Limba si literatura romana programa, comentarii si subiecte pentru bacalaureat 2023-2024

Lacustră de George Bacovia  Date despre autor și operă. George Bacovia este cel mai insemnat poet simbolist al literaturii române, aparținând periaodei interbelice. Originalitatea sa constă în impunerea unui nou univers de inspirație, târgul de provincie claustrant, și în intensitatea obsesivă cu care trăiește spaima de moarte și de dezintegrare a naturii. Volumele sale de versuri, „Plumb”, „Scântei galbene”, „Cu voi”, „Comedii în fond”, „Ștanțe burgheze”, reprezintă variațiuni pe aceeași temă a obsesiei. Fiecare anotimp prezentat de autor este un rezultat al propriei sale imaginații; natura aduce permanent cu sine semnele trecerii în neființă. Toamna, perioadă a anului predilect bacoviană, este dominată de o ploaie continuă, egală, monotonă și parcă ancorată în veșnicie. „Infernul acvatic” pe care îl creează tinde să inunde întreg universul. Semnele peisajului autumnal se identifică pregnant cu semnele morții: iarba este „de plumb”, florile sunt „carbonizate”, parcul „devastat”, iar anotimpul „cântă funerar....din instrumente jalnice de lemn”.   Aparitie. Temă. Poezia „Lacustră” apare în volumul de debut, intitulat „Plumb”, publicat în 1916, axându-se pe ideea centrală a condiției nefericite a creatorului; ea este o artă poetică, specie a genului liric în care se evindențiază un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume și viață a unui autor, despre menirea lui în univers și despre misiunea artei sale, într-un limbaj literar care îl particularizează. Semnificația titlului. Titlul este un simbol care exprimă corespondența dintre un element al naturii - ploaia -, aparținând planului exterior și stările sufletești exprimate poetic. Sensul denotativ al substantivului „lacustră” este acela de „locuință(sau așezare) clădită pe stâlpi la suprafața apei unor lacuri, specifică în epoca preistorică”(DEX). In sens conotativ, titlul (ca și întreaga poezie) este expresia spaimei de umezeală, urmărindu-se gradat implicațiile ploii în planul psihic-uman. Structura și semnificații. Construcția poeziei se bazează pe simetrie: prima strofă este reluată aproximativ identic la final, ca ultimă strofă. Se creează astfel impresia de repetare ciclică a stării de dezolare în fața fenomenului de dezintegrare a naturii. Poezia are patru catrene organizate pe două planuri: planul exterior (prima și ultima strofă) și planul interiro, al subconștientului (strofele a doua și a treia) - și trei părți. Strofa I se deschide cu o referință temporală „De atâtea nopți aud plouând”. Adjectivul cu valoare de superlativ absolut („atâtea”), completat de verbul la modul gerunziu („plouând”) marchează un timp nedefinit; parcă eul liric a pierdut șirul nopților de când ploaia descompune materia. Versul următor este unic prin valențele sufletești pe care le degajă:„Aud materia plângând”. Personificată, forma materială a lumii, inconștientă prin excelență, „plânge” fără a-și da seama că va muri înecată în propriile sale lacrimi, că va fi cauza propriei sale morți. Singurătatea, motiv specific bacovian, prezent și în arta poetică „Plumb”, este mediul propice imaginilor halucinante, completate de căderea ploii, actualizată de prezentul verbului „ a auzi” și prelungită prin gerunziul „plouând”. Se recurge la o regresiune geologică spre era primitivă a oamenilor trăitori în „locuințele lacustre”. II. Dacă în prima strofă predomină imaginea auditivă, trecerea în planul subconștientului se face pe baza senzațiilor tactile. Advebul de mod „parcă” este un indice pentru confuzia planurilor (exterior-interior, real, verosimil-ireal, imaginar). Umezeala perpetuă de afară se prelungește în încăpere și chiar și în sufletul mistuit de coșmaruri:„Tresar prin somn”. Valul care izbește reprezintă pericolul care generează frica obsesivă de moarte prin inecare; el poate însă căpăta și accente sociale. „Podul de la mal ” își are punctul de plecare în realitate prin faptul că el reprezintă unica legătură cu lumea exterioară a omului lacustru. Noaptea însă, acesta era tras pentru a-l feri pe locuitor de multiple pericole. Eul liric. transmigrat în epoca primitivă, are aceleași temeri existente atunci. În plus, „podul de la mal”, dacă este tras, îl desparte pe creator de societatea în care trăiește. Coșmarul provine din faptul că ar putea avea o legătură, chiar și efemeră cu lumea exterioară. Istoria văzută ca un „gol” imens tocmai pentru că omul de azi are aceleași temeri cu omul lacustru, fiind terorizat de apa care-i poate surpa locuința și chiar întreg universul. eul liric presimte sfârșitul care ar putea fi provocat de prăbușirea „piloților grei” care sunt singurele puncte de sprijin ale casei. Rezistența lor reprezintă unica șansă de supraviețuire, șansă care se minimalizează cu fiecare picătură de ploaie căzută. III. Repetiția primei strofe în finalul poeziei exprimă eterna reluare a coșmarului adus de ploaia interminabilă. Prin gerunziile „tresărind” și „așteptând”, agonia este prelungită, iar eul liric este surprins într-o permanentăașteptare a morții iminente, a dezagregării universului în care se asociază mitul potopului cu cel al apocalipsei. Elemente simboliste. Parcurgând lirica bacoviană, cititorul percepe poezia ca pe arta de a simti; este folosită sugestia care să exprime cât mai fidel corespondența dintre elementele naturii și stările sufletești. Universul este perceput prin imbinarea imaginilor auditive cu cele tactile. Apar, în poezie, simboluri care admit o pluraritate de sensuri la descoperirea cărora cititorul colaborează cu poetul („lacustră”, „podul de la mal”, „val”, „gol istoric”). Sunt evidente simetria și repetiția care duc la acentuarea ideilor enunțate, dar și la crearea unei muzicalități interioare a versului. Elemente de prozodie. Poezia este alcătuită din patru catrene, cu rimă variabvilă, măsură a 8-9 silabe, ritm iambic. Concluzie. Creatia bacoviana „Lacustră” este cea mai evidentă expresie a spaimei de apă; criticul literar Dumitru Micu afirma că Bacovia este „cel mai mare poet al ploii și al ninsorii din literatura noastră”, iar lumea creată de el este „un infern acvatic”   Lacustră de George Bacovia - versuri De-atâtea nopți aud plouând,  Aud materia plângând...  Sînt singur, și mă duce un gând Spre locuințele lacustre.  Și parcă dorm pe scânduri ude,  În spate mă izbește-un val -- Tresar prin somn și mi se pare Că n-am tras podul de la mal.  Un gol istoric se întinde,  Pe-același vremuri mă găsesc...  Și simt cum de atâta ploaie Pilonii grei se prăbușesc.  De-atâtea nopți aud plouând,  Tot tresărind, tot așteptând...  Sînt singur, și mă duce-un gând Spre locuințele lacustre.

                                      Relatia dintre Ion si Ana din romanul Ion de Liviu Rebreanu      Considerat creatorul romanului romanesc modern, Liviu Rebreanu este autorul unor capodopere ale literaturii nationale, dintre care amintim romanele “Ion”, “Padurea spanzuratilor” sau “Rascoala”. Publicat in 1920, romanul “Ion” este considerat unanim primul roman romanesc de talie europeana, incadrandu-se in tiparele unei creatii realiste si obiective.             Rebreanu marturiseste ca ceea ce l-a determinat sa scrie acest roman a fost un taran care saruta pamantul. Scriitorul aglutineaza in material romanului o serie de intamplari la care asistase sau de care auzise, intamplari consemnate in satul sau natal. Astfel, un vecin care se numea chiar Ion ii marturiseste ca “s-a incruscrit” cu saracia, iar un taran isi alungase fiica de acasa pe motiv ca aceasta ramasese insarcinata cu cel mai sarac baiat al satului. De altfel, o alta fata se casatoreste doar pentru ca a ramas insarcinata, astfel incat isi va lasa parintii fara pamanturi. Toate aceste intamplari l-au inspirit pe Rebreanu in scrierea primul roman modern din literatura romana, dar si in scrierea catorva nuvele aparute inaintea romanului.          Asadar, ne aflam in fata unui scriitor obiectiv, autor al unor romane realiste, in aceasta sfera fiind inclus si romanul “Ion”. Gratie acestei creatii literare, Liviu Rebreanu ocupa un loc insemnat intre romancierii europeni interesati de problematica taraneasca si de cazurile de constiinta. Romanul are si un puternic caracter social, scriitorul urmarind o reconstructie geografica exacta a spatiului actiunii, incadrarea personajelor in diferite medii, clase si tipuri, asa cum Balzac descria lumea din lucrarile sale, pornind de la clasificarea lumii animale in regnuri si mizand pe o monografie artistica a universului reflectat.           Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.           Titlul romanului reprezinta, de fapt, numele personajului principal al operei, acesta devenind personaj eponim. In lucrarea “Arca lui Noe”, Nicolae Manolescu face observatia ca romanul doric “infatiseaza o varsta a iluziilor si a inocentei genului. Lumea romanului doric este omogena, coerenta si plina de sens.” Eroii, virili, vehiculeaza miturile luptei, vigorii si cuceririi. Observatiile facute de criticul Nicolae Manolescu explica optiunea lui Rebreanu pentru titlul operei.          Tema romanului este prin excelenta una sociala, aflata in concordanta cu programul realist: problematica pamantului in satul ardelean de la inceputul secolului al XX-lea. Astfel, in universal creat de Rebreanu, pamantul are rol de criteriu moral, de criteriu al responsabilitatii, ceea ce explica intr-o masura insemnata motivul pentru care Ion doreste pamanturile lui Vasile Baciu.            Ion Glanetasu, personajul eponim al operei, este protagonistul operei. Alungat din randurile flacailor satului Pripas, Ion este “incruscrit cu saracia”. Din aceasta cauza, acesta decide ca nu trebuie sa renunte la dorinta de a-si depasi conditia sociala pe care o avea, tinand seama de importanta pe care localnicii o ofereau proprietatilor funciare, ca mijloc de dobandire a respectului cuvenit in randul localnicilor. Pentru acest lucru, Ion, fiu al lui Alexandru Pop Glanetasu si al Zenobiei, considerati “sarantocii” satului, este dispus sa renunte la fiinta iubita, Florica, pentru a se casatori cu fata lui Vasile Baciu, Ana. Chiar daca Ana nu era o fiinta aspectuoasa, Ion constientizeaza ca intemeierea unei familii ca urmare a casatoriei cu aceasta i-ar putea aduce pamanturile tatalui sau si totodata schimbarea clasei sociale din care facea parte. Dupa consumarea planului de acaparare a pamanturilor lui Vasile Baciu, Ion decide sa se intoarca la Florica, ceea ce ii va aduce sfarsitul. Asadar, incercand sa amelioreze cele doua prejudicii care il voi urmari pe tot parcursul evolutiei sale (nevoie de improprietarire funciara si dragostea pentru Florica), Ion va sfarsi prin a fi omorat chiar de catre George Bulbuc, petitorul initial al Anei Baciu. De altfel, Ion poate fi incadrat in trei tipologii: tipoligia taranului sarac, cea a arivistului si cea a ambitiosului dezumanizat de lacomie.            Ana este fata lui Vasile Baciu, reprezentant de seama al categoriei botocanilor din satul Pripas. Fara a fi aspectuoasa, Ana fusese initial promisa de tatal sau fiului lui Toma Bulbuc, George. Insa, aceasta cade prada seductiei sirete a lui Ion, care vede prin Ana mijlocul prin care poate lua in proprietate fondul funciar al tatalui ei. Victima a negocierilor la sange dintre tatal ei si Ion, dar si a nepasarii pe care Ion o manifesta fata de ea si de copilul lor, Ana decide sa-si puna capat zilelor, nemaisuportand chinul la care a fost supusa pentru o perioada destul de indelungata de timp. Spre deosebire de statutul psihologic al lui Ion, care este unul specific manipulatorului, Ana este victima, este cea care s-a lasata manipulata de un om pentru care dorinta de inavutire il dezumanizeaza complet. Tipologic, Ana este prototipul femeii de la tara, al carui destin este tragic marcat de supunerea sa fata de lumea barbatilor.            Relatia dintre cei doi este pusa in evidenta inca de la inceputul discurscului, cand dupa hora, Ion pleaca sa o caute pe Ana, atragand-o sub umbra unui nuc, planul acestuia fiind bine stabilit. Ion ii ofera tuica, Ana il refuza, amintindu-i de tatal ei, iar Ion se gandeste asupra sentimentelor pe care le are fata de ea: “Nu-i fusese draga Ana si nici acuma nu-si dadea bine seama daca ii este draga”. Asadar, cititorul afla de la bun inceput de intentiile miselesti ale protagonistului, care urmareste sa parvina. O alta scena plina de semnificatii este cea in care Vasile Baciu, afland ca Ion este tatal copilului, o trimite pe aceasta la casa Glanetasului. Ion, care era la masa, initial ignora prezenta Anei; insa, dupa ce se ridica de la masa, se aproprie de Ana si ii cantareste cu foarte mare atentie burta. Pentru Ion, copilul o putea lega pe Ana de el, ceea ce ii va usura planul de improprietarire cu fondul lui Vasile Baciu.             Conflictul principal al operei este cel dintre Ion Glanetasu si Vasile Baciu. Prin intermediul casatoriei cu Ana, Ion urmareste sa obtina proprietatea asupra fondului funciar al lui Vasile Baciu. Dovedindu-se un negociator abil, Ion reuseste sa obtina pamanturile mult dorite (care int-un final vor fi cedate parohiei preotului Belciug), insa negocierile cu Baciu vor fi cu adevarat sangeroase, Ana fiind victima acestui diferend. Batuta si respinsa atat de tatal sau, cat si de sotul care nici macar copilul nu il va determina sa-i acorde sotiei sale atentia meritata, Ana decide ca singura sa salvare este moartea. Sinuciderea Anei si moartea copilului ii va permite lui Ion sa se repozitioneze catre fiinta pe care o iubea cu adevarat, Florica, care acum era casatorita cu fostul rival, George Bulbuc. La fel ca in cazul Anei, si Ion va avea un sfarsit tragic, calaul sau fiind George Bulbuc.              Avand in fata doua personaje realiste, Rebreanu ofera faptelor, gesturilor, atitudinilor, limbajului o mare atentie. Personajele realiste sunt influentate in evolutia lor de mediul social in care se nasc si doresc, din variate motive, sa urce pe scara sociala sau daca deja au obtinut un statut social convenabil, sa-si mentina acel statut.             Prin intermediul caracterizarii directe realizata de catre autor, Ion Glanetasu este descries ca fiind un om muncitor (“Flacaului ii curgea sudoarea pe obraji, pe spate”; “Ion cosea din rasputeri”). De asemenea, autorul intentioneaza intr-un fel cititorul asupra obsesiei personajului eponim pentru pamant (“iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil”). Pentru Vasile Baciu, Ion este “hotul”, “sarantocul”, iar preotul Belciug il va considera pana cand acesta va ceda pamanturile bisericii “stricat si-un baraus, s-un om de nimic”. Sedusa, prin tehnici de o viclenie iesita din comun de catre Ion, Ana va vedea in acesta “norocul” ei, parere ce se va schimba de-a lungul evolutiei istoriei, Ion fiind intr-un fel cauza pentru care Ana a ales sa se sinucida. Limbajul gestual, ca mijloc al caracterizarii indirecte a personajului, joaca si un rol important in conturarea caracterului lui Ion. Scena sarutarii pamantului “ca pe o ibovnica” nu sugereaza altceva decat obsesia lui Ion pentru fondul funciar. Desi va incerca sa amelioreze prejudiciul pamantului si pe cel al iubirii, Ion va fi in cele din urma invins de glasul pamantului. Criticul George Calinescu considera ca Ion nu este altceva decat “o bruta, careia siretenia ii tine loc desteptaciunii’’. Astfel, moartea lui Ion, survenita ca urmare la intoarcerea glasului iubirii, poate fi perceputa si ca o pedeapsa pentru mijloacele imorale folosite pentru a obtine pamanturile lui Vasile Baciu.            Caracterizata direct de catre Ion ca fiind “slabuta si uratica”, Ana Baciu este victima vicleniei lui Ion. Ajunsa in stadiul in care considera ca existenta ii este aproape imposibila, autorul noteaza gandurile morbide ale acesteia: “isi zicea mereu, ca fara el ar trebui sa moara”. Ana traieste tragedia de a fi femeie intr-o societate si epoca in care rolul femeilor era cel de supunere in fata barbatilor si are ghinionul de a pica prada in planul viclean al lui Ion. Crezand in dragostea lui Ion, Ana nu asculta de tatal ei, care o atentioneaza asupra adevaratelor intentii ale fiului lui Alexandru Pop Glanetasu.

Romantismul romanesc La noi, romantismul s-a manifestat si in perioada pasoptista, sub forma unui romantism care milita in primul rand pentru constituirea unei literaturi originale, in care se regaseau si elemente clasice. Dar romantismul si-a gasit expresia plenara in lirica eminesciana, odata cu epoca urmatoare, a Junimii si a marilor autori din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Caracteristici: - valorificarea elementului national (folclor,natura,istorie); - caracterul militant (creatia artistica este subordonata idealurilor nationale si sociale ale epocii; se urmarea mobilizarea publicului cititor pentru realizarea acestor idealuri; - caracter retoric (decurge din dimensiunea lui militanta, stilul retoric fiind o modalitate de persuasiune); - eclectismul stilistic(romantismul romanesc, de la scriitori pasoptisti si pana la Eminescu, si-a integrat anumite aspecte si trasaturi particulare ale clasicismului, acest amestec de clasicism si romantosm fiind, dupa istorici literari, o caracteristica a romantismului tarziu, numit si romantismul Biedermeier).   Particularitati ale prozei romantice - prezenta unui narator implicat afectiv, ce renunta uneori(asa cum se intampla in proza fantastica la atributul omniscientei; - actiune bogata in intamplari neobisnuite si rasturnari de situatie spectaculoasa, legate cel mai adesea de ascensiunea si prabusirea unor personaje; - personaje exceptionale, inzestrate cu calitati sau defecte iesite din comun; - cultivarea pitorescului(pitoresc este ceea ce place ochiului,ceea ce e singular, neobisnuit) - intrebuintarea frecventa a antitezei, atat ca procedeu compozitional, cat si ca mijloc de caracterizare a personajelor; - limbaj care mizeaza pe expresivitate, bogat in figuri de stil; - interes manifestat fata de specii cum ar fi nuvela istorica si romanului istoric,nuvela fantastica si romanul fantastic; memorile de calatorie.   Teme si motive in poezia eminesciana Tema naturii si a iubirii: Motive: lacul, marea, izvorul, stelele, luceafarul, noaptea, "sara-n asfintit", teiul, nufarul, intalnirea indragostitilor, chemarea iubitei, asteptarea infrigurata, nostalgia, dorul, femeia-inger si femeia-demon, voluptatea suferintei. Tema (supratema) timpului Motive: inserarea, trecerea inexorabila a timpului, momentul genezei si al extinctiei universului, istoria, epocile vechi sau mitice ale lumii si ale istoriei nationale(Dacia, Egiptul Antic, Evul Mediu,etc) timpul sacru al iubirii, timpul cosmic (al Luceafarului) si timpul uman-terestru. Tematica filosofica Motive: calatoria cosmica, geniul (cu ipostazele: "batranul dascal" din Scrisoarea I, tanarul voievod, Luceafarul, indragostitul, "cufundat in stele", magul, profetul, regele, "imparatul si proletar") conditia umana ca vis, viata ca teatru.

Riga Crypto şi lapona Enigel de Ion Barbu Contextul apariţiei; încadrarea textului într-o specie, într-un curent literar şi într-o perioadă:   Poezia a fost publicată în anul 1924, în “Revista română”, apoi a fost inclusă în volumul “Joc secund” din 1930 (perioada interbelică, în care se confruntă două mişcări literare: modernismul, susţinut de criticul Eugen Lovinescu la cenaclul şi revista “Sburătorul”, şi tradiţionalismul). Balada lui Ion Barbu este o poezie modernistă pentru că este rezultatul unei sinteze între două domenii diferite: poezia şi geometria; pentru că încalcă anumite convenţii constitutive ale genurilor şi speciilor literare(balada preia o formulă specifică epicului în proză, aceea de povestire în ramă, dar păstrează resursele filonului liric); deoarece are drept caracteristică a limbajului, ambiguitatea, adică poate fi citită, la un prim nivel, ca o legendă despre naşterea ciupercilor otrăvitoare, dar, la un alt nivel de interpretare, balada este o alegorie pe tema omului superior, diferit de omul comun, un “Luceafăr întors”, întrucât evidenţiază incompatibilitatea dintre două lumi care încearcă să comunice şi să se împlinească, la fel ca în poemul eminescian.        Viziunea despre lume: Balada “Riga Crypto şi lapona Enigel” exprimă viziunea lui Ion Barbu despre condiţia omului care este incapabil să-şi depăşească limitele, reprezentat de rigă. În timp ce Enigel se îndreaptă spre lumină, spre cunoaştere, Crypto rămâne în lumea lui întunecată, orice relaţie de comunicare, de dragoste, între cei doi fiind imposibilă. Astfel, ca şi Eminescu, Ion Barbu înţelege existenţa a două lumi incompatibile, întemeiate fiecare în parte pe anumite concepţii, idei, principii.   Temă şi motive:         Tema baladei este a unei iubiri eşuate, dar şi opoziţia dintre materie şi spirit; material simbolizată de rigă, spiritual- de Enigel. Motivele poetice sunt: atracţia spre soare a laponei, visul, sufletul-fântână. Soarele semnifică astrul cunoaşterii, astrul tutelar al vieţii, dar numai pentru laponă, căci pentru riga înseamnă moarte.Sufletul-fântână, în care se oglindeşte însuşi soarele, asigură eternitatea spiritului, nemurirea.   Compoziţia:         Titlul este alcătuit din numele celor două fiinţe din lumi opuse: riga (rege) Crypto (ascuns) şi lapona (locuitoare a ţării gheţurilor), Enigel (nume cu rezonanţă nordică, angel, înger). Acest titlu indică o temă a dragostei imposibile, interzise, deoarece, un personaj face parte din lumea izolată, retrasă a pădurilor, fiind rege al ciupercilor, celălalt-o fiinţă care aspiră să-şi depăşească limitele, părăsind lumea ei rece şi îndreptându-se spre lumină, spre soare.          Incipitul este formula de adresare folosită de nuntaşul care încearcă să convingă menestrelul( trubadurul) să cânte povestea tristă, neîmplinită a regelui Crypto şi a laponei Enigel. Cântăreţul se hotărăşte cu greu să divulge taina celor doi şi o face, la sfârşitul ceremonialului: “la spartul nunţii în cămară”.          Relaţii de opoziţie şi de simetrie:          O clară relaţie de opoziţie (evidentă chiar din titlu) se distribuie pe trei direcţii: nonuman-uman, masculin-feminin, regal-comun. Lumea vegetală (riga) întâlneşte lumea umana (lapona), în două ipostaze individualizate sexual şi cu statut social opus (el-rege; ea-o fiinţă obişnuită). Altă opoziţie: soare-umbră, evidenţiază raportarea diferită a protagoniştilor la cunoaştere.Crypto trăieşte în spaţiu umed, rece, umbros, pe când Enigel părăseşte Nordul îngheţat spre a se duce spre miazăzi, spre soare. Relaţia de simetrie se remarcă la nivelul deschiderii textului, când se evocă două nunţi: la început, cea umană (la finele căreia se cântă povestea tristă, legendară a lui Crypto şi a lui Enigel) şi cea vegetală, a plantelor otrăvitoare, la sfârşit, în epilog.Ele intercalează istoria unei nunţi ratate, imposibile. Simetria are menirea de a dezvălui legea potrivit căreia nuntirea se poate realize numai între cei care au acelaşi statut ontologic. O altă relaţie de simetrie vizează raportarea eroilor la soare: în timp ce pentru riga, astrul vieţii înseamnă moarte, pentru Enigel, înseamnă înţelepciune. (simetria- raportarea la soare, conduce la o opoziţie). Simboluri importante; imaginarul poetic: O componentă a imaginarului poetic este visul, plan ce mediază între lumi opuse (Enigel vorbeşte în somn cu riga). O alta este cercul în două ipostaze: roata şi inelul.”Roata albă” este metafora cunoaşterii, înscrisă în spiritul şi în destinul uman; inelul este imaginea sub care percepe Crypto soarele. Nunta este un element de recurenţă/ motiv care se evidenţiază la nivelul construcţiei simetrice, în ipostaze diferite: uman, vegetal. Semnificaţiile textului; limbajul expresiv:         “Riga Crypto şi lapona Enigel” a fost interpretată ca o liricizare a legendei despre originea ciupercilor otrăvitoare (riga-ciupercă bună, comestibilă, ieşit în soare, ca dovadă a încercării de a-şi depăşi condiţia, plesneşte, este otrăvit de lumină, înnebuneşte şi se nunteşte, în lumea lui, cu măselariţa). Balada a fost citită de criticul Nicolae Manolescu ca un “Luceafăr întors”, în sensul că în “Luceafărul” omul superior este luceafărul-Hyperion (personaj masculin), iar în baladă-este lapona (personaj feminin). Ion Barbu, prin intermediul menestrelului, dezvăluie povestea tristă a rigăi Crypto şi a laponei Enigel. El este regele ciupercilor, preferă locurile răcoroase, ude, are ”inimă ascunsă” (metaforă) şi este bârfit de ghioci şi toporaşi că nu vrea să înflorească, că este steril. Lapona este “mică, liniştită”, pleacă din ţara zăpezilor cu renii la păscut, spre sud. În drum, poposeşte la riga, care, ospitalier, îi oferă dulceaţă, fragi şi îi cere să rămână în lumea lui. Enigel ezită să-i răspundă, în schimb observă că el trebuie să mai aştepte, “să se coacă”. Lapona îi mărturiseşte dorinţa de a ajunge în sud, spre lumină, având un cult pentru soare: “Mă-nchin la soarele-nţelept”. Crypto încearcă să-şi abandoneze condiţia şi face gestul riscant de a se arăta soarelui (“ca un inel”) care îl loveşte din plin, transformându-l în ciupercă otrăvitoare, ce îşi alege o crăiasă din lumea lui. Limbajul expresiv se distinge prin antiteza dintre personajele poemului, prin alegorie (metafore, personificare), repetiţii( vers-refren: “Rigă Crypto, rigă Crypto”; “Enigel, Enigel”), simboluri: roată, fântână, inel. Cuvinte ca: “beteli”, “funtă”, “ciupearcă”, “mânătarcă”, “iacă”, “să-i ţie” aduc rezonanţe străvechi, de legendă. În opinia mea, balada lui Ion Barbu oferă o experienţă lirică de altă natură decât poemul “Luceafărul”. După ce am înţeles incompatibilitatea lumii lui Hyperion cu cea a pământencei, fata de împărat, acum avem un alt exemplu de incapacitate de comunicare a exponenţilor unor sfere diferite: vegetal (riga), uman (lapona), care au idealuri opuse. Ambele poeme, cel eminescian-romantic, cel barbian-modernist, se construiesc din elemente specifice tuturor genurilor literare (firul narativ ţine de epic; dialogul- de dramatic; iar prin varietatea sentimentelor exprimate, prin expresivitatea limbajului, prin prozodie-de liric).   Riga Crypto si Lapona Enigel Menestrel trist, mai aburit Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,  De cuscrul mare dăruit Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,  Mult îndărătnic menestrel,  Un cântec larg tot mai încearcă,  Zi-mi de lapona Enigel Şi Crypto, regele-ciupearcă!  - Nuntaş fruntaş!  Ospăţul tău limba mi-a fript-o,  Dar, cântecul, tot zice-l-aş,  Cu Enigel şi riga Crypto.  - Zi-l menestrel!  Cu foc l-ai zis acum o vară;  Azi zi-mi-l strâns, încetinel,  La spartul nunţii, în cămară.  * Des cercetat de pădureţi În pat de râu şi-n humă unsă,  Împărăţea peste bureţi Crai Crypto, inimă ascunsă,  La vecinic tron, de rouă parcă!  Dar printre ei bârfeau bureţii  De-o vrăjitoare mânătarcă,  De la fântâna tinereţii.  Şi răi ghioci şi toporaşi Din gropi ieşeau să-l ocărască,  Sterp îl făceau şi nărăvaş,  Că nu voia să înflorească.  În ţări de gheaţă urgisită,  Pe-acelaşi timp trăia cu el,  Laponă mică, liniştită,  Cu piei, pre nume Enigel.  De la iernat, la păşunat,  În noul an, să-şi ducă renii,  Prin aer ud, tot mai la sud,  Ea poposi pe muşchiul crud  La Crypto, mirele poienii.  Pe trei covoare de răcoare  Lin adormi, torcând verdeaţă:  Când lângă sân, un rigă spân,  Cu eunucul lui bătrân,  Veni s-o-mbie, cu dulceaţă: - Enigel, Enigel,  Ţi-am adus dulceaţă, iacă.  Uite fragi, ţie dragi,  Ia-i şi toarnă-i în puiacă.  - Rigă spân, de la sân,  Mulţumesc Dumitale.  Eu mă duc să culeg Fragii fragezi, mai la vale.  -Enigel, Enigel,  Scade noaptea, ies lumine,  Dacă pleci să culegi,  Începi, rogu-te, cu mine.  -Te-aş culege, rigă blând...  Zorile încep să joace Şi eşti umed şi plăpând: Teamă mi-e, te frângi curând,  Lasă. - Aşteaptă de te coace.  -Să mă coc, Enigel,  Mult aş vrea, dar vezi, de soare,  Visuri sute, de măcel,  Mă despart. E roşu, mare,  Pete are fel de fel; Lasă-l, uită-l, Enigel,  În somn fraged şi răcoare.  - Rigă Crypto, rigă Crypto,  Ca o lamă de blestem Vorba-n inimă-ai înfipt-o!  Eu de umbră mult mă tem,  Că dacă-n iarnă sunt făcută,  Şi ursul alb mi-e vărul drept,  Din umbra deasă, desfăcută,  Mă-nchin la soarele-nţelept.  La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,  Tot polul meu un vis visează.  Greu taler scump cu margini verzi  De aur, visu-i cercetează.  Mă-nchin la soarele-nţelept,  Că sufletu-i fântână-n piept,  Şi roata albă mi-e stăpână,  Ce zace-n sufletul-fântână.  La soare, roata se măreşte; La umbră, numai carnea creşte  Şi somn e carnea, se dezumflă,  Dar vânt şi umbră iar o umflă...  Frumos vorbi şi subţirel  Lapona dreaptă, Enigel,  Dar timpul, vezi, nu adăsta,  Iar soarele acuma sta Svârlit în sus, ca un inel.  - Plângi, preacuminte Enigel!  Lui Crypto, regele-ciupearcă.  Lumina iute cum să-i placă?  El se desface uşurel De Enigel,  De partea umbrei moi, să treacă...  Dar soarele, aprins inel,  Se oglindi adânc în el; De zece ori, fără sfială,  Se oglindi în pielea-i cheală.  Şi sucul dulce înăcreşte!  Ascunsa-i inimă plesneşte,  Spre zece vii peceţi de semn,  Venin şi roşu untdelemn  Mustesc din funduri de blestem; Că-i greu mult soare să îndure  Ciupearcă crudă de pădure,  Că sufletul nu e fântână  Decât la om, fiară bătrână,  Iar la făptură mai firavă  Pahar e gândul, cu otravă,  Ca la nebunul rigă Crypto,  Ce focul inima i-a fript-o,  De a rămas să rătăcească  Cu altă faţă, mai crăiască: Cu Laurul-Balaurul,  Să toarne-n lume aurul,  Să-l toace, gol la drum să iasă,  Cu măsălariţa-mireasă,  Să-i ţie de împărăteasă.

Enigma Otiliei de George Calinescu – tema si viziunea despre lume                Criticul George Calinescu considera ca misiunea sa de exeget nu poate fi indeplinita decat daca incearca el insusi sa creeze sau sa incerce “sa relateze in cat mai multe genul”. Astfel, scriind patru romane, Calinescu reuseseste sa intre pe taramul creatiilor in proza, intelegandu-le de acum inainte mecanismele de functionare.              Printre cele patru romane scrise de George Calinescu se numara si “Enigma Otiliei”, publicat in anul 1938. Roman scris in perioada cuprinsa intre cele doua razboaie mondiale, acesta intruneste caracteristici balzacianiste, alaturi de elemente clasice, romantice, realiste, naturaliste si moderne.              Realismul de tip balzacian reiese din tematica, astfel incat motivul mostenirii si al paternitatii sunt surprinse sub forma unei fresce a burgheziei bucurestene de la inceputul secolului trecut. Romanul se rermarca prin grija pentru detaliu si evidentierea personajelor in mediul lor de viata, dinspre exterior spre interior, timpul si spatiul fiind exacte, ceea ce imprima discursului credibilitate.             Romanul este cea mai complexa si mai cuprinzatoare specie a genului epic in proza, de mari dimensiuni, surprinzand conflicte puternice, cu o desfasurare pe mai multe planuri narative.              Titlul initial al romanului a fost “Parintii Otiliei”, insa din motive de strategie editoriala, Calinescu l-a schimbat in “Enigma Otiliei”. Desi nu exista un mister in adevaratul sens al cuvantului in legatura cu Otilia, aceasta ramane invaluita intr-o umbra de incertitudine sporita de feminitatea sa.             Romanul, propunandu-ne doua planuri narative organizate in jurul a doua conflicte principale, are o dubla tema: primul plan, care implica confruntarea dintre tabara reprezentata de Costache Giurgiuveanu, Otilia si Pascalopol pe de o parte, si tabara reprezentata de clanul Tulea, de cealalta parte, are ca tema mostenirea averii lui Giurgiuveanu. Celalalt plan narativ, care implica confruntarea dintre sotii Ratiu si Clanul Tulea are ca tema zestrea pe care Olimpia, fata sotilor Aglae si Simion Tulea, o cere impreuna cu sotul sau, Stanica Ratiu. Alaturi de tematica realista a mostenirii, pot fi incadrate si iubirea juvenila si initierea tanarului Felix.             Structura si compozitia romanului satisfac criteriul echilibrului clasic si pe acela al deschiderilor tipic moderniste. Astfel, in incipitul romanului este tipic balzacian, timpul fiind fixat cu precizie (“Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909”), iar personajul, tanarul Felix Sima, intra in strada Antim, venind dinspre strada Sfintii Apostoli (locul este cel al unei foste mahalale din Bucuresti, care devenise unul dintre cartierele in care traiau cei proaspat imbogatiti). Felix dispune de un portret realizat de catre autor, care sugereaza ca trasaturile inca nu ii erau definitive (“fata ii era juvenila si prelunga”), fiind imbracat in uniforma de licean, personajul urmand sa devina protagonist al unui proces de initiere. De altfel, Felix va face cunostinta si cu Giurgiuveanu, care ii va spune initial ca “Aici nu sta nimeni”, fiind un advertisment in legatura cu conflictele la care se va expune Felix, locuind aici.              Mai departe, are loc descriere casei la care Felix urma sa stea pe timpul perioadei in care studia medicina la Bucuresti. Indeplind rolul de agent naratorial, Felix va juca nu doar rolul de personaj principal, ci va media intre cititor si lumea fictiunii. Naratorul ii va ceda uneori lui Felix perspectiva narativa, astfel incat acesta va fi pentru o buna parte a naratiunii personajul care va orienta camera. Prezenta descrierii de tip balzacian a casei unchiului lui Felix, Costache Giurgiuveanu, este specifica balzacianismului, perspectiva fiind cedata lui Felix. Criticul Nicolae Manolescu atrage atentia, insa, ca la un moment dat, perspectiva descrierii casei apartine unui estet (“Ceea ce ar fi surprins aici ochiul unui estet era intentia de a executa grandiosul clasic in materiale atat de nepotrivite”). Necesitatea acestei descrieri ample poate fi explicata in modul urmator: mediul social se reflecta in ambiental, motiv pentru care ambientalul devine in romanul balzacian mijloc de constructie al personajului..           Actiunea romanului se desfasoara pe parcursul a trei ani (1909-1912), insa acesta are un epilog care se consuma dupa incheierea Primului Razboi Mondial. Primele trei capitole surprind primele 24 de ore ale actiunii, timp in care Felix Sima va cunoaste fiecare personaj ce va juca un rol de oarecare importanta in economia conflictului.          Spatiul actiunii corespunde celor doua planuri narative, spatiul in care patrunde Felix fiind polarizat in functie de cele doua case ale seriilor de personaje ce intra in conflict. Casa Giurgiuveanu si Casa Tulea impart aceiasi curte; ulterior, spatiul actiunii se dezvolta concentric, prin vizita pe care Felix si Otilia o vor intreprinde la mosia din Baragan a lui Pascalopol si prin plecarea la Paris a Otiliei si a lui Pascalopol. De altfel, locul in care sunt situate cele doua case apartine mediului citadin, ceea ce imprima operei un aer modern.          Ramas orfan, ambii parinti fiind decedati, Felix Sima va sta in gazda la unchiul Costache Giurgiuveanu pentru trei ani, perioada in care acesta va studia medicina la Bucuresti. Costache Giurgiuveanu locuieste in vecinatatea unei familii inrudite, Tulea, el fiind posesorul averii care va produce un conflict major intre personajele operei, alaturi de el fiind Otilia, fiica celei de-a doua sotii decedate a lui Giurgiuveanu. Felix va fi fermecat de feminitatea Otiliei, aflata intr-o relatie cu maturul Pascalopol. Pascalopol ii va starni gelozia lui Felix, deoarece acesta era un barbat realizat, rafinat, bogat. In ciuda manifestarilor afective fata de Felix, Otilia constientizeaza ca ea l-ar putea impiedica pe tanar sa-si construiasca o cariera de succes, casatorindu-se cu Pascalopol, care ii va oferi protectie atat in timpul vietii lui Giurgiuveanu, cat si dupa moartea acestuia.         Dorind sa puna mana pe averea lui Giurgiuveanu, familia Tulea (Aglae, Simion, Titi, Aurica) si sotii Olimpia si Stanica Ratiu vor intra in conflict cu tabara reprezentata de Otilia, Giurgiuveanu si Pascalopol. O scena importanta in evolutia actiunii este cea in care Stanica Ratiu, reprezentant al tipologiei arivistului, reuseste sa-l pacaleasca pe batranul Costache Giurgiuveanu, care zacea in pat. Ramas fara banii pe care batranul avar ii stransese pentru Otilia si care trebuiau sa fie pusi intr-un cont de Pascalopol, Giurgiuveanu isi da duhul; moartea batranului va determina plecarea si casatoria Otiliei cu Pascalopol, in vreme ce Felix isi va termina studiile si se va remarca ca medic pe campul de lupta din Primul Razboi Mondial. O alta scena importanta este in epilog, si anume cea a reintalnirii dintre Felix si Pascalopol. Pascalopol, imbatrinit vizibil, ii marturiseste medicului ca a divortat de Otilia, dorind sa-i ofere acesteia libertatea de care avea nevoie o fiinta tanara. II inmaneaza lui Felix o fotografia care o infatiseaza pe Otilia intr-un cadru argentinian. Reintors pe strada Antim, Felix realiza ca advertismentul batranului Giurgiuveanu s-a adeverit, casa fiind acum parasita.           Respectand rigorile realismului balzacian, la care se adauga si influentele altor tipuri de sensibilitati, George Calinescu construieste tipologii aparte in literatura romana: Felix este tipul ambitiosului, iar constructia lui Costache Giurgiuveanu (“buzele rasfrante”, “ochii mici, clipesc rar”) pun in evidenta un avar si respecta rigorile clasicismului, existand un raport de concordanta intre portretul fizic si moral al acestuia. Otilia poate fi incadrata in tipologia cochetei dintr-o perspectiva realista, Stanica Ratiu este arivistul, Aglae este baba absoluta, Pascalopol mosierul, Simion Tulea nevroticul, iar Aurica fata batrana.           Motivul orfanului (atat Felix, cat si Otilia aveau parintii decedati) va fi tratat in mod realist de catre autor. De remarcat este si tendinta catre introspectie a celor doi tineri, ceea ce demonstreaza inca o data ca opera literara intruneste si aspecte moderne.