Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni de Marin Preda PARTEA ÎNTÂI I Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită. Înainte de a fi depus aici, în această celulă, din care nu voi mai ieşi decât pentru a intra într-o captivitate perpetuă, în plimbările mele solitare pe la marginea oraşului, pe poteci, uitându-mă în jos şi privind pământul, un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de dragoste pentru el, pământul negru, tăcut, liniştit, apoi de atracţie, de dorinţă, un fel de melancolie, de nostalgie blândă, de a mă culca pe el şi a rămâne acolo întins pentru totdeauna. Ceea ce şi făceam, stând cu ochii spre cer, până ce adormeam. Mă trezeam copleşit de un adânc sentiment de regret: de ce m-am mai trezit? Dar moartea violentă, sinuciderea, la care eşti împins de către oameni? Tandra nepăsare faţă de lume te poate stăpâni într-adevăr numai când te simţi străin de propria-ţi fiinţă, dar când, dimpotrivă, ai conştiinţa că ea este totul? Şi ştii cu certitudine că acest totul nu va mai fi liber niciodată? Închisoarea pe viaţă! Oricât m-aş strădui, mi-este cu neputinţă să-mi imaginez că, odată verdictul pronunţat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător. Am mai avut de a face cu anchetele şi justiţia şi am mai fost condamnat, dar nu pe viaţă şi nu fără speranţa de a ieşi curând. Nu fusese chiar curând, dar nici prea târziu ca să nu pot uita. Acum însă descopăr cu groază că ei, cei care mă interogau, erau liberi (şi asta se vedea din pofta cu care îmi consemnau depoziţia, acele infame gesturi ale fiinţei animalice care se simte trăind fără oprelişti, gestul cu care aplicau o ştampilă, răsfoitul hârtiilor, mâncatul unui sandvici, înghiorţăitul unui pahar cu apă, scârţâitul scaunului sub trupul voinic, ancorat bine în realitate, uitatul pe fereastră, căscatul, râgâitul, gândul la muierea tânără pe care o vor strânge în braţe la noapte), iar eu nu voi mai fi niciodată ca ei, toate gesturile mele vor fi sau îmi vor reaminti că sunt condamnat să nu mai fiu liber până la moarte… Ştiu însă că există pentru mine o scăpare: să fac să retrăiască în sufletul meu dulcea dorinţă de a intra în pământ, să retrăiască apoi marea mea dragoste pentru ea, suferinţele îndurate şi apoi puterea exaltării de a muri. Prietenul meu, fostul judecător, m-a sfătuit să scriu pe larg cum s-au petrecut lucrurile, şi să-i dau lui, care mi-e avocat, mărturisirea, s-o aibă pentru ultima înfăţişare la proces. Nu ştiu la ce-i mai poate folosi avocatului, dar îmi face bine mie. Scriind, simt că trăiesc şi într-adevăr gândul morţii inevitabile îşi diminuează puterea de a-mi îngrozi conştiinţa, care îmi şopteşte: mii de oameni mor pe pământ chiar în aceste clipe, oameni umili, dar şi oameni mari; nu se poate spune că n-ai trăit din plin treizeci şi cinci de ani, alţii au murit mult mai tineri, nu trebuie să accepţi să trăieşti oricum… Poate că mărturia aceasta va apărea odată, împreună cu eseul meu Era ticăloşilor şi voi trăi astfel şi prin cei care mă vor citi, nu numai „asemeni tuturor, prin fetiţa mea, deci mai mult, fiindcă familiile se sting şi ele, uneori atât de repede, încât se justifică pe deplin existenţa acelor artişti care se lasă devoraţi de demonul creaţiei şi nu mai au timp, sau nu-i mai interesează să se lase ispitiţi de perpetuarea fiinţei lor efemere, posedaţi de ideea durabilităţii ei în spirit. Căci cultura e o formă de viaţă, prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare. Tatăl meu, fost monteur de avioane, avea, în mod straniu, o aversiune faţă de cultură şi mai ales faţă de scriitori, al căror statut social actual îl scotea din sărite. „Ce rost au ăştia?”, zicea. Adică ce rost are să acorzi un statut social unor inşi a căror activitate nu e strict necesară? Nu citea nimic, în afară de studii tehnice despre avioane, meseria lui, care de altfel îl pasiona. I-am vorbit într-o zi despre Eminescu, cu o pasiune ca şi a lui, şi atunci a rânjit cinic: „Ce Eminescu?! Eminescu e mort!” Voia să spună că el va asambla avioane în eternitate, ceea ce nu s-a confirmat, fiindcă astăzi asamblează tractoare, sugerând adică o mentalitate foarte curentă, a unei civilizaţii tehniciste, care se putea lipsi fără pagubă de poeţi. „Aşa ne putem lipsi de multe, i-am răspuns. Ce rămâne din activitatea voastră după ce muriţi? O grămadă de fiare. În timp ce Eminescu nu va muri niciodată, când îl citesc simt că e printre noi, aievea.” „Ba e mort de-a binelea, îngropat în cimitir.” Puteam atunci să accept această gândire a lui ca pe ceva straniu, venea parcă din altă planetă şi adolescentul din mine o resimţea ca pe un şoc: era o enigmă a acestor timpuri. Simţeam că în alcătuirea intimă a fiinţei mele exista o lege şi în a lui nu, şi cum putea trăi fără această lege, sau ce lege îl călăuzea? Dar iată-mă atingând, chiar şi pe un plan secund, miezul existenţei mele şi, ca întotdeauna la cei loviţi, gândul mi se întoarce înapoi, la vremea inocenţei pierdute, când am săvârşit prima infamie… II Am fost un adolescent dur şi turbulent, dar rău conştient nu i-am făcut pe atunci decât mamei, fiindcă pentru duritatea mea am fost pedepsit (fără să mai spun că violenţa gândirii îmi era respinsă, nu întotdeauna uşor, e adevărat, dar pătrundea greu în suflete şi când pătrundea apărea ura împotriva mea, aversiunea instinctivă de apărare). Fetele mă ocoleau, adică nu se îndrăgosteau de mine, nu ştiam pe atunci de ce, pentru că nu eram urât, tocmai de aceea, pentru această duritate de care nu eram conştient, iar turbulenţa era socotită de cei înţelepţi proprie vârstei şi rareori îmi atrăgea vreo pedeapsă prea gravă. Eram chemat în cancelariile şcolilor prin care am trecut, moralizat cu grijă şi persuasiune, fiindcă eram un elev bine pregătit şi reînviam în conştiinţa pedagogilor mei principii care cu cei buni (consideraţi că toţi ar fi fost buni!) erau pe stinse. Tinereţea e o trufie, rareori o valoare. Cel puţin în cazul meu. Trufia mi-a apărut în conştiinţă într-o zi când am citit în Platon următoarea afirmaţie: „Dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, cei mai în câştig ar fi ticăloşii, moartea i-ar elibera şi de trup şi de suflet şi de păcate… şi tăcerea care s-ar lăsa peste mormintele lor ar fi egală cu a celor care au fost virtuoşi.” Citatul e exact până la punctele de suspensie, restul e o adăugire a mea de acum, dar şi de atunci, când am închis cartea şi am gândit cu neasemuit orgoliu: „Ei bine, Platon, moartea nu e sfârşitul a tot? Adică ce mai urmează? Întrucât virtuoşii ar avea alt destin final decât al ticăloşilor?” Aici e cazul să adaug că, deşi aveam pe atunci abia şaisprezece ani, îmi pierdusem de mult credinţa în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, nu prin vreun proces dramatic, ci pe nesimţite, prin lipsa simplă de credinţă a altora, care spuneau de pildă, la un pahar, cu veselie, sau fără vreo zguduire: ai murit, te mănâncă viermii… sau: sufletul nu se duce nici în rai, nici în iad, fiindcă nu s-a întors nimeni de-acolo să ne spună cum e. Să zicem că două mii de ani credinţa Nazarineanului ne-a cutremurat conştiinţele, şi încă ni le mai cutremură (pe a mamei mele într-un fel adânc, o să mă opresc curând asupra acestui lucru), dar ce îl determină pe Platon să creadă că moartea nu e sfârşitul a tot? Hadesul şi Câmpiile Elizee erau nişte simple mituri şi apoi cine să coboare acolo şi să le dea sânge să bea acelor jalnice umbre şi în acest fel să poată să mai reînvie în ei viaţa, cum povesteşte Homer? Aveam pe atunci în şcoală un subdirector cam brutal, profesor de gimnastică, singurul care mă umilea prin pedepsele pe care mi le aplica, prin stupiditatea lui sigură de sine, dispreţul agresiv faţă de lecturile mele din afara programei şcolare; îmi răscolea cărţile în pupitru, le silabisea titlul cu scârbă şi le scutura de coperţi ca şi când s-ar fi aşteptat să pice din ele fotografii pornografice (am acum un moment de falsă memorie, parcă au mai trăit şi alţii o astfel de scenă, parcă am citit-o undeva) şi mă ameninţa cu eliminarea din toate şcolile dacă mai citeam astfel de… astfel de… şi de indignare nu-şi găsea cuvintele şi îmi arunca pe jos cărţile, stârnind în mine o astfel de ură, încât nici la maturitate nu m-am eliberat de ea. Am spus în clasă, după ce dădusem de pasajul lui Platon: „dacă e să fim nemuritori împreună cu domnul Laţcu (era numele subdirectorului), dacă adică şi sufletul lui e nemuritor, prefer să ne mănânce viermii pe amândoi şi nemurirea să înceteze”. Am fost chemat în cancelarie de părintele Dobre, profesorul nostru de religie. M-a mustrat cu blândeţe (fusesem, bineînţeles, turnat). „Cum, băiete, tu nu crezi că sufletul e nemuritor?” „Nu cred, părinte!” „Rău trebuie să fi trăit tu în cei şapte ani de acasă! a exclamat el cu sinceră compătimire. Mama şi tata nu te-au învăţat să te închini?” „Ba m-au învăţat, i-am răspuns, am trăit bine în cei şapte ani şi mama se închină ori de câte ori se aşază şi se scoală de la masă.” „Atunci cum, fiule? Cum ai ajuns tu să… Ce sunt părinţii tăi?” a schimbat el vorba, nevoind parcă să reformuleze lipsa mea de credinţă, care era poate doar o bravadă şi nu trebuia să fiu judecat aspru. I-am răspuns că tatăl meu e monteur la uzina de asamblat avioane şi mama, casnică şi că sunt singurul lor băiat… „Aha, zice, te-au cam răsfăţat, aşa se întâmplă… o să vezi tu cum o s-o păţeşti când o să te faci mai mare, cum o să-ţi aduci aminte de Dumnezeu şi o să te rogi…” Am vrut să-i răspund că asta n-o să se întâmple, dar mi-am dat seama, adică am gândit ca părintele nu e un fanatic nici al ideii de divinitate, nici al vreunei alte idei şi că n-avea rost să-mi pierd vremea cu el. „Bine, părinte”, i-am răspuns şi am ieşit rânjind… În loc să fiu neliniştit, turmentat ca un erou dostoievskian că dacă Dumnezeu nu există totul ne este permis, dimpotrivă, simţeam o jubilaţiune liniştită că sunt liber de credinţă şi niciun imbold de a săvârşi ceva nepermis nu mă ispitea. Mai târziu, citind filosofi care aveau trufia de a demonstra existenţa lui Dumnezeu pe cale raţională, ba chiar de a pune oarecare ordine în viaţa noastră afectivă, precum Mendeleev în elemente, mă pufnea râsul: cum să demonstrez ceea ce nu se poate demonstra? Omul e astăzi pedepsit pentru curiozitatea lui de a fi dorit să descopere tainele universului şi avea dreptate scriitorul rus care îşi pierduse credinţa, că ar dori să fie o cârnăţăreasă grasă care se duce duminica la biserică şi aprinde cu evlavie o lumânare sub icoana lui Cristos. Cred şi eu. Pentru că nu mai ştia ce să facă singur şi gol într-un univers de catran, pitit pe o planetă pe care n-o preţuia, o planetă de vis în care gazele din jurul ei fac să apară o lumină într-adevăr divină, dar reală, fizică, şi un cer albastru care naşte în inimile noastre un elan nedefinit, sentimentul eternităţii fără religie, fără evaziune mistică. Dar asta s-a întâmplat ca urmare a primului şoc al unor mari spirite cu universul depopulat de zei. Asupra mea şocul n-a mai avut niciun efect şi nu invidiam nici pe departe pe cârnăţăreasa în chestiune, existentă şi azi pe ici, pe colo… Aici însă revin asupra mamei. Şi ea aprindea o lumânare sub icoana Maicii Domnului, fără să fie o cârnăţăreasă grasă. III Învăţase şi ea la liceu (făcuse câteva clase, dar, lucru frecvent pe atunci, părinţii n-o mai putuseră ţine) că pământul e rotund, că e o planetă care se învârteşte în jurul soarelui şi că distanţa dintre pământ şi cea mai apropiată stea… da nu, aceste lucruri n-o turburau deloc, n-avea sentimentul că sunt adevărate, erau simple lecţii, care trebuiseră să fie învăţate, în timp ce Dumnezeu era real, nu fusese învăţat, ci se născuse cu el în suflet… Cum? Tot aşa de simplu cum nu se născuse în mine; cuvintele, „dacă dă Dumnezeu”, sau „dacă ne-ajută Dumnezeu”, rostite în casă, auzite şi pe stradă şi confirmate solemn în biserică, prinseseră în ea rădăcini adânci, în timp ce la mine nu prinseseră, fuseseră spulberate de primul gând care îmi venise într-o zi când mă întrebasem asupra locului propriu-zis unde putea să stea Dumnezeu. Răspunsul că stătea „în ceruri” mă făcuse să dau capul pe spate şi să izbucnesc într-un râs sarcastic. Care ceruri? Existau mai multe? Eu aflasem că era unul singur, de câteva sute de kilometri înălţime, după care urma întunericul. Unde stătea deci Dumnezeu, unde erau raiul şi iadul, în Sirius, în Vega? Sau poate mai departe? În Dostoievski un personaj ironizează pe altul care îl suspecta că ar crede în acel Dumnezeu cu barbă şi în acel iad cu tavan în care dracii înfig furca în tine şi te ţintuiesc cu ea de acest tavan. În primul rând chiar cuvântul furcă ar naşte nedumeriri. Furca are o coadă de lemn şi vârfurile cu trei braţe de metal. Ei bine, de unde luau dracii lemn şi cine le turna fierul? Iadul nefiind plasat pe pământ, unde puteau fi făcute furcile? Nici Dante nu se turbură de aceste detalii în Infernul lui. Dostoievski are aerul să spună că aceste întrebări sunt naive, e vorba de un cu totul alt Dumnezeu. Care? Nu se putea ca mama să nu fi ştiut că fulgerele şi tunetele din timpul unei revărsări a cerului aveau o cauză precisă, totuşi, înspăimântată, se închina când geamurile casei noastre erau zgâlţâite de suflul trăsnetelor apropiate. În acelaşi timp ştia că există o lume invizibilă de fiinţe care ne puteau îmbolnăvi. Se scula dimineaţa de tot, în plină iarnă şi deschidea toate geamurile odăii în care dormeam şi la întrebarea furioasă a tatei: „ce te-a apucat?” răspundea decisă: „să iasă microbii”. În acelaşi timp eu venisem pe lume ca „un dar al lui Dumnezeu”. Casa din care fusese peţită era plină de fetele unui funcţionar de la primărie, ea fiind cea mai mare şi, deşi avea surori mai mici şi mai frumoase, monteurul de avioane se lăsase prins în complotul subtil al familiei funcţionarului. Când se ducea în vizite, surorile ei îl primeau prost îmbrăcate şi pieptănate, tăcute şi absente, în timp ce numai sora lor mai mare arăta elegantă, servind ea la masă musafirul, vorbind numai ea, şi încă cum, ca să se arate apoi după măritiş că nu-i plăcea nici să se îmbrace aşa de bine şi nici să vorbească atât de mult ca în acele vizite ale tatălui meu. Dorinţa unei fete de a se mărita poate să fie atât de vie, să pornească adică atât de mult din adâncul fiinţei ei, încât poate să pară şi în cele din urmă să fie chiar îndrăgostită. Furios, dar şi amuzat de slăbiciunea lui, în fond încântat şi nepăsător, tata nu înceta s-o înţepe chiar şi după ce eu mă făcusem mare: „fa, într-o zi tot te trimit eu acasă şi o divorţez pe sora ta mai mică şi mă însor cu ea”. Această soră, măritată cu un mototol, era cu adevărat îndrăgostită de tata. Când venea în vizite la noi, deşi o însoţea bărbatul, sub adăpostul rudeniei îl pupa pe tata şi îl strângea în braţe şi îl trăgea de păr prinsă de o veselie atât de mare, încât ai fi zis chiar că e o stricată, dacă spre sfârşitul vizitei n-ar fi apărut pe chipul ei un fel de tristeţe gravă şi resemnată. Asta e, părea să spună, nu ne mărităm cu cine vrem, puteam eu să fiu nevasta acestui om, dar atunci cine ar mai fi luat-o pe surioara mea mai mare? Tata se simţea bine cu această dragoste a cumnatei, dar nu se lăsa ispitit să-i răspundă, cum auzea că se întâmplă în alte case, îi ajungeau, se pare, acele clipe când mama, încă în casa părinţilor ei, îl întâmpina plină de viaţă şi de afecţiune. Afecţiunea rămăsese, dar strălucirea ei de atunci se potolise. Într-un fel, îi lăsa lui libertatea de bărbat, putea face ce vrea, să-i dea doar atâţia bani cât avea el chef, să lipsească de-acasă, să întârzie în bodegi la aperitive cu prietenii, să n-o îmbrace luxos, să n-o scoată în lume… Ce bărbat putea părăsi o astfel de femeie? Dar care erau bucuriile ei în această viaţă? Cum, dar nu erau puţine! Când spăla, de pildă, cu capul aplecat în cazan (o găseam adesea astfel venind de la şcoală) mama arăta atât de liniştită şi de frumoasă, încât acest spălat mi se părea un ritual misterios şi nu trudă umilitoare. Mica noastră casă cu grădiniţă mi se părea un colţ al paradisului şi totdeauna se întâmpla s-o găsesc aplecată asupra a ceva; ştia să insufle viaţă lucrurilor. Toată copilăria mea am băut cafea cu lapte dintr-o frumoasă ceaşcă de porţelan, cu flori roşii şi albastre. Mişcările mâinilor mamei, când mi-o punea înainte, erau atât de încetinite şi îmi sugerau atât de curios sentimentul că această ceaşcă nu e un simplu obiect care putea fi schimbat, încât fără să ştiu de ce (fiindcă mama nu-mi spunea nimic), impulsurile mele de copil se armonizau şi-mi beam cafeaua aplecat cu grijă asupra mesei. Nu obiectul mi se părea de preţ, ci sufletul mamei împrăştiat în lucruri. Această ceaşcă există, cred, şi astăzi, deşi mama a murit… Nu toţi oamenii se simt bine într-o implicare în viaţa obiectelor create de mâini umane destoinice care le făcuseră, pe cât era mama în a le feri, în a-şi păstra bogăţia sufletului având grijă să n-o risipească de dezordinea pe care ar crea-o eliminând un lucru din viaţa ei, de care sunt legate clipe de preţ, ziua când l-a cumpărat, când era poate fericită, când afară era poate primăvară, când vocile oamenilor, zgomotul străzii, zborul vrăbiilor aveau în ea un ecou magic, mâna bărbatului care o strângea pe-a ei îi dădea un fior subţire, adânc, diafan… Mama a murit lăsând în şifonier o scurteică de catifea din tinereţe, mai durabilă decât viaţa ei… Poate că starea de spirit a generaţiilor se schimbă? Oricum, se cristalizează diferit, din amalgamul de pasiuni care o domină. Se va vedea chiar la mine, de timpuriu. IV Tatăl meu nu se gândi s-o gonească pe mama nici după ce, anii trecând, ea nu-i dărui copii. Mama nu se nelinişti şi nici nu se duse la doctor, ci la biserică. Femeie tânără, stătea printre babe şi lungă vreme îngenuncheată în faţa icoanei Maicii Domnului, cu gândul îndreptat spre ea, cea preacurată, care, fecioară fiind, născuse prin sfântul duh! Sfânt sau nu, avusese cu el un copil, putea deci s-o roage, şi e de închipuit ce se întâmplă cu mama când nu mult după aceea rămase însărcinată. Fără să devină bigotă agresivă, cum erau atâtea altele, i se dezlegă totuşi limba şi păstrându-şi secretul sufletului, adică nedorind să convertească pe nimeni spre lumea de miracole a credinţei, începu să interpreteze timid, dar cu hotărâre nenorocirile altora ca fiind o consecinţă a grelelor păcate pe care le săvârşiseră în viaţă, ei sau înaintaşii lor, mergând înapoi până la nouă neamuri şi care nu întârziau să-şi ceară „răsplata”. „Cine te-ar auzi vorbind, îi spunea atunci tatăl meu, ar crede că neamurile tale de-acum şi cele nouă din urmă au fost nişte sfinţi.” Tata nu era sarcastic şi nici prea ispitit să facă speculaţii de acest fel, dar ceva nu-i plăcea din spusele mamei. „Ceea ce spui tu, continua el, e de o prostie nemaiauzită. Ai tăcut atâţia ani ca să înceapă mintea ta să cadă în doaga babelor. Ia vezi! Mie nu-mi trebuie babă în casă…” Şi începea să-şi repete vechile ameninţări, voalate acum, fiindcă eram mare şi nu trebuia să aud eu, dar destul de clare ca să le înţeleg. „Îmbracă-te şi tu mai bine, continua, mai du-te şi tu la coafor, dă-ţi cu pudră şi cu ruj şi mai lasă biserica.” Mama avea destul humor ca să surâdă de furia lui, îi spunea „e numai gura de tine!”; nu-i urma sfatul decât în parte, îşi mai cumpăra câte-o rochie, dar sprâncenele ei erau subţiri de la natură şi bine arcuite, părul şi-l spăla şi-şi făcea singură un coc la ceafa, iar chipul alb n-avea nevoie de pudră şi buzele frumoase, care mă sărutau şi îmi şopteau cuvinte de alint, rămâneau aşa cum i le ştiam şi cum i le vedeam de-aproape, curate, puţin deschise parcă de extaz când mă pieptăna, înainte de a pleca la şcoală şi seara când mă culca şi mă închina, stând umilă, adesea în genunchi în faţa mea ca în faţa unei zeităţi care în mod bizar îi şi semăna la trăsături, copilul ei şi în acelaşi timp „al lui Dumnezeu”… Să fi avut treizeci şi şapte de ani mama, sau poate treizeci şi opt, când între ea şi tata se întâmplă ceva. Sau abia atunci ghiceam eu că între ei se întâmplase ceva încă mai demult. Veneam toţi de la o nuntă, la începutul unei toamne, eram licean în marele nostru oraş de provincie, aveam paisprezece ani şi am înţeles bine scena care a avut loc acasă, noaptea târziu, trezindu-mă din somn. Casa noastră avea o odaie mare în care dormeam toţi trei, fiecare în patul lui, o sufragerie şi o bucătărie şi o odaie mai mică, cu lucruri bune în ea, un fel de salon unde tata îşi bea cafeaua, citea ziarul şi primeam musafiri. De obicei adormeam toţi îndată ce stingeam lumina. De astă dată însă am simţit că tata se foia în aşternut, am aţipit şi m-a trezit scârţâitul podelei: tata se sculase şi stătea pe marginea patului, parcă la pândă. Eram mare, mi-am dat seama ce aştepta: să audă dacă dorm eu. Mi-am făcut respiraţia simţită poate chiar mai tare decât trebuia şi atunci l-am văzut că se ridică, se apropie de patul mamei şi se culcă alături. Nimic altceva, s-a culcat chiar întors cu spatele. Tăcerea s-a aşternut o vreme asupra casei. Şi deodată mama s-a trezit şi i-am auzit glasul parcă înspăimântat: „Ce e cu tine aici? Ei, ce e cu tine?” Tata nu i-a răspuns, părea adormit buştean (poate chiar adormise, băuse la nuntă, totuşi ceva îmi spunea că nu dormea nicidecum) şi atunci, indignată, vocea mamei a revenit: „Ce cauţi aici? Scoală-te şi du-te în patul tău! Ce înseamnă asta?” Aşteptam să aud cuvintele (nu ştiam de unde le auzisem, oricum niciodată de la ei): E copilul aici! Sau: nu ţi-e ruşine de copil? Dar mama, spre uimirea mea, nu le pronunţă. Deci nu din pricina mea nu trebuia să vie el în patul ei. Îl zgâlţâi: „Pleacă de-aici!”, cu un fel de oroare înspăimântată că s-ar fi putut ca el să nu plece şi atunci ce se va întâmpla cu ea? Tata scoase un fel de mârâit, tuşi, se mişcă şi tăcu mai departe. Şi atunci mama pronunţă cuvântul „ruşine”, dar nu cu înţelesul pe care îl aşteptam eu: „Nu ţi-e ruşine, om bătrân?!”. Astfel îi zise. Am încetat să mai respir, atât de tare m-au uluit aceste cuvinte. Cum om bătrân? Tata nu era nicidecum om bătrân, era subţirel şi tânăr, abia trecuse de patruzeci de ani, avea părul negru, pasul elastic şi era sănătos, aperitivele lui erau inocente, nu-l văzusem niciodată beat, sau oftând, sau văitându-se, cum fac oamenii care simt cum începe să-i apese greutatea anilor şi începe să le piară gustul pentru muncă. Dimpotrivă, el îşi iubea din ce în ce mai mult avioanele lui şi pleca şi se întorcea voios de la uzină. Dar mama? Ea se considera bătrână!? Pentru mine era neschimbată, obrazul ei n-avea zbârcituri, privirea îi era vie, gura la fel de fragedă şi plină de căldură când mă săruta ca şi atunci când eram mic, nu lâncedă şi cu ceva de iască, aşa cum era a altor doamne sau rubedenii care ne vizitau. Oricum glasul ei mi se părea straniu, străin, al unei străine, parcă nu mai era mama, soţia tatălui meu, ci o femeie într-adevăr necunoscută de noi doi, căci, deşi nu-i prinsesem, sau mai bine zis nu-i surprinsesem niciodată făcând sau numai dorind să facă dragoste, cum auzisem că se întâmpla în alte familii, bănuiam că asta se întâmplă totuşi în lipsa mea sigură de acasă, când plecam pe la rude sau la vreun coleg… Dar iată că nu! De când oare? Şi de ce? Desigur, după petrecerea de la nuntă, fusesem eu gata să gândesc, tatăl meu uitase sau crezuse că nu-l puteam auzi şi se dusese în patul ei. Dar ceea ce îi spunea ea mă făcea să înţeleg limpede că încă mai demult mama… şi se părea chiar, din surpriza pe care i-o simţisem în glas, că între ei doi acest lucru se limpezise odată şi el acceptase acest lucru nefiresc… Mi-am reluat răsuflarea, în timp ce, cu ochii deschişi şi cu auzul încordat, aşteptam să văd sfârşitul. Tata s-a ridicat în cele din urmă şi a rămas vreme îndelungată pe marginea patului. Apoi cu mişcări într-adevăr de om bătrân s-a întors în patul lui şi şi-a aprins o ţigare. „Cine ştie, mi-am spus, poate că într-adevăr sunt bătrâni amândoi şi mama are dreptate…” Aşa am gândit în clipele acelea, dar dimineaţa când i-am văzut pe amândoi, acest gând s-a spulberat. Nu eram dintre acei copii care nu observă treptele vârstei şi confundă, adică nu fac nicio deosebire dintre o femeie de treizeci şi opt de ani şi una de şaizeci. La liceu aveam o femeie de serviciu de vreo cincizeci şi mă uitam (adică se uitau şi alţii) cu un fel de ameţeală la trupul ei încă tânăr, aplecat asupra coridoarelor pe care le spăla. Şi odată când am prins-o singură am încetinit paşii s-o văd mai bine; a întors capul şi s-a uitat la mine cu un surâs de complicitate şi, ca din întâmplare, m-a atins cu şoldul… Mi-am văzut de drum cu fruntea sus, dar surâsul şi atingerea ei m-au făcut să înţeleg că muierea dracului ar fi vrut să facă dragoste cu mine… Avea viaţă în trupul ei şi am auzit mai târziu că unii dintre colegii mai mari ştiau unde stă… V Azi pot să spun cu certitudine că nu mulţi ani după întâmplarea din acea noapte s-a petrecut cu mine o schimbare. Curios, m-am pomenit urmărind viaţa tatălui meu. Căuta el altă femeie? Lipsea nopţile de-acasă? Sau se ducea undeva unde nu putea fi găsit? Nicidecum, la ora unu ieşea de la uzină, şi de la liceu treceam pe la bodega lui preferată unde îşi lua aperitivul cu prietenii. Veneam împreună acasă, luam masa, urma tabietul cu cafeaua şi răsfoitul ziarului, dormea o oră, apoi se îmbrăca şi la ora cinci era din nou printre avioanele lui, după care la opt şi jumătate seara se întorcea acasă. Duminicile sau sărbătorile mergeam în vizite, cu mama, sau primeam la noi… Vreo urmă de regret, de melancolie pe chipul lui? Niciuna… Tocmai în perioada aceea începea să crească în mine trufia de care am pomenit. Mama a început să-mi devină străină şi în acelaşi timp glasul meu spart şi orgolios de adolescent care îl dispreţuia pe Platon a început să se audă tare în casă. „Şi tu ce crezi, mamă, am spus odată pe neaşteptate, că după moarte o să ajungi în rai?” Ea rămase o clipă nemişcată când mă auzi prima dată pronunţând în faţa ei asemenea cuvinte, tata se uită şi el la mine, dar cu altă privire, amestecată, ar fi trebuit să-mi dea una peste bot, dar se abţinu. Totuşi spuse nehotărât: „Nu ţi-e ruşine, măgarule, să vorbeşti aşa cu maică-ta?” „Sigur, am spus, vechea istorie, nu ţi-e ruşine, mâgarule! Întâi că măgarul e un animal simpatic, trimiterea noastră în regnul animalier nu ştiu de ce i-ar jigni pe unii. Chiar dacă mi-ai spune porcule! nu m-ar deranja. Nu-l gâdilăm noi pe burtă toată ziua şi îl mângâiem? Rămâne cuvântul ruşine. De ce mi-ar fi ruşine?” „Cum de ce, mi-a răspuns tata, te-a făcut, te-a şters la cur, astea sunt vorbe la un băiat bine crescut?” „Ei, na! am exclamat batjocoritor, simţindu-i slăbiciunea, parcă aici e vorba de bună creştere…” „Dar despre ce e vorba?” „E vorba despre religie.” „Şi ce-ai tu cu religia?” „Am! Religia slăbeşte forţa vitală a oamenilor.” Atât am spus atunci şi m-am ridicat de la masă ameţit, ca şi când aş fi băut o sticlă cu vin. Nu-mi dădeam seama cum se copsese în mintea mea ideea că religia slăbeşte forţa vitală a oamenilor, de la ce pornise, fiindcă preotul nostru care slujea în biserica din cartier era un om foarte vital, bea şi mânca zdravăn şi o istovise pe coana preoteasă facând-o să nască puzderie de copii. Poate părintele îşi făcuse din slujirea lui Dumnezeu doar o meserie? Adică n-ar avea credinţă? Ce voisem să spun? Şi pe urmă ştiam că religia nu slăbise nicidecum forţa vitală a oamenilor. Cruciadele, inchiziţia, războaiele religioase în general arătau dimpotrivă o imensă forţă vitală. Puterea papilor, excomunicările lor, care puteau speria şi distruge un rege care venea să se umilească zadarnic la Canossa, nu însemnau nicidecum slăbiciune fiindcă se sprijineau pe credinţa oamenilor. Papii n-aveau armate puternice, deşi s-a întâmplat să şi aibă, dar puterea lor era în altă parte… Era adevărat, se întâmpla ca unii prinţi sau regi să prindă câte-un papă mai slab şi să-l lovească peste obraz cu mănuşa de fier, sau să-l silească să părăsească Vaticanul şi să-şi mute reşedinţa la Avignon. Oricum, să dai ordin să fie ars pe rug un om, zis eretic, cine ar mai avea astăzi curajul s-o facă? Poate vrusesem să spun că creştinismul a degenerat şi cu el şi forţa vitală a celor care mai credeau în Dumnezeu? Nu, gândul meu era obscur, numai starea de spirit mi-era mai clară: prinsesem aversiune faţă de mama şi nici pentru tata nu mai aveam respectul din copilărie. Credincioşii însă nu resimt primul şoc când li se dă o lovitură. Mama nu se supără pe mine. Dar aversiunea mea era abia la început. Într-o seară, când mă închina ca de obicei înainte de a adormi, îi dădui una peste mâna cu care făcea crucea. Gestul violent n-o descumpăni şi nici nu mă spuse tatei. Continuă să se închine singură, se lăsă în genunchi în faţa icoanei din odaie, sub care ardea veşnic o candelă cu untdelemn, şi rămase astfel cu capul plecat spre pământ vreme îndelungată. „Da, i-am şoptit, roagă-te pentru mine, că o să-mi vie mie credinţa de o să pot muta munţii din loc. Mai bine te-ai ruga pentru tine, fiindcă cine nu ştie ce e păcatul nu înseamnă că e un sfânt, ci un neputincios, nu-l săvârşeşte fiindcă nu e în stare, nu fiindcă are credinţă puternică… Apoi întru târziu: Sfântul apostol Pavel întâi i-a căsăpit pe creştini şi pe urmă a trecut în fruntea lor şi a început să le trimită plicticoasele lui epistole către corinteni şi efeseni. Era ceva de capul lui, şi-a dat seama că turma umană pornise irezistibil într-o direcţie şi că risca să nu mai poată gusta şi el din puterea pe care cezarii începuseră să n-o mai aibă asupra oamenilor.” Nu mi-a răspuns decât după câteva luni, cu o tristeţe posomorâtă, dar cu toate puterile adunate în ea şi reduse la esenţa credinţei, şi nu la idei despre credinţă. „Dacă o să mă duc în rai sau în iad, eu nu ştiu, un singur lucru ştiu, pe care tu nu-l înţelegi acuma, zăpăcit cum eşti de învăţătură, că Iisus a îndurat calvarul pentru păcatele noastre.” Eram numai noi doi acasă şi mă prinsese bine, uitasem de câtva timp s-o mai chinuiesc, citeam ceva frumos, Les misérables, tocmai îl terminasem în acele zile şi simţeam nevoia să recitesc începutul, care mi se păruse cam plicticos, sarisem, dar pe parcursul lecturii îmi dădusem seama că era cheia de boltă a acestei epopei şi eram la scena în care simpaticul Myriel, un juste, se descurcă formidabil când poliţia îi aduce acasă pe Jean Valjean, ocnaşul pe care cu o seară înainte îl pusese la masa lui; vrusese să-l omoare în timpul nopţii şi în cele din urmă doar îl jefuise şi fugise dimineaţa cu argintăria în traistă. Cum, exclamă acest om drept, dar nu le-a furat, eu i le-am dăruit şi încă ceva, iată, a uitat să ia şi sfeşnicele, şi zicând acestea s-a întors din prag, a revenit cu preţioasele obiecte de rugăciune şi i le-a vârât în desagă. Zâmbeam, îmbătrânind, gândeam, unii oameni se agaţă de lucruri, dar alţii se desprind. Myriel, pesemne, făcea parte din această a doua categorie. Dar era posibilă şi interpretarea pozitivă, asta era frumos, alte fapte ale lui îndreptăţeau tocmai această capacitate a prelatului de a fi inspirat, dotat cu o intuiţie adâncă a abisurilor umane. El trăia în lumină, pe care o şi răspândea. Credinţa era ceva secundar. Mama, văzându-mă zâmbind, se învârtea pe lângă mine şi, prins de un elan, dar râzând, i-am povestit scena şi i-am tradus şi pasajul de şoc. „Şi tu de ce râzi?”, m-a întrebat. „Aşa, i-am răspuns, e scris frumos. Omul ăsta avea să-l salveze în acest fel pe ocnaş, nu numai de lanţurile în care urmau să-l pună oamenii pentru tot restul vieţii, ci şi de cele în care firea, instinctele lui bestiale îi înlănţuiseră sufletul.” „Aşa a făcut şi Iisus”, mi-a răspuns ea şi după o tăcere şi-a continuat gândul ei că nu ştie dacă o să ajungă în rai sau în iad, dar ştie cu certitudine că Nazarineanul s-a lăsat răstignit pentru păcatele noastre. Am sărit din pat. „Care păcate, mamă, i-am strigat în faţă, ce păcate ai făcut tu? Ce înţelegi tu prin păcat? Trebuie să-mi spui, fiindcă trebuie să ştii, altfel nu ţi-ar fi atât de frică să-l faci! Ai omorât pe cineva sau ai vrut să-l omori? Ţi-ai omorât bărbatul ca să trăieşti cu altul? Ce eşti tu, Clitemnestra, care l-a înjunghiat pe Agamemnon în baie, ca pe o vită, ajutată de iubitul ei, după ce i-a aruncat o plasă în cap şi a înroşit baia cu sângele lui? Trezeşte-te şi răspunde-mi sau, dacă nu poţi acum, începe prin a te gândi şi într-o zi, tot gândindu-te, o să poţi să-ţi răspunzi şi să-mi spui şi mie…” Am început să mă plimb prin odaie, să mă uit afară pe geam, să mă întorc, să mă uit iar. Mama împăturea ceva, un cearşaf, cu mişcări care nu se mai sfârşeau, cu bărbia în piept, posomorâtă şi mâhnită. N-avea de gând să-mi răspundă şi mi-am reluat strigătele. „Ce e păcatul, mamă, spune-mi şi mie, dar să nu vorbeşti de decalog: să nu furi, să nu minţi, astea le ştiu. Tu nu minţi şi nici nu furi şi nici nu-ţi nesocoteşti părinţii. O fi păcatul originar? Izgonirea din rai? Simţi că ai fost pedepsită fiindcă ai muşcat din măr? De-aia nu crâcneşti tu şi munceşti de dimineaţa şi până seara, ca să-ţi câştigi pâinea cu sudoarea frunţii, cum a zis Dumnezeu când v-a prins că aţi mâncat din pomul cunoştinţii binelui şi răului? Şi eu îţi spun ţie că e mai bine că aţi mâncat din acel pom, abia atunci aţi devenit fiinţe vii, ce dracu era de făcut în Eden de dimineaţa şi până seara? Fără noi Dumnezeu s-ar plictisi, aşa se mai distrează şi el văzând cum unii îl înjură, alţii ucid, alţii se îmbată ca porcii şi grohăiesc… Crezi că îi pedepseşte pe cei care îl sfidează? Sau crezi că îi ocroteşte pe cei care îl iubesc? Am optsprezece ani, dar am văzut destule ca să-mi dau seama că Dumnezeu, dacă există, nu răsplăteşte şi nu prigoneşte pe nimeni, ne lasă liberi şi în faţa virtuţii şi în a păcatului şi numai tâmpitul de Iov a putut să creadă că «Dumnezeu i-a dat, Dumnezeu i-a luat şi să-i fie numele binecuvântat». Dumnezeu nu i-a dat şi nu i-a luat nimic, aici e toată chestia şi ticăloşii înţeleg mai bine legile ascunse ale acestei lumi şi sunt mai simpatici decât virtuoşii, ceea ce explică atracţia pe care o simte toată lumea pentru ei. N-ai băgat de seamă? Când se adună câţiva inşi la un loc despre cine vorbesc, cu admiraţie? Despre un ticălos! Cel mai iubit elev de la noi din clasă e un pungaş, fiindcă e vesel, ştie ce e băutura (şi i-a învăţat şi pe alţii), fumează, se culcă cu fetele, e omul subdirectorului, turnător, e simpatizat de profesori (mulţi din ei nici nu-l ascultă la lecţii şi când îl ascultă şi o încurcă îl ajută cu bunăvoinţă, îi pun întrebări care conţin în ele şi răspunsul), n-are griji în ceea ce priveşte viitorul, o să-şi ia toate examenele şi o să ajungă departe. El a înţeles că blestemul cu câştigarea pâinii prin sudoarea frunţii e o invenţie şi că în viaţă orice ocupaţie e bună, cu condiţia să nu se transforme în muncă… Sunt singurul sau printre cei puţini care nu-l admiră şi în ceea ce mă priveşte i-aş sparge ţeasta! Fiindcă cei ca el ne vor călări, acum şi totdeauna…” M-am oprit, îmi pierdusem şirul. Uitasem că aşteptam un răspuns de la mama. Ce era păcatul? Ea trebuia să ştie, să cunoască această temere subterană, care făcea să existe pe lume virtuoşi, sau doritori de virtute. „Ei, am repetat, îmi spui şi mie ce este păcatul? Înţeleg că nu poţi să-l spui pe-al tău, dar ce înseamnă, în general, a păcătui?!” „Eşti un copil, zise ea, o să afli singur ce e.” „Ştiu de pe acum, sunt în număr de şapte, numite păcate capitale: invidia, zgârcenia, desfrâul, pofta, furia, lenea, înşelătoria şi altele de acest gen şi care n-au niciun haz dacă le iei în serios şi, dimpotrivă, ne distrează când vedem ce formă îmbracă de la un individ la altul. Am râs de m-am prăpădit când am citit prima oară Hagi-Tudose al lui Delavrancea, care zicea că să se taie coada pisicii că e prea lungă, până intra ea în casă se făcea frig şi trebuia să cheltuiască cu un lemn mai mult ca să se facă iarăşi cald… Ce tâmpenie! Şi pofta? Ei na, mare păcat capital. Avem noi un coleg, Camburu, care a mâncat într-o zi toată tabla cu alviţă a unui alviţar şi de poftă a uitat că n-are cu ce plăti. A intrat alviţarul în curte după el şi Camburu, ca să scape, s-a urcat până sus pe stâlpul pavilionului de străjerie, pe care ridicam noi în fiecare dimineaţă drapelul. Eram în pauza cea mare şi ne-am strâns toţi să ne uităm. A venit subdirectorul. Ce e asta, domnilor? I s-a povestit. Camburule, dă-te jos de-acolo, a strigat subdirectorul. Nu mă dau, striga ăla cu burta plină de alviţă şi uite aşa se clătina stâlpul cu el. Bine, dar… a zis subdirectorul cu un humor pe care nu-l are, nu te dai, dar… Adică avea să alunece singur, că nu putea să stea mult, gras cum era, şi într-adevăr, începuse să alunece, ţipând de groază că nu se mai putea ţine. Când a ajuns jos, subdirectorul zice, plătiţi-i, domnilor, alviţa, acestui ticălos, şi noi, râzând, în fond încântaţi de spectacolul oferit de Camburu, am băgat mâinile în buzunare şi l-am scăpat de alviţar. În ce priveşte lenea, să nu mai vorbim. Noi avem în literatură numai poveşti grosolane pentru copii, cu posmagii de care leneşul întreba, când i s-au oferit pe gratis de către o cucoană, dacă sunt muiaţi şi a preferat să se lase spânzurat decât să şi-i înmoaie singur. În realitate, dacă eşti sănătos, lenea e o mare dulceaţă şi e un produs natural al amintirii paradisului. De ce s-o considerăm păcat capital?” „Leneş mai poţi să fii, mi-a răspuns mama, lenea trece, dar să nu fii puturos. Ştii tu cum se zice: pute pământul după el.” „Da, am convenit, asta e scârbos.” Şi curiozitatea mea de a afla ce păcat o urmărea pe mama s-a stins pentru un timp. A fost o zi bună pentru ea. Îi citisem din Les misérables, avusesem un surâs, retorica mea era de copil, exemplele mele inocente.  

Creatie si morala de Marin Preda Viata și literatură LUMEA ŢĂRĂNEASCĂ ŞI GENERAŢIILE EI ÎN ISTORIE Lumea ţărănească a suferit toate seismele istoriei, ea nu a stat, cum au crezut alţii, cu sentimentul abstragerii în faţa ogorului pe care îl cultiva. Mai întâi că acest ogor, multe secole, nu i-a aparţinut, feudalul, apoi moşierul au fost stăpânii întinderilor de pământ. Multe secole accesul la cultură i-a fost restrâns. Şi departe de a dori să boicoteze istoria, cum s-a afirmat, a făurit-o păstrând fiinţa neamului, fie luptând cu năvălitorii, fie retrăgându-se în munţi şi locuri ferite, stăpânită de gândul miraculos al duratei, deşi năvălirile s-au succedat îndelung şi insistent, încât ar fi putut descuraja un popor mai slab contaminându-se de sentimentul nimicului şi al zădărniciei care împingeau atâtea hoarde să năvălească, să jefuiască, să dea foc şi apoi să piară ca fumul în negura istoriei. Aceşti cuceritori şi pârjolitori nu erau creatori de istorie, deşi trecerea lor pe pământ era spectaculoasă. Creatori de istorie erau ei, cei care munceau statornic pământul şi reveneau în satele arse şi creşteau din nou vite, cultivau grâul şi porumbul, şi îşi creşteau copiii. Şi când apărea un voievod viteaz, pândeau năvălitorul la trecători, sau îl atrăgeau în mlaştini şi îl nimiceau. Vigoarea lui în luptă a impus respectai marilor imperii care nu o dată şi-au lăsat pe pământul nostru, învinse, armate care în altă parte erau neînfrânte. Iar în epoca modernă mulţi, din ignoranţă şi trufie, trezindu-se în faţa poporului român şi a statului român, au dat din umeri nedumeriţi: români?! Cine sunt? Ce e asta România? De unde au apărut? Iar alţii, să ne conteste drepturile. Contemporan cu două generaţii de ţărani, m-am născut şi am avut timp să cunosc valorile spirituale ale lumii ţărăneşti dinlăuntrul acestei lumi şi nu din afară, sau trăind sub zariştea cosmică să fiu protejat de condiţia aspră, nemiloasa a existenţei ţărăneşti, ca fiu de preot, de învăţător, de avocat, sau mic moşier afabil al cărui pământ îl munceau ţăranii. L-am muncit eu însumi, sub protecţia unui ţăran care mi-a lăsat, pe lângă experienţa miriştii călcată cu piciorul desculţ, a ploilor şi a gerurilor, a abandonării, deci, în faţa naturii care trebuia înfruntată pornind de la gradul zero, adică neîmbrăcat şi rău hrănit, valori morale care se ridicau deasupra condiţiei ţărăneşti. Da, mi s-a spus fără milă, pe lângă toate acestea, adică pe lângă faptul că pământul trebuia muncit aşa cum erai, sănătos sau bolnav, fragil sau vânjos, pe lângă faptul ca vita trebuie îngrijită ca pe o zeitate fără de care nici pământul nu-ţi putea da nimic, pământ şi vite constituind suportul existenţei tale fizice, fără de care ai fi murit, pe deasupra lor, tu, ca om, nu meritai să trăieşti, dacă nu erai om. Am plecat din sat târziu, pe la optsprezece ani, cu această întrebare: ce înseamnă să fii un om? Şi am început să scriu, după ce am descoperit, în marile creaţii ale umanităţii, aceeaşi mare întrebare. Trebuia să răspund la ea prin ceea ce ştiam din lumea ţărănească în mijlocul căreia îmi trăisem copilăria şi adolescenţa. Un om era o fiinţă care nu-şi avea rostul în natură, dacă nu se scula odată cu răsăritul soarelui şi nu-i întâmpina primele raze să fie la capătul pământului care îl aştepta să fie muncit. Un om care împila pe altul nu era un om. Un om care câştiga puterea să muncească alţii pentru el şi el să-şi petreacă viaţa îmbuibându-se, începea să fie străin de condiţia adevărată de om. Un om disperat şi cuprins de o stranie dezordine, care-şi bătea muierea şi copiii şi îşi irosea averea prin cârciumi, era un nenorocit care adusese pe lume noi fiinţe umane faţa de care nu voia să aibă o răspundere, cum avuseseră alţii pentru el. Un ins care nu respecta bătrânii, propriii lui părinţi, şi-i da afară din casă, uitând că l-au născut şi au trudit să-l crească, era un smintit, care credea că el n-o să ajungă niciodată bătrân şi o să aibă nevoie de ajutorul copiilor când puterile aveau să-l părăsească. Ajuns în această stare, nu mai stârnea astfel compasiunea nimănui, sporind necruţarea umană şi făcând o tristă expresie asupra generaţiilor tinere. Un tânăr nu-şi putea întemeia o familie, până nu învăţa în armată să fie un luptător pregătit să-şi apere patria. Fata pe care o alesese şi de care fusese ales aştepta să se întoarcă, doi ani, adesea trei. Dezordinea afectivă era rară şi, odată căsătoriţi, tinerii se închinau cultului familiei, pe care copiii o făceau indestructibilă. Respectul pentru valorile culturii, pentru oamenii de cultură era expresia unui ideal: gândirea colectivă ţărănească aspira ea însăşi spre creaţia de valori spirituale şi, când unul dintre copiii lor dădea semne de înzestrare, familia se sacrifica şi îl ajuta să-şi realizeze visul. A fi cinstit, a fi drept, a sări în ajutorul celui lovit de nenorocire, a răspunde la chemările patriei erau legi morale care depăşeau decalogul lui Moise. Am descoperit astfel caracterul universal al experienţei lumii ţărăneşti moderne. Valorile ei morale, complicate de religii, revoluţii, suprastructuri rafinate, erau mai adânci în intuiţia lor fundamentală, decât neliniştea unui existenţialist, ţăranul fiind mai pozitiv. După el, existenţa e o datorie, după ce la început te-ai pomenit cu ea ca un dar. Nu e o maladie mortală din moment ce un copil se poate naşte. În acelaşi timp un bătrân poate muri. Nu e o blestemată chestiune insolubilă, ci o eternă întoarcere şi o senină perpetuare a fiinţei umane. Murind, bătrânul ţăran spunea fiilor săi: — Vedeţi ce faceţi cu via, cu fâneaţa din deal, cu pogonul sărac din vale, cu calul acela care şchioapătă! Dregeţi şopronul, săpaţi grădina! Realitatea era pentru el ceva de luat în posesiune şi nu ceva de care trebuie să te sperii. Astfel a dăinuit prin veacuri şi nu şi-a pierdut speranţa într-o lume mai bună, considerând împilările stăpânirii, exploatarea moşierului, agresivitatea altor popoare drept lucruri nefireşti, care trebuie să dispară. Am moştenit şi eu acest sentiment, această ştiinţă despre ce e firesc şi ce e nefiresc. Am trăit nu puţine lucruri nefireşti, pricinuite de oameni şi de evenimente istorice, dar nu am crezut în durata lor şi nu cred nici astăzi. Am încercat să exprim această credinţă în tot ceea ce am scris şi datorez ţăranilor generaţiei tatălui meu codul moral al existenţei lor pe care ei mi l-au transmis şi care e contopit astăzi cu al întregului popor.   21 martie 1977 O PROBLEMĂ DE ETICĂ SCRIITORICEASCĂ Se ştie că aspiraţia oricărui scriitor e de a se depăşi mereu în creaţia sa. Se poate spune că realizarea acestei aspiraţii necesită e muncă atât de stăruitoare şi de intensă, încât nu o dată se întâmplă scriitorului să fie lipsit aproape cu totul de bucuria imediată a creaţiei. Procesul este însă firesc, sentimentul de depăşire apare la sfârşitul şi nu la începutul unei lucrări, şi din pricina asta o nouă lucrare apare la orizont şi, odată cu ea, un nou efort, o nouă perioadă de muncă stăruitoare. Aşa stau lucrurile, şi cu toate acestea n-a existat şi nu va exista niciodată scriitor sau artist care să se sperie de aceste condiţii şi să renunţe la menirea sa. Aspiraţia se realizează, creaţia are un drum ascendent, şi sentimentul unic că ai folosit cum trebuie ceea ce ţi-a dăruit natura şi societatea compensează efortul depus. Şi acest lucru nu se întâmplă numai cu scriitorii. Se ştie că un marinar adevărat nu părăseşte marea, un miner adevărat mina, un aviator văzduhul, un revoluţionar adevărat revoluţia, deşi viaţa marinarului, a aviatorului sau a revoluţionarului e ceva mai puţin apărată de primejdii decât a unui scriitor sau artist. Dacă pentru aceste categorii de oameni primejdia e un element component al activităţii lor creatoare, pentru scriitor sau artist ni se pare că munca intensă şi nelimitată ar fi singurul element care să semene cu primejdia. Se ştie că Balzac nu s-a sinchisit de această primejdie, a consumat 30.000 de cafele, a înălţat un edificiu uriaş şi a murit la 50 de ani. E nevoie oare să dau şi alte exemple? S-a observat la noi că scriitorii foarte talentaţi au dat totuşi lucrări care sufereau serios de schematism, lucrări superficiale, gândite şi scrise la repezeală. Ne întrebăm cu toţii: cum se poate explica acest lucru? Se spune că nenorocirile, când vin, se ţin lanţ. Cred că şi greşelile, când apar, se constituie şi ele în lanţ. Şi e cu atât mai greu să ne dăm seama de greşeala principală, greşeala iniţială care a generat pe celelalte. Este evident că, de pildă, o viziune schematică aparţine scriitorului respectiv, în opera sa el este acela care este răspunzător de ea. De ce, prin urmare, acceptă el o astfel de viziune asupra vieţii, când intenţia sa de artist ar trebui să-l îndemne să se abţină? Pentru mine, e limpede că scriitorul respectiv cedează unor factori exteriori şi interiori, care n-au legătură cu arta, şi anume întâiul factor – duşman nemilos al creatorului – şi care constă în perspectiva unui succes fără efort, succes care i se sugerează scriitorului de către unii critici literari lipsiţi de exigenţă sau conştiinţă artistică, şi în al doilea rând un factor exterior, care este necesitatea unui a vânt rapid al creaţiei literare, necesitate rău înţeleasă de unii din cei însărcinaţi cu editarea, publicarea sau îndrumarea creaţiei. Lanţul erorilor este mai extins şi mai complicat, dar eu susţin că el porneşte de la scriitor şi se întoarce tot la el. Faptul că până să se întoarcă înapoi acest lanţ descrie o nesfârşită, o îndelungată şi încurcată traiectorie, nu trebuie să ne inducă în eroare. Totdeauna când facem o greşeală, primul impuls este să dăm vina pe alţii. Dar când obţinem un succes, primul impuls nu este să-l atribuim altora. În ultima vreme, s-a simţit necesitatea ca relaţiile noastre profesionale să fie îmbunătăţite. Partidul a dat un mare ajutor scriitorilor, atrăgându-le atenţia că în centrul luptei de opinii trebuie să stea probleme principiale, iar nu de grup. În privinţa acestor probleme, fiecare scriitor are o experienţă bogată. Unora le-a inspirat chiar subiecte. Există o zicală: muncă bună, relaţii bune. Numai că în lumea literară. armonia aceasta e un ideal care nu se poate realiza decât printr-un efort permanent şi special, deoarece caracterul relaţiilor noastre este determinat, de creaţia noastră, care, deşi se bazează pe o metodă comună (aceea a realismului socialist) este totuşi individuală, în sensul că nimeni, nimeni nu poate rezolva pentru celălalt problemele specifice stilului propriu. Nu e mai puţin adevărat că întru scriitori poate şi trebuie să existe un ajutor tovărăşesc, creator, exprimat prin sugestii, critici, observaţii. Pe un scriitor nu poate decât să-l bucure succesul meritat al unui confrate. Bineînţeles, scriitorului chinuit şi istovit de o lucrare dificilă îi vine foarte greu să fie amabil şi surâzător cu colegul căruia, întâmplător, totul îi merge perfect. Iată ce scria Cehov la un moment dat unui prieten: „O putere necurată m-a împins să-mi aleg o temă în care să nu mă mai pot descurca. În clipa de faţă, arăt ca un om îndobitocit şi chinuit. De cinci ori am început-o şi tot de-atâtea ori am tăiat-o sau rupt-o, drăcuind, scuipând şi înjurând.” Se poate presupune că, dacă fiecare scriitor trece mai rar sau mai des prin aceste stări, caracterul relaţiilor noastre rămâne în ansamblu armonios, ba chiar pitoresc. Partea cea mai gravă în problemele noastre de comportare nu trebuie căutată în specificul acesta firesc al relaţiilor noastre, ci în forma degradată a acestui specific. Există printre noi scriitori care nu sunt atenţi că în creaţia lor personală a intervenit o stagnare, că în gândirea lor a apărut ceva retrograd, că sensibilitatea lor firească a devenit necreatoare, şi atunci această lipsă de atenţie, această lipsă de măsură, de autocontrol, îl face să afirme că nu creaţia lor personală a stagnat, ci creaţia în general, că nu în universul lor de idei a apărut ceva retrograd, ci în întreg universul, că nu sensibilitatea lor s-a transformat în trufie furioasă, ci toţi ceilalţi s-au coalizat să-i nege orice merit. Aceste manifestări înrăutăţesc relaţiile noastre, împing la forme disproporţionate contradicţiile noastre de idei care apar în mod real, şi firesc (eliminându-le chiar şi făcând loc unor conflicte deloc principiale, care deschid poarta liberalismului faţă de ideologia burgheză) întunecă percepţia noastră asupra problemelor acute care ne interesează şi, în ultimă instanţă, nu se poate să nu tulbure şi creaţia. La o cercetare mai atentă, se observă că asemenea manifestări sunt precedate la unii de pierderea măsurii, vorbărie goală despre principii înalte, demagogie, supralicitare. Au fost observate din plin aceste manifestări la Al. Jar şi alţii. Pentru ca relaţiile dintre scriitori să servească pe deplin ţelul dezvoltării literaturii, trebuie să stimulăm prin toate mijloacele lupta principială de opinii, să combatem cu mai multă hotărâre manifestările degradante care ar apărea în relaţiile noastre scriitoriceşti. Nu e o problemă lipsită de gravitate, o problemă a noastră „internă”, ci una de etică superioară, de răspundere faţă de popor.   16 iunie 1956 NOTE OCAZIONALE ÎN FAVOAREA ROMANULUI Ar fi trebuit să încep cu „mărturisiri” literare la un ton cât mai indiscret posibil, discreţia nefiind la modă. Mărturisesc însă că nu modestia, ci orgoliul mă împiedică, considerând că opera literară sugerează de obicei o geneză mult mai misterioasă şi un ideal estetic mult superior celui declarat în „mărturisiri”, sau „amintirile” scriitorului. Vom fi dezamăgiţi să auzim că Tolstoi a vrut să demonstreze, prin drama Annei Karenina, că nu e bine ca femeile măritate şi cu copii să-şi înşele bărbaţii. Liviu Rebreanu, despre care G. Călinescu afirma fără să se înşele că „are aproape geniu în producerea gloatelor”, are în acelaşi timp naivitatea să mărturisească cum a văzut el un ţăran sărutând pământul. Nu vom acorda decât o importanţa de ordin biologic, sau de alt ordin diverselor mărturii. De pildă, Duiliu Zamfirescu ne oferă documente de o candoare sublimă asupra propriei trufii, când îşi compară modestul său roman Viaţa la ţară cu Război şi pace, sugerând chiar că latinitatea operei sale ar garanta o superioritate asupra celei a lui Tolstoi, care ar fi slavă. Desigur, asemenea mărturii sunt preţioase; – mai ales cele ca acestea ale lui Duiliu Zamfirescu – şi, daca mă gândesc bine, îmi dau seama că trebuie să retrag aluzia răutăcioasă cu care am început aceste note: indiscrete sau nu, e posibil ca mărturisirile de azi ale unor confraţi să devină mâine adevărate documente revelatoare. În ceea ce mă priveşte, în afară de meseria mea, îmi place aceea a criticilor literari. Iată, de pildă, o idee cu totul incompletă pe care şi-au făcut-o unii la noi despre roman în ultimii zece ani. E vorba de „romanul modern”, înţelegând prin aceasta un gen literar deosebit de genul Roman de la Rose. Destinul acestui gen literar ar fi, cică, să studieze caracterele şi să facă clasificaţie de tipuri. Se admite un grad de schematism, în sensul în care Don Quijote e superior schematic, se reclamă o formă translucidă, sintetică, şi se urmăreşte un ideal de perfecţiune sferică a ansamblului. În ceea ce priveşte căutarea originalităţii, se declară că aceasta ar fi o preocupare doar a diletanţilor, ba chiar a artiştilor lipsiţi de valoare. Creator al romanului văzut astfel e declarat, fără voia lui, Balzac. Eroarea e din acelea care n-are nevoie să fie demonstrată. E suficient să ne aruncăm privirea prin diversele articole care susţin această teză, ca să observăm cum un gol istoric îi cuprinde pe aceşti autori, când sunt siliţi să vorbească concret despre influenţa lui Balzac asupra literaturii contemporane. În afară de afirmaţia lui Marx, cu privire la faptul că a învăţat de la Balzac mai mult decât din operele economiştilor francezi (ceea ce dovedeşte cel mult că economiştii în cauză erau slabi, dar nicidecum că literatura ar fi mai tare şi ar avea menirea să ia locul ştiinţelor economice), în afară de această afirmaţie, care face cinste puterii de generalizare la care poate să ajungă literatura, niciun scriitor mare „balzacian” nu este citat. Ideea care se sugerează este că totuşi Balzac ar fi „părintele” romanului modern din care au ieşit toţi ceilalţi şi că, dacă vrei să nu te rătăceşti, să nu fii dezorientat (cum se afirmă a fi fost Flaubert), ţine-te de acest părinte, imită-l cu premeditare şi vei fi original împotriva voinţei tale. Altfel păţeşti ce a păţit Victor Hugo, care a imitat doar romantismul balzacian, scăpând ocazia de a face din arta sa „cunoaştere”, sau Zola, cu nefericita lui idee, derivată tot din Balzac, dar înţeleasă greşit, de a face clasificaţii naturaliste, în loc să tipizeze, sau Tolstoi, care, ignorând complet pe Balzac, se dedă la consideraţii dintre cele mai bizare, afirmând, de pildă, că nu există oameni buni şi oameni răi, oameni zgârciţi şi oameni generoşi, oameni perfizi şi oameni puri, ci, pur şi simplu, oameni şi buni şi răi, şi avari şi generoşi, şi perfizi şi plini de candoare. În termenii nepotriviţi în care este pusă problema paternităţii romanului modern, Tolstoi este, incontestabil, creatorul genului, dar în termeni mai potriviţi, ai unei perspective istorice lipsită de prejudecăţi, marii creatori de universuri din ultima sută de ani sunt în mod egal creatorii romanului modern, aşa cum apare el astăzi, cu nenumărate tendinţe şi nu numai tu una redusă la stricta clasificare tipologică. E cât se poate de clar: Balzac, Tolstoi, Dostoievski, Stendhal şi, îndrăznesc să spun, Victor Hugo, sunt creatori de universuri a căror influenţă se exercită după legi obiective asupra dezvoltării romanului modern. Apariţia de noi universuri, create fie de un singur scriitor, fie de un grup sau de o şcoală sau curent, nu contrazice vechile universuri, dar nici nu le imită. Întru cât imită, de pildă, Hemingway sau Steinbeck, sau Şolohov pe clasicii citaţi? Şi întru cât îi contrazic? Putem spune, fără să greşim, că toţi învaţă de la Balzac să nu ignore rolul mecanismului social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea fără sfârşit a sufletului omenesc, căutându-se în acelaşi timp pe ei înşişi, cu viziunea lor unică, cu experienţa lor unică, străduindu-se sa dea o formă potrivită, adică tot unică, povestirilor şi romanelor lor. Mihail Sadoveanu, scriitor român, creator al unui univers de păstori şi ţărani, aduce un sentiment al naturii de adâncime şi amploare unică în literatura mondială. Conform ideii că romanul ar avea menirea de a studia caractere şi a face clasificaţie de tipuri, Sadoveanu n-ar aparţine literaturii din ultima sută de ani. Să mai amintesc de Proust? M-am mărginit doar la exemplele de creatori de universuri. În literatura română avem balzacieni înaintea lui Rebreanu, şi totuşi creatorul romanului românesc modern este Rebreanu şi nu Filimon, fapt care este aproape ignorat, ajungându-se până la afirmaţii stranii prin neseriozitatea lor, şi anume că marele scriitor ardelean n-ar fi universal din pricină că opera lui e lipsită de eroi „demonici*. Părăsirea universului real pentru cel fictiv al romanului nu se face decât în speranţa că universul fictiv este neobişnuit. Dacă acest sentiment nu se transmite, după un anumit număr de pagini, apare plictiseala, dezamăgirea. Oricât de înaltă va fi ideea de la care a pornit scriitorul şi oricâtă dragoste şi ataşament ar avea cititorul pentru ideea respectivă, însufleţirea nu se va produce şi cartea va rămâne necitită. În legătură cu aceasta, aş vrea să atrag atenţia asupra unui lucru despre care se vorbeşte mai puţin şi care este tonul romanului. În ton, sunt ascunse marile promisiuni epice ale unui roman, tonul sugerează şi gradul de sinceritate, şi înălţimea, şi puritatea idealului, şi seriozitatea, şi pătrunderea spiritului, şi experienţa lumii, şi educaţia artistica şi sociala, şi spiritul partinic, şi conştiinţa revoluţionara. Tonul este emisia complexă, greu de analizat, care sugerează armonia intima a operei, fiinţa ei trainică. Dacă într-o operă ideile pot avea o anumită orientare şi chiar faptele, prin ele însele, un anumit sens, nuanţele afective ale autorului, înclinaţiile sale intime, simpatiile obscure se întâmplă fie să completeze, fie să contrazică în mod surprinzător mesajul de fapte şi idei al romanului. Dar unde poate fi reperat acest timbru al afectelor, care dau viaţă operei, decât în tonul ei? Să iau romanul Bietul Ioanide, de exemplu. Personajele acestei cărţi, plasate într-un mediu obişnuit, devin necesare, colorând acest mediu, aşa cum fluturele „cap-de-mort” sugerează o posibilitate uimitoare a speciei de fluturi. Un roman social despre aceeaşi perioadă trebuie neapărat să conţină un Gaittany, un Panait Sufleţel sau un Pomponescu, ca unul din eroi. Ba chiar şi eroul principal, cum e, să zicem, Profesorul Unrat, de Heinrich Mann. Fiecare din aceste tipuri este lucrat cu un adevărat geniu al portretului şi al preciziei în expresie. Toate la un loc formează însă o colecţie extravagantă. În ansamblul unei literaturi, nu e lipsită totuşi de interes, cu atât mai mult cu cât această literatură este dominată de epicul rural. Pentru tot ce aduce nou ca tipologie în romanul nostru, G. Călinescu merită admiraţia oricărui creator de proză românească. Este însă vorba de ton. Şi aici îmi permit să spun că tonul romanului este şi el extravagant, adecvat adică personajelor, Un ton şi un stil detaşat de eroi nu există, autorul complăcându-se în universul creat prin personajul principal, Ioanide. De aceea cred că, deşi întâmplările din roman au uneori o adâncă substanţă dramatică, tonul acesta extravagant lunecă deasupra fondului grav uman al unor situaţii fundamentale, ceea ce nu e în avantajul cărţii. iunie 1957  

Delirul de Marin Preda PARTEA ÎNTÂI I Când mama lui Parizianu, sora mai mare a primei neveste a lui Moromete, se întorsese de la Paris însărcinată, mulţi crezuseră că va ieşi din asta un copil care n-avea să semene deloc cu cei din sat; fiindcă ce deosebire ar mai fi fost atunci între Paris şi Siliştea Gumeşti? Boieroaica, doamna Guma, îl boteză ea însăşi, iar Moromete, pe atunci flăcău tăcut, deschise gura şi îl porecli Parizianul. Dar nici nu se putea un copil mai şters şi mai siliştean decât cel pe care îl născu această viitoare cumnată a lui Moromete. Se pomeniră toţi cu el că a ajuns flăcău, că se însură şi făcu la rândul său un copil, pe Ştefan. Avea un singur merit: ţinea la cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, ca şi când i-ar fi fost fraţi, şi la Guica, care era sora lui Moromete, ca şi când i-ar fi fost lui a doua mamă. De ce? Nimeni nu ştia. Ceva din neînsemnătatea lui Parizianu se răsfrângea asupra fiului, cu toate că firea acestui băiat ar fi trebuit totuşi să atragă atenţia. Avea o veselie ciudată, inexplicabilă, din care nu răzbătea în afară, pe înţelesul celorlalţi, decât câte-un cuvânt sau câte o expresie pe care le repeta până te scotea din sărite. Odată l-a ţinut una o vară întreagă, zicea, orice i-ai fi spus, că n-are importanţă, cum n-are, mă, importanţă, se supăra omul, să-i spui lui tac-tău să vie să-şi ia putina, că i s-au uscat doagele pe-aici, să nu mă pună pe urmă să i-o plătesc când o vedea că i se scurge zeama de varză prin ea… „n-are importanţă” răspundea el tărăgănat, cum n-are, mă, importanţă, îşi ieşea ăla din pepeni, tu-ţi paştele mă-tii, îţi baţi joc de mine, că acuşi îţi dau vreo câteva… Alteori însă era tăcut şi aproape orb; trecea pe drum, întorcea capul şi te vedea, dar nu-ţi dădea bună ziua, oricine ai fi fost. Odată s-a întâmplat să se întâlnească chiar cu tat-său, care i-a spus ceva, şi băiatul nu l-a recunoscut… De mulţi ani Ştefan lipsea de-acasă toamnele, iernile şi primăverile, ca şi Niculae, văru-său de-al doilea. Nu prea le venea însă la nimeni să creadă că un băiat aşa ca el urma liceul din Pălămida. Era îmbrăcat prost, umbla desculţ şi Parizianu îl lua la secere îndată ce venea acasă în vacantă. Nu era văzut citind şi nici nu uimise pe cineva cu inteligenţa lui, care în şcoală trebuie să crească negreşit, şi nici prin cunoştinţele lui, care ar fi trebuit de asemeni să-i rămână în cap în urma învăţăturii. Taică-său, cu toate că îi vedea bine notele mari cu care trecea clasa, parcă nici lui nu-i venea să creadă că fi-său ştie carte. „Tu de ce nu citeşti, mă? îl întreba el cam supărat. O să creadă lumea că nu e nimic de capul tău!” În loc să răspundă, băiatul repeta rânjind într-o parte (şi în clipa aceea chipul lui se lumina ca un dovleac cu ochi şi gură în care s-ar fi vârât o lumânare) acel cuvânt sau expresie care îl apuca şi îl ţinea săptămâni întregi ca şi când n-ar fi fost întreg la minte. Parizianu devenea tăcut. El îşi cunoştea copilul, îşi dădea poate seama că nu degeaba profesorii îi înscriau numai nouă şi zece în carnetul lui de elev, că pesemne băiatul lui citea mult în timp ce era la liceu şi că în vacanţe nu mai avea chef… I-ar fi plăcut totuşi să-l vadă lumea cu cartea în mână şi să-l laude şi pe el oamenii cum îl lăudau pe Niculae… Îl ura pe Niculae pentru acest lucru, dar şi pentru că îl ura pe tat-său, pe Moromete. În privinţa asta se dovedea că puterea unei muieri ca Guica era mult mai mare decât credea chiar ea, Guica. Fără să recunoască, Parizianu nu avea în cap, ca şi cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, altceva decât ea, că adică Moromete ar fi vinovat de toate, că s-a însurat a doua oară după ce Rădiţa, sora mijlocie a maică-sii a lui Parizianu, a murit şi că prin această însurătoare soarta lor s-a schimbat în rău. Asta putea fi adevărat în ceea ce îi privea pe copiii lui Moromete, cei trei dintâi, din pricina celor trei din urmă, dar întrucât aveau toate acestea legătură cu Parizianu, care stătea liniştit în casa lui de la maică-sa şi îşi muncea la fel de nestingherit cele câteva pogoane de pământ din care trăia? Zvonuri turburi, venite tot din partea Guichii, dădeau de înţeles că până şi de moartea Rădiţii era vinovat tot Moromete, fără să se spună însă în ce fel. …Şi iată că pe la sfârşitul unei toamne cu aproape un an înainte ca războiul să se apropie şi de noi, şi după câţiva ani de la fuga celor trei, un fapt brutal şi neîndoielnic le sără inima lui Parizianu şi Guichii; trecuseră mai multe zile de când se începuseră şcolile şi Niculae stătea tot pe-acasă; şi se află că Moromete îl oprea pe fi-său, pe Niculae adică, să-şi mai urmeze drumul lui, iar tat-său se pregătea să se ducă la Bucureşti. De ce, ce se întâmplase? Parizianu stătea în curte cu Ştefan când află ştirea. Cioplea un ţăruş. Cu ciorapul de gât Guica intrase în casă să-i spună şi bătrânei. Parizianu era un om domol, abia mergea, abia deschidea gura, cu toate că nu-l durea nimic. Odată a pus umărul sub brişcă şi a săltat-o să-i ungă o roată, în timp ce muierea lui şi Ştefan erau sus pe cutie şi s-au pomenit că se clatină căruţa cu ei cu tot… Nu s-ar fi putut însă spune că făcea tot ce putea cu forţa aceasta care zăcea în el, şi nu fiindcă n-ar fi fost vrednic, ci pentru că… Avea pe chip o expresie care o îndreptăţise, pesemne, pe Catrina Moromete să-l asemene cu Guica: stau, parcă spunea, şi să vie altul să spună că nu stă şi el. Ce poţi să mai faci după ce îţi dai caii la apă?… Aceşti cai parcă semănau şi ei cu stăpânul lor: erau voinici, în putere şi intrau în curte foarte liniştiţi, cu Parizianu între ei, cu câte-o mână pe spinarea lor; stăteau, ce puteau să facă? Nimeni nu ştia că banii care-i trebuiau lui fi-său la liceu nu făcea rost de ei Parizianu, erau de la maică-sa de demult, de când fusese ea la Paris cu stăpâna de pe atunci a moşiei, îi strânsese unul lângă altul de pe vremea când leul era cât roata carului şi avusese grijă încă de pe atunci să cumpere cu ei mahmudele… Târziu, când nepotul se făcu mare, şi preţul aurului urcă, începu să vândă din ele în fiecare an ca să-i plătească lui Fănică (aşa îi spunea bătrâna) taxele, cărţile şi gazda… Întâmplarea făcea ca tocmai în acel an mica ei comoară să se topească, dar nimeni din familia lor nu avusese pretenţia ca Ştefan să termine liceul, de aceea îl şi ţinuseră în şcoala primară până ce terminase cursul complet, de şapte clase, ca pe urmă, cu trei, patru clase de liceu, cum spusese Parizianu, adică atunci când băiatul avea să aibă optsprezece, nouăsprezece ani, să plece la Bucureşti şi să se facă şi el pe-acolo funcţionar… — Ei, uite-acuma să se ducă cineva înainte şi să le spună ălora să nu stea de vorbă cu el, zise Parizianu icnind parcă de satisfacţie, cu tesla în mână… În locul lor eu n-aş fi fugit numai cu caii şi cu oile, continuă el cu un resentiment atât de proaspăt încât ai fi zis că acest lucru se petrecuse ieri, aş mai fi luat şi ce era în lada aia, bănetul strâns de pe vânzarea grâului, şi l-aş fi bătut eu pe el cu ciomagul, nu cum s-au lăsat ei de le-a înmuiat ăla oasele… Uite că au trecut anii şi niciunul n-a mai ridicat nicio pretenţie, şi ar fi putut să ridice, fiindcă era dreptul lor, au muncit pe-acolo şi şi-au făcut… Acuma ce caută la ei? Dacă aş fi eu în locul lor ştiu eu ce i-aş face… Parizianu se opri şi se uită la fi-său cu o privire în care mocnea atâta ură străină parcă de el însuşi încât ai fi zis că o parte din vină din toate acestea avea şi Ştefan al lui, care sta pe pământul plin de troscot al curţii şi se uita la tat-său rânjind… Se vedea că nu mai putea de plăcere văzând ochii ca de cenuşă aprinsă ai tatălui şi ascultându-i glasul care îi tremura. Îi săreau lui Parizianu stropi din gură şi vorbea la el, la Ştefan, cu tesla ca şi când ar fi vrut să-i dea cu ea în cap dacă ar fi îndrăznit să-i spună că nu-l crede. — Pe ce te bazezi? zise atunci Ştefan pe neaşteptate. Parizianu deodată tăcu şi înghiţi de câteva ori, nemaiştiind ce să spună. — Cum pe ce mă bazez? zise el total nedumerit. Asta era ceva proaspăt la fi-său şi nu băgase încă nimeni de seamă, i se răspundea fără doar şi poate la această întrebare, în timp ce el asculta răspunsul cu mintea rătăcindu-i prin salcâmi. — Mă bazez pe faptul că ăia ar avea tot dreptul să-i dea un brânci din liftul unde lucrează Nilă, şi să-i spună: ai făcut ce-ai vrut cu averea mamei, ne-ai gonit de-acasă şi ţi-ai bătut joc de noi! Acuma ce mai cauţi? Se lăsă o tăcere şi Parizianu, domol, reluă cioplitul ţăruşului. Ştefan nu zicea nimic. În curând însă mişcările mâinii lui Parizianu se încetiniră, apoi se opriră. — Iar ăla să nu mă mintă el pe mine, nu-l mai dă la şcoală fiindcă a rămas repetent. Parcă poate să iasă boier din orice prost. Ce şi-a zis el, ia să vând eu din pământul ălora şi să-l dau la şcoală, parcă la şcoală poate să înveţe oricine! Trebuie să ai în tine sânge de om deştept. Trebuie să ai minte care să-ţi zbârnâie, nu să fii gură-cască! Niculae nu rămăsese repetent, iar gură-cască părea mai degrabă să fie Ştefan al lui. Dar Parizianu inventase pe loc ideea cu rămasul repetent, fiindcă nu înţelegea ce se întâmplase cu Moromete, în timp ce n-avea nicio îndoială că fi-său, desculţ şi dezbrăcat, strălucea… — Pe ce te bazezi? zise Ştefan, uitându-se în jos, cu pleoapele lăsate şi cu sprâncenele ridicate, semn al unei absenţe a gândului aproape totală, deşi se vedea că asculta cu cea mai mare atenţie ceea ce spunea taică-său. — Pe ce mă bazez? strigă Parizianu. Mă bazez pe chiondoroşenia lui, se uită la tine ca şi când s-ar crede cel mai deştept din câţi există, în timp ce nu ştie nici măcar să ridice un pai de lângă el… Iar tat-său, dacă era ceva de capul lui, ajungea şi el primar, nu umbla să vândă pământul şi să râdă lumea de el. Nu mi-a spus mie Aristide? Mă, alde Parizianu, zice, vorbeşte tu cu Moromete, dacă e om deştept, îl fac primar… Eu mă retrag… Păi, de ce, domnule Aristide, n-ai mai găsit pe nimeni în partidul liberal cât e satu ăsta de mare? E, dar e ‘oţi, zice, mie îmi trebuie unul care să nu fie oţ! Şi ce, se terminară oamenii cinstiţi? E cinstiţi, zice, da e proşti, mie îmi trebuie unu şi cinstit şi deştept… Dacă ar fi venit la mine i-aş fi spus şi ar fi ajuns şi el cineva. Adică să fi venit Moromete la el, la Parizianu! Ştefan deschise ochii şi se uită ţintă la tatăl său. Părea sătul de o veselie pe care o păstra în el cu o lene asemănătoare întru totul cu a lui taică-său, deschise gura şi zise din gât, rânjind: — Pe ce te bazezi? Ai fi zis că Parizianu a băgat de seamă că fi-său îşi bătea joc de el şi că acum o să-i cârpească una. Dar el se gândea cu un efort considerabil. Scena avusese loc cu adevărat pe la începutul lunii. Se aflau, în curte la părintele Provinceanu, Aristide şi Toderici, şi fiindcă mai erau şi alţii, intrase şi Parizianu şi se aşezase şi el jos mai la o parte. Toderici povestea cum ministrul nostru de externe, la Viena, adus în faţa unei hărţi care arăta România ciopârţită, leşinase. Trebuia să semneze dacă voiam să mai rămânem şi cu ce mai aveam… „Ce mai încoace şi încolo, domnilor, spusese Toderici, am fost trădaţi! Nimeni nu mai e cu noi, toţi s-au repezit şi au muşcat din trupul ţării, fiindcă am fost noi plini de cumsăcădenie şi n-am muşcat şi noi din alţii la momentul potrivit, să ne ştie de frică…” În clipa aceea, să fi fost orele şase seara, se lăsase soarele prin fundul grădinilor, aparatul mic de ebonită al părintelui anunţă prin vocea unei femei: Ascultaţi simfonia a şasea de Beethoven… Radioul începu să difuzeze printre salcâmii stufoşi şi înalţi, încremeniţi parcă de apropierea asfinţitului, şi printre hămăiturile de câini de prin apropiere, cunoscuta, în altă parte decât aici, simfonie beethoveniană. Nu ascultă însă nimeni acea încurcătură de sunete care nu semăna cu nimic din ce ştiau ei că înseamnă muzică. Cât timp să fi trecut? Părintele tocmai povestea ce i s-a întâmplat unuia de prin Mozăceni, noaptea, doi inşi au vrut să-i ia caii, când băgaseră de seamă că muzica se întrerupe brusc şi unul începe să spună, adică să citească ceva, cu o voce înaltă şi încordată… Trecu mult până înţeleseră ce era; ceva grav, o răsturnare: cădea regele… „Ia uite, rupse în cele din urmă, cineva, tăcerea, căzu şi regele… Ce-o să fie acuma?!… Aha… venea un general… Asta era bine, un general înseamnă armată, pe vremurile astea era exact ce trebuia, spusese Aristide. Dar cine o fi generalul ăsta?” (Aveau să afle câteva zile mai târziu, când acest general avea să-i aducă la putere, ca să guverneze cu ei, pe legionari şi statul român să se numească stat naţional legionar. În locul regelui care abdica, venea fiul său… Regii rămâneau…) „Mă tem, părinte, continuase Aristide, adică ce mă tem, sunt sigur că mâine dimineaţă nu mai sunt primar… Pe mâna cui dracu o să ajungă satul… E precis că generalul ăsta o să schimbe orientarea României spre nemţi şi atunci în mod fatal or să vie legionarii la putere… făcuse el această previziune, care se împlinise. Uite că le venise şi ăstora ceasul… Cine ar fi crezut? Ce mai faci Parizianu?” zisese el apoi ca şi când ar fi schimbat vorba, sau ca şi când acum, în aceste ceasuri, gândul că era şi el ţăran ca toată lumea l-ar fi izbit cu putere şi şi-ar fi dat seama că nu e prieten de pildă cu vecinul său, Parizianu, şi că ar fi cazul să devină. Atât fusese ceea ce îi spusese Aristide lui Parizianu şi niciun cuvânt despre Moromete şi nici pe departe nu avusese loc dialogul dintre ei pe chestia că Aristide l-ar fi făcut om pe Moromete, dacă bineînţeles acesta din urmă ar fi venit la Parizianu să se sfătuiască cu el… Erau născociri de-ale lui, făcute fie să crească în ochii fiului, fie din nevoia pe care o simt în mod uimitor oamenii de a minţi sau de a se minţi fără măcar să-şi dea seama că o fac… Da’ mai era ceva: ori de câte ori îl vorbea el de rău pe Moromete, Ştefan mai stătea ce mai stătea şi pleca de-acasă, se ducea pe la unchiu-său, pe la Moromete adică, lucru care îl scotea pe Parizianu din sărite. Ce era în capul lui Ştefan? Intra în curtea unchiului cu acea veselie a lui înţepenită pe faţă într-un rânjet şi ai fi zis că se aştepta să-l vadă pe Moromete schimbat în urma atâtor vorbe bune auzite cu câteva minute mai înainte de la taică-său şi voia să-i contemple curios această nouă înfăţişare… „Ce te rânjeşti, mă, Ştefane?” îi spunea atunci Moromete când îl vedea şi din glasul lui rece al lu’ Parizianu înţelegea, desigur, că unchiul era acelaşi, nu ştia că tatăl său îl înjură şi că nici n-ar asculta dacă cineva s-ar apuca să-i povestească. Ştefan părea să înţeleagă bine acest lucru, dar parcă de fiecare dată uita, şi iar se ducea… — Mă bazez pe faptul că Aristide e un om deştept şi n-a minţit, răspunse Parizianu reluând cioplitul ţăruşului în timp ce broboane de sudoare, din pricina efortului de gândire, îi apăruseră pe frunte. Uite, continuă el, cine veni primar? Ai fi crezut? Chiar Tudor Bălosu, chioru… Aristide a ştiut… Ei, dacă unchiu-tău… Dar parcă Parizianu nu mai îndrăzni nici el să susţină că dacă Moromete venea la el, ar fi fost azi primar. Ar fi trebuit pentru asta să fi fost legionar sau să fi avut un băiat, ca Tudor Bălosu, care să fi fost… Ori… Şi în acest punct gândirea lui Parizianu parcă se întunecă, fiindcă nu mai ridică multă vreme privirea de pe vârful ascuţit al ţăruşului, iar când o ridică, nu văzu, nu-i păsă că fi-său Ştefan nu mai era acolo şi că ştia unde plecase. II Al lu’ Parizianu era primit la Moromeţi cu o bunăvoinţă dispreţuitoare. Şi ar fi lipsit şi bunăvoinţa dacă el ar fi băgat de seamă dispreţul. De fapt nu prea înţelegeau ce căuta el pe la ei. Unchiu-său Ilie nu se vedea prin curte, dar erau mătuşa şi verişoarele. Catrina Moromete dărăcea nişte lână sau cânepă în pridvor (pridvorul ăsta fusese făcut de curând), iar Tita şi Ilinca dădeau la sucală ştim, rămăşiţe din fuioarele curate din aceeaşi lână sau cânepă pe care o dărăcea mama. — Aştezău, zise Ştefan, apropiindu-se agale de pridvor. Ia uite, ăsta ştia cum îşi zic muierile, pe scurt, când se văd una pe alta muncind ceva deosebit: aştezău, adică „aşa să-ţi ajute Dumnezeu!” Mare deştept! Ca tat-său! Nimeni nu-i răspunse. Al lu’ Parizianu rânji, ca şi cum tăcerea cu care fusese întâmpinat i-ar fi sporit brusc veselia… Se aşeză jos pe ultima treaptă a scării pridvorului. — Unde e unchiu, mătuşă? întrebă el. Catrina se făcu că n-aude. Şi ea ştia că alde Parizianu o vorbea de rău pe ea şi pe copiii ei şi nu înţelegea ce mai căuta ăsta pe-aici… Venea să vadă ca să-i spună pe urmă lui taică-său să aibă ăla ce minţi şi ce râde? — Vezi, Ilinco, că ăsta iar vine încoace, zise ea cu un glas care nu mai trăgea nădejde că ar putea avea pace cu cel despre care era vorba. Mă, Sande, continuă ea, du-te, mă, de-aici, că îmi încurci caierele, du-te pe la bâtu prin grădină să te înveţe să beai tutun. Du-te şi-i ajută la păpuşit. Desculţ, cu picioarele şi cu burta arse de soare, Sande, un băieţel de nici doi ani, se împiedică de pragul tindei şi se întinse cu braţele înainte lovindu-se cu bărbia de podea. Începu să răcnească lung şi ascuţit. Era ultimul copil al Alboaicii, fata dintâi a Catrinii, făcută cu primul ei bărbat, demult, în timpul războiului, pe vremea când şi Moromete îi făcuse pe cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, cu Rădiţa, sora cea mai mică a mamei lui Parizianu, din Râca, o comună la şase, şapte kilometri de Siliştea, dincolo de Pământuri. Catrina îşi trase genunchii de sub darac şi îl luă pe Sande în braţe. O ridică în aer, ca şi când o dorinţă uitată şi obscură ar fi împins-o, revenindu-i în minte, să se uite la copil ca odinioară când fusese şi ea fată şi făcuse primul ei copil, pe mama lui Sande… Începu să-l întrebe privindu-l de jos cu capul dat pe spate, clipind rar, orbită parcă de o lumină care o vrăjea: voia, sau nu, să se ducă Sande la bâtu în grădină? Să-i ajute lui bâtu la păpuşit tutun? Îl puse apoi jos şi, fără să-i fi răspuns prin cuvinte, Sande începu să coboare şi cu mâinile şi cu picioarele scările din partea cealaltă a pridvorului şi o luă, călcând ca un răţoi, cu picioarele în părţi, spre grădină. Al lu’ Parizianu se ridică şi o luă şi el spre poarta grădinii. Dincolo de ea într-adevăr Moromete stătea jos, dar nu păpuşea tutun, păpuşitul se făcea prin iarnă, ci îşi făcuse pentru el o păpuşă din foi de tutun galbene ca lămâia, le scosese cotoarele, şi cu un cuţit ascuţit ca briciul tăia felii subţiri, fine, care cădeau de pe butucul de lemn pe care erau puse, jos pe un ziar întins. Grămada era mare, să fi umplut cinci tabacheri, dar Moromete continua liniştit să-şi facă de fumat… — Uită-te, mă, Ştefane, şi tu pe drum, şi vezi dacă nu trece alde Gogu… pe mă-sa, zise el când băiatul lui Parizianu se aşeză jos, de astă dată fără să mai dea bună ziua. Gogu ăsta era agentul casei autonome a monopolurilor, avea dreptul să-i amendeze pe cultivatorii de tutun dacă îi prindea fumând. Ştefan însă nu se uită, fiindcă nea Gogu ăsta nu prea îşi exercita acest drept, din când în când doar, te pomeneai cu el că începe să se răţoiască la câte unul şi să-l ameninţe… Dar atât… — Ce mai spune, mă, la radio, la părintele? zise Moromete. — Unchiule, mai mult cântece şi rugăciuni, răspunse al lu’ Parizianu. Şi deodată expresia aceea de nătărău de pe chipul lui dispăru. — Cum cântece şi rugăciuni?! zise Moromete nedumerit. — Păi sunt religioşi, unchiule, zise Ştefan. Dar nu ca mine şi ca dumneata. — Dar cum? — Ei, altfel… Mai aşa, de! Mai intransigenţi! — Ei, nu mai spune! În tot acest timp, pe nesimţite, se mai apropiase de ei, venind din fundul grădinii, un om. Era Ion al lui Miai, prietenul lui Ţugurlan. Se aşezase şi el jos şi rămăsese într-un fel nesilit, nemişcat şi cu o expresie elocventă: „Am venit şi eu, parcă spunea, şi nu dau bună ziua ca să nu vă turbur, ca să nu mai spun că bună ziua am dat şi ieri, aşa că…” — I-am văzut ieri cu mânecile sumese, spoiau primăria, zise Ion al lui Miai, dar cu un glas care dădea de înţeles că lăsa altora dreptul de a interpreta în bine sau în rău ceea ce văzuse el. — Cine, Ioane?! se miră Moromete, la auzul unei ştiri despre o îndeletnicire atât de paşnică. — Legionarii, Victor Bălosu, cu Marin Tâlvan, studentul, şi cu mai mulţi, dracu să-i ia, că nu-i cunosc, răspunse Ion al lui Miai. — Şi spoia şi Bălosu? Sau spoia numai fi-său? continuă Moromete curios. — Nu, erau numai ei, Bălosu cică nu prea ar mai vrea să se ducă pe-acolo, nu ştiu de ce, dar aşa am auzit, răspunse Ion al lui Miai. Cică ieri la biserică a vorbit unul, ăsta al lui Tâlvan, ce-o fi căutat el în biserică? Popa Provinceanu cică n-ar fi zis nimic, n-ar fi avut adică cum să-l oprească. Regele, cică, cu şleahta lui de jidani! — Ei, zise Moromete, văzând că Ion al lui Miai se oprise. Ce zicea că a făcut regele, cu şleahta lui de jidani? Care rege, ăsta micu, sau tat-său care a plecat? — Ei, nu, ăla care a plecat, ăsta micu cică e cu ei, răspunse Ion al lui Miai supărat nu se ştie de ce, poate de faptul că auzise el mai multe dar nu ţinuse minte. Se lăsă o tăcere. Mâna lui Moromete se opri din tăiat. Murmură ca un avertisment: — Şi muierile de-acolo din biserică, ce-or fi zis? Adică nenorocit ai ajuns să nu-ţi dai seama cui vorbeşti… Muierilor, ca şi când bărbaţii ar fi pierit din satu ăsta… Ion al lui Miai nu răspunse. Semăna cu o mică buturugă cenuşie, bătută liniştit de ploi şi arsă de soare. Al lui Parizianu, ca un mânz răsturnat, i se vedeau picioarele în aer, Moromete cu spinarea îndoită ca şi când ar fi moşit un animal întins jos lângă el şi care se chinuie să fete. Sande, în acest timp, trecuse pe lângă ei cu burta înainte şi pierise pe după şira de paie ignorându-l complet pe bâtul, spre care fusese trimis… — Unchiule, rupse într-un târziu al lui Parizianu tăcerea. — În orice caz, zise Moromete în aceeaşi clipă, dacă se vor rezuma la spoitul primăriei, ca şi când o muiere oarecare n-ar fi putut să facă chestia asta, atunci n-avem ce zice, dar ce-o fi căutat tâmpi tu ăla în biserică, nu înţeleg… — Păi ţi-am spus, unchiule, că sunt religioşi, zise al lu’ Parizianu parcă vexat. Au fost, dintre ei, şi în Spania, unde cică „s-ar fi tras cu gloanţe în obrazul lui Cristos”. — Şi s-au dus ei să-l apere?! tresări Moromete. Dar al lui Parizianu, care venise pe la unchiul pentru altceva, nu-i mai răspunse şi, după o nouă tăcere, reluă: — Unchiule, am auzit că pleci pe la Bucureşti… — Ei şi? — Mă iei şi pe mine? — De ce să nu te iau? se miră Moromete. Ce, îmi toceşti căruţa? Te iau, da ce cauţi tu pe la Bucureşti? — Păi nu ştii? — Ce? — Nici tata n-a mai putut să mă mai ţină la liceu, şi vreau să mă duc la Bucureşti… — Ce să faci acolo? Al lu’ Parizianu nu răspunse; Moromete însă parcă înţelese: — Aha! făcu el sarcastic. Şi continuă: Cum să nu, pregăteşte-te! Stai de vorbă cu tac-tău, cu alde mă-ta şi cu alde bâtă-ta şi fii gata! Şi nu mâine şi nici poimâine, şi nici poimâine ailaltă, că am treabă, cum ar fi sâmbătă să zicem, ca să ajungem acolo sâmbătă seara, plecăm… — Unchiule, zise al lu’ Parizianu, parcă ar fi fost surd, redevenind cel care îl cunoştea toată lumea, aş vrea să vorbesc şi eu cu Niculae, să-l întreb ceva, văz că nu e acasă, unde e? Ca şi când cine ştie ce secret s-ar fi ascuns în faptul că Niculae nu era pe-acolo prin curte. — Caută-l şi tu prin grajd, zise Moromete. Vezi că buşumează caii, se duce cu ei pe la deal… — Păi nu l-am văzut, zise Ştefan cu mintea aiurea. Dar Moromete nu-i mai răspunse. Dacă nu l-a văzut, înseamnă că e plecat… Ce ţi-e şi cu băiatu ăsta al lui Parizianu… Când să zici şi tu că e cel mai deştept băiat… III Nu erau prieteni ei doi, deşi erau rude apropiate şi Niculae se arăta străin atât de duşmănia lui Parizianu, cât şi de dispreţul alor săi faţă de el. Nu scoteau însă mai mult de două vorbe când se întâlneau, în rarele dăţi când Ştefan venea anume pe la el să-l vadă. Asta se întâmpla mai ales la începuturile de vacanţă şi spre sfârşitul lor şi iniţiativa venea totdeauna de la Ştefan, niciodată de la Niculae. Îl îndepărta, poate fără voia lui, faptul că Ştefan avea un astfel de tată ranchiunos şi că în ciuda faptului că Niculae ţinuse la cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim, ca şi când i-ar fi fost fraţi buni, nu putea ţine şi la Parizianu, care o înjura pe mama lui, a lui Niculae, fără nicio ruşine? Al lu’ Parizianu ieşi din sat călcând agale, întâlnindu-se cu oameni în ochii cărora se uita fără să le dea bună ziua, nepăsător şi surd când câte-o muiere îi spunea de la obraz, fără să i se adreseze, că degeaba s-a făcut mare şi îl ţine tat-său la liceu, nu e nimic de capul lui de trece el pe lângă un om bătrân şi aşteaptă ca ăla să-şi scoată căciula la el şi nu el, că e mai mic… De vreun an nu mai umbla desculţ şi avea un pantalon mai bun pe el, şi purta cămăşi bine călcate, cu mâneci scurte. Părul însă îl ţinea tot claie pe cap, ai fi zis că nu ştie ce e pieptenele şi n-a auzit de foarfecă, îi creştea şi pe ceafa… Ajuns la gârlă al lui Parizianu se descălţă de pantofi, intră în apă, apoi dincolo, la poala dealului, se aşeză jos în iarbă, se încălţă şi îşi continuă drumul. Porumburile galbene, gata de cules, singure vorbeau de toamnă, soarele era viu, ca şi când faptul că grâul fusese demult secerat nu însemna nicidecum că vara trecuse. Mărginind planurile de porumb, floarea-soarelui cu tipsiile plecate şi coapte era însă o mărturie că septembrie lăsase mult în urmă luna coacerii… Câini şi oi umpleau însă câmpia înverzită a nu ştiu câta oară, cu orizontul ei îndepărtat ca un vis subţire, iar pâlcuri de băieţi şi fete stăteau în preajma a ceva de unde ieşea fum… Nu mai puteau coace decât dovleac alb, turcesc, adus cine ştie de pe unde, porumbul nu mai era crud, cu lapte în el. Un fluierat îndelung şi gâlgâit îl întâmpină pe al lu’ Parizianu, când apăru înaintând pe drumul de plan care despărţea izlazul de loturi. Se auziră chiar strigăte: „Băi, a lu’ Parizianu… Pe mă-ta…” îl înjurau în felul acesta nedefinit şi impersonal, la adăpostul depărtării şi amestecului de behăituri de oi şi râsete gâlgâite… Pe chipul absent al lui Ştefan apăru o expresie silnică de ură. Se uită într-acolo şi îi înjură şi el global, de mamele lor, în şoaptă nepotolită. I se întâmpla adesea să nu-l lase în pace oamenii, deşi nu le făcea nimic. Odată, tot pe izlaz, se ducea pe la gară, la un prieten, şi se oprise la marginea unor porumburi ca orice fiinţă care simte o anumită nevoie şi începuse să urineze. Nu văzuse că din urmă veneau două muieri, care, în clipa când el se încheiase la pantaloni şi-şi continuase drumul, începuseră să-l ocărască cu o pudoare veninoasă: tot aşa, că degeaba se duce la liceu dacă nu-i e ruşine şi-i e lene să intre măcar în porumb, când vede două femei. „Parcă voi mai sunteţi femei, fir-aţi ale dracului să fiţi, bolborosise el scos din sărite. Fir-aţi ale dracului cu mama voastră. Parcă n-aţi mai fi văzut un om cu… Parcă în viaţa voastră nu v-aţi fi…” Muierile tăcuseră, dar îl pârâseră fiilor lor, care ăştia îl înjuraseră şi ei la fel de urât, şi îl ameninţaseră când trecuse pe drum pe la porţile lor. „Oamenii simpli, cine a spus că sunt frumoşi la suflet şi plini de cuviinţă? gândi Ştefan grăbindu-se s-o cotească pe un drum mărginaş. Sunt nişte… f… muma în cur! Ce le-am făcut eu la ăştia de mă înjură? Nimic nu le-am făcut. Să fie la alţii idealismul popular, nu la mine”, mai gândi el, ca şi când de mult l-ar fi zgândărit acest idealism pe care îl observase la unii şi nu găsise să le dea răspunsul bine meritat. Îl găsi pe Niculae întins pe mirişte peste o dulamă, citind. Caii păşteau prin apropiere împiedicaţi, chiar foarte aproape de dulama întoarsă, li se vedeau frumoasele lor capete aplecate în iarba miriştii şi li se auzea măcinatul fălcilor. Acelaşi soare viu din sat albea şi aici văzduhul albastru, încărcat de nori liniştiţi şi înalţi. Frumoasă toamnă! Un singur ochi parcă îi aruncă Niculae vărului său de-al doilea când îl văzu, nici mirat, nici bucuros: „N-o să stai mult şi o să mă laşi în pace”, parcă îi spunea el. — Ce faci, Niculae, zise al lu’ Parizianu apropiindu-se şi aşezându-se pe dulamă. Ce citeşti? Niculae se comportă ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea: se răsuci într-o parte şi continuă să citească. Trecură astfel minute lungi în care fila cărţii se întoarse, cu mişcarea sigură a tuturor celor care citesc în singurătate, de câteva ori. Apoi al lu’ Parizianu reluă: — Ce citeşti atâta? zise el. Acum când tac-tău nu te mai lasă la şcoală mai bine te-ai apuca de agricultură… Niculae îşi retrase cartea şi o închise. Se ridică în capul oaselor. Se aşternuse în aceste zile pe chipul lui o tăcere atât de grea, încât ai fi crezut că chiar dacă ar fi vrut să vorbească, n-ar fi avut puteri. Şi chiar aşa se întâmplă. Nu-i răspunse nimic lui Ştefan. În cei trei ani de când trecuseră din toamna aceea, când totuşi Moromete îl dăduse să urmeze mai departe la şcoala normală, Niculae, la cincisprezece ani, pierduse spontaneitatea de odinioară, de pe mirişti, când alerga şi plângea în urma Bisisichii. Acelaşi băiat ar fi lăsat, astăzi, smintita oaie să se ducă. Trei ani de studii îl făcuseră să descopere în forul lui interior o voce care nu se auzea totdeauna, dar el ştia că ea există şi arăta veşnic atent la ea, s-o audă şi s-o urmeze. Această atenţie întoarsă în sine se citea aproape tot timpul în privirea lui care nu clipea. Ceva dur însă, ca de oţel, din luminile ochilor lui arăta că poate oricând să audă şi vocile din afară, bineînţeles numai pe cele care meritau să fie auzite, şi să le răspundă fără cruţare, cu îndrăzneala celui care a descoperit în el însuşi această a doua fiinţă care e singura care contează… gândul acesta intim care înmugurise, gândul propriu, irezistibil în creşterea lui. — Vezi, fii atent, continuă al lu’ Parizianu, să nu ajungi să semeni cu Cârstache al lui Dumitrache care are un cufăr naiv de cărţi din care nu dă la oricine… Să nu ajungi adică şi tu, ca el, un biet ţăran posesor al unui biet cufăr de cărţi… — Nu există cufere naive… răspunse Niculae, ca în somn… Crezi că dacă vrei să mă iei pe mine la vale o să-ţi ascunzi în felul ăsta, multă vreme, neghiobia? Fiindcă eşti cam neghiob dacă ai venit pe la mine să-mi spui lucruri neplăcute… Al lu’ Parizianu nu se arătă surprins de acest răspuns, iar faptul că era făcut neghiob dădea chipului său o expresie bizară, de extremă încântare, ca şi cum cuvintele celuilalt îi produseseră o revelaţie. Dar n-o dădea la iveală… — Adevărul e, zise al lu’ Parizianu grav, că trecând peste ura dintre familiile noastre, mă îngrijorează soarta ta… — Şi de ce te îngrijorezi tu de soarta mea? zise el. — Cum, răspunse al lu’ Parizianu, de ce nu te mai lasă unchiu Ilie să mergi mai departe? Îţi retează drumul! De ce? — Păstrează-ţi îngrijorările pentru tine, zise Niculae, şi dacă pentru asta ai venit, e mai bine să te cari. Cât priveşte ura dintre familiile noastre, continuă Niculae parcă surprins, de unde ai mai născocit şi chestia asta? — Ar fi bine să fie o născocire a mea… Multă vreme am făcut şi eu ca tine, m-am prefăcut că nu bag de seamă nimic… Dar acum constat că această ură există… — Eu n-am timp să fac astfel de constatări… — N-ai timp? Ce dracu faci? Dacă la ceea ce ţi se întâmplă nu eşti atent, atunci la ce eşti? — Nu te priveşte… Şi Niculae se uită într-o parte, curios mai degrabă de o furnică agitată, care tocmai i se urca pe picior, decât de vărul acesta al său de-al doilea care şedea alături şi venise la el din simpatie… — Pentru mine lucrurile astea există, şi trebuie să ţin seama de ele, continuă al lu’ Parizianu, şi aş recunoaşte că tata e vinovat şi nu tuşa Catrina, dacă asta ar ajuta la ceva. Dar să ştii, în realitate tata e mai nevinovat decât ea, cu toate că ea e credincioasă şi se duce în fiecare duminică la biserică. De ce să zică despre tata că e „Guica al doilea mai prost”? Te-ai gândit la asta? Fără să mai vorbim că tu mă faci pe mine neghiob în faţă, când eu vin să te caut fiindcă îmi eşti văr şi că prefer să fiu străin cu un străin şi nu cu o rudă. Niculae izbucni în hohote. — Ei na! făcu el arătându-l pe al lu’ Parizianu cu degetul. Ia uite la el ce patetic e! Şi lumini ascuţite de ironie batjocoritoare ţâşniră din privirile ochilor săi verzi ca ai maică-sii. Al lu’ Parizianu, izbit de reacţia celuilalt, la care se vedea că nu se aşteptase, tăcu un timp. Sinceritatea nu deschide totdeauna uşile, cum s-ar părea. — Regret, zise el atunci. O să plec la Bucureşti şi n-o să ne mai vedem niciodată! Puţin o să-mi mai pese de soarta ta! — Asta vrea să însemne, zise Niculae, cu unde de veselie pe chip, că soarta ta o să fie bună! Ei, nu mai spune! De ce? Prin simplul fapt că pleci la Bucureşti? Şi râse în hohote dându-şi capul pe spate. — Eşti prea vesel pentru situaţia în care te afli, îl avertiză al lu’ Parizianu cu această idee care suna astfel: starea noastră sufletească şi gândurile noastre trebuie să coincidă negreşit cu situaţia în care ne aflăm în mod obiectiv. Eşti când prea vesel, când prea ironic, continuă el. Te consideri au-dessus de la mêlée şi taxezi lumea fie cu râsete batjocoritoare, fie cu un zâmbet ironic din umbră… Niculae îşi încreţi fruntea, jumătate în sus şi jumătate în jos. Un râs de astă dată stăpânit îi mişca în acelaşi timp în sus şi în jos colţurile gurii. — Fugi de-aici, îi spuse. Uite, fiindcă zici că n-o să ne mai vedem, să-ţi spun, ca să ştii, că nu te simpatizez fiindcă parcă mă văd pe mine, când mă uit la tine, bleg! Şi parcă mi-e frică să nu ajung şi eu, când o să am optsprezece ani, aşa ca tine. Şi se întinse din nou pe spate pe dulamă, cu ochii deschişi spre bolta cerului. Ceva însă îl cucerise la vărul său, simpatia pe care i-o refuza prin cuvinte i-o acorda fără să ştie printr-o expresie de surpriză şi uimire pe chip, că are totuşi un văr care, deşi e cam bleg, s-a schimbat mult în ultima vreme… — Atunci să-ţi spun eu, zise al lu’ Parizianu, ca să ştii de ce n-o să te mai simpatizez şi o să te uit în satu ăsta… Şi tăcu, reflectând. — Ei, ia să vedem! zise Niculae înţelegător, şi expresia de simpatie de pe chipul lui se accentua. Să auzim! Sunt gata să ascult foarte atent un lucru care mă plictiseşte… Te întrebai cum ajunsese băiatu ăsta a lui Moromete în numai trei ani de zile de când urma şcoala normală atât de străin de cel ce fusese odinioară. Această ironie… E drept că nici înainte nu-l puteai apuca de flanelă şi să-l iai prin surprindere, dar te-ai fi aşteptat ca şcoala să-i fi dat acea superioritate liniştită şi modestă pe care o are orice băiat sărac căruia surorile, muncind din greu, abia izbuteau să-i plătească de la un an la altul taxele şi cărţile. Rămăsese tot mic, nu se deşirase ca văru-său şi n-avea ca el o claie de păr pe cap. Se tundea scurt. — Îmi plac oamenii superiori, zise al lu’ Parizianu, dar ce spectacol trist să vezi realitatea: cu cât sunt de superiori, cu atât sunt de mici în felul cum se poartă cu alţii. — Şi cu ce ocazie, zise Niculae, ai devenit tu atât de filosof? S-ar putea zice că comportamentul tău te îndreptăţeşte să te crezi şi superior şi mare! — Da, afirmă al lu’ Parizianu liniştit. Nu mi se poate reproşa nimic. — Ei şi? Nici nu e timp să ţi se reproşeze ceva. Cine are timp să te bage în seamă? Îţi urez drum bun şi în momentele mele de restrişte îţi promit că o să-mi aduc aminte de tine şi cine ştie… Poţi să ştii?! zise el ironic, o să-ţi cer sfatul… Cuvintele îi erau rele, dar glasul îi era în sfârşit mai apropiat. — Nu, zise al lu’ Parizianu, tu nu eşti mic, retrag ce-am spus, dar poţi deveni datorită loviturilor pe care o să le primeşti. Adică nu numai tu, oricine poate deveni, dacă loviturile primite vor fi mai mari decât puterea lui de a le suporta. Cum poţi şti care e puterea ta? Părerea mea e că puterea noastră stă în puterea unui gând care se naşte în noi şi care trebuie să rămână atât de ascuns încât nimic să nu-l smulgă de-acolo chiar dacă am muri, vreau să spun dacă am întâlni moartea în faţă. Îmi pare rău că noi doi nu suntem prieteni şi eu să-ţi spun gândul meu şi tu pe-al tău… Când ne-am speria că suntem singuri pe lume şi nimeni nu ştie de noi, ne-am aduce aminte… Tu îl ai pe taică-tău, dar eu n-am pe nimeni, vreau să spun că tata nu-mi poate fi de niciun sprijin, deşi eu ştiu că e un om bun şi ţine la mine şi a făcut totul pentru… Dar asta e, că „totul” ăsta e prea puţin, acum că bâta nu mai are nicio mahmudea să vândă, trebuie să întrerup liceul fiindcă tata stă şi nu munceşte, zice, cu patru clase de liceu pot să devin şi eu funcţionar… Ei, bine, nici nu-mi trece prin cap! Funcţionar! rânji al lu’ Parizianu batjocoritor, şi deodată tăcu. Ajunsese la punctul în care trebuia să-şi spună acel gând al său ascuns şi îşi amintise că vărul său mai mic nu-i era prieten, ca să i-l dezvăluie? — Da, continuă el, dar iată că taică-tău face la fel ca tata, fără să aibă justificarea pe care o are tata. Te-ai gândit? Ce are cu tine? Fiindcă văd că şi-a ridicat un pridvor în faţa casei şi a cumpărat la loc pământul vândut acum trei ani. A devenit foarte activ! exclamă al lu’ Parizianu parcă uluit de această descoperire pe care o făcea chiar atunci. Fuga băieţilor, continuă el, parcă i-a dat noi puteri, în loc să-l slăbească… Şi atunci de ce îţi taie ţie drumul? Ce poţi înţelege?… Aici, exclamă al lu’ Parizianu din nou patetic, suntem părăsiţi de părinţii noştri şi de-aia noi trebuie să tragem o punte secretă pe care să n-o ştim decât noi, fiindcă nimeni n-o să ne ajute şi nimeni n-o să ne înţeleagă… Acceptăm să fim astfel aruncaţi în lume, continuă al lu’ Parizianu din ce în ce mai îmbătat de propria sa gândire, şi glasul lui vibra intens în liniştea miriştilor pustii, în care nu se auzea decât sforăitul şi măcinatul fălcilor cailor, dar n-o să acceptăm fatalităţile mizerabile impuse de oameni… — La ce te referi? zise Niculae surprins şi atent. Ai spus ceva adevărat despre tata… Ce-o fi în capul tău… Sunt curios să ştiu… — Nimeni n-o să ne ajute, zise Ştefan, din contră, o să fim curând trimişi în războiul care se apropie de noi… — Ei şi? Dacă ai să mori tu, crezi că o să se facă gaură în cer? zise Niculae parcă într-adevăr cu un zâmbet ironic din umbră… Crezi că cei mai bătrâni, dacă sunt bătrâni, merită să moară? Tata e vinovat, dar nu e păcătos, zise el îndârjit. Nu ştiu ce e cu el, în orice caz nu-l văd nici prin cârciumi, nici petrecând cu muieri de gât ca să pot să-l învinuiesc… E destul de posomorât… Ştiu eu de ce? Nu ştiu! Glasul lui era din ce în ce mai potrivnic, şi parcă îl dădea afară de pe mirişti pe al lu’ Parizianu. Chiar îi zise: — Şi tu când pleci? Al lu’ Parizianu tăcea. Ultima sa tentativă de a se împrieteni cu vărul său eşuase. Trăsăturile i se lăsaseră parcă în jos şi expresia sa arăta o deprimare în care se ascundea însă şi o uitare de sine salvatoare. „E un băiat bun, gândi el, nu-şi învinuieşte tatăl, n-are rost să-i mai sugerez ceva în plus despre această vinovăţie, al cărei secret mie îmi scapă… Poate că el ştie mai bine… Dar nu mă respectă… Ca şi alţii din sat… Ce dracu am făcut sau n-am făcut eu de am ajuns aici?! Bine că plec…” — Şi ai intenţia să-ţi pui în aplicare, la Bucureşti, gândul tău ascuns, de îndată, sau mai zăboveşti câtva timp? reluă Niculae cu aceeaşi ironie în cuvinte, dar cu un glas blând şi îndepărtat, parcă absent. Şi fiindcă, posomorât şi absent, şi al lu’ Parizianu tăcea, reluă: în fine, să nu zici că nu ţin la rude, îţi spun şi eu: sunt prea mic ca să iau o hotărâre în ce mă priveşte. Stau pe-acasă! Ce aş putea face?! Tu eşti mai mare, poţi să te duci la Bucureşti şi, cu ajutorul lui Paraschiv, Nilă şi Achim, să ajungi portar cu şapcă pe cap, pe care scrie „portar”. Se uită într-o parte ca şi când ar fi uitat că vorbeşte. O linişte se aşternu între ei, pe care al lu’ Parizianu o rupse în cele din urmă: — Salvarea ta poate să vină, dacă ai puţin noroc, din faptul că, în ciuda aparenţelor, nu răutatea te stăpâneşte. Trebuie însă să fii foarte atent la ce se întâmplă pe lume ca să te poţi urca pe vasul care ţi-e destinat… Eu de pildă, dacă m-aş lua după ceea ce îmi spun ai mei, ar trebui să mă duc pe la primărie şi să mă fac secretar, să scriu acte de naştere şi deces şi să bag în buzunar, încântat, cei trei lei pe care omul necăjit mi i-ar pune în palmă după ce i-aş înmâna actul. Singura primejdie care mă pândeşte (de altfel ca şi pe tine) e să nu văd cu propriii mei ochi. Breugel are un tablou cu nişte orbi care merg înainte şi dau într-o groapă. Curios e că cei care n-au căzut încă stau cu mâna întinsă şi înaintează încrezători, orientându-se după cel din faţă, care în curând se va prăbuşi… Această ultimă tiradă Niculae n-o mai auzi. Privirea îi rămăsese neclintită într-o parte, întoarsă în sine, ca şi când cei patru ani care îl despărţeau de vărul său de-al doilea ar fi apărut ca un zid şi cuvintele aceluia şi-ar fi pierdut, pentru el, orice înţeles. Al lu’ Parizianu, el, înţelese: se ridică şi plecă uitând să mai spună ceva, la revedere sau noroc, sau rămâi cu bine… Se uita la porumburi şi la floarea-soarelui, dar parcă nu le vedea. Venise anume la vărul său, la care ţinea, dar se despărţea de el fără să se uite înapoi… Nici amintire ai fi zis că nu ivea, călca peste pământul negru ca şi când nimic nu i-ar fi spus nimic… Şi ajunse acasă ca şi când n-ar fi ştiut că a ajuns. IV Se trezi a doua zi spre seară. Dormi lung… întâlnirea cu vărul său îl istovise? Parizianu, mama şi bâta încercară zadarnic să-l scoale la masă. Mârâia, dădea din picioare şi continua să doarmă. Era a doua zi când se trezi, dar pentru el putea să fie şi a treia zi, nimeni nu-i spusese cât dormise… Se aşeză la masă… Deodată tresăriră toţi. De undeva de-aproape se auzi răbufnitura unei goarne. Suna Bărăgan. Bătrâna, pe prispă, se opri din tors (cu toate că fusese în tinereţile ei la Paris, tot cu obiceiuri de ţărancă rămăsese), mama lui Ştefan ieşi din tindă cu o expresie care spunea că singură acolo n-avea să înţeleagă ce-o să audă, iar Parizianu, cu toate că nimeni nu vorbea, zise: — Ia tăceţi! Să vedem ce mai spune Bărăgan! Avea un glas care se auzea până la gară, acest Bărăgan, de aceea şi fusese poreclit astfel… Băăăăăăăââî, făcea, şi acest strigăt gros şi spart clocotea prelung peste toate uliţele, ai fi zis că nu ieşea din pieptul unui om, ci dintr-o hărăbaie spartă. Până şi sunetul goarnei părea modificat, suna gros şi atât de lung şi de puternic încât abia rezista vocii care îi dădea viaţă, şi te-ai fi aşteptat s-o auzi cum plesneşte în ţăndări. În sfârşit, Bărăgan se opri şi i se auzi vocea imensă: — Toată lumea să se strângă mâine la primărie, băi! Are notarul şi primarul nu ştiu ce să vă spună, e o întrunire, băăăăăăăăăî!… Aşa îi dădeau ordine totdeauna cei care îl puneau să sune, să spună acolo cuvântul întrunire. Asta atrăgea oamenii. Întrunirile însă încetaseră de câţiva ani, de când regele desfiinţase partidele şi înfiinţase unul al său… Acum căzuse şi regele… Ce putea fi? — …Şi percitoriu, băi! Că ăia care nu şi-au plătit fonciirea, le ia păturile de pe ladă! Asta cu fonciirea nu lipsea niciodată din urletele lui Bărăgan. Nu lipsea nici acum, după căderea regelui, semn că exista totuşi ceva stabil pe lumea asta. — …Tot mâine, bă, are să înceapă să treacă părintele Provinceanu pe la casele oamenilor cu căruţele să daţi câte-un coş cu porumb pentru zugrăvitul bisericii. Zicea că oamenii, băi! Să nu închidă porţile, că e sfânta biserică, bă! Şi directorul Toderici zice să daţi copiii la şcoală, că vă amendează, bă! Băăăăăăăăăăî! Şi la întrunire să vie toată lumea, că vine prefectul, băi, şi să nu vă pară pe urmă rău că n-aţi venit… Bărăgan se opri şi o tăcere care piuia în urechi se aşternu pe mica prispă a lui Parizianu. Bătrâna îşi reluă fusul. Muierea lui Parizianu intră în tindă şi îşi văzu de vatră cu o expresie neschimbată: nu înţelesese nimic! Ştefan se întinse ca un câine însoţindu-şi datul pe spate peste marginea parmalâcului cu un căscat fără sfârşit, izbucnind în cele din urmă în râs fără rost. Voia cumva să spună că nici istoria cu biserica şi cu ameninţările lui Toderici nu erau noi şi nici sosirea prefectului care avea adesea acest obicei, să vină în sat din când în când, şi că murea de râs şi de plictiseală în curtea casei părinteşti?… Ziua trecu şi se stinse pe nesimţite. Parizianu, muierea lui şi bătrâna dormeau, când o voce se auzi pe după gardul apropiat de prispă al micii curţi… Ştefan, care dormise mult şi stătea treaz, o auzi, se ridică în capul oaselor, se dădu jos de pe prispă şi se îmbrăcă în câteva mişcări. La poartă, ca o momâie, îl aştepta o fată. Parcă îi vorbi întunericul când el ieşi şi se chiorî la ea să vadă cine e: cerul era plin de stele, dar noaptea care se lăsase era încă neagră, ochiul care fusese în timpul zilei orbit de lumina soarelui încă nu se învăţase cu întunericul care se lăsase parcă pe neaşteptate… — Vezi, mă, că te aşteaptă Ioana, du-te pe la ea… Erau o fată, un reproş şi un gând vesel, amestecate: să ai un astfel de noroc să te aştepte o fată şi tu să stai ca un prost şi să trimeată ea pe cineva să te cheme… Al lu’ Parizianu mârâi, uimit, şi neîncrezător, luat fără veste: — A… Cum… Unde… — La ea la poartă! Unde ai vrea? Şi fata plecă pe lângă gardurile liniştite, spre casă, sau poate spre altă poartă unde o aştepta şi pe ea cineva, dar nu departe de casa părinţilor, fiindcă… Trebuia să fi fost vreo vecină… Ştefan se urni de îndată şi plecă şi el pe drumul lung al satului. Era linişte mare, sporită de şoaptele care se auzeau de prin curţi sau tinzi. Nimeni nu voia să fie auzit ce-i spune muierii sau copiilor şi de aceea vorbeau încet, uneori nu se auzea decât un fel de murmur… Şi de gâlgâitul câte unui fluierat care clocotea în depărtări topindu-se parcă într-o suferinţă fără speranţă. Era neliniştea dorinţei care ştie că e oprită în aceste fluierături scoase prin simpla îndoire a limbii între dinţi, încât fetele, asemeni celei care fusese trimisă la poarta lui Parizianu, puteau merge liniştite în întuneric de la o poartă la alta, cu ştiri tainice, apărate chiar de ei, flăcăii care le chemau astfel să iasă afară din casele părinţilor; o vorbeau urât pe aceea dintre ele care le-ar fi făcut pe plac: se îngrămădeau pe ea la poartă, dar nu se grăbea niciunul să se însoare cu ea… Ştefan nu voia să se însoare, dar pusese şi el ochii pe una, Ioana Radei, o fată dintre cele care atrag nu prin frumuseţea lor, deşi ea nu era chiar urâtă, şi nici prin uşurătate, deşi nu-şi ţinea nasul pe sus. Nici n-ar fi avut de ce: era lipsită de apărare, maică-sa era văduvă. Şi sărac, şi cu nasul pe sus, nu se mai uită nimeni la tine. Numele bărbatului acestei muieri, şi chiar numele ei de Rada, era adesea uitat şi înlocuit prin cuvântul Cărămidă. Într-adevăr, femeia vorbea greu şi lat, parcă i-ar fi ieşit din gură nu cuvinte, ci cărămizi. C-o fi, c-o păţi, făcea ea rar şi îndesat şi în clipa aceea vorbitul ei semăna şi cu statura, care era mică, dar noduroasă. Şchiopăta… Cu mulţi ani în urmă îi intrase în talpa piciorului un cui sau un mărăcine gros, nimeni nu ştia, şi piciorul i se obrintise. Nu mai avea formă, arăta ca o copită. „Nu te doare, ga Radă?” o întreba câteodată câte cineva. „Mai mă doare”, răspundea ea cu vorbele ei grele… Şi nu mai adăuga nimic şi nici cel care o întreba nu mai avea vreun chef s-o compătimească, cu toate că femeia nu făcuse niciun rău nimănui. Era atât de săracă, încât vara aduna struguri de bozi de prin bălării. Ce făcea ea cu aceste fructe de iarbă negre şi otrăvite? N-avea nici măcar o capră! Avea însă vreo două oi şi creştea găini… Da, găinile astea îi ieşeau frumoase, grase şi cu pene strălucitoare, ţi-era milă să le tai, se pricepea la ele şi la ouăle lor, cum le punea ea la lumină între uşă cu mişcări parcă ar fi îngenuncheat, să le descopere bănuţul… Într-adevăr, ţinea oul în mână ca şi cum ar fi fost de aur, şi când îl dădea găzarului să-şi cumpere şi ea petrol pentru lampă gestul îi era reţinut, ezitant şi expresia prăpădită, ai fi zis că îi dă ăluia cine ştie ce avere şi ea cu ce mai rămâne? Trăiau muncind pentru alţii, adică fata, fiindcă mamei îi ajungeau trei colaci pe săptămână, pe care îi căpăta, ca orice muiere, duminica spre ziuă de la alte muieri, când se ducea la cimitir să-şi jelească bărbatul şi făcea schimb de colaci. Ai ei erau mici şi gloduroşi, negri şi tari… Se pricepea la găini, dar nu ştia să facă pâine, şi când muierea care îi primea îi găsea în cuşniţa ei acasă, îi recunoştea: ăştia sunt de la Cărămidă!… Fata era mai pricepută, dar întâi trebuie să descoperi că un lucru nu e bun şi abia pe urmă să-l faci tu altfel, şi cum poţi să-l descoperi dacă n-are cine să te înveţe? Ioana era mică, avea abia şaptesprezece!… Cu o vară în urmă o zăpăcise un băiat şoptindu-i că vrea să se însoare cu ea şi ea îl crezuse… Pe urmă, după ce acela o făcuse atât de timpuriu să nu mai fie fată mare, îl drăcuise, dar nu cu obidă prea mare, se vedea că tot mai ţinea la el, dar nu mai era atât de proastă încât, dacă el s-ar fi întors, să-l creadă şi să se ducă iar cu el în grădină… De-atunci nimeni n-o mai văzuse la poartă şi zadarnic fluierase unul care zicea că ţinea la ea şi ar fi vrut s-o ia… Putea fi adevărat, ei şi? Dacă ţinea la ea, de ce n-o căuta la horă, ca pe toate fetele? Băiatul auzi şi începu să stea lângă ea la horă. Dar ea se uita drept înainte. După horă ştia ea ce urma, luatul batistei şi fluieratul seara la poartă ca să ieşi să ţi-o dea. Şi ce poţi pe urmă să mai faci dacă pune mâna pe tine şi începe să te înghesuie în stâlpul porţii?… Îţi pierzi capul, uiţi de tine, în timp ce el nu uită şi îţi ridică fusta… Un surâs batjocoritor îi întindea colţul gurii în timp ce el îi ţinea mâna şi juca alături de ea în horă. Nici măcar nu vorbea prea mult cu el… Ştia ea ce sunt vorbele, şi ele te ameţesc… Şi pe urmă, între ei, încep să se laude… Să se ducă să facă întâi armata, să-i scrie de-acolo, să le spună fraţilor şi surorilor lui să stea cu ochii pe ea, ei să nu i se simtă urma pe unde trece, să-i răspundă la scrisori, să-i trimeată o flanelă lucrată de mâna ei… Pe urmă, după ce se întoarce, dacă şi atunci după doi ani mai ţine la ea, atunci poate să-l creadă, nu când i-o şopti seara la ureche cu glasul fierbinte, ci ziua la prânz în casa maică-sii, că vrea s-o ia de nevastă, că o s-o ia… Ioana avea o prietenă, una din fetele lui Birică, cel cu mulţi copii şi cu fratele lor cel mare, Ion, care se însurase cu Polina lui Bălosu. De la această fată învăţase Ioana cum să se poarte de aici înainte cu flăcăii, ţinea la ea fiindcă era curată şi deşteaptă fără să fi păţit nimic, deşi îi licăreau şi ei ochii şi i se făceau deosebit de frumoşi când băiatul cu care era în vorbă o lua de mână şi intra cu ea în horă. Aşa e când sunt mulţi într-o casă, unii învaţă de la alţii, în timp ce pe ea, pe Ioana, cine să fi învăţat-o? Maică-sa nu-i spusese nimic, n-o oprise să iasă seara la drum, de frică să nu rămână nemăritată. Fiindcă şi asta era adevărat… Multe se ţin mândre şi stau ele închise în casă, dar şi flăcăii parcă încep să aibă ponogul găinilor; se uită la ele, văd că sunt cuminţi, dar le ocolesc… Şi într-o zi surata asta a lui Birică îi spuse: „Fă, tu te-ai uitat la ăsta al lu’ Parizianu, alde Ştefan? La toate horele vine aproape de noi şi face ce face şi zgâieşte ochii la tine!!!” „De ce nu la tine? se mirase Ioana. De unde ştii că la mine?” „Păi am vorbit cu el, l-am întrebat într-o zi: «Bine, Ştefane, asta înveţi tu la şcoală, să te uiţi la fete? Ce crezi tu că e o fată? Să-ţi râzi tu de ea?» «N-are importanţă!» îl aud că zice. «Cum, mă, n-are importanţă? N-are pentru tine, dar pe ea ai întrebat-o dacă îi place să te chiorăşti tu la ea?» «Dar tu ai întrebat-o, zice, dacă are nevoie de avocat?» Auzi al naibii!” „Lasă-l în pace, răspunse Ioana, se uită şi el, e flăcău…” Şi iată că deodată, la un an după aceste cuvinte, Ioana îi şopti acestei prietene a ei necruţătoare: „Surată, am să te rog ceva, dar să nu spui la nimeni”. „Bine, n-am să spun.” „Treci diseară pe la Ştefan al lu’ Parizianu şi spune-i că îl aştept la poartă.” „Bine, dar dacă află Vasile, ce te faci? Nu-ţi mai place Vasile?” (Ăsta era băiatul răbdător care aştepta să-şi facă armata şi apoi să se însoare cu ea.) „Ba îmi place, îi răspunse Ioana, dar dacă tu n-o să spui nimic nimănui, n-are cum să afle…” „Eu n-o să spun, dar… treaba ta!” Chemat la poartă de către această fată a lui Birică, al lu’ Parizianu nu era mai puţin uimit decât ea…  

Imposibila intoarcere de Marin Preda REFLECŢII ASUPRA PREZENTULUI În zilele noastre, o ţară în care locuitorul ei câştigă mai puţin de o sută de dolari pe lună este numită cu dispreţ ţară subdezvoltată. Cum ai spune despre un om a cărui inteligenţă nu răspunde la un anumit test că e întârziat mintal! Cine a hotărât să fie numite astfel majoritatea popoarelor lumii? Şi cine a decis ca suta asta de dolari să devină, pentru un imens număr de oameni, o obsesie? Oare înainte de apariţia acestei sute de dolari oamenii nu trăiau fericiţi? Un poet spaniol din generaţia mea, pe care l-am cunoscut fugitiv aici, la noi, avea fruntea încreţită de o nelinişte şi o indignare care i se întipăriseră pe figură parcă pentru totdeauna. Şedea la masă şi abia se atingea de felurile de mâncare, în timp ce colegii săi români, spre a nu-şi dezminţi latinitatea, erau sau păreau veseli nevoie mare, ca şi când ar fi vrut să spună că alţii au motivele lor să-şi încreţească frunţile, în timp ce noi le „aranjăm” pe toate şi n-avem de ce să ne îngrijorăm. Recunosc că filosofia asta nu e lipsită de temei, deşi ar trebui puţin reconsiderată. „Aranjarea” asta ne costă, în momentele de răscruce, vieţi omeneşti. Asta nu mai e „aranjament”, ci tragedie. Mi se poate răspunde, printr-un eseu filosofic, că e o trăsătură specifică a poporului nostru să ocolească denumirea dezastrelor şi să facă haz de necaz. Da, aşa este. Numai că pe spinarea acestei filosofii unii dintre noi am prins obiceiul să facem haz şi când nu e cazul, şi atunci când treburile ne aşteaptă şi gunoiul s-a adunat maldăr la uşă şi nu mai putem ieşi din casă. Ce mai e de râs într-o asemenea situaţie? Să revin însă la spaniol. „Domnule, a început el cu o grimasă parcă de disperare, după ce i-am pus o întrebare pe care o pun adesea străinilor: care e situaţia ţăranilor din ţara lor? Domnule, eu sunt ţăran de origine şi vara asta am petrecut-o la ai mei. Sunt indignat: nu-i mai recunosc, îşi pierd demnitatea. Mândria lor… îşi pierd mândria! Nu mai muncesc ca să-şi câştige existenţa, ci ca să-i întreţină pe străini… Să câştige dolari! Citesc în presă că îşi oferă la cele mai scăzute preţuri din lume camerele lor, peisajele lor, potecile şi mormintele lor. Îşi dărâmă frumoasele lor case şi construiesc peste ele altele, care seamănă cu hanuri… infame hoteluri… birturi şi industrii, pentru ca posesorii de dolari din întreaga lume să vină la ei, să se simtă în largul lor şi să mai vină şi la anu’.. Sunt revoltat, domnule… Sunt gonit din propria mea ţară… Sunt un om fără ţară, n-am unde să mă mai duc…” Şi poetul spaniol se opri din vorbit şi expresia chipului său deveni tragică. O simpatie adâncă mă năpădi pentru el, cu toate că-mi dădeam seama că în starea sa de spirit era şi ceva din exagerarea donchişotescă a vestitului hidalgo, şi încercai deci să-l aduc pe terenul realităţilor. „Domnule, îi spusei, înţeleg că o mare ruşine s-a abătut asupra plaiurilor dumneavoastră natale. În schimb, puteţi fi mândri că aţi scăpat în felul acesta de o altă ruşine, poate mai mare: nu mai sunteţi subdezvoltaţi. Am citit recent că Spania a depăşit nivelul fatal şi a intrat în rândul ţărilor ai căror locuitori câştigă mai mult de o sută de dolari pe lună. Gata! Aţi câştigat! Sunteţi dezvoltaţi! Victorie! Ruşinea a fost spălată. Mândria spaniolă…” Dar tragicul poet, după ce mă ascultase câteva clipe şi pesemne dându-şi seama că i se cântă acelaşi cântec pe care îl auzise şi răsauzise până la saturaţie, îşi întoarse privirea în sine şi încetă să mai fie atent la spusele mele. REFLECŢII ASUPRA VIITORULUI Astăzi, fiul meu (şase luni!) a vrut să mănânce globul pământesc. Cititorul să fie liniştit, nu voi divulga cu ajutorul literaturii viaţa intimă a băiatului, scriindu-i rânduri „pentru adormit”, sau, în vreun roman, „sfaturi pentru fiul meu” etc. Întâi, pentru că ignoranţa e o stare care trebuie trăită la vârsta necesară, ca o protecţie împotriva a tot ce o poate lua înaintea experienţei, adică a inteligenţei precoce. Şi apoi, libertatea, acel sentiment divin de triumf care ne stăpâneşte când privim cerul şi pădurile, numai în anonimat ţâşneşte parcă atât de copleşitor din fiinţa noastră. Asta nu înseamnă, fireşte, că neanonimii sunt înlănţuiţi, ci doar că ei au, vorbind în jargon ştiinţific, o genă de adaptare în plus la o anumită activitate publică. Dacă fiul dumneavoastră n-o are, de ce să-l nenorociţi atentând la anonimatul lui, în care el e stăpân fericit pe un avion, pe o locomotivă sau pe un transatlantic? Un băiat, călare pe un excavator care înfige în moloz cu zgomot şi manevre julverniene dinţii cupei uriaşe de metal pe care o manevrează de sus, sau un tânăr inginer monteur, care aşteaptă un tren cu piese împachetate, fără viaţă, cărora el urmează să le găsească subtilele ghiventuri, să le îmbuce şi să facă astfel să apară, strălucitoare de frumuseţe şi de putere, turbina şi generatorul de curent care va lumina oraşul – ce-şi poate dori mai mult un părinte pentru fiul său? Aşa gândim, noi, părinţii! Dar ce vor gândi ei, copiii, când vor fi în stare să gândească? m-am întrebat văzându-l cum se uită, cu o expresie de încântare extremă, spre globul pământesc de pe biroul meu. Culorile lui frumoase îl atrăgeau şi a întins mâinile spre el. Cred şi eu, am gândit, e frumos pământul nostru, culorile lui sunt adevărate, nu e nicio iluzie, ne place şi nouă, nu numai ţie. Şi i l-am dat să văd ce face cu el. L-a apucat foarte strâns în braţe şi, odată luat în posesie, după câteva clipe în care uimirea lui s-a întors înapoi de unde ieşise, l-a dus la gură şi a vrut să muşte din el. Ei bine, i-am spus, asta să n-o faci, chiar dacă soarta te va împinge să ajungi un cuceritor. Pământul nostru nu e nici de luat în posesie de o singură persoană şi nici de înfipt dinţii în el şi de mâncat. Mai trebuie şi la alţii, nu e numai al tău! Şi i-am luat, enervat, globul nostru terestru din braţe. Da, mi-am zis, dar când va fi cu adevărat pe mâna lor, ce vor face din el? Unii se mândresc în mod stupid văzându-i pe copii jucându-se de-a rachetele şi de-a cosmodroamele, zicând că vor face şi vor drege cu ele prin cosmos, că asta e o mare ispravă, ca şi când isprava asta n-am fi început-o noi, şi ca şi când nu ne-ar trebui un secol de aici înainte să ne gândim dacă drumul pe care am apucat este sau nu cel bun, şi dacă nu e, să lăsăm acest mare semn de întrebare copiilor noştri, să răspundă la el şi să oprească energic, dacă asta va fi concluzia la care vor ajunge, cursa care se impune omenirii nu ştim de către cine şi ne turbură minţile. Degeaba citeşte un posesor de automobil că, în frumoasa dimineaţă în care el se pregăteşte să plece şi să-şi petreacă weekendul la iarbă verde, o sută dintre cei ca el au deja certificatul de deces în buzunar, iar pe câteva mii îi aşteaptă deja scaunele cu rotile în care îşi vor petrece restul zilelor, sau cârjele care le vor înlocui picioarele. Nimeni, citind acest adevăr al statisticilor, nu se va duce speriat la C.E.C şi nu va da altă destinaţie banilor pe care îi strânge pentru maşină. Deşi ardeleanul, mai înţelept parcă, are o vorbă:   dacă vrei să more cumpără-ţi motore…   Şi nimeni, având deja acest motore, nu se va duce să dea un anunţ la mica publicitate: vând Fiat 1300, stare excepţională, ducă-se pe pustii! Nici semnatarului acestor rânduri nu-i trece prin cap să facă aşa ceva. Acei o sută de morţi săptămânal şi acele câteva mii de grav răniţi sunt alţii, nu noi. Sunt persoane abstracte, fiinţe fără chip şi formă, şi numai lor o să li se întâmple astfel de pocinoage, pe-acolo, prin Franţa, nu nouă, aici, în România. Ce legătură are asta cu cosmosul? ar putea să mă întrebe cineva. Cucerirea spaţiului extraterestru şi a planetelor este visul milenar al omenirii. Cum o să ne oprim de a o mai face? Are legătură, fiindcă face parte din acelaşi sistem tehnic care a creat şi automobilul. Şi dacă, aşa cum ne arată studiile, acesta din urmă ne face mai agresivi la volan, unde e progresul? „Faptul că un individ poate fi învestit brusc, din chiar clipa demarării, cu o putere materială şi cu o forţă disproporţionată faţă de mijloacele naturale de care dispune fără efort apreciabil constituie o sursă posibilă de abuz”, scrie cercetătorul. Dar cei care dispun de mijloace mult mai mari? Are omul destulă minte ca să stăpânească forţa colosală pe care inteligenţa lui iscoditoare a descoperit-o? Am citit şi am recitit în aceşti ani de câteva ori admirabila carte de o mie cinci sute de pagini a ziaristului american William Shirer despre Cel de-al treilea Reich, de la origini până la cădere, într-o traducere franceză, care mi-a plăcut aşa de mult, încât simt un regret că divulg aici această lectură parcă numai a mea. Am avut acest sentiment, şi am fost gelos să citesc parcă un al doilea „război şi pace” al timpurilor noastre, scris pe bază de documente, căzute în mâinile armatei americane, vârâte în cutii şi lăsate să zacă undeva în arhivele secrete ale statului american. Bravul ziarist, care trăise mulţi ani la Berlin, adus de meseria lui, le-a cercetat cu pasiune şi a avut talentul de sinteză necesar să scrie nu cincisprezece mii de pagini, cât ar fi putut fi tentat, ci de zece ori mai puţin, având deci, asemeni unui mare romancier, intuiţia atât a limitelor curiozităţii şi atenţiei cititorului, cât şi a limitei interesului pe care îl poate stârni un astfel de subiect despre care s-a scris atât de mult. Expunerea este simplă şi autorul posedă puterea de a se abţine de la comentariile la care un european ar fi fost ispitit. Format la şcoala „faptului” la care fuseseră formaţi scriitori străluciţi ai generaţiei sale, W. Shirer se mulţumeşte cu o singură idee pe care studiul documentelor i-a inspirat-o: avea în faţă arhivele unor cuceritori. Atât. Să povestească deci lugubrele lor fapte (fiindcă vor fi lugubre, documentele o dovedesc), urmărind această idee simplă şi purtat de experienţa sa directă pe care i-a prilejuit-o şederea chiar în acei ani în Germania… Iar nouă să ne dea posibilitatea să medităm liber asupra lor. E greu de înţeles. De ce, după primele anexări, a Austriei şi a regiunii sudete, care limitau cuceririle germane la teritorii locuite de germani, şi acceptate în mod laş de către celelalte puteri, Hitler nu s-a oprit? Atacul asupra Poloniei a declanşat de facto începutul celui de-al Doilea Război Mondial. De ce a atacat Hitler Polonia? De ce adică a declanşat el războiul? Odinioară Tolstoi, respingând explicaţiile istoricilor şi militarilor, se întreba ce a căutat Napoleon în Rusia şi nu a găsit un răspuns în afara determinismului la care e supusă fiinţa umană îndată ce pe locul unde trăieşte ea apare un mit şi un mecanism care îl propagă şi îl transformă în forţă care supune voinţele şi influenţează conştiinţele. I se reproşează lui Napoleon executarea ducelui d’Enghien! Ce glumă! Citiţi cum s-a purtat Hitler nu cu un om, ci cu popoare întregi sub ochii unei omeniri care se uita la înjosirile la care erau supuse aceste popoare ca şi când n-ar fi privit-o nicidecum! S-a întâmplat ceva care ne pune o gravă dilemă în faţă. Acest cuib de cuceritori, care reuşiseră să pună mâna pe naţiunea germană, se prăbuşeşte deodată în conştiinţa noastră citindu-le faptele, în clipa când aflăm că la ideea lor de cucerire s-a adăugat, sau a fost însoţită în planurile lor, ideea de exterminare a celor cuceriţi sau transformarea lor în sclavi, în sensul pe care îl avea în antichitate acest cuvânt. Idee care a fost pusă în practică. Istoria însăşi parcă stă la îndoială: să-i treacă pe aceşti posedaţi în filele ei? Intră şi astfel de fapte în istorie? Dar pe ce s-au bizuit ei totuşi pornind la neagra lor aventură? Nu putem să evităm să ne gândim că s-au bizuit pe puterea armelor, a armamentului modern în general. Maşinile, ingenioasele maşini… Motoarele, ingenioasele şi puternicele lor motoare au duduit pe pământul Europei şi au îngrozit populaţiile cu sinistrele sirene care urlau, însoţind avioanele, Stukasurile lor în picaj. Goring a fost un bun aviator şi un bun organizator al acestei arme. Cutare alt bandit ca şi el a fost un mare financiar care a făcut ordine în finanţe şi a redresat marca prăbuşită. Un altul a redresat industria, care a început să lucreze ca un ceasornic de precizie întors bine la timp… Nici nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor citind! Îţi cade cartea din mână! Fiecare secol îşi are dilemele şi temerile lui în ce priveşte viitorul. Citim, râzând cu ironie, de ce se temea omul din secolul cutare că va fi în secolul următor! În secolul următor, însă, nu s-a întâmplat nimic! Şi nici în cele următoare acestuia. În secolul nostru însă s-a întâmplat. Revoluţia franceză e un poem idilic faţă de ceea ce s-a petrecut cu noi în numai cincizeci de ani. Şi copiii sau nepoţii generaţiilor actuale nu mai au dreptul să ia cunoştinţă cu ironie de temerile şi neliniştile noastre. Şi să zică: ia uite de ce se speriau săracii bunici! Nu suntem săraci! Şi dacă vor să nu li se întâmple lor ceva şi mai rău, să se gândească bine: din moştenirea pe care le-o lăsăm, acest cult pentru maşini este el bun sau nu?! Deturnarea atenţiei are consecinţe enorme: Cultul soarelui, de pildă, n-ar fi mai bun, în timp ce am continua să ne perfecţionăm utilele noastre maşini cu care să zburăm şi spre Sirius, dacă avem chef? Sau al apei, misterioasa apă din care am ieşit, mama noastră, care înconjoară cu albastrul ei strălucitor globul pământesc?

Intalnirea din pamanturi de Marin Preda ÎN CEATĂ I Uitaţi-vă la el, sări-i-ar bolboşile ochilor! De ce tăceţi din gură? Am treizeci de clăi de grâu. Îi sparg capul ăluia care s-o apropia de mine. Mecanicul mănâncă, mă duc la şira mea, o stropesc puţin şi-i dau foc. Dau foc şi la maşină, mă duc la fiecare şiră şi o aprind, la toate tărgile astea cu paie, dau foc la toată aria! Dacă sunt eu tânăr şi sărac, singur cu muierea, voi trebuie să fiţi nişte hoţi? Nu mă bat cu pumnii în piept şi în cap, fiindcă mi-e frică de voi. Al dracului să fiu dacă nu pun mâna pe un par şi vă zbor. Nimic nu se mai alege din voi. În viaţa mea nu m-am atins de nimeni, niciodată! Asta o ştiţi cu toţii şi aţi crezut că sunt prost. Vedeţi aria asta unde treieră atâta lume? Cu voi toţi mă bat, cu toată aria! Muncesc de două zile pentru voi şi niciunul nu vede. Să vă spui eu: în timpul treieratului, să mă fi dat jos de pe batoză şi să fi pus umărul dedesubtul ei, aşa bine! Să fi dat-o cu cracile în sus. Abia atunci aţi fi băgat de seamă: „Ia te uită, mă, al dracului, a răsturnat maşina!” Dar că am muncit două zile, singur cu muierea, pentru voi, pentru o ceată întreagă de haidamaci şi de puturoşi, şi că n-am treierat niciun spic şi voi vreţi să mă lăsaţi, asta nu! N-aţi băgat de seamă! Vă zvânt! Vă sparg capetele. Vă gonesc cât e izlazul ăsta de mare, niciunul nu mai prind, dacă mă reped în voi. Aţi crezut că Ilie Resteu e ca şi când n-ar mai fi. Şi acuma tăceţi toţi din gură, nu vă uitaţi nici la mine, nici la voi. Uitaţi-vă la mine, care are curaj. Nu vă vine a crede că mi-am sărit din balamale. Şi n-aş fi zis nimic. N-am cai. N-am căruţă. N-am copii. N-am ajutoare. N-am targă. Nici furci pentru mine şi muiere n-am. Nici cel puţin de mâncare pentru mecanici. Am ştiut; am zis: am două mâini, dar gândiţi-vă că am două mâini! Nu mi-e ruşine de dumneata, părinte, nu te uita aşa la mine! Crezi că, dacă eşti popă, pentru dumneata nu vorbesc? Că dumneata m-ai scos din ţâţâni! Dumneata ai venit la urmă… dar ce mai vorbesc eu aicea? Ia-o repede pe poteci… Şi vezi, calcă mai de sus, să nu-ţi intre pleavă în pantofi… Vă uitaţi unii la alţii şi ziceţi că-s nebun… Poţi să te superi, părinte, vezi dealul ăsta al nostru de lângă sat? Du-te acolo în vârf, lasă-ţi pantalonii şi izmenele jos şi dă-ţi drumul la vale pe pielea goală. O să-ţi treacă atunci supărarea, că nu te arde inima ca pe mine. Cum viscoleşte soarele ăsta, ce vipie! îmi scot sufletul din piept, îmi bag secerea în piept şi-mi scot sufletul de-acolo afară!… Habar de grijă la voi, pentru Ilie Resteu. Singur ştiu ce e acum şi ce a fost nu mai târziu decât la începutul anului. Arde soarele ăsta ca fundul iadului. Şi dacă acum am o botă plină cu apă rece, pe care o duc la gură şi-mi sting arsurile din burtă… Dar ce vorbesc eu?! A fost un şarpe aici şi v-aţi uitat la el şi tăceţi din gură. A luat-o la goană înaintea popii, dar nu luaţi în seamă ce ţip eu aicea. Eu sunt nebun, o să-mi iau câmpii, aşa ziceţi voi. Dar eu n-am omorât pe nimeni în viaţa mea. Paţanghele, tu eşti vecin cu mine şi mă cunoşti, Miai, Crâşmac, voi mă cunoaşteţi; e prânzul acum, ascultaţi. Să-mi sară ochii din cap, ăsta sunt. Îmi dau foc la şiră, iau muierea asta şi-i dau drumul să facă ce-o şti şi plec d-aici din sat. Dacă voi nu vreţi să mă-ascultaţi cu dreptate… II Nu mă potolesc, Paţanghele, nu se poate, asta e din cale-afară… Bine, stau jos, am să stau, dar spuneţi şi voi, că v-aţi adunat aici toată ceata… Un suflet avem şi dacă ni-l încărcăm şi pe ăsta!… Ascultaţi! Voi aţi treierat pe rând, cu toţii, poate nu ştiţi, n-aţi văzut, dar zilele astea numai eu şi muierea mea le cunoaştem. Care ştiţi cum mi-am cărat eu grâul aici? Dar să las asta, să încep de-alaltăieri, când ne-am făcut ceata. Eu n-am ştiut nimic. Întreb şi eu: cine l-a ales în ceată pe Beleagă?… Ştiu, aţi zis fiecare: e om bătrân… şi dacă în viaţa mea nu m-am atins de nimeni, să vă spun: sub o claie, când încărcăm grâul, văd că se ridică un şarpe mare, gros ca o coadă de sapă, şi începe să se înfăşoare pe un snop. L-am luat de coadă – mi se urcase sângele la cap – şi cât era de lung, am început să-l învârtesc ca pe-o frânghie pe deasupra capului. Fluiera ca vântul şi încerca să se încovoaie. L-am învârtit şi l-am izbit de oiştea căruţei până i-au sărit creierii pe mirişte. Aşa am ameţit, când l-am văzut pe Beleagă cu popa. Dar nu, Paţanghele. Nu asta. Nu pentru că era el, Beleagă. Nu alaltăieri şi nici ieri. Şi nici azi-dimineaţă. Acum, în câteva ceasuri. Au fost numai câţiva oameni din altă ceată, n-aţi fost toţi. Crâşmac ştie… Ascultaţi. M-am suit la coş, ziceam aşa şi-i spuneam şi muierii: noi n-avem de niciunele, să stau eu la coş toată ziua şi tu lângă mine, şi la sfârşit să ne-ajute şi nouă ceata; unul o căruţă, unul caii, unul un băiat, altul altă căruţă, altul alt om şi să treierăm şi noi. Aşa a fost: — Beleagă, nouă când ne vine rândul? l-am întrebat. — Mai aşteaptă. Ai venit şi tu – câine surd, la vânat, aşa mi-a răspuns. — Beleagă… — Unde ţi-e căruţa? s-a răstit, ca şi când aş fi fost sluga lui. — Beleagă, dar eu stau de azi-dimineaţă la coş! i-am mai spus. N-am ţinut seama de neamul meu, de neamul muierii mele, am să v-o spun şi p-asta, dar am zis: are dreptate. Să mai muncesc încă o zi. Să vedem. De ce să încurce iţele. Dar voi nu ştiţi; vi se pare că-s nebun, că nu m-aţi văzut niciodată ca azi. Aşa cum a fost şarpele ăsta de om, şi Dumnezeu i-ar fi spart capul. Când m-am însurat cu muierea asta… uite, n-am vrut s-o spui niciodată, dar acum nu pot să mai rabd. Ascultaţi. Nu m-am gândit la păcatul ei de fată mare. A îndurat mult de pe urma copilului pe care l-a adus cu ea şi care a murit. Dar cum a murit, am să vă spun acuma ca să înţelegeţi. Beleagă e văr de-al doilea cu muierea asta a mea şi vine la noi după ce mă însurai eu cu ea: „Eu n-am copii, îi zice muierii, dă-mi mie fetiţa ta de suflet şi după ce mor eu, că sunt bătrân, i-o rămâne ei averea.” Muierea asta se cam codea. Zic: „Dă-i-o, de ce să nu i-o dai?” Şi i-am dat-o. Avea cinci-şase ani, săraca, şi era aşa, mititică, într-o zi, după asta, după vreo câteva săptămâni, mă duc într-o luni pe la târg, la Balaci. Ne-am dus amândoi… Nu-ş’ ce-am cumpărat noi, nu-ş’ ce-am mai stat – şi plecăm. Când să trecem drumul de fier, odată o aud pe muierea asta a mea: — Ilie, nu e aia Ioana, care păzeşte vitele? Mă uit peste locurile burdenilor şi o văz. Era Ioana, mititică, cu capul gol, fugea şchiopătând după nişte ale dracului de vaci. Opresc căruţa şi muierea asta a mea sare jos şi o ia la fugă spre ea. Scot şi eu pălăria şi încep să-i fac semne şi s-o strig. N-auzea nimic, că era departe. Stăteam în căruţă şi-mi făceam o ţigare, îmi părea rău că aveam mâna goală, nu-mi venise în gând să iau ceva din târg. Cine ştia? Când o văz că vine, îmi cade biciul din mână. Arsă de soare, cu cămaşa ruptă pe ea şi şchiopătând. — Mă, fetiţo, mă! Ce e cu tine? am întrebat-o. — Ilie, ăştia mi-au nenorocit fata, plângea nevasta. Ia te uită, zice. Picioarele îi sunt umflate, pline de mărăcini. Ia uită-te, cum îi umblă păduchii în cap!… Mă uit mai aproape, mă dau jos din căruţă. Mă: câine să fi fost şi tot ar fi îngrijit-o mai bine. Era numai piele şi oase. Înnegrită, zgâriată, cu buzele arse de sete, plină de praf… Păduchii se plimbau prin părul ei ca într-un cuibar. — Fata tatii, zic eu, sui’te în căruţă. De ce n-ai venit acasă, dacă ai văzut aşa?… — Vacile, suflă ea. — Dă-le în Cristosul lor de vaci şi sui’te în căruţă! Fierbea sângele în mine. Îmi venea să trag caii spre Burdeni, s-o iau spre Beleagă şi să-i trag o sfântă de bătaie… dar m-am gândit. Am luat-o acasă şi la început îmi părea rău. Eram mâhnit, mă gândeam la Dumnezeu. Cum poate să rabde asta? Am înghiţit în mine, şi-mi ziceam că nu se poate, fiecare trebuie să-şi primească ce e al lui. Dar numai asta n-o mai aşteptam: mă pomenesc cu el a doua zi că intră în curte. Când l-am mai şi văzut, mi s-a făcut negru înaintea ochilor. — Ce, ce, mă? zic. Ce Cristosul mă-tii mai vrei? El se uită, roşu la faţă. Şi ţipă. Că de ce mi-aţi luat fata, şi mi-aţi lăsat vacile, şi au intrat în nişte otavă de mături, şi s-au umflat… — Fi-ţi-ar vacile ale dracu’, că dacă n-au plesnit toate, o să te umflu eu acum, cât eşti de bătrân. Neam de om eşti tu, mă? Nici să te fi gândit că e fata unei rude, da’ aşa, a nimănui… El se umflă la mine şi pe urmă iese şi muierea asta a mea: — Du-te, ţipă ea, să nu mai auz de voi. Câinilor! — Nu plec până nu-mi daţi fata, să-mi slujească, pân-o plăti vaca. Mi-a lăsat vacile în mături, şi una s-a umflat şi a murit. Am rămas aşa. De, mă, al dracului, să pun acu’ mâna pe el şi să-l deznod. M-am dus încet spre el şi, când m-a văzut, a început să meargă de-a-ndaratele spre poartă. A deschis poarta, a ieşit, am ieşit pe urma lui la şosea, a întins-o! Mă uitam după el cu mâinile în şolduri. Nu ştiu, n-am scos nicio vorbă, da’ nici el n-a mai zis nimic şi mergea iute. Lumea ştia, văzuse. Unii ziceau: De treabă Resteu. Altu’ i-ar fi făcut capul ţăndări. A plecat, n-am mai auzit de el. Spre seară fetiţa s-a culcat şi a adormit. Făcuse muierea nişte pâine caldă. Stătea pe prispă, cu picioarele ei mici atârnate în jos şi abia îşi mişca mâinile. Pe urmă văd că începe să închidă ochii, ca şi când ar fi usturat-o, şi-i cade felia de pâine din mână. Mă duc la ea şi-o iau în braţe. Îngălbenise şi abia mai sufla. — Fata tatii, ce ai? — Mi-e somn… Am întins-o pe prispă, dar n-a durat mult. N-am mai văzut… I se îngălbenise tot trupul ca o turtă de ceară. Se îmbolnăvise. A zăcut multe zile. Pe urmă, odată, pe la miezul nopţii, când o întreba maică-sa ceva, aia mă cheamă speriată că fata nu mai vorbeşte. S-a stins repede; îşi ridicase mâinile în sus şi se zbătea cu ochii daţi peste cap. Un pic s-a înroşit la obraji, s-a liniştit, râdea ca o floare… Pe urmă din ce în ce a îngălbenit, s-a învineţit, a început să-şi întindă gâtul şi a murit biata fetiţă! Ce s-a întâmplat am aflat mai târziu. Şarpele şi nevastă-sa o băteau în fiecare zi, şi când o trimiteau cu vacile, în loc de mâncare îi puneau în traistă cruduciuni, prune acre şi ceapă şi-i dădeau drumul. Au trecut apoi doi ani, credeam că nenorocirile mai îmbunează pe om. Uitaţi-vă acuma. Două săptămâni mi s-a scurs sudoarea în ochi, până am secerat bruma asta de grâu. Te uiţi pe aria asta şi vezi atâtea şire. Dar pentru unul ca mine, ce-a fost asta, chiar dacă o ştie orişicine, nu orişicine o ştie pe spinarea lui. Dar s-o iau de alaltăieri-dimineaţă, că fiecare v-aţi văzut de treabă şi n-aţi băgat de seamă. III Când s-a făcut ceata, în seara aia, mi se pare cu o zi înainte de treierat, chiar atunci veneam d-aici, eram ostenit mort, abia isprăvisem şira şi m-am dus acasă. Mi se părea că izlazul ăsta se leagănă cu mine, o să caz şi n-am să mă mai scol. Pe drum, îi spun muierii: — Fă, du-te tu şi vezi ce ceată e gata pentru mâine, că eu nu mai pot. Vezi ce e acolo, în arie, şi bagă de seamă, spune-le la oameni că n-avem de niciunele, ca să ştie… şi spune-i ăluia care o fi şeful cetei să te scrie acolo, în numele meu. Nu ştiu ce-o fi făcut, că după ce am ajuns acasă nici nu mai ştiu dacă am mâncat ceva. M-am culcat şi am adormit până dimineaţa ca un buştean. Când m-am sculat dimineaţa, ochii mi se lipiseră şi parcă mă bătuse cineva cu măciuca. — Ilie, hai la arie, că azi începe ceata noastră să treiere, îmi spune nevasta. — Te-a trecut acolo? La rând? o întreb. — Da, ne-a trecut. — Cine e şeful cetei? — Nu ştiu, zice ea, nici nu ştiu, am vorbit cu alde Paţanghel… „Dacă veni vorba de Paţanghel, zic eu, e bine. Vecinii noştri!” Ne-am luat furcile la spinare şi am plecat aici. O mai întreb iar pe nevastă: — Fă, tu le-ai spus că n-avem căruţă, n-avem cai?… — Le-am spus… — Uite ce e, îi spun eu. La coş, pe batoză, e munca cea mai grea. O să muncim şi noi, fără să ne schimbăm de la coş şi când ne-o veni rândul, să ne treiere ceata. Aţi văzut. Care aţi văzut! Nicio zi, barem! Atât să mă fi odihnit. M-am suit pe batoză şi parcă nu ştiu ce m-a apucat, când am văzut gura aia sfârâind. Mă gândeam că azi o să muncesc şi pe urmă o veni şi rândul snopişorilor mei. Şi am început să arunc la snopi în maşină. Aruncă, aruncă, dezleagă, răsfiră şi potriveşte, prinde şi iar aruncă. Nici nu ştiu când a venit prânzul şi când am mâncat. Făcuse biata muierea asta nişte teci de fasole şi o mămăliguţă de parcă ziceai că cine ştie ce bunătate este. Am înghiţit vreo douăzeci-treizeci de dumicaţi şi m-am suit iar la maşină! Cine poate să ştie câţi snopi am aruncat!… Până seara… m-am snopit, dar nu simţeam nimic, că abia aşteptam; atâtea mizerii, o iarnă ca asta cum n-am pomenit. A venit noaptea; când m-am dat jos, se învârteau şirile astea cu mine. Am căzut chiar aici alături unde stăm noi acuma şi aici am murit până dimineaţa. Muierea asta mă tot întreba şi mă zgâlţâia, că nu iau ceva în gură? Ce să iau? Mai simţeam ceva? Două zile întregi am înecat maşina cu snopi. Iad. Blestemul iadului. Parcă îmi fierbea capul de arşiţă. Azi-dimineaţă nici nu răsărise soarele, când m-am deşteptat. Fochistul ăsta de la vapor se uita la mine lung. — Nea Ilie, parcă ai fi de fier. Dar, lasă, azi scapi şi dumneata. Aşa ziceam şi eu. Mă sui iar pe batoză şi când se traseră căruţele la scară îl văz şi pe Beleagă. Nu ştiu cum mi-a venit, întreb pe mecanicul de lângă vapor: — Ce tot învârteşte ăsta p-aici-m’? — Cum, ce învârteşte? Păi, nu e cu ceata ta, nu e el şeful cetei?… — Beleagă?! — Beleagă! Îl văz că vine spre batoză. — Resteu, zice, tu ai treierat? Da’ mai întâi ai cai, ai căruţă? Cu câţi inşi eşti tu? Mă opresc din prins, eram chiar cu un snop în mână. Tac din gură. Încep să bag snopi şi pe urmă odată mă opresc. — Beleagă, zic, să vie cineva la snopi, aici la coş, că trebuie să-ncarc şi să treier şi eu. S-a făcut că nu m-aude. Mă uitam după el. Maşina ţipa goală şi toată lumea se oprise şi se uita la mine. Aha, ce, nu se vede? Las coşul şi încep să mă dau jos. M-am dat la o parte şi m-am proptit într-o furcă. Nu mai puteam. Mai era unul de treierat şi veneam eu la rând. Îl văz pe Beleagă c-o ia spre sat. Strig la el: — Beleagă, stai aici, că n-am treierat şi să nu plece cineva, să mă lase aşa… — Ai căruţă şi cai? întreabă el, fără să se întoarcă. — Beleagă, zic eu, niţel mai tare. El se întoarce. — Ce ţipi aşa, Resteu? Ţi-am spus: ai căruţă, treieri. Nu? Nu! Nu-mi venea să cred. L-am lăsat în pace, nu m-am supărat. Se duse muierea asta şi vorbi cu alde Miai, cu Crâşmac, pe urmă mă pomenesc cu ea. Abia îndrăznea să vorbească, parcă cine ştie ce-ar fi făcut. — Ilie, oamenii au plecat aproape toţi. Ce facem noi? O să intre altă ceată şi vai de capul nostru, ne rămâne grâul în arie… IV Mi s-a făcut roşu înaintea ochilor. Mă aşez jos, zăpăcit. Nici eu nu mai ştiam ce să fac. Pe cine să iai de gât? Nimiezul se apropia, ceata nouă era gata… M-aţi văzut vreunul că n-am treierat? Păi de unde să ştiţi voi rândul la atâţia oameni? Dar şarpele… Staţi niţel… Când mă ridic de jos, vă văz pe toţi în partea ailaltă, grămadă. Voi terminaserăţi. Beleagă se întorsese cu popa şi vorbeau cu mecanicul. Nu pricepeam. Mă uit la maşină. Alde Ene era pe terminate, dar în urma lui veneau alte căruţe, încărcate. Îl întreb pe Ene ăsta: — Mă, tu ai terminat? — Da, am terminat. — Da’ ale cui sunt căruţele alea, care vin? — Nu ştiu. Un şir de căruţe aşteptau gata să tragă la maşină şi eu parcă murisem. Nu mai vedeam. Beleagă cu popa făceau semn la căruţe să tragă la maşină. Caii şi grâul popii, am înţeles eu şi mi-am dat seama că o să-mi pierd firea. Beleagă plecase în sat şi vorbise că să-l treiere şi pe popa, fără să ţină seama de mine. Toate câte vin după afacerea asta şi pe care le înţelegeţi voi destul, le las la o parte. Până acum, vă spun, prea bine nu ştiam ce are să se întâmple cu mine. Când a murit fetiţa, de durere, îl uitasem. Acum era în faţa mea… — Opreşte maşina, am ţipat. Am pus mâna pe furcă şi am vrut să mă reped după Beleagă. Mă zăpăcisem. Voi n-aţi văzut nimic, nu ştiaţi nimic. Când am ridicat furca şi am izbit în caii popii, atunci eram ca şi nebun. S-au ridicat cu picioarele în sus şi au căzut grămadă sub oişte. Vă uitaţi la mine şi nu înţelegeaţi nimic, dar vă uitaţi ca la un smintit care şi-a luat câmpii… Am lăsat furca, am pus mâna pe un par şi m-am luat după Beleagă. M-am opintit o dată şi am azvârlit parul drept după el, să-l deşel. Vă uitaţi după el, şi tăceaţi, şi popa mai stătea aici, să mă afurisească. Fugea cât era de bătrân printre şiri în loc să stea aici, să-l vadă toţi şi să vorbească. Şi acum îmi ţiuie capul ca un fier… Abia mai pot să vorbesc… Mă doare pieptul… Şi tâmplele… Aşa s-a întâmplat şi îmi pare rău că nu l-am prins adineauri pe bătrân. Cum l-aţi ales voi şef de ceată? Spuneţi-mi, nu cumva sunteţi nebuni? Am pomenit să se adune om cu om şi să se înţeleagă omeneşte. Aşa se treiera odată. Tu spui, Paţanghele, că trebuia să vă spun vouă, dar ce să vă mai spun? Toată ziua am stat ieri sus… Mă vedeai de la o poştă dar nu mă vedeai, trebuia să mă fi dat jos, să-mi fi desfăcut brâul şi s-o fi luat-o la goană printre şiri, urlând: „Băăă! Uitaţi-vă la mine. Uitaţi-vă că muncesc!” Nu, Paţanghele, asta nu. Că nu vă supăraţi… n-aţi ştiut… Nici eu nu zic nimica. Acum e mai răcoare şi câteva ceasuri până treier şi eu, n-o să mă doară mai mult ca după atâtea săptămâni. Dar niciodată nu mi s-a întâmplat. Parcă o văz pe biata fetiţă murind, galbenă şi slabă, de pe urma lui. Eram copil şi când am venit să văz cum se treieră, îmi bătea inima şi mi-era frică. Vedeam ceata forfotind şi cum viscoleşte praful şi pleava; se mai certau oamenii, se băteau şi cu furcile, dar treierau toţi. Că nu sunt cetele, cete de nebuni, e câte-un şarpe negru sub buze, ca Beleagă; sări-i-ar bolboşile ochilor.