Cezar Petrescu

P R O L O G                 Ce spaimă i-a fost! Ce nălucire absurdă de creer istovit, de nervi destrămaţi, de nopţi  cu sbuciumul prelungit prin somn. Mereu aceiaşi ameninţare nelămurită şi cu atât mai chinuitoare, suspendată în vis chiar, în mijlocul unui ho­hot de râs chiar, în privirile ocolite ale servitorilor chiar. Încă odată îşi frecă pleoapele şi se ridică într’un cot, pe pernă. Surâse calmat, de spaima-i fără nici un temeiu. Adineaori, când a deschis ochii într’un vuiet de năruire şi în flăcări albastre, ţâşnind, brăsdând, săgetând peretele, a crezut că e un început ori un sfârşit de incendiu. Cu acel vertiginos şi instantaneu tumult de imagini sinistre care premerg panicei, a văzut tavanul prăbuşindu-se des-­ picat, s’a văzut ca un rug viu şi aprins, alergând în flăcări spre toate eşi- rile astupate de grinzi în jăratec, de fum şi de vâlvătaie. Focul lăuntric, vâltoarea mistuindu-l fără curmare de 3 luni încoace, încheindu-se, con- fundându-se, absorbindu-se, neantizându-se în dogoarea focului din a-fară. O moarte ca pentru el. Un sfârşit ca pentru asemenea pasiune care i-a scrumit şi măduva oaselor. Dar nu era decât furtuna de-afară, din noapte, cu fulgere lungi, văzută în oglinda şifonierei. O furtună cum n’a mai fost, din miez de August. O deslăntuire a elementelor, crăpând catapiteasma cerului cu rostogoliri de stânci, inun-dând noaptea cu o lumină ireală şi rece; grandioasă feerie electrică aprinzând lampioane de un milion de volţi, trosnindu-le în ţăndări ca să aprindă altele de două milioane, de trei, de nenumărate — atâtea câte n’a ştiut să măsoare vreodată nici o uzină din lume. Cea mai înfricoşată şi superbă furtună, capturată în rama unei oglinzi. Când fulgerile albastre irump în lacul vertical de cristal şi argint viu, toată încăperea e mai iluminată ca ziua; fiecare jâlţ, fiecare obiect, cel mai neînsemnat amănunt din acest refugiu al lor de  trei  luni.  Tran- dafirii culeşi aseară, în vasul chinezesc: senzual amestec de culori ca­tifelate. Mănuşile ei svârlite pe braţul fotoliului. O carte deschisă, cu pagina îndoită la jumătate. O batistă căzută. Un pieptene de păr, cum    a lunecat pe covor acum câteva ceasuri. Toată capricioasa şi divina dezordine a nebuniei lor care durează de trei luni, întreruptă numai   prin somn, ca să înoade firul rupt mâine şi să continuie încă, încă, în afară de timp, fără început şi fără sfârşit. Furtuna din oglindă cu fulgere reci, care printr’un miracol nu  sparg, nu topesc cristalul, îi soarbe privirea magnetic. Nu-i îngăduie    să întoarcă ochii spre fereastra fără perdele, la furtuna cea de-aievea,  de afară. Şi până acum i-a paralizat chiar gândul. Chiar amintirea. E nevoie de o încordare dureroasă să rupă vraja fluidului. Şi-a amintit. Cum de nu s’a gândit mai dinainte? Cum de nu i-a fost grija aceasta, cea dintâi? Ei întotdeauna i-e frică de fulgere şi de trăsnete. Mai ales pe-o furtună de noapte, cum n’a mai fost. În camera de dincolo, în patul ei, desigur e ghemuită cu fruntea în perne, cu ochii ascunşi. Poate l-a strigat. Poate glasul ei l-a deşteptat din somn, iar el n’a răspuns. Chiamă încet, încă în şoaptă: Greta! Şi ascultă. Răspunde numai rostogolirea tunetelor. Încăodată, chiamă mai tare: Greta! Greta, dormi? Un fulger, şi altul, şi tunetul năruit spăimântător de aproape. Poate  a trăsnit alături un brad din parc, pavilionul lor, plopul cu banca lor     de dedesubt. —  Greta! Greta mea mică... Greta! Acum chemarea a devenit strigăt. Şi în aceiaşi clipă, călcându-şi jurământul, a fost lângă uşă, a fost dincolo. Mâinele răscolesc patul cald. Patul gol. Ochii o caută în ungherele luminate de fulgere, pitulată, cu palmele strânse să astupe privirea,     cu urechile astupate să înăbuşe cataracta tunetelor. —  Greta! Unde eşti, Greta? Unde te-ai ascuns, Greta? A fost mai întâi strigăt de fiară căutându-şi femela s’o ocrotească   în deslănţuirea furtunei. A devenit scâncet fără putere, de desnădejde, implorând. —  Unde eşti, Greta? Încetează, jocul acesta, Greta... Se teme el. Venise s’o apere; acum se teme el, imploră el. Patul e cald,  perna  e  caldă:  păstrează  încă  forma  adâncită  a  ca-­   pului care a fost culcat. Dar nu mai este nici o haină, nimic al ei: deodată camera pustie şi moartă. Se teme să înţeleagă. Mâinele, alte mâini, nu ale lui, cu un suflet şi cu o voinţă a lor, răsucesc tremurând butonul de fildeş să facă lumină continuă, deschide de perete dulapurile de haine, pipăie crispate golul, caută lacome o speranţă să se acaţe, acolo unde nu mai există nici una. Şi tot mâinile acelea, desfac în   lături ferestrele spre furtuna de-afară. E ceiace-a presimţit. Ceiace-a, ştiut. La capătul aleei, în cascadarea ploii, în lumina sincopată a fulge- rilor — un automobil cu farurile stinse. Ea alergând într’acolo. Plecat pe pervazul ferestrei, strigă în noapte. Chiamă în furtună: —  Greta! Greta! S’a întors. L-a auzit? A fost glasul lui mai puternic decât detu­năturile cerului? S’a întors numai să privească o clipă îndărăt, la refugiul lor de     trei luni. A făcut un semn. Nu lui. Nu pentru el. Un semn de despăr­-  ţire zidurilor, parcului, nopţilor, zilelor de trei luni — vieţii, trecutului, vieţii care a devenit atât de repede, într’o clipă, un trecut. A făcut un semn în noaptea cu fulgere, după perdeaua lichidă a ploii. A trântit portiera. S’au aprins farurile automobilului, s’a mişcat încet adunându-şi puterile, a svâcnit după copacii uzi, şi n’a mai rămas în urmă nimic. Nimic. O noapte lichidă, tăiată de fulgere şi un om strigând cu braţele întinse spre furtună: —  Greta! Nu e adevărat, Greta. Nu poate să fie aceasta, Greta! Era atât de ireală furtuna din oglindă! Cu cât mai ireală e acum furtuna cea aievea de afară, şi golul pe care nu-l poate umple o singură chemare, un nume; un nume într’o sută de chemări. De trei luni, ştia că trebuie să vie ceasul acesta. Chiar ea i-a spus-o din cel dintâi ceas. Ştia, şi nu putea crede. El mai credea în miracole. Toată spaima suspendată în somn, pre¬zenţa ceasului acestuia ascuns    în sâmburele viitorului şi tresărind în mijlocul unui hohot de râs, stre- curându-se între dânşii chiar când buzele erau încleştate în sărut, du­rerea ascuţită şi atroce care se amesteca în fiecare zi a lor, i s’a pă­-     rut doar preţul scump al unei voluptăţi inedite, altora interzisă. Ame­ninţarea care sfârşeşte sărutul în scrâşnet, presară polen de melan-   colie în cel mai mărunt gest, umbreşte privirea într’o seară cu parfum capitos de vegetaţie coaptă, dă mai sfâşietoare intensitate clipei tre­cătoare: toate le-a socotit un dar al providenţei mai mult, un privi­-  legiu numai al lor. Că într’adevăr va pleca fără să spună unde şi când, că va reteza singură mrejele de mătase care-i ţineau atât de încleştat prizonieri  într’o atât de fermecătoare captivitate, că într’o zi nu-i va rămâne        să sărute decât urmele paşilor şi să îmbrăţişeze o umbră de fum;     toate-i păreau în afară de orice putinţă, nebunesc şi injust. Aseară nimic în sărutul ei nu vestea oboseala, o hotărâre pe care   nu i-a citit-o în ochi, crescând, şi închegându-se în dosul frunţii tot   atât de senine ca întotdeauna. Nimic. Ce-ar fi putut să îndreptăţească    o asemenea presimţire? Trandafirii culcaţi pe braţul ei, când i-a adus  să-i aşeze în vasul chinezesc, ca în fiecare seară? Mănuşile aruncate    pe braţul fotoliului? Cartea cu pagina întreruptă? Totul a fost ca oricând, într’o viaţă orânduită aşa pentru o eternitate. Chiar capriciul camerei dealături, unde a vrut o noapte să doarmă singură, jurământul să nu-i calce pragul până dimineaţa — n’a fost jocul lor drăgăstos      cel dintâi. „Am să vin mâine să te deştept, cu un brat de flori, ca      după o călătorie lungă de unde m’am întors pe neprevăzute!” Călătoria fără întoarcere. Drumul pentru totdeauna pierdut. Un om prăbuşit lângă fereastră, întinzând mâinele spre furtuna     din noapte, implorând o amăgire: — Greta, nu poate să fie aceasta! Greta, spune că nu e adevărat, spune că e un vis rău... Spune că a fost numai o joacă răutăcioasă,       pe care n’ai s’o mai reîncepi niciodată, Greta, niciodată... Nu e aşa? O furtună despicată de fulgere afară, şi un om căzut lângă ferea­-stră, frământându-şi mâinile, întinzându-le după o umbră. Un om care vorbeşte singur. Care de-acum nu va mai vorbi decât singur.   *   În port a ancorat de trei zile un yacht alb. Nimeni nu ştie de      unde-a venit, încotro pleacă, de ce-a poposit aci şi nu aiurea. E un  yacht enigmatic, cu pavilionul unei ţări exotice, din celălalt emisfer. Dimineaţa când plaja se populează cu umbrele multicolore, cu femei pârguite de soare în costume muiate în toate cernelile curcu­beului, când marea presărată de înotători, pare o imensă tavă de     email albastru pe care s’au rostogolit capetele a o mie de ghilotinaţi după o execuţie capitală în bloc ordonată de un crunt satrap al Orien­tului; dimineaţa, toţi ochii se îndreaptă spre yachtul nemişcat şi alb, căutând să-i descifreze secretul. Nici un binoclu n’a descoperit în trei dimineţi nimic nou. Nici un ochean. Matrozi spălând puntea, alama şi nichelul scânteind în soare. Pe urmă pustiu. Nici o suflare. Un yacht  enigmatic şi mort; venit nimeni nu ştie de unde, poposit aci nimeni     nu ştie dece, plecând nimeni nu ştie încotro. A patra dimineaţă yachtul a dispărut. Portul a rămas mai gol.        Pe plajă întrebările au fost mai multe — şi răspuns n’a putut da   nimeni. Iar pe emailul albastru al mării se rostogolesc legănate de valurile moi, aceleaşi capete de ghilotinaţi după o execuţie capitală — capetele înotătorilor care se depărtează câteva sute de metri de tărm,   ca să se întoarcă fideli şi osteniţi, la mediocritatea lor terestră din- totdeauna, la casa cu copii plângând şi uzând pantalonii, la sfârşitul concediului când iarăşi vor intra în birouri întunecoase să înşire cifre   în condici, la slugi şi la ratele de chirie, la aventurile extraconjugale    în camere urâte şi străine, la boli şi la scadenţe, la fumul oraşelor şi      la nasturele care trebuie cusut. În vremea aceasta, pe drumul apelor, departe spre mările de sud cu alte constelaţii şi cu peşti fosforici, sburând într’aripaţi peste proră, yachtul înaintează cu fiecare milă spre o lume magică unde nimic nu mai supravietueşte din vulgarul cotidian. O lună şi altă lună. Apar insulele de coraliu cu înalţi cocotieri, plecându-şi frunzele palmate pe lagune, culcând pe nisipul de sidef umbre albastre cum nu le-a cutezat nici un pictor. Acolo apa e străvezie de se citesc stâncile adâncurilor cu stele de mare şi cu ciudate apariţiuni, pe care nu le ştii dacă aparţin regnului animal sau vegetal. E adevăratul tezaur, nesăcătuit, al oceanelor, cu  mai multe brăţări încrustate, mai lungi coliere de nestemate, mai multe rubine, mărgăritare, smaragde, topaze şi ametiste, de cât s’au înecat odată cu galioanele Spaniei. O apă străvezie şi caldă, unde înotul e aerian şi de unde seara, când te întorci la tărm, pe nisipul blond, cad stropi de lumină fiindcă ai înotat într’o apă de lumină, cu miliarde       de microorganisme fosforice. —  N’are să sfârşească niciodată călătoria noastră, Greta! şopteşte bărbatul culcat pe plaja unde n’a călcat nici un picior omenesc. Şopteşte, cu bărbia în pumni, şi ridică ochii să aştepte încuviinţare. —  Totul sfârşeşte întotdeauna... Atât e răspunsul femeii, fără tristeţe, fără revoltă, resignată unui destin, împotriva căruia zadarnică e orice rezistenţă. —  De ce să ne gândim la aceasta? adaogă. La mâine? Mereu mâine?...Astăzi marea e atât de caldă, cerul atât de albastru — şi vine, nu ştiu de unde, de pe alt tărm, din larg, un parfum de vanilie... Nu simţi? Ne întoarcem înot, până la yacht şi pornim chiar acum, într’a-  colo, de unde ne chiamă parfumul pe vânt. Poate fi ceva mai delicios, decât să alergi la chemarea unui parfum? Drumul înotătorilor e ritmic, spintecând apa cu jerbe fosforice, într’o întrecere sprintenă de libere animale marine redate elementului marin. Când au ajuns sus pe punte, şuroaiele luminoase, curg de pe două statui de argint. Iar botul yachtului se îndreaptă împotriva vân­-tului cu parfum de mirodenii, spre insula necunoscută cum spre un ne­cunoscut ostrov aleargă fiecare viaţă, chiar cea mai mizerabilă, chiar cea mai mocnită şi fumurie. A doua zi dimineaţa popasul e acolo. A treia zi aiurea. A patra zi, yachtul a devenit o jucărie scuturată ca o coajă de nucă în ciclon.         Şi după o săptămână, se leagănă leneş în ancoră, într’o insulă a pescui­torilor de perle, însemnată pe harta Pacificului cu un punct abia vizibil sub lupă. De-un an durează rătăcirea aceasta fără ţintă sub stele cu nume necunoscute în oraşele ei negre şi triste de-acasă. Cerul şi marea se confundă în acelaş albastru pe orizontul circular. Au trecut prin fur­-tuni. Au cules naufragiaţi de pe-o plută şi i-au semănat în drum, într’un port cu albe clădiri cubice sub palmieri. Au târât după dânşii cetele     de rechini aşteptând o pradă care nu mai sosea. Au ascultat în mijlocul nopţii, cules din văsduhuri pe antena aparatului de Radio, concertul    de la Paris, şi jazzul din New-York, şi apelul către tot proletariatul lumii lansat cu voce gravă de bas de postul din Moscova — şi au sfă­râmat pe urmă maşina sonoră care îi mai lega de univers, ca să nu     mai străbată până la dânşii nici o chemare de nicăieri. Să rămână singuri, numai cu ei, în vastitatea mărilor. Pe urmă, într’o dimineaţă, s’au aflat tăcând. Privind fiecare în altă parte. Ocolindu-şi ochii. Au înţeles fără să-şi spună nici un cuvânt. Un ordin. Yachtul alb a întors botul spre nord. O lume de stele        a rămas în urmă, scufundate în ocean, pe vreme ce apăreau celelalte; cele vechi, cele uzate, cele triste. Şi portul a fost acelaş. Cu plaja pustie, fără înotătorii de-atunci,     ca tot atâtea capete ghilotinate după execuţia capitală în bloc, ordonată de-un satrap sângeros. Pustie — fiindcă e sloată şi vânt; trei luni mai sunt până la sezonul de vilegiatură. Nu e nimeni să întrebe de unde-a venit yachtul alb, de ce-a poposit aci şi nu aiurea, încotro se îndreaptă. O amurgire vânătă şi cruntă, cu stropi săraţi svârliţi din şfichiuri   de vânt. De pe punte coboară o umbră neagră şi sgribulită. Se clatină   şi s’a oprit. Nu face nici un semn. Priveşte cu mâna rezemată de bara  de fier şi nu simte îngheţarea fierului. Yachtul s’a întors. Se strecoară printre bastimentele gigante şi negre. Nu se mai vede. Îi ştie drumul. Unde va fi mâine, şi peste o lună, şi peste trei; în mările calde şi străvezii, cu vietăţile multicolore culcate ca într’o vitrină de nestemate pe catifeaua adâncului, cu apa care şuroieşte caldă şi fosforică, după  ce-ai înotat până departe în laguna cu inelul de cocotieri. Aci s’a sfă­râmat un val amar, înegrit de catran; s’a sfărâmat de dig şi i-a udat haina urâtă şi tristă, haina cernită ca pentru ţările nordului. Nu se mai vede nimic. Ce-aşteaptă? Nu i se mai vede nici faţa. Noaptea a coborât de funingine. În întuneric e o pată sgribulită de în­tuneric. Şi simţi din sgribulirea aceia, că e strânsă acolo toată dezo­larea lumii, că n’o va mai încălzi de-acum toată blândeţea lumii.   * E cea mai animată staţiune pentru sporturile de iarnă. Încinsă între albele creste alpine, cu hoteluri şi vile geometric ali­niate, a adunat răsfăţaţii destinului, să-şi destindă mădularele jucân-  du-se, fiindcă viaţa i-a scutit de osânda să le destindă muncind. Aci se pot vedea cei mai vestiţi patinori, cele mai fabuloase salturi cu schiul, cele mai nebune curse de bob. Chiar chelnerii servesc ceştile aburinde de ceaiu, purtând tava în mână, în curbe savante de patinaj. Ninsoarea cade molatec. Fulgii albi, fulgi mari. Se lipesc de obrajii învăpăiaţi, se topesc pe gene, răcoresc buzele. O feerie în alb. Şi ce râset, ce veselie, ce goană nebună pe muchi de otel, pe tălpi de lemn, în sănioare purcese din înălţimi cu viteză vertiginoasă de bolid! S’ar  spune că nu mai există altă iarnă, cealaltă iarnă, cea adevărată, a copiilor scâncind lângă soba rece, a cerşitorului degerat cu mâna în­-tinsă pe-o treaptă de catedrală, de unde se rostogoleşte stârv congelat,   a flămândului privind vitrina băcăniei, a troienelor unde înoată până    la genunchi văduva cu pâinea rotundă şi neagră subsuoară, grăbind spre-un bordeiu unde zac sub ţoale trei prunci pe cari nu s’a îndurat Dumnezeu şi tifosul să-i elibereze, ci i-a lăsat în viaţă să ceară viaţă     şi pâine. Dacă există cumva şi lumea aceia, şi iarna aceia, sunt foarte departe. Aci e numai un decor magic pentru svelţi patinori. Şi totuşi femeia aceia, e tristă, dece? Privirile la ea s’au oprit fascinate de cum a sosit. De-o lună, nimic altceva, nimeni altcineva n’a mai fost vrednic de luare aminte, pentru nimeni. A întrecut saltul celui mai temerar schior. Patinele ei erau   până eri, cele mai sprintene aripi de oţel la picior. Pentru ea valsul orchestrei dansat pe luciul de ghiaţă; pentru ea sania cea mai superbă  cu cei patru înaintaşi, în valtrapuri şi explozii sonore de zurgălăi;  pentru ea tot ce-a fost aci vreme de-o lună, belşug, desfătare, răsfăţ, admirare. Tristeţea fără pricină, din dimineaţa aceasta, de unde atunci? Şi de ce? Îi atârnă mâinile dealungul trupului. Vorbeşte şi buzele sunt  moarte. Priveşte şi ochii sunt morţi. Ascultă şi ştii bine că nu aude.       E un sfârşit venit de departe. Un rău misterios, iremediabil, mistuind  de demult. Un rău atavic. Ghiceşti că morţii ei s’au deşteptat şi o chiamă, nu la moartea lor, ci la o moarte mult mai spăimântătoare, moartea din viaţă, sufletul mort lăsându-i trupului osânda să-l caute    ca o fantomă fără odihnă, din loc în loc, din om în om, de pe buze       pe buze. S’a oprit lângă ea, cu o piruetă de sfârlează, cel mai elastic şi invidiat patinor. Cel mai invidiat — fiindcă o lună a fost tovarăşul ei, numai al ei, nedespărţit. Îi prinde mâinile: —  Greta, a fost o glumă nu e aşa? Nu pleci, nu e aşa?... Am        dat ordin să desfacă bagajele. Greta, uită-te în ochii mei. Mâinele au căzut neînsufleţite. Ochii privesc, dar privesc dincolo  de el. Mai este nevoie de vre-un cuvânt? Tovarăşul nedespărţit vreme de-o lună, a plecat capul şi nu mai aşteaptă nimic, cu mâinele lui căzute şi ele dealungul trupului. Stau  faţă în faţă. Nu s’au ştiut nici odată atât de streini, atât de departe. Nu-şi mai au nimic de spus. Ea se îndreaptă spre holul hotelului, unde bagajele vor fi acuşi clădite în piramidă, gata de plecare, oriunde în lumea vastă. El se îndreaptă spre-un serv galonat. Porunceşte să-i aducă schiurile. Ştie un loc sus, de unde când ţi-ai dat drumul cu mâinile înlături, crucificat în spaţii, sbori într’o lume din care nu te   mai poate întoarce nimeni, nici o minune, nici o înviere din morţi. Sania cu patru cai înaintaşi, aleargă spre gară în explozie sonoră    de zurgălăi. Sbor bulgării de zăpadă din copite. E-o goană în aerul proaspăt, în decorul alb, ca spre-o mare şi albă şi luminoasă fericire. Dar femeia din sanie e ghemuită într’un colt, cu obrazul ascuns — şi  cu toate blănurile înfăşurate tot îi mai clăntăne dinţii. Nu priveşte în sus, nicăeri. În sus, pe povârnişul alb-diamantin în scânteerea luminei, unde o cruce vie lunecă imaterial şi vertiginos, se clatină o clipă în    aer şi se cufundă în abisul albastru. Poate a strigat, a chemat o ultimă oară: —  Greta! Poate a fost numai o părere. N’a auzit nici ea, nici nimeni. N’a văzut nici ea,  nici  nimeni.  Până mâine se aşterne un strat gros de zăpadă, iar acolo, în fund, de altfel nămeţii nu se topesc nici vara. Câteodată gheţarul duce cu el în vale, printre morene, cadavre miraculos de intacte după o duzină de ani. Orchestra cântă un vals melodios. A înceout să ningă din nou, molatec, peste o sută de voioşi patinori. E cea mai nebună înveselire,   în cea mai animată staţiune pentru sporturile de iarnă.   Dar iată şi cealaltă iarnă. Cea cruntă, a celor mulţi; cu gerul muşcând în carnea vânătă cu dinţi câinoşi, cu scâncet de copii lângă soba rece, cu muribunzi clănţănind pe paturi de lemn, în camere unde   a îngheţat apa în cană. Pe străzile Vienei suflă un vânt acidulat şi subţire. E o lumină lugubră, galbenă-verzuie, de zori de zi, în cartier calic; acolo unde încep să geamă sirenele uzinelor înainte de a se stinge firmele incandescente ale cabaretelor de pe Graben şi din bulevardele centrale; acolo unde mulţimea în haine sdrenţuite, copii cu ghetele sparte, moşnegi gârboviţi, bătrâne în şaluri de văduve, pornesc dela miezul nopţii să aştepte coadă la pâine. E Viena mizeriei, după în­frângere şi revoluţii, când pâinea se plăteşte cu un milion de coroane hârtie şi economiile dintr’o viaţă de om n’ajung pentru un pachet de ţigări. A lunecat lângă perete, a căzut de foame şi de boală, o fată în   straie subţiri de săracă. Au ridicat-o unii. Alţii s’au repezit să-i ia locul la coada brutăriei. Întotdeauna, în orice lume, se aleg dela sine în mulţime, ca oile Domnului cele bune şi lupii, milostivii deoparte, la­comii de alta. Cei mai mulţi sunt acei care-şi fac loc cu coatele să prindă locul cel mai bun şi dacă e nevoie, să calce în picioare, căzuţii  pe drum. Pe fata săracă au dus-o acasă. E casa consilierului calicit într’o noapte şi paralizat într’un jilţ. N’are timp mult de zăcut, fata adusă      pe braţe. Săracii n’au voie, n’au când să fie bolnavi. S’a întremat cu     o ceaşcă de băutură caldă — poate ceaiu, poate cafea lungită, poate numai apă fierbinte cu o bucată de zahăr. Şi a pornit mai departe, să vândă o haină, să caute un loc de muncit. Sunt fel de fel de munci.  Cele mai bine plătite sunt acele din orbita desfrâului şi plăcerilor. Lu­mea nu are nevoie de o croitoreasă, de o secretară, de o dactilografă,   de o vânzătoare mai mult. Este întotdeauna loc însă pentru o dansa­-toare mai mult, o cântăreaţă de cabaret mai mult. Fata consilierului paralizat şi sever a devenit o dansatoare şi o cântăreaţă mai mult. Dece a întâlnit-o acolo, în fumul acru de tutun,  în  mirosul  strepezit de parfumuri ieftine şi de sudoare, în hohotele groase de beţivi, de     ce-a întâlnit-o acolo chiriaşul strein pe care il iubea, care-o iubea, fără să-şi fi spus niciodată? De ce există întotdeauna o fatalitate neîn­- durată, să sfarme într’o singură clipă tot ce-a fost durat încet şi fragil, ca o pânză diafană de paianjen? O explicare nu poate fi. Nici că murdăria spurcată pe ea n’a      atins-o. Nici că n’ai voie să alegi între un fel de muncă sau altul,     când acasă te-aşteaptă un tată paralizat şi o soră mai mică, flămândă. S’au privit o singură dată, dureros. Privirea cea din urmă. Poate în   ochi i-a citit atunci adevărul, l-a întrevăzut într’o fulgerare: Bărbatul     a întins braţele, chemând-o, cerându-şi iertare pentru bănuiala ne­dreaptă şi crudă: —  Greta!... Greta, am înţeles, ştiu... Greta! Dar chemarea e în deşert, braţele întinse nu mai pot aduce în­-    dărăt o umbră care s’a topit. În localul de beţie şi desfăt, e amestec de râsete groase şi de  cântece deşanţate. Fata consilierului paralizat, simte pe spatele gol      de cântăreaţă o mână păroasă, târându-se ca un paiajen care pândea    de mult o pradă rară. E întâia oară când nu tresare cu desgust la asemenea atingere, când nu se mai fereşte de ea. Îi este tot una. De- acum orice, îi este tot una. Şi fiindcă viaţa a ucis ceva în ea, va ucide   şi ea de-acum, ca o insectă veninoasă, tot ce va întâlni în viaţă cald,  bun şi pur; tot ce viaţa mai păstrează luminos ca să sfârşească în- tr’aceiaşi cloacă. E o răzbunare aceasta ca oricare alta. O răzbunare    pe viaţă.   *   Mai este o despărţire, undeva, foarte departe, într’un fiord scandinav. Acolo unde ţărmul zimţat pe hartă pare o jucărie tăiată de un copil      cu fierăstrăul de traforaj. Apa fiordului e verde, adâncă; vertical oglindeşte ţărmul de stâncă, palasul vestit cu trepte de marmoră coborând de pe terasă până în    unda imobilă. Un pui de focă demesticit, cu pielea lucioasă, se soreşte pe trepte la picioarele femeii care în această dimineaţă nu mai râde,  nici nu mai cântă, nici nu se mai svârle ca o naiadă să înoate fugărită  de tovarăşul din totdeauna. Acum priveşte cu bărbia în pumni, dincolo de apă şi de stânci, undeva în nevăzut. Nu simte când s’a apropiat el,  nu tresare când i-a pus mâna pe umăr, nu-i ascultă glasul. —  Greta... Toată viaţa noastră de-aci... O lună unică... Ori unde    ai să fii, ori unde am să fiu, n’o putem uita... Greta, dacă tu... Mâna a întrerupt ostenită, cuvintele care nu-i mai spun nimic. La   ce bun? Morţii sunt morţi; moartea e moarte. S’a ridicat de pe treaptă. În haina de voiaj, se pleacă să alinte o ultimă dată botul lucios al puiului de focă domesticit. Animalul o pri­veşte cu ochii rotunzi şi buni. Poate pricepe şi el. În nici o privire de animal vreodată n’a fost atâta iubire. O iubeşte şi puiul de focă. Şi totuşi, nimica n’o mai poate retine, nici chemarea bărbatului, nici pri­virea umedă a vietăţii de apă. Bagajele au fost transportate în cabina vaporului. Se aude sem­- nalul de plecare. —  Greta! mai strigă omul de pe trepte, ridicând braţele în urmă.  De ce? Nu poate să fie adevărat... Spune că te întorci. Spune că... Uşa s’a trântit grea. Un bărbat cu obrajii ascunşi în palme pe trepte. Un pui de focă domesticit. Şi fiordul pustiu, cu ţărmul vertical de stâncă reflectat în adânc, cu frumuseţea lui inutilă, acolo pe harta Scandinaviei pare o jucărie tăiată de un copil cu fierăstrăul de traforaj.   *   În pădurea subtropicelor, cu miros de bureţi veninoşi şi cu fluturi nocturni pictaţi pe aripi ca paravanele japoneze, lianele fac o perdea groasă unde nu poţi desluşi dacă e plantă acăţătoare care se balan­-  sează sau un şarpe care aşteaptă să-şi dea drumul în gâtul antilopei venită cu paşi subţiri la locul de adăpat. Au poposit trei europeni, în costum alb, cu căşti coloniale. Doi bărbaţi şi o femeie. Trei vânători europeni şi o ceată de vânători indigeni. Focul s’a stins. În cort nu mai mişcă nimeni. Numai departe, pre­caut, dau târcoale fiare cu ochii sticloşi, ca minuscule faruri fosfo-    rice ’n noapte. Au simţit mirosul omului. Au simţit şi indigenii mi- rosul fiarelor. —  Stăpâne! vorbeşte şoptit omul pe jumătate gol, deşteptând cu   un deget uşor vânătorul. Sunt tigrii. Eu cred o pereche. Celălalt, cel tânăr, de ce doarme atât de greu? Adineaori, în în­tuneric era cu ochii deschişi. Acuma doarme mai greu ca un mort. —   Nu face nimic. Are să se aleagă cu o spaimă sdravănă la detunătura puştii. —   Şi nu-l trezim, stăpâne? întreabă vânătorul cel pe jumătate    gol. Sunt doi tigri, nu strică să fie două puşti... —   Am două focuri la puşca mea, îmi ajunge! vorbeşte orgolios streinul cărunt, care n’a pierdut niciodată un cartuş în vânt. Pe urmă au plecat, şi omul dormind atât de greu, a deschis ochii     şi a încordat cu tremur auzul. Afară, în noaptea umedă cu miros de bureţi veninoşi, sclipirile fosforice sunt când aci, când dincolo, după frunzele late, după per­-deaua groasă de liane. Sunt patru luciri fosforice, ca patru văpăi    verzui pe bălţi cu miasme. Se apropie, şi se depărtează două câte    două; apar şi dispar. Două focuri ajung pentru cel mai vestit vânător; câte un foc de fiecare pereche de ochi, de fiecare fiară pe care nu-ti este iertat s’o greşeşti. A potrivit puşca şi a tras odată. Detunătura a cutremurat codrul     de liane şi a deşteptat o mie de maimuţe speriate care-au început să     se vaete cu o mie de glasuri groteşti. Dar văpăile verzi nu s’au stins; nici la focul dintâi, nici la cel de al doilea. Şi fiarele au năvălit cu    două salturi spărgând perdeaua de liane, să sfâşie pieptul vânătorului răsturnat cu ghiarele lungi şi cu dinţii care trosnesc oasele. Cel mai bun tintaş din lume şi cel mai încercat, nu poate culca vânatul cu două cartuşe oarbe. Aceasta o ştie mai ales omul din cort, care ciudat, nu s’a deşteptat nici la detunăturile puştii, nici la strigătul indigenilor, nici la vaetul celor o mie de maimuţe speriate sărind în groteasca lor spaimă din vârf de copac în vârf de copac. A înteles-o mai târziu şi femeia. —   A fost pentru tine, Greta. Să fii numai a mea, Greta! se târâie omul în genunchi, sărutându-i genunchii. —  Cum te urăsc!... N’am urât niciodată pe nimeni, aşa... —  Dar înţelege, a fost pentru tine, Greta...   Femeia nu-l ascultă. A căzut pe trupul sfâşiat şi neînsufleţit, cer-când să-i sufle viaţă caldă de pe buzele ei. Iar celălalt, a plecat în codrul cu miros de bureţi veninoşi cu şerpi veninoşi, cu tigri şi fiare care-ti sar în cârcă de după liane; a plecat   fără armă, cu capul gol, cu mâinile goale. E şi aceasta o sinucidere      ca oricare alta, când nu mai ai pentru cine trăi şi când ai pierdut o  iubire fiindcă într’o desnădăjduită nebunie ai ucis s’o câştigi. Pe targa de frunze, patru oameni pe jumătate goi, poartă pe      umeri un cadavru sfâşiat, acoperit cu o pânză albă. A rămas desvelită numai fruntea şi tâmplele cărunte. În drum maimuţele se pleacă pe otgoanele de liane, curioase să privească, se caţără cu agilitate de acrobaţi şi dispar cu un strigăt în scorburi cu păianjeni cât pumnul.     Pe fruntea de ceară, s’a aşezat un fluture uriaş, cu aripile pictate ca paravanele japoneze. Pe urmă sunt alti morţi, alte despărţiri, alti oameni frângându-şi mâinile şi chemând. Întotdeauna acelaş nume: — Greta! Greta! Greta! Povestea e foarte veche. Depretutindeni şi din totdeauna. Când afară e frig, pe străzile urâte aleargă o mulţime ostilă şi   urâtă, tristă şi fără nici o speranţă; destul să intri întro sală unde   nimeni nu cunoaşte pe nimeni în întunericul opac, şi deodată pe pânza albă din fund se deschide o lume de magie, caldă şi ireală, o lume   unde domneşte ea: Greta! Numele eroinelor din povestea luminoasă n’are nici o însemnătate. Nici nu durează în amintirea nimănui. Toţi ştiu că e un nume conventional şi mincinos. Cel adevărat şi unic, făp- tura adevărată şi unică, e numai ea, întotdeauna aceiaşi. Când apare, osoasă şi androgină, cu şoldurile strâmte şi cu pieptul plat, mai neli- niştitoare decât ar fi frumoasă, mai tragică în pasivitatea ei decât şi-ar frânge, mâinile în sbucium patetic, în tot întunericul sălii mulţimea magnetizată de acelaşi fluid, uită deodată existenţa reală de unde-a venit şi unde se va întoarce peste un ceas, evadează din ea însăşi şi   dela mizeriile ei obscure, anonime, mizerabile, pentru a trăi o supra- existenţă fictivă, mai reală decât realitatea — o pasiune de unde ba- nalul şi trivialul e isgonit. Pe urmă, când totul e sfârşit, când lumea himerică s’a năruit, când toţi se întorc la realitatea lor de afară, stră­-  zile sunt mai pustii şi urâte, frigul mai duşmănos, iubita mai fără mi­-ster, iubitul mai vulgar, totul mai fără speranţă. Într’o mie de oraşe     de sub toate latitudinile, în zece mii de săli, un milion de oameni, zece milioane, evadează din destinul lor în acelaş destin de două ceasuri,    ca să se descopere apoi mai singuri şi mediocri cu gustul cenuşei în gură. Există vre’o fată care să nu-i fi pizmuit făptura, privirea, destinul? Vre’un adolescent care să nu-i fi căutat sărutul pe buzele iubitei?   Alina, într’o seară, când erai încă o copilă şi te puteam apropia      de genunchi ca pe un copil, fără să presimt sub mâna-mi bărbătească tremurul cărnei de femeie, am descoperit că ai să semeni cu Greta Garbo. Mi-ai amintit că nu eram cel dintâi să ti-o spun. O ştiai de mult. Şi atunci am observat că într’adevăr, în pieptănătura voit dezordonată şi câlţoasă, în hainele bizare, în privire, în gest, căutai să faci asemănarea mai apropiată. Am râs. Mi s’a părut o joacă inofensivă. Tot inofensivă mi s’a părut şi copilăroasa încântare cu care mi-ai pus sub ochi fotografia ta şi a Gretei Garbo, din care n’am ştiut să deosibesc la prima vedere, care era într’adevăr a ta şi care a idolatrizatei eroine din film. Pe    urmă, când am înţeles ce joacă primejdioasă era aceasta, a fost prea târziu. Nu mai aveam nici o putere, cum n’au mai avut nici ai tăi, nici nimeni; cum n’a mai avut nici viaţa putere să te întoarcă la tine cea adevărată. Fără putere, am rămas astfel martorul unei ciudate drame cum     n’a imaginat-o nici un specialist al ecranului. Până ce te-am pierdut   din vedere. Unde mai eşti acum? Ce mai eşti acum? Nimeni n’o ştie   — şi poate nici n’aş voi s’o ştiu. Căci vezi, cunosc şi eu, că viaţa cea  de aievea se mişcă sub poruncile unui regisor mai crunt şi mai intole­rant ca toţi regisorii din Hollywood. Dar atât cât ţi-am ştiut din viaţa ta Alina, îmi ajunge pentru sub­stanţa unui roman, pe care închipuirea nu l-ar fi putut plăsmui oricât    ar fi fost deprinsă să sbenguie fără nici o înfrânare. Mă ierţi că ţi-am divulgat secretul, brutal? Sau poate acolo unde te afli, îţi este acum indiferent? Cu atâta mai bine. Dacă pentru tine Alina, mai poate exista undeva acuma, vre’un bine.       _____________                                                                                                                                                                                                    

VALPARAIZO            Trupele  guvernamentale  au  recucerit   Cordoba şi Mendoza. Se bănueşle că  şeful   rebelilor s’a refugiat în Chili, la Valparaizo. (RADOR)   De unde m’a învăluit deodată, senzaţia aceasta de     soare cald, de copilărească fără de grijă, ca o palpitare colorată şi aeriană de aripi de colibri? Adineori, strada era întunecată, trecătorii păşeau în  ceaţă fantomatici, gesticulând să-şi păstreze echilibrul           pe movile de ghiaţă sleită peste gunoaie. Tramvaele du-    ruiau negre şi deşarte în noapte, cu luminile fumegoase, ca sinistre dricuri nocturne de sinucigaşi. Totul era pus­tiu, îngheţat şi ostil; hâd şi fără speranţă. Şi deodată, abia aşezat la masa cafenelei, cu gazeta despăturită; de unde inundarea aceasta de lumină şi de boare îmbălsămată cu exotice mirodenii? Ce souffle étrangement parfumé, d’ou vient-il?  Nici samsarul acesta, unsuros, aşezat în faţa cafelei, absent şi cu privirea înfiptă într’un gol unde-i joacă fără îndoială cifre; nici domnul cănit de alături care-şi zâm-   beşte singur citind o revistă umoristică; nici chelnerul          cu eczemă de culoarea smetirei pe obraz şi cu şervetul       vânăt pe mână; nici domnişoara bălană şi corpolentă     de la casă care-şi sprijină sânii de cantalupi pe marginea de marmoră a mesei; nici duhoarea cafenelei, capetele        de ţigări aruncate, urmele murdare de halbe, galoşii umezi din picioare, vânzătoarea de cărţi poştale stren- ţuită, provincialul care studiază cu sârguinţă de elev   greu de cap lista de preţuri; nimic din ce e urât afară       şi trist, aci, în suflet; nimic nu îndreptăţeşte înseninarea aceasta bruscă, versurile lui Heredia, cântând înlăuntru de acolo, de pe marginea oceanelor, de unde peste tala-zuri şi pustietăţi, peste ape şi continente, adierea a adus un suspin parfumat din ţările de dincolo de noapte. De unde hohotirea aceasta de soare?        „Revoluţiile din America de Sud, se transmit de la stat la stat. Săptămâna trecută a fost arestat preşedintele re- publicei braziliene.” „Abia s’a restabilit liniştea la Rio de Janeiro şi San Paulo, că alte veşti alarmante sosesc din Argentina. Pentru moment trupele guvernamentale au recucerit Cordoba şi Mendoza. Se bănueşte că şeful insurgenţilor s’a refugiat în Chili, la Valparoizo. Dar alte ştiri, pre-  tind dimpotrivă, că a fost vorba numai de retragere stra­tegică, pentru a ataca cu forţe noui”... Rio de Janeiro, San-Paulo, Cordoba şi Mendoza, Valparaizo şi Santiago de Chili... Împăturesc ziarul sub cot, şi nimic din cafeneaua aceasta nu mai există şi nimic din ce e afară, trist şi rece şi umed şi hâd, nu mai are fiinţă. Bomanele lui Mayne-Beid, Cooper, Bret-Hart şi Jules Verne: Cap de vultur şi Fiica Soarelui, Şarpele Negru     şi Puma cu  ochii  de  chilimbar;  peşteri  cu  mucezite  co-­   mori sub lespezi, fluvii somnoroase şi indieni lunecând şerpuit în piroge, în codrii virgini, cu lianele spânzurând deasupra apelor ca un decor fabulos de feerie... Şi nucul scorburos din livadă, de sub care mă ridicam de pe cergă cu coatele amorţite şi cu ochii rătăciţi, când un glas mă chema la masă şi la realitate, tocmai în clipa când Don Bartholomeo Diaz y Leon y Carillo y Belalcazar, prizo­nierul şefului indian, îşi tăiase frânghiile şi se arunca     în şea. Lume ireală şi mai reală decât cea mai apropiată realitate. Vecinul de peste gard, domnul cu bărbiţă albă şi cu pălărie tare, ne era indiferent şi strein. Nici odată n’am fost curioşi să ştim unde pleacă la ore fixe, de unde se întoarce din capătul străzii, citindu-şi din mers gazeta;    ce gândeşte, când cu acelaş ziar pe genunchi şi cu oche­larii alături, în cerdac, îşi soarbe cafeaua. Dacă ar fi murit a doua zi, ne-ar fi înduioşat evenimentul mai puţin decât moartea Vuturului Alb, indianul scăpat de la spân­zurătoare de eroul lui Mayne-Reid şi al nostru, pentru      o săptămână, până când altul îi lua locul; din Chili, în Brazilia; din Antile, în Mexic. Cum ne înfiora emoţia, pe noi, feţele palide, când luam parte la întâlnirea lui Cortez cu Montezuma, ulti­-mul rege al Aztecilor; după descripţia lui Bernal Diaz, tovarăşul conchistadorului. Cât de viu vedeam litiera cu baldachin, împodobită cu pene albastre şi verzi, cu aur    şi perle, din care a coborât în manta albastră, cu sandale de fire de aur împletit, Montezuma, încarnarea zeului răsboiului şi a zeului colibri: Huitzilopochili... Şi cum visam cu ochii închişi, alt cer, pe  al  cărui  al-   bastru, noaptea se aprinde crucea sudului, în locul cons­telaţiilor noastre bătrâne, uzate şi răscunoscute.   A fost ca un miragiu care şi-a tremurat amăgirea în duhoarea cafenelei, mi-a adus în nări parfum de fructe necunoscute şi miros amărui de frunze de nuc; haluci­naţia civilizaţiei dispărute Maya şi halucinarea a două­-zeci şi cinci de ani în urmă: Huitzolopochili şi volumul conului, Şarpele negru şi treiurile la matematici; flutu­rarea minusculă de aripi de colibri şi carcera liceului...   Şi ochii domnişoarei Lucia. Unde-o mai fi oare domni­şoara Lucia? Şi unde s’au scufundat, în ce negură, soa­rele de atunci care nu mai este, şi copacii livezilor care   au fost tăiate şi atâtea capete neastâmpărate de copii  după pupitre; capete sburlite şi cu ochi drăcoşi, pe care vârsta le-a împodobit cu mustăţi stufoase, cu sprâncene grosolane şi cu veştede cearcăne în jurul pleoapelor, — şi atâtea capete din care astăzi nu mai este nimic, decât undeva sub pământ, un os rotund, o scăfârlie netedă şi   un rânjet de dinţi?... Unde sunt? În ce negură oare      s’au scufundat?   Acum, iată-mă la rândul meu, plăzmuind şi eu povestiri pentru alţi ochi. Dar ce povestiri fără căldură    şi fără soare! Ce povestiri fără eroisme! Ce acre ca   viaţa din juru-ne; şi chiar râsul, ce rânjet e, în loc de izbucnirea robustă şi sănătoasă, de veselie!   E de mirare? Sunt de osândă? Îndată ce-am împă­turit ziarul sub cot, cu numele sonore de dincolo de ape   şi de copilărie, totul s’a astupat ca de de-un negru capac de sicriu, tot din ce era lumină, şi eroism, şi frumuseţe,    şi plăsmuire fermecătoare. Pe urmă, din nou a rămas numai ce este. Cafeneaua cu samsarul moţăind în faţa ceştei golite, chelnerul cu eczemă de culoarea smeurei, domnişoara decolorată şi corpolentă de la casă — şi capetele de ţigări stinse, şi galoşii umezi, şi frigul de afară, şi tramvaele duruind în întuneric, negre şi goale, cu luminile lor fumegoase, ca sinistre dricuri nocturne, de sinucigaşi.                                   FRAŢII INAMICI     CAP. I Unde cititorul află în ce atmosferă încărcată, s’au născut Tip şi Top.   A treia oară, madam Vlădoianu, făcu un semn disperat, rugător şi mut, spre invitaţii său din celălalt capăt al mesei, şi a treia oară implorarea rămase fără efect. Nu se adresa cu toate acestea unor făpturi cu inima împie- trită. Nici nu repeta cumva, vreun gest misterios, ca semnul după care se recunosc numai francmasonii din cele cinci continente. Doamne fereşte! Conmesenii erau cu toţii oameni de inimă şi săritori la aman. S’ar fi aruncat până la unul, cot la cot, prin foc, prin apă şi prin sabie, dacă madam Vlădoianu le-ar fi cerut ase- menea dovadă de prietenie sau le-ar fi pus la încercare spiritul de jertfire. Iar semnul de rugare mută, era cum nu se poate mai lesne de înţeles. Era un simplu apel la para soneriei, atârnată în şnur din tavan, într’o regiune unde nu putea ajunge gazda, cap- tivă în jâlţul din cestălalt capăt al mesei. Apelul desnădăjduit se pierdu încă odată, fără să clintească pe cineva. Nici un oaspete nu-l luă în seamă. Nimeni n’avea ochi de văzut şi urechi de auzit aceasta. Toţi discutau cu aprindere problema arzătoare a ordinei de succesiune în monarhiile consti-tuţionale. Îndârjiţi în opiniile lor crunt intransigente, (fiecare decis să nu cedeze un pas adversarului), nu observau că răstim- pul între feluri se distanţase neobişnuit şi alarmant, pentru o masă cu tradiţia atât de stilată ca aceea a domnei Eliz Vlădoianu.   Îşi smulgeau cu nerăbdare argumentele de pe buzele inter- locutorului devenit inamic din senin, şi-le aruncau reciproc în obraz cu înverşunarea unor proectile de asalt, se priveau agresiv, cu milă, ură şi scârbă; iar la consideraţiuni generale de drept constituţional, anexau cu perfidie, aluzii şi insinuări de ordin strict personal, la incapacitatea de pricepere, la slăbiciunile tăi- nuite şi la cine ştie ce presupuse interese ale adversarului cu pă- rere opusă, încât discuţia înveninată părea gata să despice din clipă în clipă, duşmănie neîmblânzită, până la moarte, între prie- teni care se socoteau cu un ceas înainte, legaţi până la capătul vieţii.   Era o desbatere după chipul şi atmosfera acelei epoci de întâmplări turburi, când ţara se întărâtase în două tabere: pen-  tru sau împotriva unui craiu pribegit în surghiun.   Madam Eliz Vlădoianu îşi astupă cu oroare urechile, să se izoleze de acest scandal fără precedent sub acoperişul său paşnic, minunându-se prin ce necruţătoare molimă, prânzu-i lunar cu in- vitaţi de rasă, se transformase într’o încăerare vulgară de zur- bagii, ca la o cafenea oarecare de periferie.   În pumnii săi trandafirii, larma controverselor vrăjmaşe se înnecă, aşa cum se îngroapă tumultul oceanului în ghioc. Străbă- tea numai un ăuit necurmat şi confuz, de ciclon care se depăr- tează să-şi poarte ravagiile undeva aiurea, dincolo de orizont.   Madam Vlădoianu îşi privi aşa invitaţii, pe rând, dintr’un capăt în altul, şi nu-i recunoscu. Erau unii vineţi, alţii stacojii, alţii livizi. Nu lipsea nici una din culorile spectrului solar, des- compus pe planşele manualelor de  fizică.  Toţi  se  provocau  cu ochiri pândite de speluncă şi cu rânjete de fiare carnivore, gata să-şi sfâşie reciproc beregatele.   Gazda suspină cu nedumerire: —   Ce au Doamne? Ce se întâmplă cu toţi? Şi ce-o fi fă- când oare Rugica de nu mai serveşte friptura?   Cu o hotărâre eroică, desprinse scoicile palmelor din urechi şi dominând un moment cerbicia zavistiei, imploră o ultimă oară, de astă dată adăugând glas subţire, gestului care apăsa în spaţiu butonul soneriei cu para inaccesibilă:   —   Domnule Eladescu, iartă-mă că te întrerup... Te rog, sună! Dumneata eşti mai aproape... Sună dacă eşti bun, apăsat! Domnul Ştefan Eladescu, care ca şi tizul său, Voevodul cel Sfânt al Moldovei, era o persoană nu mare la stat dar iute la mânie, tocmai ridicase un cuţit să reteze din rădăcină argumen­tul adversarului.   Se opri readus la realitate. Surâse asasin vecinului cruţat pentru o clipă de replica lui triumfală, prin intervenţia neaştep- tată a stăpânei. Depuse arma şi svâcni pe picioarele scurte să execute dorinţa doamnei Vlădoianu.   Prinse para soneriei între degete, apăsă butonul cu toată energia temperamentului său vehement, iar doamna Eliz văzân- du’şi în sfârşit dorinţa împlinită, respiră cu uşurare, ca biblicul centenar Simeon, care-şi oferise împăcat sufletul morţii, după  ce ochii lui s’au îndestulat mângâiaţi la văzul minunei de mult aşteptată.   În tăcerea lăţită brusc, clopoţelul electric sbârnâi îndelung  şi strident. Ecoul fugi ca un bondar de oţel prin toate culuoarele deşarte, se isbi năuc de pereţii albi, până departe în bucătărie, se întoarse îndărăt speriat şi nu găsi o fereastră deschisă, să scape afară, la aer. Toţi ascultară cu o impresie ciudată. Ar fi jurat că e o so- nerie care a irupt într’o casă pustie. N’ar  fi  ştiut  să  lămurească                                                    de unde venea această siguranţă — dar nimeni nu se îndoi că bucătăria e goală, culuoarele sunt goale, că sbârnăiala bumbului de oţel în capsula nichelată, chiamă zadarnic tot personalul atât de bine domesticit şi stilat al casei Vlădoianu, printr’o conspira- ţie neînţeleasă, dezertat dela datorie. Domnul Fănică Eladescu suna înainte, cu frenezie, descăr- când odată cu bateria electrică, toată violenţa replicei adineori înăbuşită pe buze. — Ajunge! suspină un glas. Sfatul era binevenit. Domnul Eladescu se afla purces să sune până la sfârşitul veacurilor. Descleştă degetele de pe para de sidef şi, reluându-şi locul pe scaun, ca o veche poziţie cucerită, se pregăti să respingă fulgerător, prin contraatac, ofensiva ad- versarului cu muniţiile sleite. Dar duhul cel rău se risipise. În răstimpul de acalmie al ar- mistiţiului, toţi oaspeţii reculeşi se desmeticiră din vrăjmăşia care-i îndârjise. Nu mai aveau nici o poftă să reia ostilităţile. Îşi pipăiau nodul cravatelor, îşi aranjau batistele la buzunarul dela piept; cu jenă, se plecau spre vecine să le întrebe dacă nu poftesc borcanul cu muştar sau să le servească un madrigal, anemic şi cuviincios. Atunci abia, îşi dădură seamă că dela felul din urmă, tre- cuse un timp nefiresc prelungit şi că slujnica în şorţ de dantele, nu se înfăţişase să înlocuiască farfuriile. Madam Vlădoianu se scuză, ca niciodată surprinsă de un eveniment misterios şi neprevăzut în ordinea gospodăriei sale, cu disciplina severă şi dată de exemplu în trei generaţii de căs- nicii. —   Nu ştiu ce s’a întâmplat... Dar sunt sigură că s’a în- tâmplat ceva. —   Mă duc eu să văd, tanti Eliz! se oferi Puica, nepoata doamnei Vlădoianu; adorabilă copilă de cinci ani neîmpliniţi,  cu spumoasă rochiţă albă, cu ochi de albastrul inocent al ceru- lui şi cu bucle bălane de heruvim.                                                                 Spuse şi nu aşteptă aprobare. Descinse de pe scaunul unde se afla cocoţată pe perne ca să ajungă la nivelul persoanelor ma- ture; se răsuci pe călcâiele pantofiorilor de lac şi o sbughi pe culuare, spre bucătăria unde se instalase tăcerea enigmatică şi ameninţătoare, ca în urma unei ireparabile catastrofe. Uşile trântite în urmă, indicau pe tot parcursul, cu detună- turi tot mai îndepărtate, înaintarea către mister. —   Delicios copil! exclamă o doamnă. —   Şi e atât de cuminte! Are atâta candoare în ochi... re- cunoscu altă doamnă. E inocenţa personificată. —    Întradevăr, o cresc după moda veche, mărturisi cu o orgolioasă modestie madam Vlădoianu. Eu nu înţeleg copiii de astăzi. Nu-mi plac. Pot spune chiar că îi compătimesc. Prea   mult cinematograf. Prea multă libertate! Ştiu tot. Aud tot. De- aceia se blazează înainte de vreme şi au să fie nişte nenorociţi... Eu o feresc pe Puica, de tot ce pângăreşte viaţa, ca pe o plantă de seră. După părerea mea, inocenţa e zestrea cea mai de preţ pentru o fată. —    Exact! aprobă cu energie, domnul Fănică Eladescu. Nepoata dumitale e o excepţie unică... Cât despre mine, sunt scandalizat de cele ce aud dela copiii mei. Vă imaginaţi ce m’a întrebat fecioru’meu, Ionel, acum vre’o două săptămâni? —   Ce? se îndreptară curioşi, douăsprezece perechi de ochi. —   N’aveţi să ghiciţi... Pariez! —   Spune. Trebue să fie ceva nostim. —    O să vedeţi dacă e nostim ori nu. O să vă spun şi n’o  să credeţi... Acum două săptămâni lucram la birou. Mă trezesc cu Ionel. Văd că dă târcoale. Îl întreb: „Ce e cu tine, Ionel?   Care ţi’e pofta?”... El, de colo: „Tăticule, am să te întreb  ceva”... „Întreabă şi îţi răspund” — spun eu. „Dar îmi răspunzi adevărat? Nu mă înşeli?” — vrea să se asigure mai întâiu. „Fireşte că adevărat... Ştii că pentru mine, omul mincinos nu face două parale. Nici nu vreau să-l văd în ochi... Haide, dom­nule! Întreabă, şi-ţi răspund. N’am timp de pierdut!...” „Bine! Zice el. Dacă e aşa, te rog pe mata să-mi spui ce-o fost întâi pe lume: oul, cocoşul sau găina?...” Iată ce-i preocupă pe copii din ziua de azi! —   Şi ce i-ai răspuns? întrebă foarte curioasă, una din doamne. —   I-am răspuns, să ţină minte cât o trăi. I-am tras un pi- cior în spate. Ştiţi, că eu sunt un tip cam violent! adaugă, după un timp, domnul Fănică Eladescu, în chip de scuză. —   Aceasta n’are să se întâmple niciodată cu Puica mea!  îşi asigură oaspeţii cu o privire rotundă şi satisfăcută, de jur îm­prejur, madam Vlădoianu. Nici nu i-ar trece prin cap să întrebe aşa ceva. Ea crede, că pe pui, ca şi pe copii, îi aduce barza. N’am nici o grijă, despre aceasta. —   Cel puţin pentru o bucată de timp! râse zgomotos şi vulgar, domnul Fănică Eladescu. Madam Vlădoianu, nu găsi de cuviinţă să remarce aseme­nea glume grosolane. Ceilalţi conmeseni, întoarseră priviri de dezaprobare spre vinovat. Pentru toată lumea delicateţa şi grija cu care madam Eliz Vlădoianu îşi creştea nepoata orfană, era un prilej de ad­miraţie şi de înduioşare. Cum putea gândi cineva atât de trivial şi vorbi atât de ordinar? Se cunoaşte că e tatăl unui copil care,   la şase ani, se interesează în gura mare, dacă oul face găina sau găina face oul şi dacă nu e amestecat în chestia aceasta, cumva, şi cocosul. Domnul Fănică Eladescu presimţi că a dat greş. Ca să schimbe discuţia, atacă vehement problema servitoarelor din ziua de azi, chestiune pe care era sigur  că  toţi  vor  cădea  de  a- cord. Un domn slab, profită de ocazie şi povesti o anecdotă lungă. O doamnă deşirată, istorisi la rândul ei o întâmplare scurtă, din care nimeni nu înţelese concluzia.   Madam Vlătoianu renunţase să participe la această foarte actuală şi arzătoare diversiune. Se frământa în braţele jâlţului,  ca pe-un scaun de supliciu cu ţintele înroşite la jar. Nu mai pri­cepea nimic. Rămăsese acolo şi Puica. Se întâmpla ceva. Dar ce?   Se hotărâ să pornească în anchetă, la faţa locului:   —   Mă iertaţi... Dar este ceva inexplicabil. Nu ajunse la uşă, când canatul se trânti de perete. Puica anunţă din prag, gâfâind, ca soldatul victoriei dela Maraton: —   A născut Foleta! Madam Eliz Vlădoianu căută cu ochii un jâlţ apropiat, în- tre braţele căruia să cadă cu toată făptura sa, corpolentă şi im- punătoare.   —    Pentru numele lui Dumnezeu! Puica!... Puica dragă, cum poţi spune tu aceasta, copila mea? —    Zău, tanti Eliz. Am văzut cu ochii mei. A născut Fo- leta doi căţei. Sunt băeţi amândoi. I-am botezat. Tip şi Top.   Nici n’au ochi. Şi să vezi mata cum îi linge Foleta!... —   Încetează, Puica. Te rog, încetează cu ororile acestea! imploră madam Vlădoianu. —    De aceasta a întârziat Rugi cu friptura, se simţi da- toare Puica să dea informaţii suplimentare, precum ca să se ştie. N’a lăsat-o Mariţa bucătăreasa, să vină. Zicea că boierii pot să mai aştepte, fiindă numai Rugica se pricepe ce trebue să facă. Fără Rugica, biata Foleta putea chiar să moară. Mariţa e o proastă. Habar n’are... E aşa de proastă, că se jura ieri că Fo- letei are să-i aducă zilele acestea barza nişte căţei... Aşi ruga-o eu pe dânsa să-mi arate şi mie ce fel de barză! Mai întâi că e iarnă afară şi nici nu sunt berze.   Puica perora, gesticulând foarte însufleţită, adresându-se   pe rând în dreapta şi în stânga la mosafiri, chemându-i martori cu privirea ei albastră şi pură, şi aşteptând confirmarea unani- mă că Mariţa e cea mai proastă bucătăreasă de pe lume, de vre- me ce îşi închipuie că pe toţi căţeii Foletei, i-a adus barza în cioc. Madam Eliz Vlădoianu nu-i venea să-şi creadă ochilor şi urechilor. Scufundată în jâlţ, îşi făcea vânt cu şervetul, înăl-  ţând privirea desnădăjduită în tavan. Domnul Eladescu, surâ- dea răsbunat şi perfid. Masa sfârşi într’o atmosferă glacială. Rugi, care cumula cu modestie oficiul de fată în casă şi de mamoşă a Foletei, încercă de vre-o două ori, schimbând farfu- riile, să dea amănunte victorioase asupra celor întâmplate. Ma- dam Vlădoianu o electrocută cu privirile, deşi o mare şi legitimă nerăbdare o îndemna mereu să întrebe, dacă Foleta a dat naştere iarăşi la bastarzi în loc de căţei de rasă, cum recidiva cu o re- gretabilă îndărădnicie.   Foleta era căţeluşa favorită a doamnei Vlădoianu. De cea mai pură rasă, cu arborele genealogic reconstituit până la cel mai mărunt amănunt şi cu rădăcinile într’o familie celebră, im- portată din Anglia. Totuşi, printr’o aberaţie neexplicabilă, cu toate măsurile de precauţie, Foleta dovedea înclinări proletare    şi o totală lipsă de bun gust şi de demnitate! Căţeii ei, de până acum, reprezentau cea mai odioasă confuzie de rase, de culori şi de forme. Unii chiar întruneau într’un singur individ, stigmatele a patru-cinci eredităţi încărcate. Rezultatul era monstruos. Că- ţelul avea urechi de prepelicar, bot de mops, picioare de baset, blană de lulu, glas de dulău. Din această pricină, madam Vlă- doianu suferea adânc, iar consternarea sa era împărtăşită de toţi prietenii casei, nevoiţi să o consoleze după fiecare naştere a Fo- letei, ca după o mare nenorocire familiară. Servitoarele aveau ordin să extermine asemenea fructe ale păcatului. Foleta scheuna căutându-şi odraslele răpite prin col- ţuri, două-trei zile, cu scâncete umane, pe urmă la cel dintâi pri- lej, o lua dela început. —   Eu am o explicaţie... Cunosc o teorie! anunţă domnul Fănică Eladescu. Toţi îi amintiră, cu priviri apăsate, prezenţa copilei. Puica se pregătea să afle teoria domnului Fănică Eladescu, deschizând ochii ei mari şi puri. —   Puica, te rog du-te şi te joacă. Ia ziua bună dela toţi!     o îndemnă madam Vlădoianu. ­­Puica plecă cu regret. Domnul Eladescu, îşi putu desvolta teoria în pace şi onor. Se adresa personal doamnei Vlădoianu, dar apela şi la confir­marea celuilalt auditoriu. —   Ziceţi că de trei ori aţi luat toate precauţiile şi totuşi...  E foarte simplu, doamnă. Foleta ispăşeşte primul păcat. E te- oria impregnaţiei. A greşit odată, la început, cu un câine ne- demn, dintr’o rasă ticăloasă... Atât e destul. Ori ce aţi face, copiii ei au să fie până la sfârşit corciţi de acest suvenir. E stigmatul păcatului dintâi. Există chiar o ramură din ştiinţa creşterii cai- lor, consacrată acestui fenomen. Se numeşte telegonie. Pot să   vă asigur că şi la noi oamenii, se întâmplă câteodată. S’au văzut cazuri, când o văduvă remăritată, după zece ani, naşte un copil care seamănă cu răposatul... Pecetea odată imprimată, greu s’o mai şteargă, chiar cea mai mare emoţie şi iubire. De altfel... Madam Vlădoianu respinse cu amândouă mâinile, în semn de oroare, continuarea acestei demonstraţiuni: —   Orice ai spune  dumneata,  domnule  Eladescu,  de  data aceasta nu mai cred. Te asigur că am luat toate măsurile. Por- tiţa de fier închisă la curte, de cum se făcea ziuă. Foleta închisă în casă. N’a mai fost pe alegerea ei, proasta. Am ales eu... Cu­noşti căţelul lui madam Stanopol? Cea mai pură rasă. Adus direct din Anglia. L-am ţinut aci o săptămână.. Erau cei mai buni prieteni... Nu mă mai poate convinge nimeni. Pariez pe ce vrei, că Tip şi Top, cum i-a botezat Puica, sunt după chipul şi asemănarea părinţilor. Adică rasa cea mai curată, cum i-au fost străbunii până la al nouălea neam. —   Să vedem! ameninţă încredul, domnul Fănică Eladescu. Eu rămân la teoria mea... De altfel e simplu... Putem merge să constatăm de vizu... Madam Vlădoianu acceptă provocarea, pe deoparte fiind- că era convinsă de dreptatea sa, pe de alta fiindcă abia îşi stă- pânea nerăbdătoarea curiozitate, să vadă isprava Foletei. Au mers şi’au văzut, lăsând ceilalţi invitaţi la cafea.   Din ungherul magaziei de lemne, unde-şi alesese culcuşul, Foleta ridică ochii lăcrimoşi şi materni, lătrând uşor şi lingân- du-şi odraselele cu înduioşată mândrie. —   Aprinde becul să vedem mai bine!, porunci madam Vlădoianu. Rugica răsuci butonul. Lămuri: —   Pe acesta l-a botezat coca Puica, Top, pe cestălalt Tip. Larvele, încă umede, abia se mişcau lucioase. Domnul Eladescu, prinse unul de pielea largă a cefei şi îl ridică în spaţiu, triumfal. Era Top şi era ca toţi ceilalţi prunci    ai Foletei asasinaţi din ordinul doamnei Vlădoianu: o mustră    de toate rasele şi de toate culorile. —   Ce-am spus? Madam Vlădoianu  scutură  capul  cu  scârbă.  Domnul  Fă- nică Eladescu îl depuse satisfăcut, ca după o victorie personală. Foleta începu să-şi lingă odrasla cu aviditate. —   Şi celălalt! anunţă domnul Fănică Eladescu, ridicând al doilea exemplar de ceafă, să-şi continue demonstraţiunea, din-ainte asigurat de victorie. Dar celălalt geamăn, Tip, nu purta nimic din stigmatele  care desonorau făptura fratelui său Top. Era mic, delicat, fin — miniatura lui Milord, căţelul doamnei Stanopol adus direct din Anglia. —   Vezi? Se bucură madam Vlădoianu. —   Se poate... O excepţie. Orice regulă, e confirmată prin- tr’o excepţie! recunoscu cu un fel de regret, domnul Fănică Eladescu. Madam Vlădoianu se întoarse spre Rugica şi ordonă: —   Pe Top să-l arunci. Să păstrăm numai pe Tip. Chiar acum să-l arunci, să-l înneci. Treaba ta ce faci cu el. Să nu-l văd în ochi. Ai înţeles? —   ţeles, coniţă! întări fără împotrivire Rugi, care îşi avea planul ei şi nu-şi simţea porniri pruncucigaşe. Îl arunc cum aţi poruncit. La noapte, îl arunc.  

ACCELERATUL INTRA ÎN GARA de Nord cu o întîrziere de două ceasuri; la unu după miezul nopţii. Cînd au prins a se perinda constelaţiile semnalelor luminoase, discurile semafoarelor oblice şi albastrele panouri de reclame, Sergiu Miclăuş nu-şi mai stăpîni neastîmpărul. Înşfăcă valiza uşurică din plasă. Zvîrli pardesiul de gabardină pe braţ şi, în loc de politicos salut, o privire asasină de gangster celor două văduve de funcţionari superiori, care tot drumul i-au pus răbdarea la amarnic supliciu cu discuţia lor mai volubilă decît duruitul de ventilator. Ambele persoane au rămas petrificate pe marginea banchetelor. Pentru prima oară în decurs de şase ore şi-au pierdut graiul. Iar sincopa aceasta neprevăzută a dat tăcerii o elocvenţă cu atît mai teribilă. Tot astfel se întinde o neli­niştitoare acalmie în natura paralizată de panică înainte de a se dezlănţui cicloanele. — Şi să mai spui că e magistrat, dragă-Doamne! explodă călătoarea cea voluminoasă cînd îşi recăpătă, în sfîrşit, glasul surprinzător de subţire şi şuierat printre buze, cum ţiuie expirînd o supapă plesnită. Tocmai cele ce vorbeam noi! Iată în a cui pază încredinţează statul averea şi onoarea noastră în ziua de azi! Altfel era pe vremea lui bietu Iorgu... — Magistrat? pufni cealaltă, osoasă şi cu nasul pre lung. Arată a magistrat cum arăt eu a mitropolitul Pimen, scumpă doamnă! Poate pretinde, oare, cineva una ca asta? Scumpa doamnă recunoscu fără ezitare că tovarăşa ciolănoasă de compartiment nu arăta a mitropolit, deşi pălăria-i înaltă aducea leit cu tiara preacuvioşilor vlădici. — Aşa că mai va cu magistratura lui! trase imediat concluzia stăpîna tiarei, dănţuită în echilibru instabil pe frunte la fiecare icnire a macazurilor. Magistratura cere ţinută, scumpă doamnă, demnitate... Nu-i de nasul tuturor zănatecilor de pe lume. Ei, din partea mea, n-aş pune mîna pe cruce să jur că n-a fost cine ştie ce pungaş d-ăştia, de trenuri, cum s-au ivit de la un timp încoace. Avea ceva pe suflet... Prea nu-şi mai găsea astîmpăr locului!... Amîndouă şi-au pipăit instinctiv poşetele depuse orizontal pe genunchi. Au verificat din ochi numărul geamantanelor, cutiilor şi pachetelor. Au răsuflat uşurate. Nu lipsea nimic din inventar. Li s-a părut că au scăpat de o mare primejdie, cu toate că întreg drumul nici nu se clintiseră din compartiment, făcînd strajă preţioaselor buclucuri, pe cînd pre-supusul pungaş de tren se vînzolise ieşind pe culoar, sco ţînd capul pe ferestre, să aspire răcoarea nopţii de mai, coborînd în gări să cumpere gazetele şi revistele ilustrate acum lepădate vraişte într-un ungher. La această pradă luînd aminte, venerabila pensionară care se ştia că nu arată a mitropolit se ridică să expropieze teancul de foi. Căngile degetelor se lungiră şi se încovoiară straniu. Pieliţa mîinii tremură gelatinos pe nodurile vinelor ca o mănuşă prea uzată şi largă. Sub pleoapele de gutapercă, privirea căpătase ceva avid şi fricos: poate în patima se nilă care o împingea să culeagă petece de hîrtie, ca o emoţie suplimentară, se amesteca şi teama să nu se în toarcă proprietarul de drept al maculaturii ca s-o sur prindă asupra faptului. Dar pe Sergiu Miclăuş nu-l băteau asemenea griji şi sadice satisfacţii. Era departe, în celălalt capăt de vagon, unde lupta voiniceşte din coate să-şi deschidă cale spre ieşire. Nerăbdare lipsită de rost, totuşi irezistibilă.   După doi ani de exil şi de pocăinţă nu-l aştepta nici o bucurie în capitală. Dimpotrivă, îl chemase o telegramă la o înmormîntare, iar în trenul de linie secundară se urcase pe la amiază, cu sufletul copleşit de mîhnire şi cu ochii neguroşi. Acestea le uitase treptat; se desprinseseră de el. Se măcinaseră pe măsură ce distanţa se scurta. Cînd a schimbat vagonul în staţia de încrucişare a Braşo­vului, ritmul trenului accelerat s-a transmis insinuant în pulsaţia arterelor. Uitase telegrama din buzunar, nodul uscat din gîtlej, condoleanţele de rigoare, repetate ca un rol dificil. Vie şi din ce în ce mai năvalnică, se deşteptase o barbară însetare de viaţă, inexplicabilă presimţire că se apropie un eveniment unic, decisiv şi providenţial, hărăzit să însemne începutul unui al capitol într-un destin omenesc. Sîngele îi zvîcnea cu o şuvoire plăcută în tîmple, îi vibra în timpan, îi juca priveliştile înaintea ochilor într-o irizaţie care transfigura realitatea, întocmai ca atunci cînd se simţea ameţit după întîile pahare sau după primele mize volatilizate la masa cu postav verde celălalt Sergiu Miclăuş, de acum doi ani, pornit prea repede pe povîrnişul pierzaniilor. De astă dată senzaţia era nevinovată. N-au fost irosite-n van îndelungile luni de surghiun şi de expiere la care s-a resemnat mai puţin din buna sa voie şi mai mult din a altora voie într-o dimineaţă de sumară judecată cu neamînată osîndă. Băuse dintr-un izvor salubru, cu apă vie. Nesaţiul era al unui convalescent, întors cu ochii puri şi cu sîngele regenerat acolo de unde-a plecat cu privirea istovită în pămînt, cu inima de iască şi cu gura amară. Şi cu această proaspătă energie împingea acum burta elastică a unui pasager corpolent, făcîndu-şi scut sprinten din valiză. Călătorul roti peste umăr ochi globuloşi de apoplectic. Voi să spună ceva, pîcnind mînios pe nări. Renunţă, poate fiindcă medicul îi recomandase să evite prilejurile de enervare. Se răsuci calmat, dar ferm, astupînd cu giganta-i făptură culoarul îngust, ca un dop de cîlţi ud şi prea gros înţepenit în ţeava unei puşti de soc. După salturile cefei învălurate, Sergiu Miclăuş înţelese că uriaşul se înveselea lăuntric. Îl încercară ispite bizare. Ce-ar fi, bunăoară, să-l înţepe cu un ac în ceafă? S-ar dezumfla poate, ţiuind ca un balon de gumă ori ca fluieratul printre buze al doamnei din vagon cînd se scandaliza de noua curbă a pensiilor. Ca să-l înţepe, ar fi avut, însă, nevoie de-un ac. Se gîndi să-l ciupească sau să-l gîdile. Din spate, însă, alţi pasageri nerăbdători îl prinseră în teasc, paralizîndu-i mişcările. Trenul se opri, iar Sergiu Miclăuş fu astfel ferit de ispitele ghiduşe şi cu totul incompatibile cu demnitatea unui magistrat stagiar, respectat de-un tîrg întreg şi notat cu elogii maxime în fişa de la ministerul zeităţii legate la ochi. Colosul de adineaori îşi savura anticipat răzbunarea. Îi administra o lecţie în felul său, fără să calce prescripţiile medicului. Nu mai părea grăbit şi nervos. Barînd ieşirea, găsise momentul oportun să-şi şteargă năduşeala cu batista şi să confrunte ceasornicul de buzunar cu ornicul gării. Încredinţă geamantanul unui hamal ales din înaltul soclului, după o lentă şi matură chibzuinţă de fizionomist, tuşi şi scuipă lat, coborî agale. După el, Sergiu Miclăuş zvîcni pe peron, expulzat în spaţiul gol de presiunea călătorilor de la spate. Sări, simţi sub talpă o dezagreabilă rezistenţă, vie şi elastică, în locul asfaltului dur. N-avu cînd să-şi dea lămurit seamă că a călcat pe un vîrf de pantof feminin şi să-şi ceară iertare, căci un vagonet de bagaje se năpusti asupra sa cu voios huruit de roţi. Făcu un salt de panteră în lături. Îşi întrevăzu numai o clipită victima. O domnişoară — după statură mai degrabă o şcolăriţă — sărind comic într-un picior, ca elevele obraznice cînd joacă şodronul în stradă şi scot limba la trecători. Îşi ţinea vîrful pantofului cu mîna; obrazul i se crispase de durere; puhoiul dez­lănţuit din vagoane o balansa încoace şi încolo, o tîra tumultuos, pînă ce fetişcana se ancoră de un stîlp şi rămase să-şi aline suferinţa, cum se mîngîie pisicile singure în locul unde au fost lovite. Vag, în cugetul lui Sergiu Miclăuş flutură intenţia caritabilă să se apropie şi să debiteze cuvenitele scuze. Se răzgîndi: o şcolăriţă nu merită mofturile rezervate nu mai unor mai impozante şi coapte reprezentante ale sexului slăvit de poeţi şi maltratat de codicele lui Napoleon. Cu o virilă, spartană insensibilitate, îi întoarse, aşadar, spatele şi, despicînd mulţimea cu pavăza valizei, se avîntă spre ieşire. Celelalte peroane erau pustii, luminate zgîrcit într-o vas­titate sonoră şi lugubră de gară provincială. După întîrzierea de două ceasuri, în cîmp, pricinuită de deraierea unei garnituri de marfă, acceleratul turbura un orar mort, fără plecări şi sosiri. Hamalii răspundeau somnoros la chemări; impiegaţii circulau, căscînd să-şi strămute fălcile. Portarii hotelurilor renunţaseră la aşteptare. Numai pasagerii treziţi din moţăială, coborîţi bui maci din vagoane, se răzbunau pe îndelunga imobilitate, îmbulzindu-se cu o frenezie contagioasă, ghiontindu-se subit, învrăjmăşiţi, grăbindu-se să-şi uzurpe unul altuia locul sub lună şi stele. Sergiu Miclăuş înteţi şi el paşii, bănuind că afară se dă un asalt nemilostiv vehiculelor. Bănuială întru totul întemeiată. Ajuns pentru a asista la plecarea ultimului taxi, de unde îl fulgeră întorcînd capul tovarăşa ciolănoasă din compar­timent, cu tiara de vlădică zgîlţîită pe creştet şi cu mîna apăsînd la piept trofeul de gazete şi reviste ilustrate, într-un gest de primadonă rănită. Nu se grăbise, nu se înghesuise pe culoar, şi totuşi a ajuns înaintea lui. Mental, cu o promptitudine oarecum profesională, Sergiu Miclăuş imagină o reconstituire la faţa locului. În vreme ce el se poticnise cu nasul în ceafa uriaşului candidat la dambla, venerabilele pensionare coborau foarte cuminte prin celălalt capăt; cu dreptul primului ocupant recunoscut de pravila ginţilor, se instalau în automobilele jinduite de o duzină de întîrziaţi; iar această amară bancrută a precipitatei şi nechibzuitei sale strategii l-a făcut pe Sergiu Miclăuş să bombănească în sine cîteva epitete de neaoş autohtonism la adresa namilei care i-a tăiat calea. O slabă consolare îi ogoi aleanul cînd a descoperit că uriaşul împărtăşea aceeaşi soartă. Aştepta şi dînsul, flancat de hamal, tamponîndu-şi sudoarea cu batista despăturită şi rostogolind privirea din nou apoplectică peste capete, spre orizontul deşert al bulevardului.   Prin contrast, scara din dosul Gării de Nord avea o în­făţişare pitorească şi animată, ca la sosirea unui grup de emigranţi cuprinşi de dezorientare într-o patrie nouă şi ostilă, care nu-i accepta. Printre lăzi, panere şi suluri de pleduri vărgate, femeile gesticulau cu umbrele: copiii cu somnul întrerupt se aşezau morocănoşi să scîncească; bărbaţii se agitau inutil. Cîţiva hamali abandonaseră bagajele, depărtîndu-se să iasă în calea taxiurilor şi birjelor rătăcite pe undeva, fără ţintă şi fără speranţa unor himerici clienţi la această oră de noapte. Cînd unul mai isteţ, ori numai mai norocos, se întorcea pe scara unui vehicul, se înălţa o clamoare de invidie şi suspiciune în gloata urgisiţilor de destin. Femeile îşi mustrau bărbaţii că au ales un hamal bleg; soţii răspundeau răstit cu aluzii la alte dispute conjugale mai vechi; copiii, cuprinşi de un brusc elan al iniţiativelor temerare, săreau, oferindu-se să plece în aventuroasă expediţie. Precocele argonaut trecea direct de la vorbă la faptă. O rupea la goană, împiedicîndu-se în bastoane şi călcînd bătături. Glasul şi umbrela maternă îi retezau avîntul. Cîţiva mucaliţi făceau glume, şi toţi fumătorii aprinseseră ţigările, pregătindu-se pentru zăbavă lungă. Cu o remuşcare tîrzie, Sergiu Miclăuş observă apariţia victimei sale, alignind de un picior şi căutînd cu panică în ochi hamalul dispărut cu bagajele. Încruntînd sprîncenele sub basca bleumarin, încercă un apel fără convingere: — Tregher! Treizeci şi trei! Pronunţa cu o graseiere delicioasă şi copilărească: — Thegheh! Theizeci şi thei! — Tregher! Treizeci şi trei! îi sări într-ajutor Sergiu Miclăuş, alăturîndu-se de ea cu un surîs smerit şi şăgalnic. Nu era o fetiţă. Se înşelase. Numai o miniatură încîntătoare de femeiuşcă. O domnişoară în toată puterea cuvîntului, cu toate atributele sexului: corniţele sînilor mici împungînd mătasea bluzei, mijlocul mlădiu cambrat în cingătoarea de lac, buzele de roşul vişinei coapte. Şi ce gene răsucite şi lungi! Victima făcu doi paşi spre stînga. Îl măsură cu severi­ tate din tălpi în creştet. Se întoarse pe jumătate, ostentativ, chinuind nervos între degete o poşetă de dimensiuni exagerate faţă de minuscula făptură a tanagralei în vest mînt model 1934, sezonul de primăvară. Sergiu Miclăuş nu se arătă intimidat de glaciala primire. Cu glas de sten tor, detună, făcînd să tresară şi să se răsucească spre el toate privirile emigranţilor: — Treizeci şi trei! Hamal! Treizeci şi treei! — Acilea sîntem, conaşule! răspunse un tregher mărunt şi spînatic, cumpănindu-se între două geamantane enorme. Acilea sîntem, domnişoară! Semăna cu furnica harnică din gravurile abecedarului, tîrînd o povară de două ori mai mare ca dînsa. — Unde-mi umbli, Tacke? Unde te-ai evaporat, infamule, cu garderoba de nuntă a domnişoarei, hai?! urmă Sergiu Miclăuş, trăgînd cu coada ochiului să surprindă un zîmbet împăciuitor pe buzele de coloarea vişinei coapte. Zîmbetul nu se ivi. „Şi pe drept cuvînt! recunoscu amar Sergiu Miclăuş. Fac hazuri mai tîmpite ca un autentic hamal!” În schimb, hamalul arătă vădite semne de mirare. Apropiindu-se, se eliberă de sarcina celor două geamantane şi căută să dezlege enigma: — De unde ştii dumneata, conaşule, că mă cheamă Tacke? Sergiu Miclăuş strînse din umeri cu o superioritate blazată, perseverînd în seria „hazurilor tîmpite”, cum îl apuca uneori o demonică atracţie a vulgarităţii: — Mă priveşte personal, onorabile Tacke!... De unde ştiu că te cheamă Tacke 33 ar putea să ţi-o spună domnişoara, logodnica mea, dacă n-ar fi necăjită fiindcă a călcat-o mai adineaori pe vîrful pantofului un mizerabil individ, care nici nu şi-a cerut iertare. Toate le ştiu, Tacke... (se plecă, şoptind confidenţial) fiindcă eu sînt Kama Brahmin, fachirul indian, dacă ai auzit, care ghiceşte tre­cutul, prezentul şi viitorul în stele, drojdie, palmă şi cărţi... Hamalul surîse cu neîncredere. Nu găsea ce să răspundă acestui vesel călător şi la asemenea năstruşnice năzbîtii. Dar victima lui Sergiu Miclăuş, cu buzele strînse şi cu o cută îngustă între sprincene, părea că n-a auzit şi că nu are de ce se înveseli. Bătea cu necaz din vîrful piciorului valid. Se uita în altă parte. Pieliţa brună se învăpăiase şi o adiere uşoară îi flutura lin un cîrlionţ de păr. Tacke 33 îşi reveni la simţul datoriei. Spuse: — Rămîi dumneata atunci cu domnişoara acilea, că eu mă duc înainte, să dau peste un otomobil. Altfel, vă apucă ziua, şi-ţi fi grăbiţi, de... cum sîntără logodnicii... Spuse şi nu aşteptă încuviinţare, luînd-o grăbit la picior. Delicat, Sergiu Miclăuş aşeză valiza de-a curmezişul peste cele două geamantane. Din fugă descifră incomplet un nume pe cartea de vizită prinsă în rama de piele. Rosti, schimbînd pardesiul de gabardină de pe un braţ pe celălalt şi admirînd cu exagerată înduioşare grupul ba­gajelor: — Priveşte, domnişoară Gina! Parcă se cunosc de cînd lumea, îşi pierduseră de ştire şi s-au regăsit. Nu-şi întorc spatele, nu se uită urît, nu muşcă, nu-şi arată dinţii. Sînt sigur că în limba lor îşi destăinuiesc la ureche foarte pal­pitante impresii de voiaj.   Domnişoara Gina nu muşcă, nu-şi arătă dinţişorii, în-toarse, însă, cu totul umerii mici şi ceafa cu arămii şuviţe vibratile sub bască. Sergiu Miclăuş descrise un semicerc şi-i apăru în faţă, scoţînd pălăria şi salutînd, cu graţie emfatică de caballero mexican: — Domnişoară Gina, domnişoară Gina, hai să încheiem armistiţiu! Altfel, se uită lumea curios la noi, ca la doi logodnici care se ceartă. Aruncă numai o clipă ochii la domnul cu trei rînduri de guşi. Se bucură, jubilează, mastodontul! Domnişoara Gina se întoarse mînioasă pe călcîiul piciorului teafăr. Mişcare schiţînd rochiţei o învăluire rotundă de pliuri, cum se învoltă fustele de balerină. Sergiu Mi­ clăuş îşi continuă orbita cu fidelitatea unui satelit supus geometriei astrale. Din nou a răsărit în faţă-i, plecîndu-se să-i vadă ochii. Stărui: — Înţeleg, domnişoară Gina, să fii supărată pe animalul care ţi-a strivit pantoful... Amintirea era încă vie şi probabil încă dureroasă. Dom­nişoara Gina nu rezistă. Exclamă tînguit: — De-ah fi numai pantoful! Dah mi-a strvit degetele. Bruta! — Brută, într-adevăr! aprobă Sergiu Miclăuş cu o mi­ mică scandalizată. Cea mai teribilă brută pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată!... — Ai văzut şi dumneata? întrebă repede domnişoara Gina, fără să-şi dea seama că rupe aşa legămîntul prudent faţă de sine însăşi de a nu intra în vorbă cu acest individ flecar şi impertinent. Ridicase genele. Ochii s-au dezvelit verzi şi limpezi. Lumina lor l-a înfiorat pe Sergiu Miclăuş cum nu-l cutre­murase încă o privire de femeie. — Fireşte că l-am văzut... mărturisi exagerînd schima de indignare. — Mie mi-a fost imposibil. Theceam hepede să nu pierd hamalul din ochi... Sahe o brută de pe-o scahă. N-am mai văzut înaintea ochilor de durehe. Şi nici măcah politeţa să-şi ceahă iertahe... — Veritabilă brută, domnişoară Gina! E plină lumea de asemenea specimene. Ar merita o corecţie! Cu latul palmei, Sergiu Miclăuş arătă în spaţiu cam ce fel de corecţie ar merita imaginarul individ, pe un obraz şi pe celălalt, succesiv şi metodic. — Desigur c-ah mehita! admise domnişoara Gina. Adică ah fi mehitat, dacă n-ar fi dispăhut... Sergiu Miclăuş scoase din nou pălăria. Se făcu mic, coborînd obrazul la nivelul domnişoarei Gina, şi se oferi mar­tiriului cu o vădită voluptate: — În acest caz, domnişoară Gina, nu mai amîna. Aplică aci sancţiunea pe care o merită mizerabilul. Ca să-ţi fie mai uşor, dă-mi să ţin eu poşeta. N-aş vrea să te inco­modeze. — Cum? Dumneata ehai?! se miră domnişoara Gina, refuzînd să dea crezare ochilor şi urechilor. — Precum se vede... gemu pocăit Sergiu Miclăuş. Eu am fost bruta. Şi după o cumplită luptă de conştiinţă, m-am înfăţişat — e drept, cam tîrziu — să cer iertare şi să-mi primesc pedeapsa. De aceea am adăugat, dar nu mai aparent, o necuviinţă la alta, permiţîndu-mi să adresez un cuvînt fără să fiu întrebat şi fără să ne cunoaştem... Domnişoara Gina îl privi mai atent. Lui Sergiu Miclăuş i se păru că descoperă în această privire oarecare simpatie, iar constatarea îl copleşi de o fericire fără margini. Nu minţea. Niciodată nu se încumeta să adreseze un cuvînt unei necunoscute. Socotea urîtă şi laşă îndeletnicirea braconierilor de trotuar. Chiar în anii lui de pierzanie păstrase discreţia bunei-cuviinţe în care a fost crescut şi a trăit. Acum îl împingea o putere mai tare decît raţiunea. Îşi auzea glasul recitînd inepte născociri, se vedea în postura odioasă a unui individ care a prins la strîmtoare un pui de femeie singură şi fără apărare; îl scîrbeau toate acestea de el însuşi — cel întors purificat şi tămăduit după doi ani de terapeutică sufletească — dar ce importanţă mai aveau, oare, asemenea autoanalize, ju­decăţi şi osînde? Nu lămurise o mijeală de zîmbet pe buzele domnişoarei Gina şi o simpatie iertătoare în privire? A fost numai o amăgire de scurtă durată. Căci obrazul domnişoarei cu ochii verzi şi genele lungi se posomori ca o apă de pe care s-a retras lumina.   Vîrful pantofului bătea mărunt lespedea de piatră. De astă dată era piciorul cel care alignise, şi Sergiu Miclăuş, trăind feerica ameţeală a visurilor unde cele mai absurde peripeţii cu cele mai nebuneşti deznodăminte par acceptabile, găsi foarte firească ispita să desfacă şiretul pantofului şi să aline piciorul mic şi gol în văzul tuturor, cum încălzise odată, în copilărie, într-o vacanţă, la ţară, în palme şi lîngă obraz, un pui de turturea înfricoşat şi rătăcit de cuib. Ochii holbaţi ai gigantului din tren l-au oprit să dea ascultare ispitei. Aplecat pe un genunchi, ca un pantofar care ia măsură, a atins uşor cu degetul numai încălţarea mutilată, întrebînd: — Mai doare?... Te rog, iartă-mă... — Te hog şi eu: sfîrşeşte odată, domnule! îşi pierdu răbdarea domnişoara Gina. Sfîhşeşte, depărtează-te şi ia-ţi bagajul de pe al meu. — E o valiză foarte uşoară, domnişoară Gina, şi nu muşcă... V-am garantat. Cu toate acestea, mă supun... Sfîrşesc, o iau şi mă depărtez... Dar ce are să spună Tacke 33 cînd va veni cu automobilul şi va constata cu durere că am stricat logodna?... Iată-l, mi se pare că vine... Să salvăm aparenţele, domnişoară Gina... Să păstrăm aerul a doi logodiţi model, la fotograf... Se apropia un automobil, şi în spatele lui altul. Iar ciudat, domnişoara Gina, cu toată încruntarea dintre sprîncene, ar fi dorit ca Tacke 33 să nu se afle printre aceşti curieri norocoşi şi grăbiţi. Cît despre Sergiu Miclăuş, el făgăduia în gînd fabuloase acastihuri şi contribuţii la cutia milelor de la diferite icoane făcătoare de minuni, implorînd pronia cerească pentru urîte şi crude miracole, menite să-l împiedice pe Tacke 33 de la îndeplinirea datoriei. Într-adevăr, imprecaţiile lui Sergiu Miclăuş au găsit as­cultare la marele orînduitor al destinelor, fiindcă amîndouă maşinile au sosit cu alţi tregheri pe scară. A respirat şi domnişoara Gina, cu un tremur uşor şi involuntar. Domnul cel gros s-a urcat în primul automobil, punînd arcurile la grea încercare. În celălalt s-a îmbarcat o familie numeroasă cu prunci, bunică sprijinită în baston şi o abundentă coletărie alimentară de sezon. — Domnişoară Gina... — Te hog! — Domnişoară Gina, am avut noroc. Am trecere la Dumnezeu pe ziua de astăzi, care a început a curge în calendar de la orele 12... Presimt. Presimţeam... — De ce spui dumneata că ai avut noroc? — Nu am avut numai eu... Avem amîndoi... Eu şi dum­neata... E o nuanţă. Să privim adevărul curajos şi loial în faţă... Am avut noroc fiindcă Tacke al nostru 33, fie că-i lipsit de iniţiativă, fie că el e născut într-o zodie fără spor, în orice caz, bate acum străzile Bucureştilor, cum îi urez eu să-l apuce ziua şi să ajungă pînă la Cotroceni ori la Parcul Carol... În acest timp, dumneata ai să te îmbunezi şi ai să mă ierţi. Iată norocul meu! Şi îmbunîndu-te, ai să-ţi pierzi ideile urîte despre individul care a fost de două ori necuviincios şi o dată brută, ai să vezi lumea mai trandafiriu şi are să-ţi dispară cuta aceasta încruntată dintre sprincene, care ţi-o jur că nu-ţi stă bine de loc. Iată norocul dumitale! Să-i fim deci recunoscători lui Tacke 33 şi să-l recompensăm imperial cînd va sosi, cît mai tîrziu, ca să ne spună că printr-o inexplicabilă dar binecuvîntată catastrofă au dispărut toate vehiculele cu tracţiune mecanică şi animală din Bucureşti... Sergiu Mi­clăuş schimbă glasul, învăluitor şi surd: Domnişoară Gina, m-ai iertat? Nici nu-ţi imaginezi ce mîhnit aş fi să ştiu că nu pot obţine această iertare!... — Se şi cunoaşte cît sufehi! îi reproşă domnişoara Gina surîsul voios, care-i dezminţea gravitatea joasă a glasului. De spăşit ce ehai, ai început povestea cu treghehul... Ce a însemnat, te rog, invenţia stupidă cu logodnica dumi­ tale! Şi phostia cu Tacke theizeci şi thei?... Aşa vine un om să-şi ceahă scuze pentru că a fost brutal?... — Depinde de om, domnişoară Gina, şi de loc... Şi mai ales de starea sufletească în care se află omul... Ultimele cuvinte le rosti Sergiu Miclăuş cu nehotărîre. Îşi aminti că el venea la o înmormîntare şi se mustră că nu are de loc starea sufletească a unui om care vine pen tru o înmormîntare. Alungă amintirea inoportună. Îşi pledă cauza cu o bufonă avîntare: — Va să zică, am greşit şi cu aceasta?... Situaţia mi s-a agravat. Recidivă şi cumul de delicte... Ce să fac? Apelez la indulgenţă şi încerc să mă apăr... Că n-a fost o prostie povestea cu Tacke 33, a dovedit-o realitatea. L-am identificat îndată. Am nimerit. Aşa botez eu chelnerii, birjarii, hamalii, oamenii de serviciu. Le spun: Tacke! Un Tacke universal. Tacke factor comun. Cîteodată o nimeresc, cîteodată nu... Adică de cele mai multe ori, nu... Dar cîtă bucurie fără nici o osteneală procur omului care-şi închipuie că-l cunosc de undeva şi că nu l-am uitat atunci cînd o nimeresc! Sînt o natură generoasă, domnişoară Gina! Îmi place să împrăştii în jurul meu voie bună şi simpatie... Poate fiindcă uneori simt eu singur atîta nevoie de voie bună şi simpatie, ca toate caracterele inconsistente... — Şi impehtinenţa cu logodnica dumitale? voi să afle numaidecît domnişoara Gina. Cum ţi-ai permis? Sergiu Miclăuş făcu un semn de declinare a responsabi­lităţii spre cerul înalt şi el singur culpabil: — Poate a fost o prostie şi o impertinenţă... Tot aşa cum poate n-a fost o prostie, domnişoară Gina. Aceasta numai cerul o ştie. Mi-a venit pe negîndite. Providenţa grăieşte misterios prin gura iresponsabililor. Mărturisesc că pe Tacke 33 l-am minţit. Nu-s Kama-Brahmin, fachirul indian care ghiceşte trecutul, prezentul şi viitorul în stele. Dar viitorul cine poate pretinde că-l cunoaşte oare, dom­nişoară Gina? Uneori hazardul intră în viaţa noastră în chipurile cele mai groteşti şi absurde... Sare o brută din tren, îţi striveşte pantoful... Vine — cam tardiv, dar tot vine — să-ţi ceară iertare... Şi descoperi că bruta nu era chiar atît de brută... Da-da... Trăim prea mult în momentul care trece, adică în nimic, ca să ne dăm seamă că neprevăzutul are o semnificaţie şi intenţii ascunse, că ne invită pentru cine ştie ce sfîrşit rezervat viitorului... Surîsul lui Sergiu Miclăuş îşi pierduse intenţia bufonă. Era acum dureros, încărcat de amintirea altor hazarduri pe lîngă al căror avertisment de atîtea ori trecuse fără să ia aminte. Şi cu aviditate căută în ochii verzi o aprobare. Domnişoara Gina îşi ascunse privirea din nou umbrită. Trăsurile s-au împietrit, brusc congelate. Amîndoi erau tineri şi din amîndoi muşcase pretimpuriu viaţa. Îi însemnase cu un tainic şi abia cicatrizat stigmat. Poate de aceea cînd privirile lor s-au întîlnit, în sfîrşit, li s-a părut că se căutau dintotdeauna şi că s-au regăsit. — M-ai iertat, domnişoară Gina?! exclamă cu neţărmurită bucurie Sergiu Miclăuş. — Fie!... Ce impohtanţă poate să aibă aceasta pentru dumneata?... Şi pentru mine, de altfel?... N-o să ne mai vedem niciodată... Iar hazardul, prezentat sub chipul lui Tacke theizeci şi thei al dumitale, vine să ne avertizeze că întîlnihea noastră a durat prea mult... Tacke 33 într-adevăr sosea triumfal cu un Ford din epoca preistorică a industriei automobile. Cu autoritate care nu admitea împotrivire, încărcă bagajele îndelaolaltă. Pipăi de două ori în palmă bacşişul „imperial” strecurat de logodnicul domnişoarei Gina. Cu şapca în mînă, le ură noapte bună şi noroc în viitoarea existenţă conjugală. Apoi, a treia oară deschise uluit palma să evalueze neaşteptata mană de monete; numără, zurui metalul, îl deşertă în punga goală, care îndată se rotunji ca o broască obeză. Iar obrazul spînatic al lui Tacke 33 se zbîrci într-un surîs de beatitudine şi de recunoştinţă, privind din urmă automobilul hodorogit.  

CAROL I   FĂURITORUL REGATULUI CUM A VENIT PE DUNĂRE, DRUM FĂRĂ PULBERE   În dimineaţa zilei de Vineri 6 Mai, anul 1866, după calendarul bisericii răsăritene, tihnitul cătun dunărean Baziaş se afla în neobişnuită frământare. Bătea vânt rece dinspre malul sârbesc. Lumina se încruntase gheţoasă şi aspră, sub plumbul norilor, ca în săptămâna cea urâtă de la începutul lui Martie, când babele îşi scutură cojocul iernii şi sângele oamenilor se strepezeşte, împingându-i la harţă. Peste băltoacele poso­morâtelor uliţi, trecătorii păşeau zgribuliţi în mantălile ude de bură. O trâmbiţă suna undeva ascuţit şi metalic. Rezerva oastei chezaro-crăieşti, chemată sub arme, se îmbulzea în gară şi în port, aşteptându-şi rândul la îmbarcare. Se pregătea războiul între împărăţia austriacă şi Prusia. Se vorbea despre apropiata declaraţie de război a Italiei. Vremuia, afară, vremuia în cancelariile diploma­ţilor şi vremuia în suflete. Goarna de alarmă chema de zor. Ca la toate despărţirile pentru câmpurile de bătălii, încă o dată erau sughiţuri de plâns, mame petrecându-şi feciorii, bătrâni împietriţi cu mâna la gură să-şi ascundă tremurai buzelor, copii bătând voioşi talpa în coada batalioanelor. Din trenul de Timişoara, care venea încă mai de departe, de la Seghedin, Pesta şi Viena, au coborât câţiva călători îndată mistuiţi de forfota norodului. Păreau că nu se cunosc, cu toate că aveau aceeaşi ţintă. Mulţimea i-a despărţit. S-au întâlnit din nou, în port, la debarcader, unde au arătat semne de mare nemulţumire, aflând că vaporul şi-a amânat drumul pe Dunăre, în jos, până ce se va scurge grosul trupelor. Treabă de două zile. Căpi­tănia portului vestea cea mai apropiată plecare pentru Duminecă, înainte de amiază, dacă nu se vor ivi alte schimbări de orânduială. Fără să-şi vorbească şi să-şi facă semne, călătorii s-au îndreptat spre piaţa cătunului să caute adăpost. Au găsit un han murdar şi sărac; un birt înjghebat într-o cămăruţă scundă, cu pereţi afumaţi şi cu mesele alipite. Venind rândul să-şi arate hârtiile de călătorie, ceilalţi drumeţi se traseră la o parte, lăsând întâietate cetăţeanului Carol Hettingen, particular din Thal, după cum arăta paşaportul elveţian, plecat la Odessa pentru afaceri. Pe urmă şi-au scos îndreptările şi necunoscuţii rămaşi lângă uşă: locote­nentul Sergiu Lenş din armata română, un baron şi alt baron. Hangiul îşi ceru iertare că nu are încăperi mai arătoase pentru oaspeţi atât de aleşi. Călătorul Carol Hettingen, particular din Thal, făcu un semn de nepăsare cu mâna. Nu-l băteau asemenea griji: casă, masă şi pat. Îl apăsau altele, altfel mai hotărâtoare. Hangiul zâmbi în puterea obiceiului, clătinând din cap, cu palma sprijinită pe condică. Înţelegea prea bine că un om care călătoreşte pentru afaceri spre ţinuturi atât de tulburi ca acelea răsăritene, e deprins cu tot soiul de adăposturi şi cu neajunsurile necunoscute în ţara şlefuită a Elveţiei. Mai greu era să se împace cu ele cei doi nobili baroni şi chipeşul ofiţer din armata românească, proaspăt întors din capitalele mari ale apusului, după cum arătau peceţile paşaportului. Călătorul Carol Hettingen, particular din   Thal, îşi stăpâni anevoie înveselirea la astfel de păreri. Îşi acoperi surâsul tainic ducând degetele la mustaţa subţire şi neagră. Apoi surâsul se stinse îndată. Între sprâncene apăru cuta adâncă şi pretimpurie a gândurilor severe. Era un om cu înfăţişarea potrivit de înaltă, cu părul şi sprân­cenele negre, cu ochii albaştri, nas vulturesc, mustăţile moi şi barba mijindă; întocmai cum întărea paşaportul nu­mărul 160, eliberat de ocârmuirea cantonului Sankt-Gallen din republica federativă a Şviţerii. Paşaportul mai preve­dea drept semn particular portul ochelarilor. Se vede însă că particularul Carol Hettingen n-avea nevoie de dânşii decât poate cumva la citit, căci acum uitase să-i pună. Astfel privirea rămânea limpede, albastră, cu luciri stră­fulgerate de oţel. Bagajele erau puţine. Sacul de călătorie ca oricare altul. Poate un ochi mai cercetător ar fi descoperit dea­supra iniţialei C semnul unei coroane princiare de curând ştearsă. Dar ochii cercetători erau îndreptaţi aiurea. Afară se auzea goarna vestind altă plecare. Pe sub ferestre ropoteau paşi cadenţaţi de trupă. Ajuns în camera sa, călătorul îşi spălă funinginea drumului, rândui oarecare hârtii şi le închise răsucind de două ori cheiţa. Privi gânditor afară, pe fereastra cu sticla turbure, murdară verzuie. Cuta dintre sprâncene se săpa mai adânc. În zbaterea neogoită şi aspră a vântului, afla ceva din zbaterea sa lăuntrică, necunoscută de nimeni, şi în orice caz, cu totul străină de îngrijorările obişnuite ale particularilor care cutreeră lumea dintr-un capăt la celălalt, mânaţi numai de grija afacerilor. Îşi aminti cuvintele dascălului de la Dresda, din vremea anilor de învăţătură. Spunea acel om pătruns de semnele timpului că este nevoie de multă şi grea osteneală pentru un prinţ de sânge ca să-şi facă iertată naşterea de către ceilalţi muritori.   Spusele de atunci căpătau acum o mai arzătoare tâlcuire. Răspunsurile se arătau cu o îndoită povară. Viitorul se deschidea înainte plin de ameninţări şi primejdii. Dar tocmai aceste furtuni îi îndârjeau voinţa, căci era plăsmuit din aluatul oamenilor tari pe care orice piedică îi căleşte şi nu-şi află odihnă până ce n-au biruit. Fără voie, în singurătatea încăperii, îşi sumeţi pieptul. Ţinuta mândră a capului trăda sângele crăiesc din viţa caselor domnitoare peste mai multe regate şi împărăţii europene, tot aşa cum dovedea o încercată experienţă ostăşească. Straiul civil după portul vremii, ales înadins fără strălucire ca să se potrivească modestelor îndeletniciri ale presupusului particular Carol Hettingen din Thal, nu mai putea ascunde adevărata fiinţă a călătorului. În vreme ce firul telegrafului zbârnâia de întrebări şi răspunsuri, de la o cancelarie împărătească la alta, hotărând că Principele Carol nu are de ce asculta chemarea poporului românesc, Domnitorul ales de Principatele Unite pentru a statornici o dinastie trainică peste veac se afla în cămara hanului sărăcăcios din Baziaş. Nu luase o hotărâre pripită. Nu-i stătea în fire. Nu-l ispitise o poftă necugetată a măririi, căci ştia că e chemat la o domnie grea cu începuturi amare. Dar socotea o datorie de neînlăturat să răspundă unui popor bântuit de vitregia timpurilor, care i-a arătat încredere neţărmurită şi i-a cerut ajutor să-l izbăvească. A avut răgaz, înainte de a hotărî, să cerceteze slova cronicilor. Şi închizând cărţile vechi, datoria i-a apărut mai apăsată. Poporul era vrednic, bun, isteţ, inimos, dar nefericit. Urgii se abătuseră de veacuri asupra pământului udat de sângele bătăliilor şi scormonit de copitele seminţiilor năvălitoare. La vitregiile din afară, răspundeau destrămări lăuntrice. Căci huma omenească e moale şi pe ea se întipăresc urât degetele   soartei. Aşezate la răscrucea marilor împărăţii, cele două principate dunărene fuseseră de veacuri prada unora şi a altora. Acolo unde nu biruia fierul armelor, fiindcă po­porul era viteaz şi îşi apăra moşia cu îndărătnicie, biruia ademenirea şi vicleşugul. Neamul vechilor Voievozi ai descălicătorii, Muşatinii şi Basarabi, era stins, amestecat, istovit. Domnitorii de sânge mai nou, chiar atunci când se încumetau să plănuiască înfăptuiri de laudă, n-ajungeau până la săvârşirea lor, căci îi izgonea peste noapte pofta Sultanului şi a Vizirilor nesăţioşi sau uneltirile lăuntrice al căror nărav intrase în sânge. Unirea celor două ţărişoare deschidea către viitor o zarişte nouă. Iar viitorul nu putea veni decât prin mijlocirea unei dinastii statornice, crescută în simţul înalt al datoriei şi în învăţământul îndelung al ocârmuirilor. Poporul românesc îşi spusese cuvântul. Marile împărăţii europene nu priveau cu ochi buni această cutezanţă a neînsemnatelor şi robitelor ţărişoare de la Dunăre, învrednicite să-şi hotărască singure soarta. Cu osebirea Franciei, care ne lua sub ocrotire, dar era prea departe, toate îşi arătau nerăbdarea să mântuie o dată pentru totdeauna cu aceste pământuri ale discordiei, împărţindu-le, precum mai făcut-au cândva cu Polonia. Amintirea lui Mircea cel Bătrân, a lui Alexandru cel Bun, a lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Bravul fusese pentru prea mulţi pierdută. Poporul le mai păstra credinţă. Cancelariile împărăteşti uitaseră însă că aceşti voievozi au condus odată oşti nebiruite şi că au domnit peste un popor mândru şi aprig. Erau acum deprinse cu Domnitorii vremelnici şi smeriţi, cu un popor vlăguit, cu două ţărişoare întâmplător unite, al căror pământ îl călcau ca să-şi deschidă loc de bătălii şi ale căror hotare le despoiau după voie, la tocmeala tratatelor de pace. Un Domnitor tânăr, hotărât, cu sufletul şi cugetul oţelit la învăţătura ocârmuirilor din Asfinţit, strica toate socotelile. De aceea telegraful a zbârnâit ridicând împotrivire asupra alegerii. Şi de aceea Domnitorul ales se strecura acum în pri­mejdioasa călătorie, sub straiul şi cu paşaportul elveţian al particularului Carol Hettingen din Thal. Vântul se întărâta mai vrăjmaş, răsucind în foşnet frunzele pomului de la fereastră. Călătorul simţi că-l sugrumă singurătatea şi gândurile. Părăsi încăperea şi se îndreptă spre ţărmul Dunării. Plimbarea fu lungă, biciuită de vânt, dar înviorătoare. Întâlni ţărani cu port şi grai românesc. Se gândi că şi aceştia, oricât sunt ei de îndepărtaţi de hotarul ţării, au drept la o viaţă liberă în patrie liberă. Înlătură gândul, ca fiind prea cutezător. Se opri privind peste apă hotarul sârbesc. Dunărea era lată, cu unda încreţită de vânt. Îşi aminti cu înduioşare că aceeaşi Dunăre, aproape de izvoare, i-a legănat anii de copilărie şi de întâie tinereţe. Era, poate, un semn că destinul îl adusese aci, spre noua şi veşnica sa ţară, scăldată de acelaşi fluviu cu apele mărite, puternice şi maiestoase. Micşoră privirea. O clipă priveliştea dispăru. Avu înainte numai harta închipuită a ţării, aşa cum o cercetase amănunţit şi se săpase pentru totdeauna în minte, cu şiragul munţilor, râurile albastre, şesurile prelungite până în nisipurile şi luncile Dunării. Lipseau încă multe de pe această hartă. Hotarele nu erau cele cuvenite după dreptul ginţilor. Gurile Dunării stăteau sub altă stăpânire... Din nou alungă gândul încă nepotrivit ceasului. Îşi spuse că de pe harta strâmtă aşa cum era, lipseau deocamdată semnele unei gospodării lăuntrice de durată. Drumurile, căile ferate, legăturile fireşti între oraşe şi sate, între codrii munţilor şi poduri, între porturi şi hambarele grânelor. Harta era presărată de goluri, aşa cum mai întâmpinase deşerturi în călătoria sa din Africa, în anul 1861. Şi în biciuirea aspră a vântului, îşi lămuri cele dintâi datorii de îndeplinit în noua sa ţară aşezată la marginea civilizaţiei apusene. La întoarcere, poposi într-o bisericuţă ortodoxă. Uşa era deschisă. Zugrăveala săracă, lumina mâhnită, bolta afumată. La o icoană câteva lumânărele de ceară pâlpâindu-şi flacăra puţină. O bătrână în portul valah îngenunchiase şi săruta lemnul icoanei. Poate o bătrână care şi-a petrecut feciorul, plecat să lupte sub steagul împărătesc.   Seara, în încăperea birtului s-au adunat slujbaşii din Baziaş să bea bere şi să dezbată treburile politicei. Într-un ungher, la o masă, se afla particularul Carol Hettingen din Thal, cu privirea apărată de ochelarii înscrişi înadins în paşaport numai ca să-i schimbe înfăţişarea. La alta, tovarăşii de drum cari-i ocoleau ochii, după înţelegerea că nu se vor cunoaşte decât la trecerea hotarului româ­nesc. Iar în mijloc, la masa cea mare şi rotundă, obiş­nuiţii localnici ai birtului. Isprăvind dezbaterea în le­gătură cu războiul şi cu mişcarea trupelor, vorbitorii au ajuns şi la stările din Principatele Unite. Alegerea noului Domnitor nu le era pe plac, cum nu era nici pe gustul împărăţiei. Unul se dădu cu părerea că Principele Carol n-are s-ajungă a călca vreodată pământul Valahiei. Au să-l împiedice alţii, dacă nu-l opreşte propria sa cuminţenie. Adăugă un al doilea: – Cu atât mai bine pentru Prinţişorul acesta prea îndrăzneţ. Fiindcă de-ar fi chiar să ajungă şi să ia Domnia, în scurtă vreme are să li se pară Românilor tot aşa de nesuferit, cum s-au săturat îndată de Cuza. – Aceasta e scris, recunoscu fără şovăială cel dintâi. N-o să treacă multă vreme şi au să-l gonească şi pe acesta. E un fel de nărav naţional. Al treilea, până atunci tăcu, crezu de cuviinţă să amintească: – Totuşi poporul românesc are o vorbă înţeleaptă, care pare învăţată din necaz şi amar. Anume: schimbarea domnilor, bucuria nebunilor! Conmesenii izbucniră în gălăgioasă veselie. După ce s-au potolit, îşi lămuriră râsul: – Dar de zicale înţelepte e plină limba românească până aici, ca halbele noastre de bere! Numai că nu le folosesc Românii pentru dânşii. Le împrumută altora, iar când e vorba să se cârmuiască în viaţă, o iau razna, tocmai împotriva zicalelor înţelepte. Asta-i lege! Locotenentul Sergiu Lenş îşi muşca mustaţa. Particu­larul Carol Hettingen din Thal privea în talerul cu mânca­rea neatinsă. Conmesenii localnici nu isprăviseră însă tot ce aveau de spus. Despăturind o gazetă, începură să dezbată vestea născocită că trupele turceşti ar fi intrat în România, ca să tămăduiască Moldo-valahii de pofta nebunească să-şi aleagă domnitor după mintea lor, fără să ceară învoire. Gazeta mai adăuga ştirea că s-ar fi dat lupte, că mai ales se pregătesc alte hotărâtoare. Dacă Principele ales se afla cumva pe drum, nu-i rămânea decât să facă stânga-mprejur şi să fugă cât mai departe de asemenea viespar, unde mulţi şi-au pierdut Domnia şi alţii capul, retezat cu iataganul şi înfipt sub ferestrele închisorii cu şapte turnuri, Edicule din Stambul, să stea înfricoşată pilduire. Cum este datina în satele şi târgurile mărginaşe de oriunde, toţi conmesenii, roşi în coate şi cu tălpile pingelite, se credeau a pricepe treburile politice ale lumii mai isteţ decât cancelarii împărăţiilor; aveau gata planuri pentru alte orânduieli politice; tăiau şi împărţeau imperiile ca feliile de pâine şi roţile de salam. Particularul Carol Hettingen din Thal, scârbit de deşertăciunea acestei vorbării, se ridică de la masă şi trecu în odaia de culcare. Somnul i-a fost zbuciumat pe patul tare cu cearceafurile vinete. Zbuciumat, fiindcă şi prin vis firea sa chibzuită urma să cântărească, să măsoare, să socotească bunele şi relele unei hotărâri de-acum neclintită. A doua zi răsuci cheia şi pregăti scrisorile şi telegramele pe care Principele Carol I, Domnitorul Ro­mâniei, avea să le trimită îndată ce va păşi pe pământul ţării, la Turnu Severin. Iar a treia zi, în dimineaţa Ru­saliilor după calendarul apusean, se urcă în vaporul sosit de la Belgrad, amestecându-se printre călătorii de clasa a doua, între saci şi lăzi de bagaj. Acolo, pe-o scândură de ladă prefăcută în masă, scrise împăratului Francisc Iosef un scurt şi simţit răvaş, arătând că a primit coroana română fără gând de duşmănie pentru vecini, cu hotărârea de a ajutora un popor vitregit să-şi statorni­cească aşezările lăuntrice şi să ajungă în rând cu ţările Apusului. De pe puntea de clasa întâia îl urmăreau cu ochii tovarăşii de drum, suita sa nemărturisită, la care se adăugase un proaspăt trimis al locotenenţei domneşti, venind de-a dreptul de la Paris, cu bune împuterniciri de la împăratul Napoleon al Franciei. La Orşova, călătorii s-au strămutat pe un vapor mai sprinten, căci apele erau scăzute şi trecerea prin Porţile de Fier anevoioasă. Principele Carol I îşi luă locul stingher, cu faţa şi cu ochii spre malul românesc. Vaporaşul se strecură printre stânci, săltând pe valurile spumegoase. S-au ivit Carpaţii, apa Cernii, vânătorii grăniceri români în măntăile sure, suflate de vânt. O clipă norii s-au destrămat luminând un ochi albastru de cer, limpede şi adânc. A izbucnit un snop aurit de raze. S-a boltit un arc de curcubeu, străveziu şi mătăsos, ca o podoabă de sărbătoare a slăvilor. Pe sub el, în pulberea de lumină rotea lin o pajură – aceeaşi din stema ţării, din stema lui Radu Negru, aceeaşi din stema neamului vechiu de Sigmaringen, cu hrisoave de la anul o mie. Ea l-a primit, pajura, înaintea oamenilor şi a locurilor.               ŢARA DE-ATUNCI, POPORUL DE-ATUNCI   La Turnu Severin, când puntea vaporului s-a lipit de ţărm, căpitanul arătă mirare că drumeţul cu bilet pentru Odessa vrea să coboare. Înainte însă de a da un răspuns, Principele a sărit pe uscat, pe pământ românesc. Suita făcu deodată front, după cum erau adevăratele orânduieli de Curte. Capetele s-au înclinat descoperite, mâinile au deschis calea. Căpitanul bastimentului rosti cu năduf, ducându-şi mâna la frunte: – Pe Dumnezeul meu dacă acesta n-a fost Domnitorul cel nou al Românilor! Dar ochii prea târziu i se deschiseseră. Ţara îşi avea Principele cerut. Principele îşi găsise ţara care-l ceruse. Marile puteri nu mai aveau cuvânt în faţa faptului îndeplinit. În cronica veacurilor se întorcea o foaie nouă. Norodul, îmbulzit ca în orice zi de Duminecă să privească sosirea vaporului, nici nu bănuia la ce clipă neuitată a luat parte. Nu se dumirea cam cine ar putea fi călătorul înconjurat de micul alai: tânărul cu nas vulturesc, cu ochii albaştri, străfulgeraţi de sclipiri oţelite, cu mers hotărât. Când s-a ştiut, într-un pătrar de ceas zvonul a scos până şi ultimul om din casă. S-au împânzit pieţele şi uliţele. Au răstunat urale, cântece, chiotul vechilor arcaşi şi stegari. Primirea nu prevedea nimic din obşteasca desfăşurare a sărbătorilor oficiale. Taina fusese păstrată aşa încât nici ispravnicul ţinutului nu ştiuse ce oaspe îi va sosi. Dar sărbătoarea s-a alcătuit îndată de la sine, în freamăt de uşurare şi de bucurie, cum hotărăşte numai sufletul poporului când presimte că providenţa s-a îmblânzit şi că începe zodia primenirilor bune. N-a fost vreme pentru cununi de brad şi mănunchiuri de flori. Acestea îl aşteptau pe Domnitor mai departe, în calea spre Capitala ţării, unde bătea telegraful răspândind cuvântul de bun găsit. Aci, în orăşelul dunărean, poporul s-a înfăţişat numai cu piepturile şi cu inimile. Destul atât pentru a vădi ce aleasă plămadă omenească tresălta acum de bucuria izbăvirii. Uliţele erau sărăcăcioase, neîngrijite, desfundate de gropi şi hârtoape; casele se pitulau în fundul livezilor de sat. Portul târgoveţilor mai purta încă pecetea asiatică, în mijlocul pieţii rumegau bouleni dejugaţi, lângă car şi movili de coceni. Ţăranii erau desculţi, nu lepădaseră cuşma dacică de miel. Pretutindeni lipsea gospodăria orăşănească a Apusului, cu cetăţile vechi de la începutul creştinătăţii şi încă mai dinainte, din vremea legiunilor romane. Dar ce lumină arzătoare în toţi ochii! Ce răsunet curat de cleştar în toate glasurile! Principele Carol I al Românilor a priceput, cu o dulce destindere a inimii, că atunci când alte orânduieli se vor învrednici să plivească buruiana cea urâtă şi rea, lăsată de toate seminţiile trecătoare cu ale lor stricăcioase năravuri, acest popor va da la iveală virtuţi ascunse ca florile cele sfioase şi proaspete ale câmpului: credinţă, răbdare, statornicie, isteţime de cuget. Oraşul i s-a părut mai puţin sărac şi balcanic. Sclipirea cercetătoare a privirii s-a înmuiat. Datoria sa se lămurea cu atât mai împovărată şi sfântă. Soborul marilor împărăţii, cu ale lor socoteli uscate şi tocmeli mărunte, se arăta ceva foarte îndepărtat, za­darnic şi mort. Viaţa cea vie era aci, fierbinte, învăluitoare, cerându-şi drepturi pe cari nimic şi nimeni nu le mai poate înăbuşi. Poştalioanele aşteptau la scară. Caii mărunţi şi pietroşi băteau cu neastâmpăr din copite. Telegraful aducea din Capitală rugăminte către Principe să-şi urmeze calea fără zăbavă, pentru a preîntâmpina turburările uneltirilor. O dată cu Asfinţitul, alaiul a pornit la drum. Trăsura Domnitorului era deschisă, înhămătura şubredă ca aţele de paianjen; dar cei opt căluţi sprinteni la picior ca demonii şi tot ca demonii de gălăgioşi surugiii. Cu pocnete de harapnic şi chiote spărgeau pustietatea nopţii. Roţile sfârâiau săltând în hârtoape. Rămâneau în urmă câmpuri negre, adunări somnoroase de sălaşuri omeneşti, cu luminile stinse, cu un hămăit întărâtat de câine petrecându-i un timp. Prin vadul pâraielor, caii treceau în galop cu icnete scurte. La ceasurile patru din noapte au ajuns la apa Jiului şi au fost nevoiţi să aştepte până ce s-a înjghebat o plută, tot aşa de şubredă ca aţa hamurilor. Pe urmă zorile, Craiova, cetatea Banilor olteni; mulţimea întâmpinându-i cu detunări de urale, ploaie de flori şi cunune, escorta călăraşilor cu uniforma de huzari, covoare desfăşurate la ferestre, cele dintâi cuvântări şi răspunsuri. Dincolo de Craiova goana ameţitoare se desfăşură de-a dreptul peste câmpuri. Pierise orice urmă de drum bătut. Soarele însă se înălţa strălucitor peste lanuri, în fundul zării se zugrăveau crestele albastre ale Carpaţilor cu argintate încrustări de zăpadă; primăvara românească împodobită cu flori şi îmbălsămată de miresmele pajiştilor îşi primea Domnitorul. Se vedeau miei zburdând pe coline. Sate alb ascunse în verdeaţa livezilor, turle cu sclipitoare cruci, bisericuţe de ţintirim în răzoare – o viaţă veche şi patriarhală, venind din depărtări, parcă din adânc de timpuri. Ochiul Domnitorului le însemna toate, gânditor, făcând legături şi scoţând învăţăminte. Primirea strălucită a târgurilor, pe măsură ce înaintau, îi întărea credinţa că a fost aşteptat într-adevăr ca un izbăvitor în ceasuri de cumpănă. Dar târgurile sunt nestatornice, lumea lor e amestecată, în însufleţirea de-o zi intră ades şi-o socoteală politică. Ţara cea mare e a satelor, a plugarilor şi a păstorilor. De aceea mai adânc i s-a săpat în suflet închinarea ţăranilor pletoşi, cu pieptul gol şi cu faţa smolită de arşiţă; salutul ciudat şi mândru al femeilor, drepte în veşmintele voievodale, cu marame de borangic auriu fâlfâite în vânt. Portul soldaţilor îl nemulţumi de la început. Crescut în severă pregătire ostăşească, nu înţelegea aceste apucături de strânsură. Ştia că românul a fost ostaş vrednic din născare, prin firea lucrurilor, silit să-şi apere singur moşia şi neamul, în vreme ce aiurea principii luptau cu armate de lefegii. Timpul arcaşilor, al baltagului şi al securii, însă, trecuse. Sculele de război ale vremii cereau mai destoinică ucenicie în mânuirea lor, o mai rânduită supunere la comanda căpitanilor. Ceva din destrămarea gospodăriei vădită pretutindeni, se simţea şi aci. Ba încă mai îngri­jorătoare. Uniformele erau încărcate, sclipind de fireturi; ţinuta moale şi nepotrivită vestmântului. Îşi spuse că întâia sa grijă va trebui închinată oştirii. Cu fiecare poştă de drum spre Capitala ţării, se limpezeau astfel chibzuirile începutului de Domnie. Gândurile se aflau întrerupte de urale şi de cetele diregătorilor ieşiţi înainte cu pâine şi cu sare după obiceiul ospitalier al pământului; Domnitorul cel nou ştia că dincolo de această însufleţire a sărbătoarei, înainte încă de a se scutura cetina cununilor de brazi şi înainte încă de a se ofili florile ghirlănzilor îl aşteaptă faţa cea aspră a vieţii, cu aprigi datorii cari nu îngăduie amânare. S-au schimbat caii poştalioanelor rând după rând, au răsărit în cale muzici militare, boierii din vechea protipendadă a ţării, beizadele şi domniţe subţiri cu toată gingăşia arătărilor de vis, generalul Golescu din locotenenţa domnească. Ţara îl cuprindea pe încetul. Dar gândul stăruitor al răspunderilor nu se lăsa furat de apa amăgitoare a bucuriei, după care deşteptarea de a doua zi lăsă un gol dacă n-a fost întărită de-un învăţământ. Când, în dimineaţa zilei de 10 Mai 1866, convoiul de sărbătoare a purces de la Băneasa să străbată Capitala, Princepele Carol al României nu mai arăta nici o mirare la amestecul de bogăţie şi de sărăcie, de strălucire şi de lipsuri al poporului său. Îndărătul zidului de trupe, mulţimea îm­bulzită nu contenea să-şi aclame Domnitorul. În pavajul de lemn desfundat roţile săltau, însă, mai crunt decât pe şleaul de peste câmpuri. Iar dincolo de steagurile desfă­şurate în ferestre, de scoarţele aşternute peste balcoane, dincolo de flori, ghirlănzi, porumbei şi cordele tricolore, pe podul Mogoşoaiei se iţeau case ticăloase de tăvăluci, alături cu palatele luminoase. La o clădire scundă, cu un singur rând, fâlfâia un steag şi făcea de strajă o gardă de onoare. Principele îşi întrebă însoţitorii: – Ce se află, mă rog, în casa aceasta? Generalul Golescu răspunse stânjenit: – Palatul... – Nu înţeleg. Ce palat?   – Palatul domnesc, Măria Ta. În faţa domnescului palat se lăţea o mlaştină stătută în care se răcoreau dobitoacele cu rât, neturburate de larma alaiului, de bubuitul tunurilor, de sunetul trâmbiţelor şi ropotul toboşarilor. Se cunoştea că, după judecata ţării, un palat domnesc nu merita mai mult. Prea adeseori un asemenea palat slujea numai pentru Hospodarii vremel­nici, a căror trecere dura abia câteva săptămâni. De o parte şi de alta, palate mult mai semeţe stăteau mărturie a unei boierimi cu alte puteri. O boierime veche, deprinsă pe vremuri să-şi înfrunte şi să-şi răstoarne Domnii când nu-i erau pe plac. O boierime proaspătă, fanariotă, deprinsă aceasta să uneltească pe alte căi la Stambul, când scaunul domnesc era pus la mezat. Cuta dintre sprâncene, deasupra nasului vulturesc, se adânci iarăşi o clipă, numai o clipă. Fiecare semn îşi avea o tălmăcire, pentru cine ştie să-l citească. Principele luase aminte şi la acest semn. Pe urmă, din nou voios, după ce-a trecut această umbră, Domnitorul ridică braţul să mulţumească uralelor nesfârşite. Cortegiul înainta agale, în pasul cailor, abia despicând tălăzuirea mulţimii. Salve de tun, dangăt de clopote, muzici militare şi glasuri: mii de glasuri răsunând din mii de piepturi. Pe toate chipurile se desluşea o neţărmurită încredere; în mulţi ochi străluceau lacrimi. Din înălţimea caleştei de gală, Domnitorul îşi prefira privirea peste aceste chipuri omeneşti, îşi oprea ochii în aceşti ochi omeneşti. Năravurile puteau fi îndoielnice, aduse de putreziciunea împărăţiei turceşti după veacuri de împilare şi amărâte robii; în adâncimile lor sufletele erau curate ca şuviţa de apă vie a izvoarelor. Domnitorul uită mlaştina bălăcită din faţa palatului, casele strâmbe între clădiri trufaşe, şleaurile fără poduri şi oastea fără ţinută. Pentru toate se afla o îndreptare, dacă sufletele au venit către el, dacă el va şti să le păstreze. La întâiul portal al Mitropoliei, Înalt Prea Sfinţitul Vlădică Nifon, înfăşurat în vesminte aurite, sprijinit în toiag de argint, îşi întâmpină Domnitorul după datina ţării, înconjurat de prelaţi cu foşnitoare odăjdii. În timpul slujbei Principele Carol I a înălţat rugare lui Dumnezeu, pentru a-l învrednici cu îndestulă răbdare, fiindcă înainte de toate de răbdare se arăta nevoie întru îndreptarea stărilor şi tămă­duirea relelor. Iar după încheierea slujbei, când a trecut în sala de adunare, cu hotărâre nestrămutată a rostit jură­mântul de a păzi legile ţării, de a păstra drepturile şi hotarele neştirbite. Apoi, la cuvântarea rostită atunci de mai marele sfatului ţării, Domnitorul a răspuns cu al doilea legământ: «În clipa în care am pus piciorul pe acest pământ, cu sfinţenie apărat, am devenit român. Cetăţean astăzi, iar mâine soldat de va fi nevoie, eu voi împărtăşi cu Românii şi soarta cea bună, şi soarta cea rea...» Soarta cea bună şi soarta cea rea, amândouă înge­mănate şi tăinuite în sâmburele viitorului, n-au aşteptat mult ca să pună la încercare temeinicia cuvântului dat.  

Capitolul I AU PORNIT BIRUITOR, PRECUM CA SĂ BIRUIASCĂ     1   Răsuflarea gîfîită aburea geamul. Bătrînul Hună sin Leiba a şters ceaţa cu degetele slăbănoage, osoase, scuturate de tremur. Şi îndată, prin rotocolul limpede acum, s-a căscat aceeaşi neli­niştitoare arătare. Dincolo de zăplaz, pe dîmbul prăvălat, lîngă nucul ars pe jumătate de trăsnet, un om cu mîna înfiptă în şerpar. Un om dîrz, neclintit, în picioare, uitîndu-se ţintă la curte. Era pască altul întotdeauna şi parcă e întotdeauna acelaşi. Omul de afară iscodea încordat să nu-i scape nimic din pustiul nefiresc al ogrăzii, al aşezărilor, al uşilor închise. Bătrînul Hună sin Leiba, de sus, ca de la o ferăstruie de cetate împresurată, îşi căznea sînguru-i ochi lăcrimos să sfredelească depărtarea şi să deslu­şească iscoada la chip. O dată a crezut că-i Sofronie Leahu. Altă dată, i s-a părut că-i rînjeşte Petrache Dumba, comandirul tuturor sumuţărilor de astă- toamnă încoace. Pe urmă, un prăpădit şi bicisnic, omul cel mai netrebnic din sat, Chirilă Chitic. Iar acum e Istrate Creţu. Numai că-i el. Dar de-i el ori altul, totuna! Acum toţi au aceeaşi faţă străină, vrăjmaşă şi ameninţătoare. Ce anume vor să vadă la curte şi ce anume aşteaptă? Şi cînd oare se schimbă unul cu altul, de nu i-a zărit niciodată venind şi plecînd? Hună sin Leiba, îşi aude bătăile inimii, în mocnita, spăimoasa, nabuşitoare tăcere din odaie, din casă, din lume. Le-aude, bătăile inimii, şi le simte, zvîcnind dure­ros, cu o sfîrşeală care-i moaie genunchii, de-i gata să cadă, să lunece jos, dacă nu s-ar rezema de per­vazul ferestrei. Se reazămă. Răsuflă. Mai capătă vlagă. A şters încă o dată abureala opacă din geam. Iar prin rotocolul lărgit, încă o dată a cuprins înfă­ţişarea deznădăjduită, de pustiu şi de părăsire a aşe­zărilor din care toată viaţa s-a golit, cum i se goleşte lui inima de sînge. În ogradă nici ţipenie. Au plecat toţi?... S-au ascuns toţi?... Pîndesc de undeva toţi, de după uşi şi obloane?... Peste glodurile gălbii, grunzuroase, urîte, amorţite iarăşi de ger, după dezgheţul de-o săptămînă, vîntul spulberă o făiniţă măruntă de ninsoare. Nu prinde strat alb. Astupă numai dîrele şănţuite de roţi şi ur- mele copitelor clefăite în hleiuri; se-nfundă în alte noroaie sleite din ocoale. Se vestea primăvara pînă la alaltăieri; acum e ca un început încruntat de iarnă. Cerul vînăt. Crengile negre. Ograda deşartă ca niciodată, cu uşile grajdurilor vraişte şi cu vîrtejuri de paie măturate în vîntoasă; cu un singur cîine şchiop şi flocos, ugilit, trecînd de la un şir de acare­turi dărăpănate, oblu, în fund, spre hambare. Nici o ţipenie nu-i alta pe lume, în afară de cîinele şchiop şi de omul acela înalt, ciolănos, neclintit lîngă nucul ars pe jumătate. De adineauri a mai crescut parcă. Mai creşte, tot creşte, să acopere cerul. Hotărît că e Istrate Creţu! Alt tartor al tuturor răutăţilor şi zurbelor nebune din   sat, de astă-toamnă încoace. Istrate Creţu pe care l-a purtat Iuju toată iarna de colo-colo, cu jandarmii din urmă, la cercetări şi judecăţi, pentru vorbe aduse cu pîra de Chirilă Chitic. Acum au uitat de pîri şi dezbinuri între dînşii. Se înlocuiesc unul pe altul la pîndă. Fac una şi aceeaşi strajă, neclintită, neînţeleasă şi ameninţătoare, de cealaltă parte a împrejmuirii, afară, în coasta curţii, la vadul trecerilor. Bătrînul Hună îşi şterge broboanele reci. Noaptea se apropie turbure, vicleană, grăbită. Norii se tîrăsc peste dealuri lutoase, ca slute şi bez­metice dihănii. Spulberul de omăt se înteţeşte şi se alină fără nici o noimă, parcă s-a rupt şi cumpăna vremii. A schelălăit cîinele cel şchiop şi a tăcut. A schelă- lăit tot fără noimă, fără pricină, prelung, dureros, ca un vaier omenesc prin somn. Nimeni nu s-a ivit la uşi, la ferestre, sub straşina şurilor — să vadă ce-i. Dacă ar răcni şi s-ar văieta un glas de om în pri­mejdie de moarte; tot aşa nu s-ar ivi nimeni! Nu-i nimeni. Din cîţi toţi pleacă de-o săptămînă, nici unul nu se mai întoarce. Ghizela şi Sidor la Iaşi. De două zile au dat tele­gramă că sosesc: de atunci nici o ştire. Marcus a mers să privegheze dis-de-dimineaţă un transport de grîu, la gară, pentru Brăila; acolo a rămas. A trimis după el un argat călare, la gară, să vadă ce se întîmplă şi să aducă răspuns. Argatul dus a fost. Iar după ce-a fost dus, ca la un semn dinainte înţeles, s‑au mistuit şi ceilalţi rîndaşi de la grajduri, de la hambare şi ocoale. Au intrat în pămînt. Peste un ceas se lasă noapte deplină. Are să-i împresoare întu­nericul prelins din unghere, într-o curte pustie, golită de slugi şi de paznici, într-o casă cu atîţia prunci şi cu o iscoadă pe dîmbul de afară, aşteptînd şi pîndind. Aşteptînd şi pîndind, ce?   Copiii din odăile de jos, par şi dînşii sugrumaţi de spăimoase presimţiri. Nu mai chicotesc, nu mai tro­păie, nu li se mai aude glasul gălăgios; nici măcar nu mai izbucneşte unul a ţipa ca atunci cînd se ceartă, cînd se încaieră şi îşi smulg jucărelele de la Viena, spre disperarea guvernantei de la Viena. Tac. Au muţit. Hună, bătrîniil, nu-i vede; nu i-a mai văzut de la masă. Dar îi ştie ghemuiţi în colţul divanelor, lîngă sobe, trăgînd şi dînşii cu ochii spre geam, la amenin­ţarea necunoscută, de dincolo, de afară, dintr-o lume care deodată se încruntă la dînşii şi rînjeşte fioros, ca Istrate Creţu şi Petrache Dumba, ca satul întreg, ca Moldova întreagă. E o tăcere de moarte în hardughia aceasta de casă a foştilor stăpîni de pămînturi şi de oameni, cu prea multe încăperi, prea multe ganguri şi bolţi, cu prea multe ferestre fără gratii şi uşi neghintuite cu ţinte de fier. Orînda lui David Liftac e mai chibzuit întoc­mită; han de pe vremea poştelor, zid de cetate, zăbrele şi o singură poartă în bolta intrării cu drugi de stejar. Iar David Liftac, neguţător de marfă mă­runtă pe gologani de aramă şi de nichel, are mai puţin a se teme de mînia satului. Au să-i răstoarne marfă din rafturi, au s-o împrăştie şi au s-o prade, cum se aude că pătimesc neguţătorii din partea de sus a ţării, în ţinutul Botoşanilor şi Dorohoiului. Pagubă, calicie şi bocet; dară toate oprindu-se la atît. Pe cînd răfuiala cu Sidor nu poate sfîrşi aşa. E o răfuială mai grea, mai adîncă. A ştiut el întotdeauna că nu vor scăpa de ceasul acesta. Totul se plăteşte pe lume. Pentru toate este o scadenţă. Bătrînul Hună s-a apropiat de măsuţa unde se aflau filacterii şi cărţile rugăciunilor cu scoarţe de piele răscoaptă, înfăşurate în şalul vărgat. A aprins pe rînd lumînările din sfeşnicul de alamă. Şi îndată a suflat în ele, pe rînd, să le stingă.   Văpăile puţintele, pale, pîlpîiau, prea sinistru în lumina vînătă a sfîrşitului de zi, ca într-o casă un- de-i întins un mort. Nu-i încă vremea de aprins lumî­nări. Iar un geam luminat e-o ţintă mai limpede decît toate pentru orice ochi ager, la pîndă, de afară. Tiptil, în vîrful papucilor cu talpa de pîslă, ca şi cum altfel s-ar afla cineva să-i audă paşii, bătrînul s‑a întors la fereastră. A privit şi a sărit un pas înapoi. Mîna i-a tremurat. Suflarea i-a stat în gîtlej şi picături de sudoare rece s-au rostogolit ca tot atîtea grăunţe de gheaţă în barba rară, zgîlţîită de fiori. Dincolo, pe dîmb, lîngă omul neclintit, înalt şi cio- lănos, răsărise un băieţandru. Un băieţandru cu ţun­dră şi ghioagă; cu ţundră şi ghioagă mai mari decît el. Povestea ceva şi arăta ceva cu braţul întins, cînd spre hambarele din fundul ogrăzii, cînd departe, pe drum, peste deal, către gară. Omul asculta în aceeaşi neclintire de stană. Ce namilă uriaşă, crescută din pămînt, şi cît de vîrtos stăpînă pe sine! S-ar spune că nici nu-i vreun localnic din satul umil şi calic, Prigorenii, unde um­blau toţi plecaţi de grumaz, cu ochii răpuşi în pămînt. Acela de afară, de acum, că-i Istrate Creţu, că-i Pe- trache Dumba, că-i cel mai nevolnic dintre toţi, Chi- rilă Chitic; acela de afară, stă drept şi sumeţ, uriaş, s‑astupe zarea. N-a scos palma înfiptă în şerpar; n-a întors capul spre şoseaua gării unde arată băiatul. Dar ceva a răspuns, dar ceva a poruncit, căci tri­misul s-a smuncit locului si a zbughit-o la goană. Fuge pe poteca prăvălată, făcînd morişcă din ghioaga prea înaltă pentru el, zvîrlind şi zburdînd ca un mînz. Poate că nu duce în sat cine ştie ce crunt răspuns; cine ştie ce chemare pentru cine ştie ce năpraznică ispravă. Poate că toate sînt numai închi­puiri. Altfel, cum ar zburda băieţandrul fără nici o cutre­murare de cuget, sărind pripoarele de lut în nevino­vată joacă? Aicea nu-i ţară de pogromuri şi ucideri, ca împărăţia Rusiei, a ţarului şi a prigoanelor, de   unde vin fugari cu boccele în spinare şi cu ochii hol­baţi încă de groaza urgiilor prin care a trecut mereu de la 1905, măcar de două ori pe an. Aicea-s oameni blajini, cu teamă de stăpînire şi supunere la lege, chiar cînd îşi ies din răbdări. Răcnesc, se zburlesc, trîntesc la pămînt un raft cu marfă şi părăduiesc un antal de rachiu; s-au răcorit şi se întorc cuminte la treburi şi la supunere. Vîntul cu spic de ninsoare s-a ogoit o clipă. Prin volbura norilor mijeşte un ostrov de senin, neasemuit de albastru, un albastru siniliu, de noapte. Cîinele cel şchiop s-a ridicat de la hambare, s-a strămutat lîngă grajd, a găsit culcuş şi se pregăteşte de somn, lingîn- du-şi blana flendurită. Ca ieri seară, ca acum o săptămînă, ca întotdeauna. Toate au fost numai în­chipuiri. Cu inima la loc, bătrînul Hună îşi poartă ochiul lăcrimos de la fereastră, la lucrurile lui calice, deo­sebite de-ale casei, din încăperea de văduv bătrîn. Pat de tablă cu poleiala înnegrită de treizeci de ani, cuverturi de lînă împletite de răposata, dulapul de brad boit galben, oglinda cu sticla verzuie, învălurată, mîncată de pecingini; rămăşiţele din viaţa de hangiu nepricopsit, cînd ţinea el orînda lui David Liftac. Lucrurile uzate, tocite, lustruite de mîini şi de ani, îi risipesc şi ele temerile închipuite. Îl întorc la vre­mea cînd trăia în mijlocul satului, în ameninţări şi duşmănii fără îndoială, dar de alt soi, cu mai puţină primejdie. Au mai fost ele începuturi de zavistie în Prigoreni, cînd era numai un orîndar calic, tot din pricina lui Iuju. Le-a potolit Iardache Cumpătă şi soaţa lui mai tînără pe atunci, coana Smărăndiţa. A poruncit. Scurt! Şi scurt a fost!... Oamenii s-au întors la ve­trele lor, cu nasurile în pămînt. Adevărat mai e, că şi pe dînşii, tot coana Smărăndiţa, a poruncit să-i încarce într-o singură noapte în căruţele curţii şi i-a trimis să se oploşească aiurea. Scurt!... O femeie aşa de amarnică ar înfrunta şi acuma răzmeriţa din trei sate. Numai să glăsuiască şi nimeni nu mai vîş­cîie! Hună, bătrtnul, a oftat. Jumătatea de obraz cu ochiul lăcrimos s-a boţit într-o cumplită suferinţă. Toate înfricoşările lui nu-s numai închipuiri. Închi­puire a fost numai nădejdea că răfuielile acestea pogorîte dinspre Botoşanii Fişereştilor şi Costinerilor şi Iusterilor, s-ar putea printr-o minune să-i cruţe. N‑a spus el într-una lui Iuju, că nu-i de dînşii să se‑ntindă la cîştigul cel lacom şi cu ameninţare al arendăşiei de moşii? Nu i-a spus că nu-i de dînşii să se măsoare cu Fişereştii şi Costinerii şi Iusterii, care s-au pus să ia în arendă jumătate din ţara Moldo­vei?... Aceia au la spate capital şi bănci, au credit şi mai ales au la spate atotputernicii stăpînirii, avo­caţi, prefecţi, deputaţi, dacă nu chiar miniştri. Şi tot nu-i scapă de pîrjol, cînd suflă vîntul răzmeriţe­lor, cum vin ştirile din sus, dinspre Botoşani şi Dorohoi. Darmite dînşii, nişte prăpădiţi care abia s-au ri­dicat din dosul tejghelei de la orînda rămasă pe seama lui David Lifţac!... Mai bine s-ar simţi el acolo, la tej­ghea. Ar schimba locul cu David. Ar desfunda o ba- lercă şi-ar cinsti fără cridă, gospodarii care mulţi au crescut sub ochii lui, îi ştie de cînd erau ţînci şi la mulţi a închis el ochii cînd înhăţau fără ban, un covrig, cum i-a adus lui aminte Petrache Dumba, astă-toamnă, într-o sară ploioasă, cînd i-a venit ştire că a născut Ghizela la Viena... Acuma pruncul se aude scîncind în odaia lui: un mieunat subţire şi slab, ca de mîţ. Cum i-a mai rînjit atunci Petrache Dumba, încă din acea seară, de pe cînd se vesteau nopţile ce aveau să vină! „Se cheamă că i-a mai crescut seminţia lui domnu Leiba şi că giupîneasa Ghizăla o mai slobozit o gură pe care s-o hrănim noi cu mînele noastre!... Auziţi şi nu vă bucuraţi, măi oameni buni?”... Spunea, rînjind, şi răsucea mîinile mari, păroase, cu palmele bătătorite, încleştînd degetele ca şi cum ar fi cuprins să strîngă un gît subţire de prunc, un gît subţire şi becisnic, ca un lujer. Fostul dughengiu din Prigorenii de acum douăzeci de ani şi-a auzit dinţii clănţănind în tăcerea pustie a încăperii, de unde înaintează întunericul din toate ungherele către el. Cu amîndouă mîinile sprijinite în pervazul ferestrei ca pe-o margine de groapă neagră, cercetează noap­tea de afară care s-a lăsat acuma deplin. Beznă ne- pătrunsă, groasă, de smoală. Numai la stînga, peste dealuri, mijeşte o geană de lumină. O geană de foc, acolo, la Comana, la Mendel Zinger. Şi alta, mai de­părtară abia pîlpîind, poate numai o părere, la Cîrligi, la boierul Stroja. Pe urmă, alături, la Prisaca, moşia coanei Artemiza Conta, văduva senatorului. Şi încă una, la dreapta, poate tot numai părere, la Buieşti, la Dudel Feibiş. Abia după acele focuri ori numai păreri, îşi dă seamă cum de jur împrejur, sînt numai moşii, conacuri şi acarete la care jinduiesc flămînzii din bordeiele satelor, fie că în acele conacuri se lăfă­iesc proprietarii, fie arendaşi ca Iuju şi ajutorul său Marcus. Cum putea să sfîrşească aceasta cu bine? Pentru unii au să plătească toţi. Vinovaţi, nevinovaţi, de-a valma. Şi la o adică, care cîţi s-ar spune că-s mai puţin vinovaţi? N-a prins a isprăvi gîndul şi s-a sucit locului, cu picioarele moi, tăiate de la genunchi. Dincolo, o mînă pipăia uşa, pipăia clampa. — Care-i acolo?... a întrebat şi s-a rezernat îm­pleticit de marginea patului, spăimîntat de răsunetul glasului care a umplut încăperea, casa, noaptea. A răspuns însă din săîiţă, îngăimare tremurată de copil: — Eu, Grossvater![1]... — Tu eşti, Moţi? a răsuflat bătrînul Hună cu uşurare. Intrînd şi înaintînd bîjbîit prin întuneric, Moţi repetă: — Eu, Grossvater... Eu sînt...   Cînd a fost aproape, s-a acăţat cu cîrceii degetelor de pantalonii lui Grossvater, dîrdîind în tremur şi văietîndu-se scîncit: — Grossvater, mă tem!... Unde-i tata, Grossva­ter?... De ce ne lasă aicea? Eu mă tem... — De ce să te temi, Moţi?... N-ai de ce să te temi!... îl îmbărbăta bătrînul fără nici o convingere, netezindu-i creştetul prin întuneric cu latul palmei. — O fost Dochiţa pe la noi, pe jos, Grossvater... — Şi ce-i dac-o fost Dochiţa?... Dochiţa i-o fată de ispravă... — O fost ş-o vorbit cu Lisaveta... Şi se uita aşa de urît, cu aşa nişte ochi la Sidorel din leagăn şi la noi toţi, că Lisaveta se temea şi dînsa ş-o zis că nu-i teafără... Se uita Dochiţa cu aşa nişte ochi ş-o zîs... şi-o zis... şi-o zis că... Cuvintele se înecau în gîtlejul lui Moţi, iar degetele se încleştau mai amarnic prin întuneric, de genun­chii lui Grossvater care clempăneau din încheieturi. — Ei, ce-o zis, Moţi?... Ce-o putut ie ca să zică?... stărui bătrînul, ştergîndu-şi broboanele reci de pe frunte. — O zis c-are să vină ea cu tot satu şi c-are să ne sucească aşa gîtul ca la nişte pui de găină, ca să stîrpească pe toţi copiii lui tata! Cum, să stîrpească? Ce-nseamnă să stîrpească?... Ş-o zis c-are să su­cească ea gîtul şi la un frate de-a nostru, pe care-l poartă ea în pîntec... Eu mă tem!... Eu nu ştiu ce anume a vrut ea pentru ca să spună şi de ce se uita aşa cu nişte ochi, la Sidorel ... Grossvater, hai să fu­gim, Grossvater!... Eu mă tem... Hună, bătrînul, a vrut să spună ceva. Dar în aceeaşi clipă, cîinele de afară, din noapte, din beznă, cîinele cel şchiop, a început să urle atît de îndelung şi lugubru, în noapte şi-n beznă, încît el s-a lăsat să cadă pe marginea patului cu picioarele moi de la genunchi şi în loc de glas, a scos din gîtlej un geamăt slab, ca mieunatul de mîţ, ca scîncetul pruncului de adineaori.   2   La orînda lui David Liftac, de la amiază uşa e dată în lături. Intră cine pofteşte. Iese cine vrea. S-a vînturat şi se vîntură jumătate de sat. După tejghea, sub cununa de covrigi uscaţi, David Liftac, cu ochii roşii şi genele spuzite de nesomn, se căzneşte să-şi urmeze negustoria şi să răspundă la întrebări în chipul cel mai firesc, fără să-şi dea pe faţă îngrijorările cîte-i strîng lui inima în căngi de fier. Nu mai înscrie pe uşa dulapului jumătăţile şi kilo­gramele cu cridă, nici cu ciotul de creionaş în con­dici. Se preface a rîde ca de-o foarte nimerită glumă, cînd Chirilă Chitic, omul cel mai nevolnic şi mai umil din sat, acum ameţit de basamac, intră alături de dînsul după tejghea, îl dă la o parte şi imitîndu-i glasul, îi preia locul de orîndar, îrnbiind muşteriii la alişveriş pe veresie: — Bade Petrache, ce-ai mai poftit, mă rog?... Am dat cep la o balercă de Cotnar, calitate extra, care n‑o mai băut neam de neamul dumitale... Bade Istrate, poate vrei o kilă di măsline? Cele mai prima- ntîia măsline de la Galaţi... Azi nu mai vindem cu sfertul, vindem cu kila!... Şi nu pe găini, nici pe ouă... Pe veresie!... Culiţă, ia fă-te-ncoace, să-ţi deie agiutoru lui giupînu David un pumn di acadele de celea verzi, pe gratis!... Azi îi pe gratis. Desfacere de spartul iarmarocului!... Mătuşă Safta, ai vinit după pîne?... Iaca pîne!... Nu una. Două!... Poftim! Extra!... Pîne albă, ca la curte, la domnu Iuju!... David Liftac se preface a rîde, scărmănîndu-şi barba încîlcită şi trăgînd cu ochii cînd spre încăperea de la spate, unde după uşa cu geam şi cu perdea roşie de cit îşi ştie soaţa şi pruncii cu auzul ascuţit la tot ce se petrece în cîrciumă; cînd cu ochii la oamenii care intră şi ies, schimbă între dînşii vorbe şi semne de înţelegere, trec fără să mai întrebe în odaia din fund   ca să-şi urmeze plănuirile în taină. Ochii au stă­ruit îndeosebi la chipurile posomorîte şi hotărîte, ale lui Petrache Dumba şi Istrate Creţu, care sînt mai scumpi la şagă decît Chirilă Chitic. Fac cu schimbul. Se duc, se-ntorc. Nu se arată a împărtăşi pornirea pe ieftin dever a acestui Chirilă Chitic. Au gînduri mai întunecoase şi mai ameninţătoare. O dată, Petrache Dumba s-a şi încruntat, apropiin- du-se de tejghea: — Isprăveşte odată, Chirilă!... — Dară ce fac rău, Petrache?... — Faci pe măscăriciul de la panaramă!... Aicea nu-i iarmarocul jubilar de astă-vară, la Căliman. Şi nu-i ceasul a rîde, nici a ne ameţi cu băutura... Avem treburi mai puţin hître de isprăvit... — Taman pentru asta!... Mai prindem coraj, bade Petrache!... — Cu basamacul lui domnu David, curaj?... De asta ai tu nevoie?... Ian fă-te-ncoa şi mai lasă-l pe jupîn David să-şi vadă de negustoria lui, că mult n‑are să-l mai ţină negustoria sa în Prigorenii noş­tri!... O zi, două, şi gata!... Spunînd, a întins mîna lată şi pietroasă, de pălmaş, peste tejghea, l-a cuprins pe Chirilă Chitic de-o aripă şi l-a scos afară, primprejur, trimiţîndu-l la masa unde cisluiau alţi gospodari. David Liftac a rămas cu ochii roşii de spuza nesomnului holbaţi la mîna cu vine groase şi cu încheieturi noduroase ca rădă­cinile de corn. Pe urmă, ochii au trecut la celelalte mîini, ale tuturor, cu pumnii mari şi tari, cu pielea crăpată, bătătorită, învineţită de frig. Tot satul i s-a părut în acea clipă că-i alcătuit nu­mai din mîini, sute de asemenea cumplite mîini, care-şi încleaştă pumnii ciocane. Petrache Dumba i-a surprins dîra privirii. Mai de mirare e că i-a citit şi-n taina ascunsă a gîndului. Căci fără mijire de zîmbet, cu cotul spriji­nit în tejghea, a vorbit uitîndu-se şi el la mîna pe care o răsucea, o trosnea din încheieturi, o deschidea şi o închidea sub barba lui David Liftac: — Acum o vezi dumneata întîia dată, mîna asta, de te miară ea aşa de grozav, domnule David? Hai? — Eu?... tresări clempănind din dinţi David Liftac şi trăgîndu-se un pas îndărăt. — D-apoi eu, domnule David?... Te miară ea gro­zav c-o fost bună la tăte, la plug, şi la sapă, şi la cazma, şi la cele robii a lui giupînu Iuju, fără să-şi cunoască dînsa a mai avea şi alte puteri? Cam asta te miară! Nu?... Iacă, le-or mai venit rîadu mînelor aistora să mai facă şi altă treabă, cu mai răpede spor!... Nu-ntrebi, care? — Da de ce să-ntreb?... Nu-mi trebuie mie să-n- treb... — Ţi-oi răspunde atuncea şi fără-ntrebare... Ca să‑ţi facă vînt dumitale şi nevestii şi pruncilor dumi- tale dincolo de hotaru Prigorenilor!... Aiastă treabă cu spor, mă tem că s-au deşteptat mînele noastre, s-o facă!... Boier, arendaş, crîşmar, vînt la toţi! Care-se!... — Dacă ziceţi că trebuie să plec, plec, bade Pe­trache. — Ho! Mai domol, tot domol!... Că nu-i încă vre­mea, domnule David! Mai zăboveşte să-ţi găsim tovarăşii de drept, pe domnu Sidor şi pe domnu Mar- cus... Cu dînşii socoieala-i mai încurcată... Suflarea lui David Liftac i-a îngheţat în barbă. Petrache Dumba s-a sucit pe tălpile opincilor şi-a mers în odaia din fund, unde cu Sofronie Leahu, cu Istrate Creţu şi cu alţi gospodari care-şi fac cu rîndul la schimb, urmează plănuirile lor. — Măi Culiţă? întreabă. Tot nu ne-aduci tu nici o veste de la feciorul părintelui? — Tot, bade Petrache... îl aşteaptă şi părintele din ceas în ceas. — Mergi atunci la faţa locului şi aşteaptă!... Cum s-arată, într-un suflet să vii... Culiţă, argăţelul părintelui Eftimie şi fratele mezin al lui Simion Vatavul de la Zapodia şi al lui Ion,   ajutorul de grădinar al boierului Damian Cumpătă de la Dărmăneşti, tropăi în botforii de iuft, sub turca grozavă, luînd-o la goană spre datoria sa de şta­fetă. Ceilalţi au rămas să tăinuiască. Unii în cojoace mai înstărite; alţii zgribuliţi în sumane pirpirii, rufoase şi roase pînă la urzeală, roş­cate şi cîrpite cu peteci. Deosebire nu se mai află între dînşii. I-a unit acelaşi neastîmpăr, care coboară din ţara Moldovei de sus, a Botoşanilor şi Dorohoiu- lui. Au ochii sticloşi, vorba gîfîită, un tremur în tru­puri de nerăbdare ca harmasarii struniţi în zabală. Petrache Dumba-i struneşte. El îşi păstrează firea şi hotărăşte aşteptare, pînă ce vine Gheorghieş, feciorul părintelui Eftimie, stu­dentul de la Ieşi, care s-a zbătut şi astă-vară, şi astă- toamnă pentru dînşii, să capete în obşte Cotul Hăbă- şeascăi de la Epitropia Sfîntului Spiridon şi să-i scape de robia jupînului Iuju, de condicile jupînului Marcus. — Şi dacă nu vine, bădiţă Petrache? întreabă Istrate Creţu, întinzînd degetele ciolănoase spre clon­dirul de pe masă. Dacă ne lasă la puterile şi price­perea noastră? Petrache Dumba a apucat clondirul şi l-a ferit la o parte. — Mai întii, lasă tu garafa în pace, c-avem nevoie de minte limpede!... A veni vremea să ciocnim pa­harele la cumătrie, nu înainte! — Bine! Facă-se voia ta! mîrîi cam în silă Istrate Creţu, uitîndu-se cu tînjire la sticla depărtată de el. Dară de răspuns, tot nu ne-ai dat răspuns... Dacă nu vine? — Nu se poate să nu vină!... Nu ne-o trimăs răs­puns să-l aşteptăm şi să lucrăm cu chibzuială?... N-ai auzi ce-au spus dînşii, ştiudenţii, acolo, la adu­narea lor din tîrgul Ieşilor?... Să nu uite că au o datorie!... or spus. Să nu uite că mai toţi cei de acolo, de la carte şi de la învăţătură, sînt feciorii ori nepoţii celor ce se ridică în sate pentru pămîntu şi dreptatea lor!... — Vorbe! făcu Istrate Creţu. — Frumoase vorbe, dară numai vorbe! încuviinţă şi Sofronie Leahu, trăgîndu-şi pe frunte căciula as­cuţită şi năpîrlită, de pălmaş calic. Vorbe!... Fapta n‑aşteaptă, Petrache!... — Asta aşa-i!... adăogiră glas şi alţi gospodari din jurul mesei, foşnindu-se în sumanele hrentuite. — Şi adică, anume ce-aţi vrea voi a face? întrebă Petrache Dumba, silindu-se să-şi păstreze toată stă- pînirea şi trecînd cu ochii arzători de la unul la al­tul. Ce fel de faptă, anume? — Să mergem la hambare, Petrache!... vorbi So­fronie Leahu. Să mergem la hambare şi să ne îm­părtăşim din pînea noastră, muncită cu palmele noa­stre. Nu-ţi aduci aminte astă-toamnă, pe la început, cînd încărcăm noi grîul lui giupînu Sidor?... Ţi-am spus eu atunci, cum m-o pălit pe mine o miroaznă de pîne caldă, de m-o apucat ameţeala, cînd giupî- neasa Malca a lui giupîn Marcus, scotea franzoale de celea împletite de la cuptior, albe, cumu-i caşul!... Pentru noi, pastramă de vacă moartă şi mămăligă de malai aprins... Apoi ne-a mai venit rîndul să ne‑nfruptăm şi noi de pîne albă. Că de asta s-apro- pie Revoluţia din sus!... Nu, mă oameni buni? — Fără de cît, că aşa-i! au întărit cu neastîmpăr ascultătorii, jinduind cu ochii la clondirul de sub mîna lui Petrache Dumba. Dacă trece Revoluţia pe lîngă noi şi dacă ne lasă-n urmă? Se cheamă că ce-i în mînă, nu-i minciună!... Spune şi tu, Istrate, ca unul care eşti mai proaspăt venit de la meliţie şi ai văzut mai multe. Istrate Creţu s-a lepădat de răspuns: — Să-l lăsăm deocamdată pe badea Petrache a spune şi a hotărî. — Deocamdată? — Vezi bine că deocamdată! Pînă mîni. Ca să nu zici că ne-am pripit şi c-am scrîntit-o. Pe urmă, de mîni încolo, om avea şi noi cuvînt... Pînă mîni, care‑i porunca, înalt comandir Petrache? Istrate Creţu rînjea răutăcios, simţind că părerile cele mai multe sînt de partea sa. Fără turburare, Petrache Dumba l-a privit dintr-o coastă şi s-a silit a da glasului o blîndeţe de îm­păciuire: — Hai, Istrate!... întinde paharul să-ţi torn din clondir şi să-ţi potoleşti arşiţa. Pe urmă, mai ascul- tă-mă şi pe mine, că-s mai bătrîn şi mai pătimit... Toţi s-au grăbit cu paharele. Le-au deşertat strop- şindu-se şi tuşind, fiindcă rachiul era tare, marfă de frunte din orînda lui David Liftac; şi-au şters mustăţile şi buzele care cu dosul palmei, care cu mîneca sumanului; apoi au dat ascultare, lungind gîturile. — Se cheamă că oameni călări, de trimăs am tri- măs noi la gară să oprească descărcatul şi încăr­catul grîului! A început Petrache Dumba. Asta-i una... A doua-i, că nu de grîul pe care-l cară giupînu Marcus la gară, să-l mîne spre Brăila, avem noi a purta grija cea mare. De Cotu Hăbăşeascăi îi vorba. De pămînt... Asta ne doare. Pămîntu!... Cotu Hăbă­şeascăi, pe care ni l-o smuls de la gură giupînu Sidor cu tertipurile lui... Şi pe urmă, de ce n-ar fi vorba chiar de Prigorenii noştri, de-aicea?... Pentru asta vine Revoluţia din ţara Moldovei de sus, către noi, şi pentru asta s-or ridica satele... Să-şi ceară dreptu la pămînt, nu ca să spargă şi să prade cîteva hambare. Să intrăm cu plugu în pămîntu nostru, acuma, în primăvară!... Sofronie Leahu îşi împinse pe ceafă căciula ţugu­iată, roşcată şi jerpelită, minunîndu-se cu neîncre­dere: — Şi asta ar fi una. Numai că n-o prea văd eu!... — Ài s-o vezi, vericule!... Un bob zăbavă. Ai s-o vezi, dacă ne-om învrednici s-o facem cu chibzuială! întări apăsat Petrache Dumba, petrecîndu-şi ochii la toţi, pe rînd. — Adică are să ne deie giupînu Sidor, Cotu Hăbă- şeascăi, aşa, de dragul nostru ş-a Revoluţiei? întrebă rîzind strepezit Istrate Creţu. Are să-şi frece mînile: „Nu ştiu, n-am văzut! Eu n-am nimica împo­trivă... Luaţi-l şi stăpîniţi! şi munciţi-l sănătoşii?...” Asta crezi dumneata c-are s-o facă, bade Petrache? — Are s-o facă, dacă va vedea el că n-are încotro! — Pînă una-alta nu s-arată aicea de fată, să-l vedem noi la chip... S-o aminstuit, la Ieşii lui, unde cloceşte el ceva. Unde-i, ca să ne-o spună?... — Are să fie! Azi-mîne, avem să-l vedem înapoi... — Adus de baba Safta, cu descîntece şi cu ul­cica? mîrîi Istrate Creţu. Petrache Dumba îl măsură cu o dungă adînc şăn- ţuită între sprîncene. Simţea că oamenii înclină spre nerăbdarea şi rîn- jirea burlacului, fără răspundere de casă şi fără grija atîtor guri de hrănit, care apăsau asupra lui. Biruindu-şi deci răspunsul mai hărţăgos ce-i mînca limba, vorbi arar; — Măi, Istrate, frate Istrate!... Te ştiu om diştept. O iei tu cîteodată razna, că asta-i a tinereţii, dară te ştiu om diştept... Ian s-aprindem lampa, că ne-a prins noaptea!... S-aprindem lampa şi să ne vedem la ochi, ca să-mi răspunzi tu pe urmă mie uitîndu-te colea, în ochi, dacă e vorha de descîntece şi de făcut cu ulcica... A frecat un chibrit, a aprins lampa şi s-a aşezat la locul său, petrecîndu-şi încă o dată privirea la tovarăşii de masă, rînduiţi pe băncile de lemn şi la umbrele lor negre, deşirate pe pereţi. Din cealaltă încăpere, mare, a orîndei, se auzeau glasuri şi ciocnete de pahare, rîsul lui Chirilă Chitic, care se întrecuse cu cinstirile şi îşi aflase buni prie­teni din aceeaşi tagmă, să-i ţină de urît. Petrache Dumba s-a încruntat; dar şi-a stàpinit o oţărala. Prin cuget i-a pîlpîit ca umbrele de pe perete, amintirea unei nopţi de astă-toamnă, în toiul ploi­lor,   cînd tot aşa se găseau dînşii aici, aşteptînd tot aşa să le-aducă răvaş, Culită, argăţelul părintelui Eftimie. Obliciseră dînşii că ar putea înjgheba obşte, să pună mîna pe Cotul Hăbăşeascăi: două sute de fălci ară­tură, optzeci fîneaţă, treizeci imaş. Răvaşul a venit. Toate erau aşezate pe roate. Şi ceva s-a scrîntit... Poate că s-a întrecut el atunci cu băutura şi a spus mai multe şi cu mai tare glas decît se cuvenea. Poate că s-a nimerit printre dînşii unul mai slab de fire, alde Chirilă Chitic, care a mers să-i vîndă lui jupînu Sidor pentru o mierţă de malai şi o carboavă de argint. Asta n-a răsuflat nici acuma. Destul că jupînu Iuju a prins de veste şi a dat fuga să le-o ia înainte... Tot aşa, ca în astă-seară îşi făceau dînşii mari plănuiri, în mare taină şi cu mare neastîmpăr, cînd a venit de afară acest Istrate Creţu, cu cinci urme roşii de degete pe obraz, palma Dochiţei, cum le-a fost dat s‑o cunoască mai apoi din spusele unora şi altora. Datoria lor, a lui îndeosebi, e să lucreze acum cu mai multă luare-aminte. Şi să-i găsească vremea strînşi cot la cot. Întorcîndu-se aşadar spre Istrate Creţu, a grăit cumpănindu-şi judecăţile, să-l aducă la gîndul său pe cale ocolită: — Ian să-mi spui tu una, măi Istrate, vericule!... Acuma, că ne vedem la ochi... Să-mi spui, ce face el, vînătorul, cînd vrea să pună gabja pe-o hulpe, pe care-o ştie el cu pui sugaci? — Pîndeşte pe-aproape de vizuina puilor, Pîndeşte, aşteaptă şi-o dibuie să-i cadă-n palmă. — Asta vroiam eu s-o aud de la tine! Acuma ai înţeles? — Am înţeles şi nu prea... — Ai să înţelegi mai bine! Ş-or să-nţăleagă şi toţi oamenii iştia... Unde-s puii lui giupînu Sidor şi a giupînesei Ghizăla? — La curte... Unde să fie?   — Şi unde-s puii lui giupînu Marcus şi ai giupî- nesei Malca? — Tot la curte... — Acuma aţi înţeles? — Am început a pricepe... prinseră toţi a se mişca; rîzînd şi clătinînd din cap a încuviinţare. Nu-i proastă socoteala!... Petrache Dumba nu mai privi la nimeni. Îşi privea mîinile mari şi noduroase, aşternute pe masă, strîn- gînd şi descleştînd pumnii. Vorbi, cu ochii la ele: — Mă bucură că aţi început a pricepe. Asta-i toată socoteala!... Cît o hi el de păcătos giupînu Iuju şi cît de păcătos giupînu Marcus, n-are să-i rabde inima să nu se-ntoarcă la plodurile lor. Mai ales pe asemenea vreme de primejdie pentru dînşii... Asta-i lege omenească, fie că-i vorba de creştini ori de-ne­creştini. Aicea nu-i treabă de creştinie ori de necreş- tinie... Parcă legea la care se închină giupînu Sidor ne-a strîns pe noi aice? Faptele şi năravul lui!... Şi parcă de ne cădea pe cap un creştin bisericos ne­voie mare în locul lui giupînu Sidor, nu ne aflam noi tot aicea acuma?... Nu ne omora el cu dragostea şi cu mila, măi Istrate?... Cunoaştem, că sîntem pă­ţiţi... Ca să mă întorc la alde giupînu Sidor şi giu­pînu Marcus, fiindcă de dînşii e vorba. Precum ţi-am spus şi datu-ţi-ai şi tu seama, tot în minele aieste, ale noastre, or să cadă... Vin singuri la capcană... Iară cînd i-om avea noi în mînă, i-om socoti! Să mai vină şi rîndu nostru a le face socoteală, nu numai dînşii să ne socotească în condicile lor măsluite... — Adică, ce fel de socoteală? ţinu să afle nu- maidecît Sofronie Leahu, sucindu-şi obrazul chinuit în lumina gălbie a lămpii. — Socoteală scurtă! Le aşternem hîrtiile sub ochi, să iscălească. Vă lepădaţi d-e Cotu Hăbăşeascăi? Bine!... Vă lepădaţi de Prigorenii pe care l-am mun­cit neam de neamul nostru, cu braţele noastre?... Şi mai bine!... Iscăliţi şi mergeţi sănătoşi... Luaţi-l şi pe   giupînu David cu nevasta lui şi cu pruncii lui şi duceţi-vă în lume, unde v-or îndrepta ochii... Nu?... Nu vreţi să iscăliţi?... — Ei? glăsuiră toţi cu fierbinte îngrijorare. Şi dacă nu vor?... — Dacă nu vor, om lăsa şi noi mînele aieste ale noastre, să-şi mai facă şi altă datorie!... Să mai apuce furca şi coasa şi sapa de coadă, şi-ntr-altfel!... Atun­cea, da!... Pînă atuncea, să mai pornim la schimbul nostru şi să facem de strajă, ca să nu scă­păm puii de hulpe din vizuina lor, că dacă i-am scă­pat, n-am isprăvit nimica, nici de data asta!...   Au plecat, să se împrăştie cu toţii, trecînd prin încăperea cea mare a orîndei. De sub gazorniţă şi de sub şiragul de covrigi us­caţi, David Liftac, cu scurteica între umeri, i-a urmă­rit în tăcere, necutezînd să întrebe, clipind mărunt din genele roşii şi spuzite de nesomn. — Ce-i cu dumneata, mătuşă Zamfiro? se minună Petrache Dumba. Ce-ai păţit de-ai ieşit din. bîrlog, că nu te-a mai văzul nimeni de doi ani prin sat?... Zamfira Urzicuţă, o băbuşcă pitică, zbîrcită şi vădană, care într-adevăr de doi ani nu mai călcase afară din coşmaga ei de la marginea satului, sub un dîmb, a răspuns în dinţii fonfi, cu glas subţire ca o aţă: — Iaca am ieşit şi eu, Petrache, să văd cum vine Rivoluţia... Nu mai vine, maică? — Vine, mătuşă! Vine... — Apoi să vină mai răpede, maică! Că nu mai poci aştepta... — Da ce-aştepţi dumneata de la Revoluţie, mă­tuşă Zamfiră, de nu mai ai răbdare? Băbuşca i-a făcut semn să se aplece, ca să-i spună la ureche. Şi i-a şoptit, tipărindu-şi broboada nea­gră, pe capul mic cît un pumn: — Ce s-aştept, maică?... Numai ţie ţi-o spun, Pe­trache, fiindc-aud că ai hi avînd cuvînt la dînsa...   Să‑mi deie altă vacă, în locu văcuşoarei mele de-o pierit acuma doi ani, cînd au fugărit-o haidamacii lui giupînu Iuju la suhat şi-or ţinut-o nemîncată şi ne­băută trei zile la curte, că n-am avut cu ce plăti gloaba... Să-mi deie altă văcuşoară, Petrache maică!... Că-s femeie bătrînă şi eu numai cu lapte mă ţineam şi de doi ani numai buruieni mănînc... Asta s-o faci tu pentru mine, Petrache maică, dacă Rivolutia despre care tot zice lumea că vine, poartă ea steagul dreptăţii în mînă... O vacă porumbă să-mi deie, cum o fost Porumbaca me, săraca de dînsa!... Da să nu mă uiţi, Petrache maică!... — Bine, mătuşă Zamfiro! încuviinţă îndoielnic Petrache Dumba, oftînd din baierele inimii, fiindcă afla că răbojul Revoluţiei lor se încărca cu o sume­denie de alte încîlcite şi nedezlegate răfuieli. Fii fără grijă, mătuşă Zamfiră! Cum agiunge Revoluţia ai­cea, pun cuvînt şi s-a făcut treaba. — Să trăieşti, Petrache! Da nu uita... — Nu uit. În prag, în noapte, Petrache Dumba şi-a împins căciula să-şi dezvelească fruntea şi s-o răcorească în văzduhul umed. De la spate, a răsărit Chirilă Chitic, clătinîndu-se cu o litră pe jumătate deşartă în mînă. S-a clătinat, s‑a proptit, a purtat ochii tulburi spre zări şi a dat strigăt adînc, zvîrlind cît colo sticla care s-a spart în ţăndări: — Uliuliuu!... Măi fraţilor!... Ieşiţi şi vedeţi, măi fraţilor, măi!... Ieşiţi şi vedeţi c-o răsărit şi soarele nostru, măi!... Nu unu, măi!... Patru sori, ne-or ră­sărit, fraţilor!... Oamenii au dat năvală, îmbulzindu-se din prag şi cercetînd cu ochii focurile învîlvorate, departe, peste culmi. Se împingeau şi cercau să lămurească locu­rile: — Acolo-i, la Comana, la Mendăl Zinger! Din­colo, la Cîrligi, la Mitache Stroja! Şi dincolo, la Prisaca văduvei lui Canta... Iară noi stăm!... Arde şi   la Buieşti, măi oamenii buni, la Dudel Feibiş... Iară noi stăm!... Cel de dincolo, de departe, unde s-ă fie, bre Sofronie?... — La Podoleni, la cealaltă moşie a lui Stroja, unde să fie?... Arde, c-o început răfuiala noastră!... Şi noi stăm!... Petrache Dumba s-a depărtat spre locul său de strajă, cu măselele încleştate şi cu viermele îndoielii rozîndu-i în inimă, cum roade cariul în grindă. „Şi noi stăm!... Iară noi stăm!...” Cuvintele îi sunau ca tot atîtea mustrări îndreptate prea îndelungelor sale chib­zuieli şi aşteptări.     [1] Bunicule!    

Capitolul I   TOAMNĂ BUCOLICĂ       1   Voicu Cojan trecea prin cerdac, cu pălăria pe ochî şi cu biciul de călărie zvîrlit peste umăr. O clipă s-a oprit în dreptul ferestrei. Umbra înaltă şi spătoasă, verticală, a astupat toată lumina. Iar în încăpere a fost deodată mai întuneric şi mai rece: sumbru fior de peşteră. — Maman! De jos, de pe covor, unde-şi durase o pitică şi ima­ginară Zapodie de păpuşi, Mariana s-a întrerupt din joacă. A ridicat fruntea, scuturîndu-şi volbura plete­lor bălai din ochi. Nu se uita la geam. Privea spre clavir, la cealaltă umbră, plăpîndă şi diafană aceasta, aerian înclinată deasupra clapelor. Ada cînta. Toată căldura cîtă a mai rămas în cameră, în ea se refugiase. Palpita ca un nimb de lumină dulce şi aurie în jurul mîinilor. Atingerile moi şi prelungi, pe clapele albe, pe clapele negre, picurau melodioase suspine care pe copilă o înduioşau întotdeauna. Îi ve­nea să plîngă fără să ştie de ce. Moştenise şi ea o vibraţie sensibilă la sunete şi la armonii. Dar acum neastîmpărul nu-i dădea răgaz pentru astfel de întristări fără pricină. În ochii albaştri tresăltase o vicleană, deşi nevi­novată triumfare: — Maman! Vezi dacă nu m-ai ascultat? Ada n-auzea, ori numai voia să n-audă. Dintr-o zvîcnire, fetita s-a ridicat în genunchi; a năruit pătucurile şi scrinurile minuscule; a rostogo­lit de pe masa închipuitei jivalanii de la Zapodia o puzderie de farfurioare, care-au pornit-o de-a dura să umple toate ungherele cu albe pastile de faianţă. Din altă zvîcnire, a fost în picioare, păşind peste ruinile conacului de păpuşi şi tropăind pînă la pian. — Maman, nu m-auzi odată?... a întrebat, cuprin- zînd-o energic de braţ. Pleacă tata şi tot nu i-ai spus nimic... Eu isphăveam mai hepede! O mînuşiţă încleşta braţul, cealaltă gesticula foarte autoritar: — Eu am ştiut că aşa ahe să fie, maman. Altă dată, te hog să mă laşi pe mine! Umbra din fereastră s-a depărtat, dezvelind cerul. Soarele a intrat din nou în odaie. A desfăcut un evantai oblic şi irizat de raze asupra mîinilor de pe clape, luminoase şi fără de soare, luminoase şi fără de raze, dintr-o ciudată, misterioasă văpaie lăuntrică. Ada a punctat pe lamele de fildeş un ultim acord. Ecoul a întîrziat în aer plutind ca un zbor de libelulă, căutîndu-şi loc să coboare, lăsîndu-se încet pe un lac de tăcere. Aşa l-a văzut Mariana. Cu aripi de libelulă, verzi-albăstrii, transparente, pogorînd pe lacul de la Zapodia. Aşa vedea ea multe: sunete luînd chipuri şi chipuri prefăcîndu-se în sunete, cum numai maman le mai în­ţelege. Întreba: — Nu e aşa, maman, că ai cîntat hăsăritul soa­relui? Într-adevăr o aubadă fusese. Iar altă dată: — Maman, cînd ai cîntat eu am văzut dansînd paiaţa lui Pufuleţ! Era aria din Rigoletto, cînd tragicul bufon îşi geme deznădejdea printre tumbe şi giumbuşlucuri. Voicu Cojan le asculta cu o naivă şi alarmată ne­dumerire: — Ce limbă vorbiţi voi, acolo? Copila aceasta mă pune pe gînduri... Amîndouă zîmbeau ca de-o taină numai a lor. Acum, Mariana slăbise încleştarea braţului. Îi pă­rea rău că a sărit atît de gălăgioasă din jocul care era tot o prelungire închipuită a melodiei de la pian; îi părea rău că în nerăbdarea să-şi strige îndeplinirea proorocirilor, a oprit cîntecul. Ea era la Zapodia cu joaca de pe covor. Maman era la Zapodia cu sonatele şi pastoralele sale. Şi deodată, amîndouă sînt aici, în această urîtă şi nesuferită Tîrnaucă. Se pregătea să-şi ceară iertare, cînd Ada, întoarsă într-adevăr dintr-o lume de foarte departe, dintr-o lume din somn, a surîs deşteptîndu-se. S-a răsucit pe scaunul cu şurub şi prefirîndu-şi degetele lungi în cîr- lionţii fetiţei, a vrut să afle: — Despre ce întrebai tu?... — Pleacă tata şi nu i-ai spus nimic! a răspuns re­pede Mariana, întoarsă şi ea la copilăreştile-i deşer­tăciuni, care-i stăteau mai hine. Altă dată, te rog să mă laşi să ahanjez eu! — Ai dreptate, gîză mică. Altă dată am să te las pe tine... — Chredeam că nici nu m-ai auzit, maman. Aşa eşti mata cînd cînţi... Poate să piahă lumea... Poate să ia foc Vlaşca şi Teleormanul, cum zice tata. — Ai dreptate şi cu aceasta, gîza mamei, gîză! — Ştii ce? se viteji Mariana, prinzînd curaj fiindcă a avut dreptate de două ori la şir. — Nu ştiu... — Eu pot să mă duc şi-acuma să-i spun. Îmi dai voie? — A, nu!   — Crezi că eu mă tem?... Îl sthig şi-i povestesc tot... — A, nu! Stai cuminte lîngă mine... O să vorbim noi diseară... Am promis doar... Copila a înălţat bărbia din guleraşul alb şi moale de dantelă, lăsînd capul pe spate şi desfăcîndu-şi pă­rul din dezmierdarea degetelor. Îi căuta în ochi surîzînd alintat, ameninţînd cu arătătorul mai mic de- cît al păpuşii de porţelan, adusă astă-vară de Anne- Marie Udrea. — A, nu! protestă, imitînd intonaţia Adei. Nu aşa, maman!... Dă-mi voie să spun şi eu: A, nu! — Observ că spui prea destul, fără să mai aştepţi voia mea! zîmbi Ada. Spune, dar explică-te... — De ce să vohbim noi diseahă? Cum noi?... Am să vohbesc eu singuhă... Mata nu ştii că eu sînt mahe diplomată, cum mă necăjea buniţa de la Zapodia?... Cea mai mahe diplomată!... — De aceasta nu mă îndoiesc... — Apoi vezi?... Eu îl învîht pe tata, uite-aşa, pe degete, cît e el de mahe şi hău! Degetele de porţelan trandafiriu, cu unghii absurd de gingaşe şi mici, depănau amarnic în aer, arătînd cum ştiu ele să învîrtă un om mare şi rău ca Voicu Cojan. Ada a întrebat cu intenţie de dojană, lipsită însă de cuvenita convingere: — De cînd oare îţi permiţi tu să vorbeşti aşa? — Da ce-am spus? — Mai întrebi!... Astfel te-am crescut şi te-am în­văţat?... Cum poate să fie tatăl tău un om rău? — Asta mă mihr şi eu... Uhrît pentru dînsul! — Mariana! — Poftim... — Stai cuviincios, te rog, fiindcă nu glumesc. Cum poţi să spui despre tatăl tău că e un ora rău?... El e numai sever şi cu multe griji. N-are timp de flecărit   şi de rîs, ca o anumită fată obraznică pe care o cu­nosc şi mă supără... Mariana a strîmbat din botişor atotştiutoare, cu in- tuitia crudă a copiilor. Vedea şi înţelegea ea mai multe. Numărînd nasturii de argint, rotunzi şi lucioşi, de la rochia Adei, a murmurat uitîndu-se în jos: — Oamenii nu spun tot aşa, maman... Unu... doi... thei... — Care oameni? — Pathu.... cinci... Oamenii de-aici, din Tihrnauca, pe care-i aud eu. — Nu ţi-am hotărît odată pentru totdeauna să nu mai stai de vorbă cu oamenii? — Eu nu stau de vohbă... Şase... şapte... opt... Eu numai îi aud pe dînşii spunînd... — Cu a cui voie te amesteci tu printre oameni, să le asculţi necuviinţele lor? — Nouă... zece... Maman, mata vohbeşti sehios? — Cît se poate de serios. Pe tine te-aş pofti să te porţi altfel... Ce modă e aceasta? Ori te joci, ori mă asculţi şi-mi răspunzi... Încetează cu numărătoa­rea aceasta, agasantă. Mariana a renunţat la numărătoarea nasturilor mulţi şi mărunţi, care se prelungeau în şirag sclipi­tor de la guler pînă la poale; singurul ornament al rochiei cu stofa de un alb argintiu, mat, vînăt şi stins, de pastel. A mai trecut o dată cu degetul pe coloana lor de sus pînă jos, cum zbîrnîia din fugă cu bagheta cercului printre jaluzelele grilajului de la grădină, apoi a căutat cu ochii altceva. Era şi aceasta o in­venţie a „diplomaţiei”, zădarnic luată la zor de bu- niţa, la Zapodia. Îi permitea să pronunţe în chip de răsfăţată joacă, întrebări, judecăţi şi răspunsuri, pe care altminteri poate nu le-ar fi cutezat. Ada, îngri­jorată de asemenea strategie a viitoarei femeiuşti, a stăruit cu interogatoriul: — Şi ce te-a făcut pe dumneata să crezi că nu vor­besc destul de serios? Copila aflase ce căuta. Nu mai număra grăunţii nasturilor de argint. Apăsa cu degetul pe clape: — Sol-mi... sol-do... M-am mihrat, maman, cum te poţi mata conthazice! — M-am contrazis eu? Ştii că eşti nostimă! — Mă hog... Erai sau nu erai şi mata acolo, cînd s‑au plîns oamenii de tata? Mi-he-fa... Fa-he-mi... Matale doar ţi s-au plîns, nu unei moace ca mine!... Nu spunea Pandele că au ajuns la o dispehare? Si- he... si-do... Şi nevasta lui Pandele, Niculina, cea cahe ţinea în braţe copilaşul cel slab ca un pui de mîţă, nu te-a rugat pe mata?... N-au mai spus pe uhmă amîndoi, că n-ahe să se sfîhşească bine cu tata, dacă le scoate şi sufletul din ei? — Acestea nu te privesc pe tine. — Do-he-mi-do... Do-he-mi-do... Iar te conthazici, maman!... Dacă nu mă phivesc şi pe mine, atunci desphe ce-am hotărît noi adineaorea, maman? ţinu să cunoască Mariana, cu aceeaşi diabolică logică a copiilor. — Ce-am hotărît? N-am hotărît nimic! — Maman, cum poţi să phetinzi aşa ceva?... N-ai spus că am dheptate şi că altă dată ai să mă laşi pe mine să vorbesc eu cu tata?... He-mi-sol... He-mi-do... — Eram poate cu gîndul în altă parte... — La Zapodia, maman? — N-am să-ţi dau ţie socoteală. — La-si... Do-he-la... Ştiu eu că la Zapodia! — Eram cu gîndul în altă parte, iar tu profiţi de ocazie ca să te obrăzniceşti. Ai devenit insuporta­bilă!... Ei bine, te avertizez că am să întorc foaia de-acum... Şi deocamdată lasă pianul în pace! rosti Ada cu o ameninţare în glas, care încă o dată voia să fie aspră şi nu izbutea. — Maman! — Ce mai pofteşti? Sînt supărată. N-am ochi să te văd. Termină! Ca măsură de precauţie, Ada a închis capacul pia­nului cu un sunet sec. Astfel copila, de voie, de ne­voie, avea să renunţe la acompaniamentul de muzică. Fără să se sinchisească, se alinta acum felin, cuibă- rindu-se în rochie şi între genunchii Adei. — Maman! — Te-am poftit să isprăveşti. — Maman, mata vhei să fii hrea şi nu poţi. Nu te phrinde! — De unde ţi-a mai trecut şi aceasta prin minte! — Văd eu... Ah thebui să-ţi dea lecţii tata, dacă n‑ai învăţat mata nimic de la buniţa... Nu poţi să po- hunceşti ca buniţa de la Zapodia. Scuht!... Nici mie, nici oamenilor... — Te-ai întrecut cu gluma. Te invit să te întorci la joaca ta de copil... Şi să-ţi iei adio de la alintările mele. Scurt! Ada a apucat-o de mînă, răsucind-o ca s-o trimită la jucăriile risipite pe covor. Mariana i-a lunecat prin­tre degete şi s-a zvîrcolit de înveselire, plesnindu-se cu palmele pe genunchii goi şi ţupăind cu lipsa cea mai desăvîrşită de respect, precum s-a nărăvit ea de la Ţurlui, puiul de potcovar şi tovarăşul de expediţii, de pescuit şi de naufragii, pe lacul de la Zapodia. — Mai zi o dată, maman!... Scuht! Apoi aşa se răsteşte buniţa?... Atunci i s-ah sui toată jivalania în cap!... Numai că altfel ne pune dumneaei la hre- zon... Cînd strigă scuht! intrăm cu toţii în pămînt... Inthă şi bunelul. Inthă şi tata... Ada a întors ochii spre fereastra deschisă, ascun- zîndu-şi zîmbetul de-o vinovată, iremediabilă indul­genţă. Avea dreptate fetiţa. Nu ştie să poruncească; n-are tăria de fire să mustre. Sînge călduţ şi molcuţ din sîngele lui Iordache Cumpătă, care n-a prea fost în stare să se răstească mai aspru o singură dată în viaţă la un om, la un copil, la un cal, la un căţeluş, să-i ştie de frică: „Lasă, frate!” Iar din această pri­cină îşi creşte copila într-o neiertată delăsare. O face martoră   şi complice la tristele sale şovăieli. „Eu is­prăveam mai hepede, maman!...” Cu instinctul ascu­ţit al vîrstei, Mariana i-a ghicit laşitatea de adineaori. Nu o laşitate. Un lanţ de laşităţi. Găsise în curte, în dosul chioşcului, o pereche de ţărani aşteptînd să ceară scuteală pentru o globire nedreaptă. Un oarecare Pandele, romîn înalt, adus de spate şi cu nasul încovoiat ca un plisc de pasăre; o oarecare Niculina, femeie uscată, cu pruncul în braţe, sugînd molfăit dintr-un sîn vînăt şi stors. A dat înapoi. Nu simţea nici o apropiere pentru localnicii aceştia, cu figurile lor tăioase şi întunecate, cu privirea în­cruntată şi cu vorba de-o altfel de deznădejde, apă­sată şi ameninţătoare. I se părea că nu sînt de ace­laşi neam cu ţăranii de la Zapodia. Pînă şi limba lor îi era necunoscută, cu pomeniri despre ruşfeturi, ciric de pogon, şoricărit, cocărit şi ciorărit, termeni fără curs în Ţara Moldovei. A dat deci înapoi. Dar bărbatul i-a tăiat retragerea; femeia i-a ri­dicat pruncul sub ochi, văitîndu-se ascuţit, agresiv. Le-a ascultat păsul fără să-l înţeleagă prea lămu­rit. Vietatea scheletică din braţul sătencei îi amin­tea fotografiile oribile din revistele ilustrate: Scene de foamete în Indii. La aceasta gîndea, în vreme ce dînşii vorbeau. Pruncul a început să urle, dezvelind gingii vinete, de gumă, fără dinţi. Ţăranul i se băgase în suflet; ca printr-o lentilă măritoare îi zărea vinele sîngerii din bulbii ochilor. Femeia o apucase cu o mînă de piept, înfigîndu-şi unghiile, adevărate căngi de fier, în stofa rochiei. Nu se mai plîngeau. Blestemau şi ameninţau. Ea a făgăduit din slăbiciune că le va pleda pricina şi, tot din slăbiciune, n-a avut apoi curajul să înceapă. — Vrei să-mi vorbeşti ceva? o întrebase Voicu, acum un ceas, punînd alături ceaşca de cafea neagră. — Nu... Nimic...   — Îmi făcea impresia... — Nu! Nimic! s-a apărat, ocolindu-i ochii. Mariana se uita pe rînd, la ea şi la dînsul. Copiii văd, simt, înregistrează şi judecă, abuzează cu o teribilă luciditate sub înfăţişarea lor inocentă. Pe urmă judecăţile rămîn pentru mai tîrziu, cînd nici o putere nu le-o mai poate smulge. N-a pus cuvînt pentru ţăranii cu jalba lor, fiindcă Voicu a rugat-o în repeţite rînduri să înlăture aseme­nea spinos subiect de discuţie. De ce-a făgăduit atunci? Şi dacă a prins a făgădui, de ce nu şi-a ţinut legămîntul cu orice preţ?... Mariana a asistat la amîn­două scenele, a luat aminte, n-a întîrziat cu judecata. „Eu isphăveam mai hepede!...” Aceasta pentru laşi­tatea ei. „Cît e el de mahe şi rău!...” Aceasta pentru neomenoasa neînduplecare a lui Voicu. Zîmbetul Adei s-a ofilit, atins de nuieluşa unei vră­jitoare nevăzute şi răutăcioase. Plăpînda văpaie lăun­trică a pîlpîit muribundă. Lumina caldă şi dulce din ochi, din cuibul buzelor, din tîmplele translucide cu delicate vinişoare albastre s-a refugiat iarăşi numai în mîinile împreunate acum, rezemate de capacul negru al pianului, susţinînd înclinat obrazul oval, golit de sînge şi de culoare. Parcă a nins peste dînsa cenuşa, estompînd-o, de- părtînd-o fantomatic, ştergîndu-i conturul real. — Maman, ce ai mata?... Iahtă-mă, dacă te-am su- păhat!... se rugă Mariana. Venise încetişor lîngă ea. Se înălţase în vîrful san­dalelor ca să-i cuprindă gîtul; avea boabe de lacrimi în gene. — Am spus ceva urît, maman? stărui copila cu o sinceră căinţă. — Fii cuminte, te rog... Lasă-mă!... — Nu pe mine eşti supărată? — Nu pe tine... — Atunci ştiu eu cine e vinovat! Pumnul mic, încleştat, arăta în gol singurul vino­vat din această casă, „cît e el de mahe şi rău!...” Ce fel de mamă e ea, care lasă să crească în su­fletul unui copil asemenea nesăbuite verdicte? — Mariana, te rog nu mai vorbi nimic... Nu ştii nimic. Joacă-te. Copila s-a supus. S-a dus la Zapodia ei de pe co­vor. În genunchi, o privea cu o subţire şi mîhnită dungă între sprincene. Din cînd în cînd, îşi ferea volbura pletelor bălai revărsate în franjuri pe frunte. O muncea o întrebare: „Maman, de ce nu plecăm noi înapoi, la Zapodia cea adevărată? Acolo erai altfel...” — Maman... — Taci, te rog!... Ada şi-a acoperit ochii cu palmele. O hotărîre; căuta şi ea în întunericul său o hotărîre. De cînd s-au întors de la Zapodia, nevoia aceasta o chinuia tot mai neîndurat. Încă din primul an, ceva fals s-a instalat în viaţa de aici. Şi s-a temut să cer­ceteze adînc, din a cui pricină. Acum se mai adăogase ceva turbure. Şi se temea să cerceteze din ce pricină. Brutalitatea lui Voicu, nesaţiul lui de avere, tăcerile lui, veşnica-i încruntare, preocupările legate numai de pămînt, de turme, de pogoane, de dijmă, de pre­ţuri... Le-a aruncat toate asupra unui singur vinovat, simplificînd, ca Mariana adineaori... I-a mai găsit şi alte păcate. În vorba lui, tot ce este pe lume străve­ziu, fluid, impalbabil capătă o densitate de materie dură, opacă, lipsită de irizaţii şi de graţie, inertă. Că e omul dijmelor şi al pogoanelor o recunoaşte însă el singur, ca o infirmitate împotriva căreia nu-i nimic de făcut. Le cedează lor privilegiul de a întrezări un univers, pentru dînsul inaccesibil: — Avuşi dreptate, Ada... Eu pe cîmp nu văd decît arături, semănături, izlazuri... Cerul pentru mine în­seamnă ploaie sau secetă. Evaluez un lan în chile la pogon şi fîneaţa în stoguri. — Cum, tată, nu vezi flohile? se mirase Mariana. Toată fîneaţa e numai flohi şi iar flohi...   — Se poate... Le văzui, dar nu le văzui ca voi. Nici n-am voie să le văd ca voi. — Cine nu-ţi dă voie? — Viaţa. — Nouă cum ne dă voie? — Voi sînteţi altceva... Mariana a primit explicaţia fără uimită împotri­vire. Era şi ea pătrunsă de adevărul că sînt altceva. A mai întrebat: — Atunci n-ai auzit nici ciocîhlia? — N-o auzii... Cînta o ciocîrlie, spui tu, Mariana?... Curios! Nu băgai de seamă. Mă gîndeam la lanul dă rapiţă pe la anul şi zării nişte urme de vite. O să dau curînd-curînd peste tîlhari! Încruntat, a tăcut ca să nu le introducă şi pe dîn- sele în acest univers alcătuit din arături, izlazuri, bu­nuri şi tîlhari care rîvnesc la aceste bunuri. Privirea căuta în pămînt urmele copitelor; frun­tea se mai brăzda încă la evaluarea pagubelor; min­tea chibzuia o capcană pentru a da de hac tîlharilor, pentru a rotunji un hotar, pentru a rupe un adaus de preţ de la neguţătorii de grîne. Acesta e el. Nu poate fi altfel. Om care a închis diploma de licenţă în sertar şi s-a înverşunat să cucerească o moşie a sa, cu un barbar, monstruos nesaţ. „Eu am simţit întotdeauna ca o foame de pămînt!” — mărturisise o dată. Foame de pămînt! E singurul cuvînt transfigurat, poetizat, care a sunat în gura lui. Foame cu astîmpărul socotit la patru mii de pogoane. Două pentru dînşii; două pentru Mariana. Numai atunci se va linişti, potolit, în sfîrşit sătul! Dar cunoscîndu-şi ochii închişi la celălalt univers, i-a trecut Adei dreptul de a-şi în­tocmi căminul după plac: casa abia ieşită din mistria zidarilor, grădina, mobila şi orînduiala odăilor, scoar­ţele, o cadră, un jîlţ, o glastră de flori. Tot ce era încă prea nou, prea rece, aşteptînd căldură pentru o viaţă întreagă. Ea a lăsat această răceală să dăinuiască. În cinci ani n-a izbutit să-şi apropie nimic de aici, cum scrie Anne-Marie Udrea că e pe cale să însufleţească lu­crurile de la Stănişoara, după o singură lună. N-a izbutit şi nici n-a încercat. De cinci ani circulă din odaie în odaie ca o străină, cu gîndul şi cu amintirile la Zapodia. Iar copila şi-o creşte îndepărtată locului, în aceleaşi amintiri. Jocu­rile Marianei o întorc la Zapodia; căsuţa ei de pă­puşi e o imaginară Zapodie. Viaţa lor nu s-a desprins de acolo. Par aici într-o vizită provizorie şi silnică, un exil. Şi nu înseamnă aceasta o vină mai grea decît a omului închis din fire şi avid de bunuri?... Fiindcă omul dijmelor şi al pogoanelor e lipsit de imaginaţie, nu încearcă să le mai descifreze. Le con­sideră făpturi de altă esenţă, fragile, aeriene, seducă­toare şi inutile, însuşindu-şi datoria să le ocrotească şi să le cruţe după priceperea sa, de faţa cea hîdă a realităţii. Cînd vine răzbit de ploaie pînă la os de pe cîmpuri şi nu găseşte un ceai cald, într-o casă unde stăpîna citeşte romane şi cîntă la clavir; tace, caută singur cheile (cheile care se rătăcesc întotdeauna), dă ordin slugilor să-i pregătească alte straie uscate şi băutură caldă, calcă în vîrful degetelor şi se în­chide în cea mai dosnică odaie, ca să nu turbure cu prezenţa sa o existenţă străină de el, alături de el. S-a resemnat — ori poate i se pare firesc să fie aşa. Dar e firesc? Şi cît va să mai dureze?... Ea nu s-a ostenit o singură dată să-i pătrundă moc- nirea în care s-a zidit. L-a ignorat ca pe orice obiect rece şi străin, din casa aceasta străină şi rece. Mai e de mirare că nu poate afla o pace interioară? Yann, fratele Anne-Mariei, spunea într-o seară, sub părul de la Zapodia: Oamenii sînt nefericiţi, numai fiindcă nu ştiu să fie cu toată fiinţa acolo unde se găsesc şi fiindcă nu se dau cu totul vieţii pe care o trăiesc. — Vai, vai!... Ce aforism enigmatic! a exclamat ea imprudent, cu uşurică ironie a elevei de la Paris, dezmorţită de sub scrumul anilor.   Yann o fixa cu ochii metalici. Poate că în această sărmană umbră a şcolăriţei de aturtci, măsura o lentă descompunere ajunsă la sfîrşit. Fără s-o slăbească din privire, a perseverat: — Aforism enigmatic? Nicidecum... Mă gîndeam la Madame Bovary. — O! Dacă e vorba numai despre eroine de ro­man! — Madame Bovary nu e eroină de roman. Există... — Adică va fi existat! Un caz din care s-a inspirat Flaubert... — Nu aceasta voiam să spun! a insistat Yann. Există şi astăzi în mii, în milioane de exemplare. Exista pe vremea lui Flaubert, există acum şi va exista întotdeauna; fiindcă reprezintă o categorie în­treagă a umanităţii, bolnavă de aspiraţii vagi, roman­ţioase şi mediocre... La un ceai, astă-iarnă, în salonul Anne-Mariei, un critic şi un filozof parizian, un mo­ralist, ne-a schiţat o foarte ingenioasă şi dezolantă analiză a acestui bovarism, din care va face o carte. Bovarism numea el predispoziţia funestă a omului în genere, nu numai a femeii, de a se concepe altfel de- cît este, de a se idealiza, de a se minţi pe sine... Yann îşi scutură pipa gînditor, sfredelind-o cu ochii şi complectînd, într-un tîrziu: — ...de a se minţi pe sine şi de a minţi pe alţii. Cenuşa din obrazul Adei i-a trecut pe buze. Îi sim­ţea gustul leşietic în gură. S-a gîndit oare la Yann, numai ca la fratele unei prietene; la camaradul mai în vîrstă, care venea să le scoată din pension şi să le plimbe în după-amiezile de sărbătoare?... Cu o claritate extraordinară îi vede rîsul de-atunci, dezvelindu-i dinţii albi în faţa arămie, cum nu-i apare în minte rîsul lui Voicu! (Dar rîde Voicu vreodată?) Tot aşa zăreşte vaporaşul acostat lîngă ponton, pe Sena, la umbră umedă de sălcii şi de plopi. Ofiţerul abia întors din glorioasa misiune africană e lîngă ea, pe scaunul de pai, sub uriaşa umbrelă portocalie. Saluturile necunoscuţilor, curiozi-­ tatea şi simpatia mulţimii se resfrîng şi asupra celor două fete de pension... Ea nu-şi desparte ochii de la brăţara grea, de fildeş sculptat, adusă de Yann din Congo. Brăţara e acum într-un sertar de scrin, peste fotografiile pale ale şcolăriţei în uniformă de pen­sion: fustă albastră, centură de lac negru, şemizetă albă cu guler răsfrînt... De cîte ori a căutat ea în ser­tarul acela, de o lună încoace? Asemenea amintiri nu se întipăresc, nu stăruiesc, fără o pricină ascunsă şi umilitoare, cu neputinţă de mărturisit. A ajuns şi ea ca Emma Bovary, o tristă creatură, vaporoasă, indo­lentă şi egoistă, absentă de la cele mai stricte datorii, dezertînd din prezent pe-o portiţă clandestină a reve­riilor, unde n-o aşteaptă la capăt nimic alt decît neantul. Femeile din neamul Cumpătă au fost întotdeauna mai loiale cu viaţa. Altfel de soţii şi de mame... Gustul cenuşei din gură e fad şi intolerabil. Este nevoie să se scuture. Să se smulgă din lîncedele eflu­vii care o toropesc în viaţa această artificială, mor­bidă, laşă, care nu-i viaţă. Nu-i viaţă onest trăită. În una din zilele acestea... Nu! Mîine... Nu! În astă seară chiar, cînd se va întoarce Voicu de pe cîmp, o explicaţie va risipi tot ce e turbure şi fals în traiul lor, ca totul să devină simplu, calm, purificat... Ada descoperă, repetă cuvintele rare şi bune, aşa cum le va rosti, izvorîte dintr-un şipot proaspăt care a fost mîlit şi susură iarăşi. Iar mîine, va lua frînele casei ca toate femeile din neamul Cumpătă; va însufleţi încăperile acestea reci şi streine, din vina sa reci şi străine, nu din vina altora, nu a locului... Se simte ca în cea dintîi dimineaţă de convalescenţă, la Zapo­dia, după tifos, cînd era copilă... Fereastra deschisă, un şuvoi viu de aer, o creangă legănîndu-şi frunzele fragede. Aceeaşi senzaţie de atunci, dintre pernele albe de olandă, în aşternutul alb, răcoros; o divină întoarcere la viaţă. Ada a deschis capacul negru. Fiindcă întreaga-i fiinţă se exprima muzical, eliberarea din mucedele şi stătutele visări a irupt sub degete, pe clape, în verti­ginoase arpegii suitoare. Un stol de porumbel albi, fîifîind în cercuri nalte, rotindu-se în cerul de la Zapodia. Aceasta a văzut Mariana. Şi îndată a zvîcnit de pe covor. A năvălit strîngînd-o în braţe, sărutînd-o, izbucnind: — Ţi-a thecut, maman? — Mi-a trecut, gîză mică... Una nu întreba ce a fost şi a trecut. Cealaltă nu întreba de unde poate şti o gîzulie de copil că a fost ceva şi că a trecut. Se înţelegeau în asemenea ceasuri şi fără cuvintele celor mulţi, uzate şi calpe. Ada a strîns lîngă piept capul mie, cufundîndu-şi nările în părul moale, pufos, ondulat, cu miros de miere, de tei, de sulfină. — Maman, m-am gîndit la ceva... murmură Ma­riana. — O obrăznicie nouă? — Dacă era obhrăznicie, n-o mai spuneam eu... O făceam! La altceva m-am gîndit... Ceva sehios! — Mare minune! a zîmbit Ada, necăjind-o. S-aud minunea... — Cînd începem lecţiile de pian, maman? Aceasta nu-i sehios?... Ada a fost gata să răspundă; Mîine! începem mîine... S-a oprit. Fetiţa dovedea un rar talent, nelinişti­tor; dincolo de melodiile furate după ureche şi cîntate cu un singur deget, dădea alte semne, mai subtile şi mai puţin banale. Făgăduia să îndeplinească poate cu îndurarea unor mai generoase ursite, tot ce nu i-a fost ei îngăduit să ducă la capăt. Hotărîse să înceapă lecţii metodice odată cu toamna. Acum hotărîrea se arăta în altă lumină. Erau şi aceste lecţii o înstrăi­nare de Tîrnauca, de viaţa de aici; îşi rezervau aşa încă un tărîm numai al lor, un refugiu secret, altfel de balsam ai exilului. Mariana ciugulea nasturii de argint, nerăbdătoare: — Nu răspunzi, maman?... Cînd începem? — Maî tîrziu, gîză mică... Deocamdată ne aşteaptă altceva... — Aicea ne-aşteaptă? — Aici, dar unde? Fireşte că aici... Copila a strîmbat din botişor, a neîncredere: — La Zapodia am crezut că ne-aşteaptă ceva... M‑am bucurat că plecăm, maman!... Aicea, ce mahe procopseală ne-aşteaptă!... Altă dată, numai cu o jumătate de oră înainte, su­rîsul Adei s-ar fi crispat amar, abătut de remuşcări şi deznădejde. Încă o dată n-o cruţau roadele unei creşteri vinovate, în nostalgii transmise fetiţei ca un germen corupt al abdicărilor sale de la viaţă, de la prezent, de la datoriile simple şi devotate. Acum surîsul a fost luminos şi plin de încredere; surîsul convalescenţei dintre pernele albe, în dimi­neaţa cînd îi şuvoia în obraz aerul viu şi ameţitor. Ce‑aveau de făcut aici?... Dar cîte şi cîte n-aveau de făcut!... Le aştepta o groază de treburi mărunte şi teribil de importante. În livada cu pomii mici şi ali­niaţi ca nişte sărmani elevi într-un orfelinat, nimeni nu şi-a mai aruncat ochii; grădina cu flori de toamnă e potopită de bălării; încăperile lor cer o nouă şi dră­găstoasă orînduială... Ada s-a ridicat din loc, în foş­net grăbit de rochie! — Unde pleci, maman? — Nicăieri... Stai cuminte. Se afla în camera aceasta un mic tablou prins strîmb în cui, de-o lună, de două, poate din totdeauna. Aşa cum l-a bătut servitoarea. O miniatură ovală, dintr-o pereche simetrică: două profiluri din dreapta şi din stînga, făcîndu-şi faţă, reproduse după dese­nele lui Leonardo da Vinci din colecţia Luvrului. Nu simţise nevoia să îndrepte vreodată rama la locul său. La ce bun?... De-o lună, de două, poate din tot­deauna, tabloul strîmb o privea cu un ochi încrucişat şi sardonic, cum se luptă ea cu himericele-i stihii. O uşoară atingere de deget a fost destul. Ce simple şi limpezi apar toate; şi cît de puţină osteneală imploră, într-adevăr că imploră chiar, lucrurile neînsufleţite, pentru a se încorpora unui univers ordonat, calm de-o tonică armonie! De aici se cuvenea să înceapă. — Mîine schimbăm camera ta! a declarat Ada, în- torcîndu-se la scaunul pianului. Camera ta, ietacul meu, salonul... — Ca la Zapodia, maman? — Nu! Ca la noi. — Cum, ca la noi? — Ai să vezi tu, gîză mică... Pregătim o surpriză tatei... Cu fericita mobilitate a copilăriei, Mariana, cu­prinsă de neastîmpăr, s-a dat de îndată acestui joc nou. Bătînd din palme, gesticulînd, încordîndu-şi sprîn- cenile subţiri în grave meditaţii, ducînd degetul cînd la tîmplă, cînd la buze, improviza fantastice şi încîn- tător de puerile primeniri, care aveau să facă din co­nacul de la Tîrnauca un palat de cleştar încă nemai­văzut şi nemaipomenit. Punea la contribuţie poveştile lui moş Toader Gliga, castelele împărăteşti din gră­dinile cu mere de aur, iatacurile domniţelor adormite de-un veac, imaginaţia sa şi experienţa căpătată în construcţiile pentru păpuşi. Ada o asculta zîmbind, cu ochii umezi. De aici se cuvenea să înceapă, deşi pri­menirile vieţii de aievea aveau să rămînă departe de basme; viaţa adevărată pe care o trăiesc oamenii adevăraţi... A întors privirea pe fereastra deschisa. Fără nici o mirare l-a zărit pe Voicu în curte, în dreptul grajdurilor. Nu se întreba de ce nu a plecat pînă acum ori unde va fi fost pînă acum. Găsea foarte firesc. Toate erau foarte fireşti, într-o lume de mai înseninate rînduieli, în care nimic nu se petrece fără o ascunsă semnificare. Voicu dezmierda pe bot unul din cei trei cai de călărie, crescuţi sub ochii lui, hrăniţi din mîna lui: Izabel, şoim abia învăţat la frîu, cu părul luciu de smoală şi coada negru fuior pînă-n pămînt. Argaţii se   apropiau cu frică de el. Zvîrlea, muşca, necheza, sforăia, rupea căpestrele şi mesteca zăbala cu spume de sînge, într-un clocot aprig, smintit şi superb de tînără violenţă, meritîndu-şi deplin al doilea nume, şoptit cu un fel de superstiţioasă panică în sat: Dia­volul, trece Diavolul! Nu-şi cunoştea decît un singur stăpîn. Sub palma lui Voicu îşi alinta botul, ied ju­căuş şi îmblînzit. Astfel, zbirul dijmelor şi ruşfeturilor apărea în acea clipă umanizat. Din buzunar scoase o bucată de zahăr. I-a dat să ronţăie. Izabel mai cerea, lovind uşor din copilă, atin- gînd buzunarul cu nările. De la distanţă, chipul lui Voicu nu se desluşea. Îl ştia însă cu trăsurile destinse din posomoreala lui veşnică. În straiul negru de catifea, lat în spate şi strimt în şolduri, cu cizmele moi şi înalte, suplu în mişcări, făcea o geamănă pereche cu Izabel, calul su­perb şi năpraznic, buiac. Aştepta poate şi el numai cuvîntul unic, însă nespus, să-l îmblînzească. — Unde te uiţi, maman? a întrebat copila, sus- pendînd aprinsele-i închipuiri de basm. S-a înălţat pe pervazul ferestrei. A tăcut. A pătruns şi în ea dulcea uimire a priveliştei. Voicu Cojan a pus piciorul în scară, a săltat în şea, s-a încleştat un singur trup cu armăsarul, negru şi elastic centaur. Calul dănţuia din copite, s-a rotit, a pornit venind la pas către dînsele. Ada a gîndit absurd că şi acesta e un alt semn, în­scris în cartea îmbunatelor zodii. Voicu le-a văzut şi mînat de-o obscură, ocultă chemare, se apropia să capete gaj cuvîntul unic, încă nespus; preludiul expli­cării lor de diseară, după care totul va fi simplu, lim­pede şi pacificat pentru o viaţă întreagă. Mariana şopti: — Vine la noi... — Da, vine la noi! a repetat Ada. Dar n-a apucat să se ridice. Dincolo de geam şî de cerdac, pe linia balustradei, au înaintat două capete. Pandele, ţăranul cu nasul încovoiat ca pliscul de pa­săre: Niculina. femeia uscată, cu obrazul de ţărînă. Tot sîngele din inima Adei s-a golit. Ar fi vrut să închidă ochii şi nu putea. Ochii rămîneau deschişi larg, să cuprindă cu spaimă rînjetul rău, fioros, de pe chipul omului care trăieşte numai pentru ruşfeturi şi dijme. Voicu ţinea frîul c-o mînă, cu mîna cealaltă a tras harapnicul de pe umăr. A mugit ceva jucîndu-şi calul cîţiva paşi îndărăt, s-a năpustit vîjîind sfîrcul biciului în şuier, izbind în plin, îngrămădind trupurile deodată încovoiate, căzute sub cerdac. Un tipăt sfîşiat a scos Ada, nu oamenii prăvăliţi la pămînt: — Mariana, vino aici! Nu te uita!... Uită-te la mine... Mariana mea mică... Nu ştia ce vorbeşte, nici ce face. Singura grijă i-a fost să smulgă mai repede copila de la hidosul, crîn- cen spectacol. Să nu mai privească, să n-audă, măcar că era prea tîrziu. A ridicat-o de la geam. Şi ca să acopere răcnetul şi gemetele de-afară, tot pianului i-a cerut ajutor, dezlănţuind pe clape cele mai vuietoase arii, dezordonate şi spasmodice crîmpeie, pînă ce de­getele au ales cu ştiinţa lor marşul din Simfonia pa­tetică a lui Ceaikovski, cîntat de-o somnambulă. — Maman! se ruga Mariana. Maman, ce ai?... Opreşte! Opreşte maman, că mi-e frică...

TOBOGGAN ŞI ALTE DESFĂTĂRI JUBILARE     1   Era în anul una mie nouă sute şase, în Pavilionul agriculturii, la falnica Expoziţie jubiliară. Săli lungi şi răcoroase, sonore, unde pasul vizita­torilor se abătea arar. Iar cînd se rătăcea vreun ase­menea răzleţ trecător, paşii trezeau ecouri de boltă pustie ca în catedralele fără vreo faimă deosebită, şterse din obşteştile itinerarii turistice. Nici trei călă­tori într-un ceas. Un păzitor călca agale, în uniforma albă, de doc. Purta caiere de mustăţi uriaşe, după chipul şi asemă­narea generalului Jack Lahovary, fratele ministrului de Domenii şi Agricultură, la care a fost ordonanţă pe vremuri şi-l luase sub ocrotire. Dar în ciuda acestor stufoase şi crunte podoabe ale bărbăţiei, în ciuda mersului solemn, aidoma după cadenţa fostului său general şi stăpîn, ca să-i treacă timpul, îşi căuta îndeletniciri pe mintea copiilor. Număra paşii — soţ, fără soţ — de la o uşă la alta. Se silea să păstreze echilibrul pe o funie imaginară suspendată în văzduh: dunga îngustă şi neagră de pe marginea preşului întins, dîră de sînge, din sală în sală, printre snopii aliniaţi la front, printre strujenii fenomen şi florile de fîneată îmbălsămate cu rădă­cinile întregi în ierbare. La întors, schimba dunga paralelă din stînga. Gravitatea omului mustăcios, absorbit în această joacă de copil, avea ceva comic şi înduioşător. Părea că de izbînda finală depinde o sentinţă fără apel, de viaţă şi de moarte. Un pariu fatal cu destinul. Dacă dădea greş, o lua de la capăt, smulgînd mai avan fuiorul mustăţii. Dacă se auzea un pas răzleţit dinspre uşă, prins asupra faptului, îşi întocmea o înfă­ţişare nevinovată. Cu mîinile împreunate la spate, privea atunci som­noros la rafturile seminţelor orînduite în flacoane ci­lindrice, sferice, ovoide. Îşi strămuta ochii la tablou­rile sinoptice şi la diagramele recoltelor din ultimele patru decenii. Trecea apoi la placardele fabricilor de maşini agricole şi la pozele preparatelor spiţereşti pen­tru combaterea epizotiilor. Le cunoştea pe derost, deşi abia silabiseşte buchiile. Căsca deci în răstimpuri cu laba păroasă la gură, într-un fel de deznădejde a plictisului. Pe urmă, se oprea pentru a suta oară la dulapul cu larve conser­vate în spirt şi la gîngăniile prinse în ac: Duşmanii cîmpurilor noastre. Se aflau acolo rîme urîte şi mama burduhoasă a tuturor coropişniţelor de pe lume; încolăciţi viermi de pămînt şi cristalide găunoase de fluturi ca pielea năpîrlită de şarpe în ciulini. Se aflau mai ales prea minunate gîze, cu aripi mu­iate în toate irizările curcubeului, albastre şi roşii, violete şi verzi; gîze punctate cu aur şi elitre zim­ţate cu tivuri de purpură, bondari cu pîntec de ca­tifea sinilie şi cărăbuşi cu antene elegant arcuite. Atît sînt de multe gîzele şi atît de fantastic e scli- petul lor în neasemuita întrecere de culori şi de linii, încît nu par să fi fost vreodată făpturi sburătoare în- deaievea. Nu s-ar crede că au luat fiinţă dintr-un ouşor cît gămălia de ac; că sînt plăsmuite din ţesuturi care se sfarmă în vîscozitate dezgustătoare sub talpă.   Înfipte sub capacele de sticlă, aliniate după spiţe de neamuri şi misterioase clasificări, arată ca juvaie- rele bătute în nestemate dintr-o vitrină de bijutier. Se înşiră ca tot atîtea podoabe de topaz şi rubin, de ame- tist şi smaragd, ca tot atîtea coliere de safir şi boabe de mărgean tăiate în camee de-un migălos şi neîntre­cut faur. Paznicul, tîrgoveţ mărginaş rupt de trei generaţii de la îndeletnicirile cîmpului, a pierdut din părinţi odată cu semnul palmelor bătătorite, şi amintirea aces­tor gîngănii atît de vrăjmaşe bucatelor, cu toată ino­centa lor frumuseţe amăgitoare. A suta oară le pri­veşte şi a suta oară nu-i vine să creadă. Se minunează în sine, în lipsa unui tovarăş să-i ţină de urît. — Ţî-ţî-ţî! Nu s-ar spune, dom’le!... Coropişniţă, înţeleg... Rîmă, mai zic... Dar mîndreţea aia de gîzulie s-o faci ac de cravată, nu alta! Cum să strice, dom’le? Cum s-aducă prăpăd, dom’le! Cine le-a văzut cu ochii lui rozînd şi păgubind?     2   — Să încercăm în cealaltă aripă, Toto! Poate să fie ceva mai interesant... — Ce poate să fie mai interesant? Grîu, ovăs... Orz, orzoaică... Alte rădăcini de lucernă şi alte soiuri de porumb... Şi aşa mai departe. Te interesează, Lili? Te interesează, Margot? Tînărul în costum fumuriu, cu mustecioara mătă­soasă în furculiţă şi cu panamaua fină înălţată de-a coasta după fasonul pălăriilor de voluntari buri încă la modă în amintirea războiului sud-african, răsuci şnurul monoclului pe deget, plimbîndu-şi ochii ironici la cele două verişoare. I se păru că nu le-a convins. Amîndouă surorile, sprijinite în umbrele de dantelă albă, întîrziau nehotărîte în faţa vitrinelor cu ierbare   şi mustre de grîne. Se vedea lămurit că nu vreo rămă­şiţă de curiozitate le ţinea pe loc, ci numai o datorie de cuviinţă să nu părăsească prea grabnic şi ostenta­tiv, în văzul altora, un pavilion în care abia au intrat. Vlăstare de mari stăpînitori de pămînturi cu rosturi însemnate în politica ţării s-au supus cu resemnare dorinţei părinteşti. Au intrat să cerceteze în treacăt cîteva săli, pentru a avea ce povesti la masă, între feluri, cu exagerat entuziasm, ca dovada cea mai fără de îndoială că nu rămîn cu nepăsare la preocupările plugăreşti ale patriarhilor de clan. S-au asociat deci într-o voioasă complicitate. Două surori şi verişorul întotdeauna atît de amuzant, Toto. Bătrînii, plăcut impresionaţi de asemenea pretim­purii simptome de grijă gospodărească, aveau să le dea în sfîrşit dezlegare pentru a pleca în vilegiatură şi aveau să deschidă punga mai larg. Trecuse vremea vacanţelor şcolăreşti, la conacurile unde ani de-a rîndul mureau de urît între guvernante ursuze şi mioape, necunoscînd limba barbară a ţării, între sluj­nice desculţe, rîndaşi, vechili şi ţărani; cum îl apucă stenahoria pe paznicul ocrotit de generalul Jack Lahovary, între borcanele de seminţuri şi piramidele sfecle­lor de nutreţ. Îi aştepta acum valea Prahovei, Sinaia, apoi sfîrşi- tul sezonului la Constanţa. Iar cum recolta se vestea îmbelşugată peste seamă, pentru la iarnă, ca tot nea­mul lor de mari stăpînitori de pămînturi pînă la a treia spiţă, îşi rezervau Parisul, Carnavalul la Nisa, măcar o săptămînă la Monte-Carlo unde Toto are de încer­cat o martingală prodigioasă. Mieritau toate aşadar, această obligatorie corvoadă. O expediţie la pavilionul poreclit de gazetele opozi­ţiei: „Palatul magic al seminţelor de dovleac şi al coce­nilor de porumb!...” Toto îşi ciugulise din cîteva ochiri pospaiul unui detailat raport. Reţinuse un nume, o cifră, un total de tablouri statistice; pentru rest se bizuia pe imaginaţia care-l despotmolise din impasuri mai grave. Ce mai aveau de aflat? Întrebase, nerăbdător să se îndrepte spre alte zone ale expoziţiei, gălăgioase şi atractive, departe de acest lugubru cavou. Iar Lili şi Margot întîrziau cu răspunsul. De altfel, cea mai tînără dintre surori poate că nici n‑auzise întrebarea. Folosea luciul geamului de vitrină, drept oglindă, potrivindu-şi cocul şi buclele părului sub pălăria lată de pai, cutele rochiei de olandă, jaboul cu pliuri înfo- iate ca o guşă de porumbel rotat, după cum cerea moda timpului. — Bon! Alors nous continuons![1]  se resemnă ame­ninţător Toto, înfigîndu-şi monoclul în arcada sprîn­cenei şi începînd a citi cu glas uscat, pedant şi profe­soral, etichetele flacoanelor din rafturi: Grîu cîrnău; Triticum vulgare! ...Grîu mustăcios de vară; Triticum aestivum! Grîu englezesc; Triticum turgidum! ...Orz mucheriu; Hordeum hexastichon!... Hordeum distichon! Avena sativa! Avena orientalis. Avena nuda... Avena... — Que tu es drole! Finis![2] exclamă cea mai vîrst- nică dintre surori, rotind privirea alarmată spre intra­rea unde prin minune se ivise un grup mai numeros de vizitatori. On nous regarde, Toto![3]... — Ei şi? Qu’ils regardent, tas d’idiots!... Tu l’as voulu, Margot![4]... strînse din umeri tînărul, mutîn­du-se la vitrina alăturată şi înverşunîndu-se să recite dintr-un suflu etichetele superb caligrafiate: Phase­olus vulgaris, phaseolus nanus, phaseolus multiflorus şi alte multe faseole... Tiens! Acum încep să-i dau niţică dreptate lui papà! Tot are o misiune pavilionul acesta... Mînca pînă mai ieri Stan Tzoparlan borş de phaseolus multiflorus cu mămăligă de zea mais, şi habar n-avea ignorantul cu ce alimente savante se hrăneşte... — Toto, mai încet, te rog!... — Lăsati-mă că am dat peste-o idee genială! Am să-i vînd subiectul lui papà, pentru la toamnă... Tot pretinde că nu-s capabil de nici o ispravă serioasă în viaţă... I-o vînd, şi cu ideia mea pariez că înfundă opoziţia în doi timpi şi trei mişcări, la discuţia mesa- giului... Ce admirabil discurs! Cu patosul lui, parcă-l aud!... Onorrrată camerrră, guverrrnul a rrrezolvat chestia agrarrră cu fapte, nu cu vorrrbe!... Ne învi­nuiţi că sîntem reacţionarrri? Darrr pînă la noi, ce cultiva oarrre sărmanul plugarrr înapoiat, serac, hră­nit cu otrrrava cluburrrilor săteşti, rrridicola însă perrriculoasa aventurrră cu parrrfum poporanist a pre­tinşilor generoşi din opoziţie? Ce cultiva, onorrra- bila camerrră? O ştiţi prea bine, fiindcă sîntem o ma- jorrritate de agricultorrri, proprietarrri mai mult sau mai puţin marrri. Şi dacă n-o ştiţi, să v-o spun! Cul­tiva grîu cîrrrnău şi mizerrrabil porrrumb hăngănesc, fasole oloagă, orrrz mucherrriu, eţeterrra, eţeterrra... Astăzi? Astăzi, domnilorrr şi onoraţi colegi, aceste culturi primitive, nerrrentabile, absurrrde şi dezo- norrrante, da-da! dezonorrrante pentru veacul în carrre trăim; aceste culturrri înapoiate, anarrrhice, sterrrile, eţeterrra, eţeterrra, au fost înlocuite cu o agriculturrră metodică, înaintată, luminată, plină de prrromisiuni şi încorrronată de admirrrabile rrrezul- tate; o agriculturrră în pasul occidentului. Astăzi? As­tăzi cel din urmă ţerrran cultivă phaseolus nanus şi triticum turgidum, avena sativa şi hordeum hexasti- chon!... Astăzi... — Finis, Toto![5] Pentru numele lui Dumnezeu! On t’entend![6] repetă din nou cea mai puţin frivolă dintre surori, stăpînindu-şi rîsul şi pregătindu-se de plecare pentru a pune capăt acestei zeflemiste parodii a tira­delor, în care oricine putea să recunoască patosul, vo­cabularul şi gestul oratoric al vestitului vorbitor de la clubul partidului conservator, al boierilor de viţă, cu arbore genealogic şi blazon. — Qu’on m’entende, tas d’imbeciles![7] Parcă papà le spune altceva şi altfel de la tribună? Şi ostrogoţii aplaudă de-şi rup palmele, fiindcă doar de aceasta sînt ostrogoţi şi mameluci!... Tînărul în straie fumurii lăsă să-i cadă de-a lungul vestei de pichet monoclul atîrnat în şnur şi întoarse o privire dezgustată, peste umăr, asupra turmei de ostrogoţi şi de mameluci de la spatele său. Îndată se îndreptă însă de umeri cu o tresărire şi salută prea larg, în chip de pocăită scuză, un domn înalt şi spătos, cu barba rotundă şi sură, din fruntea grupului care îşi aştepta rîndul la vitrinele unde atît de spiritual perorase. Aooperindu-şi la loc cu fina panama cărarea pomă­dată şi prelungită pînă la ceafă, cercetă ceasornicul, cuprins de-o grabă subită. — Să mergem! rosti printre dinţi. Filons![8] Pe obrazul batjocoritor pînă mai adineaori flutură o umbră de stînjenire. Dar numai o umbră şi numai o clipă. — Qui est-ce[9]? voi să afle tînăra cu numele Mar­got, cînd s-au depărtat spţe uşă. — Cumpătă... Un certain[10] Iordache. Cumpătă de prin Moldova. — Qu’est-ce qui’il fabrique?[11] — Triticum turgidum!... Hordeum hexastichon!... Avena sativa!... Phaseolus nanus!... Aceeaşi fabrică şi aceeaşi marcă a onorabilului meu papà, ea şi a ono­rabilului vostru părinte... Prieteni de altfel, cu toate că sînt adversari politici, dacă se poate spune că fo­silele din speţa acestui domn senator Cumpătă au cumva vreo idee politică. Verişoara mai tînără îl privi bănuitor: — Un lucru nu pricep, Toto?... Acum vorbeşti aşa cum vorbeşti; iar cînd ai dat ochii cu el ai făcut o mutră!... O mutră!... Ca un licean surprins de pro­fesor cu ţigara în gură pe bulevard. Toto zîmbi unei amintiri nostime: — Lasă! Nu mai şti şi nu mai pricepe prea multe că ai să îmbătrîneşti prea repede, ma belle ténébreu- se![12]  E o poveste pentru altă dată. Îmi spui de mutra mea! Dar văzuşi mai întîi mutra lor?... Făcea toate paralele. Au venit în corpore, toată familia, cu căţel şi purcel, să zgîiască ochii la borcanele cu sîmburi de dovleac... Ce-o fi avînd de învăţat în materie de grîu cîrnău şi de orz mucheriu, un om care face agricul­tură de pe vremea Georgicelor lui Virgiliu sau a re­gelui dac Burebista, strămoşul său, şi cam tot cu me­todele de atunci?... L-am auzit o dată vorbind cu papà în tren... Fosilă, fetelor! De trei ori fosilă! Papà îi trăgea cu modernizările lui, eţeterrra, eţeterrra... El, de colo: „Apăi nu, cucoane Laurenţiu, altfel am apu­cat eu din bătrîni, cum au apucat şi părinţii dumitale... Şi în gromovnic spune că trebuie s-aştepţi schimbarea luminei înainte de-a pune sămînţa păioaselor în pămînt...” În orice caz, am să-i duc o bucurie lui papà. Expoziţia l-a convertit la moder­nizare pînă şi pe-un ruginit ca stimabilul Cumpătă, de vreme ce şi-a lăsat plugul de lemn, să constate de visu prin ce miracol al guvernului s-a metamorfozat grîul cîrnău în triticum vulgare! În pragul pavilionului, Toto îşi recăpătase astfel toată verva sarcastică, zdruncinată o clipă. Aprinse ţigara şi îşi azvîrli monoclul în găvanul orbitei, prinzîndu-l sub sprînceană cu neîntrecuta-i dibăcie care stîrnea întotdeauna admiraţia şi invidia amicilor de la Capşa, unde era considerat băiat de duh şi de viitor. De viitor deputat, viitor diplomat, viitor ministru — toate viitorurile deschise înainte-i. Trecu subsuoară bastonaşul de trestie şi luă co­manda celor două verişoare în rochii geamăne de olandă albă, spre alte alcătuiri ale falnicei Expoziţii jubiliare, mai puţin plicticoase şi vrednice de sarcasm.          

Baletul mecanic de Cezar Petrescu PROLOG       Patronul era un moşneguţ pipernicit şi chel. Bărbiţa rară ca firele din vîrful rădăcinii de hrean, redingota verzuie, manşetele tari şi cravata de fabrică prinsă în buton — le mai întîlnisem acestea în sute de exemplare. În cafenelele hîde şi triste, unde se adună mumiile pensionarilor să chibiţească moţăind în jurul   unei partide de table pe-un şvarţ.[i] Aşa eram gata să-l socotesc. Un fost arhivar la vreo primărie, agent auxiliar la vreo percepţie sau altceva  foarte mărunt, pe la o: Înregistrare, Ieşire, Condică de expediţii... Dar privirea mi-a fost hipnotic capturată de sclipirea maliţioasă a ochilor, lucind fosforic după ochelarii cei   mai bombaţi pe care i-am văzut vreodată. Şi n-au mai existat înainte-mi decît ochelarii aceştia. Imenşi, anormali, cu lentilele cercuite în ramă groasă       şi neagră acoperindu-i jumătate din figură, aşa cum dau înfăţişare monstruoasă şi neliniştitoare numai măştile      de scafandru. Sami îl definise zeflemist, în felul său de a zugrăvi prompt indivizii, după pilda coreligionarilor umorişti     din seminţia ghetourilor: Saphir, Şalom Alehem sau Zangwil.[ii] Spunea că n-avem stăpîn un moşneguţ cu ochelari, ci „o pereche de ochelari cu om”. Într-adevăr     la prima vedere, patronul părea o anexă de mică impor­tanţă, un modest pretext, un biet apendice al fantasti-   cilor ochelari. Pe de altă parte, Egor, seara, după ce-şi deşerta duzina de păhărele cu spirt şi cădea în patima lui rusească, să discute despre Dumnezeu şi Demon, despre bine şi rău, despre păcat şi pocăinţă; atunci ne încredinţa cu tainică înfiorare în glas şi fără cea mai mică umbră de îndoială, că patronul e un seamăn vîndut diavolului, dacă nu       cumva chiar întruparea lui trecătoare, întru cine ştie ce pierzanie a sufletelor. Iar Gustav, mecanicul neamţ, declarase pur şi simplu că nu ştie de unde să-l înceapă. Pentru Gustav, universul se împărţea în două lumi, răspicat distincte. Una pe care ştia de unde s-o înceapă     şi care de aci încolo nu-i mai oferea nici un mister, fiindcă o demonta piesă cu piesă, metodic, ca mecanismul unui motor. Alta ermetic refuzîndu-i taina, şi de care se dezin­teresa ca de-un mecanism scos din uz, condamnat şi ne­vrednic de vreo luare aminte. Cînd ne-am împrietenit, în primele zile, după cîteva neînsemnate schimbări de cuvinte, s-a oprit neaşteptat     în faţă-mi, cu cheia franceză în mînă. M-a măsurat din creştet pînă în tălpi şi mi-a vorbit, cu gravitatea care       nu-l părăseşte niciodată, atingîndu-mi pieptul, deasupra inimii, cu cheia franceză. — Pe dumneata ştiu acum de unde să te iau. Pot  începe de aci! Aci, la inimă, este ceva stricat... Spunînd, răsucea cheia pe un şurub invizibil, ca şi  cum s-ar fi pregătit să desfacă imediat cutia coastelor,      să scoată inima ca o piesă defectuoasă, s-o examineze      şi s-o pună la punct, pe loc, în cîteva învîrtituri de re-sorturi şi rotiţe. Am simţit că roşesc şi am rîs zgomotos, în silă, ca    să-mi ascund stinghereala. Gustav mă ghicise mai repede şi definitiv decît prietenii mei de altădată, care-mi erau astăzi străini; îi ocoleam şi mă ocoleau. — Nici rîsul acesta nu-mi place!... adăogase atingîn­-du-mi buzele cu metalul rece, Sună fals! Şi aci trebu-    ieşte ceva reparat...     Dar observ că nu v-am spus nici cine e Gustav, nici Egor, nici Sami, nici patronul: şi observ că n-am lămurit nici prin ce îndelungi şi spăimoase peripeţii am ajuns       în tovărăşia lor. Nu ştiu să povestesc după bunele orînduieli ale artei. Toate lecturile mele de demult, din cealaltă viaţă,  oricît de numeroase şi diverse au fost, n-au însemnat   decît desfătare de tînăr fără grijă, lenevit, superficial         şi fără experienţa aspră a vieţii. N-am dat niciodată   atenţie secretului prin care un povestitor mă cucerea la născocirile fanteziei sale şi mă captiva pînă la ultima     filă a cărţii. Mă desfăta — şi atîta îmi era destul. Astăzi, cînd experienţa cea înfricoşată a vieţii a tre­-  cut peste mine şi cînd iată că am şi eu de povestit o în- tîmplare trăită şi poate mai neverosimilă ca toate născo­cirile autorilor de cărţi; acum mă trezesc neîndemînatec   şi nehotărît, ca prietenul Gustav, în faţa enigmaticului nostru patron, căruia nu ştia de unde să-i desfacă primul resort, ca pe urmă să-l reconstituie piesă cu piesă. De aceea cer dinainte iertare cititorului întîmplător (dacă vor cădea vreodată rîndurile acestea sub ochii  cuiva) — cer, fără făţărnicie iertare, pentru nepricepe-  rea-mi de povestitor, pentru stîngăciile şi întoarcerile, pentru toate şovăielile şi lipsa de pătrundere cu care presimt că voi stărui fără folos asupra amănuntelor ne­însemnate şi voi uita desigur să pomenesc, măcar în treacăt, faptele într-adevăr importante ce m-ar ajuta să găsesc un început de explicare inexplicabilului. Ca orice fecior de bani gata, am fost crescut în voia tuturor capriciilor. Pentru mine n-a existat constrîngerea nici unei discipline. Aceasta mi-a intrat în fire şi-n     sînge. Şi aceasta, cum se întîmplă mai întotdeauna, a de­venit mai tîrziu şi pricina pierzaniilor pe care le-am ispă­-şit scump, cu preţul celor mai crunte căderi. Părinţii mi-au împlinit din cea dintîi copilărie toate voile şi mi-au îngăduit toate deşertăciunile. Averea, moşte-­nită din tată în fiu, li se părea şi lor şi mie inepuizabilă. Mai ales prea îndestulă pentru a mă scuti de o diplomă,   de obligaţia unei osteneli,  de  amînarea  unei  plăceri.  Tot ce-am învăţat, tot ce-am citit şi ce-am trăit pînă la două­zeci de ani, a fost după pofta de douăzeci şi patru de ore, iară un a doua zi. Ce doream dimineaţa, era fapt împlinit pînă în seară; ce visam noaptea, mi se împlinea dimineaţa. Eram egoist fără să ştiu. Vanitos, fără să-mi dau seama. Capricios, fără s-o simt. Tiranic, fără să găsesc împotrivire. Eram mîndru de tot ceea ce avea să mă umi­lească. Şi eram sclavul pornirilor mele nestatornice, soco- tindu-mă cel mai liber şi mai norocos tînăr din cîţi au fost şi sînt. Un unchi plicticos, savant şi cu obrazul chinuit de oribile ticuri, de cîte ori era invitat la masă la noi se  simţea dator să atragă atenţia mamei şi tatei că ase-   menea creştere îmi atrofiază instictul de conservare         şi-mi pregăteşte cele mai ireparabile nefericiri pentru viitor. Tata surîdea amuzat, cu îngăduiala cuvenită unor pa- radoxe de bătrîn maniac, cum era considerat în toată    casa unchiul Alec. Mama mă înfăşură într-o privire plină de înduioşare, invocînd o sănătate şubredă, care exista numai în închipuirea ei şi care mi-ar fi interzis, credea,     o muncă disciplinată, continuă şi ostenitoare. Iar eu îl uram pe acest unchi Alec, ca pe-un bătrîn cicălitor, inapoiat şi ursuz, venit să tulbure din perversiune de mizantrop o pace şi o armonie şi o fericire — toate de- săvîrşite şi toate eterne. Eu îl uram. El spunea că mă compătimeşte. Nu mă îndoiesc că mai ales mă dispreţuia. În orice caz, ne evitam cu făţişă antipatie. Ultima dată cînd ne-am întîlnit, a fost în camera mor­tuară a mamei. În aceeaşi zi cînd din încăpere fusese    scos coşciugul ei. Tata murise fără suferinţă, cu o lună înainte, de un neprevăzut atac de inimă. Mama a tînjit      şi s-a stins repede, ca o luminiţă cu uleiul sleit. După ce sicriul a fost închis în cavoul familiei, un­-chiul m-a luat de braţ şi m-a scos din cimitir. În haina solemnă şi neagră, ticurile lui mi s-au părut mai ridicole.  M-a  întovărăşit  acasă  şi  după  o  lungă  in- troducere, presărată de condoleanţe şi de aforisme asupra rostului nostru pe lume, m-a întrebat brusc, aproape   sever, cum am de gînd să-mi organizez viaţa după acest avertisment. — Cum adică? Ce înseamnă aceea „să-mi organizez viaţa?” am încercat să înţeleg, iritat de atîtea sfaturi         de care n-aveam nevoie. — Să munceşti! Să-ţi găseşti o axă existenţii. Să te ocupi de ceva... Măcar să-ţi administrezi chibzuit averea... Trîndăvia e mama tuturor ispitelor şi deci a tuturor nefericirilor... Vorbea cu obrazul tresărind de ticuri, cu ochii infla­maţi de plîns, fiindcă, recunosc, îşi iubise sora; iar pier­derea ei îi pricinuise o durere reală şi adîncă. Pentru că eram copilul ei şi fiindcă în acest copil îşi adunase dînsa toată viaţa, iar nu pentru mine, simţea deci datoria să      mă apere ultima dată de ameninţările care mă pîndeau       şi pe care nici pe departe, atunci, nu le puteam presimţi. Aceasta am înţeles-o mai tîrziu, cînd a venit ispă- şirea. Atunci însă m-a exasperat, ca o predică lipsită de     tact şi rostită neghiob, într-o cameră de unde nu se ri­-sipise mirosul luminărilor şi al smirnei. Începuse: — Risipa e mama... — Ajunge, unchiule Alec, cu aceste genealogii!... Ri­sipa e mama... Lenea e sora... Mi-a replicat cu asprime. Am răspuns tăios. Discuţia s-a încheiat într-un chip brutal şi teatral,       pe care nu-l premeditasem nici măcar cu o clipă înainte. Unchiul Alec îşi sfîrşea predica: — ...cînd n-ai să mai ai ce mînca şi cînd ai să te tre­zeşti singur pe lume, fără prietenii care te linguşesc   astăzi, te vor exploata mîine şi te vor părăsi poimîine; atunci să ştii că în casa mea, aşa modestă cum e, ai să găseşti un pat şi o farfurie întinsă la masă. Nu ţi-o    doresc. Dar ştiu că aşa se va sfîrşi! Nu poate să sfîr-  şească altfel... Tu care... Am apăsat butonul soneriei. În prag, ca şi cum ar fi ascultat la uşă, a apărut valetul în haina de doliu a      casei. Am întins arătătorul, cu nemărginit orgoliu de stăpîn pe voinţa mea şi pe destinele mele: — Domnul a cerut pardesiul! Grăbeşte! Unchiul Alec nu şi-a isprăvit fraza. A deschis ochii mari, cu răsuflarea înecată de indignare şi cu toţi muşchii obrazului zvîrcolindu-se într-un tic dureros. Pe urmă        şi-a luat pălăria cernită, a trecut pe dinainte fără să mă privească, înalt şi gîrbov, cu umerii apăsaţi de o povară prea grea pentru bătrîneţea lui, acum cu desăvîrşire singură. În prag s-a biruit şi s-a întors: — Dan! Eu tot te aştept. Să ştii că uit aceasta şi te aştept... Patul, masa... Acum nu mă mai îndoiesc că tot     la ele ai s-ajungi! Trebuie să ajungi!... — Ce aştepţi? Închide uşa! am poruncit slugii. Apoi, pentru mine, ca o uşurare, am rostit: — Moşneag nebun! Cioclu maniac şi caraghios! Bietul unchiul Alec! Era un cărturar îmbătrînit între cărţile sale, absent de la tot ce se petrece în lumea cea     de aievea, abia luînd aminte la înfăţişarea străzii şi a oamenilor, cînd îşi făcea seara plimbarea de-un ceas,       cu mersul lui rar şi dezarticulat, de cocostîrc. Toţi îl considerau incapabil să priceapă ceva din rostul vieţii reale, din patimile, din suferinţele, din mobilul actelor omeneşti. Îl socoteam incapabil să poată descifra viaţa cea vie, desprins s-o trăiască numai pe cea uscată,     a cărţilor. Şi totuşi, citise dinainte, ca într-o carte deschisă din rafturile lui, toată linia frîntă a vieţii mele, cu o în- spăimîntătoare şi profetică precizie. M-am aplecat pe fereastra deschisă, afară l-am văzut traversînd strada printre cioclii care desprindeau din     ţinte draperiile negre şi le încărcau în furgon. S-a oprit, biruindu-se încă o dată, privind înapoi, gata să se în­- toarcă şi să urce scările. Pe urmă, a scuturat capul, cum alungi un gînd imposibil şi te lepezi de o povară insu­portabilă. A trecut înainte, cu ochii în pămînt, fără să   audă zgomotul străzii. Am înţeles că nu-l auzea, acest vacarm al lumii exte­rioare, fiindcă o clipă a fost să nu-l strivească un auto­mobil cu toate roţile frînate pînă la fund. — Eşti surd? Ramolitule! strigă şoferul, scoţînd capul pe portieră şi înjurînd furibund. Unchiul Alec păşi mai departe, nepăsător, abia res- pingînd cu un gest al mîinii slăbănoage ostilitatea unui univers care nu-l mai interesa. De-atunci nu l-am mai văzut niciodată.     CARTEA ÎNTÎI   I ANGELA CU OCHI DE AZUR       — La ora cinci sînt întotdeauna acasă, dragă dom- nule!... Dar mai bine să alegem o zi, cînd sînt singură... Astăzi e luni. Ce-ai spune, bunăoară joi?... Joi, la cinci... — Trei zile... Mi se par o eternitate, doamnă. Un deget înmănuşat mă ameninţă în glumă: — Flatteur! Va!... Pe urmă, mănuşa fu întoarsă pînă la jumătate, să lase liberă sărutului pieliţa goală. — Aşadar, la revedere, domnule. — La revedere, doamnă. Am apăsat buzele mai îndelung decît îngăduia cuviinţa, pe mîna parfumată şi proaspătă. Mîna nu s-a retras, complice. Lipit de uşă, i-am făcut loc să treacă. Femeia surîdea. Eu surîdeam. Iar totul mi s-a părut deodată transfigurat, încîntă-    tor, într-o divină fericire de a trăi. Ceva nelămurit şi extatic, o magie dezlegase lumea de trista robie a gra- vitaţiunei. Totul era uşor, imponderabil, aerian. În plămînii dilataţi, fericirea mă sufoca. N-am putut înţelege niciodată, ce mizerabilă infirmi­tate a suprimat din instinctele omeneşti presentimentul. Se spune că turmele duse la înjunghiere, înainte de      a ajunge la abator, încep să lărgească nările neliniştite;    se zbat şi încearcă o împotrivire. Merg sub ciomag, dar mugesc dureros, a moarte. Se spune că înaintea cata­clismelor care zguduie scoarţa pămîntului, sălbăticiunile se ascund înfricoşate; păsările cerului golesc orizontul. Aparatele precise din observatoare n-au înregistrat încă seismele, inteligenţa şi calculele omeneşti nu bănuiesc încă nimic; dar antenele fine ale instinctului animal au distins în rumoarea de toată ziua a vieţii, avertismentul imperceptibil al catastrofei ce va să vină. Eu surîdeam fericit. În clipa aceea se decidea în nevăzutul viitorului, o prăbuşire care într-o viaţă omenească e tot aşa de ire­parabilă ca un cataclism cosmic în destinul planetelor;    eu surîdeam sufocat de fericire. Nu înţeleg nici chipul naiv şi rudimentar în care am rezolvat noi taina fatalităţii. O socotim excepţională. Pri­gonind arareori, ici-colo, o victimă împotriva căreia numai excepţional se înverşunează. Dar din ce viaţă, oare, lipseşte fatalitatea? În ce existenţă oricît de măruntă şi oricît de banală în medio­critatea ei aparentă, nu şi-a înfipt gheara să smulgă o victimă dintr-un destin şi s-o strămute în alt destin?       Te-ai urcat într-un tren după ce-ai pierdut pe celălalt,      iar trenul al doilea s-a rostogolit într-o prăpastie;      aceasta da, numim fatalitate! Fiindcă deznodămîntul       aci a fost imediat şi violent. Există însă cealaltă fatalitate din fiecare zi, care se insinuează perfid şi trece neluată în seamă: micul eve­niment divers, cu dezlegarea într-o catastrofă latentă, amînată cu zece ori cu douăzeci de ani. Ai întîrziat o clipă mai mult în faţa unei vitrine; ai apucat grăbit pe altă stradă; te-ai aşezat pe-o banchetă    din stînga a unui tramvai; ţi-ai uitat cutia cu chibrituri acasă; ţi-a cerut vecinul de masă lista de bucate; ai   răspuns unui necunoscut care întreba adresa unui medic. Un nimic, nici nu-l poţi numi un fapt, un gest, pe care       l-ai uitat în aceeaşi clipă. Iar nimicul acesta, fără să ştii cum şi prin ce misterioasă logică, dezlănţuie o înverigare de cauze şi efecte invizibile, comandă el din clipa aceea destinului tău. Puteam să intru pe altă uşă. Îmi amintesc perfect        că am stat nehotărît, după ce-am aprins ţigara şi am cum­părat un ziar. Pe uşa aceea se înşira o familie de englezi,  în costumele  lor  tărcate  de  turişti,  cu  inseparabilele  lor umbrele, bastoane, cutii cu binocluri şi aparate foto­grafice atîrnate în curea. S-au oprit să discute vociferînd gutural printre dinţii lor mari şi laţi. Astupau intrarea. Femeile consultau ghidul şi despăturiseră un plan. Ţin minte figura arogant-respectuoasă a portarului aşteptîndu-i să se decidă, cu acea privire oblică şi supe-rioară, al cărei secret îl cunosc numai coloşii solemni, în uniformă de amirali, cu strălucitoare fireturi şi cu pieptul tapisat de decoraţii, de la intrarea marilor cafeuri, cluburi, hoteluri şi restaurante. Privirea uriaşului invita elocvent şi sever. Turiştilor le păsa mai puţin decît de privirea oarbă, de piatră, a unui idol indian sau chinez. Am intrat atunci în cafenea, prin uşa din cealaltă faţadă. Fără acest episod neînsemnat, cu o întîrziere sau o gra-bă de un singur minut, nu ne-am fi întîlnit poate nici­odată, iar viaţa mea, poate ar fi fost alta. Eram hotărît să plec în aceeaşi seară. N-aş fi avut pentru ce mă întoarce multă vreme. Matematic, într-un calcul al probabilităţilor, şansele să se încrucişeze dru­murile noastre vreodată ar fi fost reduse la zero. O familie de englezi, pe care nu i-am mai văzut de atunci şi care cutreieră poate şi acum continentele în straiele lor tărcate de turişti, echipaţi cu ghiduri, bino­cluri şi aparate fotografice, au baricadat cu insolenţa lor britanică o intrare aşa cum pune stăpînire neamul lor pe toate strîmtorile mărilor şi oceanelor. M-au abătut din cale numai cu zece metri şi m-au întîrziat numai cu un singur minut. Cu mai puţin încă. Viaţa mea dintr-atît s-a frînt. Iar dînşii rînjesc cu dinţii lor de cal, în celălalt capăt al planetei, cocoţaţi pe-o piramidă, căţăraţi pe-un templu indian, urcaţi într-o pagodă, fotografiind o caravană de cămile sau navigînd pe Mississippi; rînjesc şi vociferează fără remuşcarea nici unei răspunderi. Abia am împins cealaltă uşă şi cineva care ieşea s-a oprit, s-a întors, m-a strigat: — Dan! Tu aci? De cînd?... Ce surpriză!... Era un cunoscut, pe care nu-l puteam numi un  prieten. Un client de curse, de baruri şi de cabarete, întîlnit în ţară de cîteva ori, cînd ne-am vorbit în treacăt şi ne salutam cu îndestulă indiferenţă. Aci, la cîteva mii de kilometri distanţă, un compatriot însemna aproape un prieten. Îmi spusese întotdeauna: domnule... Devenisem Dan! — Dă-mi voie să-ţi prezint o compatrioată... N-am auzit distinct numele. Nici nu i-am văzut bine faţa. Atît. Ochii albaştri, de o puritate celestă, care m-au inundat de lumină. S-au întors din cale să afle veşti din ţară de la un proaspăt sosit ca mine. Am stat la masă, cît? Mai puţin de o oră. Atît cît a durat un ceai cu brioşe, şi cît i-am informat despre schimbarea de guvern în perspectivă — cu intrigi vagi, pe care abia le cunoşteam, fiindcă prea puţin mă interesaseră vreodată. Am văzut-o mai bine. Privirea albastră sub genele lungi topea ceva în mine; ceva pînă atunci rece şi cris- talic. Am înţeles că prietenul era pentru dînsa un tovarăş întîmplător în ziua aceea. Un cunoscut fără nici un drept asupra ei, camarad de vilegiatură şi de Cazino, într-o co­lonie restrînsă de compatrioţi. De altfel, el pleca. Ea rămînea. Eu am rămas.   „La ora cinci, sînt întotdeauna acasă...” A fost atît de simplu! O invitaţie. Un surîs. O mînă  mai îndelung apăsată pe buze. O chema Angela. Ceilalţi îi spuneau „Angela cu ochi de azur”. I-am spus îndată Ange... Există oare ochi de-un albastru mai pur ca acela şi în dosul lor, o cloacă în care totul să se spurce şi să se în­venineze, mai fără tămăduire? Astăzi încerc să reconstituiesc zi cu zi, cronologic, faptele, cum aş înşira mărgelele risipite, pe o aţă. Şi tot nu pot lămuri cum fiecare zi trecută mă mîna cu un pas nesimţit spre deznodămîntul inevitabil. Acum, cînd ciclul e încheiat şi cînd mai uşor ar fi deci să descopăr conspiraţia cauzelor şi complicitatea efectelor, încă tot nu pot lămuri acoasta. Atunci, nici atît! Atunci, ghemuit pe pernele de la picioarele ei, aşezat cu bărbia pe genunchi, priveam în albastrul celest, ca un cîine fidel cu tot universul concentrat în ochii stăpînei. Viaţa curgea tumultuoasă alături, în acel paradisiac ţărm al Mediteranei, orînduit ca un vast parc, un zgomo­tos dancing, un febril tripou, pentru desfăţul tuturor privile-giaţilor din cele cinci continente. Pentru mine nu mai exis-ta. Închisesem viaţa într-un singur nume îngînat: Ange... Îmi amintesc că o singură dată, un singur om a în­cercat să mă apere de pierzanie, la început, cînd ar mai fi fost încă timp. L-am cunoscut atunci şi acolo: o banală cunoştinţă de sezon. Era un om gras, cu gîtul scurt, cu ochii înecaţi de osînză. Îmi părea grozav de vulgar, şi fiindcă tinereţea, zvelteţea şi averea socoteam că-mi dau tot atîtea supe­rio-rităţi asupra lui, m-am simţit dator să-l tratez cu o zdro-bitoare aroganţă. Îi tăiam vorba cu glume grosolane, pe care le credeam de-o sclipitoare vervă. Iar argumentele i le respingeam cu o brutală aluzie din senin, la diformi­tatea lui fizică. Părea că nu observă. Trecea peste aceste impertinenţe cu un surîs blajin care mă indigna. Încă nu mai văzusem atîta nesimţire! Căci aşa numeam eu blîndeţea aceea netulburată: nesimţire. Într-o zi, după ce-mi slujise mai veselă ţintă ca întot­deauna celor mai stupide hazuri de băieţandru rîzgîiat, s-a ridicat greoi din jilţul de paie şi mi-a făcut semn cu ţigara de foi să-l urmez pe terasă. Am păşit după el agresiv. Nu mă îndoiam că, exas­perat, se hotărîse să-mi ceară socoteală. Voiam să-i arăt că nu sînt un laş şi că nu s-a născut omul care să mă intimideze. Terasa dădea asupra Mediteranei. Un cer albastru şi    o mare albastră se confundau pe linia imprecisă a ori­zontului. În stînga Cap Martin, Menton; în dreapta Cap d’Ail, Beaulieu, după Cap Ferrat ascunsă Nisa şi toată coasta de Azur, cu o sută de cazinouri, o mie de palasuri   şi cu zece mii de automobile şi autocare, vînturînd toţi sătuii lumii cu toţi paraziţii lor. — Poftim! m-am apropiat pieptos, să-l înfrunt. El stătea rezemat cu spatele de balustradă. Nu ridica ochii. Privea scrumul ţigării. Întrebă: — Rămîi mult aci?... — Nu ştiu! am strîns din umeri. Şi aceasta ce te importă pe dumneata? Poate rămîn o lună, poate un an, poate pentru totdeauna... Dar, încă o dată... Ce te intere­sează aceasta?... Îmi imaginam că n-am de dat socoteală nimănui! Omul ridică ochii încet, mă cîntări parcă să vadă cît sînt de uşor. Pe urmă aruncă brusc ţigara şi vorbi repede, cu hotărîre: — Pot spune că nu mă interesează şi totuşi mă inte­resează!... Ca dovadă că am simţit o datorie omenească  să-ţi vorbesc. Plec mîine... După lumea care te încon­-joară, sînt sigur că nu o să se găsească nimeni să-ţi     spună ceea ce simt datoria să-ţi spun eu. Poate din laşi­- tate n-au s-o facă. Poate fiindcă nici ei nu văd, nu ştiu... Poale din complicitatea în care trăiesc toţi aci... Poate    din toate acestea, laolaltă! — Nu înţeleg. Despre ce vrei să vorbeşti?... Îmi puse mîna grasă pe umăr şi în loc să răspundă, întrebă el: — O iubeşti într-adevăr? Ori e numai un capriciu trecător? I-am scuturat mîna de pe umărul meu. — Cu ce drept întrebi? Dumneata nu înţelegi că acoastă întrebare e o indelicateţe pe care nici nu ştiu cum s-o calific?... Omul gras rîse, zguduindu-şi abdomenul diform. — Drept! Delicateţă!... Dar cînd e vorba să scapi un om de la înec, nu te întrebi nici cu ce drept o faci aceasta şi nici n-o poţi face cu delicateţă. Îl apuci cum poţi... De ceafă, de păr... Destul să-l poţi scoate la ţărm şi la viaţă... Făcu o pauză şi nu ţinu socoteală de întreruperea mea. Se aplecă şi-mi vorbi rar, apăsînd şoptit pe fiecare    cuvînt: — Dacă o iubeşti într-adevăr, în noaptea aceasta chiar, strînge-ţi bagajele, urcă-te în tren. Pleacă fără să laşi adresa. Fugi cît mai e timp... Ascultă-mă! Cît nu e prea tîrziu... Am început să rîd zgomotos, plimbîndu-mă pînă în capătul terasei şi revenind. Atîta naivitate mă dezarma. Depăşea ofensa. Am întrebat, bătînd capătul ţigării de porttigaret, cu o curiozitate înveselită, să văd pînă unde merge stupiditatea acestui individ gros şi nătîng, ca un hipopotam: — Şi cum îţi veni ideea?... Ce grad ai în „Armata Salutului”? —  În „Armata Salutului” n-am nici un grad şi nici nu sînt filantrop de profesie. Iar ideea mi-a venit din cea  dintîi zi, cînd v-am văzut alături şi-am înteles. Am în-  ţeles că nu ştii şi că n-are să vină nimeni să te facă           să ştii.. Îmi asum un rol ingrat. Puţin îmi pasă! Poţi         să-mi întorci spatele. Mîine tot plec... Cred că nu o să ne întîlnim prea des, fiindcă lumile noastre sînt despărţite. — Ei, spune. Ascult! l-am privit surîzînd, din creştet în tălpi, cu picioarele răşchirate şi cu mîinile la spate. Mă pregăteam să mă amuz şi regretam că n-am mar­tori să asiste la execuţia mea zeflemistă. — Dumneata, tinere, te-ai întrebat de unde vine Angela dumitale cu ochi de azur? mă cercetă în ochi   omul gros. Te-ai întrebat unde te poate duce?... Înţeleg, după dispreţul cu care strîngi din umeri, că aceasta e chestiunea ce te-a interesat mai puţin. Totuşi e bine cîteodată să te uiţi îndărăt, la trecutul cuiva, ca să-i  cunoşti viitorul... De altfel, concluziile ai să le tragi singur, eu nu-ţi pot servi decît faptele. Te rog să mă crezi: fap- tele cele mai strict controlate. Altfel, nu mi-aş permite să le rostesc. Am început să-mi pierd răbdarea. L-am întrerupt: — Prea multă introducere... E ceva atît de teribil, încît e nevoie mai întîi să mă cloroformizezi? Omul gras încruntă sprîncenele, pipăindu-şi pe emis­fera burţii lanţul ceasornicului: — Vrei, cum s-ar spune, adevărul brut? Iată-l ca o   fişă a poliţiei secrete, cum de altfel şi cred că e con­-     semnat într-o asemenea fişă... La nouăsprezece ani, mări­tată cu un modest funcţionar. După doi ani, văduvă prin deces. Bărbatul la morgă, cu un glonţ în tîmplă. După   şase luni, amestecată într-un scandal despre care au   vorbit gazetele şi unde numele i-a fost dat sub iniţiale. Poate ţii minte? Un avocat care-şi vindea interesele clienţilor... După cincisprezece ani de carieră strălucită    şi după zece ani de căsnicie, s-a lepădat de tot, de ne- vastă, de copii, de cinste... A fost găsită în camera lui    cînd l-au arestat. N-avea juridiceşte nici o vină. După      un an era aci. Poate cunoşti cazul bancherului Zolittis?...     Nu ştiu cîte case, nu ştiu cîte fabrici; o bancă so-           lidă de familie, moştenită şi dusă la prosperitate de        trei generaţii. Poate ai auzit şi de crahul care a aruncat      pe drumuri nu ştiu cîte sute de deponenţi, văduvele dînd asalt uşilor sigilate, ridicînd copiii deasupra capetelor; intervenţia poliţiei, ciocnirile cu jandarmii şi focurile de revolver. A fost unul din cele mai dramatice scandaluri financiare din ultimul timp. Crezi că-ţi povestesc fantas­magoriile unui reportaj senzaţional?... La Bucureşti îl    poţi vedea şi acum pe Zolittis... Un fost om... Un spectru abrutizat şi bărbos, cu gulerul plin de slînă, dînd tîrcoale cafenelelor şi primind, cu un surîs tîmp, un ceai cu corn, de la samsarii pe care îi zvîrlea pe scară, cînd veneau să-i propună o afacere necinstită... Îi zvîrlea celălalt Zolittis, dinainte de a fi cunoscut pe Angela dumitale cu ochi   de azur... Dacă îl întîlneşti vreodată, opreşte-l şi-i şop­- teşte numele ei în ureche... Angela cu ochi de azur! Îţi garantez că vei avea un spectacol pe care, cu toată ave­-  rea dumitale, nu-l poţi plăti... De atunci au fost alţii. Pe aceştia de aci, nu-i cunosc. Au ajuns numai zvonuri vagi. Atîta ştiu: Există undeva un individ. Un frate. Un fel       de brută păroasă. Pe acesta îl întreţine. Şi acesta o com­pletează... Acum s-a făcut nevăzut, îmi pare din motive    pe care le cunoaşte numai poliţia discretă a unui stat        ca principatul acesta de operetă, trăind din caniotă şi din fărimiturile lepădate de toţi aventurierii lumii. Fii sigur însă că n-a dispărut pentru multă vreme. Şi fii sigur că     n-are să-apară singur. Ce nu izbuteşte Angela dumitale cu ochi de azur nu scapă niciodată fratelui şi tovarăşilor săi.  E o frumoasă asociaţie, un superb sindicat pentru jumuli-rea imbecililor, cum nu se poate vedea şi nu prospiciază decît în acest paradis al Angelelor cu ochi de azur... Nu m-am mai putut stăpîni, cu pumnii încleştaţi, inaintind spre el: — Ai terminat, domnule, cu aceste neghioabe inven- ţiuni de roman foileton?... Nu ştiu ce mă opreşte... — Să pleci? complectă omul, punîndu-mi mîna pro­tectoare pe umăr. — ...Să te arunc pe scări, în brînci! am complectat    eu, zvîrlindu-i mîna grea de pe mine. Omul rîse. — Bagă de seamă!... Angelei dumitale cu ochi de azur nu i-ar face deloc plăcere un scandal în casa ei. De aceasta are mai ales oroare. Iubeşte grozav discreţia! Şi pentru foarte binecuvîntate motive... Spunînd, omul gros se întoarse pe călcîie greoi, ca       o lespede care se învîrte cînd ai apăsat un buton secret. Intră în salon. Eu am rămas afară, muşcînd capătul ţigării. Marea era albastră. Cerul foarte albastru. Se înşira       o procesie de bărci, cu pînzele înalte şi zvelte. Totul era  de un calm nefiresc şi de o frumuseţe dureroasă. Cum puteau exista oare făpturi atît de netrebnic plămădite şi din ce abjectă scursoare omenească, să poată născoci asemenea mîrşăvenii? Răsuflarea lor spurcă transparenţa pură a aerului. De ce-i rabdă natura? Cu gura înăcrită de scîrbă, am lepădat ţigara stinsă, peste balustradă, în mare. Cînd am intrat în salon, Ange mi-a ieşit înainte, pri- vindu-mă drept şi loial în ochi, cu ochii ei de azur. Surîdea nevinovat, fără nici o bănuială: — Ce ţi-a spus Faty? (Aşa îl botezasem eu în derîdere, după numele unui comic obez de cinematograf, celebru   în acea vreme.) Dacă te-a admonestat cumva, să ştii că    eu îi dau toată dreptatea, Dan! Exagerezi cu tachinările tale... Eşti crud şi odios, fără să-ţi dai seamă... Îl faci să sufere, mai ales că... Făcu o pauză şi roşi pudic, privind în pămînt şi răsu­cind între degete boabele colierului de perle pe care i-l   dăruisem după cea dintîi noapte. Continuă, fără să ridice ochii umbriţi de genele lungi: — ...mai ales că de cinci ani, de cînd îl cunosc, n-a contenit să mă asomeze cu priviri languroase... Cred că   nu eşti gelos? Şi, mai ales, te rog să nu fii răutăcios cu el. E destul de ridicol şi fără aceasta... Cum i-am prins mîinile amîndouă şi cum aş fi stri-   vit-o în braţele mele, dacă n-ar fi fost salonul plin!   Angela mea gingaşă şi naivă şi bună... Totul se explica mai simplu decît cea mai simplă explicaţie. Faty era gelos. O iubea fără nădejde. Iar ca     să înlăture din jurul ei pe toţi cei care i-o îndepărtau,  urzise şi această disperată infamie. Să-i alunge pe toţi.   Să-i rămînă lui. O femeie singură e aproape o femeie cucerită. Numai să ştii a aştepta şi să fii gata, cînd n-are  pe ce umăr îşi sprijini fruntea. Pînă aci ajunsese, canalia! Iar Ange îi plătea această dezgustătoare laşitate apă- rîndu-l de inofensivele mele săgeţi şi înduioşîndu-se de înfăţişarea lui grotescă. M-am întors căutîndu-l cu ochii în salon. Aş fi vrut să-i scuip în faţă usturătoarea generozitate a Angelei. Dar Faty îşi lua ziua bună. Săruta mîna unei doamne într-un jilţ. Şi cum se plecase, cu pantalonii întinşi pe        o emisferă enormă, nu ştiu ce m-a oprit să nu-i aplic o lovitură din plin cu talpa ghetei, să-l trimit rostogolin-   du-se de-a buşilea prin uşile deschise, pe scări, pînă în stradă. Canalia!     [i] Cuvîntul poate fi des întîlnit în literatura şi publicistica noastră, pînă în anii 50, denumind cafeaua trecută prin filtru. Vine din germanul „schwarz” = negru, cu evidentă referire la culoarea băuturii.       [ii] Moritz Saphir (1793—1858) s-a afirmat în literatura germană prin volumele Scrieri diferite, Noi scrieri diferite, Prostii etc. Şalom Alehem (1859—1916), autorul povestirilor despre Tevie lăptarul, este socotit un clasic al literaturii idiş moderne. Israel Zangwill (1864—1926), scriitor de limbă engleză, s-a făcut cu­noscut mai ales prin romanul Copiii ghetoului (1892).      

PARTEA ÎNTÎI   COMOARA REGELUI DROMICHET   C  a  p  i  t  o  l  u  l    I                                                         La banchetul umbrelor închinau                                                   oaspeţi ciudaţi.   Cerul era străveziu şi înalt, fără pată. Lumina bălaie     ca mierea. Era o primăvară lină, cum au mai trecut pe aicea mii. Raza s-a alungat jucăuş cu o gîză. S-a furişat subţiată prin ochiurile frunzarului fraged. A stătut tremurînd dez­mierdare vicleană de somn, pe gene. Mîna omului din cerdac a lunecat răpusă de toropeală. Şi în aceeaşi clipită, degetele căzînd au smuls perdeaua cea groasă care astupa arătarea de mult aşteptată. A fost ca o dezlegare de vrajă. Valea s-a deschis deodată cu sclipet de arme, de coifuri, de scuturi, în soare — şi cu oamenii vechi ai acestor ţinuturi.   Erau mulţi şi nu se asemănau. Erau trecătorii de o parte, la masa lor de belşug, cu pocale de aur şi tipsii de argint. Erau la cealaltă masă,     de lemn, cioplită grosolan, localnicii statornici, în straiele lor aspre de cînepă şi păr, cu talere de paltin şi cupele scobite în corn răsucit de bour. Aşa cum ospătau la mesele lor deosebite, se înţelegea din ce lumi depărtate s-au întîlnit. Căpitanii oştii străine purtau în obraz semnele bătă- liilor de la marginea pămîntului, în nisipuri şi arşiţe de dincolo de mări. Dar în chipuri, în mişcarea lenevoasă       a mîinii şi în vestmintele muiate în purpură, în pieptarele cu solzi de aur şi-n brăţările bătute în nestemate, mai purtau şi o moleşeală de trai bun şi huzur, molipsită şi adusă cu dînşii din satrapiile Asiei. Mîncau tolăniţi pe cline aşternute cu velniţi înflorite     şi covoare persieneşti. Întindeau peste umăr pocale fili­granate, în care robii cu fuste femeieşti şi cercei în urechi turnau din amfore pîntecoase vin untdelemniu de Tasos, Chidos şi Rodos. Servii erau tineri şi gingaşi la faţă, ca fecioarele. Stăpînii se purtau cu obrazul ras, cu mădularele mlădiate de scalde şi unsori parfumate, cu părul scurt retezat pe frunte. Se arătau subţiri la mîncare. Alegeau, frunzăreau şi zvîrleau. Împingeau la o parte, cu scîrbă, bucatele barbare şi gustau numai din felurile orînduite festinurilor regeşti: vînat în sos verde de mirodenii, păuni rumeniţi, întregi, sub penele lor albastre şi aurii, miei umpluţi cu măsline    şi fripţi în miere şi vin de stafide, dulciuri de migdale dospite în unt şi tăvălite în seminţi aromate din grădinile Indiilor. Toate fuseseră cărate cu dînşii în proviziile oştirii, de peste ape, şesuri, munţi şi iarăşi ape, şesuri şi munţi, pentru prăznuirea biruinţii de arme, aşa cum o ştiuseră neîndoielnică şi cum n-a venit. Biruinţa fusese şi de astă dată, de partea celor de la masa de alături. Oameni pietroşi, pletoşi şi bărboşi, muşcînd din hălcile fripte, ca leii. Oarecare mirare şi semn de plăcere au arătat oaspeţii numai la păstrăvii subţiri ca pumnalele de argint şi tot     ca pumnalul stropiţi cu picuri mărunţi şi roşii de sînge. Carnea lor era albă, dulce şi fără miros. Principele asiatic, Klearhos din Heraclea Pontica, po­runci sclavului etiopian, gol pînă la brîu, care-i însoţea curtea purtînd grija bucatelor, să afle învăţătură despre chipul cum se găsesc asemenea peşti necunoscuţi şi cu gust proaspăt, cum încă nu mai întîlnise. Robul aduse însă ştirea că învăţătura n-ar fi de mare folos, deoarece peştele acest, iute ca fulgerul, nu vieţuieşte decît aci, în apele getice de munte, spumegoase, limpezi  şi reci. Iar dînşii trăgeau nădejde — nu este aşa? — să nu mucezească pînă la sfîrşitul veacurilor, în astfel de rătăcănii barbare. Cuvintele etiopianului şterseră ultima urmă de voioşie de pe chipul principelui tînăr şi captiv. Îndată îi trecu pe dinainte adevărul cel trist şi făr’        de scăpare. Totul apăru fumegos, scufundat, mort. Palatul alb de marmură din ţara lui fierbinte şi lumi­noasă, grădinile cu portocali şi lămîi, potecile cu nisip îndoit cu praf de mărgean, avuzul răcoros, lespedele late  şi trandafirii din încăperile cu umedă şi solemnă umbră, unde păşesc sclavele cu tălpile goale — toate fură deodată tot atît de îndepărtate şi pierdute fără întoarcere, ca o   viaţă trecută dincolo de apele negre, în barca de catran      a luntraşului întunecat şi hîd, Caron. Suspină şi privi codrul înalt, care cercuia zid de cetate de jur împrejurul poienii. Adevărul era aici şi era spăimos. Îi împresura din pustietăţile singuratice, de unde pîn­deau puteri nevăzute şi duşmane, ca şi neînţeleasa putere care îi mînase pe drumuri viclene, să-i robească oamenilor acestora păroşi, cu saricile lor miţoase. De acolo, din tăcerea nepămînteană a sihlelor, se deş­tepta cîteodată urlet de fiare necunoscute: apăreau zim­- brii cu fruntea lată, scurmînd mînios ţarina în copite şi năpustindu-se ca o catapultă. Umbre neliniştitoare se prelingeau în hăţişuri, ca tainice făpturi de fum. Acum ştiau că divinitatea războiului, cea pînă la Istru întotdeauna prielnică lor, aici îi părăsise. Nici jertfele înjunghiate, nici cititorii în zodii şi în geometria aştrilor, nu mai aveau nici o putere. Se aflau în stăpînirea duhu­-rilor rele, de beznă. Iar duhurile se prefăcuseră de la început în arătări amăgitoare. Ciocîrlii şi mierle cu viers nevinovat. Izvoare de cleştar şi căprioare cu salt zvîcnit. Cîte o ieruncă pitulîndu-şi   puii sub frunze crestate de feregă... Toate jucaseră îna-inte-le, o dată cu veveriţele pufoase, chemîndu-i şi alune-cîndu-le sub ochi, ca să-i ademenească tot mai adînc, în miezul codrilor, pe o cale care se închidea încet în urmă, ca o poartă grea de aramă. Acum poarta era zăvorîtă. Întoarcere nu mai putea fi. Divinitatea cea rea îi zălogise oamenilor ciolănoşi şi tăcuţi, în cetatea lor de munţi şi de brad, de la cestălalt hotar al lumii. Şi toate puterile pămîntului: apă şi stîncă, păduri şi genune; toate făpturile firii: zimbri şi haite de lupi, şoimi şi mistreţi; chiar iarba cea mută şi măcieşul spinos; tot le era celorlalţi prieten şi lor li se arătase    străin şi duşman. Barbarii aceştia n-aveau nevoie de vreo alianţă a îm­păraţilor cu nume slăvit şi cu armate de lefegii, care au învăţat meşteşugul războiului pe toate cîmpiile de bătălii ale vremii: Granica şi Halicarnas, Nil şi Hidapse, pînă      la golful Persic şi Indus. O dată cu dînşii dezlănţuiau în cumpăna războiului pămîntul cu apele, cerul cu vînturile, codrii cu fiarele. Neclintita această prietenie a pămîntului, a apelor şi văzduhului, a fiarelor şi a codrilor îi scutea pînă şi de alegerea armelor. Sculele lor de luptă erau simple, nodu­roase şi de-o jalnică înapoiere. Principele Klearhos, din Heraclea Pontica, se uită cu mai ascuţită luare-aminte şi cu mai neliniştită temere la oamenii stufoşi, să le citească în ochi semnul tainic prin care au făcut atît de nesfărmat legămînt cu divinităţile cerului şi ale adîncurilor. Dar oamenii muşcau nepăsători din hălcile întregi,  gravi şi tăcuţi, cum ospătează numai leii deşerturilor. În liniştea aceasta mai ales, nefirească, pîndea parcă o ameninţare mai mult. Ce pregăteau? Pentru ce sfîrşit ascuns le dăruise îndărăt podoabele şi armele; le întinseseră iarăşi masa lor cu tipsiile lor, cu servii lor şi cu bucatele lor, aşa cum au    fost aduse cu dînşii şi cum le dădea din nou mincinoasa amăgire că nimic plin de înfricoşare nu s-a întîmplat? Astăzi dimineaţă erau încă legaţi de butuci, sugrumaţi de curmeie, loviţi şi robiţi. Acum, fără nici o pricină,    erau poftiţi la un ospăţ, care-i ademenea să uite liber-  tatea răpusă şi soarta potrivnică a bătăliei. S-au temut la început de un vicleşug barbar şi crunt. Mîncările puteau fi înveninate. Au lăsat sclavii să le încerce. N-a fost nimic. S-au temut apoi, în plinul ospăţului, să nu se năpus­tească o ceată de călăi pitulaţi în negrul codrului, să încheie festinul în măcel. N-a fost nici aceasta. Ce aşteptau atunci? Ce pregăteau, aşadar? Un crainic slobozi semnalul subţire, din trîmbiţă de bronz. Glasurile tăcură. Mîinile pipăiră fierbinţi plăselele cu­ţitelor încovoiate din cingătoare. Robii păşiră scurt, să  facă stană de apărare la spatele stăpînilor. Spaima însă n-avea temei. De nici într-o parte nu ameninţa nici o sugrumare. Era numai regele get, cerînd luare-aminte să cuvînte. Din capătul mesei sărace, se ridică încet şi privi spre celălalt capăt de la cealaltă masă, cu pocale de aur şi   tipsii de argint. Acolo unde se aflau între curtenii în­-cărcaţi de scumpe podoabe, Lisimah, cu feciorii lui: Aga-tocle, la dreapta, Cleon, la stînga. Regele barbar, Dromichet, scutură peste fruntea lată,   de cioban, coama pletoasă şi înălţă cupa de corn, cea     mai încăpătoare. Grăi: — Mărite stăpîne şi părinte... Mă încumet a închina această cupă de vin amestecat cu mied, aşa cum stă în obiceiul neamului meu să înalţe pentru sănătatea, şi în­ţelepciunea, şi înveselirea oaspeţilor!... Dară mai înainte, îngăduie-mi să pun o întrebare proastă de om care n-a cutreierat atîtea lumi şi n-a văzut atîtea minuni... ― Ascult şi voi cerca să răspund! rosti binevoitor Lisimah, alintîndu-şi între degetele subţiri întreitul şirag  de mărgăritare. Regele get purta ochii de la o masă la alta. Păru că le măsoară şi le cîntăreşte. În barba-i inelată, abia se pre­simţi ascunzîndu-se un început de surîs şi în ochii albaştri          o sclipire îndată stinsă. Urmă, săltîndu-şi bunda scurtă, pe umăr: — Iată ce am dorit să aflăm, eu şi tovarăşii aceştia ai mei!... Am vrut să cunoaştem anume, care e părerea voas-tră cinstită şi fără strîmbătate: din aceste două mese întin-se, lămuriţi-ne, rogu-vă, au care e cea regească şi care e cea de nevolnici?... Poate ochii noştri ne înşală şi mintea nu ne ajută. Oamenii aceştia ai mei cred a spune că regeas-că e numai masa voastră, a macedonenilor... — Despre aceasta nu mai încape nici o îndoială! întări cu repede trufie Lisimah, uitînd pentru o clipă dintr-a cui îndurare se aflau acolo. Masa unui rege macedonean, care a fost mîna dreaptă a lui Alexandru cel Mare, nici nu  poate fi altfel decît regească. La a voastră nu ştiu dacă     ar primi să se aşeze nici sclavii mei... — Aşa ne cugetam şi noi! zîmbi a rîde cu înveselire făţişă regele get, întorcîndu-se spre căpitanii lui să capete întărita spuselor. Pe urmă, cu rîsul şters şi cu privirea înăsprită, se răsuci din nou către Lisimah şi căpeteniile lui. — Va să zică sîntem de aceeaşi părere!?... Aceasta     mă bucură! E semn că pînă la sfîrşit avem să ne înţe­legem... Iar fiindcă pînă acum n-am dat greş, îngăduiţi-mi să duc întrebarea mai departe... Dacă aşadar masa noastră e atît de săracă, precum sărace sînt şi straiele noastre groase şi lingurile noastre de lemn, ulcelele acestea de corn pîrlit şi talerele de paltin, mă întreb şi nu mă dumi-resc, cum oare v-aţi putut ispiti să veniţi şi să le căutaţi în săl­băticiile noastre?... Aţi lăsat orînduielile de acasă şi o viaţă strălucită. O împărăţie încă mai mîndră, despre care s-a dus vestea pînă la cea mai departe suflare omenească... Şi lăsîndu-le aceste bunuri fără preţ pe mîna slugilor,      aţi rîvnit la viaţa de fiare a unor varvari, cum ne numiţi voi: nişte oameni necăjiţi, cu nevoile lor, cu adăposturi ticăloase de lut şi nuiele; aşezări de bieţi oameni care au fost lipsiţi de toate învăţăturile lumii. Ce ne-aţi fi        putut smulge oare, mai mult decît sărăcia de pe noi?...   Noi sîntem nişte oameni ai pădurilor şi ai cîmpurilor.      N-avem a împărţi nimic, cu nimeni!... Ne mulţumim cu locul nostru sub cer. Iar cerul nostru ne apără şi ne ocro­teşte de oaspeţi veniţi cu silnicie. Poate aţi aflat că şi     alte oştiri s-au petrecut pe aici, iar acum le albesc ciola­-nele pe cîmpuri. Pierzania altora au nu v-a dat oare de gîndit?... Eu nu ştiu atunci la ce vă foloseşte atotştiinţa înţelepţilor voştri, dacă nu v-a învăţat pînă acum că  omului care nu are decît cămaşa pe el nu-i puteţi lua    decît cămaşa şi sufletul... Dară ce spun eu sufletul? Sufletul este nepieritor şi nu-i stă în puterea cuiva să-l smulgă ca un strai oarecare,  netrebnic...  Aceasta  am  vrut   eu să vă întreb şi să mă lămuriţi!... Odată — n-a prins Istrul de cinci ori sloi de gheaţă de atunci — am mai      pus întrebarea aceasta craiului Agatocle, cînd l-am însoţit pînă la hotar şi l-am slobozit încărcat cu daruri rupte din sărăcia noastră. Văd că nu i-a cuprins înţelesul, de vreme ce s-a întors ca un miel nebun, unde i-a mai fost muşcat lupul din carne. Îmi spun că poate era atunci nevîrstnic şi crud. Poate mai este şi acuma... De aceea nu-l întreb pe dînsul, ci pe tine, slăvit războinic şi părinte... Să închinăm şi să ciocnim cupele noastre! A mea de corn ars şi prost.  A ta de aur, bătut cu mărgăritare... Pe urmă, să aşteptăm răspuns şi dacă ne-om potrivi în gînd, să încheiem legă­mînt de pace dreaptă şi veşnică... Lisimah ascultase cu privirea gînditor pierdută în ne­văzut. Cuvintele barbarului rostiseră un adevăr care-i stătuse sub ochi şi încă nu-l înţelesese. Alungă cu degetele de pe frunte o lume întreagă de deşertăciune, lepădată ca o haină fără trebuinţă. Se ridică să răspundă. Toţi mesenii lui se mişcară cu neastîmpăr, fiindcă pricepeau acum că din acest răspuns li se hotărăşte soarta, întoarcerea, poate viaţa. Principele Agatocle, însă, vorbi încet, în limba perşilor, pe care barbarii n-o cunoşteau: — Înainte de răspuns, aminteşte-ţi, tată, cît de încărcat de daruri şi podoabe m-am întors acum cinci ani, după   ce-am stat aici ostatic. Nu uita tezaurul mai bogat decît al lui Porus şi al tuturor împăraţilor Indiei. Pe acela l-am vă­zut cu ochii mei. Mi l-a arătat el... Nu uita că toată această sărăcie a lor, pe care o strigă prea mult şi prea tare, e încă o viclenie getică... Nu uita... Lisimah îi făcu semn cu mîna încărcată de brăţări să con­tenească. Acestea nu mai voia să le ştie. Chiar dacă le-a gîndit cîndva, voia să le uite. Răspunsul lui era hotărît. Şi era aşa cum îl aştepta re­-gele barbar. Răspuns de căinţă, de pace şi de prietenie. Întinse pocalul plin de vin gros, de Cnidos. Brăţările su­nară încet şi dulce. — Eu ştiu unde se află ascunsă comoara regelui Dromi-chet!... izbucni neaşteptat, cu glas ascuţit de eunuc, un sclav persan, în grai persan. Ştiu locul! Cunosc semnul! Pot să vă duc acolo... E tot ce n-a urzit încă închipuire de om!... Geţii ascultau cu nepăsare, fără să înţeleagă. Dar macedonenii se frămîntară cu mirare. Era aşadar adevărat basmul acestui tezaur fără seamăn, despre care mersese veste ca de-o altă minune a lumii? Lisimah opri cupa la jumătatea drumului, ridică din sprîncene şi mustră cu asprime robul care cutezase să vor­bească neîntrebat: — Ce însemnează aceasta? Cum îţi îngădui să amesteci glasul tău netrebnic în vorbirile noastre? De cînd sclavii cutează?... — Eu ştiu unde se află comoara regelui Dromichet! Cu­nosc semnul tainic. Vă pot duce cu ochii închişi!... stărui cu încăpăţînate glasul de eunuc. — Vorbeşte atunci! porunci scurt regele macedonenilor.   „Eu ştiu unde se află comoara regelui Dromichet!”ră­sună încă o dată un glas subţire şi cunoscut, izbucnind re­pede în rîs copilandru. Pe urmă, fără altă trecere, glasul urmă: — Scoal’, bădie Zaharia! O adus poştaşu on jornal ş-o carte... Omul adormit în soare se frecă buimac la ochi, luptînd cu încruntare să se dezmeticească. Se uită înciudat şi tulbure la lumea cea de-aievea; la cer, la cerdac, la copil. Îl chemaseră îndărăt din cealaltă lume  a arătărilor, tocmai în clipita cînd avea să afle din gura sclavului persian unde e locul şi care e semnul de pe co­moara regelui Dromichet. Dar cugetul limpezit înţelese îndată că toate n-au fost decît amăgiri deşarte, de vis. Dunga încruntată dintre sprîn­cene se şterse. Obrazul spîn şi uscat se boţi cu mărun-te creţuri, în rîsul dintotdeauna, blajin. Alintă cu palma părul cînepiu al băiatului: — Ei, bată-te norocul să te bată, Petruţă!... Mai puteai să aştepţi o ţîră! Poate îmi spunea păgînul acela semnu... Petruţă nu înţelegea care păgîn şi ce semn. Cu degetele înfipte în cureluşa încinsă peste cămaşă, aştepta, cum a vă­zut că stau flăcăii la sfat, cu mîna afundată în şerpar. Desluşi cu aprindere: — Mi le-o dat mia în mînă, domnu Pintilie! Iară pen- tru carte, am iscălit eu, cu mîna me. S-o minunat cumplit cît de frumos ştiu să scriu... Spunea domnu Pintilie, cică am s-ajung, fără doar şi poate, ceal mai notar dintre no­tari... Se vedea bine că Petruţă se simte cum nu se poate mai mîndru de toate aceste foarte importante isprăvi şi de con­sideraţia pe care i-o arătase domnul factor poştal Pintilie, punîndu-l să iscălească în condica lui şi proorocindu-i ca­rieră glorioasă, de notar. Deocamdată, desculţ şi cu pieptul gol, pîrlit de soarele primăverii, era un diavol ca oricare altul din sat. Poate oleacă mai dezgheţat şi cu mintea mai deschisă la învăţă­tură. Împinse cu nerăbdare, pe banca de lemn, jornalul şi car­tea cu pricina, învelită în hîrtie vînătă. — Da nu le mai desfaci ’mneata odată, bădie? — Adevărat! Ian să vedem, ce fel de gazetă şi ce fel de carte?... vorbi moale Zaharia Duhu, care nu citea de felul lui nici o gazetă şi nu aştepta nici o carte. — Mă tem că-i o carte cu poze! rosti plin de convin-gere Petruţă. — Haide-hai, gîndacule!... Te-am înţeles unde baţi.    Ţi-ar mai trebui încă o carte ca s-o mîzgăleşti şi pe asta cu boielile tale!... îl mustră cu blîndeţe bădia Zaharia, făcînd fără îndoială aluzie la nişte întîmplări mai vechi şi de amîndoi prea bine cunoscute. Petruţă se ruşină. Plecă ochii în jos, duse degetul la nas şi scotoci cu pi­ciorul desculţ, între scîndurile cerdacului. În vale suna muzical goarna subţire. Zaharia Duhu recu­noscu trîmbiţa de bronz de pe celălalt tărîm, dînd semnalul de luare-aminte la ospăţul regelui Dromichet. Întoarse fără voie ochii într-acolo. Pe şoseaua prăfoasă, în căruţa lui cu iapa bălană, trecea dintr-un sat spre celălalt sat, anunţîndu-se din goarna scurtă de alamă, domnul factor rural Pintilie.

Apostol de Cezar Petrescu   Halta era în cîmp. O clădire dreptunghiulară, posomorîtă şi hîdă în bura de toamnă. Trei salcîmi piperniciţi. O magazie într-o rîlă, pe piloţi, cu uşile vraişte. Şi cîteva vagoane de prund, ruginite şi putrede, răzleţite pe unica linie moartă, uitate poate acolo de la întemeierea Căilor Ferate Romîne. Toate ca în Romînia acelui an, 1908, cu doi ani după mă­reaţa Expoziţie jubiliară şi cu un an după epilogul ei: răscoalele ţărăneşti. Toate potopite de-o lîncedă nepă-sare. Toate scufundate în mohorîtele neguri, care nu erau numai ale toamnei, ci se lăsaseră să înece şi cugetele. Un ins mustăcios, cu şapca roşie trasă pe sprîncenele stufoase ca o altă pereche de mustăţi, strigă ceva răgu-  şit spre vagonul de poştă. Rotunji mîna pîlnie la urechi, să prindă răspunsul. Nu auzi, nu înţelese sau nu-l mulţumi răspunsul acela, căci păşi mînios într-acolo, în noroiul negru, peste băl­toace cu apa murdară, clefăind în hlisa lipicioasă cu galoşii uriaşi cît exemplarele de reclamă din vitrinele prăvăliilor cu încălţăminte. „Trebuie să fie un om-reclamă de la galoşii «Triun­ghi»!” gîndi, glumind cu el însuşi, Nicolae Apostol. Dar voioşia lui tinerească îndată se stinse. N-avea cine-i asculta gluma. Nu era cine să răspundă surîsului vesel cu alt surîs vesel. Revenit la realitatea încruntată, îşi tîrî cele două gea­mantane pe treapta vagonului. Căuta cu ochii un hamal. Nu se arăta nimeni. Le coborî singur, neîndemînatic; iar rotind privirea,    se simţi deodată surghiunit, fără vină şi fără nădejde, undeva, într-o pustietate duşmănoasă de la capătul   lumii. Altfel, cu totul altfel visase ceasul acesta. Ploaia îi biciui obrazul. A fost ca o dojană, ca o deşteptare, ca duşul din di­mineţile săptămînii de preparaţie pentru examene şi concursuri, cînd, după ceasuri prea puţine de somn, sur­menat, căpăta proaspătă energie sub împroşcarea ghe- ţoasă. Îşi sumeţi pieptul şi ridică fruntea în ploaie. A treia oară în două zile îi fulgeră în minte avertis­-mentul directorului bătrîn şi blajin cînd i-a pus diploma în mînă, după ce l-a îmbrăţişat părinteşte pe frunte, ca  pe-un fecior purces în pribegie: „Mai ales să-ţi aminteşti aceasta, Nicolae Apostol!     N-are să te întîmpine nimeni cu pîine şi sare, nici cu  urale şi flori. Branşa noastră cere un eroism fără glorie. Un eroism mărunt, de toată ziua. Cîteodată mă simt vinovat, Nicolae! Cît timp vă am elevi, datoria mă      face să vă pomenesc numai despre lucruri frumoase, răs­punderi măreţe, o viaţă model, ca pentru o povestire      cu morală de abecedar. Cînd vă văd plecînd în lume   însă, mi se strînge inima, Nicolae! Ştiu ce vă aşteaptă.  De aceea vă sărut pe frunte, ca pe nişte flăcăi porniţi      la bătălie, Unde mulţi sînt osîndiţi să cadă răpuşi. Tu     n-ai să fii însă dintre aceia. În atîţia ani te-am cunoscut bine. Am toată nădejdea. Eşti un flăcău tare. Îţi dau numai un sfat, Nicolae. Taina, mă înţelegi tu? taina e     să nu deznădăjduieşti de la cea dintîi dezamăgire şi să    n-aştepţi nimic de la nimeni. Nimic, decît de la tine!...” Într-adevăr, nu-l întîmpinase nimeni cu pîine şi sare,  cu urale şi flori. Nici la minister, la Bucureşti, unde-a stîrcit o săptă­mînă pe scări şi pe culoare; nici la revizorat, în capitala ţinutului, ieri şi astăzi dimineaţă; nici aci, în gara pustie de cîmp, nimeni nu arătase vreun semn de emoţie că Nicolae Apostol, premiant întîiul în toate clasele şcolii normale, laureat la toate concursurile şi bucuroasă nă­-dejde a unui lung şir de dascăli, pleca să-şi împlinească destinul — în anul de la Mîntuire una mie nouă sute   opt! Un drumeţ, necunoscut printre necunoscuţi. Aceasta era. Atît, şi nimic mai mult. Omul cu şapca roşie şi cu galoşi pentru reclama firmei „Triunghi” făcu un semn de eliberare cu mîna. Şeful de tren sună din goarna de alamă, deşi nimeni nu era să   urce şi nimeni să coboare. Vagoanele se urniră în ploaia sură... La ultimul macaz, locomotiva prinse putere şi se avîntă cu surprinzătoare energie, grăbind să treacă dincolo de pustietăţile fumurii, din nou în lumea civilizată, cu oraşe luminoase şi tumult de mulţimi, cu larmă de glasuri şi vitrine pavoazate feeric, cu teatre, muzee, statui şi gră-dini rotunjite în alei de-o geometrie savantă, cu o viaţă care-i va fi de-acum tot atît de himerică şi îndepărtată    ca existenţa fabuloasă a locuitorilor din planeta Marte. Nicolae Apostol rămase între geamantanele lui, în bura învălurată de vînturi. Omul cu şapca roşie se oprise în prag, scuturîndu-şi galoşii enormi şi privindu-l curios, ca pe o apariţie sus­pectă care strica orînduiala staţiei de unde nu se urca nimeni şi unde nu cobora nimeni. Tinărul îşi luă inima în dinţi şi porni să înfrunte pe reprezentantul galoşilor „Triunghi”. —  Îmi daţi voie? întrebă scoţîndu-şi pălăria cu o cu­viincioasă sfială. —  Mă rog! Ce pofteşti? mormăi omul mustăcios, fără să se mişte din uşă. —  Sînt învăţătorul cel nou de la Ponoare. Apostol. Nicolae Apostol! Nu cunosc locurile acestea. Vin întîia oară aci. Şi aş rămîne îndatorat dacă sînteţi atît de bun să mă lămuriţi cam ce distanţă e pînă la sat şi cum aş putea ajunge pînă acolo... Nicolae Apostol vorbea surîzînd cu toată tinereţea lui irezistibilă, care simţea nevoie de simpatie şi de voie bună, căci viaţa nu-i înveninase încă sufletul şi nu-i înăsprise glasul. Vorbea încîntat că spune ca din carte     şi aştepta cu nevinovăţie un semn că a cucerit simpatia celui dintîi om întîlnit pe aceste coclauri. În loc de răspuns, individul cu şapcă roşie, cu mustăţi de brigand şi cu galoşi de reclamă puse el întrebări re­pezi şi mînioase: —  Cum asta, domle? Ce fel de vorbă e asta, domle?  De unde mi-ai ieşit dumneata învăţătorul cel nou de la Ponoare? —  Din tren. Din trenul care-a plecat... continuă să su- rîdă Nicolae Apostol. Dar încă o dată surîsul se şterse, ucis de încruntarea împrejurărilor. Urmă, cu alt glas: —  Vreţi să vă arăt numirea? O am aci... Spunînd, Nicolae Apostol pipăi buzunarul de la piept, neputînd să înţeleagă de ce omul cu şapcă roşie pare atît de indignat fără pricină. —  Bine-bine! Lasă numirea! mormăi şeful, de gară. Nu e nevoie s-o văd. Te cred pe cuvînt. N-am încotro!... —  Îmi pare bine că am început să vă inspir încre­dere! încercă iarăşi un ton şugubăţ tînărul căzut aci din toată lumea. Omul din uşă îl fulgeră cu privirea severă. Se vedea bine că el nu găseşte nimic vesel în toată istoria aceasta. Începu să se frămînte pe loc, ameninţînd un personaj necunoscut şi invizibil. Se frămînta pe loc fiindcă pro-babil galoşii încărcaţi de noroi — cîte trei ocale de fie­-care, aprecie aproximativ Nicolae Apostol — nu-l lăsau să se desprindă de pe scoarţa planetei, să sară şi să se plimbe agitat. —  Va să zică, aşa, coane Lascarache? gemu cu un rînjet amar sub mustăţi. De ăştia mi-ai fost? Trei luni   mă porţi cu şosele şi cu momele. Iară după trei luni schimbi macazul şi mă trimiţi pe linie moartă. Biiine, şefule! Are să ne vină şi nouă odată chestia la macaz!     Nicolae Apostol privea şi asculta cu uimire. Omul cu şapcă roşie îi ghici nedumerirea şi scurtă  orice explicaţie: — Cu dumneata n-am nimic! Ce eşti dumneata, la o adică, de vină? Toată răfuiala are să fie cu domnul Lascarache al nostru. Trei luni mă ţine cu vorba că-mi numeşte pe cumnatu-meu la Ponoare. Îi scot vagoane     din pămînt toată vara. Treizeci pentru grîu îmi cere. Poftim treizeci pentru grîu, coane Lascarache! Optspce pentru orzoaică... Poftim, optspce pentru orzoaică, coane Lascarache! Scot vagoanele din pămînt şi aştept numi­rea din ceas în ceas. Cînd colo, cazi dumneata plocon! Tinărul se sili să-şi ticluiască o figură cît mai necăjită la amănuntele acestei întîmplări şi îngăimă cuvinte de scuză pentru o vină de care era cu totul străin: — Îmi pare foarte rău, domnule... domnu? — Atila Gheorghiu! rosti scurt omul mustăcios, arun-cîndu-şi numele ca o provocare menită să bage spaima-n duşmani, ca Atila celălalt, poreclit Biciul-lui-Dumnezeu. — Îmi pare foarte rău, domnule Gheorghiu, că nu­mirea mea e cauza unor... —  Lasă părerile de rău! reteză domnul Atila Gheor­-ghiu. Cunoaştem noi ce fel de păreri de rău. Vrei numaidecît să ştii unde-s Ponoarele dumitale? Uite, în­colo! arătă cu mîna spre zare, dincolo de perdeaua ploii, unde se vedeau în neguri lăptoase numai dealuri arate şi negre. Pe urmă, domnul Atila Gheorghiu îi întoarse spatele, izbuti să descleşte galoşii giganţi de pe scoarţa planetei şi strigă către cineva din casă: — Lenţo! Unde eşti, Lenţooo? Vino să afli ce bucu­rie mare ne-a pregătit conu Lascarache al nostru!... Uşa se trînti în încuietoare de zăngăniră geamurile. Nicolae Apostol rămase din nou singur, în halta pus­tie, unde coborîse numai de zece minute şi atît îi fusese destul să-şi descopere un duşman. Se uită cu strîngere de inimă la geamantanele pără­site în şuroiala ploii. Unul era vechi. Îi fusese tovarăşul de drum la dusul şi la întorsul din vacanţe în tot timpul şcolii. Biet geamantan cu pînza cafenie, jupoiată şi roasă la colţuri, cu încuietorile ru­ginite, unde încăpuse atîţia ani toată mica lui zestre de bursier sărac şi orfan. Dar celălalt geamantan era nou-nouţ: îl cumpărase, după îndelungă chibzuială şi după aspre economii, cînd  s-a eliberat din armată, şi îl păzise pînă acum ca ochii din cap. Cerneala iniţialelor se prelingea într-o pată violetă. Şuroaiele făcuseră dîră. Pînza începea să se coş­covească; colţurile să se descleie. Aveau şi ele acum o înfăţişare de părăsire şi de dez­nădejde, ca şi stăpînul care rotea ochii de jur împrejur să afle un suflet omenesc. Le cără pe rînd sub adăpostul iluzoriu al unui salcîm. De la fereastră, dinăuntru, îl priveau cu o batjocură răutăcioasă şeful de staţie, iar de la spatele lui, peste umăr. o femeie în capot sleit de flanelă pe un trup lă­- bărţat — probabil Lenţa, cealaltă victimă a domnului Lascarache. Nicolae Apostol trecu pe sub fereastră cu o nepăsare prefăcută şi merse în dosul gării să găsească vreo cîr­ciumă, vreun han, vreo căruţă.