Cezar Petrescu

Adapostul Sobolia de Cezar Petrescu Prima carte   ­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­............................ ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ....................................................... ...................   MAI ÎNTÎI, NUMAI 8 ORE DINTR-O SINGURĂ ZI...    În acea albastră şi străvezie, atît de dulce dimineaţă de april, leat 1944 de la Mîntuire, comunicatul unui ziar vestea încă o repetiţie generală de apărare pasivă. Mai nimic peste rînduiala de toată ziua. Programul obicinuit, cu oarecare variante. Acordarea urlătoarelor si­rene pe diverse game. Prealarmă, alarmă şi încetarea alarmei. Ca ieri, ca alaltăieri, fără îndoială ca mîine. Căci dacă numărătoarea bătrînă, din veac, purcedea de la cel ce s-a lăsat pironit pe cruce pentru dreptatea, blîn- deţea şi pacea lumii, zodia din nou încruntată ă vărsării  de sînge preluase altă cronologie a sa, amintind oamenilor, cu rînjet macabru de craniu, că dreptatea, blîndeţea şi pacea lumii au rămas himerice închipuiri, înmormîntate acolo departe, în veac. Leatul cel adevărat era altul. Anume, patru pe-al cincilea an de la a doua gigantică încăierare a ginţilor, încă mai vrăjmaş ca oricînd hăituin- du-se să se extermine, pe uscat, pe ape şi sub apă, în văzduhuri. Iar în cugetul lectorilor de comunicate din capitala României care a fost mare şi nu mai era, după aceşti patru ani jumătate de crîncene urgii pecetluite cu slove de clo­cotită smoală în Apocalipsa lui Ioan, nimic nu se mai cu­tremura la suplimentul unei alarme aeriene. Se împliniseră toate, drept este, precum le-a fost ursit fulminantul prooroc. Şi precum le cobea călugărul cel nebun şi tuturor cunoscut Filaret, care străbătea tîrgul   din zori pînă-n noapte cu o desagă de cărţi sfinte, gesticu- lînd, afurisind zidurile Babilonului şi rugîndu-se apoi, pînă la lacrimi mîhnit, pentru izbăvirea orbilor care nu văd şi surzilor care n-aud îngerii trîmbiţînd judecata de-apoi.   Se împliniseră toate, dar toate mereu prin aiurea locuri. Duhul pustiirilor secerase cu adevărat pacea de pe pămînt. Seminţiile lui Sem, Ham şi Iafet, şi altele încă despre care nici n-avusese ştiinţă cartea Genezei se jun- ghiau de zor una pe alta, de la tropice la cercul polar. Se năruiau umile sălaşuri cu miile de mii, mîndre cetăţi, pa­late, catedrale, muzee, străvechi şi străluce aşezăminte, zdrobite de-a valma sub grindina nemilostivă a schijelor. Piereau zvîrcolindu-se-n pulbere mame cu pruncii la sîn, unchiaşi proptiţi în cîrje, flăcăi cu atletic grumaz şi dia­fane fecioare cu ochi speriaţi de antilopă, cărturari cu fruntea împovărată de gînduri şi fragedele vlăstare în care abia se desfoiau mugurii viitorului, bunici, nepoţi, copii, genii şi nevolnici glăsuitori de rînd, trecuţi îndeavalma cu toţii prin sabie. Pîrîiau trosnind catapitesmele cerului şi împărăţiilor pămînteşti. Iasmele morţii, cu despletitele lor coame în vifor, cutreierau fără istov uscatul, mările şi oceanele pînă la antipozi, naltul stelelor, nechezînd sirepe şi tîrînd după ele volburi de vîlvătăi, nouri de fum şi pu­cioasă, vîrtejuri de scrum, care pluteau apoi îndelung peste cîmpii devastate ca negrele funingini de corbi. Scă- părînd din copite, sfărîmaseră-n ţăndări şi cremenea stîl- pilor de la hotarele ţării; hotare însă la zeci şi sute de leghe, de unde vaierele nu se aud. Cea de-a doua cataclismică încleştare a noroadelor în lupta-le aprigă pe viaţă şi moarte se dovedise astfel nemăsurat mai înfricoşată decît în obscurele profeţii din Apocalipsa lui Ioan şi-n afuriseniile ucenicului său rătă­citor Filaret, fiindcă de astă dată s-au năpustit din hru- bele instinctului de nimicire şi rapt cu toate născocirile diavoleşti ale veacului: maşini precise de ucis, fulgeră­toare, teribile, tancuri şi-aruncătoare de flăcări, mine, cetăţi zburătoare, „Stukas”, torpile, pe care nu le-ar fi putut bănui cu două milenii în urmă un ignar slovenitor de-apocalipse şi nu le pricepea nici acuma un biet călugăr nebun. Dar nici o năprasnă nu se abătuse pînă aici. Printr-un misterios pact cu puterile cerului, poate cu cele din adîncuri, ale Satanei, ce importă, numai ostrovul accsta cu lilieci înfloriţi în mijlocul talazurilor de pară conjurase mînia apocalipticelor stihii. Pe cine să-l mai înfioare, aşadar, primejdia păsărilor cu plisc de fier, care dădeau tîrcoale tot în depărtate stoluri, lepădîndu-şi tot asupra altor cetăţi ajunse de blestem ouăle lor de schijă   şi foc, fără a se-ncumeta să se-apropie vreodată şi de feri­tul tîrg al ciobanului Bucur? Comunicatul invita, de altfel, publicul capitalei nici să nu se-alarmeze cumva de asemenea alarme, ce nu-s chiar alarme. Dimpotrivă. Toţi să-şi vadă de treburi cu abnegaţie, energie şi pa­triotism, întru a binemerita glorioasa „citare pe naţiune”, cum instaurase o nouă datină stilul cel nou al vremii, pă­truns de-o dinamică şi lapidară superbie.   Lalu Măldărescu a împăturit gazeta şi a căscat. El nu era nici dinamic, nici lapidar, nici pătruns de superbie. Ca unul care n-avea vreo treabă deosebită nici în ase­menea dimineaţă, exasperant de aidoma cu atîtea altele  de cînd, rănit în stepa kalmucilor şi trimis la vatră, se po­menise iarăşi fără nici un rost pe uliţele Bucureştilor, a împăturit lînced gazeta, a pus-o sub cot pe marmora mesei şi a privit în neştire, afară, prin geamul cofetăriei „Capşa”, la forfota glotimei de pe Calea Victoriei. A împins în lături, cu silă, ceaşca de cafea. Cafea de război: coclită mixtură de mazăre prăjită, orz, năut şi fasole soia. A strivit pe buza scrumierii ţigara fumată numai pe jumătate şi a aprins maşinal alta. Ţigară de război: cu tutunul grunzos, nefermentat, că­trănit ca faimoşii ciuciuleţi de pănuşi din care pufăiau in­digenii nudişti măiestru tatuaţi ai insulei Guanahani, spre stupoarea lui Columb şi a matrozilor de pe caravelele Isa-belei de Castilia, cînd au ancorat întîia oară în Indiile Occidentale. De război comunicatele, de război alarmele, cafeaua, tutunul, celofibra stofelor, săpunul mirosind a ţiţei, cîrna- ţii populari, puzderia de timbre pestriţe aplicate pe nota  de plată. Numai lumina de-afară, irizînd transparent în acuarela sinilie a cerului, şi numai sonora clamoare a mul-ţimii, revărsată dincolo de trotuare, păreau că se-nverşu- nează a n-aminti cu nimic prezenţa războiului acestuia al altora. Încă nu. Încă nu, deşi de la sfîrşitul iernii, frontul se apropiase cu salturi zvîcnite de panteră; deşi vîrful Moldovei fusese decapitat de-o nouă „desprindere elastică”, ultima for- mulă adoptată de celălalt stil, mai puţin dinamic acum, al strategilor care se căzneau să răstălmăcească drept stră­lucite succese operative retragerile dînd de-un an tot din cot în cot, cotul Volgei, cotul Donului, al Doneţului, al Niprului, al Nistrului. Poate printre trecători se aflau şi pribegii ţinuturilor ocupate, în gîfîită căutare de-un acoperiş, rude rătăcite,  un prieten ospitalier. Poate în trilul voioaselor chicotiri   se strecurau şi oftările năbuşite ale celor care-au pierdut totul. Poate o femeie în hobot cernit, prelingîndu-se ca o vinovată pe lîngă ziduri, îşi ştergea pe ascuns o lacrimă. Acestea însă nu se întrezăreau, nu se întreauzeau. Suspinele expirau volatil în irizările soarelui radios: chi­purile sumbre se mistuiau hăpăite de tumultul vehement  al străzii. Nu era loc, nu existau antene pentru ele. Fiecare, ghe­muit în sacru-i egoism, le respingea ca pe tot atîtea ne­poftite spectre, ca tot atîtea discordante accente, ca muge­tul inutil sinistru al sirenelor de alarmă, care nu mai alarmau pe nimeni, ofensînd doar timpanul; pe toate le alunga fiecare de la sine, pentru a se bucura cu avid ne- saţiu de încă o primăvară încîntătoare, de torentul melo­-dic al austrului, de primele albastre flori, de spectacolul capitalei felice de totdeauna. Femeile inaugurau cel dintîi taior al sezonului, cu blănile de vulpe argintie zvîrlite într-o studiată indolenţă pe umeri. Aruncau galeşe ocheade vitrinelor cu articole  de lux prohibite în severele ordonanţe, dar agresiv expuse în văzul tuturor; filtrau nostime priviri printre palpitări   de gene ofiţerilor cu întraripate insigne de aviatori. Nostimi erau şi aceşti pantofi ortopedici, cu talpa de plută şi călcîiul decoltat!  Cine-ar fi crezut că ochiul avea să se deprindă atît de grabnic? Nostimă şi moda aceasta fără pălărie, cu părul fluturat de adieri, ca în promenadele parcurilor balneo-climatice!... Cine-ar crede că toate şi toţi aleargă spre o ţintă   precisă? Că-i mînă şi-i aşteaptă vreo grijă apăsătoare?    Că au fraţi, soţi, iubiţi, părinţi, feciori care se tîrîie acum pe brînci, sub clănţănitul mitralierelor şi icnirea mortal stropşită de branduri, în hleiul frontului de răsărit? Era curaj, bravadă ori numai incurabilă opacitate la semnele spăimoase ale împlinitului Apocalips? Ar fi îndrituit re­compensa unei napoleone citări pe ordin de zi ori şuie­rătorul sfîrc al harapnicelor de foc? Lalu Măldărescu nu afla răspuns la asemenea între-  bări fără dezlegare. Nici nu-şi punea, de altminteri, ase­menea întrebări fără dezlegare. De mult murise ceva în  el. De mult ceva îi împîclise ochii. Şi de mult îi storsese sîngele din inima seacă, de iască. Ocolea cu ochii o anume masă. Numai această grijă     îl stăpînea despotic. Să nu privească într-acolo. Masa din colţul ferestrei, la stînga, unde acum trei ofiţeri de panţerdivision şi o femeie bălană, stacojie la obraz, rotofeie la trupul vîrtos cetluit în uniformă, în­gurgitau metodic, în cucernică reculegere, enorme căpiţi de frişcă şi o întreagă stivă de prăjituri. Acolo fusese ungherul lor de predilecţie. Al Antoane- tei şi al său, vreme de aproape cinci ani, înainte de a se despărţi. Acolo îşi hotărau întîlnirea şi popasul la aperi-tiv, aşteptîndu-se unul pe altul, cînd viaţa, îndeletnici-  rile, capriciile îi risipeau de-acasă în vultoarea capitalei pînă la ora prînzului. La aceeaşi masă au stat şi în ultima lor dimineaţă împreună: el fără nici o presimţire, uitîn- du-se tot aşa pe geam, prin fumul destrămat al ţigării,  doar cu alţi ochi şi doar prin fumul într-altfel aromat al altei ţigări; ea răsfoind cu degetele înmănuşate magazi-­ nele franceze şi englezeşti, pe care automat, la sosire, le prezinta nelipsitul Costea, vînzătorul ambulant de publi­caţii streine cu zona de operaţii monopolizată exclusiv   pe sectorul dintre „Capşa”, „Dragomir”, „Continental”, „Cina” şi „Athénée-Palace”. A închis revistele şi s-a ridicat calmă de la masă, cer- cetînd ceasul brăţării de aur: — Are răbdare încă trei sferturi de oră Lalul meu,   cel ca totdeauna gentil şi indulgent? — Are, n-are, aştept!... a înţeles el, surîzînd cu ino­-cenţa soţilor gentili şi indulgenţi. Pot să fac altceva? — Poţi!... Poţi să nu-ţi faci figura aceasta dezolată... de martir... — Uite, o desfac... s-a grăbit, lăsînd să-i cadă într-adevăr ca o mască orice urmă de contrarietate, conţi- nuind a surîde mai deplin şi dezmierdînd-o cu privirea, fiindcă după cinci ani se pomenea adorîndu-i ca în pri­mele zile elastica siluetă în mantoul subţire, gris, din   acea dimineaţă vîntoasă şi burzuluită de mai; mantoul   cel nou, cu gulerul vaporos şi blana fumurie. A continuat a surîde, senin, adăogind o întrebare de încercat expert în nacafalele femeieşti: — Iar rendez-vous la coafor? Pariez... — Iar... confirmase într-un suspin Antoaneta, de astă dată ea cu resignare de martiră. Calvarul nostru... — Sărăcuţa de dînsa! — Lasă genul ironic, că nu te prinde! Fii tu, cum    eşti tu. El a fost el, cum era el, implorînd: — Dar nu vii mai tîrziu de unu? Te rog. — Nu. Fii sigur. N-am să viu mai tîrziu de unu... Pa! S-a ridicat. S-a dus. Şi nu s-a mai întors niciodată. N-a mai revăzut-o niciodată. Ce imbecile şi copilăroase temeri l-au cuprins, tor-turîndu-l, cînd minutarul a arătat treptat unu jumătate; două, două şi-un sfert! Nelinişti, priviri anxioase pe   geam şi spre uşă, închipuiri dramatice: un accident, balta de sînge sub roţile de automobil, aglomeraţia de gură- cască, inevitabilul martor cu iniţiativă dînd publicul la o parte şi strigînd aferat: „Un medic, chemaţi un medic”. Sau o criză subită şi atroce, paralizantă, de cine ştie ce boală fatală, pe care i-o ascundea ca să-l cruţe. Poate o sincopă de cord. Îşi amintise că mama ei a murit de inimă... Orice îşi imaginase, de orice se temuse, în afară de hîdul adevăr. La două şi-un sfert, a început a circula cu neastîmpăr între masă şi cabina telefonică. Telefoane la coafor (An- toaneta nici n-ajunsese pînă acolo), la Salvare, la Pre­fectura de Poliţie, la prietene, acasă. Acasă, unde, bizar, nu răspundea nimeni, nici servitoarea. Ce imbecilă naivi­tate! Cît de puţin o cunoscuse după atîta viaţă împreună, zi de zi şi noapte de noapte! Spre seară, cînd a păşit în sfîrşit pragul casei îndărăt, istovit, palid, cu buzele spuzite şi cu mîinele scuturate    de fleşcăiala nervilor, încît nu nimerea cheia de alamă     în încuietoarea Yale, şifonierele erau golite. Bagajele ei, transportate. Hîrtii rupte, mototolite, facturi de la croito- rese şi modiste, o mănuşă desperecheată cu care se juca pisicul lor de Angora. Şi pe birou, în evidenţă, un plic.   Iar înlăuntru, cel mai laconic răvaş de despărţire:   „Iartă-mă şi uită-mă! Antoinette”   De-atunci, un resort lăuntric s-a deteriorat. O ceaţă    i-a înnegurat pentru totdeauna ochii; un crîşnet cinic i-a devastat viaţa. „Iartă-mă!...” Se poate ierta premedita­-   rea gheţoasă şi feroce, inumană, cu care regizase această plecare, plantîndu-l caraghios la o masă, concediind slu­gile, expediindu-şi lucrurile clandestin, în rate, ca o vul­gară eroină a părăsirilor de domiciliu conjugal din cronica judiciară? „Uită-mă!” Ce simplu! Se poate uita? O poate uita? Se poate ierta şi uita înşelăciunea aceasta laşă, de­gradantă, pe tipicul repertoriului de teatru ieftin; fuga aceasta cu un vag amic, care ca substanţă umană nu pre­ţuia nici cît cămăşile şi cravatele spilcuite-i făpturi? O larvă, un parazit, tipul clasic de pique-assiette, nulitatea perfect rotunjită ca o sferă. Nici astăzi nu-şi explică prin ce stranie aberaţie a   fost capabilă să aleagă între dînsul şi astfel de neverte­-brată creatură. Cînd i l-a prezentat Antoanetei într-un foyer de teatru, după ce-i ascultase palavrele cu o vizi- bilă agasare, măsurîndu-l distant, peste umăr, nu ea îl întrebase oare scandalizată: „Cum poţi să-mi impui o asemenea companie? Şi cum poţi tolera un asemenea specimen de amic?” El a strîns din umeri: „Amic! Cam exagerat spus. O cunoştinţă de vagon-restaurant, de sta- ţie balneară, de «Capşa».., Ca să fiu sincer, nici nu-mi amintesc unde şi cum l-am cunoscut. România Mare, ca   şi grădina lui Dumnezeu, e plină de toate lighioanele...” Ea a pufnit în rîs alintat, prinzîndu-i braţul în gestul de intimă tandreţe care-i izola de tot universul cînd îşi cău­-tau în ochi : „Lighioane pomădate şi nepomădate... Zi!... Ai observat cum mirosea a chiclazuri ca o curtizană?”   Iar acum, pe acesta îl alesese! Înadins parcă, pentru a spurca o durere adîncă, bărbătească, gravă, alterînd-o cu veninul infam al umilinţii. Căci mai tare decît durerea chiar a fost umilinţa. S-ar fi resemnat poate; după ce       s-ar fi istovit uluirea deznădăjduită din el, ar fi iertat,      ar fi uitat, ar fi uitat-o. Dar să-l schimbe cu un Bim- birică? Aşa îi spuneau toţi, şi ea o ştia. Bimbirică! Diminutiv pospăit şi minor, care definea un pospai de om, situa o distanţă: „Fii amabil ca tot­deauna, Bimbirică, şi învîrte-te să-mi procuri un bilet      la concert!...” „Bimbirică, reţine o boxă la «Mon-Jar-  din»!...” „Bimbirică, primeşte colea cîteva mii şi fă pen­tru mine o comandă de ţigări speciale la C.A.M....” Bim­birică, afabil şi zîmbitor, dichisit, pomădat, monoclat, trepăda după comisioane; se descurca după împrejurări, cînd cu persuasiune, cînd cu tupeu; uita de regulă să     dea îndărăt resturile; dispărea o lună în aventuri mai   mult suspecte decît galante şi, după toate aparenţele, rentabile; se oferea să plimbe căţeii şi să conducă auto­mobilele la garaj; făcea interminabile stagii în antica­- mera miniştrilor şi a doua zi istorisea toată pătărania   într-o versiune proprie şi cu adaos de fanteziste brode­-  rii, lăsînd a se înţelege că e în graţia Excelenţelor, care nu-i refuză nimic. Îl amînau trei ore, tocmai ca să-i  acorde audienţa din urmă, familiară, după ce pleca ple­-bea, ca să poată tăifăsui în tihnă la o ceaşcă de cafea... Uneori, plictisită de băsmuirile debitate cu atît de im­perturbabilă sfruntare, concluzia o pronunţa chiar An- toaneta: „Mai bine l-ai trimite pe Bimbirică să ne re- zerve camere la Sinaia, la «Palace»! Măcar la giranţii hotelurilor are trecere sigura... Fiindcă la miniştrii cu   care se laudă el, el s-o creadă!” Ca pe urmă, cu Bimbi- rică să-l abandoneze, pentru un Bimbirică să calce în picioare tot ce-i lega pe o veşnicie. Aceasta fusese, ase­menea femeie a iubit, i-a fost tovarăşa de cinci ani, con­fidenta, steaua cea bună. O credea steaua cea bună!    Cum să nu simtă încă gustul fad de cenuşă în gură şi   cum să nu ocolească privirea de la masa care a fost           a lor?     Atunci, după primele formalităţi ale despărţeniei, după ce a luat asupră-şi cu dezgustată mărinimie toate culpele legiuite de rigoare, cînd viaţa s-a arătat înainte deşartă şi fără nici un liman, ca naufragiaţii în deznă­-dejde, s-a acăţat de un fragil fir de pal. Tot de la masa de-acolo, a lor, s-a tras hotărîrea-i bruscă. Atît de adevărat este că la originea celor mai grave decizii zac cele mai rizibile incidente ale cotidia­nului, măruntele fapte diverse încărcate de-o ocultă semnificaţie. Se instalase în colţul lor, numai ca să-şi dovedească tăria de fire. Că nu-l doare nimic. Că nu se lasă pradă dezolărilor sentimentale, ca liceenii după întîia decepţie de amor sau după catastrofa primei blenoragii. S-a insta­lat, a aprins ţigara şi a rotit ochii provocător. Nimeni nu-i purta însă de grijă. Cîţiva cunoscuţi. Schimb de saluturi banale. Micul conclav de totdeauna, prezent la „Capşa” cu o punctualitate biurocratică, for- fecînd politica României Mari, a Europei, a celor cinci continente, colportînd ultimile mahinaţiuni ale diploma­-ţiei din sursa cea mai secretă şi mai autorizată, cu pasiu­nea quasi-orientală de totdeauna. Cîteva femei ciugulind prăjiturile, ciripind cancanurile prietenelor celor mai scumpe, renovîndu-şi fardul buzelor şi pomeţilor în oglin-gioara poşetei, pipăind nervos, posesiv, pachetele achizi­ţiilor matinale după ce au cutreierat prăvăliile. De ce-şi închipuia oare că drama lui poate pasiona pe cineva? În mijlocul mulţimilor, mai fără nădejde ca supravieţuitorii în agonie ai caravanelor din Sahara, fiecare e osîndit unei teribile şi iremediabile singurătăţi. Nimeni n-apare nici   să picure stropul răcoritor de apă pe buzele mistuite de arşiţă ca să-ţi redea miraculos viaţa, nici să-ţi lipească ţeava de carabină la tîmplă, să apese trăgaciul şi să pună capăt zadarnicei chinuiri. N-ai drept măcar la vicleana mîngîiere a miragiilor care urzesc o părelnică oază cu umbră şi şipote reci, alinînd clipa din urmă a muribun­zilor din adevăratul deşert. Privea, surîzînd crispat acestor reflecţii amare şi risi­pind fumul ţigării cu mîna de pe care lipsea verigheta (încă mai rămăsese o dungă îngustă, albă, golaşă, pe inelar). Cu o voluptate rea, meschină, vindicativă, înglo- bînd toţi semenii din juru-i care-şi vedeau de-ale lor     fără bănat, se întreba oare de la ce coafor imaginar vin femeile cu gesturi mici, alintate şi perfide, de pisică? Pe cine-or fi înşelînd oare şi de cînd? Care dintre dînsele  oare e gata să-şi lase soţul plantat pentru totdeauna pe scaun în stupida beatitudine a soţilor? Ce ştiu oare unii despre alţii? Ce cred în naivitatea lor a cunoaşte unul despre celălalt?... Cufundat în astfel de crud lucide inte­rogaţii, n-a observat cînd s-a ivit chelnerul, cu zîmbă- reaţa şi protectoarea solicitudine cuvenită unui client fidel, reapărut după o absenţă nemotivată de trei luni. — Aţi fost la băi, coane Lalule? — Nu. — La moşie? — Nu! (Moşia cu pricina, la care plecau dînşii cîteodată, era a Antoanetei, dotală.) — Credeam... — Să nu crezi nimic! Surprins de acest ton tăios, pe care nu i-l cunoscuse, chelnerul, mai puţin zîmbilog, a prins a servi două far­furii, două tacîmuri, două pahare. — Rezervăm pateuri calde pentru coniţa Antoaneta? — Nu! s-a răstit el. — Atunci, saleuri, coane Lalule nu se lăsă dezar-   mat chelnerul. Avem proaspete, cum ştim că-i plac dumisale. — Nu! Ridică serviciul acesta de-aci! Strigase poate mai tare decît ar fi vrut. Şi a fost  numai o părere, dar ar fi jurat atunci că vecinii au înăl­-   ţat ochii miraţi, cu reprobare, în singurul local din Bucu­reşti unde se păstra tradiţia conversaţiilor în surdină,  chiar cînd vorbitorul sosea cu ploconul celui mai senza­ţional scandal politic sau de alcov. Chelnerul, profund ulcerat, se execută; ridicînd servi­ciul şi cerîndu-şi scuze pentru o vină pe care n-o înţelegea. Abia se depărtase cu tava, iar după el a apărut Cos-tea, omniprezentul Costea, cu umărul deformat, hîit de sarcina formidabilei arhive de sub braţ. S a apropiat în legănarea de palmiped, pinguin ori raţă leşească, aşa   cum calcă opărit întreaga breaslă a muritorilor ce-şi cîş- tigă pîinea parcurgînd kilometri şi kilometri tot pe loc: vînzători ambulanţi, chelneri, gardieni de muzee. Înainta extenuat, gîfîind, asudat dar cu joviala satisfacţie că    vede întors la matcă fiul rătăcit al parabolei. — Bine-aţi venit, coane Lalule!... El a mogorogit ceva ininteligibil, întorcînd capul spre fereastră. Fără să mai întrebe, cu autoritatea unui con- sens mutual de aproape cinci ani, Costea a scos din vraf  şi a depus pe masă teancul „lor” de reviste şi ziare, specificînd: — Astea pentru coniţa... cînd o sosi!... — Nu! s-a răstit el iarăşi. — Sunt ultimile! pledă, Costea, ştergîndu-şi nădu-şala. Azi-dimineaţă le primirăm... De cînd cu războiul ăsta, vin cu întîrziere, tot la două zile. — Ţi-am spus: nu! Înţelegi româneşte? Nu! Nu!      Ia-le de aci... Dispari! Întinsese latul palmei, cu dunga albă de pe inelarul vădan gata să le măture de pe masă într-un val-vîrtej      de hîrtii împroşcate printre picioarele meselor şi celor- lalţi paşnici clienţi.   Abia s-a abţinut la timp continuînd mişcarea în aer, nehotărîtă şi ridicolă, ca atunci cînd se întîmpla să schi­ţeze un început de salut din confuzie sau răspunsul mirat la bună ziua unui necunoscut. Sărmanul Costea l-a privit demoralizat, în ochii lăcră-moşi cu o mustrare de cîine tiohăit pe nedrept. A vrut să spună ceva. Şi-a luat seama. A ticluit ma­gazinele ilustrate în mapa doldora şi s-a retras de-a în- dăratelea, legănîndu-se greoi pe tălpile de palmiped, ca pinguinul cel mai nefericit de pe lume.  

Apostol de Cezar Petrescu   Halta era în cîmp. O clădire dreptunghiulară, posomorîtă şi hîdă în bura de toamnă. Trei salcîmi piperniciţi. O magazie într-o rîlă, pe piloţi, cu uşile vraişte. Şi cîteva vagoane de prund, ruginite şi putrede, răzleţite pe unica linie moartă, uitate poate acolo de la întemeierea Căilor Ferate Romîne. Toate ca în Romînia acelui an, 1908, cu doi ani după mă­reaţa Expoziţie jubiliară şi cu un an după epilogul ei: răscoalele ţărăneşti. Toate potopite de-o lîncedă nepă-sare. Toate scufundate în mohorîtele neguri, care nu erau numai ale toamnei, ci se lăsaseră să înece şi cugetele. Un ins mustăcios, cu şapca roşie trasă pe sprîncenele stufoase ca o altă pereche de mustăţi, strigă ceva răgu-  şit spre vagonul de poştă. Rotunji mîna pîlnie la urechi, să prindă răspunsul. Nu auzi, nu înţelese sau nu-l mulţumi răspunsul acela, căci păşi mînios într-acolo, în noroiul negru, peste băl­toace cu apa murdară, clefăind în hlisa lipicioasă cu galoşii uriaşi cît exemplarele de reclamă din vitrinele prăvăliilor cu încălţăminte. „Trebuie să fie un om-reclamă de la galoşii «Triun­ghi»!” gîndi, glumind cu el însuşi, Nicolae Apostol. Dar voioşia lui tinerească îndată se stinse. N-avea cine-i asculta gluma. Nu era cine să răspundă surîsului vesel cu alt surîs vesel. Revenit la realitatea încruntată, îşi tîrî cele două gea­mantane pe treapta vagonului. Căuta cu ochii un hamal. Nu se arăta nimeni. Le coborî singur, neîndemînatic; iar rotind privirea,    se simţi deodată surghiunit, fără vină şi fără nădejde, undeva, într-o pustietate duşmănoasă de la capătul   lumii. Altfel, cu totul altfel visase ceasul acesta. Ploaia îi biciui obrazul. A fost ca o dojană, ca o deşteptare, ca duşul din di­mineţile săptămînii de preparaţie pentru examene şi concursuri, cînd, după ceasuri prea puţine de somn, sur­menat, căpăta proaspătă energie sub împroşcarea ghe- ţoasă. Îşi sumeţi pieptul şi ridică fruntea în ploaie. A treia oară în două zile îi fulgeră în minte avertis­-mentul directorului bătrîn şi blajin cînd i-a pus diploma în mînă, după ce l-a îmbrăţişat părinteşte pe frunte, ca  pe-un fecior purces în pribegie: „Mai ales să-ţi aminteşti aceasta, Nicolae Apostol!     N-are să te întîmpine nimeni cu pîine şi sare, nici cu  urale şi flori. Branşa noastră cere un eroism fără glorie. Un eroism mărunt, de toată ziua. Cîteodată mă simt vinovat, Nicolae! Cît timp vă am elevi, datoria mă      face să vă pomenesc numai despre lucruri frumoase, răs­punderi măreţe, o viaţă model, ca pentru o povestire      cu morală de abecedar. Cînd vă văd plecînd în lume   însă, mi se strînge inima, Nicolae! Ştiu ce vă aşteaptă.  De aceea vă sărut pe frunte, ca pe nişte flăcăi porniţi      la bătălie, Unde mulţi sînt osîndiţi să cadă răpuşi. Tu     n-ai să fii însă dintre aceia. În atîţia ani te-am cunoscut bine. Am toată nădejdea. Eşti un flăcău tare. Îţi dau numai un sfat, Nicolae. Taina, mă înţelegi tu? taina e     să nu deznădăjduieşti de la cea dintîi dezamăgire şi să    n-aştepţi nimic de la nimeni. Nimic, decît de la tine!...” Într-adevăr, nu-l întîmpinase nimeni cu pîine şi sare,  cu urale şi flori. Nici la minister, la Bucureşti, unde-a stîrcit o săptă­mînă pe scări şi pe culoare; nici la revizorat, în capitala ţinutului, ieri şi astăzi dimineaţă; nici aci, în gara pustie de cîmp, nimeni nu arătase vreun semn de emoţie că Nicolae Apostol, premiant întîiul în toate clasele şcolii normale, laureat la toate concursurile şi bucuroasă nă­-dejde a unui lung şir de dascăli, pleca să-şi împlinească destinul — în anul de la Mîntuire una mie nouă sute   opt! Un drumeţ, necunoscut printre necunoscuţi. Aceasta era. Atît, şi nimic mai mult. Omul cu şapca roşie şi cu galoşi pentru reclama firmei „Triunghi” făcu un semn de eliberare cu mîna. Şeful de tren sună din goarna de alamă, deşi nimeni nu era să   urce şi nimeni să coboare. Vagoanele se urniră în ploaia sură... La ultimul macaz, locomotiva prinse putere şi se avîntă cu surprinzătoare energie, grăbind să treacă dincolo de pustietăţile fumurii, din nou în lumea civilizată, cu oraşe luminoase şi tumult de mulţimi, cu larmă de glasuri şi vitrine pavoazate feeric, cu teatre, muzee, statui şi gră-dini rotunjite în alei de-o geometrie savantă, cu o viaţă care-i va fi de-acum tot atît de himerică şi îndepărtată    ca existenţa fabuloasă a locuitorilor din planeta Marte. Nicolae Apostol rămase între geamantanele lui, în bura învălurată de vînturi. Omul cu şapca roşie se oprise în prag, scuturîndu-şi galoşii enormi şi privindu-l curios, ca pe o apariţie sus­pectă care strica orînduiala staţiei de unde nu se urca nimeni şi unde nu cobora nimeni. Tinărul îşi luă inima în dinţi şi porni să înfrunte pe reprezentantul galoşilor „Triunghi”. —  Îmi daţi voie? întrebă scoţîndu-şi pălăria cu o cu­viincioasă sfială. —  Mă rog! Ce pofteşti? mormăi omul mustăcios, fără să se mişte din uşă. —  Sînt învăţătorul cel nou de la Ponoare. Apostol. Nicolae Apostol! Nu cunosc locurile acestea. Vin întîia oară aci. Şi aş rămîne îndatorat dacă sînteţi atît de bun să mă lămuriţi cam ce distanţă e pînă la sat şi cum aş putea ajunge pînă acolo... Nicolae Apostol vorbea surîzînd cu toată tinereţea lui irezistibilă, care simţea nevoie de simpatie şi de voie bună, căci viaţa nu-i înveninase încă sufletul şi nu-i înăsprise glasul. Vorbea încîntat că spune ca din carte     şi aştepta cu nevinovăţie un semn că a cucerit simpatia celui dintîi om întîlnit pe aceste coclauri. În loc de răspuns, individul cu şapcă roşie, cu mustăţi de brigand şi cu galoşi de reclamă puse el întrebări re­pezi şi mînioase: —  Cum asta, domle? Ce fel de vorbă e asta, domle?  De unde mi-ai ieşit dumneata învăţătorul cel nou de la Ponoare? —  Din tren. Din trenul care-a plecat... continuă să su- rîdă Nicolae Apostol. Dar încă o dată surîsul se şterse, ucis de încruntarea împrejurărilor. Urmă, cu alt glas: —  Vreţi să vă arăt numirea? O am aci... Spunînd, Nicolae Apostol pipăi buzunarul de la piept, neputînd să înţeleagă de ce omul cu şapcă roşie pare atît de indignat fără pricină. —  Bine-bine! Lasă numirea! mormăi şeful, de gară. Nu e nevoie s-o văd. Te cred pe cuvînt. N-am încotro!... —  Îmi pare bine că am început să vă inspir încre­dere! încercă iarăşi un ton şugubăţ tînărul căzut aci din toată lumea. Omul din uşă îl fulgeră cu privirea severă. Se vedea bine că el nu găseşte nimic vesel în toată istoria aceasta. Începu să se frămînte pe loc, ameninţînd un personaj necunoscut şi invizibil. Se frămînta pe loc fiindcă pro-babil galoşii încărcaţi de noroi — cîte trei ocale de fie­-care, aprecie aproximativ Nicolae Apostol — nu-l lăsau să se desprindă de pe scoarţa planetei, să sară şi să se plimbe agitat. —  Va să zică, aşa, coane Lascarache? gemu cu un rînjet amar sub mustăţi. De ăştia mi-ai fost? Trei luni   mă porţi cu şosele şi cu momele. Iară după trei luni schimbi macazul şi mă trimiţi pe linie moartă. Biiine, şefule! Are să ne vină şi nouă odată chestia la macaz!     Nicolae Apostol privea şi asculta cu uimire. Omul cu şapcă roşie îi ghici nedumerirea şi scurtă  orice explicaţie: — Cu dumneata n-am nimic! Ce eşti dumneata, la o adică, de vină? Toată răfuiala are să fie cu domnul Lascarache al nostru. Trei luni mă ţine cu vorba că-mi numeşte pe cumnatu-meu la Ponoare. Îi scot vagoane     din pămînt toată vara. Treizeci pentru grîu îmi cere. Poftim treizeci pentru grîu, coane Lascarache! Optspce pentru orzoaică... Poftim, optspce pentru orzoaică, coane Lascarache! Scot vagoanele din pămînt şi aştept numi­rea din ceas în ceas. Cînd colo, cazi dumneata plocon! Tinărul se sili să-şi ticluiască o figură cît mai necăjită la amănuntele acestei întîmplări şi îngăimă cuvinte de scuză pentru o vină de care era cu totul străin: — Îmi pare foarte rău, domnule... domnu? — Atila Gheorghiu! rosti scurt omul mustăcios, arun-cîndu-şi numele ca o provocare menită să bage spaima-n duşmani, ca Atila celălalt, poreclit Biciul-lui-Dumnezeu. — Îmi pare foarte rău, domnule Gheorghiu, că nu­mirea mea e cauza unor... —  Lasă părerile de rău! reteză domnul Atila Gheor­-ghiu. Cunoaştem noi ce fel de păreri de rău. Vrei numaidecît să ştii unde-s Ponoarele dumitale? Uite, în­colo! arătă cu mîna spre zare, dincolo de perdeaua ploii, unde se vedeau în neguri lăptoase numai dealuri arate şi negre. Pe urmă, domnul Atila Gheorghiu îi întoarse spatele, izbuti să descleşte galoşii giganţi de pe scoarţa planetei şi strigă către cineva din casă: — Lenţo! Unde eşti, Lenţooo? Vino să afli ce bucu­rie mare ne-a pregătit conu Lascarache al nostru!... Uşa se trînti în încuietoare de zăngăniră geamurile. Nicolae Apostol rămase din nou singur, în halta pus­tie, unde coborîse numai de zece minute şi atît îi fusese destul să-şi descopere un duşman. Se uită cu strîngere de inimă la geamantanele pără­site în şuroiala ploii. Unul era vechi. Îi fusese tovarăşul de drum la dusul şi la întorsul din vacanţe în tot timpul şcolii. Biet geamantan cu pînza cafenie, jupoiată şi roasă la colţuri, cu încuietorile ru­ginite, unde încăpuse atîţia ani toată mica lui zestre de bursier sărac şi orfan. Dar celălalt geamantan era nou-nouţ: îl cumpărase, după îndelungă chibzuială şi după aspre economii, cînd  s-a eliberat din armată, şi îl păzise pînă acum ca ochii din cap. Cerneala iniţialelor se prelingea într-o pată violetă. Şuroaiele făcuseră dîră. Pînza începea să se coş­covească; colţurile să se descleie. Aveau şi ele acum o înfăţişare de părăsire şi de dez­nădejde, ca şi stăpînul care rotea ochii de jur împrejur să afle un suflet omenesc. Le cără pe rînd sub adăpostul iluzoriu al unui salcîm. De la fereastră, dinăuntru, îl priveau cu o batjocură răutăcioasă şeful de staţie, iar de la spatele lui, peste umăr. o femeie în capot sleit de flanelă pe un trup lă­- bărţat — probabil Lenţa, cealaltă victimă a domnului Lascarache. Nicolae Apostol trecu pe sub fereastră cu o nepăsare prefăcută şi merse în dosul gării să găsească vreo cîr­ciumă, vreun han, vreo căruţă.                                              

PARTEA ÎNTÎI   COMOARA REGELUI DROMICHET   C  a  p  i  t  o  l  u  l    I                                                         La banchetul umbrelor închinau                                                   oaspeţi ciudaţi.   Cerul era străveziu şi înalt, fără pată. Lumina bălaie     ca mierea. Era o primăvară lină, cum au mai trecut pe aicea mii. Raza s-a alungat jucăuş cu o gîză. S-a furişat subţiată prin ochiurile frunzarului fraged. A stătut tremurînd dez­mierdare vicleană de somn, pe gene. Mîna omului din cerdac a lunecat răpusă de toropeală. Şi în aceeaşi clipită, degetele căzînd au smuls perdeaua cea groasă care astupa arătarea de mult aşteptată. A fost ca o dezlegare de vrajă. Valea s-a deschis deodată cu sclipet de arme, de coifuri, de scuturi, în soare — şi cu oamenii vechi ai acestor ţinuturi.   Erau mulţi şi nu se asemănau. Erau trecătorii de o parte, la masa lor de belşug, cu pocale de aur şi tipsii de argint. Erau la cealaltă masă,     de lemn, cioplită grosolan, localnicii statornici, în straiele lor aspre de cînepă şi păr, cu talere de paltin şi cupele scobite în corn răsucit de bour. Aşa cum ospătau la mesele lor deosebite, se înţelegea din ce lumi depărtate s-au întîlnit. Căpitanii oştii străine purtau în obraz semnele bătă- liilor de la marginea pămîntului, în nisipuri şi arşiţe de dincolo de mări. Dar în chipuri, în mişcarea lenevoasă       a mîinii şi în vestmintele muiate în purpură, în pieptarele cu solzi de aur şi-n brăţările bătute în nestemate, mai purtau şi o moleşeală de trai bun şi huzur, molipsită şi adusă cu dînşii din satrapiile Asiei. Mîncau tolăniţi pe cline aşternute cu velniţi înflorite     şi covoare persieneşti. Întindeau peste umăr pocale fili­granate, în care robii cu fuste femeieşti şi cercei în urechi turnau din amfore pîntecoase vin untdelemniu de Tasos, Chidos şi Rodos. Servii erau tineri şi gingaşi la faţă, ca fecioarele. Stăpînii se purtau cu obrazul ras, cu mădularele mlădiate de scalde şi unsori parfumate, cu părul scurt retezat pe frunte. Se arătau subţiri la mîncare. Alegeau, frunzăreau şi zvîrleau. Împingeau la o parte, cu scîrbă, bucatele barbare şi gustau numai din felurile orînduite festinurilor regeşti: vînat în sos verde de mirodenii, păuni rumeniţi, întregi, sub penele lor albastre şi aurii, miei umpluţi cu măsline    şi fripţi în miere şi vin de stafide, dulciuri de migdale dospite în unt şi tăvălite în seminţi aromate din grădinile Indiilor. Toate fuseseră cărate cu dînşii în proviziile oştirii, de peste ape, şesuri, munţi şi iarăşi ape, şesuri şi munţi, pentru prăznuirea biruinţii de arme, aşa cum o ştiuseră neîndoielnică şi cum n-a venit. Biruinţa fusese şi de astă dată, de partea celor de la masa de alături. Oameni pietroşi, pletoşi şi bărboşi, muşcînd din hălcile fripte, ca leii. Oarecare mirare şi semn de plăcere au arătat oaspeţii numai la păstrăvii subţiri ca pumnalele de argint şi tot     ca pumnalul stropiţi cu picuri mărunţi şi roşii de sînge. Carnea lor era albă, dulce şi fără miros. Principele asiatic, Klearhos din Heraclea Pontica, po­runci sclavului etiopian, gol pînă la brîu, care-i însoţea curtea purtînd grija bucatelor, să afle învăţătură despre chipul cum se găsesc asemenea peşti necunoscuţi şi cu gust proaspăt, cum încă nu mai întîlnise. Robul aduse însă ştirea că învăţătura n-ar fi de mare folos, deoarece peştele acest, iute ca fulgerul, nu vieţuieşte decît aci, în apele getice de munte, spumegoase, limpezi  şi reci. Iar dînşii trăgeau nădejde — nu este aşa? — să nu mucezească pînă la sfîrşitul veacurilor, în astfel de rătăcănii barbare. Cuvintele etiopianului şterseră ultima urmă de voioşie de pe chipul principelui tînăr şi captiv. Îndată îi trecu pe dinainte adevărul cel trist şi făr’        de scăpare. Totul apăru fumegos, scufundat, mort. Palatul alb de marmură din ţara lui fierbinte şi lumi­noasă, grădinile cu portocali şi lămîi, potecile cu nisip îndoit cu praf de mărgean, avuzul răcoros, lespedele late  şi trandafirii din încăperile cu umedă şi solemnă umbră, unde păşesc sclavele cu tălpile goale — toate fură deodată tot atît de îndepărtate şi pierdute fără întoarcere, ca o   viaţă trecută dincolo de apele negre, în barca de catran      a luntraşului întunecat şi hîd, Caron. Suspină şi privi codrul înalt, care cercuia zid de cetate de jur împrejurul poienii. Adevărul era aici şi era spăimos. Îi împresura din pustietăţile singuratice, de unde pîn­deau puteri nevăzute şi duşmane, ca şi neînţeleasa putere care îi mînase pe drumuri viclene, să-i robească oamenilor acestora păroşi, cu saricile lor miţoase. De acolo, din tăcerea nepămînteană a sihlelor, se deş­tepta cîteodată urlet de fiare necunoscute: apăreau zim­- brii cu fruntea lată, scurmînd mînios ţarina în copite şi năpustindu-se ca o catapultă. Umbre neliniştitoare se prelingeau în hăţişuri, ca tainice făpturi de fum. Acum ştiau că divinitatea războiului, cea pînă la Istru întotdeauna prielnică lor, aici îi părăsise. Nici jertfele înjunghiate, nici cititorii în zodii şi în geometria aştrilor, nu mai aveau nici o putere. Se aflau în stăpînirea duhu­-rilor rele, de beznă. Iar duhurile se prefăcuseră de la început în arătări amăgitoare. Ciocîrlii şi mierle cu viers nevinovat. Izvoare de cleştar şi căprioare cu salt zvîcnit. Cîte o ieruncă pitulîndu-şi   puii sub frunze crestate de feregă... Toate jucaseră îna-inte-le, o dată cu veveriţele pufoase, chemîndu-i şi alune-cîndu-le sub ochi, ca să-i ademenească tot mai adînc, în miezul codrilor, pe o cale care se închidea încet în urmă, ca o poartă grea de aramă. Acum poarta era zăvorîtă. Întoarcere nu mai putea fi. Divinitatea cea rea îi zălogise oamenilor ciolănoşi şi tăcuţi, în cetatea lor de munţi şi de brad, de la cestălalt hotar al lumii. Şi toate puterile pămîntului: apă şi stîncă, păduri şi genune; toate făpturile firii: zimbri şi haite de lupi, şoimi şi mistreţi; chiar iarba cea mută şi măcieşul spinos; tot le era celorlalţi prieten şi lor li se arătase    străin şi duşman. Barbarii aceştia n-aveau nevoie de vreo alianţă a îm­păraţilor cu nume slăvit şi cu armate de lefegii, care au învăţat meşteşugul războiului pe toate cîmpiile de bătălii ale vremii: Granica şi Halicarnas, Nil şi Hidapse, pînă      la golful Persic şi Indus. O dată cu dînşii dezlănţuiau în cumpăna războiului pămîntul cu apele, cerul cu vînturile, codrii cu fiarele. Neclintita această prietenie a pămîntului, a apelor şi văzduhului, a fiarelor şi a codrilor îi scutea pînă şi de alegerea armelor. Sculele lor de luptă erau simple, nodu­roase şi de-o jalnică înapoiere. Principele Klearhos, din Heraclea Pontica, se uită cu mai ascuţită luare-aminte şi cu mai neliniştită temere la oamenii stufoşi, să le citească în ochi semnul tainic prin care au făcut atît de nesfărmat legămînt cu divinităţile cerului şi ale adîncurilor. Dar oamenii muşcau nepăsători din hălcile întregi,  gravi şi tăcuţi, cum ospătează numai leii deşerturilor. În liniştea aceasta mai ales, nefirească, pîndea parcă o ameninţare mai mult. Ce pregăteau? Pentru ce sfîrşit ascuns le dăruise îndărăt podoabele şi armele; le întinseseră iarăşi masa lor cu tipsiile lor, cu servii lor şi cu bucatele lor, aşa cum au    fost aduse cu dînşii şi cum le dădea din nou mincinoasa amăgire că nimic plin de înfricoşare nu s-a întîmplat? Astăzi dimineaţă erau încă legaţi de butuci, sugrumaţi de curmeie, loviţi şi robiţi. Acum, fără nici o pricină,    erau poftiţi la un ospăţ, care-i ademenea să uite liber-  tatea răpusă şi soarta potrivnică a bătăliei. S-au temut la început de un vicleşug barbar şi crunt. Mîncările puteau fi înveninate. Au lăsat sclavii să le încerce. N-a fost nimic. S-au temut apoi, în plinul ospăţului, să nu se năpus­tească o ceată de călăi pitulaţi în negrul codrului, să încheie festinul în măcel. N-a fost nici aceasta. Ce aşteptau atunci? Ce pregăteau, aşadar? Un crainic slobozi semnalul subţire, din trîmbiţă de bronz. Glasurile tăcură. Mîinile pipăiră fierbinţi plăselele cu­ţitelor încovoiate din cingătoare. Robii păşiră scurt, să  facă stană de apărare la spatele stăpînilor. Spaima însă n-avea temei. De nici într-o parte nu ameninţa nici o sugrumare. Era numai regele get, cerînd luare-aminte să cuvînte. Din capătul mesei sărace, se ridică încet şi privi spre celălalt capăt de la cealaltă masă, cu pocale de aur şi   tipsii de argint. Acolo unde se aflau între curtenii în­-cărcaţi de scumpe podoabe, Lisimah, cu feciorii lui: Aga-tocle, la dreapta, Cleon, la stînga. Regele barbar, Dromichet, scutură peste fruntea lată,   de cioban, coama pletoasă şi înălţă cupa de corn, cea     mai încăpătoare. Grăi: — Mărite stăpîne şi părinte... Mă încumet a închina această cupă de vin amestecat cu mied, aşa cum stă în obiceiul neamului meu să înalţe pentru sănătatea, şi în­ţelepciunea, şi înveselirea oaspeţilor!... Dară mai înainte, îngăduie-mi să pun o întrebare proastă de om care n-a cutreierat atîtea lumi şi n-a văzut atîtea minuni... ― Ascult şi voi cerca să răspund! rosti binevoitor Lisimah, alintîndu-şi între degetele subţiri întreitul şirag  de mărgăritare. Regele get purta ochii de la o masă la alta. Păru că le măsoară şi le cîntăreşte. În barba-i inelată, abia se pre­simţi ascunzîndu-se un început de surîs şi în ochii albaştri          o sclipire îndată stinsă. Urmă, săltîndu-şi bunda scurtă, pe umăr: — Iată ce am dorit să aflăm, eu şi tovarăşii aceştia ai mei!... Am vrut să cunoaştem anume, care e părerea voas-tră cinstită şi fără strîmbătate: din aceste două mese întin-se, lămuriţi-ne, rogu-vă, au care e cea regească şi care e cea de nevolnici?... Poate ochii noştri ne înşală şi mintea nu ne ajută. Oamenii aceştia ai mei cred a spune că regeas-că e numai masa voastră, a macedonenilor... — Despre aceasta nu mai încape nici o îndoială! întări cu repede trufie Lisimah, uitînd pentru o clipă dintr-a cui îndurare se aflau acolo. Masa unui rege macedonean, care a fost mîna dreaptă a lui Alexandru cel Mare, nici nu  poate fi altfel decît regească. La a voastră nu ştiu dacă     ar primi să se aşeze nici sclavii mei... — Aşa ne cugetam şi noi! zîmbi a rîde cu înveselire făţişă regele get, întorcîndu-se spre căpitanii lui să capete întărita spuselor. Pe urmă, cu rîsul şters şi cu privirea înăsprită, se răsuci din nou către Lisimah şi căpeteniile lui. — Va să zică sîntem de aceeaşi părere!?... Aceasta     mă bucură! E semn că pînă la sfîrşit avem să ne înţe­legem... Iar fiindcă pînă acum n-am dat greş, îngăduiţi-mi să duc întrebarea mai departe... Dacă aşadar masa noastră e atît de săracă, precum sărace sînt şi straiele noastre groase şi lingurile noastre de lemn, ulcelele acestea de corn pîrlit şi talerele de paltin, mă întreb şi nu mă dumi-resc, cum oare v-aţi putut ispiti să veniţi şi să le căutaţi în săl­băticiile noastre?... Aţi lăsat orînduielile de acasă şi o viaţă strălucită. O împărăţie încă mai mîndră, despre care s-a dus vestea pînă la cea mai departe suflare omenească... Şi lăsîndu-le aceste bunuri fără preţ pe mîna slugilor,      aţi rîvnit la viaţa de fiare a unor varvari, cum ne numiţi voi: nişte oameni necăjiţi, cu nevoile lor, cu adăposturi ticăloase de lut şi nuiele; aşezări de bieţi oameni care au fost lipsiţi de toate învăţăturile lumii. Ce ne-aţi fi        putut smulge oare, mai mult decît sărăcia de pe noi?...   Noi sîntem nişte oameni ai pădurilor şi ai cîmpurilor.      N-avem a împărţi nimic, cu nimeni!... Ne mulţumim cu locul nostru sub cer. Iar cerul nostru ne apără şi ne ocro­teşte de oaspeţi veniţi cu silnicie. Poate aţi aflat că şi     alte oştiri s-au petrecut pe aici, iar acum le albesc ciola­-nele pe cîmpuri. Pierzania altora au nu v-a dat oare de gîndit?... Eu nu ştiu atunci la ce vă foloseşte atotştiinţa înţelepţilor voştri, dacă nu v-a învăţat pînă acum că  omului care nu are decît cămaşa pe el nu-i puteţi lua    decît cămaşa şi sufletul... Dară ce spun eu sufletul? Sufletul este nepieritor şi nu-i stă în puterea cuiva să-l smulgă ca un strai oarecare,  netrebnic...  Aceasta  am  vrut   eu să vă întreb şi să mă lămuriţi!... Odată — n-a prins Istrul de cinci ori sloi de gheaţă de atunci — am mai      pus întrebarea aceasta craiului Agatocle, cînd l-am însoţit pînă la hotar şi l-am slobozit încărcat cu daruri rupte din sărăcia noastră. Văd că nu i-a cuprins înţelesul, de vreme ce s-a întors ca un miel nebun, unde i-a mai fost muşcat lupul din carne. Îmi spun că poate era atunci nevîrstnic şi crud. Poate mai este şi acuma... De aceea nu-l întreb pe dînsul, ci pe tine, slăvit războinic şi părinte... Să închinăm şi să ciocnim cupele noastre! A mea de corn ars şi prost.  A ta de aur, bătut cu mărgăritare... Pe urmă, să aşteptăm răspuns şi dacă ne-om potrivi în gînd, să încheiem legă­mînt de pace dreaptă şi veşnică... Lisimah ascultase cu privirea gînditor pierdută în ne­văzut. Cuvintele barbarului rostiseră un adevăr care-i stătuse sub ochi şi încă nu-l înţelesese. Alungă cu degetele de pe frunte o lume întreagă de deşertăciune, lepădată ca o haină fără trebuinţă. Se ridică să răspundă. Toţi mesenii lui se mişcară cu neastîmpăr, fiindcă pricepeau acum că din acest răspuns li se hotărăşte soarta, întoarcerea, poate viaţa. Principele Agatocle, însă, vorbi încet, în limba perşilor, pe care barbarii n-o cunoşteau: — Înainte de răspuns, aminteşte-ţi, tată, cît de încărcat de daruri şi podoabe m-am întors acum cinci ani, după   ce-am stat aici ostatic. Nu uita tezaurul mai bogat decît al lui Porus şi al tuturor împăraţilor Indiei. Pe acela l-am vă­zut cu ochii mei. Mi l-a arătat el... Nu uita că toată această sărăcie a lor, pe care o strigă prea mult şi prea tare, e încă o viclenie getică... Nu uita... Lisimah îi făcu semn cu mîna încărcată de brăţări să con­tenească. Acestea nu mai voia să le ştie. Chiar dacă le-a gîndit cîndva, voia să le uite. Răspunsul lui era hotărît. Şi era aşa cum îl aştepta re­-gele barbar. Răspuns de căinţă, de pace şi de prietenie. Întinse pocalul plin de vin gros, de Cnidos. Brăţările su­nară încet şi dulce. — Eu ştiu unde se află ascunsă comoara regelui Dromi-chet!... izbucni neaşteptat, cu glas ascuţit de eunuc, un sclav persan, în grai persan. Ştiu locul! Cunosc semnul! Pot să vă duc acolo... E tot ce n-a urzit încă închipuire de om!... Geţii ascultau cu nepăsare, fără să înţeleagă. Dar macedonenii se frămîntară cu mirare. Era aşadar adevărat basmul acestui tezaur fără seamăn, despre care mersese veste ca de-o altă minune a lumii? Lisimah opri cupa la jumătatea drumului, ridică din sprîncene şi mustră cu asprime robul care cutezase să vor­bească neîntrebat: — Ce însemnează aceasta? Cum îţi îngădui să amesteci glasul tău netrebnic în vorbirile noastre? De cînd sclavii cutează?... — Eu ştiu unde se află comoara regelui Dromichet! Cu­nosc semnul tainic. Vă pot duce cu ochii închişi!... stărui cu încăpăţînate glasul de eunuc. — Vorbeşte atunci! porunci scurt regele macedonenilor.   „Eu ştiu unde se află comoara regelui Dromichet!”ră­sună încă o dată un glas subţire şi cunoscut, izbucnind re­pede în rîs copilandru. Pe urmă, fără altă trecere, glasul urmă: — Scoal’, bădie Zaharia! O adus poştaşu on jornal ş-o carte... Omul adormit în soare se frecă buimac la ochi, luptînd cu încruntare să se dezmeticească. Se uită înciudat şi tulbure la lumea cea de-aievea; la cer, la cerdac, la copil. Îl chemaseră îndărăt din cealaltă lume  a arătărilor, tocmai în clipita cînd avea să afle din gura sclavului persian unde e locul şi care e semnul de pe co­moara regelui Dromichet. Dar cugetul limpezit înţelese îndată că toate n-au fost decît amăgiri deşarte, de vis. Dunga încruntată dintre sprîn­cene se şterse. Obrazul spîn şi uscat se boţi cu mărun-te creţuri, în rîsul dintotdeauna, blajin. Alintă cu palma părul cînepiu al băiatului: — Ei, bată-te norocul să te bată, Petruţă!... Mai puteai să aştepţi o ţîră! Poate îmi spunea păgînul acela semnu... Petruţă nu înţelegea care păgîn şi ce semn. Cu degetele înfipte în cureluşa încinsă peste cămaşă, aştepta, cum a vă­zut că stau flăcăii la sfat, cu mîna afundată în şerpar. Desluşi cu aprindere: — Mi le-o dat mia în mînă, domnu Pintilie! Iară pen- tru carte, am iscălit eu, cu mîna me. S-o minunat cumplit cît de frumos ştiu să scriu... Spunea domnu Pintilie, cică am s-ajung, fără doar şi poate, ceal mai notar dintre no­tari... Se vedea bine că Petruţă se simte cum nu se poate mai mîndru de toate aceste foarte importante isprăvi şi de con­sideraţia pe care i-o arătase domnul factor poştal Pintilie, punîndu-l să iscălească în condica lui şi proorocindu-i ca­rieră glorioasă, de notar. Deocamdată, desculţ şi cu pieptul gol, pîrlit de soarele primăverii, era un diavol ca oricare altul din sat. Poate oleacă mai dezgheţat şi cu mintea mai deschisă la învăţă­tură. Împinse cu nerăbdare, pe banca de lemn, jornalul şi car­tea cu pricina, învelită în hîrtie vînătă. — Da nu le mai desfaci ’mneata odată, bădie? — Adevărat! Ian să vedem, ce fel de gazetă şi ce fel de carte?... vorbi moale Zaharia Duhu, care nu citea de felul lui nici o gazetă şi nu aştepta nici o carte. — Mă tem că-i o carte cu poze! rosti plin de convin-gere Petruţă. — Haide-hai, gîndacule!... Te-am înţeles unde baţi.    Ţi-ar mai trebui încă o carte ca s-o mîzgăleşti şi pe asta cu boielile tale!... îl mustră cu blîndeţe bădia Zaharia, făcînd fără îndoială aluzie la nişte întîmplări mai vechi şi de amîndoi prea bine cunoscute. Petruţă se ruşină. Plecă ochii în jos, duse degetul la nas şi scotoci cu pi­ciorul desculţ, între scîndurile cerdacului. În vale suna muzical goarna subţire. Zaharia Duhu recu­noscu trîmbiţa de bronz de pe celălalt tărîm, dînd semnalul de luare-aminte la ospăţul regelui Dromichet. Întoarse fără voie ochii într-acolo. Pe şoseaua prăfoasă, în căruţa lui cu iapa bălană, trecea dintr-un sat spre celălalt sat, anunţîndu-se din goarna scurtă de alamă, domnul factor rural Pintilie.

Baletul mecanic de Cezar Petrescu PROLOG       Patronul era un moşneguţ pipernicit şi chel. Bărbiţa rară ca firele din vîrful rădăcinii de hrean, redingota verzuie, manşetele tari şi cravata de fabrică prinsă în buton — le mai întîlnisem acestea în sute de exemplare. În cafenelele hîde şi triste, unde se adună mumiile pensionarilor să chibiţească moţăind în jurul   unei partide de table pe-un şvarţ.[i] Aşa eram gata să-l socotesc. Un fost arhivar la vreo primărie, agent auxiliar la vreo percepţie sau altceva  foarte mărunt, pe la o: Înregistrare, Ieşire, Condică de expediţii... Dar privirea mi-a fost hipnotic capturată de sclipirea maliţioasă a ochilor, lucind fosforic după ochelarii cei   mai bombaţi pe care i-am văzut vreodată. Şi n-au mai existat înainte-mi decît ochelarii aceştia. Imenşi, anormali, cu lentilele cercuite în ramă groasă       şi neagră acoperindu-i jumătate din figură, aşa cum dau înfăţişare monstruoasă şi neliniştitoare numai măştile      de scafandru. Sami îl definise zeflemist, în felul său de a zugrăvi prompt indivizii, după pilda coreligionarilor umorişti     din seminţia ghetourilor: Saphir, Şalom Alehem sau Zangwil.[ii] Spunea că n-avem stăpîn un moşneguţ cu ochelari, ci „o pereche de ochelari cu om”. Într-adevăr     la prima vedere, patronul părea o anexă de mică impor­tanţă, un modest pretext, un biet apendice al fantasti-   cilor ochelari. Pe de altă parte, Egor, seara, după ce-şi deşerta duzina de păhărele cu spirt şi cădea în patima lui rusească, să discute despre Dumnezeu şi Demon, despre bine şi rău, despre păcat şi pocăinţă; atunci ne încredinţa cu tainică înfiorare în glas şi fără cea mai mică umbră de îndoială, că patronul e un seamăn vîndut diavolului, dacă nu       cumva chiar întruparea lui trecătoare, întru cine ştie ce pierzanie a sufletelor. Iar Gustav, mecanicul neamţ, declarase pur şi simplu că nu ştie de unde să-l înceapă. Pentru Gustav, universul se împărţea în două lumi, răspicat distincte. Una pe care ştia de unde s-o înceapă     şi care de aci încolo nu-i mai oferea nici un mister, fiindcă o demonta piesă cu piesă, metodic, ca mecanismul unui motor. Alta ermetic refuzîndu-i taina, şi de care se dezin­teresa ca de-un mecanism scos din uz, condamnat şi ne­vrednic de vreo luare aminte. Cînd ne-am împrietenit, în primele zile, după cîteva neînsemnate schimbări de cuvinte, s-a oprit neaşteptat     în faţă-mi, cu cheia franceză în mînă. M-a măsurat din creştet pînă în tălpi şi mi-a vorbit, cu gravitatea care       nu-l părăseşte niciodată, atingîndu-mi pieptul, deasupra inimii, cu cheia franceză. — Pe dumneata ştiu acum de unde să te iau. Pot  începe de aci! Aci, la inimă, este ceva stricat... Spunînd, răsucea cheia pe un şurub invizibil, ca şi  cum s-ar fi pregătit să desfacă imediat cutia coastelor,      să scoată inima ca o piesă defectuoasă, s-o examineze      şi s-o pună la punct, pe loc, în cîteva învîrtituri de re-sorturi şi rotiţe. Am simţit că roşesc şi am rîs zgomotos, în silă, ca    să-mi ascund stinghereala. Gustav mă ghicise mai repede şi definitiv decît prietenii mei de altădată, care-mi erau astăzi străini; îi ocoleam şi mă ocoleau. — Nici rîsul acesta nu-mi place!... adăogase atingîn­-du-mi buzele cu metalul rece, Sună fals! Şi aci trebu-    ieşte ceva reparat...     Dar observ că nu v-am spus nici cine e Gustav, nici Egor, nici Sami, nici patronul: şi observ că n-am lămurit nici prin ce îndelungi şi spăimoase peripeţii am ajuns       în tovărăşia lor. Nu ştiu să povestesc după bunele orînduieli ale artei. Toate lecturile mele de demult, din cealaltă viaţă,  oricît de numeroase şi diverse au fost, n-au însemnat   decît desfătare de tînăr fără grijă, lenevit, superficial         şi fără experienţa aspră a vieţii. N-am dat niciodată   atenţie secretului prin care un povestitor mă cucerea la născocirile fanteziei sale şi mă captiva pînă la ultima     filă a cărţii. Mă desfăta — şi atîta îmi era destul. Astăzi, cînd experienţa cea înfricoşată a vieţii a tre­-  cut peste mine şi cînd iată că am şi eu de povestit o în- tîmplare trăită şi poate mai neverosimilă ca toate născo­cirile autorilor de cărţi; acum mă trezesc neîndemînatec   şi nehotărît, ca prietenul Gustav, în faţa enigmaticului nostru patron, căruia nu ştia de unde să-i desfacă primul resort, ca pe urmă să-l reconstituie piesă cu piesă. De aceea cer dinainte iertare cititorului întîmplător (dacă vor cădea vreodată rîndurile acestea sub ochii  cuiva) — cer, fără făţărnicie iertare, pentru nepricepe-  rea-mi de povestitor, pentru stîngăciile şi întoarcerile, pentru toate şovăielile şi lipsa de pătrundere cu care presimt că voi stărui fără folos asupra amănuntelor ne­însemnate şi voi uita desigur să pomenesc, măcar în treacăt, faptele într-adevăr importante ce m-ar ajuta să găsesc un început de explicare inexplicabilului. Ca orice fecior de bani gata, am fost crescut în voia tuturor capriciilor. Pentru mine n-a existat constrîngerea nici unei discipline. Aceasta mi-a intrat în fire şi-n     sînge. Şi aceasta, cum se întîmplă mai întotdeauna, a de­venit mai tîrziu şi pricina pierzaniilor pe care le-am ispă­-şit scump, cu preţul celor mai crunte căderi. Părinţii mi-au împlinit din cea dintîi copilărie toate voile şi mi-au îngăduit toate deşertăciunile. Averea, moşte-­nită din tată în fiu, li se părea şi lor şi mie inepuizabilă. Mai ales prea îndestulă pentru a mă scuti de o diplomă,   de obligaţia unei osteneli,  de  amînarea  unei  plăceri.  Tot ce-am învăţat, tot ce-am citit şi ce-am trăit pînă la două­zeci de ani, a fost după pofta de douăzeci şi patru de ore, iară un a doua zi. Ce doream dimineaţa, era fapt împlinit pînă în seară; ce visam noaptea, mi se împlinea dimineaţa. Eram egoist fără să ştiu. Vanitos, fără să-mi dau seama. Capricios, fără s-o simt. Tiranic, fără să găsesc împotrivire. Eram mîndru de tot ceea ce avea să mă umi­lească. Şi eram sclavul pornirilor mele nestatornice, soco- tindu-mă cel mai liber şi mai norocos tînăr din cîţi au fost şi sînt. Un unchi plicticos, savant şi cu obrazul chinuit de oribile ticuri, de cîte ori era invitat la masă la noi se  simţea dator să atragă atenţia mamei şi tatei că ase-   menea creştere îmi atrofiază instictul de conservare         şi-mi pregăteşte cele mai ireparabile nefericiri pentru viitor. Tata surîdea amuzat, cu îngăduiala cuvenită unor pa- radoxe de bătrîn maniac, cum era considerat în toată    casa unchiul Alec. Mama mă înfăşură într-o privire plină de înduioşare, invocînd o sănătate şubredă, care exista numai în închipuirea ei şi care mi-ar fi interzis, credea,     o muncă disciplinată, continuă şi ostenitoare. Iar eu îl uram pe acest unchi Alec, ca pe-un bătrîn cicălitor, inapoiat şi ursuz, venit să tulbure din perversiune de mizantrop o pace şi o armonie şi o fericire — toate de- săvîrşite şi toate eterne. Eu îl uram. El spunea că mă compătimeşte. Nu mă îndoiesc că mai ales mă dispreţuia. În orice caz, ne evitam cu făţişă antipatie. Ultima dată cînd ne-am întîlnit, a fost în camera mor­tuară a mamei. În aceeaşi zi cînd din încăpere fusese    scos coşciugul ei. Tata murise fără suferinţă, cu o lună înainte, de un neprevăzut atac de inimă. Mama a tînjit      şi s-a stins repede, ca o luminiţă cu uleiul sleit. După ce sicriul a fost închis în cavoul familiei, un­-chiul m-a luat de braţ şi m-a scos din cimitir. În haina solemnă şi neagră, ticurile lui mi s-au părut mai ridicole.  M-a  întovărăşit  acasă  şi  după  o  lungă  in- troducere, presărată de condoleanţe şi de aforisme asupra rostului nostru pe lume, m-a întrebat brusc, aproape   sever, cum am de gînd să-mi organizez viaţa după acest avertisment. — Cum adică? Ce înseamnă aceea „să-mi organizez viaţa?” am încercat să înţeleg, iritat de atîtea sfaturi         de care n-aveam nevoie. — Să munceşti! Să-ţi găseşti o axă existenţii. Să te ocupi de ceva... Măcar să-ţi administrezi chibzuit averea... Trîndăvia e mama tuturor ispitelor şi deci a tuturor nefericirilor... Vorbea cu obrazul tresărind de ticuri, cu ochii infla­maţi de plîns, fiindcă, recunosc, îşi iubise sora; iar pier­derea ei îi pricinuise o durere reală şi adîncă. Pentru că eram copilul ei şi fiindcă în acest copil îşi adunase dînsa toată viaţa, iar nu pentru mine, simţea deci datoria să      mă apere ultima dată de ameninţările care mă pîndeau       şi pe care nici pe departe, atunci, nu le puteam presimţi. Aceasta am înţeles-o mai tîrziu, cînd a venit ispă- şirea. Atunci însă m-a exasperat, ca o predică lipsită de     tact şi rostită neghiob, într-o cameră de unde nu se ri­-sipise mirosul luminărilor şi al smirnei. Începuse: — Risipa e mama... — Ajunge, unchiule Alec, cu aceste genealogii!... Ri­sipa e mama... Lenea e sora... Mi-a replicat cu asprime. Am răspuns tăios. Discuţia s-a încheiat într-un chip brutal şi teatral,       pe care nu-l premeditasem nici măcar cu o clipă înainte. Unchiul Alec îşi sfîrşea predica: — ...cînd n-ai să mai ai ce mînca şi cînd ai să te tre­zeşti singur pe lume, fără prietenii care te linguşesc   astăzi, te vor exploata mîine şi te vor părăsi poimîine; atunci să ştii că în casa mea, aşa modestă cum e, ai să găseşti un pat şi o farfurie întinsă la masă. Nu ţi-o    doresc. Dar ştiu că aşa se va sfîrşi! Nu poate să sfîr-  şească altfel... Tu care... Am apăsat butonul soneriei. În prag, ca şi cum ar fi ascultat la uşă, a apărut valetul în haina de doliu a      casei. Am întins arătătorul, cu nemărginit orgoliu de stăpîn pe voinţa mea şi pe destinele mele: — Domnul a cerut pardesiul! Grăbeşte! Unchiul Alec nu şi-a isprăvit fraza. A deschis ochii mari, cu răsuflarea înecată de indignare şi cu toţi muşchii obrazului zvîrcolindu-se într-un tic dureros. Pe urmă        şi-a luat pălăria cernită, a trecut pe dinainte fără să mă privească, înalt şi gîrbov, cu umerii apăsaţi de o povară prea grea pentru bătrîneţea lui, acum cu desăvîrşire singură. În prag s-a biruit şi s-a întors: — Dan! Eu tot te aştept. Să ştii că uit aceasta şi te aştept... Patul, masa... Acum nu mă mai îndoiesc că tot     la ele ai s-ajungi! Trebuie să ajungi!... — Ce aştepţi? Închide uşa! am poruncit slugii. Apoi, pentru mine, ca o uşurare, am rostit: — Moşneag nebun! Cioclu maniac şi caraghios! Bietul unchiul Alec! Era un cărturar îmbătrînit între cărţile sale, absent de la tot ce se petrece în lumea cea     de aievea, abia luînd aminte la înfăţişarea străzii şi a oamenilor, cînd îşi făcea seara plimbarea de-un ceas,       cu mersul lui rar şi dezarticulat, de cocostîrc. Toţi îl considerau incapabil să priceapă ceva din rostul vieţii reale, din patimile, din suferinţele, din mobilul actelor omeneşti. Îl socoteam incapabil să poată descifra viaţa cea vie, desprins s-o trăiască numai pe cea uscată,     a cărţilor. Şi totuşi, citise dinainte, ca într-o carte deschisă din rafturile lui, toată linia frîntă a vieţii mele, cu o în- spăimîntătoare şi profetică precizie. M-am aplecat pe fereastra deschisă, afară l-am văzut traversînd strada printre cioclii care desprindeau din     ţinte draperiile negre şi le încărcau în furgon. S-a oprit, biruindu-se încă o dată, privind înapoi, gata să se în­- toarcă şi să urce scările. Pe urmă, a scuturat capul, cum alungi un gînd imposibil şi te lepezi de o povară insu­portabilă. A trecut înainte, cu ochii în pămînt, fără să   audă zgomotul străzii. Am înţeles că nu-l auzea, acest vacarm al lumii exte­rioare, fiindcă o clipă a fost să nu-l strivească un auto­mobil cu toate roţile frînate pînă la fund. — Eşti surd? Ramolitule! strigă şoferul, scoţînd capul pe portieră şi înjurînd furibund. Unchiul Alec păşi mai departe, nepăsător, abia res- pingînd cu un gest al mîinii slăbănoage ostilitatea unui univers care nu-l mai interesa. De-atunci nu l-am mai văzut niciodată.     CARTEA ÎNTÎI   I ANGELA CU OCHI DE AZUR       — La ora cinci sînt întotdeauna acasă, dragă dom- nule!... Dar mai bine să alegem o zi, cînd sînt singură... Astăzi e luni. Ce-ai spune, bunăoară joi?... Joi, la cinci... — Trei zile... Mi se par o eternitate, doamnă. Un deget înmănuşat mă ameninţă în glumă: — Flatteur! Va!... Pe urmă, mănuşa fu întoarsă pînă la jumătate, să lase liberă sărutului pieliţa goală. — Aşadar, la revedere, domnule. — La revedere, doamnă. Am apăsat buzele mai îndelung decît îngăduia cuviinţa, pe mîna parfumată şi proaspătă. Mîna nu s-a retras, complice. Lipit de uşă, i-am făcut loc să treacă. Femeia surîdea. Eu surîdeam. Iar totul mi s-a părut deodată transfigurat, încîntă-    tor, într-o divină fericire de a trăi. Ceva nelămurit şi extatic, o magie dezlegase lumea de trista robie a gra- vitaţiunei. Totul era uşor, imponderabil, aerian. În plămînii dilataţi, fericirea mă sufoca. N-am putut înţelege niciodată, ce mizerabilă infirmi­tate a suprimat din instinctele omeneşti presentimentul. Se spune că turmele duse la înjunghiere, înainte de      a ajunge la abator, încep să lărgească nările neliniştite;    se zbat şi încearcă o împotrivire. Merg sub ciomag, dar mugesc dureros, a moarte. Se spune că înaintea cata­clismelor care zguduie scoarţa pămîntului, sălbăticiunile se ascund înfricoşate; păsările cerului golesc orizontul. Aparatele precise din observatoare n-au înregistrat încă seismele, inteligenţa şi calculele omeneşti nu bănuiesc încă nimic; dar antenele fine ale instinctului animal au distins în rumoarea de toată ziua a vieţii, avertismentul imperceptibil al catastrofei ce va să vină. Eu surîdeam fericit. În clipa aceea se decidea în nevăzutul viitorului, o prăbuşire care într-o viaţă omenească e tot aşa de ire­parabilă ca un cataclism cosmic în destinul planetelor;    eu surîdeam sufocat de fericire. Nu înţeleg nici chipul naiv şi rudimentar în care am rezolvat noi taina fatalităţii. O socotim excepţională. Pri­gonind arareori, ici-colo, o victimă împotriva căreia numai excepţional se înverşunează. Dar din ce viaţă, oare, lipseşte fatalitatea? În ce existenţă oricît de măruntă şi oricît de banală în medio­critatea ei aparentă, nu şi-a înfipt gheara să smulgă o victimă dintr-un destin şi s-o strămute în alt destin?       Te-ai urcat într-un tren după ce-ai pierdut pe celălalt,      iar trenul al doilea s-a rostogolit într-o prăpastie;      aceasta da, numim fatalitate! Fiindcă deznodămîntul       aci a fost imediat şi violent. Există însă cealaltă fatalitate din fiecare zi, care se insinuează perfid şi trece neluată în seamă: micul eve­niment divers, cu dezlegarea într-o catastrofă latentă, amînată cu zece ori cu douăzeci de ani. Ai întîrziat o clipă mai mult în faţa unei vitrine; ai apucat grăbit pe altă stradă; te-ai aşezat pe-o banchetă    din stînga a unui tramvai; ţi-ai uitat cutia cu chibrituri acasă; ţi-a cerut vecinul de masă lista de bucate; ai   răspuns unui necunoscut care întreba adresa unui medic. Un nimic, nici nu-l poţi numi un fapt, un gest, pe care       l-ai uitat în aceeaşi clipă. Iar nimicul acesta, fără să ştii cum şi prin ce misterioasă logică, dezlănţuie o înverigare de cauze şi efecte invizibile, comandă el din clipa aceea destinului tău. Puteam să intru pe altă uşă. Îmi amintesc perfect        că am stat nehotărît, după ce-am aprins ţigara şi am cum­părat un ziar. Pe uşa aceea se înşira o familie de englezi,  în costumele  lor  tărcate  de  turişti,  cu  inseparabilele  lor umbrele, bastoane, cutii cu binocluri şi aparate foto­grafice atîrnate în curea. S-au oprit să discute vociferînd gutural printre dinţii lor mari şi laţi. Astupau intrarea. Femeile consultau ghidul şi despăturiseră un plan. Ţin minte figura arogant-respectuoasă a portarului aşteptîndu-i să se decidă, cu acea privire oblică şi supe-rioară, al cărei secret îl cunosc numai coloşii solemni, în uniformă de amirali, cu strălucitoare fireturi şi cu pieptul tapisat de decoraţii, de la intrarea marilor cafeuri, cluburi, hoteluri şi restaurante. Privirea uriaşului invita elocvent şi sever. Turiştilor le păsa mai puţin decît de privirea oarbă, de piatră, a unui idol indian sau chinez. Am intrat atunci în cafenea, prin uşa din cealaltă faţadă. Fără acest episod neînsemnat, cu o întîrziere sau o gra-bă de un singur minut, nu ne-am fi întîlnit poate nici­odată, iar viaţa mea, poate ar fi fost alta. Eram hotărît să plec în aceeaşi seară. N-aş fi avut pentru ce mă întoarce multă vreme. Matematic, într-un calcul al probabilităţilor, şansele să se încrucişeze dru­murile noastre vreodată ar fi fost reduse la zero. O familie de englezi, pe care nu i-am mai văzut de atunci şi care cutreieră poate şi acum continentele în straiele lor tărcate de turişti, echipaţi cu ghiduri, bino­cluri şi aparate fotografice, au baricadat cu insolenţa lor britanică o intrare aşa cum pune stăpînire neamul lor pe toate strîmtorile mărilor şi oceanelor. M-au abătut din cale numai cu zece metri şi m-au întîrziat numai cu un singur minut. Cu mai puţin încă. Viaţa mea dintr-atît s-a frînt. Iar dînşii rînjesc cu dinţii lor de cal, în celălalt capăt al planetei, cocoţaţi pe-o piramidă, căţăraţi pe-un templu indian, urcaţi într-o pagodă, fotografiind o caravană de cămile sau navigînd pe Mississippi; rînjesc şi vociferează fără remuşcarea nici unei răspunderi. Abia am împins cealaltă uşă şi cineva care ieşea s-a oprit, s-a întors, m-a strigat: — Dan! Tu aci? De cînd?... Ce surpriză!... Era un cunoscut, pe care nu-l puteam numi un  prieten. Un client de curse, de baruri şi de cabarete, întîlnit în ţară de cîteva ori, cînd ne-am vorbit în treacăt şi ne salutam cu îndestulă indiferenţă. Aci, la cîteva mii de kilometri distanţă, un compatriot însemna aproape un prieten. Îmi spusese întotdeauna: domnule... Devenisem Dan! — Dă-mi voie să-ţi prezint o compatrioată... N-am auzit distinct numele. Nici nu i-am văzut bine faţa. Atît. Ochii albaştri, de o puritate celestă, care m-au inundat de lumină. S-au întors din cale să afle veşti din ţară de la un proaspăt sosit ca mine. Am stat la masă, cît? Mai puţin de o oră. Atît cît a durat un ceai cu brioşe, şi cît i-am informat despre schimbarea de guvern în perspectivă — cu intrigi vagi, pe care abia le cunoşteam, fiindcă prea puţin mă interesaseră vreodată. Am văzut-o mai bine. Privirea albastră sub genele lungi topea ceva în mine; ceva pînă atunci rece şi cris- talic. Am înţeles că prietenul era pentru dînsa un tovarăş întîmplător în ziua aceea. Un cunoscut fără nici un drept asupra ei, camarad de vilegiatură şi de Cazino, într-o co­lonie restrînsă de compatrioţi. De altfel, el pleca. Ea rămînea. Eu am rămas.   „La ora cinci, sînt întotdeauna acasă...” A fost atît de simplu! O invitaţie. Un surîs. O mînă  mai îndelung apăsată pe buze. O chema Angela. Ceilalţi îi spuneau „Angela cu ochi de azur”. I-am spus îndată Ange... Există oare ochi de-un albastru mai pur ca acela şi în dosul lor, o cloacă în care totul să se spurce şi să se în­venineze, mai fără tămăduire? Astăzi încerc să reconstituiesc zi cu zi, cronologic, faptele, cum aş înşira mărgelele risipite, pe o aţă. Şi tot nu pot lămuri cum fiecare zi trecută mă mîna cu un pas nesimţit spre deznodămîntul inevitabil. Acum, cînd ciclul e încheiat şi cînd mai uşor ar fi deci să descopăr conspiraţia cauzelor şi complicitatea efectelor, încă tot nu pot lămuri acoasta. Atunci, nici atît! Atunci, ghemuit pe pernele de la picioarele ei, aşezat cu bărbia pe genunchi, priveam în albastrul celest, ca un cîine fidel cu tot universul concentrat în ochii stăpînei. Viaţa curgea tumultuoasă alături, în acel paradisiac ţărm al Mediteranei, orînduit ca un vast parc, un zgomo­tos dancing, un febril tripou, pentru desfăţul tuturor privile-giaţilor din cele cinci continente. Pentru mine nu mai exis-ta. Închisesem viaţa într-un singur nume îngînat: Ange... Îmi amintesc că o singură dată, un singur om a în­cercat să mă apere de pierzanie, la început, cînd ar mai fi fost încă timp. L-am cunoscut atunci şi acolo: o banală cunoştinţă de sezon. Era un om gras, cu gîtul scurt, cu ochii înecaţi de osînză. Îmi părea grozav de vulgar, şi fiindcă tinereţea, zvelteţea şi averea socoteam că-mi dau tot atîtea supe­rio-rităţi asupra lui, m-am simţit dator să-l tratez cu o zdro-bitoare aroganţă. Îi tăiam vorba cu glume grosolane, pe care le credeam de-o sclipitoare vervă. Iar argumentele i le respingeam cu o brutală aluzie din senin, la diformi­tatea lui fizică. Părea că nu observă. Trecea peste aceste impertinenţe cu un surîs blajin care mă indigna. Încă nu mai văzusem atîta nesimţire! Căci aşa numeam eu blîndeţea aceea netulburată: nesimţire. Într-o zi, după ce-mi slujise mai veselă ţintă ca întot­deauna celor mai stupide hazuri de băieţandru rîzgîiat, s-a ridicat greoi din jilţul de paie şi mi-a făcut semn cu ţigara de foi să-l urmez pe terasă. Am păşit după el agresiv. Nu mă îndoiam că, exas­perat, se hotărîse să-mi ceară socoteală. Voiam să-i arăt că nu sînt un laş şi că nu s-a născut omul care să mă intimideze. Terasa dădea asupra Mediteranei. Un cer albastru şi    o mare albastră se confundau pe linia imprecisă a ori­zontului. În stînga Cap Martin, Menton; în dreapta Cap d’Ail, Beaulieu, după Cap Ferrat ascunsă Nisa şi toată coasta de Azur, cu o sută de cazinouri, o mie de palasuri   şi cu zece mii de automobile şi autocare, vînturînd toţi sătuii lumii cu toţi paraziţii lor. — Poftim! m-am apropiat pieptos, să-l înfrunt. El stătea rezemat cu spatele de balustradă. Nu ridica ochii. Privea scrumul ţigării. Întrebă: — Rămîi mult aci?... — Nu ştiu! am strîns din umeri. Şi aceasta ce te importă pe dumneata? Poate rămîn o lună, poate un an, poate pentru totdeauna... Dar, încă o dată... Ce te intere­sează aceasta?... Îmi imaginam că n-am de dat socoteală nimănui! Omul ridică ochii încet, mă cîntări parcă să vadă cît sînt de uşor. Pe urmă aruncă brusc ţigara şi vorbi repede, cu hotărîre: — Pot spune că nu mă interesează şi totuşi mă inte­resează!... Ca dovadă că am simţit o datorie omenească  să-ţi vorbesc. Plec mîine... După lumea care te încon­-joară, sînt sigur că nu o să se găsească nimeni să-ţi     spună ceea ce simt datoria să-ţi spun eu. Poate din laşi­- tate n-au s-o facă. Poate fiindcă nici ei nu văd, nu ştiu... Poale din complicitatea în care trăiesc toţi aci... Poate    din toate acestea, laolaltă! — Nu înţeleg. Despre ce vrei să vorbeşti?... Îmi puse mîna grasă pe umăr şi în loc să răspundă, întrebă el: — O iubeşti într-adevăr? Ori e numai un capriciu trecător? I-am scuturat mîna de pe umărul meu. — Cu ce drept întrebi? Dumneata nu înţelegi că acoastă întrebare e o indelicateţe pe care nici nu ştiu cum s-o calific?... Omul gras rîse, zguduindu-şi abdomenul diform. — Drept! Delicateţă!... Dar cînd e vorba să scapi un om de la înec, nu te întrebi nici cu ce drept o faci aceasta şi nici n-o poţi face cu delicateţă. Îl apuci cum poţi... De ceafă, de păr... Destul să-l poţi scoate la ţărm şi la viaţă... Făcu o pauză şi nu ţinu socoteală de întreruperea mea. Se aplecă şi-mi vorbi rar, apăsînd şoptit pe fiecare    cuvînt: — Dacă o iubeşti într-adevăr, în noaptea aceasta chiar, strînge-ţi bagajele, urcă-te în tren. Pleacă fără să laşi adresa. Fugi cît mai e timp... Ascultă-mă! Cît nu e prea tîrziu... Am început să rîd zgomotos, plimbîndu-mă pînă în capătul terasei şi revenind. Atîta naivitate mă dezarma. Depăşea ofensa. Am întrebat, bătînd capătul ţigării de porttigaret, cu o curiozitate înveselită, să văd pînă unde merge stupiditatea acestui individ gros şi nătîng, ca un hipopotam: — Şi cum îţi veni ideea?... Ce grad ai în „Armata Salutului”? —  În „Armata Salutului” n-am nici un grad şi nici nu sînt filantrop de profesie. Iar ideea mi-a venit din cea  dintîi zi, cînd v-am văzut alături şi-am înteles. Am în-  ţeles că nu ştii şi că n-are să vină nimeni să te facă           să ştii.. Îmi asum un rol ingrat. Puţin îmi pasă! Poţi         să-mi întorci spatele. Mîine tot plec... Cred că nu o să ne întîlnim prea des, fiindcă lumile noastre sînt despărţite. — Ei, spune. Ascult! l-am privit surîzînd, din creştet în tălpi, cu picioarele răşchirate şi cu mîinile la spate. Mă pregăteam să mă amuz şi regretam că n-am mar­tori să asiste la execuţia mea zeflemistă. — Dumneata, tinere, te-ai întrebat de unde vine Angela dumitale cu ochi de azur? mă cercetă în ochi   omul gros. Te-ai întrebat unde te poate duce?... Înţeleg, după dispreţul cu care strîngi din umeri, că aceasta e chestiunea ce te-a interesat mai puţin. Totuşi e bine cîteodată să te uiţi îndărăt, la trecutul cuiva, ca să-i  cunoşti viitorul... De altfel, concluziile ai să le tragi singur, eu nu-ţi pot servi decît faptele. Te rog să mă crezi: fap- tele cele mai strict controlate. Altfel, nu mi-aş permite să le rostesc. Am început să-mi pierd răbdarea. L-am întrerupt: — Prea multă introducere... E ceva atît de teribil, încît e nevoie mai întîi să mă cloroformizezi? Omul gras încruntă sprîncenele, pipăindu-şi pe emis­fera burţii lanţul ceasornicului: — Vrei, cum s-ar spune, adevărul brut? Iată-l ca o   fişă a poliţiei secrete, cum de altfel şi cred că e con­-     semnat într-o asemenea fişă... La nouăsprezece ani, mări­tată cu un modest funcţionar. După doi ani, văduvă prin deces. Bărbatul la morgă, cu un glonţ în tîmplă. După   şase luni, amestecată într-un scandal despre care au   vorbit gazetele şi unde numele i-a fost dat sub iniţiale. Poate ţii minte? Un avocat care-şi vindea interesele clienţilor... După cincisprezece ani de carieră strălucită    şi după zece ani de căsnicie, s-a lepădat de tot, de ne- vastă, de copii, de cinste... A fost găsită în camera lui    cînd l-au arestat. N-avea juridiceşte nici o vină. După      un an era aci. Poate cunoşti cazul bancherului Zolittis?...     Nu ştiu cîte case, nu ştiu cîte fabrici; o bancă so-           lidă de familie, moştenită şi dusă la prosperitate de        trei generaţii. Poate ai auzit şi de crahul care a aruncat      pe drumuri nu ştiu cîte sute de deponenţi, văduvele dînd asalt uşilor sigilate, ridicînd copiii deasupra capetelor; intervenţia poliţiei, ciocnirile cu jandarmii şi focurile de revolver. A fost unul din cele mai dramatice scandaluri financiare din ultimul timp. Crezi că-ţi povestesc fantas­magoriile unui reportaj senzaţional?... La Bucureşti îl    poţi vedea şi acum pe Zolittis... Un fost om... Un spectru abrutizat şi bărbos, cu gulerul plin de slînă, dînd tîrcoale cafenelelor şi primind, cu un surîs tîmp, un ceai cu corn, de la samsarii pe care îi zvîrlea pe scară, cînd veneau să-i propună o afacere necinstită... Îi zvîrlea celălalt Zolittis, dinainte de a fi cunoscut pe Angela dumitale cu ochi   de azur... Dacă îl întîlneşti vreodată, opreşte-l şi-i şop­- teşte numele ei în ureche... Angela cu ochi de azur! Îţi garantez că vei avea un spectacol pe care, cu toată ave­-  rea dumitale, nu-l poţi plăti... De atunci au fost alţii. Pe aceştia de aci, nu-i cunosc. Au ajuns numai zvonuri vagi. Atîta ştiu: Există undeva un individ. Un frate. Un fel       de brută păroasă. Pe acesta îl întreţine. Şi acesta o com­pletează... Acum s-a făcut nevăzut, îmi pare din motive    pe care le cunoaşte numai poliţia discretă a unui stat        ca principatul acesta de operetă, trăind din caniotă şi din fărimiturile lepădate de toţi aventurierii lumii. Fii sigur însă că n-a dispărut pentru multă vreme. Şi fii sigur că     n-are să-apară singur. Ce nu izbuteşte Angela dumitale cu ochi de azur nu scapă niciodată fratelui şi tovarăşilor săi.  E o frumoasă asociaţie, un superb sindicat pentru jumuli-rea imbecililor, cum nu se poate vedea şi nu prospiciază decît în acest paradis al Angelelor cu ochi de azur... Nu m-am mai putut stăpîni, cu pumnii încleştaţi, inaintind spre el: — Ai terminat, domnule, cu aceste neghioabe inven- ţiuni de roman foileton?... Nu ştiu ce mă opreşte... — Să pleci? complectă omul, punîndu-mi mîna pro­tectoare pe umăr. — ...Să te arunc pe scări, în brînci! am complectat    eu, zvîrlindu-i mîna grea de pe mine. Omul rîse. — Bagă de seamă!... Angelei dumitale cu ochi de azur nu i-ar face deloc plăcere un scandal în casa ei. De aceasta are mai ales oroare. Iubeşte grozav discreţia! Şi pentru foarte binecuvîntate motive... Spunînd, omul gros se întoarse pe călcîie greoi, ca       o lespede care se învîrte cînd ai apăsat un buton secret. Intră în salon. Eu am rămas afară, muşcînd capătul ţigării. Marea era albastră. Cerul foarte albastru. Se înşira       o procesie de bărci, cu pînzele înalte şi zvelte. Totul era  de un calm nefiresc şi de o frumuseţe dureroasă. Cum puteau exista oare făpturi atît de netrebnic plămădite şi din ce abjectă scursoare omenească, să poată născoci asemenea mîrşăvenii? Răsuflarea lor spurcă transparenţa pură a aerului. De ce-i rabdă natura? Cu gura înăcrită de scîrbă, am lepădat ţigara stinsă, peste balustradă, în mare. Cînd am intrat în salon, Ange mi-a ieşit înainte, pri- vindu-mă drept şi loial în ochi, cu ochii ei de azur. Surîdea nevinovat, fără nici o bănuială: — Ce ţi-a spus Faty? (Aşa îl botezasem eu în derîdere, după numele unui comic obez de cinematograf, celebru   în acea vreme.) Dacă te-a admonestat cumva, să ştii că    eu îi dau toată dreptatea, Dan! Exagerezi cu tachinările tale... Eşti crud şi odios, fără să-ţi dai seamă... Îl faci să sufere, mai ales că... Făcu o pauză şi roşi pudic, privind în pămînt şi răsu­cind între degete boabele colierului de perle pe care i-l   dăruisem după cea dintîi noapte. Continuă, fără să ridice ochii umbriţi de genele lungi: — ...mai ales că de cinci ani, de cînd îl cunosc, n-a contenit să mă asomeze cu priviri languroase... Cred că   nu eşti gelos? Şi, mai ales, te rog să nu fii răutăcios cu el. E destul de ridicol şi fără aceasta... Cum i-am prins mîinile amîndouă şi cum aş fi stri-   vit-o în braţele mele, dacă n-ar fi fost salonul plin!   Angela mea gingaşă şi naivă şi bună... Totul se explica mai simplu decît cea mai simplă explicaţie. Faty era gelos. O iubea fără nădejde. Iar ca     să înlăture din jurul ei pe toţi cei care i-o îndepărtau,  urzise şi această disperată infamie. Să-i alunge pe toţi.   Să-i rămînă lui. O femeie singură e aproape o femeie cucerită. Numai să ştii a aştepta şi să fii gata, cînd n-are  pe ce umăr îşi sprijini fruntea. Pînă aci ajunsese, canalia! Iar Ange îi plătea această dezgustătoare laşitate apă- rîndu-l de inofensivele mele săgeţi şi înduioşîndu-se de înfăţişarea lui grotescă. M-am întors căutîndu-l cu ochii în salon. Aş fi vrut să-i scuip în faţă usturătoarea generozitate a Angelei. Dar Faty îşi lua ziua bună. Săruta mîna unei doamne într-un jilţ. Şi cum se plecase, cu pantalonii întinşi pe        o emisferă enormă, nu ştiu ce m-a oprit să nu-i aplic o lovitură din plin cu talpa ghetei, să-l trimit rostogolin-   du-se de-a buşilea prin uşile deschise, pe scări, pînă în stradă. Canalia!     [i] Cuvîntul poate fi des întîlnit în literatura şi publicistica noastră, pînă în anii 50, denumind cafeaua trecută prin filtru. Vine din germanul „schwarz” = negru, cu evidentă referire la culoarea băuturii.       [ii] Moritz Saphir (1793—1858) s-a afirmat în literatura germană prin volumele Scrieri diferite, Noi scrieri diferite, Prostii etc. Şalom Alehem (1859—1916), autorul povestirilor despre Tevie lăptarul, este socotit un clasic al literaturii idiş moderne. Israel Zangwill (1864—1926), scriitor de limbă engleză, s-a făcut cu­noscut mai ales prin romanul Copiii ghetoului (1892).      

TOBOGGAN ŞI ALTE DESFĂTĂRI JUBILARE     1   Era în anul una mie nouă sute şase, în Pavilionul agriculturii, la falnica Expoziţie jubiliară. Săli lungi şi răcoroase, sonore, unde pasul vizita­torilor se abătea arar. Iar cînd se rătăcea vreun ase­menea răzleţ trecător, paşii trezeau ecouri de boltă pustie ca în catedralele fără vreo faimă deosebită, şterse din obşteştile itinerarii turistice. Nici trei călă­tori într-un ceas. Un păzitor călca agale, în uniforma albă, de doc. Purta caiere de mustăţi uriaşe, după chipul şi asemă­narea generalului Jack Lahovary, fratele ministrului de Domenii şi Agricultură, la care a fost ordonanţă pe vremuri şi-l luase sub ocrotire. Dar în ciuda acestor stufoase şi crunte podoabe ale bărbăţiei, în ciuda mersului solemn, aidoma după cadenţa fostului său general şi stăpîn, ca să-i treacă timpul, îşi căuta îndeletniciri pe mintea copiilor. Număra paşii — soţ, fără soţ — de la o uşă la alta. Se silea să păstreze echilibrul pe o funie imaginară suspendată în văzduh: dunga îngustă şi neagră de pe marginea preşului întins, dîră de sînge, din sală în sală, printre snopii aliniaţi la front, printre strujenii fenomen şi florile de fîneată îmbălsămate cu rădă­cinile întregi în ierbare. La întors, schimba dunga paralelă din stînga. Gravitatea omului mustăcios, absorbit în această joacă de copil, avea ceva comic şi înduioşător. Părea că de izbînda finală depinde o sentinţă fără apel, de viaţă şi de moarte. Un pariu fatal cu destinul. Dacă dădea greş, o lua de la capăt, smulgînd mai avan fuiorul mustăţii. Dacă se auzea un pas răzleţit dinspre uşă, prins asupra faptului, îşi întocmea o înfă­ţişare nevinovată. Cu mîinile împreunate la spate, privea atunci som­noros la rafturile seminţelor orînduite în flacoane ci­lindrice, sferice, ovoide. Îşi strămuta ochii la tablou­rile sinoptice şi la diagramele recoltelor din ultimele patru decenii. Trecea apoi la placardele fabricilor de maşini agricole şi la pozele preparatelor spiţereşti pen­tru combaterea epizotiilor. Le cunoştea pe derost, deşi abia silabiseşte buchiile. Căsca deci în răstimpuri cu laba păroasă la gură, într-un fel de deznădejde a plictisului. Pe urmă, se oprea pentru a suta oară la dulapul cu larve conser­vate în spirt şi la gîngăniile prinse în ac: Duşmanii cîmpurilor noastre. Se aflau acolo rîme urîte şi mama burduhoasă a tuturor coropişniţelor de pe lume; încolăciţi viermi de pămînt şi cristalide găunoase de fluturi ca pielea năpîrlită de şarpe în ciulini. Se aflau mai ales prea minunate gîze, cu aripi mu­iate în toate irizările curcubeului, albastre şi roşii, violete şi verzi; gîze punctate cu aur şi elitre zim­ţate cu tivuri de purpură, bondari cu pîntec de ca­tifea sinilie şi cărăbuşi cu antene elegant arcuite. Atît sînt de multe gîzele şi atît de fantastic e scli- petul lor în neasemuita întrecere de culori şi de linii, încît nu par să fi fost vreodată făpturi sburătoare în- deaievea. Nu s-ar crede că au luat fiinţă dintr-un ouşor cît gămălia de ac; că sînt plăsmuite din ţesuturi care se sfarmă în vîscozitate dezgustătoare sub talpă.   Înfipte sub capacele de sticlă, aliniate după spiţe de neamuri şi misterioase clasificări, arată ca juvaie- rele bătute în nestemate dintr-o vitrină de bijutier. Se înşiră ca tot atîtea podoabe de topaz şi rubin, de ame- tist şi smaragd, ca tot atîtea coliere de safir şi boabe de mărgean tăiate în camee de-un migălos şi neîntre­cut faur. Paznicul, tîrgoveţ mărginaş rupt de trei generaţii de la îndeletnicirile cîmpului, a pierdut din părinţi odată cu semnul palmelor bătătorite, şi amintirea aces­tor gîngănii atît de vrăjmaşe bucatelor, cu toată ino­centa lor frumuseţe amăgitoare. A suta oară le pri­veşte şi a suta oară nu-i vine să creadă. Se minunează în sine, în lipsa unui tovarăş să-i ţină de urît. — Ţî-ţî-ţî! Nu s-ar spune, dom’le!... Coropişniţă, înţeleg... Rîmă, mai zic... Dar mîndreţea aia de gîzulie s-o faci ac de cravată, nu alta! Cum să strice, dom’le? Cum s-aducă prăpăd, dom’le! Cine le-a văzut cu ochii lui rozînd şi păgubind?     2   — Să încercăm în cealaltă aripă, Toto! Poate să fie ceva mai interesant... — Ce poate să fie mai interesant? Grîu, ovăs... Orz, orzoaică... Alte rădăcini de lucernă şi alte soiuri de porumb... Şi aşa mai departe. Te interesează, Lili? Te interesează, Margot? Tînărul în costum fumuriu, cu mustecioara mătă­soasă în furculiţă şi cu panamaua fină înălţată de-a coasta după fasonul pălăriilor de voluntari buri încă la modă în amintirea războiului sud-african, răsuci şnurul monoclului pe deget, plimbîndu-şi ochii ironici la cele două verişoare. I se păru că nu le-a convins. Amîndouă surorile, sprijinite în umbrele de dantelă albă, întîrziau nehotărîte în faţa vitrinelor cu ierbare   şi mustre de grîne. Se vedea lămurit că nu vreo rămă­şiţă de curiozitate le ţinea pe loc, ci numai o datorie de cuviinţă să nu părăsească prea grabnic şi ostenta­tiv, în văzul altora, un pavilion în care abia au intrat. Vlăstare de mari stăpînitori de pămînturi cu rosturi însemnate în politica ţării s-au supus cu resemnare dorinţei părinteşti. Au intrat să cerceteze în treacăt cîteva săli, pentru a avea ce povesti la masă, între feluri, cu exagerat entuziasm, ca dovada cea mai fără de îndoială că nu rămîn cu nepăsare la preocupările plugăreşti ale patriarhilor de clan. S-au asociat deci într-o voioasă complicitate. Două surori şi verişorul întotdeauna atît de amuzant, Toto. Bătrînii, plăcut impresionaţi de asemenea pretim­purii simptome de grijă gospodărească, aveau să le dea în sfîrşit dezlegare pentru a pleca în vilegiatură şi aveau să deschidă punga mai larg. Trecuse vremea vacanţelor şcolăreşti, la conacurile unde ani de-a rîndul mureau de urît între guvernante ursuze şi mioape, necunoscînd limba barbară a ţării, între sluj­nice desculţe, rîndaşi, vechili şi ţărani; cum îl apucă stenahoria pe paznicul ocrotit de generalul Jack Lahovary, între borcanele de seminţuri şi piramidele sfecle­lor de nutreţ. Îi aştepta acum valea Prahovei, Sinaia, apoi sfîrşi- tul sezonului la Constanţa. Iar cum recolta se vestea îmbelşugată peste seamă, pentru la iarnă, ca tot nea­mul lor de mari stăpînitori de pămînturi pînă la a treia spiţă, îşi rezervau Parisul, Carnavalul la Nisa, măcar o săptămînă la Monte-Carlo unde Toto are de încer­cat o martingală prodigioasă. Mieritau toate aşadar, această obligatorie corvoadă. O expediţie la pavilionul poreclit de gazetele opozi­ţiei: „Palatul magic al seminţelor de dovleac şi al coce­nilor de porumb!...” Toto îşi ciugulise din cîteva ochiri pospaiul unui detailat raport. Reţinuse un nume, o cifră, un total de tablouri statistice; pentru rest se bizuia pe imaginaţia care-l despotmolise din impasuri mai grave. Ce mai aveau de aflat? Întrebase, nerăbdător să se îndrepte spre alte zone ale expoziţiei, gălăgioase şi atractive, departe de acest lugubru cavou. Iar Lili şi Margot întîrziau cu răspunsul. De altfel, cea mai tînără dintre surori poate că nici n‑auzise întrebarea. Folosea luciul geamului de vitrină, drept oglindă, potrivindu-şi cocul şi buclele părului sub pălăria lată de pai, cutele rochiei de olandă, jaboul cu pliuri înfo- iate ca o guşă de porumbel rotat, după cum cerea moda timpului. — Bon! Alors nous continuons![1]  se resemnă ame­ninţător Toto, înfigîndu-şi monoclul în arcada sprîn­cenei şi începînd a citi cu glas uscat, pedant şi profe­soral, etichetele flacoanelor din rafturi: Grîu cîrnău; Triticum vulgare! ...Grîu mustăcios de vară; Triticum aestivum! Grîu englezesc; Triticum turgidum! ...Orz mucheriu; Hordeum hexastichon!... Hordeum distichon! Avena sativa! Avena orientalis. Avena nuda... Avena... — Que tu es drole! Finis![2] exclamă cea mai vîrst- nică dintre surori, rotind privirea alarmată spre intra­rea unde prin minune se ivise un grup mai numeros de vizitatori. On nous regarde, Toto![3]... — Ei şi? Qu’ils regardent, tas d’idiots!... Tu l’as voulu, Margot![4]... strînse din umeri tînărul, mutîn­du-se la vitrina alăturată şi înverşunîndu-se să recite dintr-un suflu etichetele superb caligrafiate: Phase­olus vulgaris, phaseolus nanus, phaseolus multiflorus şi alte multe faseole... Tiens! Acum încep să-i dau niţică dreptate lui papà! Tot are o misiune pavilionul acesta... Mînca pînă mai ieri Stan Tzoparlan borş de phaseolus multiflorus cu mămăligă de zea mais, şi habar n-avea ignorantul cu ce alimente savante se hrăneşte... — Toto, mai încet, te rog!... — Lăsati-mă că am dat peste-o idee genială! Am să-i vînd subiectul lui papà, pentru la toamnă... Tot pretinde că nu-s capabil de nici o ispravă serioasă în viaţă... I-o vînd, şi cu ideia mea pariez că înfundă opoziţia în doi timpi şi trei mişcări, la discuţia mesa- giului... Ce admirabil discurs! Cu patosul lui, parcă-l aud!... Onorrrată camerrră, guverrrnul a rrrezolvat chestia agrarrră cu fapte, nu cu vorrrbe!... Ne învi­nuiţi că sîntem reacţionarrri? Darrr pînă la noi, ce cultiva oarrre sărmanul plugarrr înapoiat, serac, hră­nit cu otrrrava cluburrrilor săteşti, rrridicola însă perrriculoasa aventurrră cu parrrfum poporanist a pre­tinşilor generoşi din opoziţie? Ce cultiva, onorrra- bila camerrră? O ştiţi prea bine, fiindcă sîntem o ma- jorrritate de agricultorrri, proprietarrri mai mult sau mai puţin marrri. Şi dacă n-o ştiţi, să v-o spun! Cul­tiva grîu cîrrrnău şi mizerrrabil porrrumb hăngănesc, fasole oloagă, orrrz mucherrriu, eţeterrra, eţeterrra... Astăzi? Astăzi, domnilorrr şi onoraţi colegi, aceste culturi primitive, nerrrentabile, absurrrde şi dezo- norrrante, da-da! dezonorrrante pentru veacul în carrre trăim; aceste culturrri înapoiate, anarrrhice, sterrrile, eţeterrra, eţeterrra, au fost înlocuite cu o agriculturrră metodică, înaintată, luminată, plină de prrromisiuni şi încorrronată de admirrrabile rrrezul- tate; o agriculturrră în pasul occidentului. Astăzi? As­tăzi cel din urmă ţerrran cultivă phaseolus nanus şi triticum turgidum, avena sativa şi hordeum hexasti- chon!... Astăzi... — Finis, Toto![5] Pentru numele lui Dumnezeu! On t’entend![6] repetă din nou cea mai puţin frivolă dintre surori, stăpînindu-şi rîsul şi pregătindu-se de plecare pentru a pune capăt acestei zeflemiste parodii a tira­delor, în care oricine putea să recunoască patosul, vo­cabularul şi gestul oratoric al vestitului vorbitor de la clubul partidului conservator, al boierilor de viţă, cu arbore genealogic şi blazon. — Qu’on m’entende, tas d’imbeciles![7] Parcă papà le spune altceva şi altfel de la tribună? Şi ostrogoţii aplaudă de-şi rup palmele, fiindcă doar de aceasta sînt ostrogoţi şi mameluci!... Tînărul în straie fumurii lăsă să-i cadă de-a lungul vestei de pichet monoclul atîrnat în şnur şi întoarse o privire dezgustată, peste umăr, asupra turmei de ostrogoţi şi de mameluci de la spatele său. Îndată se îndreptă însă de umeri cu o tresărire şi salută prea larg, în chip de pocăită scuză, un domn înalt şi spătos, cu barba rotundă şi sură, din fruntea grupului care îşi aştepta rîndul la vitrinele unde atît de spiritual perorase. Aooperindu-şi la loc cu fina panama cărarea pomă­dată şi prelungită pînă la ceafă, cercetă ceasornicul, cuprins de-o grabă subită. — Să mergem! rosti printre dinţi. Filons![8] Pe obrazul batjocoritor pînă mai adineaori flutură o umbră de stînjenire. Dar numai o umbră şi numai o clipă. — Qui est-ce[9]? voi să afle tînăra cu numele Mar­got, cînd s-au depărtat spţe uşă. — Cumpătă... Un certain[10] Iordache. Cumpătă de prin Moldova. — Qu’est-ce qui’il fabrique?[11] — Triticum turgidum!... Hordeum hexastichon!... Avena sativa!... Phaseolus nanus!... Aceeaşi fabrică şi aceeaşi marcă a onorabilului meu papà, ea şi a ono­rabilului vostru părinte... Prieteni de altfel, cu toate că sînt adversari politici, dacă se poate spune că fo­silele din speţa acestui domn senator Cumpătă au cumva vreo idee politică. Verişoara mai tînără îl privi bănuitor: — Un lucru nu pricep, Toto?... Acum vorbeşti aşa cum vorbeşti; iar cînd ai dat ochii cu el ai făcut o mutră!... O mutră!... Ca un licean surprins de pro­fesor cu ţigara în gură pe bulevard. Toto zîmbi unei amintiri nostime: — Lasă! Nu mai şti şi nu mai pricepe prea multe că ai să îmbătrîneşti prea repede, ma belle ténébreu- se![12]  E o poveste pentru altă dată. Îmi spui de mutra mea! Dar văzuşi mai întîi mutra lor?... Făcea toate paralele. Au venit în corpore, toată familia, cu căţel şi purcel, să zgîiască ochii la borcanele cu sîmburi de dovleac... Ce-o fi avînd de învăţat în materie de grîu cîrnău şi de orz mucheriu, un om care face agricul­tură de pe vremea Georgicelor lui Virgiliu sau a re­gelui dac Burebista, strămoşul său, şi cam tot cu me­todele de atunci?... L-am auzit o dată vorbind cu papà în tren... Fosilă, fetelor! De trei ori fosilă! Papà îi trăgea cu modernizările lui, eţeterrra, eţeterrra... El, de colo: „Apăi nu, cucoane Laurenţiu, altfel am apu­cat eu din bătrîni, cum au apucat şi părinţii dumitale... Şi în gromovnic spune că trebuie s-aştepţi schimbarea luminei înainte de-a pune sămînţa păioaselor în pămînt...” În orice caz, am să-i duc o bucurie lui papà. Expoziţia l-a convertit la moder­nizare pînă şi pe-un ruginit ca stimabilul Cumpătă, de vreme ce şi-a lăsat plugul de lemn, să constate de visu prin ce miracol al guvernului s-a metamorfozat grîul cîrnău în triticum vulgare! În pragul pavilionului, Toto îşi recăpătase astfel toată verva sarcastică, zdruncinată o clipă. Aprinse ţigara şi îşi azvîrli monoclul în găvanul orbitei, prinzîndu-l sub sprînceană cu neîntrecuta-i dibăcie care stîrnea întotdeauna admiraţia şi invidia amicilor de la Capşa, unde era considerat băiat de duh şi de viitor. De viitor deputat, viitor diplomat, viitor ministru — toate viitorurile deschise înainte-i. Trecu subsuoară bastonaşul de trestie şi luă co­manda celor două verişoare în rochii geamăne de olandă albă, spre alte alcătuiri ale falnicei Expoziţii jubiliare, mai puţin plicticoase şi vrednice de sarcasm.