştiut niciodată, pentru că nu i-am văzut. Nu ştiu de ce ne pocnea de fiecare dată, şi pe mine, şi pe frati-meu mai mare, ori de câte ori ne apropiam să vedem cât scoate el din chimir. Îi punea pe pat şi numai cu mama şopocăia nu se ştie ce, îi vedeam mereu mâinile bestecăind, luând din chimir, punând pe pat şi apoi vârând în buzunarele flanelei lui albe (toată viaţa a purtat o flanelă albă, nu ştiu dacă era chiar aceeaşi) rodul zilei petrecute de dimineaţa până seara cu văcăliile şi apoi cu ciurelele pe spinare în oraş. N-am reuşit să aflu niciodată cum le vindea, avea de toate soiurile, mai mari, mai mici, de faină, de mălai, de cozonac. Pe cele mai mici le băga în cele mai mari, nu ştiu cum şi le aranja că încăpeau o grămadă unele în altele. Cât lua pe ele, cât îl costa materialul şi mai ales cum striga? Ciurele, bă! Sau, luaţi ciurele. Sau, să vă dau ciurele? Era mic de statură (adică e şi acuma, că n-a murit), abia se vedea dintre ele, şi într-o zi l-am întrebat, şi aşa mic cum era s-a întins spre mine şi când mi-a dat una am căzut lat lângă piciorul patului: „Uite-aşa strig, mi-a spus, şi dacă mai vrei să ştii, îţi mai spun.” Dar ciudat era că totuşi aveam ce mânca, ieşea de-o pâine şi de-un fel de fasole, ori de varză, ori de cartofi şi iarna aveam şi-un purcel. Locuiam, şi tata şi mama locuiesc şi acum, pe şoseaua Pantelimon, într-o casă mică cu două odăi şi cu o curte, a mamei. N-a înţeles nimeni cum o fată cu astfel de zestre a luat un astfel de bărbat. O fi fost frumos, cine ştie?! Băţos însă era, odată, într-o iarnă care umpluse toată şoseaua de nişte nămeţi mari cât tramvaiele, ne-am înghemuit toţi într-o odaie şi pe-ailaltă am închiriat-o unui student, sau nu ştiu ce era, că toată ziua citea. Şi la început, când venea vremea mesei, îl vedeam cum lăsa cărţile, se îmbrăca şi ieşea, dar după un timp am băgat de seamă că la întoarcere aducea doar o pâine şi a doua zi mânca pâinea aia goală, şi abia pe urmă se îmbrăca şi ieşea. Mama se înţelesese cu el ca pentru încălzit să mai dea ceva, dar pesemne că n-avea, de era frig la el în odaie, se făceau flori groase de zăpadă la geam. Tata stătea pe patul care pentru el era prea înalt, îi atârnau picioarele în bocanci fără să atingă podeaua, în flanelă, şi fuma la căldură, în timp ce plita ardea şi fasolea umplea odaia de miros de fiertură. Nu ştiu cum ungea mama fasolea, că pe urmă ceva aşa de bun n-am mai mâncat, în orice caz, într-o seară intră ca de obicei chiriaşul nostru, scoate din buzunar un portofel şi-i dă mamei o hârtie să-i ia şi lui o pâine a doua zi. Tata, uitându-se la farfuria în care mama taman turna ciorba, se chiorăşte la el şi îl aud că îi spune mârâind: „Cine mănâncă tot timpul numai pâine goală… se tâmpeşte la cap!” Ai fi zis, auzindu-l, că murea de poftă să-l ţină pe urmă lângă el pe student, să-l facă să înghită în sec, să se înveţe minte să mai fie ceea ce era, cu cărţile lui, când putea trăi foarte bine şi făcând ciurele. Dar studentul parcă nici nu l-a auzit şi nici nu s-ar fi putut spune că îi era gândul la mâncare, cât a stat la noi nici n-a slăbit şi nici nu s-a văzut că îi păsa că mânca numai pâine goală. IV Când să fi fost ziua aceea care îmi vine în minte mereu? Câţi ani să fi avut? Optsprezece? Nouăsprezece? Era în orice caz într-o după-amiază de sfârşit de vară sau început de septembrie, sau poate că nu era, dar astfel de zile au în ele nemişcarea unei zile de vară şi lumina aceea a zilei de toamnă care de bogată ce e opreşte parcă pe loc trecerea timpului. Toamnelor cărora li se spun lungi li se spun aşa şi din pricina acestor zile care se ţin lanţ, dimineaţa niciun nor, la amiază soarele dulce care nu te goneşte în casă la umbră, după-masă cer mereu senin şi pe seară asfinţitul lung, cu înroşirea cerului şi aprinderea acoperişurilor… Am văzut asta de atâtea ori, că mă gândesc câteodată dacă aceste după-amiezi şi asfinţituri nu s-au îngrămădit de fapt în amintirea mea într-una singură din pricina lucrurilor care s-au petrecut din întâmplare într-o astfel de zi? Ei şi? Ce importanţă are dacă s-a întâmplat aşa sau nu? De ce, de pildă, din atâtea dimineţi câte am trăit aici şi mi-au bătut ani de zile în fereastră, nu s-a ales niciuna pe care să n-o pot uita? Geamul meu de aici dădea exact spre răsărit şi verile, mai ales, mă sculam odată cu soarele. Şi cu toate acestea, adică cu toată această siguranţă care începe să mă lege de trecut, amintirea mea dă târcoale, dibuie şi niciodată nu are puterea să scoată la suprafaţă toată lumina acelei după-amiezi. Fiindcă unele dintre gesturile mele de atunci le înţeleg bine, dar altele îmi rămân străine. Totuşi erau ale mele. Îmi spun de pildă că eram vesel şi că de aceea stând acolo, pe acoperişul acelei biserici, cântam. Dar mi-e greu să văd de ce aş fi putut fi atât de vesel, cu atât mai mult cu cât meşterul cu care lucram mă înjura să tac din gură şi să fiu atent să nu-mi alunece cumva piciorul şi să cad, fiindcă pilaf mă fac când o să ajung jos… În realitate, de atunci şi până… m-am uitat totdeauna curios în hăul care se căsca sub picioarele mele, mă miram cum se făceau lucrurile de mici şi ce întins şi gros era pământul văzut de la înălţime. Mă îndemnase tata să mă fac vopsitor zicând că tabla plouă şi ninge peste ea şi dă repede jos văpseaua, ai totdeauna de lucru. Şi m-a trimis cu un meşter pe acoperiş. De ce n-o fi vrut el să mă facă şi pe mine ciurelar? O fi bănuit din vreme că n-o să vreau, cum n-a vrut nici frati-meu, sau poate că şi-o fi dat seama că într-o bună zi s-ar putea să nu mai cumpere nimeni o astfel de marfa care avea să se găsească lesne în prăvălii? În orice caz faptul de a umbla sus pe acoperişurile caselor mi-a plăcut aşa de mult, că am înţeles că asta e pentru mine ceva de care n-o să mă las toată viaţa. Să fi fost din pricină că în toţi acei ani ai copilăriei mele umblasem cu capul în jos şi nu văzusem nimic? Şi că deodată, pentru întâia oară, de voia mea, ridicasem fruntea şi văzusem? Când am început pe urmă să mă laud cu meseria mea faţă de cei care de pildă erau ucenici cizmari… să stai mereu cu fundul pe un scaun scobit cu trei picioare şi să miroşi mirosul picioarelor altora lăsat în căpute sau să te chiorăşti cu ochii la ac, la croitorie, şi altele, ca picolo într-un restaurant, ajungi să te îmbolnăveşti de varice servindu-i pe alţii, nu ştiu de unde dracu le aflasem pe toate, sau să-i razi pe alţii, îi mai şi tai la gât, te dă pe urmă patronul afară cu picioare în… ei şi ce, mi se răspundea, mare brânză, ce vezi tu de pe un acoperiş vede oricine vrea când se urcă într-o casă cu etaje şi se uită pe fereastră, sau iese pe-un balcon. Şi pe urmă tu cinci câştigi şapte mănânci, ce-ţi rămâne pune bine, să-ţi ajungă şi la anu, voia adică să spună că n-o să am un câştig sigur, că o să am zile când o să mănânc mai mult decât o să câştig, şi n-o să pot să-mi fac economii. Nu-mi păsa mie atunci de economii, dar a doua zi i-am spus meşterului ce mi-a zis ăla şi că vreau să mă uit de pe balcon să văd de-acolo cum e. Meşterul m-a înţeles şi numaidecât mi-a spus că „nu e acelaşi lucru”. Ţinea şi el la meseria asta şi când ne-am dat jos îl văz că-i spune administratorului blocului care ne angajase că vrea să vadă ceva, i se pare lui ceva ciudat la marginea acoperişului şi că trebuie să se uite pe dincoace dintr-un balcon. Am intrat pe lângă un apartament printr-un culoar de serviciu şi am ieşit pe balconul respectiv; nu numai că nu era acelaşi lucru, dar nici nu se compara, ce vedeai de-acolo, cu cerul care îţi stă deasupra capului şi de jur-împrejur nu mai e nimic de care să te sprijini sau să-ţi acopere spatele. Eu zic că omul e rudă cu păsările, altfel i-ar fi frică să meargă cu tălpile pe-un acoperiş înclinat fără să se ţină de nimic (cum mergeam eu cu meşterul), şi nu numai să nu-i fie frică, dar să-i vină şi să nu mai plece deloc de-acolo, să doarmă pe el şi numai din când în când să se dea jos… E adevărat că i se făcea şi meşterului nu ştiu cum când mă vedea că mă apropii de tot de margine şi stau aşa în picioare la o palmă de buza acoperişului… Jos era golul, se vedea trotuarul de ciment sau pământul curţilor, şi oamenii mici, apărea câte-o muiere cu mâna streaşină la ochi speriată de vederea mea. „Mă, ăsta, Călinescule, îmi şoptea meşterul, parcă ar fi vrut să nu mă sperie şi să nu fac vreun pas greşit (fiindcă asta e totul, să nu faci vreun pas greşit, fiindcă atunci te-ai dus), pe mine mă chema Călin Surupăceanu, dar aşa îmi spunea el mie, Călinescu, cum alţii pe urmă nu-mi spuneau Surupăceanu, ci numai Suru, ca pe cai, auzi tu, zice, nu te mai da şi tu aproape în picioare, stai dracului jos, că nu pot să mă uit la tine.” „De ce meştere, ţi-e frică?” „Nu mi-e frică, zice, ştiu că nu cazi, când eram şi eu ca tine de şaisprezece ani tot cam aşa făceam, dar acuma nu ştiu de ce când văz că te-apropii aşa de marginea-aia parcă m-apucă cineva cu mâna de alea două cu care te-a făcut şi pe tine tac-tău şi mi le strânge…” „De ce, meştere?” îl întrebam, fiindcă îmi plăcea cum vorbea, sau nu ştiu dacă chiar cum vorbea, îmi plăcea de el tot, cum se răstea la mine fără motiv şi ridica şi mâna cu pensula şi mie nici nu-mi trecea prin cap să mă feresc fiindcă ştiam că n-o să dea. Mi se părea pe atunci că simpatia meşterului pentru mine era ceva cu totul obişnuit şi normal şi că în general această căldură care nu se arăta cu adevărat asupra mea sau mai bine zis care se arăta pe dos şi ştiam de pildă când se răstea la mine răguşit de furie şi mă ameninţa că o să mă spună tatei, că n-o să mă spună orice-aş fi făcut, şi că niciodată mâna lui ridicată n-o să cadă asupra mea, chiar dacă m-aş fi apucat de pildă să vărs de sus de-acolo de unde eram, văpseaua în capul celor care treceau pe drum, cum mi s-a şi întâmplat la un moment dat din greşeală, această căldură aşadar mi se cuvenea sub toate formele care se arătau, fără să mă gândesc să-i răspund neapărat printr-o căldură asemănătoare. Nici n-aş fi ştiut cum! „Mă, Călinescule (pironindu-mă cu nişte ochi albiţi de furie), o să iau eu acuma restul din ce-a mai rămas pe fundul oalei ăleia şi o să ţi-l torn în cap ca să vadă lumea după culoarea văpselii care o să-ţi rămână încleiată în păr, cât eşti de prost!” „Nu-i nimic meştere, i-am răspuns, parcă nu mă duc să mă spăl?” „Vezi cât eşti de aiurit? Crezi că te mai spală dracu când ţi-o intra văpseaua la rădăcina dovleacului ăla pe care îl porţi între urechi!” „Mă duc şi mă tund, meştere!” „Vezi să nu te tund eu cu o maşină numărul trei, să mă ţii minte multă vreme!” Această căldură a lui mi se părea a firii, că aşa sunt toţi oamenii (chiar şi tata o avea de zile mari, la Crăciun şi la Paşti şi din când în când şi duminica sau în zilele când se întorcea mai devreme din oraş fără ciurele, când le vindea şi el mai uşor, fără să bată prea multe străzi, spre deosebire de zilele când se întorcea seara târziu cu o parte din ele în spinare nedate; atunci era scârbos ca un câine pe care tu vrei să pui mâna şi el ham! al dracului şi-nfige colţii în ea) şi că şi mai târziu cât o să mai trăiesc o să am parte de căldura asta, aşa credeam. Nu ştiam pe atunci că pe măsură ce te faci mare oamenii îşi închid faţă de tine încetul cu încetul sufletul şi că această căldură nu se revarsă din ei decât faţă de copii şi că restul e dat muierilor lor şi prietenilor, cine are norocul să-i aibă. V În orice caz a avut dreptate tata, am prins repede chestia asta, şi câştigam, oricât de mirat eram, bani. Şi nu atât cât spuneau ăia, cinci câştigi şapte mănânci, şi ce rămâne pune bine, chiar puneam şi îmi făcusem costumele… Fiindcă toată viaţa până atunci umblasem desculţ şi dezbrăcat, în afara iernilor când tata scotea dintr-un cufăr nişte pantofi ai lui mai vechi şi mi-i dădea. Mă săturasem de pantofii lui vechi care musteau, îi aruncai peste gard. Tot pe atunci frati-meu se însurase şi îşi deschisese croitorie proprie în odaia din faţă, dinspre drum, îşi pusese chiar şi firma respectivă şi curând îşi făcu o odaie a lui lângă casă. Tata ţinea mai mult la el decât la mine, deşi se spune că părinţii ţin mai mult la ultimul născut. Nu ştiu ce-avea cu mine, mă mârâia mereu că uite alde frati-tău a făcut şi a dres, a mărit casa, tu nu eşti în stare, o să-ţi cheltui toţi banii la biliard şi pe muieri. Vorbea prostii, în viaţa mea nu luasem în mână tacul într-un biliard, iar cuvântul „muieri” nu-mi spunea mai mult decât ceea ce vedeam, adică femei cu fuste mari, cu copii şi bărbaţi, văzându-şi fiecare de treburile lor, ce-aveam eu cu ele şi ele cu mine? Dacă ar fi spus fete, da, fetele îmi plăceau, mă uitam la ele ceasuri întregi, duminica, cum trec pe stradă şi când mă duceam la seratele care se dădeau la Filatură, unde erau multe şi dansam cu ele. Filatura nu era departe de noi şi când n-aveam de lucru o luam într-acolo la ora de ieşire şi mă uitam la ele de peste şosea de la nea Gică, un prieten al lui frati-meu, care avea un magazin al lui de tinichigerie… La ora când veneam eu era de mult închis, nea Gică era mâncat şi ieşeam amândoi în curte, în grădiniţă, la umbra salcâmului şi jucam table. Nea Gică însă era şi mare biliardgiu şi pesemne că de-aici mă judeca tata, muierile care ieşeau cu sutele de pe strada aceea care da drept în porţile Filaturii, biliardul de la nea Gică, crezând că mă luam după el şi jucam şi eu acolo unde se ducea el. De unde ştiu oamenii că marile primejdii ale vieţii sunt legate două câte două, una propriu-zisă, care e, plus femei? Femeile se lipesc de toate: vin şi femei, scandal şi femei, bani şi femei… Foarte rar se zice de câte unul: Femeile o să-i mănânce capul. Dar şi atunci se are în vedere nu numai că o să-ţi toace averea să le îmbraci, dar că şi tu o să capeţi cu această ocazie de pildă patima risipei şi a petrecerilor de care n-o să te mai laşi până la ruina totală, sau o să te apuci să furi pentru ele, sau să omori pe cineva şi să ajungi la puşcărie. Tata nu avea în el ceea ce avea de pildă meşterul meu, adică ştiinţa asta de a te face înţeles când spui ceva fără să foloseşti prea multe cuvinte. Nici el nu folosea prea multe, dar nu se înţelegea nimic. De ce mă pisa el mereu şi de ce şi lui frati-meu i se părea că aşa e normal? Le cunoscuse el, tata, pe aceste femei cu care mă tot speria? Îi topise vreuna averea pe care n-o avusese şi în statura lui de pitic zăcuseră vreodată patimile pentru care mă tot bârâia la cap ori de câte ori voiam şi eu să mai stau pe-acasă şi să mai vorbesc cu frati-meu şi cu mama? Nu l-aş fi crezut orice-ar fi zis! Dar nici nu înţelegeam cine îi băgase lui în cap că o să-mi cheltui toţi banii la biliard şi pe femei. Fiindcă una e să te iei după ce poate să zică cineva la un moment dat şi tu să crezi o vreme că e adevărat şi alta e să vezi cu ochii tăi că nu se cheltuie niciun ban în felul ăsta. Dar parcă tata mă credea? „Vino şi vorbeşte cu meşterul, îi spuneam, pe el îl cunoşti, vă duceţi şi beţi bere împreună, să-ţi spună el cât am câştigat şi dacă n-o fi aşa, înseamnă că sunt eu mincinos.” „Şi ce dacă eşti tu mincinos”, zicea. „Cum ce dacă sunt mincinos?” „Aşa, eşti mincinos!” „Mincinoşi sunt alţii care vorbesc fără să ştie”, spuneam eu cu sângele în obraji şi mă aşteptam să iasă mare scandal, dar în mod ciudat nu ieşea, tata îşi îmbrăca înjurând flanela albă (abia mai nimerea mânecile de enervat ce era), trecea pragul cu pasul lui de pitic, ridicând mai sus decât noi piciorul, şi pierea spre bucătăria de vară unde îşi ţinea acum fiarele vechi şi belciugele, fiindcă după război prinsese mania asta, aduna tot ce era de fier. „Ehe, zicea, să vedeţi ce-o să fie, nimic n-o să se mai găsească. Un lacăt o să fie o avere.” Şi aduna tot felul de broaşte, de mânere, de piroane, le îngrămădea acolo în colţul bucătăriei. „Fiindcă o să vină vremea să nu mă găseşti un cui! O să-şi facă oamenii cuie din lemn! Ce fel de cuie o să fie şi alea, se mira tot el, cum dracu o să le bată, cu sula ca într-o pingea! Cine o să mai aibă şi sulă!” începea să răscolească între ele multă vreme şi până la urmă pleca cu ceva în mână, vreun ivăr galben sau cine ştie ce cleşte sau lamă de ferăstrău. Se lăsase de ciurele, negustoria asta îi mersese foarte bine în anii războiului fiindcă bucureştenilor începuse să li se dea pâine cu mălai şi pesemne că nu le plăcea şi preferau să-şi cumpere singuri faina direct de la ţărani să facă pâine şi aveau nevoie de ciurele s-o cearnă. În afară de asta, îl ajuta acum pe frati-meu la atelier, îi pregătea cărbunii pentru maşina de călcat, se ducea pe la clienţi cu costumele… Foarte târziu, şi numai după ce am băgat de seamă că nici frati-meu nu prea mai voia să vorbească cu mine am înţeles că eu făceam ceva care nu plăcea nimănui, nu numai tatei şi mamei şi lui frati-meu, dar nici măcar vecinilor, care erau la curent şi cărora ar fi trebuit să le fie indiferent cum trăiam eu. Ei, uite că nu le era! Şi de la unul dintre ei a trebuit să aflu despre ce e vorba. Că de ce ţin banii la mine! Banii pe care îi câştigam! De ce îi ţineam la mine în buzunar, în portofel, în loc să-i dau tatii. Când am auzit, am intrat peste el în odaie, m-am dus la dulap, mi-am scos haina cu banii, i-am luat pe toţi care îi aveam şi am început să strig: „Na bani, să fie ei ai dracului care are nevoie de ei, de-aici înainte nici să nu mai vorbeşti cu mine, să te duci direct la meşter să-ţi dea partea mea, să faci ce vrei cu ei, să strângi potcoave de cai morţi şi să deschizi cu ele o prăvălie. Până la armată! Şi după ce mă liberez, adio!” Şi i-am aruncat, tot ce aveam, în cap, în poală, pe pat, pe jos, şi am ieşit înjurând. Nu ştiu la ce m-am gândit atunci când am spus adio, că o să plec de-acasă şi n-o să mai vreau să ştiu de el, sau doar că începând cu întoarcerea mea din armată o să consider că nu mai are nimeni niciun drept asupra mea şi n-o să mă mai simt obligat să-i dau lui socoteală? Mai degrabă asta, dar el a înţeles ailaltă şi s-a speriat, seara la masă, şi el şi frati-meu au încercat să mă împace. Mama nu se amesteca fiindcă nu ştia care ce-o să ajungem şi care e mai bun dintre noi să aibă grijă şi de ea când o îmbătrâni. Că, zise ea, doar nu mă învaţă nimeni să stau cu ochii pe foc, tac-tău are şi el grijă de tine, nu la el se gândeşte, ci tot la voi. Sigur că da, îi luă frati-meu vorba din gură, dar ce credeam eu, că are tata nevoie de banii mei? Dar mâine poimâne vreau şi eu să mă însor şi unde-o să stau? Nu trebuie să-mi fac şi eu o odaie? Şi cine să-mi ţină banii, un străin? Ţi-i ţine, nu ţi-i mănâncă. Îţi bagă într-o zi cineva mâna în buzunar, ce rost are să rămâi fără ei cine ştie din ce prostie pe care oricine poate s-o facă, nu numai tu! Tata, care nu ştia să vorbească mult, dar nici când vorbea puţin nu se înţelegea nimic, îl lăsă în felul ăsta pe frati-meu să-i dea înainte şi abia la urmă zise şi el ceva, mă întrebă dacă nu era aşa! „Da, da, răspunsei eu cu un sfert de ureche, aşa e, poimarţi!” Rămaseră toţi tăcuţi. Poimarţi ce? Adică credeam că tata n-o să-mi dea banii înapoi, sau ce? „O s-o fac pe numele tău, mă, nenorocitule”, zise tata holbându-se la mine. „Şi ce dacă o faci pe numele meu?” „O să fie odaia ta.” „Aha!” făcui eu cu gura mare, şi pe această neîncredere a mea pe care de fapt n-o aveam m-am despărţit eu de ai mei, fiindcă acum îmi aduc aminte, n-a trecut mult şi a venit apoi ziua aceea… Am uitat că eu nu le spusesem ce înţelesesem prin acel adio, şi în toţi anii care au urmat ei au crezut că din pricina asta am plecat eu de acasă şi din Bucureşti, fiindcă mi-au zis ei să le dau lor să-mi ţină banii şi eu n-am vrut… VI Cu toate că era după-amiază, în minte îmi veni acum că în ziua aceea parcă răsărise soarele. De fapt, era gata să apună. Ce se întâmplase? Începea viaţa mea? În orice caz, era ca şi când aş fi deschis pentru întâia oară ochii. Mă trezeam cântând. „Mă, Căline, zicea meşterul, mai taci din gură, că dacă îi dai înainte aşa, o s-o faci pe fata aia care se uită de trei zile la tine să cadă jos de la fereastră!” „Care fată, meştere?” „Uite, aia de colo, de la mansardă.” Dar câte mansarde nu erau în jur şi meşterul nu se uita la niciuna. Şi ca să nu râdă de mine, mi-am spus că nu trebuie să ridic fruntea şi să nu mă uit nicăieri şi mai ales să nu mă opresc din cântat. Eram pe turla unei biserici de pe strada Armenească, nu ştiu dacă nu era chiar biserica Armenească, după nume. Meşterul găsea locurile, era ultimul lucru pe care îl mai aveam de învăţat de la el şi pe care nu voia, sau în orice caz nu se grăbea să mi-l spună: cum îi găsea el pe cei care aveau nevoie să-şi văpsească acoperişurile, sau cum îl găseau ei pe el. „Te duci şi întrebi, mă, Călinescule, zicea meşterul, n-aveţi nevoie să vă fac cutare lucru sus pe casă?” „Da’ ce, meştere, sunt ţigan cu bidineaua, să umblu după spoit?” „Şi ce, ţiganii nu sunt şi ei oameni?” „Să fie la ei în cartier, meştere!” „De ce, mă, Căline, erau boieri care când dădeau de câte o florăreasă, cheltuiau averi s-o îmbrace şi s-o încalţe.” „Erau nişte nenorociţi, meştere.” „De ce, mă? Eu am citit chiar într-o carte tipărită pe hârtie, nu să zici că vorbeşte cine ştie ce prost din gură la un pahar de vin, că un boier a pus una goală pe o grămadă de struguri în pivniţă şi după ce a… s-a apucat pe urmă şi a scos vin din strugurii ăia storcoşiţi şi a pus vinul la păstrat. Bea aşa din când în când câte-un păhărel, să prindă viaţă. Şi cică a trăit mulţi ani!” „Băga-l-aş în… mă-sii, meştere, şi pe el şi pe-ăla care i-a tipărit cartea”, i-am răspuns eu şi am scuipat peste acoperiş de greaţă ce mi se făcuse. „Mă, da’ scârbos mai eşti, mă, Căline, tu nu ştii că…” Şi meşterul începea să-mi spună porcării, dar eu nu-l mai auzeam, însă în felul ăsta mă ducea el cu vorba ori de câte ori îi ceream să-mi spună cum face rost de clienţi şi cum se tocmeşte, fiindcă astea erau două lucruri pe care nu ştiam cum să le fac şi mă ţineau legat de el, nu că aş fi vrut să-l las, dar mi se părea aşa de greu, că îmi închipuiam că o să treacă mulţi ani până o să învăţ şi eu. Or, planul meu era să nu mă prindă armata fără să ştiu bine o meserie, fiindcă în lipsa ta câte nu se întâmplă în viaţă şi cine îmi garanta mie că meşterul n-avea să se lege de altul, sau cine ştie din ce aiureală să se certe cu tata şi drept răzbunare să se despartă şi de mine. „Mie îmi place fata să fie îmbrăcată în alb, meştere, ca rochiţa rândunicii, i-am mai spus eu atunci tăindu-i apa de la moară. Am şi eu o boală: când văd golani pe stradă, îmi pare rău că nu sunt ca Gogea Mitu, să le umplu gura cu bulion. Ăştia ne strică fetele, de le învaţă ce nu trebuie şi le umplu de boli.” „Aşa e, mă, Călinescule, ai şi tu dreptate. Numai să nu dai şi tu peste una, să te strici şi tu.” „Da’ ce crezi, că sunt călugăr, meştere? Am dat eu şi peste ce spui dumneata, dar nu mi-a plăcut, aici e toată chestia. Când am văzut-o eu că nici n-am apucat să-i spun cine sunt, ehe, zic, fetiţo, vai de tine, am crezut că e ceva de capul tău, când colo tu eşti bună de tractir, du-te acolo, nu sta cu mine, ochi în ochi.” „Chiar aşa i-ai spus?” m-a întrebat meşterul. „Da de ce să nu-i spun?” „Eu nu zic de ce, eu sunt curios să ştiu dacă i-ai spus sau nu i-ai spus.” „Da’ de ce să-i spun, ce, eu sunt popă, meştere, zic că mi-a părut rău, asta era, i-am spus în gând. „Baremi era frumoasă?” „Era frumoasă meştere, a dracului, era gata să mă ducă, i-am luat eu aşa, o pereche de pantofi, şi i-aş mai fi luat şi altele, dar am avut noroc cu una care nu atât că mă iubea pe mine, cât o ura pe ea şi m-a dus de mână într-o seară să mă uit cum se întâlneşte şi cu altul.” „Aha, zice meşterul, şi cu ocazia asta ai prins tu boala care zici! Ce era ăla, un golan?” „Nu, de ce, era un om foarte serios, cam de seama dumitale, meştere!” „Ete-a dracului!” se miră el. Mă credea meşterul, n-avea idee sau uitase câte piroane e în stare să taie un băiat când vine vorba de fete, când în realitate era adevărată numai chestia cu rochiţa rândunicii şi încă şi aici lucrurile stăteau aşa pentru că pe toate le vedeam curate, nu ştiam eu care e floare adevărată şi care buruiana dracului. Deşi, dacă mă gândesc bine, ştiam, sau poate că acuma ştiu şi mi se pare că n-am fost niciodată neştiutor, deşi când ne uităm la un copil şi îl vedem cum se piteşte după un stâlp şi scoate singur nişte răcnete de surpriză de-ţi sparge urechile când te vede tot el, ne dăm seama cam cum am fost şi noi când eram mici şi că neştiinţa nu e ceva care nu ştii şi dacă îţi spune cineva ai aflat, ci e o stare pe care o trăieşti cu toată fiinţa ta şi nu te poate scoate din ea nicio învăţătură a nimănui. Or, eu nu mi-aduc aminte să nu fi ştiut. Dar cum? Prostiile pe care i le spuneam meşterului le auzisem şi eu de la alţii şi el, care făcea parte dintre acei alţii care le născocesc, acum le credea adevărate auzindu-le din gura mea. Nu o dată m-am pomenit mai târziu lăudând fata care ştie să dea peste cap un pahar de vin fără să facă atâtea nazuri, cu alte cuvinte femeia care ştie ce e un tractir, când în realitate singurele femei sau fete care mi-au plăcut au fost doar cele pe care le-am cunoscut şi n-aş putea nici acum să-mi dau seama dacă purtau sau nu rochiţa rândunicii sau dacă dădeau sau nu gâlgâind paharul de vin pe gâtul lor făcut să vorbească subţire. Dar adică de ce să aibă numai oamenii mari secrete şi cei care n-au împlinit încă douăzeci de ani să nu le aibă pe-ale lor? De ce adică meşterul meu să aibă totdeauna ultimul cuvânt într-o discuţie şi eu nu, sau de ce să conducă el totdeauna discuţia şi eu să mă ţin după el ca mânzul după iapă! „Cine era, mă, aia, m-a mai întrebat meşterul, era de la noi din cartier, sau din altă parte?” „De la noi din cartier”, i-am răspuns eu cu un glas rar de om bătrân, adică să-şi dea cineva seama unde am ajuns de nu mai sunt fetele de altădată, când nu îndrăzneau să ridice ochii din pământ până nu venea logodnicul ales frumos de părinţi, să-i ceară mâna de la ai ei. Şi i-am spus şi cine era, o fată destul de frumoasă şi despre care se cam şoptea că n-ar fi cuminte. Meşterul ar fi fost în stare să-mi dea peste cap cu o singură vorbă toată schelăria pe care i-o ridicasem în cazul acela, dacă nu i-aş fi spus că era de la noi din cartier şi anume cutare. Să se ducă şi să controleze. Ce era mai ciudat era cum ţineam unul la altul parcă tocmai din pricina asta, că ştiam să minţim când spuneam ceva adevărat şi cum de fapt nu ne gândeam niciodată să ne păcălim unul pe altul… În orice caz, mie mi se făcea ruşine şi a doua zi sau când ne vedeam din nou, îi spuneam: „Te-am minţit, meştere, data trecută, nu te superi pe mine, nu mi-am dat seama ce-mi iese din gură.” Şi el zicea: „Nu e nimic, ia şi tu seama la vorbă, să nu te înveţi aşa, că mulţi mint din obicei prost.” Asta era culmea, că el credea despre el şi eu despre mine şi amândoi unul despre altul că noi n-avem obiceiul ăsta. Şi de fapt nici nu-l aveam, dacă mă gândesc bine, dovadă faptul că mie nu mi-a rămas şi cine ştie dacă nu cumva meşterul se prefăcea că mă crede ca să mă ajute să cresc. Ce-ar fi fost dacă, în clipa când m-am hotărât să mă opresc din cântat şi să-l controlez pe meşter dacă nu cumva se distra pe socoteala mea, că adică taci, că n-avea altă treabă de trei zile nu ştiu ce fată de la vreuna dintre mansarde şi răpită de vocea mea ar fi fost pe punctul să se arunce de la geam, dacă eu continuam să n-o iau în seamă, ar fi ajuns oare viaţa mea să se încheie la treizeci de ani? Din aer mi-au izbit mai înainte urechile nişte cuvinte, într-un moment când terminam un cântec:   Mai vino seara pe la noi, Ionele dragă!   Şi mă gândeam pe care altul să-l încep şi din pricina asta a urmat clipa când m-am oprit şi m-am uitat peste case. „De trei zile stă acolo şi-i mai arde şi de cântat. Nici nu pot măcar să mă uit la el.” Asta era o voce de femeie printre puţinele din viaţă pe care n-am să le uit niciodată, vreau să spun puţinele laude care mi-au fost aduse când mi-am dat şi eu seama că ceea ce pentru mine nu era nicio ispravă, să merg pe înălţimea aceea înclinată, pentru alţii era până şi greu de privit, în timp ce eu într-adevăr nu mai băgăm de seamă şi îmi ardea de cântat. „Eu cred că alta e explicaţia, ăsta e felul lui de a-i face curte fetei de colea de la mansardă, stă la fereastră şi se uită la el de când am venit eu.” Asta era o voce de bărbat, mai groasă, se adresa vocii de femeie şi am înţeles că stăteau amândoi pe-o terasă şi se uitau – nu neapărat la noi, dar venise pesemne ora când intrasem, eu şi cu presupusa fată de la mansardă, în vorba lor. „Dar e Viorica a noastră!”, i-a răspuns atunci femeia. După glas să fi avut treizeci sau patruzeci de ani, şi dacă e să mă gândesc la unul dintre lucrurile sigure şi pline de nostalgie ale amintirii mele, apoi asta e vocea acestei femei, clară, ondulată şi mai ales încărcată de uimire la fiecare cuvânt. „Se poate să ai dreptate, a mai zis ea, asta să fie maniera lor naturală de a vorbi de la inimă la inimă.” Să fi fost chiar aceste cuvinte primele care m-au atins şi m-au făcut să ridic fruntea? Fiindcă din cântat mă oprisem şi ascultam cu capul în jos, lucrând fără grabă, cuvintele ciudate, de un gen pe care nu-l mai auzisem până atunci, care se spuneau, nu era nicio îndoială, chiar despre mine. Am ridicat fruntea. Şi ca într-o mare tăcere, am văzut parcă pentru întâia oară oraşul aşternut la picioarele mele. Era într-adevăr înaltă biserica aceea Armenească (de ce i-o fi spunând astfel, oare chiar să fi fost făcută de armeni numai pentru ei?) şi de acolo de pe turlă se vedeau jos de tot oamenii ca nişte copii, iar blocul de alături de peste drum, de unde auzisem eu glasurile, avea nouă etaje. Eram la nivelul mansardei. Dar nu era numai asta. Din spatele meu lumina soarele şi am văzut deodată marea de acoperişuri întinzându-se până la marginea cerului, toate liniştite şi tăcute, părăsite parcă de oameni care n-aveau niciodată treabă pe ele, lăsate în voia ploilor, a ninsorilor şi a vânturilor, singure cu puţinii grăunţi de praf care se mai puteau urca de jos spre ele cu păsările care mai ajungeau până aici dinspre câmpie, porumbei, ciori, vrăbii şi rândunici, dar niciodată de pildă berze, coţofene care prin prezenţa sau ţipătul lor să anunţe vreo vizită, vreo ştire, vreo dispariţie sau vreun gând de departe, cum povestea mama că ştia dinainte bunica ei de la ţară ziua când veneam noi pe la ea. Oamenii care trăiau dedesubtul acestor acoperişuri îi alungaseră pe aceşti vestitori şi îi înlocuiseră cu nişte sârme pe care zadarnic se certau câteodată stoluri de vrăbii şi cârâiau din când în când câte două-trei ciori; nu le mai lua nimeni în seamă glasul lor cu ceea ce aduceau ele de pe unde zburau, cei de prin aceste case mari aveau acum alte semne, şi vâjâitul vântului în horn, ţipătul lăstunilor sau culorile asfinţitului nu le mai spuneau nimic. Aici însă, deasupra, eu le mai simţeam şi ni se întâmpla câteodată să vină cu gâtul întins spre noi, drept în faţă, parcă să ne scoată ochii că eram atât de sus, câte o pasăre cu gâtul puternic al cărei nume nu-l ştiam şi să ne dea târcoale ţipând cu o îndrăzneală de necrezut. Pe urmă se ducea şi rămâneam năuci, eu şi cu meşterul, şi nu vorbeam multă vreme după aceea. Astăzi însă era o linişte scăldată într-o lumină care ai fi zis că e dintotdeauna şi niciodată nu va mai părăsi pământul, vor începe nişte zile fără nopţi cu un cer fără nori şi un soare fără asfinţit. „Meştere, am şoptit, ia uită-te!” Şi i-am arătat cu degetul înainte, cum stăteam cu spatele la soare şi îmi încălzea spinarea goală, deja arsă, ajunsă de culoarea tablei ruginite. „Să ştii că aşa e, zise meşterul după un timp, după ce îşi luase ochii de unde îi arătasem, un pompier prost ar da alarma şi ar lua-o la goană să se ducă să stingă acoperişul ăla.” Dar eu nu asta îi arătasem şi am tăcut, nu i-am mai spus nimic. Mi-am dat seama că ceea ce vrusesem eu să-l fac să vadă nu se vedea şi dacă el n-ar fi zărit întâmplător acel acoperiş înroşit de soare, mi-ar fi fost greu să-i arăt exact locul… Ce era?… Nici astăzi nu pot să spun, fiindcă după cum nu era de văzut, nu este nici de gândit… Era o lumină undeva în spatele unei case, în spatele unui zid plin de viţă agăţătoare, la fel de singur şi de părăsit ca şi aceste acoperişuri nesfârşite şi când mi-au căzut ochii pe această lumină uitată acolo parcă de cineva din ceruri, o fiinţă misterioasă, din nou mi-am simţit bătaia inimii, de astă dată dulce şi blândă, duioasă ca un plâns neauzit al unui copil într-un leagăn, când numai chipul lui mic se strânge şi din gât suferinţa lui nu scoate decât un sunet care nu ştii ce e, fiindcă seamănă şi cu cel pe care îl scoate el când se simte bine, care topeşte deodată totul în tine şi te face să simţi că acel copil eşti tot tu, dar care ştii, şi plânsul lui intră în tine ca al tău. Tot aşa am simţit şi eu în clipa aceea lungă, cum intră în mine această lumină, odată cu gândul că eu sunt lumina aceea şi că trebuie să mă duc să mi-o iau. Şi am făcut o mişcare atât de bruscă să mă ridic, că meşterul mi-a povestit mai târziu că a îngheţat, că adică nu mai mi-am dat seama unde eram şi am făcut o mişcare de ridicare ca pe pământ uitând că aceeaşi mişcare acolo sus, pe clopotniţă, pe vârful cel mai înclinat la care lucrasem eu până atunci, putea să mă ducă de-a berbeleacul. Şi că totul a fost din pricina fetei, am uitat de mine zgâindu-mă la ea…

Intalnirea din pamanturi de Marin Preda ÎN CEATĂ I Uitaţi-vă la el, sări-i-ar bolboşile ochilor! De ce tăceţi din gură? Am treizeci de clăi de grâu. Îi sparg capul ăluia care s-o apropia de mine. Mecanicul mănâncă, mă duc la şira mea, o stropesc puţin şi-i dau foc. Dau foc şi la maşină, mă duc la fiecare şiră şi o aprind, la toate tărgile astea cu paie, dau foc la toată aria! Dacă sunt eu tânăr şi sărac, singur cu muierea, voi trebuie să fiţi nişte hoţi? Nu mă bat cu pumnii în piept şi în cap, fiindcă mi-e frică de voi. Al dracului să fiu dacă nu pun mâna pe un par şi vă zbor. Nimic nu se mai alege din voi. În viaţa mea nu m-am atins de nimeni, niciodată! Asta o ştiţi cu toţii şi aţi crezut că sunt prost. Vedeţi aria asta unde treieră atâta lume? Cu voi toţi mă bat, cu toată aria! Muncesc de două zile pentru voi şi niciunul nu vede. Să vă spui eu: în timpul treieratului, să mă fi dat jos de pe batoză şi să fi pus umărul dedesubtul ei, aşa bine! Să fi dat-o cu cracile în sus. Abia atunci aţi fi băgat de seamă: „Ia te uită, mă, al dracului, a răsturnat maşina!” Dar că am muncit două zile, singur cu muierea, pentru voi, pentru o ceată întreagă de haidamaci şi de puturoşi, şi că n-am treierat niciun spic şi voi vreţi să mă lăsaţi, asta nu! N-aţi băgat de seamă! Vă zvânt! Vă sparg capetele. Vă gonesc cât e izlazul ăsta de mare, niciunul nu mai prind, dacă mă reped în voi. Aţi crezut că Ilie Resteu e ca şi când n-ar mai fi. Şi acuma tăceţi toţi din gură, nu vă uitaţi nici la mine, nici la voi. Uitaţi-vă la mine, care are curaj. Nu vă vine a crede că mi-am sărit din balamale. Şi n-aş fi zis nimic. N-am cai. N-am căruţă. N-am copii. N-am ajutoare. N-am targă. Nici furci pentru mine şi muiere n-am. Nici cel puţin de mâncare pentru mecanici. Am ştiut; am zis: am două mâini, dar gândiţi-vă că am două mâini! Nu mi-e ruşine de dumneata, părinte, nu te uita aşa la mine! Crezi că, dacă eşti popă, pentru dumneata nu vorbesc? Că dumneata m-ai scos din ţâţâni! Dumneata ai venit la urmă… dar ce mai vorbesc eu aicea? Ia-o repede pe poteci… Şi vezi, calcă mai de sus, să nu-ţi intre pleavă în pantofi… Vă uitaţi unii la alţii şi ziceţi că-s nebun… Poţi să te superi, părinte, vezi dealul ăsta al nostru de lângă sat? Du-te acolo în vârf, lasă-ţi pantalonii şi izmenele jos şi dă-ţi drumul la vale pe pielea goală. O să-ţi treacă atunci supărarea, că nu te arde inima ca pe mine. Cum viscoleşte soarele ăsta, ce vipie! îmi scot sufletul din piept, îmi bag secerea în piept şi-mi scot sufletul de-acolo afară!… Habar de grijă la voi, pentru Ilie Resteu. Singur ştiu ce e acum şi ce a fost nu mai târziu decât la începutul anului. Arde soarele ăsta ca fundul iadului. Şi dacă acum am o botă plină cu apă rece, pe care o duc la gură şi-mi sting arsurile din burtă… Dar ce vorbesc eu?! A fost un şarpe aici şi v-aţi uitat la el şi tăceţi din gură. A luat-o la goană înaintea popii, dar nu luaţi în seamă ce ţip eu aicea. Eu sunt nebun, o să-mi iau câmpii, aşa ziceţi voi. Dar eu n-am omorât pe nimeni în viaţa mea. Paţanghele, tu eşti vecin cu mine şi mă cunoşti, Miai, Crâşmac, voi mă cunoaşteţi; e prânzul acum, ascultaţi. Să-mi sară ochii din cap, ăsta sunt. Îmi dau foc la şiră, iau muierea asta şi-i dau drumul să facă ce-o şti şi plec d-aici din sat. Dacă voi nu vreţi să mă-ascultaţi cu dreptate… II Nu mă potolesc, Paţanghele, nu se poate, asta e din cale-afară… Bine, stau jos, am să stau, dar spuneţi şi voi, că v-aţi adunat aici toată ceata… Un suflet avem şi dacă ni-l încărcăm şi pe ăsta!… Ascultaţi! Voi aţi treierat pe rând, cu toţii, poate nu ştiţi, n-aţi văzut, dar zilele astea numai eu şi muierea mea le cunoaştem. Care ştiţi cum mi-am cărat eu grâul aici? Dar să las asta, să încep de-alaltăieri, când ne-am făcut ceata. Eu n-am ştiut nimic. Întreb şi eu: cine l-a ales în ceată pe Beleagă?… Ştiu, aţi zis fiecare: e om bătrân… şi dacă în viaţa mea nu m-am atins de nimeni, să vă spun: sub o claie, când încărcăm grâul, văd că se ridică un şarpe mare, gros ca o coadă de sapă, şi începe să se înfăşoare pe un snop. L-am luat de coadă – mi se urcase sângele la cap – şi cât era de lung, am început să-l învârtesc ca pe-o frânghie pe deasupra capului. Fluiera ca vântul şi încerca să se încovoaie. L-am învârtit şi l-am izbit de oiştea căruţei până i-au sărit creierii pe mirişte. Aşa am ameţit, când l-am văzut pe Beleagă cu popa. Dar nu, Paţanghele. Nu asta. Nu pentru că era el, Beleagă. Nu alaltăieri şi nici ieri. Şi nici azi-dimineaţă. Acum, în câteva ceasuri. Au fost numai câţiva oameni din altă ceată, n-aţi fost toţi. Crâşmac ştie… Ascultaţi. M-am suit la coş, ziceam aşa şi-i spuneam şi muierii: noi n-avem de niciunele, să stau eu la coş toată ziua şi tu lângă mine, şi la sfârşit să ne-ajute şi nouă ceata; unul o căruţă, unul caii, unul un băiat, altul altă căruţă, altul alt om şi să treierăm şi noi. Aşa a fost: — Beleagă, nouă când ne vine rândul? l-am întrebat. — Mai aşteaptă. Ai venit şi tu – câine surd, la vânat, aşa mi-a răspuns. — Beleagă… — Unde ţi-e căruţa? s-a răstit, ca şi când aş fi fost sluga lui. — Beleagă, dar eu stau de azi-dimineaţă la coş! i-am mai spus. N-am ţinut seama de neamul meu, de neamul muierii mele, am să v-o spun şi p-asta, dar am zis: are dreptate. Să mai muncesc încă o zi. Să vedem. De ce să încurce iţele. Dar voi nu ştiţi; vi se pare că-s nebun, că nu m-aţi văzut niciodată ca azi. Aşa cum a fost şarpele ăsta de om, şi Dumnezeu i-ar fi spart capul. Când m-am însurat cu muierea asta… uite, n-am vrut s-o spui niciodată, dar acum nu pot să mai rabd. Ascultaţi. Nu m-am gândit la păcatul ei de fată mare. A îndurat mult de pe urma copilului pe care l-a adus cu ea şi care a murit. Dar cum a murit, am să vă spun acuma ca să înţelegeţi. Beleagă e văr de-al doilea cu muierea asta a mea şi vine la noi după ce mă însurai eu cu ea: „Eu n-am copii, îi zice muierii, dă-mi mie fetiţa ta de suflet şi după ce mor eu, că sunt bătrân, i-o rămâne ei averea.” Muierea asta se cam codea. Zic: „Dă-i-o, de ce să nu i-o dai?” Şi i-am dat-o. Avea cinci-şase ani, săraca, şi era aşa, mititică, într-o zi, după asta, după vreo câteva săptămâni, mă duc într-o luni pe la târg, la Balaci. Ne-am dus amândoi… Nu-ş’ ce-am cumpărat noi, nu-ş’ ce-am mai stat – şi plecăm. Când să trecem drumul de fier, odată o aud pe muierea asta a mea: — Ilie, nu e aia Ioana, care păzeşte vitele? Mă uit peste locurile burdenilor şi o văz. Era Ioana, mititică, cu capul gol, fugea şchiopătând după nişte ale dracului de vaci. Opresc căruţa şi muierea asta a mea sare jos şi o ia la fugă spre ea. Scot şi eu pălăria şi încep să-i fac semne şi s-o strig. N-auzea nimic, că era departe. Stăteam în căruţă şi-mi făceam o ţigare, îmi părea rău că aveam mâna goală, nu-mi venise în gând să iau ceva din târg. Cine ştia? Când o văz că vine, îmi cade biciul din mână. Arsă de soare, cu cămaşa ruptă pe ea şi şchiopătând. — Mă, fetiţo, mă! Ce e cu tine? am întrebat-o. — Ilie, ăştia mi-au nenorocit fata, plângea nevasta. Ia te uită, zice. Picioarele îi sunt umflate, pline de mărăcini. Ia uită-te, cum îi umblă păduchii în cap!… Mă uit mai aproape, mă dau jos din căruţă. Mă: câine să fi fost şi tot ar fi îngrijit-o mai bine. Era numai piele şi oase. Înnegrită, zgâriată, cu buzele arse de sete, plină de praf… Păduchii se plimbau prin părul ei ca într-un cuibar. — Fata tatii, zic eu, sui’te în căruţă. De ce n-ai venit acasă, dacă ai văzut aşa?… — Vacile, suflă ea. — Dă-le în Cristosul lor de vaci şi sui’te în căruţă! Fierbea sângele în mine. Îmi venea să trag caii spre Burdeni, s-o iau spre Beleagă şi să-i trag o sfântă de bătaie… dar m-am gândit. Am luat-o acasă şi la început îmi părea rău. Eram mâhnit, mă gândeam la Dumnezeu. Cum poate să rabde asta? Am înghiţit în mine, şi-mi ziceam că nu se poate, fiecare trebuie să-şi primească ce e al lui. Dar numai asta n-o mai aşteptam: mă pomenesc cu el a doua zi că intră în curte. Când l-am mai şi văzut, mi s-a făcut negru înaintea ochilor. — Ce, ce, mă? zic. Ce Cristosul mă-tii mai vrei? El se uită, roşu la faţă. Şi ţipă. Că de ce mi-aţi luat fata, şi mi-aţi lăsat vacile, şi au intrat în nişte otavă de mături, şi s-au umflat… — Fi-ţi-ar vacile ale dracu’, că dacă n-au plesnit toate, o să te umflu eu acum, cât eşti de bătrân. Neam de om eşti tu, mă? Nici să te fi gândit că e fata unei rude, da’ aşa, a nimănui… El se umflă la mine şi pe urmă iese şi muierea asta a mea: — Du-te, ţipă ea, să nu mai auz de voi. Câinilor! — Nu plec până nu-mi daţi fata, să-mi slujească, pân-o plăti vaca. Mi-a lăsat vacile în mături, şi una s-a umflat şi a murit. Am rămas aşa. De, mă, al dracului, să pun acu’ mâna pe el şi să-l deznod. M-am dus încet spre el şi, când m-a văzut, a început să meargă de-a-ndaratele spre poartă. A deschis poarta, a ieşit, am ieşit pe urma lui la şosea, a întins-o! Mă uitam după el cu mâinile în şolduri. Nu ştiu, n-am scos nicio vorbă, da’ nici el n-a mai zis nimic şi mergea iute. Lumea ştia, văzuse. Unii ziceau: De treabă Resteu. Altu’ i-ar fi făcut capul ţăndări. A plecat, n-am mai auzit de el. Spre seară fetiţa s-a culcat şi a adormit. Făcuse muierea nişte pâine caldă. Stătea pe prispă, cu picioarele ei mici atârnate în jos şi abia îşi mişca mâinile. Pe urmă văd că începe să închidă ochii, ca şi când ar fi usturat-o, şi-i cade felia de pâine din mână. Mă duc la ea şi-o iau în braţe. Îngălbenise şi abia mai sufla. — Fata tatii, ce ai? — Mi-e somn… Am întins-o pe prispă, dar n-a durat mult. N-am mai văzut… I se îngălbenise tot trupul ca o turtă de ceară. Se îmbolnăvise. A zăcut multe zile. Pe urmă, odată, pe la miezul nopţii, când o întreba maică-sa ceva, aia mă cheamă speriată că fata nu mai vorbeşte. S-a stins repede; îşi ridicase mâinile în sus şi se zbătea cu ochii daţi peste cap. Un pic s-a înroşit la obraji, s-a liniştit, râdea ca o floare… Pe urmă din ce în ce a îngălbenit, s-a învineţit, a început să-şi întindă gâtul şi a murit biata fetiţă! Ce s-a întâmplat am aflat mai târziu. Şarpele şi nevastă-sa o băteau în fiecare zi, şi când o trimiteau cu vacile, în loc de mâncare îi puneau în traistă cruduciuni, prune acre şi ceapă şi-i dădeau drumul. Au trecut apoi doi ani, credeam că nenorocirile mai îmbunează pe om. Uitaţi-vă acuma. Două săptămâni mi s-a scurs sudoarea în ochi, până am secerat bruma asta de grâu. Te uiţi pe aria asta şi vezi atâtea şire. Dar pentru unul ca mine, ce-a fost asta, chiar dacă o ştie orişicine, nu orişicine o ştie pe spinarea lui. Dar s-o iau de alaltăieri-dimineaţă, că fiecare v-aţi văzut de treabă şi n-aţi băgat de seamă. III Când s-a făcut ceata, în seara aia, mi se pare cu o zi înainte de treierat, chiar atunci veneam d-aici, eram ostenit mort, abia isprăvisem şira şi m-am dus acasă. Mi se părea că izlazul ăsta se leagănă cu mine, o să caz şi n-am să mă mai scol. Pe drum, îi spun muierii: — Fă, du-te tu şi vezi ce ceată e gata pentru mâine, că eu nu mai pot. Vezi ce e acolo, în arie, şi bagă de seamă, spune-le la oameni că n-avem de niciunele, ca să ştie… şi spune-i ăluia care o fi şeful cetei să te scrie acolo, în numele meu. Nu ştiu ce-o fi făcut, că după ce am ajuns acasă nici nu mai ştiu dacă am mâncat ceva. M-am culcat şi am adormit până dimineaţa ca un buştean. Când m-am sculat dimineaţa, ochii mi se lipiseră şi parcă mă bătuse cineva cu măciuca. — Ilie, hai la arie, că azi începe ceata noastră să treiere, îmi spune nevasta. — Te-a trecut acolo? La rând? o întreb. — Da, ne-a trecut. — Cine e şeful cetei? — Nu ştiu, zice ea, nici nu ştiu, am vorbit cu alde Paţanghel… „Dacă veni vorba de Paţanghel, zic eu, e bine. Vecinii noştri!” Ne-am luat furcile la spinare şi am plecat aici. O mai întreb iar pe nevastă: — Fă, tu le-ai spus că n-avem căruţă, n-avem cai?… — Le-am spus… — Uite ce e, îi spun eu. La coş, pe batoză, e munca cea mai grea. O să muncim şi noi, fără să ne schimbăm de la coş şi când ne-o veni rândul, să ne treiere ceata. Aţi văzut. Care aţi văzut! Nicio zi, barem! Atât să mă fi odihnit. M-am suit pe batoză şi parcă nu ştiu ce m-a apucat, când am văzut gura aia sfârâind. Mă gândeam că azi o să muncesc şi pe urmă o veni şi rândul snopişorilor mei. Şi am început să arunc la snopi în maşină. Aruncă, aruncă, dezleagă, răsfiră şi potriveşte, prinde şi iar aruncă. Nici nu ştiu când a venit prânzul şi când am mâncat. Făcuse biata muierea asta nişte teci de fasole şi o mămăliguţă de parcă ziceai că cine ştie ce bunătate este. Am înghiţit vreo douăzeci-treizeci de dumicaţi şi m-am suit iar la maşină! Cine poate să ştie câţi snopi am aruncat!… Până seara… m-am snopit, dar nu simţeam nimic, că abia aşteptam; atâtea mizerii, o iarnă ca asta cum n-am pomenit. A venit noaptea; când m-am dat jos, se învârteau şirile astea cu mine. Am căzut chiar aici alături unde stăm noi acuma şi aici am murit până dimineaţa. Muierea asta mă tot întreba şi mă zgâlţâia, că nu iau ceva în gură? Ce să iau? Mai simţeam ceva? Două zile întregi am înecat maşina cu snopi. Iad. Blestemul iadului. Parcă îmi fierbea capul de arşiţă. Azi-dimineaţă nici nu răsărise soarele, când m-am deşteptat. Fochistul ăsta de la vapor se uita la mine lung. — Nea Ilie, parcă ai fi de fier. Dar, lasă, azi scapi şi dumneata. Aşa ziceam şi eu. Mă sui iar pe batoză şi când se traseră căruţele la scară îl văz şi pe Beleagă. Nu ştiu cum mi-a venit, întreb pe mecanicul de lângă vapor: — Ce tot învârteşte ăsta p-aici-m’? — Cum, ce învârteşte? Păi, nu e cu ceata ta, nu e el şeful cetei?… — Beleagă?! — Beleagă! Îl văz că vine spre batoză. — Resteu, zice, tu ai treierat? Da’ mai întâi ai cai, ai căruţă? Cu câţi inşi eşti tu? Mă opresc din prins, eram chiar cu un snop în mână. Tac din gură. Încep să bag snopi şi pe urmă odată mă opresc. — Beleagă, zic, să vie cineva la snopi, aici la coş, că trebuie să-ncarc şi să treier şi eu. S-a făcut că nu m-aude. Mă uitam după el. Maşina ţipa goală şi toată lumea se oprise şi se uita la mine. Aha, ce, nu se vede? Las coşul şi încep să mă dau jos. M-am dat la o parte şi m-am proptit într-o furcă. Nu mai puteam. Mai era unul de treierat şi veneam eu la rând. Îl văz pe Beleagă c-o ia spre sat. Strig la el: — Beleagă, stai aici, că n-am treierat şi să nu plece cineva, să mă lase aşa… — Ai căruţă şi cai? întreabă el, fără să se întoarcă. — Beleagă, zic eu, niţel mai tare. El se întoarce. — Ce ţipi aşa, Resteu? Ţi-am spus: ai căruţă, treieri. Nu? Nu! Nu-mi venea să cred. L-am lăsat în pace, nu m-am supărat. Se duse muierea asta şi vorbi cu alde Miai, cu Crâşmac, pe urmă mă pomenesc cu ea. Abia îndrăznea să vorbească, parcă cine ştie ce-ar fi făcut. — Ilie, oamenii au plecat aproape toţi. Ce facem noi? O să intre altă ceată şi vai de capul nostru, ne rămâne grâul în arie… IV Mi s-a făcut roşu înaintea ochilor. Mă aşez jos, zăpăcit. Nici eu nu mai ştiam ce să fac. Pe cine să iai de gât? Nimiezul se apropia, ceata nouă era gata… M-aţi văzut vreunul că n-am treierat? Păi de unde să ştiţi voi rândul la atâţia oameni? Dar şarpele… Staţi niţel… Când mă ridic de jos, vă văz pe toţi în partea ailaltă, grămadă. Voi terminaserăţi. Beleagă se întorsese cu popa şi vorbeau cu mecanicul. Nu pricepeam. Mă uit la maşină. Alde Ene era pe terminate, dar în urma lui veneau alte căruţe, încărcate. Îl întreb pe Ene ăsta: — Mă, tu ai terminat? — Da, am terminat. — Da’ ale cui sunt căruţele alea, care vin? — Nu ştiu. Un şir de căruţe aşteptau gata să tragă la maşină şi eu parcă murisem. Nu mai vedeam. Beleagă cu popa făceau semn la căruţe să tragă la maşină. Caii şi grâul popii, am înţeles eu şi mi-am dat seama că o să-mi pierd firea. Beleagă plecase în sat şi vorbise că să-l treiere şi pe popa, fără să ţină seama de mine. Toate câte vin după afacerea asta şi pe care le înţelegeţi voi destul, le las la o parte. Până acum, vă spun, prea bine nu ştiam ce are să se întâmple cu mine. Când a murit fetiţa, de durere, îl uitasem. Acum era în faţa mea… — Opreşte maşina, am ţipat. Am pus mâna pe furcă şi am vrut să mă reped după Beleagă. Mă zăpăcisem. Voi n-aţi văzut nimic, nu ştiaţi nimic. Când am ridicat furca şi am izbit în caii popii, atunci eram ca şi nebun. S-au ridicat cu picioarele în sus şi au căzut grămadă sub oişte. Vă uitaţi la mine şi nu înţelegeaţi nimic, dar vă uitaţi ca la un smintit care şi-a luat câmpii… Am lăsat furca, am pus mâna pe un par şi m-am luat după Beleagă. M-am opintit o dată şi am azvârlit parul drept după el, să-l deşel. Vă uitaţi după el, şi tăceaţi, şi popa mai stătea aici, să mă afurisească. Fugea cât era de bătrân printre şiri în loc să stea aici, să-l vadă toţi şi să vorbească. Şi acum îmi ţiuie capul ca un fier… Abia mai pot să vorbesc… Mă doare pieptul… Şi tâmplele… Aşa s-a întâmplat şi îmi pare rău că nu l-am prins adineauri pe bătrân. Cum l-aţi ales voi şef de ceată? Spuneţi-mi, nu cumva sunteţi nebuni? Am pomenit să se adune om cu om şi să se înţeleagă omeneşte. Aşa se treiera odată. Tu spui, Paţanghele, că trebuia să vă spun vouă, dar ce să vă mai spun? Toată ziua am stat ieri sus… Mă vedeai de la o poştă dar nu mă vedeai, trebuia să mă fi dat jos, să-mi fi desfăcut brâul şi s-o fi luat-o la goană printre şiri, urlând: „Băăă! Uitaţi-vă la mine. Uitaţi-vă că muncesc!” Nu, Paţanghele, asta nu. Că nu vă supăraţi… n-aţi ştiut… Nici eu nu zic nimica. Acum e mai răcoare şi câteva ceasuri până treier şi eu, n-o să mă doară mai mult ca după atâtea săptămâni. Dar niciodată nu mi s-a întâmplat. Parcă o văz pe biata fetiţă murind, galbenă şi slabă, de pe urma lui. Eram copil şi când am venit să văz cum se treieră, îmi bătea inima şi mi-era frică. Vedeam ceata forfotind şi cum viscoleşte praful şi pleava; se mai certau oamenii, se băteau şi cu furcile, dar treierau toţi. Că nu sunt cetele, cete de nebuni, e câte-un şarpe negru sub buze, ca Beleagă; sări-i-ar bolboşile ochilor.

Imposibila intoarcere de Marin Preda REFLECŢII ASUPRA PREZENTULUI În zilele noastre, o ţară în care locuitorul ei câştigă mai puţin de o sută de dolari pe lună este numită cu dispreţ ţară subdezvoltată. Cum ai spune despre un om a cărui inteligenţă nu răspunde la un anumit test că e întârziat mintal! Cine a hotărât să fie numite astfel majoritatea popoarelor lumii? Şi cine a decis ca suta asta de dolari să devină, pentru un imens număr de oameni, o obsesie? Oare înainte de apariţia acestei sute de dolari oamenii nu trăiau fericiţi? Un poet spaniol din generaţia mea, pe care l-am cunoscut fugitiv aici, la noi, avea fruntea încreţită de o nelinişte şi o indignare care i se întipăriseră pe figură parcă pentru totdeauna. Şedea la masă şi abia se atingea de felurile de mâncare, în timp ce colegii săi români, spre a nu-şi dezminţi latinitatea, erau sau păreau veseli nevoie mare, ca şi când ar fi vrut să spună că alţii au motivele lor să-şi încreţească frunţile, în timp ce noi le „aranjăm” pe toate şi n-avem de ce să ne îngrijorăm. Recunosc că filosofia asta nu e lipsită de temei, deşi ar trebui puţin reconsiderată. „Aranjarea” asta ne costă, în momentele de răscruce, vieţi omeneşti. Asta nu mai e „aranjament”, ci tragedie. Mi se poate răspunde, printr-un eseu filosofic, că e o trăsătură specifică a poporului nostru să ocolească denumirea dezastrelor şi să facă haz de necaz. Da, aşa este. Numai că pe spinarea acestei filosofii unii dintre noi am prins obiceiul să facem haz şi când nu e cazul, şi atunci când treburile ne aşteaptă şi gunoiul s-a adunat maldăr la uşă şi nu mai putem ieşi din casă. Ce mai e de râs într-o asemenea situaţie? Să revin însă la spaniol. „Domnule, a început el cu o grimasă parcă de disperare, după ce i-am pus o întrebare pe care o pun adesea străinilor: care e situaţia ţăranilor din ţara lor? Domnule, eu sunt ţăran de origine şi vara asta am petrecut-o la ai mei. Sunt indignat: nu-i mai recunosc, îşi pierd demnitatea. Mândria lor… îşi pierd mândria! Nu mai muncesc ca să-şi câştige existenţa, ci ca să-i întreţină pe străini… Să câştige dolari! Citesc în presă că îşi oferă la cele mai scăzute preţuri din lume camerele lor, peisajele lor, potecile şi mormintele lor. Îşi dărâmă frumoasele lor case şi construiesc peste ele altele, care seamănă cu hanuri… infame hoteluri… birturi şi industrii, pentru ca posesorii de dolari din întreaga lume să vină la ei, să se simtă în largul lor şi să mai vină şi la anu’.. Sunt revoltat, domnule… Sunt gonit din propria mea ţară… Sunt un om fără ţară, n-am unde să mă mai duc…” Şi poetul spaniol se opri din vorbit şi expresia chipului său deveni tragică. O simpatie adâncă mă năpădi pentru el, cu toate că-mi dădeam seama că în starea sa de spirit era şi ceva din exagerarea donchişotescă a vestitului hidalgo, şi încercai deci să-l aduc pe terenul realităţilor. „Domnule, îi spusei, înţeleg că o mare ruşine s-a abătut asupra plaiurilor dumneavoastră natale. În schimb, puteţi fi mândri că aţi scăpat în felul acesta de o altă ruşine, poate mai mare: nu mai sunteţi subdezvoltaţi. Am citit recent că Spania a depăşit nivelul fatal şi a intrat în rândul ţărilor ai căror locuitori câştigă mai mult de o sută de dolari pe lună. Gata! Aţi câştigat! Sunteţi dezvoltaţi! Victorie! Ruşinea a fost spălată. Mândria spaniolă…” Dar tragicul poet, după ce mă ascultase câteva clipe şi pesemne dându-şi seama că i se cântă acelaşi cântec pe care îl auzise şi răsauzise până la saturaţie, îşi întoarse privirea în sine şi încetă să mai fie atent la spusele mele. REFLECŢII ASUPRA VIITORULUI Astăzi, fiul meu (şase luni!) a vrut să mănânce globul pământesc. Cititorul să fie liniştit, nu voi divulga cu ajutorul literaturii viaţa intimă a băiatului, scriindu-i rânduri „pentru adormit”, sau, în vreun roman, „sfaturi pentru fiul meu” etc. Întâi, pentru că ignoranţa e o stare care trebuie trăită la vârsta necesară, ca o protecţie împotriva a tot ce o poate lua înaintea experienţei, adică a inteligenţei precoce. Şi apoi, libertatea, acel sentiment divin de triumf care ne stăpâneşte când privim cerul şi pădurile, numai în anonimat ţâşneşte parcă atât de copleşitor din fiinţa noastră. Asta nu înseamnă, fireşte, că neanonimii sunt înlănţuiţi, ci doar că ei au, vorbind în jargon ştiinţific, o genă de adaptare în plus la o anumită activitate publică. Dacă fiul dumneavoastră n-o are, de ce să-l nenorociţi atentând la anonimatul lui, în care el e stăpân fericit pe un avion, pe o locomotivă sau pe un transatlantic? Un băiat, călare pe un excavator care înfige în moloz cu zgomot şi manevre julverniene dinţii cupei uriaşe de metal pe care o manevrează de sus, sau un tânăr inginer monteur, care aşteaptă un tren cu piese împachetate, fără viaţă, cărora el urmează să le găsească subtilele ghiventuri, să le îmbuce şi să facă astfel să apară, strălucitoare de frumuseţe şi de putere, turbina şi generatorul de curent care va lumina oraşul – ce-şi poate dori mai mult un părinte pentru fiul său? Aşa gândim, noi, părinţii! Dar ce vor gândi ei, copiii, când vor fi în stare să gândească? m-am întrebat văzându-l cum se uită, cu o expresie de încântare extremă, spre globul pământesc de pe biroul meu. Culorile lui frumoase îl atrăgeau şi a întins mâinile spre el. Cred şi eu, am gândit, e frumos pământul nostru, culorile lui sunt adevărate, nu e nicio iluzie, ne place şi nouă, nu numai ţie. Şi i l-am dat să văd ce face cu el. L-a apucat foarte strâns în braţe şi, odată luat în posesie, după câteva clipe în care uimirea lui s-a întors înapoi de unde ieşise, l-a dus la gură şi a vrut să muşte din el. Ei bine, i-am spus, asta să n-o faci, chiar dacă soarta te va împinge să ajungi un cuceritor. Pământul nostru nu e nici de luat în posesie de o singură persoană şi nici de înfipt dinţii în el şi de mâncat. Mai trebuie şi la alţii, nu e numai al tău! Şi i-am luat, enervat, globul nostru terestru din braţe. Da, mi-am zis, dar când va fi cu adevărat pe mâna lor, ce vor face din el? Unii se mândresc în mod stupid văzându-i pe copii jucându-se de-a rachetele şi de-a cosmodroamele, zicând că vor face şi vor drege cu ele prin cosmos, că asta e o mare ispravă, ca şi când isprava asta n-am fi început-o noi, şi ca şi când nu ne-ar trebui un secol de aici înainte să ne gândim dacă drumul pe care am apucat este sau nu cel bun, şi dacă nu e, să lăsăm acest mare semn de întrebare copiilor noştri, să răspundă la el şi să oprească energic, dacă asta va fi concluzia la care vor ajunge, cursa care se impune omenirii nu ştim de către cine şi ne turbură minţile. Degeaba citeşte un posesor de automobil că, în frumoasa dimineaţă în care el se pregăteşte să plece şi să-şi petreacă weekendul la iarbă verde, o sută dintre cei ca el au deja certificatul de deces în buzunar, iar pe câteva mii îi aşteaptă deja scaunele cu rotile în care îşi vor petrece restul zilelor, sau cârjele care le vor înlocui picioarele. Nimeni, citind acest adevăr al statisticilor, nu se va duce speriat la C.E.C şi nu va da altă destinaţie banilor pe care îi strânge pentru maşină. Deşi ardeleanul, mai înţelept parcă, are o vorbă:   dacă vrei să more cumpără-ţi motore…   Şi nimeni, având deja acest motore, nu se va duce să dea un anunţ la mica publicitate: vând Fiat 1300, stare excepţională, ducă-se pe pustii! Nici semnatarului acestor rânduri nu-i trece prin cap să facă aşa ceva. Acei o sută de morţi săptămânal şi acele câteva mii de grav răniţi sunt alţii, nu noi. Sunt persoane abstracte, fiinţe fără chip şi formă, şi numai lor o să li se întâmple astfel de pocinoage, pe-acolo, prin Franţa, nu nouă, aici, în România. Ce legătură are asta cu cosmosul? ar putea să mă întrebe cineva. Cucerirea spaţiului extraterestru şi a planetelor este visul milenar al omenirii. Cum o să ne oprim de a o mai face? Are legătură, fiindcă face parte din acelaşi sistem tehnic care a creat şi automobilul. Şi dacă, aşa cum ne arată studiile, acesta din urmă ne face mai agresivi la volan, unde e progresul? „Faptul că un individ poate fi învestit brusc, din chiar clipa demarării, cu o putere materială şi cu o forţă disproporţionată faţă de mijloacele naturale de care dispune fără efort apreciabil constituie o sursă posibilă de abuz”, scrie cercetătorul. Dar cei care dispun de mijloace mult mai mari? Are omul destulă minte ca să stăpânească forţa colosală pe care inteligenţa lui iscoditoare a descoperit-o? Am citit şi am recitit în aceşti ani de câteva ori admirabila carte de o mie cinci sute de pagini a ziaristului american William Shirer despre Cel de-al treilea Reich, de la origini până la cădere, într-o traducere franceză, care mi-a plăcut aşa de mult, încât simt un regret că divulg aici această lectură parcă numai a mea. Am avut acest sentiment, şi am fost gelos să citesc parcă un al doilea „război şi pace” al timpurilor noastre, scris pe bază de documente, căzute în mâinile armatei americane, vârâte în cutii şi lăsate să zacă undeva în arhivele secrete ale statului american. Bravul ziarist, care trăise mulţi ani la Berlin, adus de meseria lui, le-a cercetat cu pasiune şi a avut talentul de sinteză necesar să scrie nu cincisprezece mii de pagini, cât ar fi putut fi tentat, ci de zece ori mai puţin, având deci, asemeni unui mare romancier, intuiţia atât a limitelor curiozităţii şi atenţiei cititorului, cât şi a limitei interesului pe care îl poate stârni un astfel de subiect despre care s-a scris atât de mult. Expunerea este simplă şi autorul posedă puterea de a se abţine de la comentariile la care un european ar fi fost ispitit. Format la şcoala „faptului” la care fuseseră formaţi scriitori străluciţi ai generaţiei sale, W. Shirer se mulţumeşte cu o singură idee pe care studiul documentelor i-a inspirat-o: avea în faţă arhivele unor cuceritori. Atât. Să povestească deci lugubrele lor fapte (fiindcă vor fi lugubre, documentele o dovedesc), urmărind această idee simplă şi purtat de experienţa sa directă pe care i-a prilejuit-o şederea chiar în acei ani în Germania… Iar nouă să ne dea posibilitatea să medităm liber asupra lor. E greu de înţeles. De ce, după primele anexări, a Austriei şi a regiunii sudete, care limitau cuceririle germane la teritorii locuite de germani, şi acceptate în mod laş de către celelalte puteri, Hitler nu s-a oprit? Atacul asupra Poloniei a declanşat de facto începutul celui de-al Doilea Război Mondial. De ce a atacat Hitler Polonia? De ce adică a declanşat el războiul? Odinioară Tolstoi, respingând explicaţiile istoricilor şi militarilor, se întreba ce a căutat Napoleon în Rusia şi nu a găsit un răspuns în afara determinismului la care e supusă fiinţa umană îndată ce pe locul unde trăieşte ea apare un mit şi un mecanism care îl propagă şi îl transformă în forţă care supune voinţele şi influenţează conştiinţele. I se reproşează lui Napoleon executarea ducelui d’Enghien! Ce glumă! Citiţi cum s-a purtat Hitler nu cu un om, ci cu popoare întregi sub ochii unei omeniri care se uita la înjosirile la care erau supuse aceste popoare ca şi când n-ar fi privit-o nicidecum! S-a întâmplat ceva care ne pune o gravă dilemă în faţă. Acest cuib de cuceritori, care reuşiseră să pună mâna pe naţiunea germană, se prăbuşeşte deodată în conştiinţa noastră citindu-le faptele, în clipa când aflăm că la ideea lor de cucerire s-a adăugat, sau a fost însoţită în planurile lor, ideea de exterminare a celor cuceriţi sau transformarea lor în sclavi, în sensul pe care îl avea în antichitate acest cuvânt. Idee care a fost pusă în practică. Istoria însăşi parcă stă la îndoială: să-i treacă pe aceşti posedaţi în filele ei? Intră şi astfel de fapte în istorie? Dar pe ce s-au bizuit ei totuşi pornind la neagra lor aventură? Nu putem să evităm să ne gândim că s-au bizuit pe puterea armelor, a armamentului modern în general. Maşinile, ingenioasele maşini… Motoarele, ingenioasele şi puternicele lor motoare au duduit pe pământul Europei şi au îngrozit populaţiile cu sinistrele sirene care urlau, însoţind avioanele, Stukasurile lor în picaj. Goring a fost un bun aviator şi un bun organizator al acestei arme. Cutare alt bandit ca şi el a fost un mare financiar care a făcut ordine în finanţe şi a redresat marca prăbuşită. Un altul a redresat industria, care a început să lucreze ca un ceasornic de precizie întors bine la timp… Nici nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor citind! Îţi cade cartea din mână! Fiecare secol îşi are dilemele şi temerile lui în ce priveşte viitorul. Citim, râzând cu ironie, de ce se temea omul din secolul cutare că va fi în secolul următor! În secolul următor, însă, nu s-a întâmplat nimic! Şi nici în cele următoare acestuia. În secolul nostru însă s-a întâmplat. Revoluţia franceză e un poem idilic faţă de ceea ce s-a petrecut cu noi în numai cincizeci de ani. Şi copiii sau nepoţii generaţiilor actuale nu mai au dreptul să ia cunoştinţă cu ironie de temerile şi neliniştile noastre. Şi să zică: ia uite de ce se speriau săracii bunici! Nu suntem săraci! Şi dacă vor să nu li se întâmple lor ceva şi mai rău, să se gândească bine: din moştenirea pe care le-o lăsăm, acest cult pentru maşini este el bun sau nu?! Deturnarea atenţiei are consecinţe enorme: Cultul soarelui, de pildă, n-ar fi mai bun, în timp ce am continua să ne perfecţionăm utilele noastre maşini cu care să zburăm şi spre Sirius, dacă avem chef? Sau al apei, misterioasa apă din care am ieşit, mama noastră, care înconjoară cu albastrul ei strălucitor globul pământesc?

Delirul de Marin Preda PARTEA ÎNTÂI I Când mama lui Parizianu, sora mai mare a primei neveste a lui Moromete, se întorsese de la Paris însărcinată, mulţi crezuseră că va ieşi din asta un copil care n-avea să semene deloc cu cei din sat; fiindcă ce deosebire ar mai fi fost atunci între Paris şi Siliştea Gumeşti? Boieroaica, doamna Guma, îl boteză ea însăşi, iar Moromete, pe atunci flăcău tăcut, deschise gura şi îl porecli Parizianul. Dar nici nu se putea un copil mai şters şi mai siliştean decât cel pe care îl născu această viitoare cumnată a lui Moromete. Se pomeniră toţi cu el că a ajuns flăcău, că se însură şi făcu la rândul său un copil, pe Ştefan. Avea un singur merit: ţinea la cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, ca şi când i-ar fi fost fraţi, şi la Guica, care era sora lui Moromete, ca şi când i-ar fi fost lui a doua mamă. De ce? Nimeni nu ştia. Ceva din neînsemnătatea lui Parizianu se răsfrângea asupra fiului, cu toate că firea acestui băiat ar fi trebuit totuşi să atragă atenţia. Avea o veselie ciudată, inexplicabilă, din care nu răzbătea în afară, pe înţelesul celorlalţi, decât câte-un cuvânt sau câte o expresie pe care le repeta până te scotea din sărite. Odată l-a ţinut una o vară întreagă, zicea, orice i-ai fi spus, că n-are importanţă, cum n-are, mă, importanţă, se supăra omul, să-i spui lui tac-tău să vie să-şi ia putina, că i s-au uscat doagele pe-aici, să nu mă pună pe urmă să i-o plătesc când o vedea că i se scurge zeama de varză prin ea… „n-are importanţă” răspundea el tărăgănat, cum n-are, mă, importanţă, îşi ieşea ăla din pepeni, tu-ţi paştele mă-tii, îţi baţi joc de mine, că acuşi îţi dau vreo câteva… Alteori însă era tăcut şi aproape orb; trecea pe drum, întorcea capul şi te vedea, dar nu-ţi dădea bună ziua, oricine ai fi fost. Odată s-a întâmplat să se întâlnească chiar cu tat-său, care i-a spus ceva, şi băiatul nu l-a recunoscut… De mulţi ani Ştefan lipsea de-acasă toamnele, iernile şi primăverile, ca şi Niculae, văru-său de-al doilea. Nu prea le venea însă la nimeni să creadă că un băiat aşa ca el urma liceul din Pălămida. Era îmbrăcat prost, umbla desculţ şi Parizianu îl lua la secere îndată ce venea acasă în vacantă. Nu era văzut citind şi nici nu uimise pe cineva cu inteligenţa lui, care în şcoală trebuie să crească negreşit, şi nici prin cunoştinţele lui, care ar fi trebuit de asemeni să-i rămână în cap în urma învăţăturii. Taică-său, cu toate că îi vedea bine notele mari cu care trecea clasa, parcă nici lui nu-i venea să creadă că fi-său ştie carte. „Tu de ce nu citeşti, mă? îl întreba el cam supărat. O să creadă lumea că nu e nimic de capul tău!” În loc să răspundă, băiatul repeta rânjind într-o parte (şi în clipa aceea chipul lui se lumina ca un dovleac cu ochi şi gură în care s-ar fi vârât o lumânare) acel cuvânt sau expresie care îl apuca şi îl ţinea săptămâni întregi ca şi când n-ar fi fost întreg la minte. Parizianu devenea tăcut. El îşi cunoştea copilul, îşi dădea poate seama că nu degeaba profesorii îi înscriau numai nouă şi zece în carnetul lui de elev, că pesemne băiatul lui citea mult în timp ce era la liceu şi că în vacanţe nu mai avea chef… I-ar fi plăcut totuşi să-l vadă lumea cu cartea în mână şi să-l laude şi pe el oamenii cum îl lăudau pe Niculae… Îl ura pe Niculae pentru acest lucru, dar şi pentru că îl ura pe tat-său, pe Moromete. În privinţa asta se dovedea că puterea unei muieri ca Guica era mult mai mare decât credea chiar ea, Guica. Fără să recunoască, Parizianu nu avea în cap, ca şi cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, altceva decât ea, că adică Moromete ar fi vinovat de toate, că s-a însurat a doua oară după ce Rădiţa, sora mijlocie a maică-sii a lui Parizianu, a murit şi că prin această însurătoare soarta lor s-a schimbat în rău. Asta putea fi adevărat în ceea ce îi privea pe copiii lui Moromete, cei trei dintâi, din pricina celor trei din urmă, dar întrucât aveau toate acestea legătură cu Parizianu, care stătea liniştit în casa lui de la maică-sa şi îşi muncea la fel de nestingherit cele câteva pogoane de pământ din care trăia? Zvonuri turburi, venite tot din partea Guichii, dădeau de înţeles că până şi de moartea Rădiţii era vinovat tot Moromete, fără să se spună însă în ce fel. …Şi iată că pe la sfârşitul unei toamne cu aproape un an înainte ca războiul să se apropie şi de noi, şi după câţiva ani de la fuga celor trei, un fapt brutal şi neîndoielnic le sără inima lui Parizianu şi Guichii; trecuseră mai multe zile de când se începuseră şcolile şi Niculae stătea tot pe-acasă; şi se află că Moromete îl oprea pe fi-său, pe Niculae adică, să-şi mai urmeze drumul lui, iar tat-său se pregătea să se ducă la Bucureşti. De ce, ce se întâmplase? Parizianu stătea în curte cu Ştefan când află ştirea. Cioplea un ţăruş. Cu ciorapul de gât Guica intrase în casă să-i spună şi bătrânei. Parizianu era un om domol, abia mergea, abia deschidea gura, cu toate că nu-l durea nimic. Odată a pus umărul sub brişcă şi a săltat-o să-i ungă o roată, în timp ce muierea lui şi Ştefan erau sus pe cutie şi s-au pomenit că se clatină căruţa cu ei cu tot… Nu s-ar fi putut însă spune că făcea tot ce putea cu forţa aceasta care zăcea în el, şi nu fiindcă n-ar fi fost vrednic, ci pentru că… Avea pe chip o expresie care o îndreptăţise, pesemne, pe Catrina Moromete să-l asemene cu Guica: stau, parcă spunea, şi să vie altul să spună că nu stă şi el. Ce poţi să mai faci după ce îţi dai caii la apă?… Aceşti cai parcă semănau şi ei cu stăpânul lor: erau voinici, în putere şi intrau în curte foarte liniştiţi, cu Parizianu între ei, cu câte-o mână pe spinarea lor; stăteau, ce puteau să facă? Nimeni nu ştia că banii care-i trebuiau lui fi-său la liceu nu făcea rost de ei Parizianu, erau de la maică-sa de demult, de când fusese ea la Paris cu stăpâna de pe atunci a moşiei, îi strânsese unul lângă altul de pe vremea când leul era cât roata carului şi avusese grijă încă de pe atunci să cumpere cu ei mahmudele… Târziu, când nepotul se făcu mare, şi preţul aurului urcă, începu să vândă din ele în fiecare an ca să-i plătească lui Fănică (aşa îi spunea bătrâna) taxele, cărţile şi gazda… Întâmplarea făcea ca tocmai în acel an mica ei comoară să se topească, dar nimeni din familia lor nu avusese pretenţia ca Ştefan să termine liceul, de aceea îl şi ţinuseră în şcoala primară până ce terminase cursul complet, de şapte clase, ca pe urmă, cu trei, patru clase de liceu, cum spusese Parizianu, adică atunci când băiatul avea să aibă optsprezece, nouăsprezece ani, să plece la Bucureşti şi să se facă şi el pe-acolo funcţionar… — Ei, uite-acuma să se ducă cineva înainte şi să le spună ălora să nu stea de vorbă cu el, zise Parizianu icnind parcă de satisfacţie, cu tesla în mână… În locul lor eu n-aş fi fugit numai cu caii şi cu oile, continuă el cu un resentiment atât de proaspăt încât ai fi zis că acest lucru se petrecuse ieri, aş mai fi luat şi ce era în lada aia, bănetul strâns de pe vânzarea grâului, şi l-aş fi bătut eu pe el cu ciomagul, nu cum s-au lăsat ei de le-a înmuiat ăla oasele… Uite că au trecut anii şi niciunul n-a mai ridicat nicio pretenţie, şi ar fi putut să ridice, fiindcă era dreptul lor, au muncit pe-acolo şi şi-au făcut… Acuma ce caută la ei? Dacă aş fi eu în locul lor ştiu eu ce i-aş face… Parizianu se opri şi se uită la fi-său cu o privire în care mocnea atâta ură străină parcă de el însuşi încât ai fi zis că o parte din vină din toate acestea avea şi Ştefan al lui, care sta pe pământul plin de troscot al curţii şi se uita la tat-său rânjind… Se vedea că nu mai putea de plăcere văzând ochii ca de cenuşă aprinsă ai tatălui şi ascultându-i glasul care îi tremura. Îi săreau lui Parizianu stropi din gură şi vorbea la el, la Ştefan, cu tesla ca şi când ar fi vrut să-i dea cu ea în cap dacă ar fi îndrăznit să-i spună că nu-l crede. — Pe ce te bazezi? zise atunci Ştefan pe neaşteptate. Parizianu deodată tăcu şi înghiţi de câteva ori, nemaiştiind ce să spună. — Cum pe ce mă bazez? zise el total nedumerit. Asta era ceva proaspăt la fi-său şi nu băgase încă nimeni de seamă, i se răspundea fără doar şi poate la această întrebare, în timp ce el asculta răspunsul cu mintea rătăcindu-i prin salcâmi. — Mă bazez pe faptul că ăia ar avea tot dreptul să-i dea un brânci din liftul unde lucrează Nilă, şi să-i spună: ai făcut ce-ai vrut cu averea mamei, ne-ai gonit de-acasă şi ţi-ai bătut joc de noi! Acuma ce mai cauţi? Se lăsă o tăcere şi Parizianu, domol, reluă cioplitul ţăruşului. Ştefan nu zicea nimic. În curând însă mişcările mâinii lui Parizianu se încetiniră, apoi se opriră. — Iar ăla să nu mă mintă el pe mine, nu-l mai dă la şcoală fiindcă a rămas repetent. Parcă poate să iasă boier din orice prost. Ce şi-a zis el, ia să vând eu din pământul ălora şi să-l dau la şcoală, parcă la şcoală poate să înveţe oricine! Trebuie să ai în tine sânge de om deştept. Trebuie să ai minte care să-ţi zbârnâie, nu să fii gură-cască! Niculae nu rămăsese repetent, iar gură-cască părea mai degrabă să fie Ştefan al lui. Dar Parizianu inventase pe loc ideea cu rămasul repetent, fiindcă nu înţelegea ce se întâmplase cu Moromete, în timp ce n-avea nicio îndoială că fi-său, desculţ şi dezbrăcat, strălucea… — Pe ce te bazezi? zise Ştefan, uitându-se în jos, cu pleoapele lăsate şi cu sprâncenele ridicate, semn al unei absenţe a gândului aproape totală, deşi se vedea că asculta cu cea mai mare atenţie ceea ce spunea taică-său. — Pe ce mă bazez? strigă Parizianu. Mă bazez pe chiondoroşenia lui, se uită la tine ca şi când s-ar crede cel mai deştept din câţi există, în timp ce nu ştie nici măcar să ridice un pai de lângă el… Iar tat-său, dacă era ceva de capul lui, ajungea şi el primar, nu umbla să vândă pământul şi să râdă lumea de el. Nu mi-a spus mie Aristide? Mă, alde Parizianu, zice, vorbeşte tu cu Moromete, dacă e om deştept, îl fac primar… Eu mă retrag… Păi, de ce, domnule Aristide, n-ai mai găsit pe nimeni în partidul liberal cât e satu ăsta de mare? E, dar e ‘oţi, zice, mie îmi trebuie unul care să nu fie oţ! Şi ce, se terminară oamenii cinstiţi? E cinstiţi, zice, da e proşti, mie îmi trebuie unu şi cinstit şi deştept… Dacă ar fi venit la mine i-aş fi spus şi ar fi ajuns şi el cineva. Adică să fi venit Moromete la el, la Parizianu! Ştefan deschise ochii şi se uită ţintă la tatăl său. Părea sătul de o veselie pe care o păstra în el cu o lene asemănătoare întru totul cu a lui taică-său, deschise gura şi zise din gât, rânjind: — Pe ce te bazezi? Ai fi zis că Parizianu a băgat de seamă că fi-său îşi bătea joc de el şi că acum o să-i cârpească una. Dar el se gândea cu un efort considerabil. Scena avusese loc cu adevărat pe la începutul lunii. Se aflau, în curte la părintele Provinceanu, Aristide şi Toderici, şi fiindcă mai erau şi alţii, intrase şi Parizianu şi se aşezase şi el jos mai la o parte. Toderici povestea cum ministrul nostru de externe, la Viena, adus în faţa unei hărţi care arăta România ciopârţită, leşinase. Trebuia să semneze dacă voiam să mai rămânem şi cu ce mai aveam… „Ce mai încoace şi încolo, domnilor, spusese Toderici, am fost trădaţi! Nimeni nu mai e cu noi, toţi s-au repezit şi au muşcat din trupul ţării, fiindcă am fost noi plini de cumsăcădenie şi n-am muşcat şi noi din alţii la momentul potrivit, să ne ştie de frică…” În clipa aceea, să fi fost orele şase seara, se lăsase soarele prin fundul grădinilor, aparatul mic de ebonită al părintelui anunţă prin vocea unei femei: Ascultaţi simfonia a şasea de Beethoven… Radioul începu să difuzeze printre salcâmii stufoşi şi înalţi, încremeniţi parcă de apropierea asfinţitului, şi printre hămăiturile de câini de prin apropiere, cunoscuta, în altă parte decât aici, simfonie beethoveniană. Nu ascultă însă nimeni acea încurcătură de sunete care nu semăna cu nimic din ce ştiau ei că înseamnă muzică. Cât timp să fi trecut? Părintele tocmai povestea ce i s-a întâmplat unuia de prin Mozăceni, noaptea, doi inşi au vrut să-i ia caii, când băgaseră de seamă că muzica se întrerupe brusc şi unul începe să spună, adică să citească ceva, cu o voce înaltă şi încordată… Trecu mult până înţeleseră ce era; ceva grav, o răsturnare: cădea regele… „Ia uite, rupse în cele din urmă, cineva, tăcerea, căzu şi regele… Ce-o să fie acuma?!… Aha… venea un general… Asta era bine, un general înseamnă armată, pe vremurile astea era exact ce trebuia, spusese Aristide. Dar cine o fi generalul ăsta?” (Aveau să afle câteva zile mai târziu, când acest general avea să-i aducă la putere, ca să guverneze cu ei, pe legionari şi statul român să se numească stat naţional legionar. În locul regelui care abdica, venea fiul său… Regii rămâneau…) „Mă tem, părinte, continuase Aristide, adică ce mă tem, sunt sigur că mâine dimineaţă nu mai sunt primar… Pe mâna cui dracu o să ajungă satul… E precis că generalul ăsta o să schimbe orientarea României spre nemţi şi atunci în mod fatal or să vie legionarii la putere… făcuse el această previziune, care se împlinise. Uite că le venise şi ăstora ceasul… Cine ar fi crezut? Ce mai faci Parizianu?” zisese el apoi ca şi când ar fi schimbat vorba, sau ca şi când acum, în aceste ceasuri, gândul că era şi el ţăran ca toată lumea l-ar fi izbit cu putere şi şi-ar fi dat seama că nu e prieten de pildă cu vecinul său, Parizianu, şi că ar fi cazul să devină. Atât fusese ceea ce îi spusese Aristide lui Parizianu şi niciun cuvânt despre Moromete şi nici pe departe nu avusese loc dialogul dintre ei pe chestia că Aristide l-ar fi făcut om pe Moromete, dacă bineînţeles acesta din urmă ar fi venit la Parizianu să se sfătuiască cu el… Erau născociri de-ale lui, făcute fie să crească în ochii fiului, fie din nevoia pe care o simt în mod uimitor oamenii de a minţi sau de a se minţi fără măcar să-şi dea seama că o fac… Da’ mai era ceva: ori de câte ori îl vorbea el de rău pe Moromete, Ştefan mai stătea ce mai stătea şi pleca de-acasă, se ducea pe la unchiu-său, pe la Moromete adică, lucru care îl scotea pe Parizianu din sărite. Ce era în capul lui Ştefan? Intra în curtea unchiului cu acea veselie a lui înţepenită pe faţă într-un rânjet şi ai fi zis că se aştepta să-l vadă pe Moromete schimbat în urma atâtor vorbe bune auzite cu câteva minute mai înainte de la taică-său şi voia să-i contemple curios această nouă înfăţişare… „Ce te rânjeşti, mă, Ştefane?” îi spunea atunci Moromete când îl vedea şi din glasul lui rece al lu’ Parizianu înţelegea, desigur, că unchiul era acelaşi, nu ştia că tatăl său îl înjură şi că nici n-ar asculta dacă cineva s-ar apuca să-i povestească. Ştefan părea să înţeleagă bine acest lucru, dar parcă de fiecare dată uita, şi iar se ducea… — Mă bazez pe faptul că Aristide e un om deştept şi n-a minţit, răspunse Parizianu reluând cioplitul ţăruşului în timp ce broboane de sudoare, din pricina efortului de gândire, îi apăruseră pe frunte. Uite, continuă el, cine veni primar? Ai fi crezut? Chiar Tudor Bălosu, chioru… Aristide a ştiut… Ei, dacă unchiu-tău… Dar parcă Parizianu nu mai îndrăzni nici el să susţină că dacă Moromete venea la el, ar fi fost azi primar. Ar fi trebuit pentru asta să fi fost legionar sau să fi avut un băiat, ca Tudor Bălosu, care să fi fost… Ori… Şi în acest punct gândirea lui Parizianu parcă se întunecă, fiindcă nu mai ridică multă vreme privirea de pe vârful ascuţit al ţăruşului, iar când o ridică, nu văzu, nu-i păsă că fi-său Ştefan nu mai era acolo şi că ştia unde plecase. II Al lu’ Parizianu era primit la Moromeţi cu o bunăvoinţă dispreţuitoare. Şi ar fi lipsit şi bunăvoinţa dacă el ar fi băgat de seamă dispreţul. De fapt nu prea înţelegeau ce căuta el pe la ei. Unchiu-său Ilie nu se vedea prin curte, dar erau mătuşa şi verişoarele. Catrina Moromete dărăcea nişte lână sau cânepă în pridvor (pridvorul ăsta fusese făcut de curând), iar Tita şi Ilinca dădeau la sucală ştim, rămăşiţe din fuioarele curate din aceeaşi lână sau cânepă pe care o dărăcea mama. — Aştezău, zise Ştefan, apropiindu-se agale de pridvor. Ia uite, ăsta ştia cum îşi zic muierile, pe scurt, când se văd una pe alta muncind ceva deosebit: aştezău, adică „aşa să-ţi ajute Dumnezeu!” Mare deştept! Ca tat-său! Nimeni nu-i răspunse. Al lu’ Parizianu rânji, ca şi cum tăcerea cu care fusese întâmpinat i-ar fi sporit brusc veselia… Se aşeză jos pe ultima treaptă a scării pridvorului. — Unde e unchiu, mătuşă? întrebă el. Catrina se făcu că n-aude. Şi ea ştia că alde Parizianu o vorbea de rău pe ea şi pe copiii ei şi nu înţelegea ce mai căuta ăsta pe-aici… Venea să vadă ca să-i spună pe urmă lui taică-său să aibă ăla ce minţi şi ce râde? — Vezi, Ilinco, că ăsta iar vine încoace, zise ea cu un glas care nu mai trăgea nădejde că ar putea avea pace cu cel despre care era vorba. Mă, Sande, continuă ea, du-te, mă, de-aici, că îmi încurci caierele, du-te pe la bâtu prin grădină să te înveţe să beai tutun. Du-te şi-i ajută la păpuşit. Desculţ, cu picioarele şi cu burta arse de soare, Sande, un băieţel de nici doi ani, se împiedică de pragul tindei şi se întinse cu braţele înainte lovindu-se cu bărbia de podea. Începu să răcnească lung şi ascuţit. Era ultimul copil al Alboaicii, fata dintâi a Catrinii, făcută cu primul ei bărbat, demult, în timpul războiului, pe vremea când şi Moromete îi făcuse pe cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, cu Rădiţa, sora cea mai mică a mamei lui Parizianu, din Râca, o comună la şase, şapte kilometri de Siliştea, dincolo de Pământuri. Catrina îşi trase genunchii de sub darac şi îl luă pe Sande în braţe. O ridică în aer, ca şi când o dorinţă uitată şi obscură ar fi împins-o, revenindu-i în minte, să se uite la copil ca odinioară când fusese şi ea fată şi făcuse primul ei copil, pe mama lui Sande… Începu să-l întrebe privindu-l de jos cu capul dat pe spate, clipind rar, orbită parcă de o lumină care o vrăjea: voia, sau nu, să se ducă Sande la bâtu în grădină? Să-i ajute lui bâtu la păpuşit tutun? Îl puse apoi jos şi, fără să-i fi răspuns prin cuvinte, Sande începu să coboare şi cu mâinile şi cu picioarele scările din partea cealaltă a pridvorului şi o luă, călcând ca un răţoi, cu picioarele în părţi, spre grădină. Al lu’ Parizianu se ridică şi o luă şi el spre poarta grădinii. Dincolo de ea într-adevăr Moromete stătea jos, dar nu păpuşea tutun, păpuşitul se făcea prin iarnă, ci îşi făcuse pentru el o păpuşă din foi de tutun galbene ca lămâia, le scosese cotoarele, şi cu un cuţit ascuţit ca briciul tăia felii subţiri, fine, care cădeau de pe butucul de lemn pe care erau puse, jos pe un ziar întins. Grămada era mare, să fi umplut cinci tabacheri, dar Moromete continua liniştit să-şi facă de fumat… — Uită-te, mă, Ştefane, şi tu pe drum, şi vezi dacă nu trece alde Gogu… pe mă-sa, zise el când băiatul lui Parizianu se aşeză jos, de astă dată fără să mai dea bună ziua. Gogu ăsta era agentul casei autonome a monopolurilor, avea dreptul să-i amendeze pe cultivatorii de tutun dacă îi prindea fumând. Ştefan însă nu se uită, fiindcă nea Gogu ăsta nu prea îşi exercita acest drept, din când în când doar, te pomeneai cu el că începe să se răţoiască la câte unul şi să-l ameninţe… Dar atât… — Ce mai spune, mă, la radio, la părintele? zise Moromete. — Unchiule, mai mult cântece şi rugăciuni, răspunse al lu’ Parizianu. Şi deodată expresia aceea de nătărău de pe chipul lui dispăru. — Cum cântece şi rugăciuni?! zise Moromete nedumerit. — Păi sunt religioşi, unchiule, zise Ştefan. Dar nu ca mine şi ca dumneata. — Dar cum? — Ei, altfel… Mai aşa, de! Mai intransigenţi! — Ei, nu mai spune! În tot acest timp, pe nesimţite, se mai apropiase de ei, venind din fundul grădinii, un om. Era Ion al lui Miai, prietenul lui Ţugurlan. Se aşezase şi el jos şi rămăsese într-un fel nesilit, nemişcat şi cu o expresie elocventă: „Am venit şi eu, parcă spunea, şi nu dau bună ziua ca să nu vă turbur, ca să nu mai spun că bună ziua am dat şi ieri, aşa că…” — I-am văzut ieri cu mânecile sumese, spoiau primăria, zise Ion al lui Miai, dar cu un glas care dădea de înţeles că lăsa altora dreptul de a interpreta în bine sau în rău ceea ce văzuse el. — Cine, Ioane?! se miră Moromete, la auzul unei ştiri despre o îndeletnicire atât de paşnică. — Legionarii, Victor Bălosu, cu Marin Tâlvan, studentul, şi cu mai mulţi, dracu să-i ia, că nu-i cunosc, răspunse Ion al lui Miai. — Şi spoia şi Bălosu? Sau spoia numai fi-său? continuă Moromete curios. — Nu, erau numai ei, Bălosu cică nu prea ar mai vrea să se ducă pe-acolo, nu ştiu de ce, dar aşa am auzit, răspunse Ion al lui Miai. Cică ieri la biserică a vorbit unul, ăsta al lui Tâlvan, ce-o fi căutat el în biserică? Popa Provinceanu cică n-ar fi zis nimic, n-ar fi avut adică cum să-l oprească. Regele, cică, cu şleahta lui de jidani! — Ei, zise Moromete, văzând că Ion al lui Miai se oprise. Ce zicea că a făcut regele, cu şleahta lui de jidani? Care rege, ăsta micu, sau tat-său care a plecat? — Ei, nu, ăla care a plecat, ăsta micu cică e cu ei, răspunse Ion al lui Miai supărat nu se ştie de ce, poate de faptul că auzise el mai multe dar nu ţinuse minte. Se lăsă o tăcere. Mâna lui Moromete se opri din tăiat. Murmură ca un avertisment: — Şi muierile de-acolo din biserică, ce-or fi zis? Adică nenorocit ai ajuns să nu-ţi dai seama cui vorbeşti… Muierilor, ca şi când bărbaţii ar fi pierit din satu ăsta… Ion al lui Miai nu răspunse. Semăna cu o mică buturugă cenuşie, bătută liniştit de ploi şi arsă de soare. Al lui Parizianu, ca un mânz răsturnat, i se vedeau picioarele în aer, Moromete cu spinarea îndoită ca şi când ar fi moşit un animal întins jos lângă el şi care se chinuie să fete. Sande, în acest timp, trecuse pe lângă ei cu burta înainte şi pierise pe după şira de paie ignorându-l complet pe bâtul, spre care fusese trimis… — Unchiule, rupse într-un târziu al lui Parizianu tăcerea. — În orice caz, zise Moromete în aceeaşi clipă, dacă se vor rezuma la spoitul primăriei, ca şi când o muiere oarecare n-ar fi putut să facă chestia asta, atunci n-avem ce zice, dar ce-o fi căutat tâmpi tu ăla în biserică, nu înţeleg… — Păi ţi-am spus, unchiule, că sunt religioşi, zise al lu’ Parizianu parcă vexat. Au fost, dintre ei, şi în Spania, unde cică „s-ar fi tras cu gloanţe în obrazul lui Cristos”. — Şi s-au dus ei să-l apere?! tresări Moromete. Dar al lui Parizianu, care venise pe la unchiul pentru altceva, nu-i mai răspunse şi, după o nouă tăcere, reluă: — Unchiule, am auzit că pleci pe la Bucureşti… — Ei şi? — Mă iei şi pe mine? — De ce să nu te iau? se miră Moromete. Ce, îmi toceşti căruţa? Te iau, da ce cauţi tu pe la Bucureşti? — Păi nu ştii? — Ce? — Nici tata n-a mai putut să mă mai ţină la liceu, şi vreau să mă duc la Bucureşti… — Ce să faci acolo? Al lu’ Parizianu nu răspunse; Moromete însă parcă înţelese: — Aha! făcu el sarcastic. Şi continuă: Cum să nu, pregăteşte-te! Stai de vorbă cu tac-tău, cu alde mă-ta şi cu alde bâtă-ta şi fii gata! Şi nu mâine şi nici poimâine, şi nici poimâine ailaltă, că am treabă, cum ar fi sâmbătă să zicem, ca să ajungem acolo sâmbătă seara, plecăm… — Unchiule, zise al lu’ Parizianu, parcă ar fi fost surd, redevenind cel care îl cunoştea toată lumea, aş vrea să vorbesc şi eu cu Niculae, să-l întreb ceva, văz că nu e acasă, unde e? Ca şi când cine ştie ce secret s-ar fi ascuns în faptul că Niculae nu era pe-acolo prin curte. — Caută-l şi tu prin grajd, zise Moromete. Vezi că buşumează caii, se duce cu ei pe la deal… — Păi nu l-am văzut, zise Ştefan cu mintea aiurea. Dar Moromete nu-i mai răspunse. Dacă nu l-a văzut, înseamnă că e plecat… Ce ţi-e şi cu băiatu ăsta al lui Parizianu… Când să zici şi tu că e cel mai deştept băiat… III Nu erau prieteni ei doi, deşi erau rude apropiate şi Niculae se arăta străin atât de duşmănia lui Parizianu, cât şi de dispreţul alor săi faţă de el. Nu scoteau însă mai mult de două vorbe când se întâlneau, în rarele dăţi când Ştefan venea anume pe la el să-l vadă. Asta se întâmpla mai ales la începuturile de vacanţă şi spre sfârşitul lor şi iniţiativa venea totdeauna de la Ştefan, niciodată de la Niculae. Îl îndepărta, poate fără voia lui, faptul că Ştefan avea un astfel de tată ranchiunos şi că în ciuda faptului că Niculae ţinuse la cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, ca şi când i-ar fi fost fraţi buni, nu putea ţine şi la Parizianu, care o înjura pe mama lui, a lui Niculae, fără nicio ruşine? Al lu’ Parizianu ieşi din sat călcând agale, întâlnindu-se cu oameni în ochii cărora se uita fără să le dea bună ziua, nepăsător şi surd când câte-o muiere îi spunea de la obraz, fără să i se adreseze, că degeaba s-a făcut mare şi îl ţine tat-său la liceu, nu e nimic de capul lui de trece el pe lângă un om bătrân şi aşteaptă ca ăla să-şi scoată căciula la el şi nu el, că e mai mic… De vreun an nu mai umbla desculţ şi avea un pantalon mai bun pe el, şi purta cămăşi bine călcate, cu mâneci scurte. Părul însă îl ţinea tot claie pe cap, ai fi zis că nu ştie ce e pieptenele şi n-a auzit de foarfecă, îi creştea şi pe ceafa… Ajuns la gârlă al lui Parizianu se descălţă de pantofi, intră în apă, apoi dincolo, la poala dealului, se aşeză jos în iarbă, se încălţă şi îşi continuă drumul. Porumburile galbene, gata de cules, singure vorbeau de toamnă, soarele era viu, ca şi când faptul că grâul fusese demult secerat nu însemna nicidecum că vara trecuse. Mărginind planurile de porumb, floarea-soarelui cu tipsiile plecate şi coapte era însă o mărturie că septembrie lăsase mult în urmă luna coacerii… Câini şi oi umpleau însă câmpia înverzită a nu ştiu câta oară, cu orizontul ei îndepărtat ca un vis subţire, iar pâlcuri de băieţi şi fete stăteau în preajma a ceva de unde ieşea fum… Nu mai puteau coace decât dovleac alb, turcesc, adus cine ştie de pe unde, porumbul nu mai era crud, cu lapte în el. Un fluierat îndelung şi gâlgâit îl întâmpină pe al lu’ Parizianu, când apăru înaintând pe drumul de plan care despărţea izlazul de loturi. Se auziră chiar strigăte: „Băi, a lu’ Parizianu… Pe mă-ta…” îl înjurau în felul acesta nedefinit şi impersonal, la adăpostul depărtării şi amestecului de behăituri de oi şi râsete gâlgâite… Pe chipul absent al lui Ştefan apăru o expresie silnică de ură. Se uită într-acolo şi îi înjură şi el global, de mamele lor, în şoaptă nepotolită. I se întâmpla adesea să nu-l lase în pace oamenii, deşi nu le făcea nimic. Odată, tot pe izlaz, se ducea pe la gară, la un prieten, şi se oprise la marginea unor porumburi ca orice fiinţă care simte o anumită nevoie şi începuse să urineze. Nu văzuse că din urmă veneau două muieri, care, în clipa când el se încheiase la pantaloni şi-şi continuase drumul, începuseră să-l ocărască cu o pudoare veninoasă: tot aşa, că degeaba se duce la liceu dacă nu-i e ruşine şi-i e lene să intre măcar în porumb, când vede două femei. „Parcă voi mai sunteţi femei, fir-aţi ale dracului să fiţi, bolborosise el scos din sărite. Fir-aţi ale dracului cu mama voastră. Parcă n-aţi mai fi văzut un om cu… Parcă în viaţa voastră nu v-aţi fi…” Muierile tăcuseră, dar îl pârâseră fiilor lor, care ăştia îl înjuraseră şi ei la fel de urât, şi îl ameninţaseră când trecuse pe drum pe la porţile lor. „Oamenii simpli, cine a spus că sunt frumoşi la suflet şi plini de cuviinţă? gândi Ştefan grăbindu-se s-o cotească pe un drum mărginaş. Sunt nişte… f… muma în cur! Ce le-am făcut eu la ăştia de mă înjură? Nimic nu le-am făcut. Să fie la alţii idealismul popular, nu la mine”, mai gândi el, ca şi când de mult l-ar fi zgândărit acest idealism pe care îl observase la unii şi nu găsise să le dea răspunsul bine meritat. Îl găsi pe Niculae întins pe mirişte peste o dulamă, citind. Caii păşteau prin apropiere împiedicaţi, chiar foarte aproape de dulama întoarsă, li se vedeau frumoasele lor capete aplecate în iarba miriştii şi li se auzea măcinatul fălcilor. Acelaşi soare viu din sat albea şi aici văzduhul albastru, încărcat de nori liniştiţi şi înalţi. Frumoasă toamnă! Un singur ochi parcă îi aruncă Niculae vărului său de-al doilea când îl văzu, nici mirat, nici bucuros: „N-o să stai mult şi o să mă laşi în pace”, parcă îi spunea el. — Ce faci, Niculae, zise al lu’ Parizianu apropiindu-se şi aşezându-se pe dulamă. Ce citeşti? Niculae se comportă ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea: se răsuci într-o parte şi continuă să citească. Trecură astfel minute lungi în care fila cărţii se întoarse, cu mişcarea sigură a tuturor celor care citesc în singurătate, de câteva ori. Apoi al lu’ Parizianu reluă: — Ce citeşti atâta? zise el. Acum când tac-tău nu te mai lasă la şcoală mai bine te-ai apuca de agricultură… Niculae îşi retrase cartea şi o închise. Se ridică în capul oaselor. Se aşternuse în aceste zile pe chipul lui o tăcere atât de grea, încât ai fi crezut că chiar dacă ar fi vrut să vorbească, n-ar fi avut puteri. Şi chiar aşa se întâmplă. Nu-i răspunse nimic lui Ştefan. În cei trei ani de când trecuseră din toamna aceea, când totuşi Moromete îl dăduse să urmeze mai departe la şcoala normală, Niculae, la cincisprezece ani, pierduse spontaneitatea de odinioară, de pe mirişti, când alerga şi plângea în urma Bisisichii. Acelaşi băiat ar fi lăsat, astăzi, smintita oaie să se ducă. Trei ani de studii îl făcuseră să descopere în forul lui interior o voce care nu se auzea totdeauna, dar el ştia că ea există şi arăta veşnic atent la ea, s-o audă şi s-o urmeze. Această atenţie întoarsă în sine se citea aproape tot timpul în privirea lui care nu clipea. Ceva dur însă, ca de oţel, din luminile ochilor lui arăta că poate oricând să audă şi vocile din afară, bineînţeles numai pe cele care meritau să fie auzite, şi să le răspundă fără cruţare, cu îndrăzneala celui care a descoperit în el însuşi această a doua fiinţă care e singura care contează… gândul acesta intim care înmugurise, gândul propriu, irezistibil în creşterea lui. — Vezi, fii atent, continuă al lu’ Parizianu, să nu ajungi să semeni cu Cârstache al lui Dumitrache care are un cufăr naiv de cărţi din care nu dă la oricine… Să nu ajungi adică şi tu, ca el, un biet ţăran posesor al unui biet cufăr de cărţi… — Nu există cufere naive… răspunse Niculae, ca în somn… Crezi că dacă vrei să mă iei pe mine la vale o să-ţi ascunzi în felul ăsta, multă vreme, neghiobia? Fiindcă eşti cam neghiob dacă ai venit pe la mine să-mi spui lucruri neplăcute… Al lu’ Parizianu nu se arătă surprins de acest răspuns, iar faptul că era făcut neghiob dădea chipului său o expresie bizară, de extremă încântare, ca şi cum cuvintele celuilalt îi produseseră o revelaţie. Dar n-o dădea la iveală… — Adevărul e, zise al lu’ Parizianu grav, că trecând peste ura dintre familiile noastre, mă îngrijorează soarta ta… — Şi de ce te îngrijorezi tu de soarta mea? zise el. — Cum, răspunse al lu’ Parizianu, de ce nu te mai lasă unchiu Ilie să mergi mai departe? Îţi retează drumul! De ce? — Păstrează-ţi îngrijorările pentru tine, zise Niculae, şi dacă pentru asta ai venit, e mai bine să te cari. Cât priveşte ura dintre familiile noastre, continuă Niculae parcă surprins, de unde ai mai născocit şi chestia asta? — Ar fi bine să fie o născocire a mea… Multă vreme am făcut şi eu ca tine, m-am prefăcut că nu bag de seamă nimic… Dar acum constat că această ură există… — Eu n-am timp să fac astfel de constatări… — N-ai timp? Ce dracu faci? Dacă la ceea ce ţi se întâmplă nu eşti atent, atunci la ce eşti? — Nu te priveşte… Şi Niculae se uită într-o parte, curios mai degrabă de o furnică agitată, care tocmai i se urca pe picior, decât de vărul acesta al său de-al doilea care şedea alături şi venise la el din simpatie… — Pentru mine lucrurile astea există, şi trebuie să ţin seama de ele, continuă al lu’ Parizianu, şi aş recunoaşte că tata e vinovat şi nu tuşa Catrina, dacă asta ar ajuta la ceva. Dar să ştii, în realitate tata e mai nevinovat decât ea, cu toate că ea e credincioasă şi se duce în fiecare duminică la biserică. De ce să zică despre tata că e „Guica al doilea mai prost”? Te-ai gândit la asta? Fără să mai vorbim că tu mă faci pe mine neghiob în faţă, când eu vin să te caut fiindcă îmi eşti văr şi că prefer să fiu străin cu un străin şi nu cu o rudă. Niculae izbucni în hohote. — Ei na! făcu el arătându-l pe al lu’ Parizianu cu degetul. Ia uite la el ce patetic e! Şi lumini ascuţite de ironie batjocoritoare ţâşniră din privirile ochilor săi verzi ca ai maică-sii. Al lu’ Parizianu, izbit de reacţia celuilalt, la care se vedea că nu se aşteptase, tăcu un timp. Sinceritatea nu deschide totdeauna uşile, cum s-ar părea. — Regret, zise el atunci. O să plec la Bucureşti şi n-o să ne mai vedem niciodată! Puţin o să-mi mai pese de soarta ta! — Asta vrea să însemne, zise Niculae, cu unde de veselie pe chip, că soarta ta o să fie bună! Ei, nu mai spune! De ce? Prin simplul fapt că pleci la Bucureşti? Şi râse în hohote dându-şi capul pe spate. — Eşti prea vesel pentru situaţia în care te afli, îl avertiză al lu’ Parizianu cu această idee care suna astfel: starea noastră sufletească şi gândurile noastre trebuie să coincidă negreşit cu situaţia în care ne aflăm în mod obiectiv. Eşti când prea vesel, când prea ironic, continuă el. Te consideri au-dessus de la mêlée şi taxezi lumea fie cu râsete batjocoritoare, fie cu un zâmbet ironic din umbră… Niculae îşi încreţi fruntea, jumătate în sus şi jumătate în jos. Un râs de astă dată stăpânit îi mişca în acelaşi timp în sus şi în jos colţurile gurii. — Fugi de-aici, îi spuse. Uite, fiindcă zici că n-o să ne mai vedem, să-ţi spun, ca să ştii, că nu te simpatizez fiindcă parcă mă văd pe mine, când mă uit la tine, bleg! Şi parcă mi-e frică să nu ajung şi eu, când o să am optsprezece ani, aşa ca tine. Şi se întinse din nou pe spate pe dulamă, cu ochii deschişi spre bolta cerului. Ceva însă îl cucerise la vărul său, simpatia pe care i-o refuza prin cuvinte i-o acorda fără să ştie printr-o expresie de surpriză şi uimire pe chip, că are totuşi un văr care, deşi e cam bleg, s-a schimbat mult în ultima vreme… — Atunci să-ţi spun eu, zise al lu’ Parizianu, ca să ştii de ce n-o să te mai simpatizez şi o să te uit în satu ăsta… Şi tăcu, reflectând. — Ei, ia să vedem! zise Niculae înţelegător, şi expresia de simpatie de pe chipul lui se accentua. Să auzim! Sunt gata să ascult foarte atent un lucru care mă plictiseşte… Te întrebai cum ajunsese băiatu ăsta a lui Moromete în numai trei ani de zile de când urma şcoala normală atât de străin de cel ce fusese odinioară. Această ironie… E drept că nici înainte nu-l puteai apuca de flanelă şi să-l iai prin surprindere, dar te-ai fi aşteptat ca şcoala să-i fi dat acea superioritate liniştită şi modestă pe care o are orice băiat sărac căruia surorile, muncind din greu, abia izbuteau să-i plătească de la un an la altul taxele şi cărţile. Rămăsese tot mic, nu se deşirase ca văru-său şi n-avea ca el o claie de păr pe cap. Se tundea scurt. — Îmi plac oamenii superiori, zise al lu’ Parizianu, dar ce spectacol trist să vezi realitatea: cu cât sunt de superiori, cu atât sunt de mici în felul cum se poartă cu alţii. — Şi cu ce ocazie, zise Niculae, ai devenit tu atât de filosof? S-ar putea zice că comportamentul tău te îndreptăţeşte să te crezi şi superior şi mare! — Da, afirmă al lu’ Parizianu liniştit. Nu mi se poate reproşa nimic. — Ei şi? Nici nu e timp să ţi se reproşeze ceva. Cine are timp să te bage în seamă? Îţi urez drum bun şi în momentele mele de restrişte îţi promit că o să-mi aduc aminte de tine şi cine ştie… Poţi să ştii?! zise el ironic, o să-ţi cer sfatul… Cuvintele îi erau rele, dar glasul îi era în sfârşit mai apropiat. — Nu, zise al lu’ Parizianu, tu nu eşti mic, retrag ce-am spus, dar poţi deveni datorită loviturilor pe care o să le primeşti. Adică nu numai tu, oricine poate deveni, dacă loviturile primite vor fi mai mari decât puterea lui de a le suporta. Cum poţi şti care e puterea ta? Părerea mea e că puterea noastră stă în puterea unui gând care se naşte în noi şi care trebuie să rămână atât de ascuns încât nimic să nu-l smulgă de-acolo chiar dacă am muri, vreau să spun dacă am întâlni moartea în faţă. Îmi pare rău că noi doi nu suntem prieteni şi eu să-ţi spun gândul meu şi tu pe-al tău… Când ne-am speria că suntem singuri pe lume şi nimeni nu ştie de noi, ne-am aduce aminte… Tu îl ai pe taică-tău, dar eu n-am pe nimeni, vreau să spun că tata nu-mi poate fi de niciun sprijin, deşi eu ştiu că e un om bun şi ţine la mine şi a făcut totul pentru… Dar asta e, că „totul” ăsta e prea puţin, acum că bâta nu mai are nicio mahmudea să vândă, trebuie să întrerup liceul fiindcă tata stă şi nu munceşte, zice, cu patru clase de liceu pot să devin şi eu funcţionar… Ei, bine, nici nu-mi trece prin cap! Funcţionar! rânji al lu’ Parizianu batjocoritor, şi deodată tăcu. Ajunsese la punctul în care trebuia să-şi spună acel gând al său ascuns şi îşi amintise că vărul său mai mic nu-i era prieten, ca să i-l dezvăluie? — Da, continuă el, dar iată că taică-tău face la fel ca tata, fără să aibă justificarea pe care o are tata. Te-ai gândit? Ce are cu tine? Fiindcă văd că şi-a ridicat un pridvor în faţa casei şi a cumpărat la loc pământul vândut acum trei ani. A devenit foarte activ! exclamă al lu’ Parizianu parcă uluit de această descoperire pe care o făcea chiar atunci. Fuga băieţilor, continuă el, parcă i-a dat noi puteri, în loc să-l slăbească… Şi atunci de ce îţi taie ţie drumul? Ce poţi înţelege?… Aici, exclamă al lu’ Parizianu din nou patetic, suntem părăsiţi de părinţii noştri şi de-aia noi trebuie să tragem o punte secretă pe care să n-o ştim decât noi, fiindcă nimeni n-o să ne ajute şi nimeni n-o să ne înţeleagă… Acceptăm să fim astfel aruncaţi în lume, continuă al lu’ Parizianu din ce în ce mai îmbătat de propria sa gândire, şi glasul lui vibra intens în liniştea miriştilor pustii, în care nu se auzea decât sforăitul şi măcinatul fălcilor cailor, dar n-o să acceptăm fatalităţile mizerabile impuse de oameni… — La ce te referi? zise Niculae surprins şi atent. Ai spus ceva adevărat despre tata… Ce-o fi în capul tău… Sunt curios să ştiu… — Nimeni n-o să ne ajute, zise Ştefan, din contră, o să fim curând trimişi în războiul care se apropie de noi… — Ei şi? Dacă ai să mori tu, crezi că o să se facă gaură în cer? zise Niculae parcă într-adevăr cu un zâmbet ironic din umbră… Crezi că cei mai bătrâni, dacă sunt bătrâni, merită să moară? Tata e vinovat, dar nu e păcătos, zise el îndârjit. Nu ştiu ce e cu el, în orice caz nu-l văd nici prin cârciumi, nici petrecând cu muieri de gât ca să pot să-l învinuiesc… E destul de posomorât… Ştiu eu de ce? Nu ştiu! Glasul lui era din ce în ce mai potrivnic, şi parcă îl dădea afară de pe mirişti pe al lu’ Parizianu. Chiar îi zise: — Şi tu când pleci? Al lu’ Parizianu tăcea. Ultima sa tentativă de a se împrieteni cu vărul său eşuase. Trăsăturile i se lăsaseră parcă în jos şi expresia sa arăta o deprimare în care se ascundea însă şi o uitare de sine salvatoare. „E un băiat bun, gândi el, nu-şi învinuieşte tatăl, n-are rost să-i mai sugerez ceva în plus despre această vinovăţie, al cărei secret mie îmi scapă… Poate că el ştie mai bine… Dar nu mă respectă… Ca şi alţii din sat… Ce dracu am făcut sau n-am făcut eu de am ajuns aici?! Bine că plec…” — Şi ai intenţia să-ţi pui în aplicare, la Bucureşti, gândul tău ascuns, de îndată, sau mai zăboveşti câtva timp? reluă Niculae cu aceeaşi ironie în cuvinte, dar cu un glas blând şi îndepărtat, parcă absent. Şi fiindcă, posomorât şi absent, şi al lu’ Parizianu tăcea, reluă: în fine, să nu zici că nu ţin la rude, îţi spun şi eu: sunt prea mic ca să iau o hotărâre în ce mă priveşte. Stau pe-acasă! Ce aş putea face?! Tu eşti mai mare, poţi să te duci la Bucureşti şi, cu ajutorul lui Paraschiv, Nilă şi Achim, să ajungi portar cu şapcă pe cap, pe care scrie „portar”. Se uită într-o parte ca şi când ar fi uitat că vorbeşte. O linişte se aşternu între ei, pe care al lu’ Parizianu o rupse în cele din urmă: — Salvarea ta poate să vină, dacă ai puţin noroc, din faptul că, în ciuda aparenţelor, nu răutatea te stăpâneşte. Trebuie însă să fii foarte atent la ce se întâmplă pe lume ca să te poţi urca pe vasul care ţi-e destinat… Eu de pildă, dacă m-aş lua după ceea ce îmi spun ai mei, ar trebui să mă duc pe la primărie şi să mă fac secretar, să scriu acte de naştere şi deces şi să bag în buzunar, încântat, cei trei lei pe care omul necăjit mi i-ar pune în palmă după ce i-aş înmâna actul. Singura primejdie care mă pândeşte (de altfel ca şi pe tine) e să nu văd cu propriii mei ochi. Breugel are un tablou cu nişte orbi care merg înainte şi dau într-o groapă. Curios e că cei care n-au căzut încă stau cu mâna întinsă şi înaintează încrezători, orientându-se după cel din faţă, care în curând se va prăbuşi… Această ultimă tiradă Niculae n-o mai auzi. Privirea îi rămăsese neclintită într-o parte, întoarsă în sine, ca şi când cei patru ani care îl despărţeau de vărul său de-al doilea ar fi apărut ca un zid şi cuvintele aceluia şi-ar fi pierdut, pentru el, orice înţeles. Al lu’ Parizianu, el, înţelese: se ridică şi plecă uitând să mai spună ceva, la revedere sau noroc, sau rămâi cu bine… Se uita la porumburi şi la floarea-soarelui, dar parcă nu le vedea. Venise anume la vărul său, la care ţinea, dar se despărţea de el fără să se uite înapoi… Nici amintire ai fi zis că nu ivea, călca peste pământul negru ca şi când nimic nu i-ar fi spus nimic… Şi ajunse acasă ca şi când n-ar fi ştiut că a ajuns. IV Se trezi a doua zi spre seară. Dormi lung… întâlnirea cu vărul său îl istovise? Parizianu, mama şi bâta încercară zadarnic să-l scoale la masă. Mârâia, dădea din picioare şi continua să doarmă. Era a doua zi când se trezi, dar pentru el putea să fie şi a treia zi, nimeni nu-i spusese cât dormise… Se aşeză la masă… Deodată tresăriră toţi. De undeva de-aproape se auzi răbufnitura unei goarne. Suna Bărăgan. Bătrâna, pe prispă, se opri din tors (cu toate că fusese în tinereţile ei la Paris, tot cu obiceiuri de ţărancă rămăsese), mama lui Ştefan ieşi din tindă cu o expresie care spunea că singură acolo n-avea să înţeleagă ce-o să audă, iar Parizianu, cu toate că nimeni nu vorbea, zise: — Ia tăceţi! Să vedem ce mai spune Bărăgan! Avea un glas care se auzea până la gară, acest Bărăgan, de aceea şi fusese poreclit astfel… Băăăăăăăââî, făcea, şi acest strigăt gros şi spart clocotea prelung peste toate uliţele, ai fi zis că nu ieşea din pieptul unui om, ci dintr-o hărăbaie spartă. Până şi sunetul goarnei părea modificat, suna gros şi atât de lung şi de puternic încât abia rezista vocii care îi dădea viaţă, şi te-ai fi aşteptat s-o auzi cum plesneşte în ţăndări. În sfârşit, Bărăgan se opri şi i se auzi vocea imensă: — Toată lumea să se strângă mâine la primărie, băi! Are notarul şi primarul nu ştiu ce să vă spună, e o întrunire, băăăăăăăăăî!… Aşa îi dădeau ordine totdeauna cei care îl puneau să sune, să spună acolo cuvântul întrunire. Asta atrăgea oamenii. Întrunirile însă încetaseră de câţiva ani, de când regele desfiinţase partidele şi înfiinţase unul al său… Acum căzuse şi regele… Ce putea fi? — …Şi percitoriu, băi! Că ăia care nu şi-au plătit fonciirea, le ia păturile de pe ladă! Asta cu fonciirea nu lipsea niciodată din urletele lui Bărăgan. Nu lipsea nici acum, după căderea regelui, semn că exista totuşi ceva stabil pe lumea asta. — …Tot mâine, bă, are să înceapă să treacă părintele Provinceanu pe la casele oamenilor cu căruţele să daţi câte-un coş cu porumb pentru zugrăvitul bisericii. Zicea că oamenii, băi! Să nu închidă porţile, că e sfânta biserică, bă! Şi directorul Toderici zice să daţi copiii la şcoală, că vă amendează, bă! Băăăăăăăăăăî! Şi la întrunire să vie toată lumea, că vine prefectul, băi, şi să nu vă pară pe urmă rău că n-aţi venit… Bărăgan se opri şi o tăcere care piuia în urechi se aşternu pe mica prispă a lui Parizianu. Bătrâna îşi reluă fusul. Muierea lui Parizianu intră în tindă şi îşi văzu de vatră cu o expresie neschimbată: nu înţelesese nimic! Ştefan se întinse ca un câine însoţindu-şi datul pe spate peste marginea parmalâcului cu un căscat fără sfârşit, izbucnind în cele din urmă în râs fără rost. Voia cumva să spună că nici istoria cu biserica şi cu ameninţările lui Toderici nu erau noi şi nici sosirea prefectului care avea adesea acest obicei, să vină în sat din când în când, şi că murea de râs şi de plictiseală în curtea casei părinteşti?… Ziua trecu şi se stinse pe nesimţite. Parizianu, muierea lui şi bătrâna dormeau, când o voce se auzi pe după gardul apropiat de prispă al micii curţi… Ştefan, care dormise mult şi stătea treaz, o auzi, se ridică în capul oaselor, se dădu jos de pe prispă şi se îmbrăcă în câteva mişcări. La poartă, ca o momâie, îl aştepta o fată. Parcă îi vorbi întunericul când el ieşi şi se chiorî la ea să vadă cine e: cerul era plin de stele, dar noaptea care se lăsase era încă neagră, ochiul care fusese în timpul zilei orbit de lumina soarelui încă nu se învăţase cu întunericul care se lăsase parcă pe neaşteptate… — Vezi, mă, că te aşteaptă Ioana, du-te pe la ea… Erau o fată, un reproş şi un gând vesel, amestecate: să ai un astfel de noroc să te aştepte o fată şi tu să stai ca un prost şi să trimeată ea pe cineva să te cheme… Al lu’ Parizianu mârâi, uimit, şi neîncrezător, luat fără veste: — A… Cum… Unde… — La ea la poartă! Unde ai vrea? Şi fata plecă pe lângă gardurile liniştite, spre casă, sau poate spre altă poartă unde o aştepta şi pe ea cineva, dar nu departe de casa părinţilor, fiindcă… Trebuia să fi fost vreo vecină… Ştefan se urni de îndată şi plecă şi el pe drumul lung al satului. Era linişte mare, sporită de şoaptele care se auzeau de prin curţi sau tinzi. Nimeni nu voia să fie auzit ce-i spune muierii sau copiilor şi de aceea vorbeau încet, uneori nu se auzea decât un fel de murmur… Şi de gâlgâitul câte unui fluierat care clocotea în depărtări topindu-se parcă într-o suferinţă fără speranţă. Era neliniştea dorinţei care ştie că e oprită în aceste fluierături scoase prin simpla îndoire a limbii între dinţi, încât fetele, asemeni celei care fusese trimisă la poarta lui Parizianu, puteau merge liniştite în întuneric de la o poartă la alta, cu ştiri tainice, apărate chiar de ei, flăcăii care le chemau astfel să iasă afară din casele părinţilor; o vorbeau urât pe aceea dintre ele care le-ar fi făcut pe plac: se îngrămădeau pe ea la poartă, dar nu se grăbea niciunul să se însoare cu ea… Ştefan nu voia să se însoare, dar pusese şi el ochii pe una, Ioana Radei, o fată dintre cele care atrag nu prin frumuseţea lor, deşi ea nu era chiar urâtă, şi nici prin uşurătate, deşi nu-şi ţinea nasul pe sus. Nici n-ar fi avut de ce: era lipsită de apărare, maică-sa era văduvă. Şi sărac, şi cu nasul pe sus, nu se mai uită nimeni la tine. Numele bărbatului acestei muieri, şi chiar numele ei de Rada, era adesea uitat şi înlocuit prin cuvântul Cărămidă. Într-adevăr, femeia vorbea greu şi lat, parcă i-ar fi ieşit din gură nu cuvinte, ci cărămizi. C-o fi, c-o păţi, făcea ea rar şi îndesat şi în clipa aceea vorbitul ei semăna şi cu statura, care era mică, dar noduroasă. Şchiopăta… Cu mulţi ani în urmă îi intrase în talpa piciorului un cui sau un mărăcine gros, nimeni nu ştia, şi piciorul i se obrintise. Nu mai avea formă, arăta ca o copită. „Nu te doare, ga Radă?” o întreba câteodată câte cineva. „Mai mă doare”, răspundea ea cu vorbele ei grele… Şi nu mai adăuga nimic şi nici cel care o întreba nu mai avea vreun chef s-o compătimească, cu toate că femeia nu făcuse niciun rău nimănui. Era atât de săracă, încât vara aduna struguri de bozi de prin bălării. Ce făcea ea cu aceste fructe de iarbă negre şi otrăvite? N-avea nici măcar o capră! Avea însă vreo două oi şi creştea găini… Da, găinile astea îi ieşeau frumoase, grase şi cu pene strălucitoare, ţi-era milă să le tai, se pricepea la ele şi la ouăle lor, cum le punea ea la lumină între uşă cu mişcări parcă ar fi îngenuncheat, să le descopere bănuţul… Într-adevăr, ţinea oul în mână ca şi cum ar fi fost de aur, şi când îl dădea găzarului să-şi cumpere şi ea petrol pentru lampă gestul îi era reţinut, ezitant şi expresia prăpădită, ai fi zis că îi dă ăluia cine ştie ce avere şi ea cu ce mai rămâne? Trăiau muncind pentru alţii, adică fata, fiindcă mamei îi ajungeau trei colaci pe săptămână, pe care îi căpăta, ca orice muiere, duminica spre ziuă de la alte muieri, când se ducea la cimitir să-şi jelească bărbatul şi făcea schimb de colaci. Ai ei erau mici şi gloduroşi, negri şi tari… Se pricepea la găini, dar nu ştia să facă pâine, şi când muierea care îi primea îi găsea în cuşniţa ei acasă, îi recunoştea: ăştia sunt de la Cărămidă!… Fata era mai pricepută, dar întâi trebuie să descoperi că un lucru nu e bun şi abia pe urmă să-l faci tu altfel, şi cum poţi să-l descoperi dacă n-are cine să te înveţe? Ioana era mică, avea abia şaptesprezece!… Cu o vară în urmă o zăpăcise un băiat şoptindu-i că vrea să se însoare cu ea şi ea îl crezuse… Pe urmă, după ce acela o făcuse atât de timpuriu să nu mai fie fată mare, îl drăcuise, dar nu cu obidă prea mare, se vedea că tot mai ţinea la el, dar nu mai era atât de proastă încât, dacă el s-ar fi întors, să-l creadă şi să se ducă iar cu el în grădină… De-atunci nimeni n-o mai văzuse la poartă şi zadarnic fluierase unul care zicea că ţinea la ea şi ar fi vrut s-o ia… Putea fi adevărat, ei şi? Dacă ţinea la ea, de ce n-o căuta la horă, ca pe toate fetele? Băiatul auzi şi începu să stea lângă ea la horă. Dar ea se uita drept înainte. După horă ştia ea ce urma, luatul batistei şi fluieratul seara la poartă ca să ieşi să ţi-o dea. Şi ce poţi pe urmă să mai faci dacă pune mâna pe tine şi începe să te înghesuie în stâlpul porţii?… Îţi pierzi capul, uiţi de tine, în timp ce el nu uită şi îţi ridică fusta… Un surâs batjocoritor îi întindea colţul gurii în timp ce el îi ţinea mâna şi juca alături de ea în horă. Nici măcar nu vorbea prea mult cu el… Ştia ea ce sunt vorbele, şi ele te ameţesc… Şi pe urmă, între ei, încep să se laude… Să se ducă să facă întâi armata, să-i scrie de-acolo, să le spună fraţilor şi surorilor lui să stea cu ochii pe ea, ei să nu i se simtă urma pe unde trece, să-i răspundă la scrisori, să-i trimeată o flanelă lucrată de mâna ei… Pe urmă, după ce se întoarce, dacă şi atunci după doi ani mai ţine la ea, atunci poate să-l creadă, nu când i-o şopti seara la ureche cu glasul fierbinte, ci ziua la prânz în casa maică-sii, că vrea s-o ia de nevastă, că o s-o ia… Ioana avea o prietenă, una din fetele lui Birică, cel cu mulţi copii şi cu fratele lor cel mare, Ion, care se însurase cu Polina lui Bălosu. De la această fată învăţase Ioana cum să se poarte de aici înainte cu flăcăii, ţinea la ea fiindcă era curată şi deşteaptă fără să fi păţit nimic, deşi îi licăreau şi ei ochii şi i se făceau deosebit de frumoşi când băiatul cu care era în vorbă o lua de mână şi intra cu ea în horă. Aşa e când sunt mulţi într-o casă, unii învaţă de la alţii, în timp ce pe ea, pe Ioana, cine să fi învăţat-o? Maică-sa nu-i spusese nimic, n-o oprise să iasă seara la drum, de frică să nu rămână nemăritată. Fiindcă şi asta era adevărat… Multe se ţin mândre şi stau ele închise în casă, dar şi flăcăii parcă încep să aibă ponogul găinilor; se uită la ele, văd că sunt cuminţi, dar le ocolesc… Şi într-o zi surata asta a lui Birică îi spuse: „Fă, tu te-ai uitat la ăsta al lu’ Parizianu, alde Ştefan? La toate horele vine aproape de noi şi face ce face şi zgâieşte ochii la tine!!!” „De ce nu la tine? se mirase Ioana. De unde ştii că la mine?” „Păi am vorbit cu el, l-am întrebat într-o zi: «Bine, Ştefane, asta înveţi tu la şcoală, să te uiţi la fete? Ce crezi tu că e o fată? Să-ţi râzi tu de ea?» «N-are importanţă!» îl aud că zice. «Cum, mă, n-are importanţă? N-are pentru tine, dar pe ea ai întrebat-o dacă îi place să te chiorăşti tu la ea?» «Dar tu ai întrebat-o, zice, dacă are nevoie de avocat?» Auzi al naibii!” „Lasă-l în pace, răspunse Ioana, se uită şi el, e flăcău…” Şi iată că deodată, la un an după aceste cuvinte, Ioana îi şopti acestei prietene a ei necruţătoare: „Surată, am să te rog ceva, dar să nu spui la nimeni”. „Bine, n-am să spun.” „Treci diseară pe la Ştefan al lu’ Parizianu şi spune-i că îl aştept la poartă.” „Bine, dar dacă află Vasile, ce te faci? Nu-ţi mai place Vasile?” (Ăsta era băiatul răbdător care aştepta să-şi facă armata şi apoi să se însoare cu ea.) „Ba îmi place, îi răspunse Ioana, dar dacă tu n-o să spui nimic nimănui, n-are cum să afle…” „Eu n-o să spun, dar… treaba ta!” Chemat la poartă de către această fată a lui Birică, al lu’ Parizianu nu era mai puţin uimit decât ea…  

Creatie si morala de Marin Preda Viata și literatură LUMEA ŢĂRĂNEASCĂ ŞI GENERAŢIILE EI ÎN ISTORIE Lumea ţărănească a suferit toate seismele istoriei, ea nu a stat, cum au crezut alţii, cu sentimentul abstragerii în faţa ogorului pe care îl cultiva. Mai întâi că acest ogor, multe secole, nu i-a aparţinut, feudalul, apoi moşierul au fost stăpânii întinderilor de pământ. Multe secole accesul la cultură i-a fost restrâns. Şi departe de a dori să boicoteze istoria, cum s-a afirmat, a făurit-o păstrând fiinţa neamului, fie luptând cu năvălitorii, fie retrăgându-se în munţi şi locuri ferite, stăpânită de gândul miraculos al duratei, deşi năvălirile s-au succedat îndelung şi insistent, încât ar fi putut descuraja un popor mai slab contaminându-se de sentimentul nimicului şi al zădărniciei care împingeau atâtea hoarde să năvălească, să jefuiască, să dea foc şi apoi să piară ca fumul în negura istoriei. Aceşti cuceritori şi pârjolitori nu erau creatori de istorie, deşi trecerea lor pe pământ era spectaculoasă. Creatori de istorie erau ei, cei care munceau statornic pământul şi reveneau în satele arse şi creşteau din nou vite, cultivau grâul şi porumbul, şi îşi creşteau copiii. Şi când apărea un voievod viteaz, pândeau năvălitorul la trecători, sau îl atrăgeau în mlaştini şi îl nimiceau. Vigoarea lui în luptă a impus respectai marilor imperii care nu o dată şi-au lăsat pe pământul nostru, învinse, armate care în altă parte erau neînfrânte. Iar în epoca modernă mulţi, din ignoranţă şi trufie, trezindu-se în faţa poporului român şi a statului român, au dat din umeri nedumeriţi: români?! Cine sunt? Ce e asta România? De unde au apărut? Iar alţii, să ne conteste drepturile. Contemporan cu două generaţii de ţărani, m-am născut şi am avut timp să cunosc valorile spirituale ale lumii ţărăneşti dinlăuntrul acestei lumi şi nu din afară, sau trăind sub zariştea cosmică să fiu protejat de condiţia aspră, nemiloasa a existenţei ţărăneşti, ca fiu de preot, de învăţător, de avocat, sau mic moşier afabil al cărui pământ îl munceau ţăranii. L-am muncit eu însumi, sub protecţia unui ţăran care mi-a lăsat, pe lângă experienţa miriştii călcată cu piciorul desculţ, a ploilor şi a gerurilor, a abandonării, deci, în faţa naturii care trebuia înfruntată pornind de la gradul zero, adică neîmbrăcat şi rău hrănit, valori morale care se ridicau deasupra condiţiei ţărăneşti. Da, mi s-a spus fără milă, pe lângă toate acestea, adică pe lângă faptul că pământul trebuia muncit aşa cum erai, sănătos sau bolnav, fragil sau vânjos, pe lângă faptul ca vita trebuie îngrijită ca pe o zeitate fără de care nici pământul nu-ţi putea da nimic, pământ şi vite constituind suportul existenţei tale fizice, fără de care ai fi murit, pe deasupra lor, tu, ca om, nu meritai să trăieşti, dacă nu erai om. Am plecat din sat târziu, pe la optsprezece ani, cu această întrebare: ce înseamnă să fii un om? Şi am început să scriu, după ce am descoperit, în marile creaţii ale umanităţii, aceeaşi mare întrebare. Trebuia să răspund la ea prin ceea ce ştiam din lumea ţărănească în mijlocul căreia îmi trăisem copilăria şi adolescenţa. Un om era o fiinţă care nu-şi avea rostul în natură, dacă nu se scula odată cu răsăritul soarelui şi nu-i întâmpina primele raze să fie la capătul pământului care îl aştepta să fie muncit. Un om care împila pe altul nu era un om. Un om care câştiga puterea să muncească alţii pentru el şi el să-şi petreacă viaţa îmbuibându-se, începea să fie străin de condiţia adevărată de om. Un om disperat şi cuprins de o stranie dezordine, care-şi bătea muierea şi copiii şi îşi irosea averea prin cârciumi, era un nenorocit care adusese pe lume noi fiinţe umane faţa de care nu voia să aibă o răspundere, cum avuseseră alţii pentru el. Un ins care nu respecta bătrânii, propriii lui părinţi, şi-i da afară din casă, uitând că l-au născut şi au trudit să-l crească, era un smintit, care credea că el n-o să ajungă niciodată bătrân şi o să aibă nevoie de ajutorul copiilor când puterile aveau să-l părăsească. Ajuns în această stare, nu mai stârnea astfel compasiunea nimănui, sporind necruţarea umană şi făcând o tristă expresie asupra generaţiilor tinere. Un tânăr nu-şi putea întemeia o familie, până nu învăţa în armată să fie un luptător pregătit să-şi apere patria. Fata pe care o alesese şi de care fusese ales aştepta să se întoarcă, doi ani, adesea trei. Dezordinea afectivă era rară şi, odată căsătoriţi, tinerii se închinau cultului familiei, pe care copiii o făceau indestructibilă. Respectul pentru valorile culturii, pentru oamenii de cultură era expresia unui ideal: gândirea colectivă ţărănească aspira ea însăşi spre creaţia de valori spirituale şi, când unul dintre copiii lor dădea semne de înzestrare, familia se sacrifica şi îl ajuta să-şi realizeze visul. A fi cinstit, a fi drept, a sări în ajutorul celui lovit de nenorocire, a răspunde la chemările patriei erau legi morale care depăşeau decalogul lui Moise. Am descoperit astfel caracterul universal al experienţei lumii ţărăneşti moderne. Valorile ei morale, complicate de religii, revoluţii, suprastructuri rafinate, erau mai adânci în intuiţia lor fundamentală, decât neliniştea unui existenţialist, ţăranul fiind mai pozitiv. După el, existenţa e o datorie, după ce la început te-ai pomenit cu ea ca un dar. Nu e o maladie mortală din moment ce un copil se poate naşte. În acelaşi timp un bătrân poate muri. Nu e o blestemată chestiune insolubilă, ci o eternă întoarcere şi o senină perpetuare a fiinţei umane. Murind, bătrânul ţăran spunea fiilor săi: — Vedeţi ce faceţi cu via, cu fâneaţa din deal, cu pogonul sărac din vale, cu calul acela care şchioapătă! Dregeţi şopronul, săpaţi grădina! Realitatea era pentru el ceva de luat în posesiune şi nu ceva de care trebuie să te sperii. Astfel a dăinuit prin veacuri şi nu şi-a pierdut speranţa într-o lume mai bună, considerând împilările stăpânirii, exploatarea moşierului, agresivitatea altor popoare drept lucruri nefireşti, care trebuie să dispară. Am moştenit şi eu acest sentiment, această ştiinţă despre ce e firesc şi ce e nefiresc. Am trăit nu puţine lucruri nefireşti, pricinuite de oameni şi de evenimente istorice, dar nu am crezut în durata lor şi nu cred nici astăzi. Am încercat să exprim această credinţă în tot ceea ce am scris şi datorez ţăranilor generaţiei tatălui meu codul moral al existenţei lor pe care ei mi l-au transmis şi care e contopit astăzi cu al întregului popor.   21 martie 1977 O PROBLEMĂ DE ETICĂ SCRIITORICEASCĂ Se ştie că aspiraţia oricărui scriitor e de a se depăşi mereu în creaţia sa. Se poate spune că realizarea acestei aspiraţii necesită e muncă atât de stăruitoare şi de intensă, încât nu o dată se întâmplă scriitorului să fie lipsit aproape cu totul de bucuria imediată a creaţiei. Procesul este însă firesc, sentimentul de depăşire apare la sfârşitul şi nu la începutul unei lucrări, şi din pricina asta o nouă lucrare apare la orizont şi, odată cu ea, un nou efort, o nouă perioadă de muncă stăruitoare. Aşa stau lucrurile, şi cu toate acestea n-a existat şi nu va exista niciodată scriitor sau artist care să se sperie de aceste condiţii şi să renunţe la menirea sa. Aspiraţia se realizează, creaţia are un drum ascendent, şi sentimentul unic că ai folosit cum trebuie ceea ce ţi-a dăruit natura şi societatea compensează efortul depus. Şi acest lucru nu se întâmplă numai cu scriitorii. Se ştie că un marinar adevărat nu părăseşte marea, un miner adevărat mina, un aviator văzduhul, un revoluţionar adevărat revoluţia, deşi viaţa marinarului, a aviatorului sau a revoluţionarului e ceva mai puţin apărată de primejdii decât a unui scriitor sau artist. Dacă pentru aceste categorii de oameni primejdia e un element component al activităţii lor creatoare, pentru scriitor sau artist ni se pare că munca intensă şi nelimitată ar fi singurul element care să semene cu primejdia. Se ştie că Balzac nu s-a sinchisit de această primejdie, a consumat 30.000 de cafele, a înălţat un edificiu uriaş şi a murit la 50 de ani. E nevoie oare să dau şi alte exemple? S-a observat la noi că scriitorii foarte talentaţi au dat totuşi lucrări care sufereau serios de schematism, lucrări superficiale, gândite şi scrise la repezeală. Ne întrebăm cu toţii: cum se poate explica acest lucru? Se spune că nenorocirile, când vin, se ţin lanţ. Cred că şi greşelile, când apar, se constituie şi ele în lanţ. Şi e cu atât mai greu să ne dăm seama de greşeala principală, greşeala iniţială care a generat pe celelalte. Este evident că, de pildă, o viziune schematică aparţine scriitorului respectiv, în opera sa el este acela care este răspunzător de ea. De ce, prin urmare, acceptă el o astfel de viziune asupra vieţii, când intenţia sa de artist ar trebui să-l îndemne să se abţină? Pentru mine, e limpede că scriitorul respectiv cedează unor factori exteriori şi interiori, care n-au legătură cu arta, şi anume întâiul factor – duşman nemilos al creatorului – şi care constă în perspectiva unui succes fără efort, succes care i se sugerează scriitorului de către unii critici literari lipsiţi de exigenţă sau conştiinţă artistică, şi în al doilea rând un factor exterior, care este necesitatea unui a vânt rapid al creaţiei literare, necesitate rău înţeleasă de unii din cei însărcinaţi cu editarea, publicarea sau îndrumarea creaţiei. Lanţul erorilor este mai extins şi mai complicat, dar eu susţin că el porneşte de la scriitor şi se întoarce tot la el. Faptul că până să se întoarcă înapoi acest lanţ descrie o nesfârşită, o îndelungată şi încurcată traiectorie, nu trebuie să ne inducă în eroare. Totdeauna când facem o greşeală, primul impuls este să dăm vina pe alţii. Dar când obţinem un succes, primul impuls nu este să-l atribuim altora. În ultima vreme, s-a simţit necesitatea ca relaţiile noastre profesionale să fie îmbunătăţite. Partidul a dat un mare ajutor scriitorilor, atrăgându-le atenţia că în centrul luptei de opinii trebuie să stea probleme principiale, iar nu de grup. În privinţa acestor probleme, fiecare scriitor are o experienţă bogată. Unora le-a inspirat chiar subiecte. Există o zicală: muncă bună, relaţii bune. Numai că în lumea literară. armonia aceasta e un ideal care nu se poate realiza decât printr-un efort permanent şi special, deoarece caracterul relaţiilor noastre este determinat, de creaţia noastră, care, deşi se bazează pe o metodă comună (aceea a realismului socialist) este totuşi individuală, în sensul că nimeni, nimeni nu poate rezolva pentru celălalt problemele specifice stilului propriu. Nu e mai puţin adevărat că întru scriitori poate şi trebuie să existe un ajutor tovărăşesc, creator, exprimat prin sugestii, critici, observaţii. Pe un scriitor nu poate decât să-l bucure succesul meritat al unui confrate. Bineînţeles, scriitorului chinuit şi istovit de o lucrare dificilă îi vine foarte greu să fie amabil şi surâzător cu colegul căruia, întâmplător, totul îi merge perfect. Iată ce scria Cehov la un moment dat unui prieten: „O putere necurată m-a împins să-mi aleg o temă în care să nu mă mai pot descurca. În clipa de faţă, arăt ca un om îndobitocit şi chinuit. De cinci ori am început-o şi tot de-atâtea ori am tăiat-o sau rupt-o, drăcuind, scuipând şi înjurând.” Se poate presupune că, dacă fiecare scriitor trece mai rar sau mai des prin aceste stări, caracterul relaţiilor noastre rămâne în ansamblu armonios, ba chiar pitoresc. Partea cea mai gravă în problemele noastre de comportare nu trebuie căutată în specificul acesta firesc al relaţiilor noastre, ci în forma degradată a acestui specific. Există printre noi scriitori care nu sunt atenţi că în creaţia lor personală a intervenit o stagnare, că în gândirea lor a apărut ceva retrograd, că sensibilitatea lor firească a devenit necreatoare, şi atunci această lipsă de atenţie, această lipsă de măsură, de autocontrol, îl face să afirme că nu creaţia lor personală a stagnat, ci creaţia în general, că nu în universul lor de idei a apărut ceva retrograd, ci în întreg universul, că nu sensibilitatea lor s-a transformat în trufie furioasă, ci toţi ceilalţi s-au coalizat să-i nege orice merit. Aceste manifestări înrăutăţesc relaţiile noastre, împing la forme disproporţionate contradicţiile noastre de idei care apar în mod real, şi firesc (eliminându-le chiar şi făcând loc unor conflicte deloc principiale, care deschid poarta liberalismului faţă de ideologia burgheză) întunecă percepţia noastră asupra problemelor acute care ne interesează şi, în ultimă instanţă, nu se poate să nu tulbure şi creaţia. La o cercetare mai atentă, se observă că asemenea manifestări sunt precedate la unii de pierderea măsurii, vorbărie goală despre principii înalte, demagogie, supralicitare. Au fost observate din plin aceste manifestări la Al. Jar şi alţii. Pentru ca relaţiile dintre scriitori să servească pe deplin ţelul dezvoltării literaturii, trebuie să stimulăm prin toate mijloacele lupta principială de opinii, să combatem cu mai multă hotărâre manifestările degradante care ar apărea în relaţiile noastre scriitoriceşti. Nu e o problemă lipsită de gravitate, o problemă a noastră „internă”, ci una de etică superioară, de răspundere faţă de popor.   16 iunie 1956 NOTE OCAZIONALE ÎN FAVOAREA ROMANULUI Ar fi trebuit să încep cu „mărturisiri” literare la un ton cât mai indiscret posibil, discreţia nefiind la modă. Mărturisesc însă că nu modestia, ci orgoliul mă împiedică, considerând că opera literară sugerează de obicei o geneză mult mai misterioasă şi un ideal estetic mult superior celui declarat în „mărturisiri”, sau „amintirile” scriitorului. Vom fi dezamăgiţi să auzim că Tolstoi a vrut să demonstreze, prin drama Annei Karenina, că nu e bine ca femeile măritate şi cu copii să-şi înşele bărbaţii. Liviu Rebreanu, despre care G. Călinescu afirma fără să se înşele că „are aproape geniu în producerea gloatelor”, are în acelaşi timp naivitatea să mărturisească cum a văzut el un ţăran sărutând pământul. Nu vom acorda decât o importanţa de ordin biologic, sau de alt ordin diverselor mărturii. De pildă, Duiliu Zamfirescu ne oferă documente de o candoare sublimă asupra propriei trufii, când îşi compară modestul său roman Viaţa la ţară cu Război şi pace, sugerând chiar că latinitatea operei sale ar garanta o superioritate asupra celei a lui Tolstoi, care ar fi slavă. Desigur, asemenea mărturii sunt preţioase; – mai ales cele ca acestea ale lui Duiliu Zamfirescu – şi, daca mă gândesc bine, îmi dau seama că trebuie să retrag aluzia răutăcioasă cu care am început aceste note: indiscrete sau nu, e posibil ca mărturisirile de azi ale unor confraţi să devină mâine adevărate documente revelatoare. În ceea ce mă priveşte, în afară de meseria mea, îmi place aceea a criticilor literari. Iată, de pildă, o idee cu totul incompletă pe care şi-au făcut-o unii la noi despre roman în ultimii zece ani. E vorba de „romanul modern”, înţelegând prin aceasta un gen literar deosebit de genul Roman de la Rose. Destinul acestui gen literar ar fi, cică, să studieze caracterele şi să facă clasificaţie de tipuri. Se admite un grad de schematism, în sensul în care Don Quijote e superior schematic, se reclamă o formă translucidă, sintetică, şi se urmăreşte un ideal de perfecţiune sferică a ansamblului. În ceea ce priveşte căutarea originalităţii, se declară că aceasta ar fi o preocupare doar a diletanţilor, ba chiar a artiştilor lipsiţi de valoare. Creator al romanului văzut astfel e declarat, fără voia lui, Balzac. Eroarea e din acelea care n-are nevoie să fie demonstrată. E suficient să ne aruncăm privirea prin diversele articole care susţin această teză, ca să observăm cum un gol istoric îi cuprinde pe aceşti autori, când sunt siliţi să vorbească concret despre influenţa lui Balzac asupra literaturii contemporane. În afară de afirmaţia lui Marx, cu privire la faptul că a învăţat de la Balzac mai mult decât din operele economiştilor francezi (ceea ce dovedeşte cel mult că economiştii în cauză erau slabi, dar nicidecum că literatura ar fi mai tare şi ar avea menirea să ia locul ştiinţelor economice), în afară de această afirmaţie, care face cinste puterii de generalizare la care poate să ajungă literatura, niciun scriitor mare „balzacian” nu este citat. Ideea care se sugerează este că totuşi Balzac ar fi „părintele” romanului modern din care au ieşit toţi ceilalţi şi că, dacă vrei să nu te rătăceşti, să nu fii dezorientat (cum se afirmă a fi fost Flaubert), ţine-te de acest părinte, imită-l cu premeditare şi vei fi original împotriva voinţei tale. Altfel păţeşti ce a păţit Victor Hugo, care a imitat doar romantismul balzacian, scăpând ocazia de a face din arta sa „cunoaştere”, sau Zola, cu nefericita lui idee, derivată tot din Balzac, dar înţeleasă greşit, de a face clasificaţii naturaliste, în loc să tipizeze, sau Tolstoi, care, ignorând complet pe Balzac, se dedă la consideraţii dintre cele mai bizare, afirmând, de pildă, că nu există oameni buni şi oameni răi, oameni zgârciţi şi oameni generoşi, oameni perfizi şi oameni puri, ci, pur şi simplu, oameni şi buni şi răi, şi avari şi generoşi, şi perfizi şi plini de candoare. În termenii nepotriviţi în care este pusă problema paternităţii romanului modern, Tolstoi este, incontestabil, creatorul genului, dar în termeni mai potriviţi, ai unei perspective istorice lipsită de prejudecăţi, marii creatori de universuri din ultima sută de ani sunt în mod egal creatorii romanului modern, aşa cum apare el astăzi, cu nenumărate tendinţe şi nu numai tu una redusă la stricta clasificare tipologică. E cât se poate de clar: Balzac, Tolstoi, Dostoievski, Stendhal şi, îndrăznesc să spun, Victor Hugo, sunt creatori de universuri a căror influenţă se exercită după legi obiective asupra dezvoltării romanului modern. Apariţia de noi universuri, create fie de un singur scriitor, fie de un grup sau de o şcoală sau curent, nu contrazice vechile universuri, dar nici nu le imită. Întru cât imită, de pildă, Hemingway sau Steinbeck, sau Şolohov pe clasicii citaţi? Şi întru cât îi contrazic? Putem spune, fără să greşim, că toţi învaţă de la Balzac să nu ignore rolul mecanismului social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea fără sfârşit a sufletului omenesc, căutându-se în acelaşi timp pe ei înşişi, cu viziunea lor unică, cu experienţa lor unică, străduindu-se sa dea o formă potrivită, adică tot unică, povestirilor şi romanelor lor. Mihail Sadoveanu, scriitor român, creator al unui univers de păstori şi ţărani, aduce un sentiment al naturii de adâncime şi amploare unică în literatura mondială. Conform ideii că romanul ar avea menirea de a studia caractere şi a face clasificaţie de tipuri, Sadoveanu n-ar aparţine literaturii din ultima sută de ani. Să mai amintesc de Proust? M-am mărginit doar la exemplele de creatori de universuri. În literatura română avem balzacieni înaintea lui Rebreanu, şi totuşi creatorul romanului românesc modern este Rebreanu şi nu Filimon, fapt care este aproape ignorat, ajungându-se până la afirmaţii stranii prin neseriozitatea lor, şi anume că marele scriitor ardelean n-ar fi universal din pricină că opera lui e lipsită de eroi „demonici*. Părăsirea universului real pentru cel fictiv al romanului nu se face decât în speranţa că universul fictiv este neobişnuit. Dacă acest sentiment nu se transmite, după un anumit număr de pagini, apare plictiseala, dezamăgirea. Oricât de înaltă va fi ideea de la care a pornit scriitorul şi oricâtă dragoste şi ataşament ar avea cititorul pentru ideea respectivă, însufleţirea nu se va produce şi cartea va rămâne necitită. În legătură cu aceasta, aş vrea să atrag atenţia asupra unui lucru despre care se vorbeşte mai puţin şi care este tonul romanului. În ton, sunt ascunse marile promisiuni epice ale unui roman, tonul sugerează şi gradul de sinceritate, şi înălţimea, şi puritatea idealului, şi seriozitatea, şi pătrunderea spiritului, şi experienţa lumii, şi educaţia artistica şi sociala, şi spiritul partinic, şi conştiinţa revoluţionara. Tonul este emisia complexă, greu de analizat, care sugerează armonia intima a operei, fiinţa ei trainică. Dacă într-o operă ideile pot avea o anumită orientare şi chiar faptele, prin ele însele, un anumit sens, nuanţele afective ale autorului, înclinaţiile sale intime, simpatiile obscure se întâmplă fie să completeze, fie să contrazică în mod surprinzător mesajul de fapte şi idei al romanului. Dar unde poate fi reperat acest timbru al afectelor, care dau viaţă operei, decât în tonul ei? Să iau romanul Bietul Ioanide, de exemplu. Personajele acestei cărţi, plasate într-un mediu obişnuit, devin necesare, colorând acest mediu, aşa cum fluturele „cap-de-mort” sugerează o posibilitate uimitoare a speciei de fluturi. Un roman social despre aceeaşi perioadă trebuie neapărat să conţină un Gaittany, un Panait Sufleţel sau un Pomponescu, ca unul din eroi. Ba chiar şi eroul principal, cum e, să zicem, Profesorul Unrat, de Heinrich Mann. Fiecare din aceste tipuri este lucrat cu un adevărat geniu al portretului şi al preciziei în expresie. Toate la un loc formează însă o colecţie extravagantă. În ansamblul unei literaturi, nu e lipsită totuşi de interes, cu atât mai mult cu cât această literatură este dominată de epicul rural. Pentru tot ce aduce nou ca tipologie în romanul nostru, G. Călinescu merită admiraţia oricărui creator de proză românească. Este însă vorba de ton. Şi aici îmi permit să spun că tonul romanului este şi el extravagant, adecvat adică personajelor, Un ton şi un stil detaşat de eroi nu există, autorul complăcându-se în universul creat prin personajul principal, Ioanide. De aceea cred că, deşi întâmplările din roman au uneori o adâncă substanţă dramatică, tonul acesta extravagant lunecă deasupra fondului grav uman al unor situaţii fundamentale, ceea ce nu e în avantajul cărţii. iunie 1957  

Cel mai iubit dintre pamanteni de Marin Preda PARTEA ÎNTÂI I Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită. Înainte de a fi depus aici, în această celulă, din care nu voi mai ieşi decât pentru a intra într-o captivitate perpetuă, în plimbările mele solitare pe la marginea oraşului, pe poteci, uitându-mă în jos şi privind pământul, un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de dragoste pentru el, pământul negru, tăcut, liniştit, apoi de atracţie, de dorinţă, un fel de melancolie, de nostalgie blândă, de a mă culca pe el şi a rămâne acolo întins pentru totdeauna. Ceea ce şi făceam, stând cu ochii spre cer, până ce adormeam. Mă trezeam copleşit de un adânc sentiment de regret: de ce m-am mai trezit? Dar moartea violentă, sinuciderea, la care eşti împins de către oameni? Tandra nepăsare faţă de lume te poate stăpâni într-adevăr numai când te simţi străin de propria-ţi fiinţă, dar când, dimpotrivă, ai conştiinţa că ea este totul? Şi ştii cu certitudine că acest totul nu va mai fi liber niciodată? Închisoarea pe viaţă! Oricât m-aş strădui, mi-este cu neputinţă să-mi imaginez că, odată verdictul pronunţat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător. Am mai avut de a face cu anchetele şi justiţia şi am mai fost condamnat, dar nu pe viaţă şi nu fără speranţa de a ieşi curând. Nu fusese chiar curând, dar nici prea târziu ca să nu pot uita. Acum însă descopăr cu groază că ei, cei care mă interogau, erau liberi (şi asta se vedea din pofta cu care îmi consemnau depoziţia, acele infame gesturi ale fiinţei animalice care se simte trăind fără oprelişti, gestul cu care aplicau o ştampilă, răsfoitul hârtiilor, mâncatul unui sandvici, înghiorţăitul unui pahar cu apă, scârţâitul scaunului sub trupul voinic, ancorat bine în realitate, uitatul pe fereastră, căscatul, râgâitul, gândul la muierea tânără pe care o vor strânge în braţe la noapte), iar eu nu voi mai fi niciodată ca ei, toate gesturile mele vor fi sau îmi vor reaminti că sunt condamnat să nu mai fiu liber până la moarte… Ştiu însă că există pentru mine o scăpare: să fac să retrăiască în sufletul meu dulcea dorinţă de a intra în pământ, să retrăiască apoi marea mea dragoste pentru ea, suferinţele îndurate şi apoi puterea exaltării de a muri. Prietenul meu, fostul judecător, m-a sfătuit să scriu pe larg cum s-au petrecut lucrurile, şi să-i dau lui, care mi-e avocat, mărturisirea, s-o aibă pentru ultima înfăţişare la proces. Nu ştiu la ce-i mai poate folosi avocatului, dar îmi face bine mie. Scriind, simt că trăiesc şi într-adevăr gândul morţii inevitabile îşi diminuează puterea de a-mi îngrozi conştiinţa, care îmi şopteşte: mii de oameni mor pe pământ chiar în aceste clipe, oameni umili, dar şi oameni mari; nu se poate spune că n-ai trăit din plin treizeci şi cinci de ani, alţii au murit mult mai tineri, nu trebuie să accepţi să trăieşti oricum… Poate că mărturia aceasta va apărea odată, împreună cu eseul meu Era ticăloşilor şi voi trăi astfel şi prin cei care mă vor citi, nu numai „asemeni tuturor, prin fetiţa mea, deci mai mult, fiindcă familiile se sting şi ele, uneori atât de repede, încât se justifică pe deplin existenţa acelor artişti care se lasă devoraţi de demonul creaţiei şi nu mai au timp, sau nu-i mai interesează să se lase ispitiţi de perpetuarea fiinţei lor efemere, posedaţi de ideea durabilităţii ei în spirit. Căci cultura e o formă de viaţă, prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare. Tatăl meu, fost monteur de avioane, avea, în mod straniu, o aversiune faţă de cultură şi mai ales faţă de scriitori, al căror statut social actual îl scotea din sărite. „Ce rost au ăştia?”, zicea. Adică ce rost are să acorzi un statut social unor inşi a căror activitate nu e strict necesară? Nu citea nimic, în afară de studii tehnice despre avioane, meseria lui, care de altfel îl pasiona. I-am vorbit într-o zi despre Eminescu, cu o pasiune ca şi a lui, şi atunci a rânjit cinic: „Ce Eminescu?! Eminescu e mort!” Voia să spună că el va asambla avioane în eternitate, ceea ce nu s-a confirmat, fiindcă astăzi asamblează tractoare, sugerând adică o mentalitate foarte curentă, a unei civilizaţii tehniciste, care se putea lipsi fără pagubă de poeţi. „Aşa ne putem lipsi de multe, i-am răspuns. Ce rămâne din activitatea voastră după ce muriţi? O grămadă de fiare. În timp ce Eminescu nu va muri niciodată, când îl citesc simt că e printre noi, aievea.” „Ba e mort de-a binelea, îngropat în cimitir.” Puteam atunci să accept această gândire a lui ca pe ceva straniu, venea parcă din altă planetă şi adolescentul din mine o resimţea ca pe un şoc: era o enigmă a acestor timpuri. Simţeam că în alcătuirea intimă a fiinţei mele exista o lege şi în a lui nu, şi cum putea trăi fără această lege, sau ce lege îl călăuzea? Dar iată-mă atingând, chiar şi pe un plan secund, miezul existenţei mele şi, ca întotdeauna la cei loviţi, gândul mi se întoarce înapoi, la vremea inocenţei pierdute, când am săvârşit prima infamie… II Am fost un adolescent dur şi turbulent, dar rău conştient nu i-am făcut pe atunci decât mamei, fiindcă pentru duritatea mea am fost pedepsit (fără să mai spun că violenţa gândirii îmi era respinsă, nu întotdeauna uşor, e adevărat, dar pătrundea greu în suflete şi când pătrundea apărea ura împotriva mea, aversiunea instinctivă de apărare). Fetele mă ocoleau, adică nu se îndrăgosteau de mine, nu ştiam pe atunci de ce, pentru că nu eram urât, tocmai de aceea, pentru această duritate de care nu eram conştient, iar turbulenţa era socotită de cei înţelepţi proprie vârstei şi rareori îmi atrăgea vreo pedeapsă prea gravă. Eram chemat în cancelariile şcolilor prin care am trecut, moralizat cu grijă şi persuasiune, fiindcă eram un elev bine pregătit şi reînviam în conştiinţa pedagogilor mei principii care cu cei buni (consideraţi că toţi ar fi fost buni!) erau pe stinse. Tinereţea e o trufie, rareori o valoare. Cel puţin în cazul meu. Trufia mi-a apărut în conştiinţă într-o zi când am citit în Platon următoarea afirmaţie: „Dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, cei mai în câştig ar fi ticăloşii, moartea i-ar elibera şi de trup şi de suflet şi de păcate… şi tăcerea care s-ar lăsa peste mormintele lor ar fi egală cu a celor care au fost virtuoşi.” Citatul e exact până la punctele de suspensie, restul e o adăugire a mea de acum, dar şi de atunci, când am închis cartea şi am gândit cu neasemuit orgoliu: „Ei bine, Platon, moartea nu e sfârşitul a tot? Adică ce mai urmează? Întrucât virtuoşii ar avea alt destin final decât al ticăloşilor?” Aici e cazul să adaug că, deşi aveam pe atunci abia şaisprezece ani, îmi pierdusem de mult credinţa în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, nu prin vreun proces dramatic, ci pe nesimţite, prin lipsa simplă de credinţă a altora, care spuneau de pildă, la un pahar, cu veselie, sau fără vreo zguduire: ai murit, te mănâncă viermii… sau: sufletul nu se duce nici în rai, nici în iad, fiindcă nu s-a întors nimeni de-acolo să ne spună cum e. Să zicem că două mii de ani credinţa Nazarineanului ne-a cutremurat conştiinţele, şi încă ni le mai cutremură (pe a mamei mele într-un fel adânc, o să mă opresc curând asupra acestui lucru), dar ce îl determină pe Platon să creadă că moartea nu e sfârşitul a tot? Hadesul şi Câmpiile Elizee erau nişte simple mituri şi apoi cine să coboare acolo şi să le dea sânge să bea acelor jalnice umbre şi în acest fel să poată să mai reînvie în ei viaţa, cum povesteşte Homer? Aveam pe atunci în şcoală un subdirector cam brutal, profesor de gimnastică, singurul care mă umilea prin pedepsele pe care mi le aplica, prin stupiditatea lui sigură de sine, dispreţul agresiv faţă de lecturile mele din afara programei şcolare; îmi răscolea cărţile în pupitru, le silabisea titlul cu scârbă şi le scutura de coperţi ca şi când s-ar fi aşteptat să pice din ele fotografii pornografice (am acum un moment de falsă memorie, parcă au mai trăit şi alţii o astfel de scenă, parcă am citit-o undeva) şi mă ameninţa cu eliminarea din toate şcolile dacă mai citeam astfel de… astfel de… şi de indignare nu-şi găsea cuvintele şi îmi arunca pe jos cărţile, stârnind în mine o astfel de ură, încât nici la maturitate nu m-am eliberat de ea. Am spus în clasă, după ce dădusem de pasajul lui Platon: „dacă e să fim nemuritori împreună cu domnul Laţcu (era numele subdirectorului), dacă adică şi sufletul lui e nemuritor, prefer să ne mănânce viermii pe amândoi şi nemurirea să înceteze”. Am fost chemat în cancelarie de părintele Dobre, profesorul nostru de religie. M-a mustrat cu blândeţe (fusesem, bineînţeles, turnat). „Cum, băiete, tu nu crezi că sufletul e nemuritor?” „Nu cred, părinte!” „Rău trebuie să fi trăit tu în cei şapte ani de acasă! a exclamat el cu sinceră compătimire. Mama şi tata nu te-au învăţat să te închini?” „Ba m-au învăţat, i-am răspuns, am trăit bine în cei şapte ani şi mama se închină ori de câte ori se aşază şi se scoală de la masă.” „Atunci cum, fiule? Cum ai ajuns tu să… Ce sunt părinţii tăi?” a schimbat el vorba, nevoind parcă să reformuleze lipsa mea de credinţă, care era poate doar o bravadă şi nu trebuia să fiu judecat aspru. I-am răspuns că tatăl meu e monteur la uzina de asamblat avioane şi mama, casnică şi că sunt singurul lor băiat… „Aha, zice, te-au cam răsfăţat, aşa se întâmplă… o să vezi tu cum o s-o păţeşti când o să te faci mai mare, cum o să-ţi aduci aminte de Dumnezeu şi o să te rogi…” Am vrut să-i răspund că asta n-o să se întâmple, dar mi-am dat seama, adică am gândit ca părintele nu e un fanatic nici al ideii de divinitate, nici al vreunei alte idei şi că n-avea rost să-mi pierd vremea cu el. „Bine, părinte”, i-am răspuns şi am ieşit rânjind… În loc să fiu neliniştit, turmentat ca un erou dostoievskian că dacă Dumnezeu nu există totul ne este permis, dimpotrivă, simţeam o jubilaţiune liniştită că sunt liber de credinţă şi niciun imbold de a săvârşi ceva nepermis nu mă ispitea. Mai târziu, citind filosofi care aveau trufia de a demonstra existenţa lui Dumnezeu pe cale raţională, ba chiar de a pune oarecare ordine în viaţa noastră afectivă, precum Mendeleev în elemente, mă pufnea râsul: cum să demonstrez ceea ce nu se poate demonstra? Omul e astăzi pedepsit pentru curiozitatea lui de a fi dorit să descopere tainele universului şi avea dreptate scriitorul rus care îşi pierduse credinţa, că ar dori să fie o cârnăţăreasă grasă care se duce duminica la biserică şi aprinde cu evlavie o lumânare sub icoana lui Cristos. Cred şi eu. Pentru că nu mai ştia ce să facă singur şi gol într-un univers de catran, pitit pe o planetă pe care n-o preţuia, o planetă de vis în care gazele din jurul ei fac să apară o lumină într-adevăr divină, dar reală, fizică, şi un cer albastru care naşte în inimile noastre un elan nedefinit, sentimentul eternităţii fără religie, fără evaziune mistică. Dar asta s-a întâmplat ca urmare a primului şoc al unor mari spirite cu universul depopulat de zei. Asupra mea şocul n-a mai avut niciun efect şi nu invidiam nici pe departe pe cârnăţăreasa în chestiune, existentă şi azi pe ici, pe colo… Aici însă revin asupra mamei. Şi ea aprindea o lumânare sub icoana Maicii Domnului, fără să fie o cârnăţăreasă grasă. III Învăţase şi ea la liceu (făcuse câteva clase, dar, lucru frecvent pe atunci, părinţii n-o mai putuseră ţine) că pământul e rotund, că e o planetă care se învârteşte în jurul soarelui şi că distanţa dintre pământ şi cea mai apropiată stea… da nu, aceste lucruri n-o turburau deloc, n-avea sentimentul că sunt adevărate, erau simple lecţii, care trebuiseră să fie învăţate, în timp ce Dumnezeu era real, nu fusese învăţat, ci se născuse cu el în suflet… Cum? Tot aşa de simplu cum nu se născuse în mine; cuvintele, „dacă dă Dumnezeu”, sau „dacă ne-ajută Dumnezeu”, rostite în casă, auzite şi pe stradă şi confirmate solemn în biserică, prinseseră în ea rădăcini adânci, în timp ce la mine nu prinseseră, fuseseră spulberate de primul gând care îmi venise într-o zi când mă întrebasem asupra locului propriu-zis unde putea să stea Dumnezeu. Răspunsul că stătea „în ceruri” mă făcuse să dau capul pe spate şi să izbucnesc într-un râs sarcastic. Care ceruri? Existau mai multe? Eu aflasem că era unul singur, de câteva sute de kilometri înălţime, după care urma întunericul. Unde stătea deci Dumnezeu, unde erau raiul şi iadul, în Sirius, în Vega? Sau poate mai departe? În Dostoievski un personaj ironizează pe altul care îl suspecta că ar crede în acel Dumnezeu cu barbă şi în acel iad cu tavan în care dracii înfig furca în tine şi te ţintuiesc cu ea de acest tavan. În primul rând chiar cuvântul furcă ar naşte nedumeriri. Furca are o coadă de lemn şi vârfurile cu trei braţe de metal. Ei bine, de unde luau dracii lemn şi cine le turna fierul? Iadul nefiind plasat pe pământ, unde puteau fi făcute furcile? Nici Dante nu se turbură de aceste detalii în Infernul lui. Dostoievski are aerul să spună că aceste întrebări sunt naive, e vorba de un cu totul alt Dumnezeu. Care? Nu se putea ca mama să nu fi ştiut că fulgerele şi tunetele din timpul unei revărsări a cerului aveau o cauză precisă, totuşi, înspăimântată, se închina când geamurile casei noastre erau zgâlţâite de suflul trăsnetelor apropiate. În acelaşi timp ştia că există o lume invizibilă de fiinţe care ne puteau îmbolnăvi. Se scula dimineaţa de tot, în plină iarnă şi deschidea toate geamurile odăii în care dormeam şi la întrebarea furioasă a tatei: „ce te-a apucat?” răspundea decisă: „să iasă microbii”. În acelaşi timp eu venisem pe lume ca „un dar al lui Dumnezeu”. Casa din care fusese peţită era plină de fetele unui funcţionar de la primărie, ea fiind cea mai mare şi, deşi avea surori mai mici şi mai frumoase, monteurul de avioane se lăsase prins în complotul subtil al familiei funcţionarului. Când se ducea în vizite, surorile ei îl primeau prost îmbrăcate şi pieptănate, tăcute şi absente, în timp ce numai sora lor mai mare arăta elegantă, servind ea la masă musafirul, vorbind numai ea, şi încă cum, ca să se arate apoi după măritiş că nu-i plăcea nici să se îmbrace aşa de bine şi nici să vorbească atât de mult ca în acele vizite ale tatălui meu. Dorinţa unei fete de a se mărita poate să fie atât de vie, să pornească adică atât de mult din adâncul fiinţei ei, încât poate să pară şi în cele din urmă să fie chiar îndrăgostită. Furios, dar şi amuzat de slăbiciunea lui, în fond încântat şi nepăsător, tata nu înceta s-o înţepe chiar şi după ce eu mă făcusem mare: „fa, într-o zi tot te trimit eu acasă şi o divorţez pe sora ta mai mică şi mă însor cu ea”. Această soră, măritată cu un mototol, era cu adevărat îndrăgostită de tata. Când venea în vizite la noi, deşi o însoţea bărbatul, sub adăpostul rudeniei îl pupa pe tata şi îl strângea în braţe şi îl trăgea de păr prinsă de o veselie atât de mare, încât ai fi zis chiar că e o stricată, dacă spre sfârşitul vizitei n-ar fi apărut pe chipul ei un fel de tristeţe gravă şi resemnată. Asta e, părea să spună, nu ne mărităm cu cine vrem, puteam eu să fiu nevasta acestui om, dar atunci cine ar mai fi luat-o pe surioara mea mai mare? Tata se simţea bine cu această dragoste a cumnatei, dar nu se lăsa ispitit să-i răspundă, cum auzea că se întâmplă în alte case, îi ajungeau, se pare, acele clipe când mama, încă în casa părinţilor ei, îl întâmpina plină de viaţă şi de afecţiune. Afecţiunea rămăsese, dar strălucirea ei de atunci se potolise. Într-un fel, îi lăsa lui libertatea de bărbat, putea face ce vrea, să-i dea doar atâţia bani cât avea el chef, să lipsească de-acasă, să întârzie în bodegi la aperitive cu prietenii, să n-o îmbrace luxos, să n-o scoată în lume… Ce bărbat putea părăsi o astfel de femeie? Dar care erau bucuriile ei în această viaţă? Cum, dar nu erau puţine! Când spăla, de pildă, cu capul aplecat în cazan (o găseam adesea astfel venind de la şcoală) mama arăta atât de liniştită şi de frumoasă, încât acest spălat mi se părea un ritual misterios şi nu trudă umilitoare. Mica noastră casă cu grădiniţă mi se părea un colţ al paradisului şi totdeauna se întâmpla s-o găsesc aplecată asupra a ceva; ştia să insufle viaţă lucrurilor. Toată copilăria mea am băut cafea cu lapte dintr-o frumoasă ceaşcă de porţelan, cu flori roşii şi albastre. Mişcările mâinilor mamei, când mi-o punea înainte, erau atât de încetinite şi îmi sugerau atât de curios sentimentul că această ceaşcă nu e un simplu obiect care putea fi schimbat, încât fără să ştiu de ce (fiindcă mama nu-mi spunea nimic), impulsurile mele de copil se armonizau şi-mi beam cafeaua aplecat cu grijă asupra mesei. Nu obiectul mi se părea de preţ, ci sufletul mamei împrăştiat în lucruri. Această ceaşcă există, cred, şi astăzi, deşi mama a murit… Nu toţi oamenii se simt bine într-o implicare în viaţa obiectelor create de mâini umane destoinice care le făcuseră, pe cât era mama în a le feri, în a-şi păstra bogăţia sufletului având grijă să n-o risipească de dezordinea pe care ar crea-o eliminând un lucru din viaţa ei, de care sunt legate clipe de preţ, ziua când l-a cumpărat, când era poate fericită, când afară era poate primăvară, când vocile oamenilor, zgomotul străzii, zborul vrăbiilor aveau în ea un ecou magic, mâna bărbatului care o strângea pe-a ei îi dădea un fior subţire, adânc, diafan… Mama a murit lăsând în şifonier o scurteică de catifea din tinereţe, mai durabilă decât viaţa ei… Poate că starea de spirit a generaţiilor se schimbă? Oricum, se cristalizează diferit, din amalgamul de pasiuni care o domină. Se va vedea chiar la mine, de timpuriu. IV Tatăl meu nu se gândi s-o gonească pe mama nici după ce, anii trecând, ea nu-i dărui copii. Mama nu se nelinişti şi nici nu se duse la doctor, ci la biserică. Femeie tânără, stătea printre babe şi lungă vreme îngenuncheată în faţa icoanei Maicii Domnului, cu gândul îndreptat spre ea, cea preacurată, care, fecioară fiind, născuse prin sfântul duh! Sfânt sau nu, avusese cu el un copil, putea deci s-o roage, şi e de închipuit ce se întâmplă cu mama când nu mult după aceea rămase însărcinată. Fără să devină bigotă agresivă, cum erau atâtea altele, i se dezlegă totuşi limba şi păstrându-şi secretul sufletului, adică nedorind să convertească pe nimeni spre lumea de miracole a credinţei, începu să interpreteze timid, dar cu hotărâre nenorocirile altora ca fiind o consecinţă a grelelor păcate pe care le săvârşiseră în viaţă, ei sau înaintaşii lor, mergând înapoi până la nouă neamuri şi care nu întârziau să-şi ceară „răsplata”. „Cine te-ar auzi vorbind, îi spunea atunci tatăl meu, ar crede că neamurile tale de-acum şi cele nouă din urmă au fost nişte sfinţi.” Tata nu era sarcastic şi nici prea ispitit să facă speculaţii de acest fel, dar ceva nu-i plăcea din spusele mamei. „Ceea ce spui tu, continua el, e de o prostie nemaiauzită. Ai tăcut atâţia ani ca să înceapă mintea ta să cadă în doaga babelor. Ia vezi! Mie nu-mi trebuie babă în casă…” Şi începea să-şi repete vechile ameninţări, voalate acum, fiindcă eram mare şi nu trebuia să aud eu, dar destul de clare ca să le înţeleg. „Îmbracă-te şi tu mai bine, continua, mai du-te şi tu la coafor, dă-ţi cu pudră şi cu ruj şi mai lasă biserica.” Mama avea destul humor ca să surâdă de furia lui, îi spunea „e numai gura de tine!”; nu-i urma sfatul decât în parte, îşi mai cumpăra câte-o rochie, dar sprâncenele ei erau subţiri de la natură şi bine arcuite, părul şi-l spăla şi-şi făcea singură un coc la ceafa, iar chipul alb n-avea nevoie de pudră şi buzele frumoase, care mă sărutau şi îmi şopteau cuvinte de alint, rămâneau aşa cum i le ştiam şi cum i le vedeam de-aproape, curate, puţin deschise parcă de extaz când mă pieptăna, înainte de a pleca la şcoală şi seara când mă culca şi mă închina, stând umilă, adesea în genunchi în faţa mea ca în faţa unei zeităţi care în mod bizar îi şi semăna la trăsături, copilul ei şi în acelaşi timp „al lui Dumnezeu”… Să fi avut treizeci şi şapte de ani mama, sau poate treizeci şi opt, când între ea şi tata se întâmplă ceva. Sau abia atunci ghiceam eu că între ei se întâmplase ceva încă mai demult. Veneam toţi de la o nuntă, la începutul unei toamne, eram licean în marele nostru oraş de provincie, aveam paisprezece ani şi am înţeles bine scena care a avut loc acasă, noaptea târziu, trezindu-mă din somn. Casa noastră avea o odaie mare în care dormeam toţi trei, fiecare în patul lui, o sufragerie şi o bucătărie şi o odaie mai mică, cu lucruri bune în ea, un fel de salon unde tata îşi bea cafeaua, citea ziarul şi primeam musafiri. De obicei adormeam toţi îndată ce stingeam lumina. De astă dată însă am simţit că tata se foia în aşternut, am aţipit şi m-a trezit scârţâitul podelei: tata se sculase şi stătea pe marginea patului, parcă la pândă. Eram mare, mi-am dat seama ce aştepta: să audă dacă dorm eu. Mi-am făcut respiraţia simţită poate chiar mai tare decât trebuia şi atunci l-am văzut că se ridică, se apropie de patul mamei şi se culcă alături. Nimic altceva, s-a culcat chiar întors cu spatele. Tăcerea s-a aşternut o vreme asupra casei. Şi deodată mama s-a trezit şi i-am auzit glasul parcă înspăimântat: „Ce e cu tine aici? Ei, ce e cu tine?” Tata nu i-a răspuns, părea adormit buştean (poate chiar adormise, băuse la nuntă, totuşi ceva îmi spunea că nu dormea nicidecum) şi atunci, indignată, vocea mamei a revenit: „Ce cauţi aici? Scoală-te şi du-te în patul tău! Ce înseamnă asta?” Aşteptam să aud cuvintele (nu ştiam de unde le auzisem, oricum niciodată de la ei): E copilul aici! Sau: nu ţi-e ruşine de copil? Dar mama, spre uimirea mea, nu le pronunţă. Deci nu din pricina mea nu trebuia să vie el în patul ei. Îl zgâlţâi: „Pleacă de-aici!”, cu un fel de oroare înspăimântată că s-ar fi putut ca el să nu plece şi atunci ce se va întâmpla cu ea? Tata scoase un fel de mârâit, tuşi, se mişcă şi tăcu mai departe. Şi atunci mama pronunţă cuvântul „ruşine”, dar nu cu înţelesul pe care îl aşteptam eu: „Nu ţi-e ruşine, om bătrân?!”. Astfel îi zise. Am încetat să mai respir, atât de tare m-au uluit aceste cuvinte. Cum om bătrân? Tata nu era nicidecum om bătrân, era subţirel şi tânăr, abia trecuse de patruzeci de ani, avea părul negru, pasul elastic şi era sănătos, aperitivele lui erau inocente, nu-l văzusem niciodată beat, sau oftând, sau văitându-se, cum fac oamenii care simt cum începe să-i apese greutatea anilor şi începe să le piară gustul pentru muncă. Dimpotrivă, el îşi iubea din ce în ce mai mult avioanele lui şi pleca şi se întorcea voios de la uzină. Dar mama? Ea se considera bătrână!? Pentru mine era neschimbată, obrazul ei n-avea zbârcituri, privirea îi era vie, gura la fel de fragedă şi plină de căldură când mă săruta ca şi atunci când eram mic, nu lâncedă şi cu ceva de iască, aşa cum era a altor doamne sau rubedenii care ne vizitau. Oricum glasul ei mi se părea straniu, străin, al unei străine, parcă nu mai era mama, soţia tatălui meu, ci o femeie într-adevăr necunoscută de noi doi, căci, deşi nu-i prinsesem, sau mai bine zis nu-i surprinsesem niciodată făcând sau numai dorind să facă dragoste, cum auzisem că se întâmpla în alte familii, bănuiam că asta se întâmplă totuşi în lipsa mea sigură de acasă, când plecam pe la rude sau la vreun coleg… Dar iată că nu! De când oare? Şi de ce? Desigur, după petrecerea de la nuntă, fusesem eu gata să gândesc, tatăl meu uitase sau crezuse că nu-l puteam auzi şi se dusese în patul ei. Dar ceea ce îi spunea ea mă făcea să înţeleg limpede că încă mai demult mama… şi se părea chiar, din surpriza pe care i-o simţisem în glas, că între ei doi acest lucru se limpezise odată şi el acceptase acest lucru nefiresc… Mi-am reluat răsuflarea, în timp ce, cu ochii deschişi şi cu auzul încordat, aşteptam să văd sfârşitul. Tata s-a ridicat în cele din urmă şi a rămas vreme îndelungată pe marginea patului. Apoi cu mişcări într-adevăr de om bătrân s-a întors în patul lui şi şi-a aprins o ţigare. „Cine ştie, mi-am spus, poate că într-adevăr sunt bătrâni amândoi şi mama are dreptate…” Aşa am gândit în clipele acelea, dar dimineaţa când i-am văzut pe amândoi, acest gând s-a spulberat. Nu eram dintre acei copii care nu observă treptele vârstei şi confundă, adică nu fac nicio deosebire dintre o femeie de treizeci şi opt de ani şi una de şaizeci. La liceu aveam o femeie de serviciu de vreo cincizeci şi mă uitam (adică se uitau şi alţii) cu un fel de ameţeală la trupul ei încă tânăr, aplecat asupra coridoarelor pe care le spăla. Şi odată când am prins-o singură am încetinit paşii s-o văd mai bine; a întors capul şi s-a uitat la mine cu un surâs de complicitate şi, ca din întâmplare, m-a atins cu şoldul… Mi-am văzut de drum cu fruntea sus, dar surâsul şi atingerea ei m-au făcut să înţeleg că muierea dracului ar fi vrut să facă dragoste cu mine… Avea viaţă în trupul ei şi am auzit mai târziu că unii dintre colegii mai mari ştiau unde stă… V Azi pot să spun cu certitudine că nu mulţi ani după întâmplarea din acea noapte s-a petrecut cu mine o schimbare. Curios, m-am pomenit urmărind viaţa tatălui meu. Căuta el altă femeie? Lipsea nopţile de-acasă? Sau se ducea undeva unde nu putea fi găsit? Nicidecum, la ora unu ieşea de la uzină, şi de la liceu treceam pe la bodega lui preferată unde îşi lua aperitivul cu prietenii. Veneam împreună acasă, luam masa, urma tabietul cu cafeaua şi răsfoitul ziarului, dormea o oră, apoi se îmbrăca şi la ora cinci era din nou printre avioanele lui, după care la opt şi jumătate seara se întorcea acasă. Duminicile sau sărbătorile mergeam în vizite, cu mama, sau primeam la noi… Vreo urmă de regret, de melancolie pe chipul lui? Niciuna… Tocmai în perioada aceea începea să crească în mine trufia de care am pomenit. Mama a început să-mi devină străină şi în acelaşi timp glasul meu spart şi orgolios de adolescent care îl dispreţuia pe Platon a început să se audă tare în casă. „Şi tu ce crezi, mamă, am spus odată pe neaşteptate, că după moarte o să ajungi în rai?” Ea rămase o clipă nemişcată când mă auzi prima dată pronunţând în faţa ei asemenea cuvinte, tata se uită şi el la mine, dar cu altă privire, amestecată, ar fi trebuit să-mi dea una peste bot, dar se abţinu. Totuşi spuse nehotărât: „Nu ţi-e ruşine, măgarule, să vorbeşti aşa cu maică-ta?” „Sigur, am spus, vechea istorie, nu ţi-e ruşine, mâgarule! Întâi că măgarul e un animal simpatic, trimiterea noastră în regnul animalier nu ştiu de ce i-ar jigni pe unii. Chiar dacă mi-ai spune porcule! nu m-ar deranja. Nu-l gâdilăm noi pe burtă toată ziua şi îl mângâiem? Rămâne cuvântul ruşine. De ce mi-ar fi ruşine?” „Cum de ce, mi-a răspuns tata, te-a făcut, te-a şters la cur, astea sunt vorbe la un băiat bine crescut?” „Ei, na! am exclamat batjocoritor, simţindu-i slăbiciunea, parcă aici e vorba de bună creştere…” „Dar despre ce e vorba?” „E vorba despre religie.” „Şi ce-ai tu cu religia?” „Am! Religia slăbeşte forţa vitală a oamenilor.” Atât am spus atunci şi m-am ridicat de la masă ameţit, ca şi când aş fi băut o sticlă cu vin. Nu-mi dădeam seama cum se copsese în mintea mea ideea că religia slăbeşte forţa vitală a oamenilor, de la ce pornise, fiindcă preotul nostru care slujea în biserica din cartier era un om foarte vital, bea şi mânca zdravăn şi o istovise pe coana preoteasă facând-o să nască puzderie de copii. Poate părintele îşi făcuse din slujirea lui Dumnezeu doar o meserie? Adică n-ar avea credinţă? Ce voisem să spun? Şi pe urmă ştiam că religia nu slăbise nicidecum forţa vitală a oamenilor. Cruciadele, inchiziţia, războaiele religioase în general arătau dimpotrivă o imensă forţă vitală. Puterea papilor, excomunicările lor, care puteau speria şi distruge un rege care venea să se umilească zadarnic la Canossa, nu însemnau nicidecum slăbiciune fiindcă se sprijineau pe credinţa oamenilor. Papii n-aveau armate puternice, deşi s-a întâmplat să şi aibă, dar puterea lor era în altă parte… Era adevărat, se întâmpla ca unii prinţi sau regi să prindă câte-un papă mai slab şi să-l lovească peste obraz cu mănuşa de fier, sau să-l silească să părăsească Vaticanul şi să-şi mute reşedinţa la Avignon. Oricum, să dai ordin să fie ars pe rug un om, zis eretic, cine ar mai avea astăzi curajul s-o facă? Poate vrusesem să spun că creştinismul a degenerat şi cu el şi forţa vitală a celor care mai credeau în Dumnezeu? Nu, gândul meu era obscur, numai starea de spirit mi-era mai clară: prinsesem aversiune faţă de mama şi nici pentru tata nu mai aveam respectul din copilărie. Credincioşii însă nu resimt primul şoc când li se dă o lovitură. Mama nu se supără pe mine. Dar aversiunea mea era abia la început. Într-o seară, când mă închina ca de obicei înainte de a adormi, îi dădui una peste mâna cu care făcea crucea. Gestul violent n-o descumpăni şi nici nu mă spuse tatei. Continuă să se închine singură, se lăsă în genunchi în faţa icoanei din odaie, sub care ardea veşnic o candelă cu untdelemn, şi rămase astfel cu capul plecat spre pământ vreme îndelungată. „Da, i-am şoptit, roagă-te pentru mine, că o să-mi vie mie credinţa de o să pot muta munţii din loc. Mai bine te-ai ruga pentru tine, fiindcă cine nu ştie ce e păcatul nu înseamnă că e un sfânt, ci un neputincios, nu-l săvârşeşte fiindcă nu e în stare, nu fiindcă are credinţă puternică… Apoi întru târziu: Sfântul apostol Pavel întâi i-a căsăpit pe creştini şi pe urmă a trecut în fruntea lor şi a început să le trimită plicticoasele lui epistole către corinteni şi efeseni. Era ceva de capul lui, şi-a dat seama că turma umană pornise irezistibil într-o direcţie şi că risca să nu mai poată gusta şi el din puterea pe care cezarii începuseră să n-o mai aibă asupra oamenilor.” Nu mi-a răspuns decât după câteva luni, cu o tristeţe posomorâtă, dar cu toate puterile adunate în ea şi reduse la esenţa credinţei, şi nu la idei despre credinţă. „Dacă o să mă duc în rai sau în iad, eu nu ştiu, un singur lucru ştiu, pe care tu nu-l înţelegi acuma, zăpăcit cum eşti de învăţătură, că Iisus a îndurat calvarul pentru păcatele noastre.” Eram numai noi doi acasă şi mă prinsese bine, uitasem de câtva timp s-o mai chinuiesc, citeam ceva frumos, Les misérables, tocmai îl terminasem în acele zile şi simţeam nevoia să recitesc începutul, care mi se păruse cam plicticos, sarisem, dar pe parcursul lecturii îmi dădusem seama că era cheia de boltă a acestei epopei şi eram la scena în care simpaticul Myriel, un juste, se descurcă formidabil când poliţia îi aduce acasă pe Jean Valjean, ocnaşul pe care cu o seară înainte îl pusese la masa lui; vrusese să-l omoare în timpul nopţii şi în cele din urmă doar îl jefuise şi fugise dimineaţa cu argintăria în traistă. Cum, exclamă acest om drept, dar nu le-a furat, eu i le-am dăruit şi încă ceva, iată, a uitat să ia şi sfeşnicele, şi zicând acestea s-a întors din prag, a revenit cu preţioasele obiecte de rugăciune şi i le-a vârât în desagă. Zâmbeam, îmbătrânind, gândeam, unii oameni se agaţă de lucruri, dar alţii se desprind. Myriel, pesemne, făcea parte din această a doua categorie. Dar era posibilă şi interpretarea pozitivă, asta era frumos, alte fapte ale lui îndreptăţeau tocmai această capacitate a prelatului de a fi inspirat, dotat cu o intuiţie adâncă a abisurilor umane. El trăia în lumină, pe care o şi răspândea. Credinţa era ceva secundar. Mama, văzându-mă zâmbind, se învârtea pe lângă mine şi, prins de un elan, dar râzând, i-am povestit scena şi i-am tradus şi pasajul de şoc. „Şi tu de ce râzi?”, m-a întrebat. „Aşa, i-am răspuns, e scris frumos. Omul ăsta avea să-l salveze în acest fel pe ocnaş, nu numai de lanţurile în care urmau să-l pună oamenii pentru tot restul vieţii, ci şi de cele în care firea, instinctele lui bestiale îi înlănţuiseră sufletul.” „Aşa a făcut şi Iisus”, mi-a răspuns ea şi după o tăcere şi-a continuat gândul ei că nu ştie dacă o să ajungă în rai sau în iad, dar ştie cu certitudine că Nazarineanul s-a lăsat răstignit pentru păcatele noastre. Am sărit din pat. „Care păcate, mamă, i-am strigat în faţă, ce păcate ai făcut tu? Ce înţelegi tu prin păcat? Trebuie să-mi spui, fiindcă trebuie să ştii, altfel nu ţi-ar fi atât de frică să-l faci! Ai omorât pe cineva sau ai vrut să-l omori? Ţi-ai omorât bărbatul ca să trăieşti cu altul? Ce eşti tu, Clitemnestra, care l-a înjunghiat pe Agamemnon în baie, ca pe o vită, ajutată de iubitul ei, după ce i-a aruncat o plasă în cap şi a înroşit baia cu sângele lui? Trezeşte-te şi răspunde-mi sau, dacă nu poţi acum, începe prin a te gândi şi într-o zi, tot gândindu-te, o să poţi să-ţi răspunzi şi să-mi spui şi mie…” Am început să mă plimb prin odaie, să mă uit afară pe geam, să mă întorc, să mă uit iar. Mama împăturea ceva, un cearşaf, cu mişcări care nu se mai sfârşeau, cu bărbia în piept, posomorâtă şi mâhnită. N-avea de gând să-mi răspundă şi mi-am reluat strigătele. „Ce e păcatul, mamă, spune-mi şi mie, dar să nu vorbeşti de decalog: să nu furi, să nu minţi, astea le ştiu. Tu nu minţi şi nici nu furi şi nici nu-ţi nesocoteşti părinţii. O fi păcatul originar? Izgonirea din rai? Simţi că ai fost pedepsită fiindcă ai muşcat din măr? De-aia nu crâcneşti tu şi munceşti de dimineaţa şi până seara, ca să-ţi câştigi pâinea cu sudoarea frunţii, cum a zis Dumnezeu când v-a prins că aţi mâncat din pomul cunoştinţii binelui şi răului? Şi eu îţi spun ţie că e mai bine că aţi mâncat din acel pom, abia atunci aţi devenit fiinţe vii, ce dracu era de făcut în Eden de dimineaţa şi până seara? Fără noi Dumnezeu s-ar plictisi, aşa se mai distrează şi el văzând cum unii îl înjură, alţii ucid, alţii se îmbată ca porcii şi grohăiesc… Crezi că îi pedepseşte pe cei care îl sfidează? Sau crezi că îi ocroteşte pe cei care îl iubesc? Am optsprezece ani, dar am văzut destule ca să-mi dau seama că Dumnezeu, dacă există, nu răsplăteşte şi nu prigoneşte pe nimeni, ne lasă liberi şi în faţa virtuţii şi în a păcatului şi numai tâmpitul de Iov a putut să creadă că «Dumnezeu i-a dat, Dumnezeu i-a luat şi să-i fie numele binecuvântat». Dumnezeu nu i-a dat şi nu i-a luat nimic, aici e toată chestia şi ticăloşii înţeleg mai bine legile ascunse ale acestei lumi şi sunt mai simpatici decât virtuoşii, ceea ce explică atracţia pe care o simte toată lumea pentru ei. N-ai băgat de seamă? Când se adună câţiva inşi la un loc despre cine vorbesc, cu admiraţie? Despre un ticălos! Cel mai iubit elev de la noi din clasă e un pungaş, fiindcă e vesel, ştie ce e băutura (şi i-a învăţat şi pe alţii), fumează, se culcă cu fetele, e omul subdirectorului, turnător, e simpatizat de profesori (mulţi din ei nici nu-l ascultă la lecţii şi când îl ascultă şi o încurcă îl ajută cu bunăvoinţă, îi pun întrebări care conţin în ele şi răspunsul), n-are griji în ceea ce priveşte viitorul, o să-şi ia toate examenele şi o să ajungă departe. El a înţeles că blestemul cu câştigarea pâinii prin sudoarea frunţii e o invenţie şi că în viaţă orice ocupaţie e bună, cu condiţia să nu se transforme în muncă… Sunt singurul sau printre cei puţini care nu-l admiră şi în ceea ce mă priveşte i-aş sparge ţeasta! Fiindcă cei ca el ne vor călări, acum şi totdeauna…” M-am oprit, îmi pierdusem şirul. Uitasem că aşteptam un răspuns de la mama. Ce era păcatul? Ea trebuia să ştie, să cunoască această temere subterană, care făcea să existe pe lume virtuoşi, sau doritori de virtute. „Ei, am repetat, îmi spui şi mie ce este păcatul? Înţeleg că nu poţi să-l spui pe-al tău, dar ce înseamnă, în general, a păcătui?!” „Eşti un copil, zise ea, o să afli singur ce e.” „Ştiu de pe acum, sunt în număr de şapte, numite păcate capitale: invidia, zgârcenia, desfrâul, pofta, furia, lenea, înşelătoria şi altele de acest gen şi care n-au niciun haz dacă le iei în serios şi, dimpotrivă, ne distrează când vedem ce formă îmbracă de la un individ la altul. Am râs de m-am prăpădit când am citit prima oară Hagi-Tudose al lui Delavrancea, care zicea că să se taie coada pisicii că e prea lungă, până intra ea în casă se făcea frig şi trebuia să cheltuiască cu un lemn mai mult ca să se facă iarăşi cald… Ce tâmpenie! Şi pofta? Ei na, mare păcat capital. Avem noi un coleg, Camburu, care a mâncat într-o zi toată tabla cu alviţă a unui alviţar şi de poftă a uitat că n-are cu ce plăti. A intrat alviţarul în curte după el şi Camburu, ca să scape, s-a urcat până sus pe stâlpul pavilionului de străjerie, pe care ridicam noi în fiecare dimineaţă drapelul. Eram în pauza cea mare şi ne-am strâns toţi să ne uităm. A venit subdirectorul. Ce e asta, domnilor? I s-a povestit. Camburule, dă-te jos de-acolo, a strigat subdirectorul. Nu mă dau, striga ăla cu burta plină de alviţă şi uite aşa se clătina stâlpul cu el. Bine, dar… a zis subdirectorul cu un humor pe care nu-l are, nu te dai, dar… Adică avea să alunece singur, că nu putea să stea mult, gras cum era, şi într-adevăr, începuse să alunece, ţipând de groază că nu se mai putea ţine. Când a ajuns jos, subdirectorul zice, plătiţi-i, domnilor, alviţa, acestui ticălos, şi noi, râzând, în fond încântaţi de spectacolul oferit de Camburu, am băgat mâinile în buzunare şi l-am scăpat de alviţar. În ce priveşte lenea, să nu mai vorbim. Noi avem în literatură numai poveşti grosolane pentru copii, cu posmagii de care leneşul întreba, când i s-au oferit pe gratis de către o cucoană, dacă sunt muiaţi şi a preferat să se lase spânzurat decât să şi-i înmoaie singur. În realitate, dacă eşti sănătos, lenea e o mare dulceaţă şi e un produs natural al amintirii paradisului. De ce s-o considerăm păcat capital?” „Leneş mai poţi să fii, mi-a răspuns mama, lenea trece, dar să nu fii puturos. Ştii tu cum se zice: pute pământul după el.” „Da, am convenit, asta e scârbos.” Şi curiozitatea mea de a afla ce păcat o urmărea pe mama s-a stins pentru un timp. A fost o zi bună pentru ea. Îi citisem din Les misérables, avusesem un surâs, retorica mea era de copil, exemplele mele inocente.