Recent Posts
Mai jos aveti toate comentariile pentru pregatir...
Relatia dintre Vitoria Lipan si Gheorghita de Mih...
Caracterizarea Vitoriei Lipan din romanul Baltagu...
Baltagul – tema si viziunea despre lume
...
Relatia dintre Otilia si Felix din romanul Enigma ...
Enigma Otiliei – caracterizarea Otiliei
...
Posts
Ion Creanga - Povestea lui Harap –Alb comentariu literar bacalaureat 2022
Tema si viziunea despre lume
Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune desfasurata pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori morale si in care este prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu - Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat prin „Amintiri din copilarie”, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-Alb”.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, „Amu cica era odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera” mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui Harap-Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori pe Harap-Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe.
Patru dintre elementele de constructie importante in aceasta opera sunt: tema, relatii spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre inceput si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte, raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina sa accepte tovarasia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure.
El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...”
In acest basm exista o relatie de simetrie intre inceput si final. Inceputul este reprezentat de formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest inceput coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul inchide basmul, impreuna cu inceputul ca intr-o rima.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”
Relatia dintre Vitoria Lipan si Gheorghita de Mihail Sadoveanu din romanul Baltagul
Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai recunoscuti scriitori romani ai secolului trecut, opera sa vasta cuprinzand romane cu diverse tematici: istorica (“Fratii Jderi”, “Neamul Soimarestilor”), mitica (“Creanga de aur”) sau scrieri despre natura (“Tara de dincolo de negura”).
Publicat in anul 1930, romanul “Baltagul” este considerat de majoritatea criticilor literare o capodopera a literaturii romane, fiind un roman traditional ce recompune imaginea unei societati arhaice, pastratoare a traditiilor si credintelor aproape milenare ale poporului roman, ale carei legi nescrise sunt puse in lumina prin prezentarea destinului Vitoriei Lipan.
De altfel, de-a lungul timpului, criticii literari au remarcat profunzimea romanului, mai exact generozitatea acestuia in diversitatea interpretarilor; “Baltagul” poate beneficia de o lectura de tip mitic, de o lectura de tip realist sau de o lectura de tipul romanelor politiste.
Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.
Titlul romanului este simbolic, intrucat baltagul reprezinta in economia romanului atat arma uciderii lui Nechifor Lipan, cat si arma razbunarii acestuia. Baltagul poate fi catalogat si ca insemn al barbatiei, a maturizarii lui Gheorghita, insa poate fi si un motiv ornamental, asa cum este in Palatul din Knossos, pus in relatie cu labirintul mitic (drumul parcurs de Vitoria Lipan in cautarea sotului ei poate fi asimilat parcurgerii unui labirint).
Tema romanului este centrata pe civilizatia arhaica, bazata pe validitatea traditiilor si credintelor populare care au un rol semnificativ in orientarea vietii locuitorilor lumii respective. Totusi, criticul Nicolae Manolescu considera ca romanul ne propune nu o lume arhaica, ci o societatea de contact, aflata la interferenta arhaicului cu modernul. Vitoria calatoreste printr-o lume in care progresul tehnic se face simtit (telegraful, trenul), ocupatia de pastor a lui Nechifor este dublata de cea de negustor. Insa, lumea moderna apare in roman ca element de contrast, validata fiind doar lumea arhaica.
Vitoria Lipan, sotia pastorului si negustorului Nechifor Lipan, este personajul central al romanului, fiind surprinsa in momentele in care isi astepta sotul sa se intoarca cu oile de la munte. Constienta de faptul ca nereintoarcerea sotului ei pana la inceputul lui decembrie este atipica, Vitoria Lipan incearca sa-si mentina verticalitatea in jurul celorlalti, chiar daca viata ei interioara era puternic afectata de lipsa sotului. Semnele naturii, apelul la cele sfinte si deplasarea la vrajitoarea satului o vor face pe aceasta sa se convinga ca Nechifor nu mai este in viata. Vizionara, Vitoria isi cheama fiul, Gheorghita, acasa, respecta cu mare rigurozitate datinile crestinesti si pregateste o calatorie in cautarea lui Nechifor dupa trecerea iernii, fiind insotita chiar de catre propriul fiu . In ciuda unui traseu labirintic greu de parcurs, Vitoria reuseste sa-si mentina cumpatul si va descoperi trupul lui Nechifor intr-o rapa; dand dovada de o buna cunoastere a psihologiei oamenilor si fiind inteligenta, la praznicul dedicat sotului ei reuseste sa dovedeasca vinovatia lui Ilie Cutui si a lui Calistrat Bogza, ucigasii lui Nechifor. Asadar, Vitoria poate fi incadrata in tipologia muntencei, a sotiei devotate, fiind o gospodina si o mama desavarsita, care constientizeaza importanta valorilor traditionale ale lumii din care face parte si care accepta sa se puna in slujba dreptatii.
Gheorghita este fiul Vitoriei si a lui Nechifor Lipan. Crescut de mic in spiritul pastoral, lipsa lui Nechifor o determina pe Vitoria sa preia initiava initierii lui Gheorghita. Pentru el, calatoria labirintica in cautarea adevarului legat de moartea tatalui sau impreuna cu Vitoria constituie cel mai important proces in vederea maturizarii. Coborat in rapa unde se afla trupul lui Nechifor, Gheorghita face pasul final spre capatarea barbatiei, de acum inainte el luand locul tatalui sau in gospodarie. La nivel simbolic, baltagul comandat de mama sa, pe care il va folosi pentru imobilizarea lui Calistrat Bogza, care incerca sa se sustraga de la acuzele Vitoriei din timpul praznicului, reprezinta nu doar arma razbunarii mortii lui Nechifor, ci si un insemn al barbatiei pe care Gheorghita o capatase acum. De asemenea, Gheorgita poarta numele tatalui sau (rebotezat in timpul copilariei) si care sugereaza continuitate; de altfel, numele are si semnificatia de “purtator de biruinta”, Gheorghita ajutandu-si mama sa desluseasca misterul mortii lui Nechifor Lipan. Drept urmare, Gheorghita poate fi incadrat in tipologia flacaului care se afla in procesul de maturizare.
Relatia dintre cei doi este pusa in evidenta imediat dupa ce Gheorghita revine acasa, la cererea mamei sale. Traseul parcurs de cei doi poate fi asimilat cu cel al parcurgerii unui labirint geografic si spiritual. Respectand datinile si traditiile populare si religioase, Vitoria porneste la drum cu hotararea de a dezlega misterul mortii sotului ei, trupul acestuia fiind gasit intr-o rapa. Scena este dramatica, insa Vitoria nu-si pierde cumpatul si incearca sa indeplineasca datinile religioase, aceasta fiind prima obligatie fata de sufletul celui mort. Ramas in prapastie sa pazeasca trupul cat timp Vitoria chema ajutoare, Gheorghita face pasul cel mai important, si anume pasul maturizarii. Asadar, Gheorghita va fi cel care va prelua rolul tatalui sau in gospodarie. O alta scena plina de semnificatii este cea a parastasului, scena in care Vitoria ii demasca pe criminalii sotului ei, Calistrat Bogza si Ilie Cutui. Scena este demna unui proces de tribunal: Vitoria se transforma pe rand in martor, acuzator si judecator si ii demasca pe cei doi ucigasi fara nicio teama, dovedindu-se un fin psiholog si o femeie apriga: “Gheorghita, mi se pare ca pe baltag e scris sange si acesta-i omul care l-a lovit pe tatal tau.” Vitoria da dovada ca este un adevarat “Sherlock Holmes”, reusind o reconstituire exacta a scenei crimei si cantarindu-si foarte bine argumentele folosite in fata “auditoriului” aflat la praznic, in vreme ce Gheorghita face pasul definitiv in ceea ce priveste procesul sau de maturizare, fiind de acum inainte, alaturi de mama sa, stalpul gospodariei Lipan.
Fiind personaje carora autorul le surprinde cu mare precizie destinul, Vitoria Lipan si Gheorghita vor fi personaje ale caror caracteristici pot fi observate atat prin intermediul caracterizarii directe (realizata de autor sau de alte personaje), cat si prin caracterizarea indirecta (rezultata din fapte, atitudini, ganduri).
Asadar, Vitoria este introdusa prin intermediul unui portret realizat in maniera iconica, respectiv prin surprinderea contrastului dintre caracterul exterior, static si dinamica vietii interioare: “Vitoria, nevasta lui Nichifor Lipan, isi aducea aminte stand singura pe prispa, in lumina de toamna si torcand. Ochii ei caprii, in care parca se rasfrangea lumina castanie a parului, erau dusi departe.” Prin intermediul caracterizarii directe, Gheorghita observa ca mama sa este un bun psiholog: “Mama asta trebuie sa fie farmacatoare; cunoaste gandu omului…”. Prin intermediul limbajului, Vitoria dovedeste inca o data ca este o buna cunoscatoare a comportamentelor oamenilor din jurul ei, in ciuda faptului ca ea este o munteanca fara educatie, marturisindu-i fiului sau “Eu te cetesc pe tine, macar ca nu stiu carte.” In relatia cu Minodora, Vitoria este transanta in ceea ce priveste influentele moderne exercitate asupra fetei sale (“N-ai mai invatat randuiala ? Nu mai stii ce-i curat, ce-i sfant si ce-i bun de cand iti umbla gargauni prin cap si te chiama domnisoara !”). Astfel, nu coc si valt ii trebuie Minodorei, a carei simpatie pentru Ghita C. Topor, perceput drept promotor al modernitati, nu este vazuta sub nicio forma cu ochi buni de Vitoria.
Gheorghita, personaj care va iesi din roman maturizat, este introdus de catre autor ca fiind un “flacau sprancenat (…) intorcea un zambet frumos ca de fata si abia incepea sa-i infiereze”, sugerand ca procesul de maturizare al baiatului Vitoriei inca nu se incheiase. Prin caracterizarea indirecta, rezultata din limbaj, Gheorghita parea temator si neincrezator in succesul calatoriei pe care o va intreprinde alaturi de mama sa (“D-apoi om putea razbi, mamuca ?”). Batalia cu troianul reprezinta pentru tanar primul examen de forta (“Incepand batalia cu troianul, deodata simti in el putere si indarjire si nu se opri pana ce nu-l birui ca pe-o fiinta”). Purtarea instrumentului magic (“Gheorghita purta aninat in lat, in dosul coapsei drepte, baltagul”) sugereaza capatarea barbatiei de cel care nu cu foarte mult timp inainte era temator in ceea ce privea soarta proiectului mamei sale.
Promotoare a modelului civilizational arhaic si doritoare sa dezlege misterul mortii lui Nechifor Lipan, munteanca se pregateste si reuseste sa traverseze un adevarat labirint. Conform criticului Alexandru Paleologu, romanului lui Sadoveanu ii poate fi aplicata o lectura mitica, opera literara fiind construita pe mitul complotului uneltit impotriva lui Osiris. Calatoria Vitoriei poate fi asimilata calatoriei lui Isis in cautarea sotului ei, iar Gheorghita poate fi analizat in analogie cu Horus, rezultat in urma recuperarii a treisprezece din cele paisprezece parti ale corpului lui Osiris.
“Moara cu noroc” – Tema si viziunea despre lume
In cultura romana, perioada sfarsitului secolului al XIX-lea este denumita “Epoca marilor clasici”. Atunci au aparut operele de valoare ale unor scriitori precum Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, dar si critica lui Titu Maiorescu si revistele “Convorbiri literare”, “Contemporanul” si “Literatorul”.
Scriitor moralist, Ioan Slavici se remarca in literatura romana atat prin romanul “Mara”, cat si prin nuvele sale, cea mai cunoscute fiind “Moara cu noroc”, publicata in volumul “Novele din popor” (1881). In nuvela realista “Moara cu noroc”, autorul propune reconstituirea imaginii satului transilvanean de la sfarsitul secolului al XIX-lea; personajele, produse ale mediului social in care traiesc, beneficiaza de o analiza psihologica realizata cu mare atentie de catre autor, ceea ce imprima operei o reprezentare veridica a actiunii.
Nuvela este o specie a genului epic in proza, avand o constructie riguroasa ce propune un singur conflict principal in care este implicat un personaj central, urmarit obiectiv si in jurul caruia graviteaza un numar relativ redus de personaje.
Titlul nuvelei valorifica semnificatiile simbolice ale motivului de mare circulatie in literatura romana si universala, al morii, dar si polisemia termenului “noroc”, care poate face trimitere la profit, dar si la destin sau, intr-un registru ironic, la ghinion. “Moara cu noroc” devine o moara in care vor fi macinate destinele celor insetati de inavutire.
Tema nuvelei lui Slavici este reprezentata de dezumanizarea provocta de setea de inavutire. Propunandu-si imbogatirea rapida, Ghita ajunge victima nu doar a lui Lica Samadaul, ci victima a propriei lacomii, acest fapt urmand sa aiba implicatii nefericite asupra sa si familiei sale.
Structural, nuvela “Moara cu noroc” este alcatuita din 17 capitole, primul capitol avand rolul unui prolog, iar ultimul rolul unui epilog. In primul capitol, cea care formuleaza tema si, de fapt, teza morala la care autorul se va raporta este batrana soacra a lui Ghita: “Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face linistit”. In ultimul capitol, tot batrana, care indeplineste functia similara corului antic, formuleaza concluzia: “Simteam eu ca n-are sa iasa bine: dar asa le-a fost dat”.
Actiunea propriu-zisa a nuvelei se intinde pe o perioada ceva mai mare de timp, de un an de zile, intre Sfantul Gheorghe si Pastele urmator. Spatiul actiunii poate primi cu usurinta o serie de semnificatii in plan simbolic, pentru ca moara este plasata la capatul drumului bun, dincolo de ea incepand locurile rele. Datoria morarului/ a stapanului morii ar fi trebuit sa fi aceea de a mentine echilibrul dintre bine si rau, insa vechiul morar, intuind posibilitatea unei cai usoare de castig, a lasat moara propriu-zisa in parasire si a construit, la ceva distanta de aceasta, o carciuma a carui nume a ramas “Moara cu noroc”. La sfarsitul secolului al XIX-lea, Banatul se afla in plin proces de urbanizare, populatia emigrand de la sat la oras. Cizmarul sarac Ghita isi doreste sa participe si el la ceast proces, respectiv isi doreste sa deschida un atelier la oras. Insa, acesta are nevoie de capital, pe care gandeste sa-l obtina prin luarea in arenda a morii pentru trei ani.
Avand de-a face cu o nuvela realista, “Moara cu noroc” propune cititorilor o perspectiva narativa obiectiva (naratiunea realizandu-se la persoana a III-a), naratorul omniscient fiind acela care va consemna si va prezenta procesul dezumanizarii carciumarului, notand mimica, gestica, procesele de introspectie si reflectie, atitudinile lui Ghita fata de Lica si de familie, dar si oscilatia acestuia dintre imperativul moral si setea de imbogatire pe cai necinstite.
Avand o constructie riguroasa, in nuvela lui Slavici pot fi identificate momentele subiectului. In expozitiunea propriu-zisa a nuvelei, este prezentat locul unde se afla Moara cu noroc si inceputurile afacerii lui Ghita. Intriga, cuprinsa in capitole IV-V, cuprinde o scena semnificativa pentru evolutia lui Ghita, construita in jurul motivului pactului faustic. Porcarii ce se opresc la carciuma refuza sa plateasca sub pretextul ca cel care le va plati consumatia va fi Lica Samadaul, stapanul neoficial al locurilor. Aparitia lui Lica la moara este elementul care schimba intreaga evolutie a evenimentelor, deoarece acesta ii pretinde lui Ghita sa intre in slujba lui, raspunsul carciumarului fiind pe masura. Ghita ii explica faptul ca daca se va afla in subordinea lui Lica, il va sluji pe acesta fara tragere de inima, pe cand daca ar fi tovarasi, ar putea imparti castigul in parti egale.
Desfasurarea actiunii surprinde etapele dezumanizarii protagonistului. Intrand in mecanismul afacerilor murdare ale Samadaului, Ghita se va indeparta din ce in ce mai mult de familia sa, inclusiv de Ana, sotia sa. Depune marturie falsa in procesul legat de omorul si jafuldin padure, salvandu-l pe Lica, in timp ce Buza-Rupta si Saila Boarul sunt condamnati pe viata. Chinuit de mustrari de constiinta si vrand sa-l de in vileag pe Lica, Ghita ia legatura cu jandarmul Pintea.
Punctul culminant se consuma in capitolul al XV-lea si este reprezentat de momentul in care Ghita trebuie sa aleaga intre a o smulge pe Ana din bratele Samadaului sau sa-si recupereze partea ce i se cuvine din ultima talharie comisa de Lica. Alegerea pe care Ghita o face, sacrificand-o pe Ana, da expresie dezumanizarii sale.
Deznodamantul nuvelei este unul cu functie moralizatoare: cei care au pacatuit platesc cu viata. Ana este ranita de Lica si ucisa in cele din urma de catre Ghita, Ghita este omorat la randul sau de catre unul dintre oamenii lui Lica, iar Lica, pentru a nu cadea in mainile oamenilor lui Pintea, isi zdrobeste capul intr-un stejar.
Nuvela realista de analzia psihologica, “Moara cu noroc” propune un conflict complex, de natura sociala, psihologica si morala.
Conflictul principal este unul interior (Ghita oscileaza intre dorinta de a ramane un om cinstit si tentatia imbogatirii alaturi de Lica). Aceasta predominanta a conflictului interior da operei caracterul de nuvela psihologica. Pe langa acesta, amplificandu-l, exista si conflicte exterioare: intre Ghita si Lica, intre Lica si Pintea, intre Ghita si Ana, dar si intre filosofia de viata a lui Ghita si cea a soacrei sale.
Alegand sa se intovaraseasca cu Lica, recunoscut pentru talhariile sale, Ghita va alege involuntar sa se indeparteze de propria familie. Relatia cu Ana se va schimba in mod semnificativ, Ghita nu ii va mai arata afectivitate, nu va mai fi la fel de preocupat de copii. Lui Ghita ii este rusine de Ana, se inchide in sine, devine rece, distant, este mai tot timpul suparat si nu se mai consulta cu ea asa cum facea inainte, o repede tot mai des. In cazul relatiei cu Lica, Ghita coboara pe o adevarata scara a dezumanizarii: initial, dintr-un informator al Samadaului, carciumarul devine complice al porcarului la furt, la ja, la talharie si in cele din urma la crima. Apogeul dezumanizarii lui Ghita atinge apogeul in finalul nuvelei, atunci cand acesta devine insusi un criminal.
“Moara cu noroc” – Caracterizarea lui Ghiță
In cultura romana, perioada sfarsitului secolului al XIX-lea este denumita “Epoca marilor clasici”. Atunci au aparut operele de valoare ale unor scriitori precum Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, dar si critica lui Titu Maiorescu si revistele “Convorbiri literare”, “Contemporanul” si “Literatorul”.
Scriitor moralist, Ioan Slavici se remarca in literatura romana atat prin romanul “Mara”, cat si prin nuvele sale, cea mai cunoscute fiind “Moara cu noroc”, publicata in volumul “Novele din popor” (1881). In nuvela realista “Moara cu noroc”, autorul propune reconstituirea imaginii satului transilvanean de la sfarsitul secolului al XIX-lea; personajele, produse ale mediului social in care traiesc, beneficiaza de o analiza psihologica realizata cu mare atentie de catre autor, ceea ce imprima operei o reprezentare veridica a actiunii.
Nuvela este o specie a genului epic in proza, avand o constructie riguroasa ce propune un singur conflict principal in care este implicat un personaj central, urmarit obiectiv si in jurul caruia graviteaza un numar relativ redus de personaje.
Titlul nuvelei valorifica semnificatiile simbolice ale motivului de mare circulatie in literatura romana si universala, al morii, dar si polisemia termenului “noroc”, care poate face trimitere la profit, dar si la destin sau intr-un registru ironic la ghinion. “Moara cu noroc” devine o moara in care vor fi macinate destinele celor insetati de inavutire.
Tema nuvelei lui Slavici este reprezentata de dezumanizarea provocta de setea de inavutire. Propunandu-si imbogatirea rapida, Ghita ajunge victima nu doar a lui Lica Samadaul, ci victima a propriei lacomii, acest fapt urmand sa aiba implicatii nefericite asupra sa si familiei sale.
Ghita, cizmar sarac, este personajul principal al nuvelei “Moara cu noroc”, fiind construit in mod realist, astfel incat naratorul ii va surprinde cu meticulozitate conflictul interior. Constientizand ca Banatul sfarsitului de secol al XIX-lea se afla in plin proces de urbanizare, isi doreste sa construiasca un atelier de cismarie la oras. Neavand capitalul suficient pentru a-si deschide o afacere proprie, Ghita decide sa ia in arenda pentru trei ani carciuma “Moara cu noroc”. Motivat de iubirea pentru familia lui, Ghita nu tine cont de teza morala a operei, enuntata prin intermediul soacrei sale: “Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face linistit”. Intalnirea cu Lica Samadaul, intovarasirea cu acesta si dorinta exagerata de inavutire vor determina indepartarea carciumarului de propria familiei, mai ales de sotia sa, Ana, si dezumanizarea. Faptul ca acesta va alege in final sa o sacrifice pe Ana, da expresie dezumanizarii sale, Ghita devenind el insusi un criminal.
Trasaturile de caracter ale personajului pot fi surprinse din evolutia evenimentelor. Avand o constructie riguroasa, in nuvela lui Slavici pot fi identificate momentele subiectului. In expozitiunea propriu-zisa a nuvelei, este prezentat locul unde se afla Moara cu noroc si inceputurile afacerii lui Ghita. Intriga, cuprinsa in capitole IV-V, cuprinde o scena semnificativa pentru evolutia lui Ghita, construita in jurul motivului pactului faustic. Porcarii ce se opresc la carciuma refuza sa plateasca sub pretextul ca cel care le va plati consumatia va fi Lica Samadaul, stapanul neoficial al locurilor. Aparitia lui Lica la moara este elementul care schimba intreaga evolutie a evenimentelor, deoarece acesta ii pretinde lui Ghita sa intre in slujba lui, raspunsul carciumarului fiind pe masura. Ghita ii explica faptul ca daca se va afla in subordinea lui Lica, il va sluji pe acesta fara tragere de inima, pe cand daca ar fi tovarasi, ar putea imparti castigul in parti egale.
Desfasurarea actiunii surprinde etapele dezumanizarii protagonistului. Intrand in mecanismul afacerilor murdare ale Samadaului, Ghita se va indeparta din ce in ce mai mult de familia sa, inclusiv de Ana, sotia sa. Depune marturie falsa in procesul legat de omorul si jafuldin padure, salvandu-l pe Lica, in timp ce Buza-Rupta si Saila Boarul sunt condamnati pe viata. Chinuit de mustrari de constiinta si vrand sa-l de in vileag pe Lica, Ghita ia legatura cu jandarmul Pintea.
Punctul culminant se consuma in capitolul al XV-lea si este reprezentat de momentul in care Ghita trebuie sa aleaga intre a o smulge pe Ana din bratele Samadaului sau sa-si recupereze partea ce i se cuvine din ultima talharie comisa de Lica. Alegerea pe care Ghita o face, sacrificand-o pe Ana, da expresie dezumanizarii sale.
Deznodamantul nuvelei este unul cu functie moralizatoare: cei care au pacatuit platesc cu viata. Ana este ranita de Lica si ucisa in cele din urma de catre Ghita, Ghita este omorat la randul sau de catre unul dintre oamenii lui Lica, iar Lica, pentru a nu cadea in mainile oamenilor lui Pintea, isi zdrobeste capul intr-un stejar.
Personaj prin excelenta realist, Ghita va fi caracterizat atat direct (prin intermediul naratorului, personajelor), cat si indirect (prin actiune, limbaj). Gratie analizei psihologice prezente in nuvela, autorul va consemna procesele de constiinta ale lui Ghita, mimica, gestica si atitudinea acestuia fata de cei aflati in jurul sau, care va oscila intre imperativul moralei si imbogatirea ce poate fi obtinuta pe cai necinstite.
Initial, Ghita doreste sa-i demonstreze lui Lica este un om pe propriile picioare, care actioneaza independent de ceilalti: “Sunt om cu minte. Voiesc numai sa va arat cu nu mi-e frica de voi”. Insa, pe masura ce Ghita constientizeaza ca s-ar putea imbogati mult mai usor intovarasindu-se cu Samadaul, acesta se va indeparta de familie, inclusiv de Ana, pe care nu o va mai baga in seama aproape deloc si nici nu se va mai sfatui cu aceasta.
Prin intermediul caracterizarii directe realizate de sotia sa, care observa raporturile pe care Ghita le are cu Lica, aceasta considera ca sotul ei “e o muiere imbracata in haine barbatesti”, sugerand modul in care sotul ei il serveste pe seful porcarilor. Prin intermediul autocaracterizarii, Ghita isi deplange soarta (“Saracul de mine !”). Pe masura evolutiei relatiei cu Lica, carciumarul se va izolaza fata de propria sotie: dovezile de iubire fata de aceasta vor fi tot mai putine, o va brusca mai des, va refuza sa se consulte cu aceasta, fiind tot timpul mahnit. Naratorul va observa cu mare atentie psihologia personajului. Deranjat de filosofia de viata a soacrei sale, care era opuse filosofiei sale, Ghita si-ar fi dorit sa o cenzureze cumva: “Pe Ghita il trecu un fel de junghi prin inima si oricat de mult tinea la soacra-sa, acum el ar fi fost in stare sa-i puna degetul pe gura”. In relatia cu Ana, carciumarul se dovedeste nesigur, alternand momentele in care acesta nu-i ofera atentie cu cele de afective, care se vor reduce pe masura dezumanizarii personajului (“Ghita incepu si el sa planga, o stranse la san si ii saruta fruntea”).
Nuvela realista de analzia psihologica, “Moara cu noroc” propune un conflict complex, de natura sociala, psihologica si morala. Conflictul principal este unul interior (Ghita oscileaza intre dorinta de a ramane un om cinstit si tentatia imbogatirii alaturi de Lica). Aceasta predominanta a conflictului interior da operei caracterul de nuvela psihologica. Pe langa acesta, amplificandu-l, exista si conflicte exterioare: intre Ghita si Lica, intre Lica si Pintea, intre Ghita si Ana, dar si intre filosofia de viata a lui Ghita si cea a soacrei sale.
Alegand sa se intovaraseasca cu Lica, recunoscut pentru talhariile sale, Ghita va alege involuntar sa se indeparteze de propria familie. Relatia cu Ana se va schimba in mod semnificativ, Ghita nu ii va mai arata afectivitate, nu va mai fi la fel de preocupat de copii. Lui Ghita ii este rusine de Ana, se inchide in sine, devine rece, distant, este mai tot timpul suparat si nu se mai consulta cu ea asa cum facea inainte, o repede tot mai des. In cazul relatiei cu Lica, Ghita coboara pe o adevarata scara a dezumanizarii: initial, dintr-un informator al Samadaului, carciumarul devine complice al porcarului la furt, la ja, la talharie si in cele din urma la crima. Dezumanizarea lui Ghita atinge apogeul in finalul nuvelei, atunci cand acesta devine insusi un criminal.
“Moara cu noroc” – Relatia dintre Ghita si Lica Samadaul
In cultura romana, perioada sfarsitului secolului al XIX-lea este denumita “Epoca marilor clasici”. Atunci au aparut operele de valoare ale unor scriitori precum Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, dar si critica lui Titu Maiorescu si revistele “Convorbiri literare”, “Contemporanul” si “Literatorul”.
Scriitor moralist, Ioan Slavici se remarca in literatura romana atat prin romanul “Mara”, cat si prin nuvele sale, cea mai cunoscute fiind “Moara cu noroc, publicata in volumul “Novele din popor” (1881). In nuvela realista “Moara cu noroc”, autorul propune reconstruirea imaginii satului transilvanean de la sfarsitul secolului al XIX-lea; personajele, produse ale mediului social in care traiesc, beneficiaza de o analiza psihologica realizata cu mare atentie de catre autor, ceea ce imprima operei o reprezentare veridica a actiunii.
Nuvela este o specie a genului epic in proza, avand o constructie riguroasa ce propune un singur conflict principal in care este implicat un personaj central, urmarit obiectiv si in jurul caruia graviteaza un numar relativ redus de personaje.
Titlul nuvelei valorifica semnificatiile simbolice ale motivului de mare circulatie in literatura romana si universala, al morii, dar si polisemia termenului “noroc”, care poate face trimitere la profit, dar si la destin sau intr-un registru ironic la ghinion. “Moara cu noroc” devine o moara in care vor fi macinate destinele celor insetati de inavutire.
Tema nuvelei lui Slavici este reprezentata de dezumanizarea provocta de setea de inavutire. Propunandu-si imbogatirea rapida, Ghita ajunge victima nu doar a lui Lica Samadaul, ci victima a propriei lacomii, acest fapt urmand sa aiba implicatii nefericite asupra sa si familiei sale.
Ghita, cizmar sarac, este personajul principal al nuvelei “Moara cu noroc”, fiind construit in mod realist, astfel incat naratorul ii va surprinde cu meticulozitate conflictul interior. Constientizand ca Banatul sfarsitului de secol al XIX-lea se afla in plin proces de urbanizare, isi doreste sa construiasca un atelier de cismarie la oras. Neavand capitalul suficient pentru a-si deschide o afacere proprie, Ghita decide sa ia in arenda pentru trei ani carciuma “Moara cu noroc”. Motivat de iubirea pentru familia lui, Ghita nu tine cont de teza morala a operei, enuntata prin intermediul soacrei sale: “Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face linistit”. Intalnirea cu
Lica Samadaul, intovarasirea cu acesta si dorinta exagerata de inavutire vor determina indepartarea carciumarului de propria familiei, mai ales de sotia sa, Ana, si dezumanizarea. Faptul ca acesta va alege in final sa o sacrifice pe Ana, da expresie dezumanizarii sale, Ghita devenind el insusi un criminal. Lica Samadaul, stapanul neoficial al locurilor unde se afla Moara cu noroc si seful porcarilor, este unul dintre personajele secundare ale operei lui Slavici. Spre deosebire de Ghita, care oscileaza intre moralitate si imoralitate, Lica este recunoscut pentru talhariile si afacerile murdare in care este implicat. In comparatie cu Ghita, care este un personaj realist, urmarit in maniera obiectiva pe tot parcusul operei, Lica are aerul unui personaj romantic. Singuratic, excesiv in tot ceea ce intreprinde, uneori chiar demonic, Samadaul nu ezita sa-si ia viata pentru a nu-si pierde libertatea, este insetat de aventura si inavutire prin cai necinstite. Aparitia sa la carciuma va schimba in mod definitiv evolutia evenimentelor, Ghita devenind informator al acestuia, complice la jaf, furt si crima.
Relatia dintre cele doua personaje poate fi pusa in lumina prin intermediul momentelor subiectului. In expozitiunea propriu-zisa a nuvelei, este prezentat locul unde se afla Moara cu noroc si inceputurile afacerii lui Ghita. Intriga, cuprinsa in capitole IV-V, cuprinde o scena semnificativa pentru evolutia lui Ghita, construita in jurul motivului pactului faustic. Porcarii ce se opresc la carciuma refuza sa plateasca sub pretextul ca cel care le va plati consumatia va fi Lica Samadaul, stapanul neoficial al locurilor.
Aparitia lui Lica la moara este elementul care schimba intreaga evolutie a evenimentelor, deoarece acesta ii pretinde lui Ghita sa intre in slujba lui, raspunsul carciumarului fiind pe masura. Ghita ii explica faptul ca daca se va afla in subordinea lui Lica, il va sluji pe acesta fara tragere de inima, pe cand daca ar fi tovarasi, ar putea imparti castigul in parti egale. Desfasurarea actiunii surprinde etapele dezumanizarii protagonistului. Intrand in mecanismul afacerilor murdare ale Samadaului, Ghita se va indeparta din ce in ce mai mult de familia sa, inclusiv de Ana, sotia sa. Depune marturie falsa in procesul legat de omorul si jafuldin padure, salvandu-l pe Lica, in timp ce Buza-Rupta si Saila Boarul sunt condamnati pe viata. Chinuit de mustrari de constiinta si vrand sa-l de in vileag pe Lica, Ghita ia legatura cu jandarmul Pintea. Punctul culminant se consuma in capitolul al XV-lea si este reprezentat de momentul in care Ghita trebuie sa aleaga intre a o smulge pe Ana din bratele Samadaului sau sa-si recupereze partea ce i se cuvine din ultima talharie comisa de Lica. Alegerea pe care Ghita o face, sacrificand-o pe Ana, da expresie dezumanizarii sale. Deznodamantul nuvelei este unul cu functie moralizatoare: cei care au pacatuit platesc cu viata. Ana este ranita de Lica si ucisa in cele din urma de catre Ghita, Ghita este omorat la randul sau de catre unul dintre oamenii lui Lica, iar Lica, pentru a nu cadea in mainile oamenilor lui Pintea, isi zdrobeste capul intr-un stejar.
Avand in fata o nuvela realista de analiza psihologica, Slavici isi construieste personajele respectand cerintele curentului. Atat prin intermediul caracterizarii directe (realizata de narator sau de alte personaje), cat si prin caracterizare indirecta (prin intermediul actiunii, limbajului personajelor etc.) pot fi relevate trasaturile principale de caracter ale lui Lica si ale lui Ghita.
Initial, Ghita doreste sa-i demonstreze lui Lica este un om pe propriile picioare, care actioneaza independent de ceilalti: “Sunt om cu minte. Voiesc numai sa va arat cu nu mi-e frica de voi”. Insa, pe masura ce Ghita constientizeaza ca s-ar putea imbogati mult mai usor intovarasindu-se cu Samadaul, acesta se va indeparta de familie, inclusiv de Ana, pe care nu o va mai baga in seama aproape deloc si nici nu se va mai sfatui cu aceasta. Prin intermediul caracterizarii directe realizate de sotia sa, care observa raporturile pe care Ghita le are cu Lica, aceasta considera ca sotul ei “e o muiere imbracata in haine barbatesti”, sugerand modul in care sotul ei il serveste pe seful porcarilor. Prin intermediul autocaracterizarii, Ghita isi deplange soarta (“Saracul de mine !”). Pe masura evolutiei relatiei cu Lica, carciumarul se va izolaza fata de propria sotie: dovezile de iubire fata de aceasta vor fi tot mai putine, o va brusca mai des, va refuza sa se consulte cu aceasta, fiind tot timpul mahnit. Naratorul va observa cu mare atentie psihologia personajului. Deranjat de filosofia de viata a soacrei sale, care era opuse filosofiei sale, Ghita si-ar fi dorit sa o cenzureze cumva: “Pe Ghita il trecu un fel de junghi prin inima si oricat de mult tinea la soacra-sa, acum el ar fi fost in stare sa-i puna degetul pe gura”. In relatia cu Ana, carciumarul se dovedeste nesigur, alternand momentele in care acesta nu-i ofera atentie cu cele de afective, care se vor reduce pe masura dezumanizarii personajului (“Ghita incepu si el sa planga, o stranse la san si ii saruta fruntea”).
Prin intermediul caracterizarii directe, naratorul ii schiteaza portretul fizic al Samadaului (“un om de 36 de ani, inalt, uscariv si supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele dese si impreunate la mijloc”). Asadar, portretul fizic are rolul de a scoate in evidente caracterul excesiv si aproape demonic al personajului. Exercitand o fascinatie diabolica asupra celorlalti, Ana vede in el “om rau si primejdios”. Crima, inselaciunea, furtul sunt doar cateva dintre faptele savarsite de Lica si care ii contureaza adevaratele aspiratii. Prin intermediul autocaracterizarii, seful porcarilor incearca sa-si impuna autoritatea in fata lui Ghita inca de la prima intalnire cu acesta: “Eu sunt Lica Samadaul, multe se zic despre mine si multe vor fi adevarate si multe scornite”. Prin intermediul dialogului cu Ghita, Lica va dezvalui cum si-a ucis prima victima si ce a simtit cand a realizat acest lucru, fapt care sugereaza cruzimea si lipsa sensibilitatii personajului: “placerea de a lovi pe omul care te supara, de a-l lovi tare ca sa-l sfarami cand te-a atins cu o vorba ori o privire”.
Nuvela realista de analzia psihologica, “Moara cu noroc” propune un conflict complex, de natura sociala, psihologica si morala. Conflictul principal este unul interior (Ghita oscileaza intre dorinta de a ramane un om cinstit si tentatia imbogatirii alaturi de Lica). Aceasta predominanta a conflictului interior da operei caracterul de nuvela psihologica. Pe langa acesta, amplificandu-l, exista si conflicte exterioare: intre Ghita si Lica, intre Lica si Pintea, intre Ghita si Ana, dar si intre filosofia de viata a lui Ghita si cea a soacrei sale.
Alegand sa se intovaraseasca cu Lica, recunoscut pentru talhariile sale, Ghita va alege involuntar sa se indeparteze de propria familie. Relatia cu Ana se va schimba in mod semnificativ, Ghita nu ii va mai arata afectivitate, nu va mai fi la fel de preocupat de copii. Lui Ghita ii este rusine de Ana, se inchide in sine, devine rece, distant, este mai tot timpul suparat si nu se mai consulta cu ea asa cum facea inainte, o repede tot mai des. In cazul relatiei cu Lica, Ghita coboara pe o adevarata scara a dezumanizarii: initial, dintr-un informator al Samadaului, carciumarul devine complice al porcarului la furt, la ja, la talharie si in cele din urma la crima. Dezumanizarea lui Ghita atinge apogeul in finalul nuvelei, atunci cand acesta devine insusi un criminal.
Relatia dintre doua personaje in Povestea lui Harap Alb
Basmul este o specie epică amplă (în proză sau în versuri) care dezvoltă categoria estetică a fabulosului, având un singur plan narativ, cu o acţiune convenţională, la care participă personaje sau forţe supranaturale. George Călinescu defineşte acestă creţie ca un „gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, etc.” Lumea basmului fiinţează într-un spaţiu şi o durată nedeterminate. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi descrierea.
Realul se împleteşte cu fabulosul şi în construcţia altei funcţii specifice, cea a personajului. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii: antagonistul, ajutoarele, donatorii; ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj.
Toate aceste trăsături definitorii pot fi exemplificate pe basmul cult al lui Ion Creangă, „Povestea lui Harap-Alb”. Începutul basmului, marcat de formula iniţială. „Amu cică era odată” introduce cititorul în lumea basmului. Situaţia iniţială prezentată vorbeşte despre un crai cu trei feciori şi despre fratele craiului, împărat într-o ţară îndepărtată, care avea numai fete, motiv pentru care trimite o „carte” fratelui său, pentru a-i cere pe cel mai vrednic dintre nepoţi ca să-l lase împărat după moartea sa.
Destoinicia fiilor este probată mai întâi de creai prin mai multe probe peste care mezinul familiei, Harap-Alb, trece cu brio.
Trecerea podului urmează unei etape pregătitoare. Drept răsplată pentru milostenia arătată Sfintei Duminici mezinul primeşte sfaturi de la aceasta: să ia „calul, armele şi hainele cu care tatăl său a fost mire pentru a izbuti”. Calul, descoperit cu tava de jăratec după trei încercări, se va dovedi tovarăşul şi sfătuitorul tânărului, având şi puteri supranaturale. Plecat însă din spaţiul protector al casei părinteşti, tânărul se confruntă cu Spânul (principalul răufăcător). Lipsa de maturitate îl costă pe Harap-Alb cartea, banii şi armele.
Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădure – labirint, loc al morţii şi al regenerării. Spânul, „răul necesar”, are rolul iniţiatorului pentru tânărul Harap-Alb. Spânul, prin cele trei apariţii ale sale, îl determină pe tânăr să-l accepte ca iniţiator şi sa-i fie slugă. Coborârea în fântână, la îndemnul Spânului are, în plan simbolic, semnificaţia naşterii, a regenerării. Personajul iese din fântână Harap-Alb, rob al Spânului. Lipsit de puteri supranaturale sau de însuşiri excepţionale, personajul trebuie să treacă prin încercările la care este supus de Spân, cu ajutorul calităţilor sale morale. Spânul îl sileşte pe Harap-Alb să jure că-l va asculta şi îl ba sluji până va muri, aşa că, odată ajunşi la curtea împăratului, Spânul îl supune pe personajul principal la trei probe peste care Harap-Alb trece cu brio. Trecerea probelor îl ajută pe tânar să dobândească bunătate, curaj, generozitate, prieteni (cu ajutoarele lui, în special), calităţi necesare unui împărat.
Într-un conflict dintre cei doi, după demascarea Spânului, acesta îi taie capul lui Harap-Alb, eliberându-l de jurământ, semn ca iniţierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfârşit. Eroul reînvie însă, datorită ajutorului primit de la prietenii săi, semn că a ştiut să fie un bun prieten, şi primeşte împărăţia şi pe fata pe care o dorea. Maturizarea eroului, la care Spânul contribuie în mod decisiv, este confirmată de nuntă şi de schimbarea statului social.
Pesonajele aflate în opoziţie sunt uşor de recunoscut şi după nume: Harap-Alb reflectă condiţia duală, rob, slugă (Harap), dar şi originea lui nobilă şi naivitatea sa de la început (Alb); pe când Spânul este, după nume, întruchiparea răului.
„Povestea lui Harap-Alb” dă cititorului impresia că nu doar naratorul, ci şi personajele, par a avea cunoştinţă de scenariul iniţiatic pe care trebuie să-l traverseze protagonistul. În acest scenariu eroul are de învăţat şi de la Spân, simbol al răului necesar, pentru a-i testa limitele şi a-l ajuta să se maturizeze.
Cu excepţia eroului care este văzut în evoluţie, celelalte personaje sunt reductibile la o trăsătură dominantă, reprezentativă tipologii umane. Spânul este tipul vicleanului, rolul său fiind acela de a-l iniţia (în mod involuntar) pe erou şi de a ajuta cititorul să înţeleagă mai bine tipologia personajului principal prin raportare la personajul antagonist (caracterizare indirectă). Harap-Alb trece astfel de la mezinul craiului, cel timid şi ruşinos, cum este descris la început, la un împărat demn de titlul pe care îl poartă şi asta în mare parte datorită Spânului şi încercărilor la care îl supune pe erou.
Esenţa basmului, ideea că binele triumfă întotdeauna în faţa răului, este păstrată şi în „Povestea lui Harap-Alb”, doar că drumul iniţiatic al eroului este mai interesant pentru cititor.
Deşi este un personaj de basm, Harap-Alb nu este acel Făt-Frumos din basmele populare, model de perfecţiune fizică şi morală, dotat cu puteri supranaturale; el este umanizat prin comportament, atitudine, limbaj, personaj dinamic ce parcurge aventura iniţierii. Protagonistul traversează o serie de probe, învaţă din greşeli şi progresează, se maturizează pentru a merita să devină împărat, basmul putând fiind considerat astfel un bildungsroman.
Aşadar, deşi basmul cult al lui Ion Creangă porneşte de la tiparul popular, păstrând tipologia personajelor, se depărtează de acesta prin stilul de a povesti, prin problematica mult mai complexă şi prin crearea unor personaje individualizate, devenind astfel memorabile.
Etapa relativei liberalizări (1964-1971)
Declarația PRM din aprilie 1964, decesul lui Dej și accesul la putere a lui Ceaușescu au adus schimbări importante în viața politică și culturală a țătii. Au fost eliberați mulțu deținuți politici și au fost create condiții favorabile procesului de dezideologizare a literaturii. Ca orice nou lider de partid, Ceaușescu dorea să-și făurească un cult propriu în defavoarea exceselor comuniste ale predecesorului său. Aspirația la adevărul istoric, politic, social etc. a dat naștere, după 1966, unei literaturi justițiare, de reconsiderare a trecutului falsificat și de dezvăluire a „racilelor” societății socialiste. Scriitorii rămași în țară continuă, încep sau se consolodează cariera literară. Spuneam înainte că primii reprezentanți ai poeziei neomoderniste românești au fost Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, urmați la scurt timp de Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Constanța Buzea, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu. Au beneficiat de această perioadă a relativei liberalizări câțiva scriitori neomoderniști pe care îi vom prezenta, prin minine date bibliografice.
Ana Blandiana (n.1942), poeta nostalgiei imaculării și luptătoare pentru libertate civică în România, a debutat editorial în 1964 cu Persoana întâia plural, urmat de Călcâiul vulnerabil (1966), A treia taină (1969), 50 de poeme (1970), Octombrie, noiembrie, decembrie (1972); Somnul din somn(1977); Întâmplări din grădina mea(1980); Ochiul de greier(1981); Stea de pradă(1986); Întâmplări de pe strada mea(1988); Poezii(1988). A scris numeroase eseuri, traduceri, colaborări la volume colective.
Ioan Alexandru (1941-2000), autodidact în greacă, germană și ebraică, a tradus Imnele lui Pindar(sec.VI-V î.e.n.) prin intermediar german. A debutat tot în 1954 cu volumul sugestiv poetic Cum să vă spun. Până în 1988 publică 13 volume de poezii: Viața deocamdată(1965); Infernul discutabil(1967); Vămile pustiei(1968); Imnele bucuriei(1973), Imnele Transilvanieie, volumul I(1976) și volumnul II(1985); Imnele Moldovei (1980); Imnele Țării Românești(1981), Imnele Putnei(1985), Imnele Maramureșului)1988), Imenele iubirii(1988). Recent, în seria de opere fundamentale, coordonată de Eugen Simion, a apărut integrala poeziei lui Ioan Alexandru, Opere, volumele I și II, Editura Academiei 2015.
Cezar Baltag (1939-1997), unul dintre cei mai valoroși reprezentanți ai generației de restaurare a lirismului, alături de Nichita Stănescu, MArin Sorescu, Ioan Alexandru, debutează în 1962 și până în 1989 publică 10 volume de poezii.
Constanța Buzea (1941-2012), fosta soție a poetului Adrian Păunescu, redactoare de reviste și scriitoare prolifică, a publicat până la Revoluție, 17 volume de poezii. Despre Adrian Păunescu, prea implicat în politică, și Mircea Dinescu, care în timpul Revoluției a fi fost obligat la domiciliu forțat, chiar dacă a trecut de la arta poetică la arta culinară, nu s-ar putea spune că sunt lipsiți de talent poetic, care merită apreciat.
În proză, două ar fi, după 1964, preocupările capitale ale literaturii românești: problema literarității (a literatura ca literatură)și problema adevărului (a literaturii ca reflectare veridică a realității). Primele dezvăluiri ale erorilor trecutului comunist fac posibilă apariția „obsedantului deceniu”, cu o sintagmă de Marin Preda, printre primii care a profitat de spiritul aparent liberal a plenarelor ceaușiste din 1966, 1967.
Astfel, Moromeții II, din 1967, surprinde deruta dramatică a satului din timpul sinistrei campanii a cotelor obligatorii și a colectivizării forțate. Exponentul noului e fiul Nicolae Moromete, ajuns activist, instructor raional, devotat ideilor socialismului, cinstit în intenții, derutat el însuși de caracterul terorist, abuziv al regimului. Socraticul, înțeleptul părinte Ilie Moromete rămâne în continuare un fel de „rege Lear al Câmpiei Dunării”. Același Marin Preda, în Intrusul(1968), surprinde viața constructorilor de pe marile șantiere și ideea de eroism socialist. Salvarea eroică a unui muncitor, căzut într-o cisternă, are drept consecință destrămarea sufletească a elevtricianului Călin Surupăceanu, care se va convinge de oribil evoluție a „umanității” socialiste și de impostura ei funciară. În Marele singuratic (1972), activistul Nicolae Moromete cade într-o lungă apatie presărată de regrete și întreruptă de frământate procese de conștiință.
Un alt exemplu de cum a fost rescrisă isotria „obsedantului deceniu”, după 1964, este romanul Cordovanii de Ion Lăcrăjan, care înfățișează, precum Moromeții, eșecul absolut al individualismului țărănesc prin colectivizarea forțată a agriculturii.
Eugen Barbu în Principele(1969) va încerca revelarea, prin recurs la alegorie sau parabolă, a mecanismului puterii absolute. Este un roman ci cheie, o parabolă politică și o meditație asupra exercitării într-o lume balcanică, guvernată de inerție și de moravuri specifice. Întocmai ca în Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, prin fanaroții din secolul al XVIII_lea, Eugen Barbu lasă să se înțeleagă însângeratul și samavolnicul nostru secol totalitar. În Săptămâna nebunilor(1981) ne întâmpină aceleași decoruri decadente, aceeași atmosferă de afârșit de lume din Principele. Un personaj atins de lihtis și care aduce ca Principele - beizadea Hrisant Hrisoscelu - visează să uimească și să seducă Bucureștiul punând la cale „o săptămână a nebunilor”, o orgie generalizată cu rafinament și extravaganță care să împingă în ruină orașul și pe bogații lui.
Primele trei cărți publicate de Alexandru Ivasiuc (Vestibul, 1967; Interval, 1968; Cunoașterea de noapte, 1969) se înscriu în formula romanului speculativ despre intelectuali cu reflecții eseiste inteligente, dar și a unor confesiuni interminabile și adesea indigestie. În Vestibul, profesorul de histologie, Ilea, se îndrăgostește de una dintre studentele sale, cu 30 de ani mai tânără și, neavând curajul să i-o spună, se confesează de fapt, monologhează în scrisori niciodată expediate. Are sentimentul că trăise viața cu lașitate, prentu erorile afective, morale, intelectuale pe care le făcuse, dar aceste complexe și senzația de culpă și eșec nu-l ajută prea mult. Cel de-al doilea roman, Interval, se alcătuiește din două confesiuni, oarecum paralele, cu puține puncte de convergență, prilejuite de întâlnirea, după 15 ani, într-un tren, a unor foști prieteni: Ilie Chindriș și Olga. Într-un moment dezonorant, de o mare slăbiciune morală, acesta își amintește că și-a trădat prietena, pe Olga, la o ședință UTM, care a fost exclusă pentru culpa de a învăța engleza. Cunoaștere de noapte, prezintă eforturile lui Ion Marina de a se cunoaște pe sine în condițiile iminentei morți a soției. Al șaselea roman, după Vestibul(1966), Interval(1968), Cunoaștere de noapte(1969), Păsările(1970), Apa(1973), se intitulează Iluminări (1975). Pentru a nu-și părăsi preferința tematică față de intelectuali, romanul îl are ca erou pe savantul Paul Achim, conducătorul unui institut științific, cu personal numeros și numeroase conflicte.
Un alt scriitor din această periaod, asupra căruia vom reveni, Augustin Buzura, în primul său roman, Absenții(1970), analizează pe parcursul a câtorva ore de singurătate, stările de conștiință ale unui psihiatru (Mihai Bogdan), care trăiește în ambianța frustrantă a unui institut unde domnește impostura.
Reflecții filozofice și morale „neortodoxe”, în travesti literar, cum le numește criticul literar Eugen Negrici, întâlnim și în romanele lui Matei Călinescu, Viața și opiniile lui Zacharias Lichter(1969) sau ale lui Mircea Ciobanu: Martorii (1968), Cartea fiilor(1970), Tăietorul de lemne(1974).
Nicolae Breban face loc în romanul postbelic introspecției și analizei psihologice. Francisca(1965) e un roman realist din descendența prozei lui Slavici. Autorul prezintă două medii opuse: orășelul ardelenesc, părăsit de Francisca (felceriță, într-o uzină) și mediul industrial în care intră. Cel de-al doilea roman a lui Nicolae Breban, În absența stăpânilor(1966), înseilează de fapt câteva nuvele. În absența stăpânilor, care în anumite concepții sau prejudecăți sunt bărbații, rămân doar trei secvențe: Bătrânii, Femeile și Copiii. Animale bolnave(1968) reprezintă un punct de hotar în creația lui Breban, în care, de la tipicul obișnuit în creațiile literare, va prefera excepționalul și imprevizibilul, manifestând predilecție pentru cazuri și psihologii abisale, îndoindu-se de orice clasificări, de orice natură, în aria umanului. Eugen Simion observa în acest sens că Breban „nu zugrăvește propriu-zis tipuri, cât energii și moliciuni umane”, indivizi sau personaje puternice și slabe. Îngerul de gips(1973) îl prezintă pe universitarul Minda, o somitate în specialitatea sa, medic cu reputația ireproșabilă. El sporește galeria eroilor cu evoluții greu de prevăzut, motivate sau nemotivate de presiunea societății, de condiționările mediului și ale timpului.
În ceea ce privește alți scriitori mai importanți din această perioadă, referințele vor fi din nou mai mult bibliografice. Sorin Titel (1935-1985), scriitor bănățean, dispărut prematur, ne-a lăsat Reîntoarcerea posibilă(1966), Valsuri nobile și sentimentale(1967), Dejunul pe iarbă(1968), în noaptea inocenților(1970), Lunga călătorie a prizonierului(1971).
Tot la titluri de cărți ne rezumăm și în ceea ce-l privește pe Nicolae Velea(1936-1987): Poarta(1960), 8 povestiri(1964), Paznic de armonii(1965), Zbor jos(1968), În război un pogon de flori(1972), Vorbă-n colțuri și rotundă(1973). Volume destinate copiilor: Cutia cu greieri (1970), Dumitraș și cele două zile(1974), Călător printre înțelepciuni(1975), Întâlnire târzie(1981).
Fănuș Neagu(1932-2011) a debutat înainte de 1964: Ninge în Bărăgan(1959), Somnul de amiază(1960), Dincolo de nisipuri(1962), iar după 1064 a publicat: Cantonul părăsit(1964), Vară buimacă(1967), Îngerul a strigat(1968), Frumoșii nebuni ai marilor orașe(1976). La sfârșitul perioadei de relativă liberalizare apar și primele experimente formaliste și unele elemente de discurs autoreflexiv, ludic, ironic.