Vladimir Colin

Cerbul de sticlă   Acu, povestea asta nu-i atât de nouă cum ai socoti poate dumneata; e mult mai veche, încă de pe vremea calicilor, cam de pe când au fost atârnate stelele de aur întâiaşi dată pe cer, cu câţiva ani înainte de a se fi născocit drumul de fier. Şi-apăi, iaca, ce mai tura-vura, trăia cică pe la noi un boier lat în şale de-atâta stat pe sofale, care moştenise de la boierii dinaintea lui un beci mare cât o casă din cele mari, şi beciul era tot-tot bucşit cu galbeni, de nu le ştiau seama nici vătafii, nici boierul că, vorba aceea, dacă am, să fie şi nici dracu’ să nu ştie! Iaca, bun. Numai că boierul, dacă tot şedea şi bea cafele, murea de urât şi se gândea la câte cele: măi, că n-are şi el ceva de făcut în toată ziulica mare; că să-şi numere galbenii n-are răbdare; că de altceva nu-i în stare; că ce viaţă amărâtă are – mă rog, şedea boierul pe sofa şi, azi aşa, mâine aşa, plângea în, ceaşca de cafea! Şi-ntr-o bună zi, cum plângea el şi-şi înghiţea lacrimile, mirându-se că-i pare sărată cafeaua, odată vine un slujitor şi-l vesteşte că un neguţător de peste mări a sosit cu mărfuri alese şi roagă să i se îngăduie să le arate pe dată cinstitului boier. — Cum de nu? Să vie – strigă boierul, prea mulţumit că are cu ce-şi trece vremea. Şi cât te-ai şterge, să zicem, la un ochi, păşi neguţătorul în încăpere. Era un om lung şi slab, cu barbă ascuţită şi căutătură vicleană. Purta o mantie de culoarea vişinei putrede, era încins cu brâu albastru de mătase şi-n brâu avea înfipt un hanger. — Fii binevenit, neguţătorule – rosti boierul, săltându-se oleacă pe sofa. Ce minunăţii ne-aduci de peste mări? Neguţătorul se  înclină tăcut şi,  drept răspuns, bătu de  trei ori  din palme. Atunci uşile se deschiseră şi şapte slujitori muţi şi surzi aşezară la picioarele boierului pocale şi tipsii, cupe şi garafe, oglinzi şi podoabe, toate făcute din cleştar limpede şi curat ca apa de izvor. Soarele juca pe cleştarul cel limpede, care strălucea în culorile curcubeului, şi boierul se săltă din nou pe sofa. — Aferim! strigă el. Ţi le cumpăr pe toate! Neguţătorul se înclină şi făcu un semn, cei şapte slujitori ieşiră ducând toate minunile acelea de cleştar, iar boierul aşteptă, nădăjduind să vadă şi altele. Dar neguţătorul nu se clintea. — Ei, ce-mi arăţi acu? întrebă cu nerăbdare boierul. Atunci faţa neguţătorului se posomorî şi, pentru întâia oară de când intrase în încăpere, buzele i se mişcară. — Mă doare inima, boierule, dar altceva nu-ţi mai pot arăta. — Chiar nimic? Nimic de tot? întrebă dezamăgit boierul. — Nimic – oftă neguţătorul. Am fost silit să-mi închid sticlăria şi ceea ce ai văzut e tot ce mi-a rămas. Nu mai am bani... — N-ai bani? se minună boierul. — Nu... Un gând se născu atunci în creierii toropiţi ai boierului. Îl întoarse pe-o faţă şi pe alta, chibzui şi în cele din urmă zise: — Ian ascultă, neguţătorule... Ce-ar fi să-ţi deschizi o sticlărie aici, pe moşia mea? Bani, vorba aceea, am berechet. Faci sticlă şi-mpărţim câştigul. O flacără se-aprinse-n privirile viclene ale neguţătorului. Şi, măcar că toate mergeau după pofta inimii lui, se prefăcu a chibzui şi el, se lăsă greu şi nu se-nvoi decât după trei ceasuri de târguială, spre bucuria boierului, care nădăjduia că sticlăria-i va alunga urâtul şi-l va face să-şi treacă vremea mai plăcut. Iac-aşa se deschise pe meleagurile noastre sticlăria străinului. Nimeni n-avea îngăduinţa să arunce o privire înăuntru, acolo unde nu pătrundea decât neguţătorul cu slujbaşii lui cei muţi şi surzi, care se dovediră a fi şapte meşteri mari, calfe de sticlari. Boierul se arătă de câteva ori şi apoi se mulţumi să privească doar pocalele, sculele şi podoabele de cleştar, căci în sticlărie era fum şi cald, şi tot mai bine se simţea pe sofa, lângă ceaşca de cafea. Şi-a mers aşa treaba ani şi ani, a mers ca pe roate, şi din sticlărie ieşeau lucruşoare de cleştar care se-mprăştiau în lume, aducându-le neguţătorului şi boierului galbeni buni şi lucitori. Se speriase boierul de mulţimea galbenilor şi se tot frământa la gândul că n-aveau să mai încapă-n beciul cel mare, când neguţătorul i se înfăţişă într-o bună zi, posomorât şi încruntat ca altă aia. — Află, boierule – spuse el – află că azi-noapte mi-a murit un meşter. Am nevoie de-un ucenic care să-nveţe meşteşugul şi să fie în stare să-mi înlocuiască meşterul, că nu pot lucra decât dacă am în cap şapte meşteri mari, calfe de sticlari. — Şi pentru atâta lucru te frămânţi? râse boierul. N-am eu destui ţărani din care să-ţi alegi nu unul, ci o mie de ucenici? Neguţătorul îşi plecă fruntea şi coborî glasul: — Meşterii mei, cum vei fi băgat de seamă, sunt cu toţii muţi şi surzi. I-am ales aşa ca să nu-mi trădeze meşteşugul şi n-am poftă să mă dau acu pe mâna unui ucenic în stare să vorbească prea mult şi s-audă ce nu se cuvine. Eu, boierule, am nevoie de un ucenic mut ca peştele şi surd ca un buştean... — Pricep  –  încuviinţă  boierul.  Am  să-mi  chem  vătaful  şi-am  să-i poruncesc să caute printre ţărani un flăcău mut şi surd. — Iar dacă nu se va afla nici unul? Boierul se uită la neguţător cu milă, aşa cum te-ai uita la un prunc neştiutor, şi spuse moale: — Dacă nu se va afla nici unul, om face noi unul cum se cere. I-om smulge limba şi i-om străpunge urechile! Auzind una ca asta se bucură neguţătorul, că el tot aşa gândise, dar nu era încredinţat că boierul i-ar îngădui să schilodească un om; şi, bucurându-se, plecă la treaba lui, în vreme ce boierul îşi chemă vătaful şi-i porunci cam aşa: — Ascultă, vătafule, să faci ce-i şti, dar fără-un flăcău mut şi surd să nu-mi vii... Şi-apoi începu vătaful să cutreiere bordei după bordei şi, dacă găsi un mut, află că mutul aude, iar dacă dădu peste surzi, aceia erau moşnegi şi, de grăit, grăiau ca tot omul. Tii! la mare strâmtoare încăpuse vătaful! Umbla tot cu nasul în jos de teama boierului şi, tot umblând aşa, se ciocni odată piept în piept c-un nepot de soră. Era acela un flăcău sprinten, de nu şedea locului cum nu şade apa, şi calic, de n-aveau nici câinii ce trage dintr-ânsul. — Ce-i, nene? Ce umbli tot trist şi tot parcă-ţi ninge-ntruna? — Fugi din drumul meu, pacoste! — Zău, nene, spune-mi şi mie ce-ai pe inimă... Cine ştie de unde sare iepurele? Poate că te alegi c-un sfat bun tocmai de la unul ca mine... — Piei din ochii mei, n-auzi? Dar flăcăul nu şi nu, atâta se ţinu de capul vătafului, până ce i-a spus omul porunca boierului; nu de alta, dar ca să scape de el. — Atâta tot? râse însă flăcăul. Păi ia-mă cu dumneata! Zici că-s mut şi surd din născare şi, încolo, las’ pe mine! N-a vrut vătaful nici s-audă la-nceput, dar dacă a văzut şi a văzut că nu găseşte un mut şi-un surd adevărat în toate satele boierului, ce şi-a zis: „Ia să-l duc eu pe Radu (că aşa-i zicea flăcăului, Radu). Dacă m-o vedea venind cu mâna goală, odată te pomeneşti că mă scoate boierul din slujbă...“. Şi iac-aşa se potrivi că vătaful se-nfăţişă la curte cu Radu. Neguţătorul era şi el de faţă. — Da-i mut şi surd? întrebă el. — Vai de mine! Mai mut şi mai surd nici că se poate... — Eşti mut, băiete? întrebă şi boierul, dar Radu, vezi bine, holba ochii cât cepele şi-şi ţinea buzele cusute ca un mut şi-un surd ce se afla. — Bine, vedem noi – zise neguţătorul şi, nici una, nici două, îl duce pe Radu-n sticlărie, scoate un fier înroşit în foc şi i-l lipeşte de braţ. A sărit Radu de durere, s-a tăvălit pe jos, dar nici un sunet n-a scos. — E mut – îşi spuse neguţătorul şi, liniştit dinspre partea asta, începu să-i arate ce are de făcut. Iac-aşa a rămas Radu în sticlărie şi-a privit lucrul meşterilor şi s-a minunat văzându-i cum moaie un capăt de ţeavă în sticlă topită şi suflă apoi în ţeava aceea, închipuind garafe şi pocale de toată mâna – şi mici, şi mari, şi subţiri, şi pântecoase. A privit el o vreme, cum îţi spusei, şi unde nu-l vede neguţătorul că odată pune mâna pe-o ţeavă din cele de suflat, îi moaie un capăt în sticla topită şi-apăi suflă pe celălalt capăt. Iar mărgica de sticlă moale odată se umflă, creşte, creşte, se face o mândreţe de pom, cu trunchi de sticlă, crăci de sticlă, flori de sticlă şi frunze de sticlă. Iar trunchiul era sur, frunzele verzi şi florile de cleştar, iar frunzele tremurau pe codiţele lor şi, tremurând aşa, cântau uşurel... Se strânseră meşterii în jurul lui Radu şi priviră prostiţi minunea aceea de pom, iar neguţătorul se-ncruntă şi prinse a răsfoi prin ceasloavele lui, unde stătea scris cum se fac toate podoabele de sticlă. Răsfoi ceasloavele şi citi bucoavele, dar nicăieri nu găsi însemnare despre felul cum se pot sufla pomi de sticlă de mai multe culori şi încă în stare să cânte. De când vieţuiau meşteri sticlari pe lume, asemenea lucru nu se pomenise! Tot încruntat, neguţătorul îi făcu semn flăcăului şi-i porunci să mai sufle-un pom, va să vadă şi el cum vine treaba. Radu se gândi ce se gândi, apoi luă ţeava, scoase din cazan o boabă de sticlă topită şi-ncepu a sufla. Îl privea neguţătorul cu sufletul la gură şi cu sufletul la gură priveau şi cei şase meşteri mari, calfe de sticlari, iar Radu suflă, suflă, şi la capătul ţevii se ivi deodată un om de sticlă. Şi-şi holbară meşterii ochii, şi nu le veni să creadă ce văd, şi se trase neguţătorul de barbă, căci omul de sticlă era lung şi slab, avea o barbă ascuţită şi privirile viclene, purta o mantie de culoarea vişinei putrede, era încins cu un brâu de mătase albastră şi-n brâu purta înfipt un hanger. Chiar aşa. Flăcăul plăsmuise din sticlă, aidoma, chipul neguţătorului! Şi faţa-i avea culoarea trandafirie a feţei omeneşti şi ochii erau verzi, părul negru, iar straiele cum îţi spusei... Dac-o văzu şi pe asta, chibzui neguţătorul şi din nou răsfoi prin ceasloave şi-şi purică de-a mărunţelu’ strâmbele bucoave şi foarte se miră neaflând nicăieri însemnare despre felul cum se pot sufla oameni de sticlă după chipul şi asemănarea oamenilor vii. Dar mirarea îl copleşi cu totul când pricepu că Radu nu-i în stare să facă acelaşi lucru de două ori. Pomul de sticlă pe care-l sufla el nu semăna niciodată cu cel pe care-l mai suflase şi făcea chiar chipul neguţătorului altminteri de fiece dată. Era chipul aceluia, îl cunoşteai, dar chipurile nu semănau între ele. Ceilalţi şase meşteri mari, calfe de sticlari, în schimb, dacă învăţară să sufle pomi de sticlă, îi suflau aceiaşi la nesfârşit, semănând ca două picături de apă. Radu născocea însă mereu chipuri noi şi noi alcătuiri şi-i învăţa şi pe ei meşteşugul, iar neguţătorul trimitea podoabele de sticlă-n  lumea  largă,  unde  începură  împăraţii  să  se  bată  pentru  minunile flăcăului, de numele căruia nimeni n-auzise. Şi-adunară boierul şi neguţătorul galbeni cu carul şi săpară beciuri încăpătoare, şapte beciuri fiecare, să aibă unde-şi ţine comorile. Cât despre Radu, rămăsese tot calic, de n-aveau nici câinii ce trage dintr-ânsul... Acu, sosi într-un rând un vătăşel la curtea boierului, sosi cu straşnică poruncă-mpărătească: „Află, boierule – suna porunca – află că eu, luminatul şi prea puternicul Verde Împărat, am de gând să-mi mărit fata cu feciorul luminatului şi prea puternicului Negru Împărat. Şi-n zestrea fetei voi să fie un lucru nemaivăzut şi nemaipomenit, ca să se mire neamurile şi să-mi cunoască puterea. Şi-ţi poruncesc aşadar ţie, credinciosul meu boier, să grăbeşti să faci ce-i şti şi cum îi şti, dar până-n trei zile să-mi trimiţi o podoabă de sticlă cum n-a mai fost, nu este şi nu va mai fi! Şi să fie moartă şi vie, zăcând şi umblând, şi nimeni să nu priceapă cum a fost lucrată. Şi dacă-mi vei împlini porunca, vei primi trei care cu galbeni, iar dacă n-o vei împlini, îţi va sta capul unde-ţi stau picioarele. Am zis!“. Dacă află boierul porunca-mpărătească îi scăpă din mână ceaşca de cafea şi-şi pătă mândreţe de sofa. Apoi, tremurând tot, îl găzdui pe vătăşel şi trimise după neguţător. — Nu te teme, boierule – spuse neguţătorul. Păi Radu ce păzeşte? Şi-l chemară pe flăcău şi boierul strigă, încă tremurând de spaimă: — Până azi ai huzurit, Radule, dar acu, iacă, îţi poruncesc să grăbeşti să faci ce-i şti şi cum îi şti, dar până-n trei zile să-mi aduci o podoabă de sticlă cum n-a mai fost, nu este şi nu va mai fi! Şi să fie moartă şi vie, zăcând şi umblând, şi nimeni să nu priceapă cum a fost lucrată. Şi dacă-mi vei împlini porunca vei primi trei galbeni, iar dacă n-o vei împlini îţi va sta capul unde-ţi stau picioarele. Ai priceput? — Ce să priceapă, boierule? Nu ştii că-i surd? zise neguţătorul şi, cum-necum, îi tălmăci prin semne flăcăului porunca. Radu zâmbi, se închină şi plecă. Şi se-ncuie în sticlărie şi nu ieşi două zile şi două nopţi din încăperea plină de fum şi-ncinsă peste măsură, nu mâncă, nu dormi, iar în zorii celei de-a treia zi, pe când boierul se da de ceasul morţii pe sofaua lui, iacă se deschise poarta fabricii şi Radu ieşi, galben la faţă ca lămâia, clătinându-se pe picioare, dar purtând pe braţe ceva, acoperit cu un ştergar alb ca laptele. Şi, clătinându-se, urcă treptele de piatră şi se-nfăţişă boierului, care bea cafea după cafea şi i se tânguia neguţătorului: — Ce mă fac? Ce mă fac?... Au să mă lase fără cap! Şi intră Radu şi-aşeză la picioarele boierului ceea ce lucrase, şi trase ştergarul. Şi ţipă de bucurie boierul şi strigă de mirare neguţătorul, că flăcăul suflase o minge de cleştar, mare cât un cap de om, şi-n mingea aceea alerga un cerb de sticlă aurie. Şi mingea era moartă şi cerbul era viu, mingea zăcea şi cerbul umbla şi nimeni nu putea pricepe cum fusese lucrată minunea aceea de sticlă. — Iacă cei trei galbeni – spuse boierul, dacă se mai potoli întrucâtva. Şi, ca să vezi cât sunt de bun, ţine, îţi mai dau un galben pe deasupra, aşa, de la mine... şi sughiţă de plăcere la gândul celor trei care cu galbeni făgăduite de împărat. Radu luă galbenii şi gata era să iasă pe uşă, când se repezi-n încăpere vătăşelul împărătesc. — Azi e a treia zi, boierule! strigă vătăşelul. Nu ţi-e milă de prea cinstitul dumitale cap? — Ba mi-e milă, cum de nu? răspunse boierul. Drept aceea am şi împlinit porunca luminăţiei sale... Ş-apăi, dacă văzu vătăşelul ce lucru de cerb viu într-o minge moartă îi arăta boierul, întâi nu-şi crezu ochilor. Apoi se lumină la faţă şi rămase prostit, ca de-obicei. — Doamne, boierule, pe legea mea că cele trei care cu galbeni pe care le vei primi sunt o nimica toată faţă de astă minune! zise el, adunând ce mai putu din minţile oricum rătăcite. Dar care-i meşterul cu mâini de aur de-a lucrat asemenea podoabă? — Acest cinstit neguţător şi meşter sticlar, căruia demult i s-a dus buhul – zise boierul, arătând către neguţătorul care se-nchină smerit. Iar Radu, săracu’, vedea şi-auzea. Nu zise nimic dacă pricepu că primise patru galbeni pentru munca lui, în vreme ce boierul avea să capete trei care cu galbeni pentru că şezuse pe sofa şi-şi băuse cu vrednicie ceştile de cafea. Dar să se mândrească altul cu munca lui, asta nu răbdă! — Cinstite dregător împărătesc – spuse el de aceea – eu am lucrat cerbul de sticlă. Tii, măiculiţă maică! Să fi văzut ce mutre făcură boierul de pe sofa şi neguţătorul care tocmai se-nchina... dacă pământul ar fi scuipat acolo, în faţa lor, un balaur cu şapte capete sau dacă o pasăre cu cap de măgar ar fă căzut din cer şi ar fi-nceput să ragă acolo, în încăpere, n-ar fi căscat boierul ochi mai mari şi n-ar fi albit neguţătorul mai tare la chip. — Nu-i mut! gemu boierul. — Nici surd! scrâşni neguţătorul. — Ne-ai înşelat, ticălosule!... Slujbaşi, daţi-mi cafea! răcni boierul şi se răsturnă pe sofa. — Am să storc şi ultima licărire de viaţă din tine – spuse neguţătorul, care din alb se făcuse verde la faţă. Atunci grăi vătăşelul împărătesc şi toţi îl priviră cu luare-aminte şi-şi ciuliră urechile. — Îmi vine să râd – spuse vătăşelul, pufnind într-adevăr şi înecându-se de râs. — Nu-l crede, boierule – se repezi neguţătorul. Mă ştie o lume-ntreagă ca meşter iscusit... — De-aceea-mi şi vine să râd – îi întoarse vorba trimisul împărătesc, pufnind din nou şi prinzând a behăi ca o capră. Un flenduros şi-un coate-goale ca acesta să fi putut lucra o podoabă cum nu s-a mai văzut sub soare?... Haida-de! Mă credeţi neghiob? — Înţelepciunea luceşte în privirile măriei tale – susură neguţătorul, închinându-se iar, în vreme ce boierul răsuflă uşurat. Dar Radu strigă atunci, de se zguduiră pereţii: — Aşa?... Apăi faceţi-vă voi podoabele! Şi cum strigă, cum se repezi, încercând să sfarme mingea de sticlă. Numai că neguţătorul îi puse piedică, şi boierul, cât era de lat în şale, sări de pe sofa şi se lăsă pe spinarea flăcăului. Slujitorii năvăliră şi-l apucară pe Radu, care-n van se zbătu. Dărâmă unul dărâmă trei, dărâmă nouă, dar al zecelea tot izbuti să-l lege. — Zvârliţi-l în hrubă – răcni boierul. Şi, aşezându-se pe sofa, porunci bucuros: Şi-acu să-mi faceţi o cafea! Iac-aşa se pomeni Radu într-o hrubă umedă, unde ţinu tovărăşie şerpilor, în vreme ce vătăşelul plecă împreună cu neguţătorul să ducă mingea de sticlă la cetatea împărătească. Şerpii i se cuibăriseră-n sân şi flăcăul aşteptă o zi şi-o noapte, doar-doar şi-o aminti careva de el şi i-o aduce o coajă de mămăligă. Dar nimeni nu se arătă. În hrubă era linişte şi numai apa murmura, curgând pe pereţii de piatră. Când îşi simţea gura uscată flăcăul se ridica uşurel, să nu tulbure şerpii aciuiaţi în sân, şi lipăia apa aceea. Barba-i crescuse şi şerpii i se jucau printre firele bărbii. — Au să mă uite-aici, în hruba asta, îşi spuse Radu. Şi tare dragă mi-a fost mie sticla! Câte lucruşoare-aş mai fi suflat eu, să se bucure oamenii, văzându-le... Şi cerbul meu, închis în mingea de cleştar, ce-o fi fă-când el în palatul împărătesc printre boieri şi dregători? M-o fi uitat, oare? — Cum să te uit, Radule? spuse în clipa aceea cerbul de sticlă, şi Radu se frecă la ochi şi nu-i veni a crede ce vede. Dar cerbul lui, cerbul de sticlă aurie, îi stătea în faţă. — Cum ai ajuns aici? întrebă flăcăul, mai-mai să-i plesnească inima de bucurie. — Am simţit că te gândeşti la mine – răspunse cerbul. Am izbit cu coarnele, am spart mingea de cleştar şi-am venit într-un suflet... — Prin ziduri? se minună Radu. — Prin ziduri. Hai, suie-n spinarea mea! Şi-şi  scoase flăcăul cu  grijă  şerpii din  sân  şi  din  barbă şi  sări  în spinarea cerbului de sticlă, care crescuse mare şi falnic cât un armăsar. Cerbul dădu cu fruntea de zid, şi zidul se căscă, îmbinându-se iar după ce trecură. — Dar unde mă duci? mai întrebă Radu. — În lumea din care m-ai chemat... Afară era noapte. Şi văzu flăcăul că cerbul se-ndreaptă spre sticlărie, pătrunde prin perete şi se opreşte lângă cazanul cu sticlă topită, sub care focul ardea zi şi noapte. Meşterul de rând să păzească focul aţipise cu fruntea pe genunchi. — Nu te teme – spuse cerbul şi, avântându-se, sări cu Radu în cazanul cu sticlă topită. I se păru flăcăului că cerbul trece printr-o pânză de apă, iar dacă străbătu pânza aceea se minună, aflând o lume de sticlă. Pajişti de sticlă se întindeau până-n zarea străjuită de munţi de sticlă, iar prin pajişti şerpuiau râuleţe de sticlă şi-nfloreau flori de sticlă şi păşteau mioare de sticlă, lângă care ciobani de sticlă se sprijineau în bâte de sticlă. Uluit, flăcăul nu se sătura să privească, dar cerbul de sticlă goni prin codrii de sticlă şi nu se opri decât într-o peşteră de sticlă, în inima munţilor de sticlă. Era adâncită peştera aceea în sticlă de toate soiurile, de toate culorile, sticlă lucie şi sticlă cu vene, iar Radu netezea cu degetele pereţii de sticlă, bucurându-se şi minunându-se de câte vedea. — Bine-ai venit, Radule – spuse atunci cineva în spatele flăcăului, şi flăcăul se răsuci şi se pomeni în faţa unui bătrân de sticlă. Era mic de stat, barba albă-i curgea până-n dreptul genunchilor şi pletele albe îi băteau călcâiele. Desculţ, bătrânul avea în faţă un şorţ de piele ca orice meşter, şi-n mână ţinea o ţeavă de suflat, o ţeavă ca aceea în care Radu suflase de atâtea ori, deşteptând din mărgeaua de sticlă topită câte o plăsmuire nemaivăzută. Părea bătrânul un meşter din vremi trecute, doar că făptura şi straiele-i erau de sticlă şi străluceau în bătaia soarelui. — Sunt Duhul-Sticlei – spuse bătrânul. Te cunosc, Radule, şi ştiu de ce eşti în stare... Îngăduie, fiule, să te-mbrăţişez! Şi bătrânul îşi deschise braţele de sticlă şi flăcăul se aruncă la pieptul lui de sticlă, simţind cu mirare că trupul bătrânului era cald, ca cel al unui om viu. Duhul-Sticlei îl sărută pe frunte şi Radu se făcu deodată frumos, cum nici un pământean n-a fost, iar zdrenţele de pe el se schimbară în straie bogate, ţesute cu fir. — Nu sunt vrednic – vorbi cu spaimă flăcăul. De ce tocmai eu?... Sunt meşteri cu faimă pe lume... — Meşteri cu faimă or fi, Radule, dar tu nu eşti numai meşter – grăi Duhul-Sticlei. Tu iubeşti sticla şi-nţelegi la ce năzuieşte... Căzu atunci Radu la picioarele bătrânului şi-i sărută mâna de sticlă. — Ce trebuie să fac? întrebă el. — Cât  mai  multe  şi  cât  mai  frumoase  plăsmuiri  din  sticlă,  fiule – răspunse bătrânul, ridicându-l. Ia şi ţeava asta. Aşa... Iar tu, cerbule – se-ntoarse Duhul-Sticlei către cerbul care se ţinuse toată vremea deoparte – slujeşte-ţi stăpânul cu vrednicie. Rămâneţi cu bine! Şi, grăind astfel, se topi bătrânul în pereţii de sticlă ai peşterii, iar Radu încălecă pe cerbul de sticlă. Dar uite cum mă luai cu vorba şi uitai să-ţi spui de încă una – uita-ne-ar să ne uite relele şi zilele negre! Păi da, că-n vremea cât flăcăul nostru întâmpinase toate câte le aflaşi, se stârnise mare zarvă prin împărăţie. Se măritase adică domniţa lui Verde Împărat cu feciorul lui Negru Împărat şi se bucurase se mingea de cleştar, în care alerga cerbul de sticlă, iar neguţătorul se-ntoarse acasă cu cele trei care de galbeni. Şi-apoi nu trecuse cine ştie cât, că-ntr-o bună seară, pe când împărătiţa cea tânără se afla la ea în iatac şi privea la cerbul care alerga în mingea-i de cleştar, odată o auziră slugile ţipând. Şi năvălind slugile-n iatac găsiră pe podele cioburile de cleştar ale mingii şi-ntr-un jilţ o aflară pe împărătiţă, care răcnea: — Prindeţi-l! Prindeţi-l!... Mi-a fugit cerbul de sticlă! Aş! Prinde umbra dacă poţi, că mai lesne ai fi prins o umbră decât să te poţi ţine după cerbul de sticlă, care parcă intrase în pământ. De inimă rea a căzut la pat împărătiţa şi, măcar că fură chemaţi s-o vindece doftori şi babe şi vraci, se-aleseră din leacurile lor doar draci uscaţi. Că împărătiţa bolea şi bolea şi tot după cerbul de sticlă plângea. A trimis atunci Verde Împărat vătăşei pe cai iuţi, cu straşnică poruncă să-l afle pe neguţătorul şi meşterul sticlar care lucrase mingea de cleştar. Să facă ce-o şti şi cum o şti, dar să se înfăţişeze cu altă minge în care să alerge alt cerb de sticlă, că de nu, capul i-o sta la picioare şi trupul la soare, ospăţ pentru zburătoare. Iar   dacă   au   sosit   vătăşeii   împărăteşti   cu   porunca,   s-a-ncuiat neguţătorul în sticlărie şi s-a pus cu gârbaciul pe cei şase meşteri mari, calfe de sticlari, ca să-i sufle mingea de cleştar cu cerbul de sticlă. Şi şi-a citit el ceasloavele şi le-a cercetat bucoavele şi-au năduşit meşterii şi s-au subţiat ca nişte aţe, dar de isprăvit, nimic n-au isprăvit. Îşi lăsase până şi boierul cafeaua, îşi părăsise sofaua şi, cât era ziulica de lungă, trăgea pe nas fum de sticlă şi dădea din mâini, jeluindu-se şi smulgându-şi părul din cap, dar cu toate astea cerbul de sticlă nu alerga în mingea de cleştar şi nici nu dădea semn că ar putea vreodată alerga. Ei, şi dac-a văzut şi-a văzut că truda-i în van, s-a dus boierul la hruba cea umedă, gândind să-l scoată pe Radu la lumină. Când colo, flăcăul pierise! A căzut boierul din picioare şi, de spaimă, n-a mai rostit o vorbă, de-au trebuit să-l care pe sofa, să-i toarne-n gură cafea după cafea, până să-l audă gemând: — Radu... Cerbul... Săriţi! Se dădea boierul de ceasul morţii, se perpelea neguţătorul, năduşeau cei   şase   meşteri  mari   şi   cu   toţii-ncepeau  să   se   deprindă  cu   gândul descăpăţânării, când un alai ciudat poposi la curte. În frunte, pe un cerb uriaş şi strălucind ca aurul, călărea un străin frumos, cum nici un pământean n-a fost; straiele bogate îi erau ţesute cu fir, iar străinul purta înfipt în brâu, în loc de hanger, o ţeavă de suflat sticla. După cerbul acela veneau încă opt, mai mici, ducând în spinare opt bărbaţi cu feţe lucitoare, cu haine lucitoare, mândri şi semeţi. — Aici e sticlăria? întrebă străinul. — Aici, boierule — răspunseră slujitorii. — Poftesc să cumpăr sticlărie aleasă... — Numaidecât  –  dădură  cuvânt  slujitorii  şi,  intrând  la  boierul  care plângea şi se văita, îi vestiră sosirea străinului. Şi străinul fu dus în casă şi boierul se minună de frumuseţea şi de straiele lui. Dar, dacă-l cercetă prin pânza de lacrimi care-i împăienjeneau ochii, spuse boierul: — Tare mă mir, cinstite oaspe, de ţeava pe care ţi-o zăresc în brâu... — Nu-i de mirare – răspunse străinul. Sunt şi eu oleacă de meşter în ţara mea şi voi să cumpăr sticlărie tocmai ca să mai învăţ câte ceva... Auzind una ca asta, odată răsări boierul dintre perne. — Te pomeneşti că ceasul cel bun şi norocul mi te-au adus în casă! strigă el. Doamne, nu cumva ai şti să făureşti o minge de cleştar, în care să alerge un cerb de sticlă aurie? Începu a râde străinul. — Dar bine, boierule – cuvântă el – asta-i treabă pentru unul ca mine? Asemenea nimicuri fac toţi ucenicii... Tii, bucuria boierului! Ce s-o mai lungesc, l-a dus el pe Radu (că doar ghicişi cine era străinul), l-a dus în sticlărie şi i-a făgăduit marea cu sarea, doar-doar i-o face o minge de cleştar în care să alerge un cerb de sticlă aurie. — Dar la ce-ţi trebuie dumitale astfel de flecuşteţ? întrebă flăcăul. — Ia... să mai schimbăm şi noi felul podoabelor, se grăbi să spună neguţătorul... — Aşa, aşa, întări şi boierul. Să le mai schimbăm!  Dar Radu îşi duse ţeava la ureche şi, prefăcându-se că ascultă ceva, dădu din cap. — Nu minţiţi, că degeaba minţiţi! grăi el. Îmi spune mie ţeava asta descântată că pricina e alta... Schimbară arunci boierul şi neguţătorul priviri furişe, iar neguţătorul vorbi repede, clipind din ochii-i vicleni: — Văd că nu-ţi putem ascunde nimic. Iaca, adevărul e că mingea de cleştar ne trebuie pentru o serbare pe care vrea s-o dea boierul... Doar că ţeava lui Radu îi mai du o dată de minciună. Încercară ei s-o mai întoarcă-n fel şi chip, se-ncurcară, bâlbâiră şi, până la urmă, înciudaţi, mărturisiră: mingea de cleştar le fusese poruncită de împărat, pentru fiica lui bolnavă. — Aşa da – spuse Radu. Bine... Am s-o fac, dar am s-o duc chiar eu. Dădeau din colţ în colţ boierul şi neguţătorul, dar dacă n-aveau ce face? Decât fără capete, mai bine, socoteau, fără cinste... Şi numai ce se-nvoiră ei, că muie flăcăul un capăt al ţevii în cazanul de sticlă topită şi luă din el o boabă. Şi suflă o dată şi făcu o minge de cleştar în care alerga un cerb de sticlă aurie, şi cerbul avea coroană de aur şi vorbea cu glas omenesc. Îl privea boierul, îl privea neguţătorul, îl priveau cei şase meşteri mari şi nici unul nu cuteza să răsufle. — Boierule,  eşti  un  păcătos!  spuse  cerbul  cu  coroană  de  aur.  Şi păcătos eşti şi tu, neguţătorule! Iar cei doi îl ascultau stând smirnă şi nu puteau rosti o vorbă. — Mă tem că cerbul meu are dreptate – zâmbi atunci Radu. Ce-ai făcut, boierule, cu flăcăul pe care l-ai închis în hruba cea umedă? Rotea boierul priviri năuce şi buzele prinseră a-i tremura. — De... de unde... ştii? — Eu ştiu tot – spuse Radu şi, ducându-şi ţeava la buze, suflă asupra boierului.  Şi se prefăcu boierul într-un boier de sticlă, cu straie şi işlic de sticlă. Ca o momâie rămase în picioare şi, văzând una ca asta, se bucură neguţătorul, socotind că tot aurul aceluia se va-ntoarce lui. — Bine ia-i făcut – spuse el de-aceea. Era un om rău şi-i mai mare ruşinea cum s-a purtat cu bietul flăcău din hrubă... — Nu eşti nici tu mai breaz – spuse însă cu asprime Radu. Cine ţi-a dat dreptul să smulgi limbile meşterilor pe care-i mâni cu gârbaciul? Şi-odată suflă şi asupra neguţătorului şi-l schimbă şi pe acela într-un chip de sticlă. Ceea ce văzând, se bucurară foarte tusşase meşteri mari, calde de sticlari, care se strânseră în jurul flăcăului, mulţumind prin semne şi dând să-i pupe mâinile. Că meşterii aceia, sărmanii, erau robii neguţătorului şi, după ani şi ani, acu întâia oară se bucurau de sfânta libertate. Dar Radu îi duse la beciurile cu galbeni şi le împărţi galbenii după dreptate şi-i aşeză pe toţi stăpâni peste curtea boierului şi peste sticlărie, după care o porni către împărăţie, cale lungă, ca să-i ţie, drum din vară-n primăvară şi din seară până-n seară. De-atunci urma flăcăului s-a pierdut pe drumuri fără capăt, dar meşterii au meşterit în sticlărie, s-au însurat şi-au avut copii, din care au ieşit tot meşteri mari, calfe de sticlari, şi meşteşugul nu li s-a pierdut. Şi n-a fost pe lume sticlărie mai frumoasă decât a lor şi tare se minunau oamenii de câte ştiau să facă meşterii, suflând într-o boabă de sticlă topită. De aceea şi spune unul şi altul, ori de câte ori meşterii ivesc o nouă podoabă, că-n puterea nopţii bate la poarta sticlăriei un flăcău frumos, cum nici un pământean n-a fost, un flăcău în straie bogate şi cusute cu fir. E călare pe-un cerb uriaş şi-l însoţesc pe opt cerbi opt bărbaţi cu feţe lucitoare, cu haine lucitoare, mândri şi semeţi. Aceia, cică, îi învaţă pe meşteri să sufle podoabele cele nemaivăzute... Şi mai zic unii că dacă vrei să ajungi meşter mare, calfă de sticlar fără-asemănare, se cere să pândeşti la miezul nopţii trecerea celor nouă cerbi. Dacă flăcăul frumos, cum nici un pământean n-a fost, te atinge cu ţeava lui de suflat sticla, atunci iese din tine un meşter fără pereche. Asta, pasămite, e tot o taină a meşterilor din sticlăria cea veche. Acu, o fi, n-o fi, cine poate şti? Dacă-i întrebi, meşterii clatină din cap şi tac... Şi-atunci, mie ce-mi rămâne să fac? Tac şi eu ca peştii, că am ajuns la capătul poveştii!

Povestea ţesătorului   Trăia odată de azi pe mâine şi n-avea zilnic o coajă de pâine, trăia odată un ţesător, mare meşter în ţesutul mătăsurilor grele şi-al feluritelor soiuri de catifele. Despre meşteşugul lui se dusese vestea-n cele patru colţuri ale lumii şi straşnic se mândrea stăpânul ţesătoriei cu meşterul lui, dar vezi că nu uşor îi venea aceluia să trăiască doar din mândria stăpânului. Că de plătit îl plătea cum apuca şi să plece de la dânsul nu-l lăsa... „Tii, la grea cumpănă am încăput! îşi spunea ţesătorul, umblând într-o seară hai-hui pe uliţele târgului. Dacă mai rămân la el o lună, parcă văd că stăpânul îmi pune pielea pe băţ. Dacă fug, are el arnăuţi de credinţă să-mi ia urma şi să mă-ntoarcă din drum. Cum o întorc şi cum o sucesc, scăpare tot nu găsesc!“. Iacă-aşa umbla ţesătorul zăpăcit de gânduri, când, înşelat de întuneric, se împiedică de-o piatră şi căzu, cât era de lung. Iar dacă se propti în mâini să se ridice, simţi sub palma dreaptă ceva moale şi-n lumina stelelor văzu că mâna i se potriveşte peste o bucată de ţesătură. „Ce fel de ţesătură-i asta?“ se întrebă meşterul, cercetând-o cu luare-aminte, în raza lunii. Şi tare se miră. Ar fi zis că-i o bucată de catifea vişinie, ţesută cu fir de aur, dar firul era tot atât de moale ca şi catifeaua. Bucata nu părea ruptă dintr-o ţesătură  mai  mare,  căci  avea  marginile  cu  grijă-ncheiate, iar firul de aur închipuia o fată legată cu cătuşe de aur de-un copac. Şi numai ce palmele-i încălziră ţesătura, că meşterul auzi un glas subţirel: — De când te tot aştept, ţesătorule! — Pe mine? se miră meşterul. Cine mă aşteaptă? Şi-şi răsuci capul, străduindu-se să zărească făptura care-i vorbise. — Nu privi în jur, ţesătorule – se înălţă însă din nou glasul. Priveşte în faţa ta!  Şi-şi plecă ţesătorul privirile şi văzu că pe ţesătura vişinie fata se mişcă, vie. — Ia te uită, frate! spuse el, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Dar fata nu-i lăsă răgaz pentru mirare. — Nu te mai mira – spuse ea – ci mai bine atinge cu degetul cătuşele de aur care-mi strâng încheieturile! Şi ţesătorul atinse cu degetul cătuşele de aur şi cătuşele sunară, sfărâmate, şi se aşezară cuminţi la picioarele fetei, de parcă acolo fuseseră ţesute de când lumea. — Ştiu ce te doare – mai spuse fata. Pentru că m-ai scăpat de cătuşe, am să te scap şi eu de stăpân. Hai, dă-mi mâna! Şi-ntinse mâna ei micuţă, pe care ţesătorul o cuprinse cu sfială-n palma lui. Atunci simţi deodată cum trupul i se-mpuţinează şi, până să ştie ce şi cum, se pomeni alături de fată, în ţesătura vişinie, care se legănă, se-nălţă şi prinse-a pluti peste acoperişurile târgului. Trecu pe deasupra ţesătoriei, zbură peste un lac şi-apoi se tot duse lin, ca purtată de-o boare, până ce fata întrebă: — Ei, încotro ai vrea să te duc? Numai că totul se petrecuse atât de fără veste, că bietul ţesător nu-şi putea veni în fire. Ţinea cu amândouă mâinile copacul de care fata fusese încătuşată şi, ce să zic, mă tem că tremura de-a binelea. Iar ţesătura zbura, zbura mereu cu ei amândoi... Când meşterul izbuti să-şi alunge tulburarea, trecuseră peste şapte mări şi şapte ţări şi se aflau tocmai deasupra unei cetăţi cu turle aurii. — Ce-ar fi să ne oprim aici? întrebă el, dornic să pună capăt zborului cu care, mi se pare, nu se prea-mpăca. — Să ne oprim – încuviinţă fata. Şi ţesătura coborî binişor în curtea pietruită a unui palat. — Ia te uită!... Ce-i asta? O ţesătură căzută din cer, strigă un oştean, apucând uimit catifeaua. Nădăjduiesc că mai-marele oştilor va binevoi să mă cinstească pentru asemenea dar... Şi, nici una, nici două, oşteanul alergă şi-nfăţişă mai-marelui ţesătura, pe care se vedeau doi tineri stând de-o parte şi de alta a unui copac. — Halal, băiete! zise mai-marele. Ţine-un gologan şi  du-te de-l bea sănătos! Şi numai ce plecă oşteanul, că mai-marele se ferchezui, îşi unse barba cu mirodenii şi-alergă fuguţa la-mpărat, căruia-i înfăţişă ţesătura. — Nici că se potrivea mai bine! strigă împăratul. Apoi, dăruindu-i mai-marelui o moşie, îşi chemă degrabă împărăteasa, poruncindu-i să coasă ţesătura aceea căzută din cer, şi vezi bine, aducătoare de noroc, pe rochia de mireasă a domniţei. Că, pricepi, se nimerise ca-n ziua aceea domniţa să se mărite cu un fecior de împărat din lumea mare. — Tii,  ce  ne  facem?  întrebă  în  şoaptă  ţesătorul,  în  vreme  ce împărăteasa trecea din încăpere-n încăpere, zorind să-i înmâneze croitoresei peticul de catifea vişinie. — Om vedea noi – îi răspunse tot în şoaptă fata. Deocamdată, acu, taci mâlc!  Privi împărăteasa cam nedumerită-n jur, că parcă, parcă auzise glasuri lângă dânsa, dar, dacă văzu că-i singură, se încredinţă că totul fusese o părere şi intră în iatacul domniţei, unde croitoreasa tocmai mântuia rochia de nuntă. — Prinde şi peticul ăsta pe rochie, îi  spuse împărăteasa. Măria sa nădăjduieşte că-i va purta noroc domniţei... Şi nu trecu mult că domniţa-şi îmbrăcă rochia, pe care catifeaua vişinie strălucea în dreptul inimii. Ţesătorul se ţinea de copac şi privea cu ochi mari alaiul nuntaşilor în frunte cu împăratul şi împărăteasa, iar, nu ştiu, să fi fost de vină călătoria prin văzduh sau umezeala palatului; ce ştiu, e că odată simţi că-i vine să strănute. Îşi stăpâni el strănutul cât putu, dar până la urmă tot izbucni într-un răsunător: — Hapciu! — Vai de mine, a răcit domniţa! strigă mirele, şi nuntaşii se-mbulziră care mai de care să-i dea sfaturi, ba unii se-ndesară şi cu nişte şipuri de care, pasămite, nu se despărţeau nici în somn. — Am răcit?... Da’ de unde! Parcă domnia ta ai strănutat – îi întoarse însă vorba domniţa. — Nici unul, nici altul, îi împăcă împărăteasa. Mai degrabă cred că a strănutat măria sa! — Eu?  spuse  şi-mpăratul.  Nici  gând!  Dar  îndată-şi  luă  seama,  se îngălbeni şi strigând: Te pomeneşti... îi făcu semn unui slujbaş care se-nfăţişă cu-o batistă de mătase şi-i şterse cu nespus de multă băgare de seamă nasul, în vreme ce bietul ţesător, mai mult mort decât viu, prindea să răsufle uşurat. Şi-apoi porni alaiul pe uliţa cea mare a cetăţii şi, prinzând o clipă când trâmbiţele sunau mai tare, fata se apucă să-l certe pe ţesător. — Ce era să fac? se dezvinovăţi acela şi, ca dracu’, mai strănută o dată, chiar atunci când trâmbiţaşii încetară să mai sune din trâmbiţe. Strănutul se auzi atât de limpede şi-n liniştea ce se lăsase răsună atât de straşnic, că mirele se-nspăimântă de-a binelea: — De astă dată, domniţă, pot pune mâna-n foc că ai răcit! Te-am auzit cu urechile mele. Şi din nou se-mbulziră nuntaşii cu sfaturi şi cu şipuri de leac, şi domniţa mărturisi din nou că-i sănătoasă tun şi că-l bănuieşte pe mire de strănutul cu pricina. — De-altminteri – spuse domniţa – aţi auzit cu toţii strănutul, c-a răsunat ca o bubuitură de tun. Doar nu veţi crede că o domniţă subţirică poate strănuta atât de cumplit! — Mulţumesc! rosti cam înţepat feciorul de-mpărat. Eu, care va să zică, aş strănuta cumplit... — Doamne, da’ copii mai sunteţi! se-amestecă în vorbă împărăteasa, băgând de seamă că cei doi par puşi pe harţă. Oare n-a strănutat şi adineauri măria sa? Departe de-a suna cumplit, al doilea strănut mi s-a părut măreţ, măreţ în toată puterea cuvântului... — Zău? Măreţ? strigă şi împăratul. E limpede! Măreţ nu pot strănuta decât eu... Iar, auzindu-i vorbele, slujbaşul cu batista de mătase nu mai aşteptă porunca şi-ndată se şi repezi, ştergând plin de râvnă împărătescul nas. Boierii cei mari de credinţă îl împresurară apoi pe împărat, arătând că o răceală nu-i de ici de colo şi că s-au văzut oameni murind din mai puţin decât două strănuturi. — Să ne-ntoarcem, dar, din drum, măria ta – grăi sfetnicul cel mai de seamă. Viaţa măriei tale e prea scumpă ca să mai stăm în cumpănă şi nunta se poate face şi peste câteva zile... Împăratul mai şovăia, nehotărât, când ţesătorul strănută pentru a treia oară, punând capăt tuturor şovăielilor. — Sunt bolnav, bolnav greu – şopti măria sa, şi-ntregul alai se-ntoarse din drum şi împărăteasa îl duse pe împărat în iatac, unde-l vârî sub şapte plăpumi şi-l obloji cum ştiu mai bine şi-i turnă pe gât şapte ceaiuri de la şapte vraci, pe care-i ţinea de iscusiţi deopotrivă. Cât despre domniţă, zadarnic vărsă lacrimi de ciudă, că nunta tot îi fu amânată. Mânioasă foarte, intră valvârtej în încăperile ei şi, zvârlindu-şi rochia pe un jilţ, se apucă să spargă vreo două oale mari de cleştar, răsturnă o măsuţă cu sulimanuri şi zvârli un scaun într-o oglindă lungă cât un perete întreg. Dar, cum mânia nu i se potoli doar cu atât, căută alte podoabe pe care să-şi verse focul. Atunci îi căzură privirile pe rochia zvârlită peste jilţ şi văzu ţesătura de catifea vişinie, pe care împăratul i-o trimisese ca să-i poarte noroc. — Noroc? strigă înciudată domniţa. Şi-apăi, năpustindu-se ca o furtună, smulse rochia de pe jilţ şi-i făcu vânt pe fereastră. Iar rochia de mireasă a domniţei zbură pe fereastră taman în clipa în care pivnicerul palatului ieşea pe poartă. Şi nu puţin se-nspăimântă acela, când rochia îi căzu în cap, acoperindu-i ochii. Iar, socotind dintâi că vreun duşman încearcă să-l doboare cu vicleșug, pivnicerul îşi smulse de la brâu cheia cea mare a beiului împărătesc şi prinse a izbi orbeşte. — Ţine! Şi încă! Mai na! Pofteşte! răcnea pivnicerul, lovind aprig în gol şi răsucindu-se ca un prâsnel. Şi-apoi  aşa  se  război  cu  vrăjmaşul,  copleşindu-l  sub  o  ploaie  de lovituri, până ce, istovit, se opri, judecând după osteneala ce-l cuprinsese că, pe bună dreptate, celălalt se cuvine să fie frânt. Şi-şi trase atunci rochia de pe cap şi, văzând că-i singur, se bucură că-şi pusese vrăjmaşul pe goană; şi, văzând rochia, o pături degrabă şi-o vârî sub haină că, pricepi, o zărise pe domniţă-n alai şi-i cunoscuse rochia, după peticul de catifea vişinie. — Într-adevăr, mi-a pus norocul mâna-n cap – îşi spuse el. Rochia domniţei face pe puţin o pungă de galbeni... adică, de ce o pungă? Face şi două!... Ba, la drept vorbind, face şi trei. Trei pungi cu galbeni sunt o nimica toată pentru un obraz subţire de domniţă... Mare mirare să nu fi dat şi patru pungi pentru rochia de nuntă, că doar o dată se mărită şi ea, ce naiba! Eu, unul, să fi fost în locul ei, nu mă uitam nici la cinci... Că, la urma urmei, ce sunt cinci pungi? Cinci pungi cu galbeni, ca cinci pumni de boabe: o nimica toată! Cine s-ar scumpi la cinci pungi?... Numai că dacă aşa-i domniţa noastră, strânsă la mână? Parcă se făcea gaură-n cer dacă dădea şi ea, acolo, şase pungi pentru o rochie ca asta... Când colo, nu şi nu, că ea dă cinci, numai şi numai să mă păgubească pe mine... Dar dacă a dat şase? Şi mergea pivnicerul în neştire, mergea socotind pungile pe care le-ar putea dobândi pentru rochia căzută din cer şi-n vremea asta fata cusută cu fir îl luă la rapanghel pe ţesătorul care da din colţ în colţ. — N-ai fost în stare să-ţi stăpâneşti şi tu strănutul? Iacă-n ce bucluc am nimerit din pricina ta. Puteai să fii socotit aducător de noroc, să stai undeva, la loc de cinste... — Nu mă mai osândi! strigă ţesătorul, şi pivnicerul se opri deodată locului, închipuindu-şi că el gândise vorbele acelea şi că se aflase vrednic de osândă. — Cine să mă osândească? îşi şopti, făcându-şi inimă. Ce, m-a văzut careva? Şi-apoi, am furat rochia? Asta-i bună! Pot zice chiar că am primit-o şi că, vorba aceea, a căzut din cer... Dar fata se răsti la ţesător: — Ar fi fost cu cale să te las să pieri! Să-ţi pună stăpânul pielea pe băţ! Iar, auzindu-i vorbele, se înspăimântă pivnicerul de-a binelea: — Vai de mine! Pielea mea pe băţ? — Unde-ai fi putut să te ascunzi? urmă fata, în vreme ce, amărât, ţesătorul asculta în tăcere. Nici în gaură de şarpe! — Cum? Să intru şi-ntr-o gaură de şarpe? se-ntrebă pivnicerul, iar bietul ţesător rosti cu năduf: — Of! Îmi vine să mă iau la palme! De astă dată pivnicerul se opri locului şi prinse-a tremura ca varga. — Nu-i a bună – îşi spuse el. Prea năstruşnice gânduri îmi fulgeră prin minte!  — Cum vrei – grăi atunci fata – dar socot că o pereche de palme-i prea puţin. În locul tău m-aş arunca într-o fântână, cu capul înainte... Dacă auzi aşa, atât de cumplit se-nspăimântă pivnicerul, că o porni în goană, răcnind pe cât îl ţinea gura: — Feriţi! Feriţi! Oameni buni, sunt stăpânit de-un duh rău... Feriţi! Acu târgoveţii îşi scoseseră capetele pe ferestre şi-şi chemară plozii care se jucau pe uliţi, în vreme ce pivnicerul alerga înnebunit încoace şi-ncolo, vestind lumea să se ferească de el. Şi-aşa alergă, alergă bezmetic până se pomeni înaintea dughenei celui mai de seamă neguţător de pânzeturi din cetate. Şi, zărind acolo pe-o tarabă nişte colaci de frânghie, se puse pe zbierat, ca un apucat: — Oameni buni, face-vă-ţi milă şi pomană şi cetluiţi-mă zdravăn, că a intrat în mine un duh rău! Neguţătorul  auzi   strigătele  şi,   din   fundul   dughenei,  le   porunci ucenicilor: — Ia vedeţi, măi, ce-i cu răcnetele celea! Iar ucenicilor, ca unor băieţi gata de pozne, atât le trebui. Unde nu se năpustiră, să zici că erau nişte lei-paralei, apucară doi colaci de frânghie şi mi-l legară pe bietul pivnicer şi de mâini şi de picioare, de nu se mai putu mişca, ba-i vârâră şi-un căluş în gură. Şi-l luară apoi pe sus, trântindu-l ca pe-un sac la picioarele neguţătorului. — Ce-ai păţit, omule? întrebă neguţătorul. Acela, fireşte, mormăia şi nu putea rosti o vorbă. Îi scoaseră atunci căluşul şi, pentru că-l legaseră mai-mai să-i frângă oasele, pivnicerul le mulţumi cum ştiu mai frumos. Apoi le povesti despre duhul cel rău care intrase în el şi-l îndemna să se ia la palme, să se ascundă în gaură de şarpe, ba-i făgăduia şi că stăpânul avea să-i pună pielea pe băţ. — Şi de când te chinuieşte duhul cel rău? întrebă neguţătorul. — De când am primit rochia de nuntă a domniţei... — Chiar ea ţi-a dat-o? se minună neguţătorul, privindu-l cam dintr-o parte.  — Ehei, dar cum socoţi dumneata? se fuduli celălalt. M-a chemat, mi-a pus-o-n braţe şi mi-a zis: „Binevoieşte, om de treabă, şi primeşte darul ăsta, care face pe puţin şapte pungi cu galbeni. Şi mă iartă că n-am la îndemână un dar mai de preţ, vrednic de-un pivnicer de seamă, ca tine...“. Dacă auziră vorbele pufniră ucenicii, dar neguţătorul le făcu semn să tacă. — Îmi îngădui să văd şi eu rochia aceea? întrebă el şi, cum pivnicerul era legat fedeleş, îl căută fără sfială şi-i află sub haină rochia cea scumpă. Şi  neguţătorul pricepu  dintr-o  ochire  că  rochia  domniţei  făcea, nu şapte, ci zece pungi cu galbeni. Dar îşi luă îndată o înfăţişare pe care nu se putea citi decât o nespusă milă şi oftă cum ştiu mai sfâşietor. — Ce-i? se sperie pivnicerul. — Hei, mai bine tac... — Vai de mine! Spune – se rugă celălalt, Doar nu socoţi că de la darul domniţei mi se trage nenorocirea? Neguţătorul se făcu a chibzui, se-ncruntă, se codi şi până la urmă zise: — Iacă ce-i, pivnicerule, eşti un om de treabă şi nu se cuvine să te las pradă duhului rău. Cât despre domniţă, putea să găsească un ticălos oarecare şi nu să te nenorocească de pomană... Căci duhul cel rău sălăşluieşte în rochia ei de nuntă, şi ca să scape de dânsul ţi-a făcut darul, de care prea devreme te-ai bucurat. Auzind una ca asta, izbucni pivnicerul într-un şuvoi de sudălmi, pe care neguţătorul le ascultă în tăcere, clătinându-şi capul a încuviinţare. Iar pivnicerul sudui ce sudui şi, la urma urmei, se rugă de celălalt. — Doamne, neguţătorule, scapă-mă de belea şi ţi-oi mulţumi până la sfârşitul zilelor! Eşti om priceput şi-ai să ştii să pui cu botul pe labe duhul cel rău. Primeşte rochia asta blestemată şi îngăduie-mi să-mi văd de drum... — Cum?  Să  mă  lupt  eu  cu  duhul  cel  rău?  strigă  neguţătorul. Ia-ţi gândul, omule, şi nu mă vârî-n nenorocire, numai pentru că m-am milostivit şi ţi-am deschis ochii... Iacă-aşa începură a se târgui cei doi, în vreme ce ucenicii îşi dădeau coate şi-şi stăpâneau anevoie râsul. Şi-atâta se rugă pivnicerul, atâta se rugă, încât după un ceas de tocmeală celălalt se-nvoi să primească rochia, dacă pivnicerul îi dă o pungă cu galbeni şi se leagă să-i aducă de pomană, până la sfârşitul zilelor lui, câte o oală cu vin din beciul împărătesc. Pivnicerul se-nvoi bucuros, ucenicii îl dezlegară şi omul fugi ca din puşcă, fără a mai privi îndărăt, fără a se mai gândi la pungile cu galbeni pe care le râvnise şi fericit că scăpase doar cu-atât! Iar neguţătorul îşi frecă mâinile şi-nchise rochia cea scumpă într-un sipet. Dar să vezi cum s-au potrivit lucrurile, că neguţătorul acela era chiar fratele stăpânului ţesătoriei, cel de care ţesătorul nostru încercase să fugă. Şi, cum de mult plănuia să-i facă fratelui un dar de preţ, neguţătorul hotărî că cel mai cuminte lucru e să trimită rochia de nuntă a domniţei, însoţită de-un răvaş în care-l întreba de sănătate, poftindu-i viaţă lungă şi chiverniseală. Zis şi făcut. Chemă un ucenic, îi dădu sipetul în seamă şi-l trimise la drum. Iar în sipet, pe catifeaua vişinie, fetei cusută-n fir şi ţesătorului nu le rămase decât să aştepte, mulţumiţi că lemnul cel vechi al sipetului crăpase ici şi colo şi că prin crăpăturile acelea puteau răsufla în voie... Şi-apoi străbătu ucenicul cele şapte ţări şi şapte mări câte despărţeau cetatea cu turle aurite de târgul ţesătorului, le străbătu în şapte ani şi, într-un târziu, se-nfăţişă stăpânului ţesătoriei. — Aşa şi-aşa – grăi ucenicul – iacă ce-ţi trimite fratele domniei tale! Şi se bucură acela deschizând sipetul, citind răvaşul şi despăturind rochia cea scumpă, dar şi mai tare se bucură dând cu ochii de peticul de catifea vişinie. — Acesta într-adevăr e un lucru rar – zise el – şi dacă-i dărui soţiei rochia domniţei, descusu cu mâna lui bucata de catifea şi-o vârî până una-alta în buzunarul mantalei că, vezi, se pricepea la ţesături şi cunoscuse că un petic ca acela nu se-ntâlneşte în fiece zi. Acu, văzând unde-l dusese nenorocul, bietul ţesător se da de ceasul morţii. — Ce mi-i că stăteam închis în ţesătoria stăpânului sau că stau închis în buzunarul lui? i se plânse fetei cusută-n fir. Oare n-am să mai fiu niciodată om ca toţi oamenii şi n-am să mai pot ţese mătăsuri grele şi catifele? — Fii pe pace – răspunse fata. Şi-apoi nu trecu mult că stăpânul ţesătoriei puse de-i prinse peticul de catifea peste buzunarul de la piept al surtucului şi numai ce-şi îmbrăcă surtucul aşa împodobit, că ieşi în uliţă, dornic să se fălească. — Ei, acu-i acu! şopti atunci fata şi, nici una, nici două, stăpânul se pomeni săltat de la pământ. — Ţine-mă-ţi! răcni el, simţind cum se-nalţă. Văleu! N-apucă însă nimeni să-l mai ţină, că se şi ridicase până-n dreptul acoperişurilor ţuguiate ale târgului. Dădea stăpânul din mâini şi din picioare, de parcă-nota prin văzduh, ţipa de mama focului, dar măcar că ţipa, măcar că se zvârcolea, nimic nu folosea. Şi-aşa se zbătu, că bumbii surtucului săriră unul după altul şi trupul lui lunecă din surtuc, lunecă şi veni de-a berbeleacul, de nu se opri decât pe-un maidan plin de scaieţi, de unde nu se mai sculă. Iar surtucul coborî şi el, coborî uşurel şi se lăsă cuminte lângă trupul stăpânului. — Sai de pe peticul de catifea! şopti atunci fata şi ţesătorul o ascultă. Şi numai ce sări pe pământ, că prinse a creşte; şi crescu, crescu, până se făcu aşa cum fusese înainte de-a afla catifeaua vişinie. Şi desprinse atunci peticul de pe surtucul stăpânului şi, cu peticul în mână, ieşi din târg şi pătrunse în târgul vecin. Acolo se puse şi ţesu din nou mătăsuri grele şi catifele, de i se duse vestea, şi nu se lăsă până nu văzu toţi târgoveţii umblând în straie mai mândre decât straiele tuturor împăraţilor de pe pământ. Frumoase peste seamă fuseseră şi-nainte ţesăturile lui, dar neînchipuit de  frumoase erau  acu,  de  se  minuna  lumea  şi  nu  credea  că  două  mâini omeneşti le putuseră ţese. Şi la capătul fiecărui val niciodată nu uita să aleagă chipul fetei stând lângă un copac şi-având la picioare o pereche de cătuşe sfărâmate... — Dar fata? Zic unii că fata a sărit şi ea de pe peticul de catifea, că a crescut până a ajuns fată ca toate fetele şi că din clipa aceea nu s-a mai despărţit de ţesător. Să crezi? Nu-i uşor... Că alţii iarăşi vin şi zic că nu-i adevărat nimic! Fata, cică, era o zână bună şi stă şi azi în catifeaua ei... Ce-o fi minciună, nu mai ştiu nici eu. Alegeţi voi, că mie, zău, mi-e greu!

                                 Bob de grâu de Vladimir Colin                                             Partea a II-a   A trecut Bob-de-Grâu prin apă şi a ieşit la mal, iar vârcolacii, când l-au văzut cu piatra de moară la gât, au încremenit. Şi-apăi a început Bob-de-Grâu să-i judece trăsnindu-i cu piatra de moară, de făcea numai roate-roate prin trupurile lor. Vezi că abia acu se supărase de-a binelea ! Mi i-a judecat el în lege şi, peste puţin, rămăsese acolo numai o mână de vârcolaci care, văzând că se îngroaşă gluma, au tulit-o de fugă dând cinstea pe ruşine, măcar că Muma-Pădurii nu ostenea să-i cheme la luptă, șuierând şi îmbărbătându-i. Ei, şi mi-au înconjurat-o atunci copacii pe Muma-Pădurii şi au strâns-o din aproape în aproape, până au închis-o, de parcă stătea într-o cuşcă cu zăbrele. Degeaba se zvârcolea, degeaba ameninţa, degeaba se străduia să sufle aer încins. Bob-de-Grâu a legat-o de mâini şi de picioare, le-a mulţumit copacilor, iar copacii s-au întors ca la un semn şi, haida-hai, au pornit-o spre locurile de baştină în care şi-au înfipt din nou rădăcinile şi unde au încremenit, de parcă nu se clintiseră de când lumea. — Cum om ajunge noi la capul Pământului cu scorpia asta de babă ? i-a întrebat atunci Bob-de-Grâu pe tovarăşii lui, pe cel 'nalt cât palma, gros cât deştul şi pe cel cât turla. — Vă iau eu în spinare pe toţi, s-a bucurat Uşurelul-Vântului. — Da, bine ar fi, numai că până la capul Pământului e cale de nouăzeci şi nouă de ani şi de încă nouăzeci şi nouă de zile... — Asta să-ţi fie grija, a râs Greul-Pământului. Lasă-te pe mine... Şi unde n-a început a ciocăni Pământul cu mânuțele lui grele cât nişte căsoaie din cele mari, de ziceai că acuşi-acuşi îl sfarmă şi trece dincolo. Şi nu peste mult s-a auzit un glas : — Cine bate ? N-ăi fi tu, cumetre ? — Chiar aşa, a dat răspuns Greul-Pământului. Fii bun şi ieşi la vedere... Într-o clipă, o dihanie măruntă a țâșnit dintr-o bortă. — Iacătă-l şi pe cumătrul meu, Căţelul-Pământului, a zis tovarăşul lui Bob-de-Grâu. Măi cumetre, n-ai vrea să-mi faci un bine ? Tare aş avea nevoie de coada de mătură a Mumei-Pădurii, dar, vezi, păcatele, am năruit muntele cu palatul baborniţei cu tot, şi nu mă mai încumet s-o găsesc în atâta morman de piatră şi de lemn... — Se poate, cumetre ? a chiţăit Căţelul-Pământului. Rabdă puţintel, c-am venit ! Şi cum a vorbit, cum a țâșnit ca săgeata şi a pierit în mormanul de dărâmături. A stat Bob-de-Grâu cât ai avea vreme să te ştergi la un ochi, şi Căţelul-Pământului s-a şi înfăţişat ținând în gură coada de mătură. I-a mulţumit cumătrul şi l-a întrebat de sănătate, dar Căţelul-Pământului nu s-a întins la vorbă, că era zorit. S-a vârât în borta lui — şi dus a fost! — Harnic cumătru, nimic de zis, s-a bucurat Bob-de-Grâu. Dar cu coada de mătură ce-om face ? — Cu coada de mătură om face aşa, a răspuns Greul Pământului. Tu ai s-o iei în spinare pe Muma-Pădurii şi ai să te prinzi de un picior al lunganului ăsta de Uşurelul-Vântului, iar eu am să-l apuc de celălalt picior. Apoi ai să înşfaci coada de mătură şi-ai să zici: Coadă de mătură, Piedicile-nlătură, Du-mă, Furtună, Cu iuţeala vântului. La capul Pământului !   Zis şi făcut. Iar dacă a rostit ce-l învăţase Greul-Pământului, s-a pomenit Bob-de-Grâu pe meleaguri pustii, unde picior de om nu călcase, unde aripă de pasăre nu zburase. Era acolo o linişte mare, şi când ploua, cinci ningea, când cădeau stele. Iar cum stătea Bob-de-Grâu şi privea cu mirare în jur, iacă-n depărtare doi munţi ascuţiţi mișcându-se de-ai fi zis că joacă. A priceput Bob-de-Grâu că nu-s munţi, ci urechile Pământului care se ciulesc, auzind larmă de paşi. Atunci a pus mâna pâlnie la gură şi a strigat o dată, cât a putut de tare : — Ehei, Pământule ! S-a cutremurat Pământul atât de straşnic, că Greul-Pământului s-a tupilat, făcându-se din mic mai mic, iar Uşurelul-Vântului a țâșnit în văzduh, cât era de lung. Numai Bob-de-Grâu s-a înfipt bine pe picioare şi a aşteptat în linişte. Iar un glas adânc şi care deştepta ecou după ecou a prins a bubui : — Cine... cheamă... Pământul? — Eu, Bob-de-Grâu... Am prins-o pe Muma-Pădurii şi ţi-am adus-o legată de mâini şi de picioare. — Unde-i ? a strigat cu glas de tunet Pământul. Şi pe dată a şi căscat o gură de piatră, o peşteră fără fund. Bob-de-Grâu a luat-o pe Muma-Pădurii şi a zvârlit-o în peştera care s-a închis cât ai bate din palme, iar Pământul straşnic s-a bucurat dacă şi-a văzut duşmanca răpusă. — Pentru binele pe care mi l-ai făcut, se cuvine să te răsplătesc, Bob-de-Grâu. Ce-ţi doreşte inima ? — Să dau de urma lui Salcotea, din lumea zmeilor... — Bine, Bob-de-Grâu... şi pe dată a căscat Pământul o altă peşteră, care se afunda ca un puţ. Coboară, Bob-de-Grâu, şi ai să dai de urma lui Salcotea, din ţara zmeilor. Din nou s-au adunat cei trei tovarăşi, iar Bob-de-Grâu a apucat coada de mătură şi a strigat: Coadă de mătură, Piedicile-nlătură, Du-mă, Furtună, Până-n lumea zmeilor, Pe tărâmul răilor !       Dar, ce să vezi ? Nu s-au mişcat defel. Şi-au înţeles atunci că mătura Mumei-Pădurii n-avea puterea să-i ducă pe celălalt tărâm. — Nu-i nimic, a zis Uşurelul-Vântului. Să se lase Greul-Pământului greu, dar ştii, nici prea-prea, nici foarte-foarte, ca să nu ne frângem gâtul... Şi să vezi dumneata, agăţaţi de picioarele năzdrăvanului au coborât încetişor Bob-de-Grâu şi Greul-Pământului, au tot plutit în jos cale de nouă zile şi nouă nopţi, până au ajuns în lumea zmeilor. Ciudată lume ! Toate câte se aflau acolo erau răsturnate cu capul în jos, şi copacii, şi florile, şi apele. Apele curgeau prin văzduh şi, să vezi minune, nu se vărsa din ele nici un strop. — Măi, n-om fi noi suciţi cumva? a întrebat cu spaimă Uşurelul-Vântului. Şi îndată a încercat să păşească pe mâini. Dar, când i-a văzut pe tovarăşii lui râzând cu gura până la urechi, s-a ruşinat şi s-a pus din nou pe picioare. Au umblat tustrei cât au umblat, minunându-se de toate câte vedeau şi, într-un târziu, au ajuns la nişte munţi prăpăstioşi. Au mers prin trecători înguste, pe brâie de piatră şi în cele din urmă au zărit, pe un stei, un castel de aramă. Pe un tăpşan sta o fată frumoasă, care ofta şi-şi pieptăna pletele de aur... — De ce eşti tristă, fată frumoasă ? a întrebat Bob-de-Grâu. — Cum să nu fiu tristă, voinice, i-a răspuns fata, dacă m-a răpit Salcotea şi mă ţine închisă în lumea zmeilor, pe tărâmul răilor?... Dar voi cum de-aţi ajuns aici ? — Apăi tot cu Salcotea avem o treabă... E acasă ? — Ba nu, că-i plecat de ieri la vânătoare... Dac-a auzit aşa, a mai întrebat Bob-de-Grâu : — Fată frumoasă, n-ai văzut cumva unde-şi ţine biciul ? — Cum de nu ! Hai să-ţi arăt... Şi l-a dus fata în castel şi i-a arătat biciul spânzurat de un cui, deasupra patului lui Salcotea. Bob-de-Grâu l-a luat şi, apucând fata de mână, a dat să iasă din castel. Numai ce-i trecuse pragul, că a-nceput biciul să şuiere ca o mie de balauri la un loc, şi Salcotea-l auzi pe unde vâna, înţelegând că biciul îi dă semn de primejdie. Ca un fulger s-a repezit zmeul şi, înfășurându-se în barba lui de nouăzeci şi nouă de stânjeni, a gonit spre casă. N-a trecut mult şi Salcotea l-a ajuns din urmă pe Bob-de-Grâu, l-a pălit din zbor cu buzduganul şi i-a luat biciul şi fata, după care s-a făcut nevăzut. Uşurelul-Vântului a vorbit atunci, galben la faţă ca lămâia : — Ei, Bob-de-Grâu, scoală... ce-ai rămas lungit la pământ ? Greul-Pământului s-a apropiat de voinic, l-a pipăit, l-a cercetat şi a strigat: — Ce tot hodorogeşti? Nu vezi că l-a ucis blestematul?... Hai, scoate-mă degrabă pe Pământ. Şi s-a agăţat Greul-Pământului de piciorul namilei de Uşurelul-Vântului care l-a scos, prin peştera îngustă, tocmai pe Pământ. Greul-Pământului i-a arătat apoi calea, şi celălalt l-a dus hăt, tocmai la munţii care se bat în capete, de unde au luat un ulcior cu apă vie. Degrabă s-au întors acolo unde zăcea Bob-de-Grâu şi numai ce l-a stropit Greul-Pământului, că voinicul s-a şi ridicat oftând : — Of, fraţilor, greu somn mai dormii... — Şi-ai fi dormit tu mult şi bine, dacă nu te stropeam cu apă vie, i-a răspuns Greul-Pământului, povestindu-i toată întâmplarea. S-a bucurat Bob-de-Grâu dac-a văzut că are tovarăşi de credinţă şi le-a mulţumit cum nu se poate mai frumos. — Păi degeaba socoţi că te-am îndemnat să ne iei cu tine ? i-au răspuns într-un glas tovarăşii. Vorba e, ce facem acum? — Acum ne întoarcem la castel, a hotărât Bob-de-Grâu. Şi, pornind din nou la drum, au mers, au tot mers până au întâlnit munţii prăpăstioşi şi-au dat iarăşi, pe tăpşanul din faţa castelului, peste fata care-şi pieptăna părul de aur. Acum era şi mai tristă, iar ochii-i pluteau în lacrimi. Dar s-a luminat la faţă văzându-i şi a strigat cu mare bucurie : — V-aţi întors ? Şi eu, care-mi luasem nădejdea... Fata vorbea cu tustrei deodată, dar numai la Bob-de-Grâu se uita, şi tare-l mai sorbea din priviri ! Iar voinicul nu se lăsa nici el mai prejos. — Ei, porumbeilor, le-a amintit atunci Greul-Pământului, de Salcotea aţi uitat cu totul ? — Aşa-i, s-a posomorit Bob-de-Grâu. Întâia dată m-am luptat cu el nouă ani încheiaţi, iar a doua dată m-a ucis, pălindu-mă fără veste. Se cheamă că tot el e mai tare... Fată frumoasă, n-ai şti să-mi spui ce mănâncă zmeul, de-i atât de puternic ? — Cum să nu, i-a răspuns fata, că doar pe mine mă sileşte să-i gătesc bucatele ! I-a destăinuit că Salcotea înghite Ia o masă zece cuptoare de pâine, cinci bivoli, un butoi cu rachiu şi două butoaie cu vin. — Ia să vedem, oi putea mânca şi eu tot atât ? a întrebat Bob-de-Grâu, şi fata a alergat pe dată în castelul de aramă şi i-a pregătit o masă straşnică, ştii, ca pentru Salcotea. S-a pus Bob-de-Grâu la masă şi-a dovedit cuptoarele de pâine, şi butoaiele cu rachiu şi cu vin. Ba, după ce a înghiţit al cincilea bivol, s-a mai rugat de fata frumoasă să-i mai frigă unul, nu de alta, dar i se făcuse o foame, ceva de speriat ! Şi iacă, nu sfârșise bine masa, că o larmă năpraznică se auzi şi castelul se zgudui până în temelie. — Ce-i asta ? — Vine Salcotea ! strigă fata cu spaimă. Aşa face întotdeauna... îşi aruncă buzduganul de la o mie de poşte... Şi, să vezi şi să nu crezi, după ce izbise în porţile de aramă ale castelului, stârnind larma năpraznică, buzduganul a deschis porţile şi a năvălit în încăperea în care se afla Bob-de-Grâu. A sărit pe masă şi, de pe masă, s-a aşezat frumuşel la locul lui, agățându-se în cuiul anume bătut în perete. Uşurelul-Vântului schimba feţe-feţe şi Greul-Pământului îşi astupase gura cu palma, dar Bob-de-Grâu s-a ridicat îndată şi, apucând buzduganul, l-a rotit de trei ori şi i-a făcut vânt îndărăt. A zburat buzduganul șuierând, a zburat şi-a tot zburat, oprindu-se doar când s-a izbit de fruntea lui Salcotea. De izbitura lui a căzut zmeul pe spate şi şi-a pipăit cu spaimă cucuiul, înțelegând că acolo, la castel, se petrecuse ceva necurat. A cules buzduganul şi, de unde venea liniştit spre casă, odată s-a înfăşurat în barba lui de nouăzeci şi nouă de stânjeni şi a gonit pe drumul de întoarcere. Când colo, îl află pe Bob-de-Grâu în faţa porţii. — Tot tu, Bob-de-Grâu ? — Tot eu, zmeule,.. O cam băgase pe mânecă Salcotea, că încă nu uitase de lupta cu Bob-de-Grâu şi ştia că ultima dată îl răpusese numai pentru că îl izbise pe neaşteptate. — Cum să ne luptăm ? întrebă zmeul. În trântă să ne trântim, sau cu buzduganele să ne strivim ? — Ba în trântă, că-i mai sfântă, răspunse Bob-de-Grâu şi îl şi înşfăcă de barbă. Se luptară din zori şi până-n seară, fără să se poată dovedi. Scântei țâșneau din palmele lor şi tuna şi fulgera de-ai fi zis că toate furtunile din lume, strânse la un loc, bubuie pe tăpşanul din faţa castelului. — Fată frumoasă, strigă atunci Salcotea, adă-mi oleacă de apă, că te-oi face stăpână peste lumea zmeilor, din tărâmul răilor ! — Fată frumoasă, a strigat şi Bob-de-Grâu, nu-i da apă. În schimb, dacă-mi dai mie, te-oi duce pe Pământ, s-auzi glas de ciocârlie ! Fata se repezi în castel, a umplut un ulcior cu apă şi l-a dat lui Bob-de-Grâu care, cum l-a băut, cum a simţit o putere de foc în vine. Când l-a apucat pe Salcotea de barbă, numai o dată a tras şi barba i-a rămas în mână. Atunci s-a făcut Salcotea mic şi neputincios, că în barbă stătea toată puterea lui, iar Bob-de-Grâu mi l-a-nvârtit prin văzduh, şi, atât de năpraznic l-a buşit de Pământ, că s-a crăpat Pământul şi zmeul a căzut, a tot căzut, până s-a zdrobit în adâncul Pământului. Şi s-a veselit atunci fata frumoasă, s-au veselit Greul-Pământului şi Uşurelul-Vântului, şi pe dată s-au gătit de întoarcere. Iar Bob-de-Grâu a intrat în castel de-a pus mâna pe biciul lui Salcotea, şi biciul n-a mai şuierat defel. Atunci, ce-i vine voinicului, odată plesneşte din bici ca să-i încerce puterea şi pe loc se strânge castelul de aramă, cu toate acareturile şi bogăţiile dintr-însul, se strânge şi se preface intr-un măr de aramă. A mai plesnit o dată Bob-de-Grâu din bici şi mărul s-a făcut din nou castel. Dacă i-a priceput puterea, şi-a vârât voinicul mărul în sân şi, cu biciul în mână, s-a apropiat de tovarăşii lui. De astă dată Greul-Pământului s-a lăsat mai uşor, iar Uşurelul-Vântului i-a scos pe toţi prin peştera dreaptă ca un puţ. Şi a apucat Bob-de-Grâu coada de mătură a Mumei-Pădurii şi numai ce-a rostit : Coadă de mătură, Piedicile-nlătură, Du-mă, Furtună, Pe nepusă masă, La tătuca-n casă !   că s-au şi pomenit tuspatru în coliba moşneagului. Mai îmbătrânise moşneagul între timp şi se făcuse mai puţin supărăcios. De când îl trimisese pe Bob-de-Grâu în lume, nu fusese ceas în care să nu se blesteme pentru nerozia lui care îl lipsea de un fecior — şi încă de unul atât de vrednic ca Bob-de-Grâu. — Moşneag nebun, se certa întruna, l-ai trimis unde şi-a înţărcat dracul copiii şi, de bună seamă, feciorul s-a lipsit de asemenea părinte... N-ai să-l mai vezi, cum n-ai să-ţi vezi ceafa ! Dacă s-a pomenit moşneagul cu atâta omenire în colibă, a încremenit. Şi-a ridicat genele cu degetele şi, când a auzit strigătul lui Bob-de-Grâu : „Tătucă, iacă biciul lui Salcotea!“ a murit şi-a înviat de bucurie. Iar Bob-de-Grâu l-a poftit afară, a scos mărul de aramă şi a plesnit din biciul lui Salcotea. Pe dată s-a ridicat în faţa lor castelul de aramă, cu acareturile şi bogăţiile lui nemăsurate, iar văzându-l că strălucea de-l putea vedea şi el, nu mai ştia moşneagul pe ce lume se află. Vezi că nu cunoscuse puterea biciului decât acum ! Cu lacrimi în ochi şi-a strâns feciorul în braţe şi şi-a cerut iertare că avusese inima să-l trimită să înfrunte atâtea primejdii. — Nu-i nimic, tătucă, i-a răspuns Bob-de-Grâu. Ia te uită ce mireasă şi ce tovarăşi mi-am găsit! Dac-a văzut-o şi pe fata cu părul de aur, s-a bucurat moşneagul că are şi o fiică. Au chemat părinţii fetei şi s-a făcut o nuntă mare şi frumoasă, la care au fost poftiţi toţi oamenii din lume şi unde s-a mâncat până ce toată omenirea s-a săturat şi s-a jucat până le-a ieşit tuturor foc din călcâie. Ce crezi ? Eram şi eu pe-acolo, de căram la vatră lemne cu frigarea şi apă cu ciurul. Iată dacă m-au văzut aşa, nu ştiu ce i-a găsit pe nunii mari să mă-nghiontească şi să mă gonească, de-a trebuit să plec de la nuntă încălecând pe o lingură scurtă, s-o dai peste nasul cui n-ascultă !       descarcati basmul in format word de la atasamente            

                                            Mladen, fiul ursului de Vladimir Ursu   A fost odată un urs tare de treabă. Departe de mine gândul că n-ar mai fi şi astăzi urşi de treabă, dar să-mi daţi dreptate când zic că, de la o vreme, s-au cam împuţinat... Şi-apoi, ce-i drept, nici ca ursul despre care vă vorbesc nu cred să mai fie vreunul. Uite, judecaţi şi voi ! A plecat într-o bună zi ursul să caute miere, a căutat, a tot căutat şi, cum umbla aşa prin pădure, aude deodată nişte orăcăieli. Un broscoi ? Dar straşnic mai striga broscoiul. — Măi al dracului! Ce l-a găsit, frate ? Se apropie ursul pâşa-pâşa, când colo, nu era nici un broscoi : era un pui de om. A mormăit de câteva ori ursul cel de treabă, neştiind ce să facă. Dacă-l lăsa în pădure, lupul colţat nu l-ar fi cruţat. Dacă-l lua cu el, cine ştie cum l-ar fi primit ursoaica, şi aşa destul de necăjită cu trei pui neastâmpăraţi, care o înnebuneau de cap. — Ia te uită, frate, ce-ntâmplare! a mormăit ursul. Şi tocmai eu să-l găsesc, care am inima atât de bună... Ce era să facă ? A luat frumuşel în braţe puiul de om, şi tare s-a mirat când l-a văzut încetând din plâns. Se simţea bine omuleţul în braţele ursului! L-a dus la bârlogul lui. — Ce-ai acolo, bărbate ? l-a întrebat ursoaica. Mi se pare mie, sau e un miel ? — Un miel! Un miel! strigară cei trei ursuleţi neastâmpăraţi, făcând tumbe şi agățându-se de blana groasă a ursului. Dar, când au văzut puiul de om, şi-au vârât câte o unghie în boturile umede şi n-au mai putut de mirare. — Nu mănânc eu de-alde-astea, a spus supărată ursoaica. — Nici nu l-am adus ca să-l mănânci, i-a răspuns ursul cel de treabă. Uite ce frumos doarme... S-a uitat ursoaica : de frumos, dormea frumos. — Ia dă-l la mine ! A zâmbit pe sub mustăţi ursul cel bun şi i l-a dat. Şi numai ce l-a simţit ursoaica în braţe, că a şi cuprins-o o dragoste mare pentru puiul de om, care, trezindu-se, îi apucase nasul şi, strângându-l cu degeţelele lui, râdea... A rămas puiul de om în bârlogul urşilor. Şi i-au dat tata-ursul şi mama-ursoaica o creştere îngrijită şi l-au învăţat tot ce trebuie să ştie o făptură care trăieşte în pădure. L-au învăţat să cerceteze şi să cunoască urmele de paşi, să vâneze, să lupte şi chiar nescrisul citap[1] al pădurii l-au învăţat. Şi a crescut fiul ursului printre urşi, iar pentru că era mai tânăr decât toţi, i-au zis Mladen[2]. — Tată, a întrebat într-o zi Mladen, de ce sunt eu atât de alb, de parcă aş fi un urs dintre cei care trăiesc printre gheţurile de la miazănoapte ? A mormăit ursul cei de treabă, s-a sucit şi s-a scărpinat, ca şi cum l-ar fi pişcat nouă viespi, dar până la urmă n-a avut ce face şi a mărturisit : — Tu, fiule Mladen, nu eşti din neamul nostru. Eşti un pui de om. Tare s-a amărât Mladen auzind una ca asta. Vezi că se obişnuise să creadă că ursul e cel mai chipeş, mai înţelept şi mai viteaz locuitor al pădurii. Iar acum afla aşa, dintr-o dată, că nu era urs. — Atunci, a spus îmbufnat, mă duc la oameni. — Nu se poate ! — Mă duc. A văzut ursul că nu-i chip să-l oprească. — Vezi fagul care creşte în faţa bârlogului nostru ? Dacă-l smulgi din pământ, îţi dau voie să pleci, a mormăit ursul. Fagul era înalt şi gros. S-a apropiat Mladen, a încercat să-l cuprindă în braţe, s-a opintit şi s-a smucit. Fagul nici nu se clintise. — Mai stai să prinzi putere, a hotărât ursul. Şi a rămas Mladen mai departe în bârlog şi s-a jucat mai departe cu cei trei fraţi, care tot neastâmpărați rămăseseră, şi a ieşit la vânătoare cu ei. Dar ursuleţii i-au spus : — Frate Mladen, dac-o fi să părăseşti bârlogul nostru, să ştii că tata o să te-ntrebe ce dorinţă ai, că n-o să te lase să pleci fără un dar. Ascultă-ne pe noi, cere să-ţi dea limba mută. Ei n-o să vrea, o să te roage să primeşti altceva, dar tu să nu te îndupleci. A mai trecut un an. La capătul anului, din nou s-a rugat Mladen : — Lasă-mă, tată, să plec la oameni. — Smulge fagul. S-a dus Mladen la fagul cel gros şi, când l-a apucat în braţe, odată l-a smuls din pământ, cu rădăcină cu tot. S-a bucurat ursul cel de treabă dacă a văzut ce voinic crescuse Mladen şi l-a învăţat să cureţe trunchiul de ramuri şi să-şi facă din el o măciucă. A săltat Mladen trunchiul pe umeri şi a vrut să-şi ia rămas bun. — Acuma pleci în lume, fiule Mladen, şi cine ştie dacă ne-om mai vedea vreodată, a grăit ursul cel de treabă. Eu vreau să-ţi dăruiesc ceva. Spune-ţi dorinţa şi, pe citapul pădurii, jur s-o împlinesc. — Vreau limba mută, a răspuns Mladen. A rămas încurcat ursul : — Asta nu-i de tine, fiule ! Cere-mi altceva. — Nu, eu numai limba mută o vreau. N-a mai avut ce face ursul, că doar făgăduise. — Scoate limba, fiule Mladen. A scos Mladen limba, şi la fel a făcut şi ursul de treabă. Ursul şi-a smuls apoi un fir de păr din blană şi l-a pus pe limba flăcăului, i-a smuls un fir din cap şi l-a pus pe limba lui. — Aşa, fiule Mladen. Acum ai căpătat limba mută. A mulţumit Mladen, şi-a luat rămas bun de la neamul urşilor şi, cu măciuca de fag pe umeri, a pornit-o spre capătul pădurii. Şi iată că pe dram a întâlnit doi iepuri. — Ei, spunea primul iepure, dacă voinicul ăsta ar şti ce-l aşteaptă, ar lua cu el o ghindă. — Adevărat, răspunse celălalt iepure, fără ghindă n-o să facă nimic. S-a mirat Mladen şi a cules o ghindă. Şi a înţeles că limba mută îi îngăduia să înţeleagă limbile tuturor vieţuitoarelor. Limba urşilor o ştia el, nu-i vorbă, dar limbile celelalte, de unde ? A ieşit Mladen, fiul ursului, din pădure. Şi cum a ieşit, cum a dat peste o ceată de boieri care fuseseră la vânătoare. Nimic nu vânaseră boierii, dar erau veseli pentru că băuseră două damigene pline-ochi. — Bună ziua, cinstiţi boieri. — Unde ţi-i drumul, voinice ? — Unde-am să găsesc mâncare şi-un butoi din cel mai mare. Au început boierii să râdă de cuvintele şi de măciuca lui Mladen. — Stai că ne vine acuşi un convoi cu mâncare, spuse unul dintre ei, şi-om venea ce poţi. Dacă te lauzi şi nu mănânci tot ce-ţi punem în faţă, să ştii că-ţi luăm măciuca. — Şi dacă nu mă laud? a întrebat Mladen. Atunci vă iau tot fierul. — Fierul ? Ia-l, băiete. Şi iar au râs boierii. Ce fier să le ia ? Bre, prost flăcău ! Abia au contenit din râs, că s-a arătat o căruţă, şi încă o căruţă, şi alta după ea, un convoi întreg de căruţe pline cu mâncare si băutură pentru boieri. — Să te vedem la treabă ! S-a dus Mladen la prima căruţă şi a mâncat doi viţei fripţi, după care a început să strige : — Asta-i tot ? S-a dus la a doua şi a mâncat cincizeci de gâşte. — Mai aveţi ceva, boieri dumneavoastră ? Într-a treia căruţă a găsit o sută de pui şi i-a înghiţit cât ai clipi. Au început boierii să-şi dea coate şi să se neliniştească : — Destul ! Să nu ţi se aplece... Nu ni-i de noi, de tine ni-e ! Ţi-ai găsit ! A mai înfulecat Mladen la repezeală nişte raţe, câţiva porci şi două sute de pâini. Apoi s-a pus şi a golit toate poloboacele cu rachiu. Şi încă-i mai era foame ! De sete nici nu mai vorbesc... Au rămas boierii cu buzele umflate, şi Mladen a cules toate bucăţile de fier aflătoare la armele şi carele lor. A strâns o grămadă cât toate zilele, şi drept la un fierar a nimerit. — Topeşte grămada, fierăriile, şi făureşte-mi o ghioagă, s-o prind de fagul ăsta ! Fierarul i-a spus să vină a doua zi, şi s-a pus pe treabă. Dar ce şi-a zis ? Păcat de tot mormanul de fier. Câte n-ar putea el să facă — pluguri, şi sape, şi belciuge, şi câte altele — să lucreze o lună întreagă şl să câștige bani buni. A făcut ghioaga numai din jumătatea grămezii. — Gata, fierarule ? a întrebat Mladen a doua zi. — Gata, voinice. A luat Mladen ghioaga şi a azvârlit-o pân’ la soare. Apoi s-a întins pe burtă şi-a aşteptat să primească ghioaga în spinare. S-a spart ghioaga, s-a făcut fărâme. A înţeles Mladen că fierarul îl furase. Dă necaz, a adunat sfărâmăturile ghioagei, a răscolit până a găsit şi fierul dosit, apoi a dat un bobârnac în ziduri şi a prăbuşit întreaga clădire. — Aşa să păţească toţi hoţii, a zis Mladen şi a plecat fluierând, în timp ce fierarul îşi smulgea părul din cap. Şi a nimerit voinicul la un alt fierar, care auzise de cele păţite de fierarul necinstit. Fără să crâcnească, a muncit, a suflat în foaie şi a izbit în nicovală ca mânat de o mie de draci, de-a scos până la urmă o ghioagă de toată frumuseţea. A încercat-o Mladen zvârlind-o până dincolo de soare şi, când a primit ghioaga în spinare, nu s-a mai spart, ci a săltat numai de câteva ori, de parc-ar fi căzut pe arcuri, şi nu pe spinare de om. — Aşa, fierarule ! A plecat Mladen mulţumit şi, cum a plecat, cum s-a întâlnit cu un popă. — Încotro, voinice ? — În lumea largă, bre. S-a uitat faţa bisericească : voinic flăcău. Şi-a făcut popa îndată socoteala că un argat ca ăsta îl scuteşte de cei cinci pe care îi are şi face mai multă treabă decât toţi la un loc. — Nu vii la mine, voinice? Cu ce-ai să te alegi umblând teleleu pe drumuri ? Pe când eu te hrănesc şi te îmbrac şi, pentru că sunt om de omenie, îţi dau şi cinci dinari pe an. Ia, ai să faci şi tu puţină treabă acolo, de ochii lumii: spargi lemnişoare, mături şi cureţi, iei aer ducând văcuţele la păscut, ari, semeni, seceri, treieri, ce să mai vorbim ? Faci şi tu câte ceva, să nu zică lumea că te învăţ leneş... A primit Mladen. S-a dus cu popa şi, cum se întunecase; s-a culcat în grajd. În zori sforăia sfinţia sa cum nu mai sforăise de mult. Visa că Mladen munceşte, munceşte... Numai văzîndu-l, obosise popa atât de tare, că nu-i mai venea să se scoale. Până la urmă, spre prânz, s-a sculat. A ieşit somnoros în curte. — Unde-i sluga cea nouă ? — Ce slugă ? a întrebat preoteasa. N-am văzut nici o slugă. Aleargă popa la grajd. Mladen dormea cu poftă, cu şi mai multă poftă decât dormise popa. Asta l-a necăjit pe popă cel mai tare. — Ce faci, netrebnicule ? Mladen a căscat un ochi. — Cum îndrăzneşti să dormi la ora asta ? a răcnit popa, cu mare mânie. A căscat Mladen şi ochiul al doilea. — Ce strigi, bre ? Ai spus că ai să mă hrăneşti şi ai să mă îmbraci. Păi de când tot aştept să vii să mă hrăneşti şi să mă îmbraci, am adormit de o sută de ori ! S-a lipsit popa de aşa argat, şi Mladen a pornit iar la drum, cu fagul pe umeri. Merge ce merge, numai ce vede pe câmp o fată frumoasă, care plângea. — De ce plângi, fată frumoasă ? — Cum să nu plâng, că acuşi vine Mustăciosul... — Şi ce-i dacă vine ? — Of, voinice, a gemut fata, tare de departe vii, dacă n-ai auzit că Mustăciosul pe toţi ai noştri-i canoneşte şi tuturor le ia bir. Pe mine m-a ales să-i caut în cap, şi n-o să mă ucidă decât când s-o plictisi de bine... Fugi, fugi degrabă, a mai strigat fata, mântuiește-ți zilişoarele şi mulţumeşte că ai scăpat la vreme. S-a mirat Mladen de vorbele fetei şi s-a aşezat lângă ea. Ce-o fi cu Mustăciosul ăsta ? — Dar vine ? Să n-aştept degeaba... N-a sfârșit de vorbit, că fata a ţipat o dată : — Uite-l! Fugi, că vine... De după un deal s-a văzut întâi o jumătate de mustaţă. Dar ce mustaţă ? Trei sute şaizeci şi cinci de cuiburi duraseră păsările în jumătatea aceea de mustaţă şi încă mai rămăsese loc pentru altele. Mladen s-a pitit după un tufiş, şi de acolo a văzut răsărind şi cealaltă jumătate de mustaţă, cu alte trei sute şaizeci şi cinci de cuiburi, de toata mâna. Iar Mustăciosul, care ducea atât de falnică podoabă, călca apăsat de se cutremura cerul şi groapă rămânea unde punea piciorul. Cum a venit, namila şi-a pus capul pe un muşuroi uriaş, lângă genunchii fetei, şi a adormit. Atunci Mladen s-a repezit şi l-a izbit cu ghioaga. — Vezi că mă înţeapă țânțarii, a bombănit Mustăciosul, iar fata s-a speriat că se trezeşte. A izbit Mladen cât a putut de tare, Mustăciosul a deschis ochii şi i-a văzut. — Tu erai țânțarul ? Când l-a văzut Mladen că se ridică de jos, n-a mai aşteptat şi a fugit ca din puşcă. Ce era să facă, dacă dihaniei nici ghioaga nu-i venea de hac? Mustăciosul, după el. A fugit Mladen până a ajuns la un râu mare de unde începea ţara unor uriaşi cu inimă bună. Un uriaş tocmai îşi săpa grădina, lângă mal. — Cum trec dincolo, frate-meu ? — Suie pe sapă. S-a suit Mladen pe sapă şi omul l-a zvârlit pe celălalt mal. Dar Mustăciosul numai un pas a făcut şi a trecut apa. Alerga Mladen, de ziceai că-i cerb. Şi a văzut acum un semănător din neamul uriaşilor. Din sacul atârnat de gât scotea cu mâna seminţele, mai zdrobea câteva între dinţi, dar pe cele mai multe le zvârlea în brazdă. — Vine Mustăciosul, a strigat Mladen. Unde să m-ascund ? — Intră în sac. A intrat Mladen în sac şi s-a pitit printre seminţe. Abia s-a pitit că Mustăciosul a răsărit lângă semănător. — Pe unde a trecut un om cu ghioaga pe umăr ? — Uite, încolo, a răspuns semănătorul, şi Mustăciosul a luat-o la goană. A scăpat Mladen de primejdie. Dar altă primejdie îl pândea. Semănătorul a pornit să semene şi, când şi-a vârât mâna în sac, l-a scos şi pe Mladen odată cu un pumn de seminţe. După obicei, a aruncat câteva seminţe în gură şi Mladen s-a nimerit tocmai printre seminţele cu pricina. În gura semănătorului era cam întuneric. S-a apucat Mladen să-şi caute adăpost între două măsele, şi de-acolo a văzut cum toate seminţele trec în goană prin gâtlejul semănătorului. Dacă apuca să-l înghită şi pe el, dus ar fi fost, că semănătorul era un înghiţitor straşnic. — Opreşte! Opreşte! striga Mladen, cât îl ţineau puterile. „Ia te uită, frate ! şi-a spus semănătorul. Abia am început semănatul şi să mă opresc ?“ I se părea că el singur se gândise să se oprească. Dar Mladen strigă din nou în gura mare : — Stai ! Stai ! Uimit, semănătorul se opri şi căzu pe gânduri : „M-am prostit de-a binelea. Cum să stau ? Păi ce, am ieşit în câmp să stau ?“ N-a fost chip să-l aducă Mladen să înţeleagă. Ce era de făcut ? Atunci şi-a amintit voinicul de sfatul iepurilor, cărora le înţelesese cuvintele mulţumită limbii mute. A scos ghinda din buzunar şi a vârât-o între alte două măsele ale semănătorului. Şi ghinda s-a dovedit harnică, şi o tulpiniţă a început să crească dintr-însa. Pe seară, un smoc de frunze ieşi printre buzele semănătorului. „Ce-o mai fi şi asta ?“ Supărat, semănătorul smulse frunzele, cu tulpiniţă cu tot, şi aşa scăpă din închisoare şi Mladen, care se agăţase de stejărelul crescut din ghindă. — Tu erai ? strigă semănătorul. Uitasem de tine, uita-te-ar relele să te uite ! I-a mulţumit Mladen şi a pornit-o repejor, că nu mai voia să întârzie în preajma uriaşului. A trecut nouă munţi, nouă văi şi nouăzeci şi opt de vâlcele, iar într-a nouăzeci şi noua a dat peste un cal. —Călătorule, nu ştii când o să vină pe aici Mladen, fiul ursului ? l-a întrebat calul. -— Eu sunt Mladen. Dar ce-i ? s-a mirat flăcăul. Calul s-a bucurat şi a răspuns : — De o sută de ani te aştept, voinice. Eu, aşa cum mă vezi, am fost un om rău. Am avut un pobratin[3] şi intr-un rând, certându-ne, l-am ucis. Pe loc am fost schimbat în cal, şi cal mi-e dat să rămân până ce Mladen, fiul ursului, îşi va face curele din pielea mea. Acum, că ai venit, croieşte rogu-te din pielea mea câte curele vrei şi izbăveşte-mă ! S-a mirat Mladen din nou şi a răspuns : —Cum să fac curele ? înseamnă să te ucid... — Ucide-mă, ucide-mă, l-a rugat calul. De ce pregeţi să faci o faptă bună ? — Ia lasă-mă în pace! a strigat Mladen şi a vrut să-şi vadă de drum. Dar calul a început să plângă şi, văzând că nu-l înduplecă să-i facă voia, l-a rugat să-l ia măcar cu el. Mladen s-a învoit. A încălecat şi-a pornit mai departe. Şi numai puţin a mers, că, ridicând ochii, a văzut, în nori, un castel. Era un castel minunat, cu ziduri tari şi drepte, dar nici o scară nu ducea de la pământ la Castelul-din-Nori. A simţit Mladen o dorinţă nestăvilită de a intra în Castelul-din-Nori. — Ei, Mladen voinice, a grăit calul, vezi că uneori şi răul e spre bine ? Fă curele din pielea mea, leagă-le cap la cap, prinde curelele de coada unei săgeţi şi zvârle săgeata în castel. Cățărându-te pe curele, ai să ajungi unde te cere inima, şi eu am să fiu izbăvit... A şovăit Mladen să asculte sfatul calului, dar acesta îl ruga atât de fierbinte, şi dorul lui creştea atât de nestăvilit, încât, până la urmă, s-a învoit. A tăiat două crăci de şi-a cioplit un arc şi o săgeată ; apoi a făcut curele din pielea calului, le-a legat unele de altele, le-a prins de săgeată şi a trimis săgeata drept în zid, lângă o fereastră. Dar, când să se caţere pe frânghia de curele, un tânăr s-a apropiat de el. — Cine eşti ? — Mă numesc Lubomir şi am fost calul din pielea căruia ai tăiat curelele, i-a vorbit bucuros tânărul. Acum sunt iarăşi om şi, pentru binele pe care mi l-ai făcut, am să te slujesc cu credinţă. S-au suit pe frânghia de curele şi-au intrat în Castelul-din-Nori. Dar cine să povestească minunile pe care le-au văzut acolo ? Erau paturi aurite şi covoare groase, în care piciorul se afunda, încăperi înalte, cu tipsii şi vase de preţ, şi o sală mare, mare, în care masa era pusă şi, pe masă, înşirate tot soiul de mâncări şi băuturi. Dacă au văzut că nu dau peste nimeni în tot castelul, s-au pus Mladen şi Lubomir la masă şi au început lupta cu bunătăţile din faţa lor. Goleau tăvile de aur şi sticlele de cristal, de-ai fi zis că nu mai mâncaseră de când sunt! Dar zgomotul cuţitelor lovite de tăvi şi clinchetul paharelor au deşteptat un glas în liniştea castelului. — Om bun, fie-ţi milă şi dă-mi un pahar cu apă ! S-a uitat Mladen la Lubomir, s-a uitat Lubomir la Mladen. Cine vorbise ? S-au sculat amândoi şi au găsit în încăperea vecină un butoi mare cu trei doage de fier. — Om bun, toarnă peste butoi un pahar cu apă ! Mă usuc de sete... A turnat Mladen un pahar şi, cum l-a turnat, cum a sărit prima doagă de fier. — Mai toarnă un pahar, om bun ! Tare mi-e sete... A turnat Mladen al doilea pahar şi a sărit şi a doua doagă. — Încă un pahar, om bun. Straşnică sete... A sărit şi doaga a treia, butoiul a plesnit, iar din butoiul cel mare a țâșnit, în mijlocul unui nor de fum, un balaur cumplit. — Nu vă speriaţi, oamenilor, a strigat cu glas tunător balaurul. Şi în lumea noastră, a balaurilor, sunt balauri buni şi răi, măcar că voi nu-i prea deosebiţi şi v-a căşunat că trebuie să ne tăiaţi neapărat capetele, cum daţi cu ochii de noi. — Şi tu... eşti un balaur cumsecade ? a întrebat Lubomir. — Cumsecade, cumsecade, a răcnit balaurul. Dacă vă întâlnea frate-meu, Mustăciosul, pe loc vă înghiţea pe amândoi. Dar eu sunt bun, am inima milostivă şi de dragul vostru mă mulţumesc acum cu unul singur şi vă las plăcerea de a hotărî chiar voi pe care să-l înghit astăzi şi pe care mâine. — Asta ţi-i inima bună ? a strigat mânios Mladen. Şi unde nu l-a pocnit odată cu ghioaga, de i-a şi fărâmat unul din capete (că, uitai să vă spun, balaurul cel milostiv avea trei căpățâni). A început în Castelul-din-Nori o luptă cumplită. Balaurul se zvârcolea, spărgea cu coada paturile aurite şi vasele de preţ, dar Mladen şi Lubomir nu-i dădeau răgaz să răsufle. Din încăpere-n încăpere-l urmăreau. Răcnea balaurul şi blestema cu cele două guri care-i rămăseseră, că, închis de ani de zile în butoiul cel mare, îi scăzuseră puterile şi-şi dădea seama că le cam încurcase... Dacă i-a sfărâmat Mladen şi capul al doilea, a început balaurul să strige : — Iertaţi-mă, fraţilor, fie-vă milă de un biet balaur cu un singur cap. Iertaţi-mă şi am să mă călugăresc, petrecându-mi zilele în post şi rugăciune... — Ba nu, i-a răspuns Mladen, n-o să te iertăm, ca să nu mai poţi înşela în vecii vecilor ! Şi cum a zis, cum i-a zdrobit şi ultima căpățână. S-au opintit, voinicii de-au zvârlit trupul balaurului de la una dintre ferestrele Castelului-din-Nori. A căzut timp de o zi întreagă şi, când a ajuns pe pământ, praf s-a făcut. Numai oasele mai mari i s-au păstrat, şi ele se mai văd şi azi acolo, ca o grămadă de stânci acoperite cu muşchi. — Acum ce facem ? a întrebat Lubomir. — N-ai auzit că spurcăciunea asta era fratele Mustăciosului ? i-a răspuns Mladen. Multe blestemăţii mai fac şi balaurii ăştia... N-am să mă las până nu-l răpun şi pe Mustăcios. Au mai rămas trei zile şi trei nopţi în Castelul-din-Nori, să prindă puteri iar a patra zi au coborât pe pământ şi au ascuns bine frânghia din curele, ca s-o poată găsi dacă or mai voi să pătrundă în castel. Apoi s-au dus şi s-au tot dus, până au ajuns la câmpul pe care plângea fata pe care Mustăciosul o punea să-i caute în cap. Mai plângea şi acum. De atâtea lacrimi, crescuse acolo un râu care-şi avea izvorul în ochii fetei, şi râul avea apa sărată ca apa mării.  — Nu mai plânge, fată frumoasă, spuse Mladen. Mai bine ajută-mă să-l răpunem pe Mustăcios. Fata îşi ridică privirile şi-l recunoscu : —Iar ai venit pe la noi, voinice ? Ai văzut că te-a biruit afurisitul! — E tare al dracului, rosti înciudat Mladen, dar omul trebuie să fie mai isteţ decât o spurcăciune de balaur. Dacă nu-l putem doborî cu puterea, să-l doborâm cu viclenia. Mă ajuţi ? — Voinice, voinice, oftă fata, mare bine ţi-ai face cu lumea întreagă dacă l-ai birui. Am să te ajut cât oi fi în stare. S-a bucurat Mladen, şi deodată parcă i-a fost dragă fata. — Întreabă-l unde-şi ţine puterea. Dacă-mi spui asta, ştiu eu ce-mi rămâne de făcut... S-a învoit fata, şi voinicii s-au ascuns în scorbura unei sălcii bătrâne. Abia s-au ascuns, că pământul a început să tremure şi de după el s-a ivit o jumătate de mustaţă, apoi cealaltă jumătate, şi după ea şi Mustăciosul, care adulmeca văzduhul şi răcnea cât îl ţinea gura : — Simt miros de om străin ! Unde-i, să-l pun pe-o măsea ? — Ce miros, Mustăciosule ? i-a răspuns fata. Cale de nouă poşte n-a mai rămas picior de om pe aici, că pe toţi i-ai înghiţit. Ţi se năzare... S-a frământat dihania o vreme, în cele din urmă s-a potolit şi şi-a lăsat capul pe muşuroiul uriaş, lângă genunchii fetei. Când l-a văzut ea toropit, a prins a grăi : — Vai, Mustăciosule, de atâta amar de vreme te caut în cap şi până azi nici o vorbă bună n-am auzit de Ia tine... — Ce vorbă ? a mârâit zmeul. Ce s-auzi ? — Ia, să-mi arăţi şi mie puţină încredere, să-mi spui, de pildă, cum de eşti atât de puternic... — Ce ? a răcnit zmeul. Cum de sunt puternic ? şi unde-a început să râdă în hohote, de săltau norii pe cer ca nişte perne azvârlite de colo-colo. L-a lăsat fata să râdă în voie şi, când s-a liniştit, a prins a-i vorbi din nou : — Ce bine că poţi râde cu atâta poftă ! cum să nu râzi, dacă te ştii atât de tare... Ce-am mai râde noi amândoi, dacă aş pricepe şi eu de unde ţi se trage puterea ! Ne-am bate joc de toţi prostănacii care-ar râvni să-ţi vină de hac... Mustăciosul mai râse o dată, stârnind un vânt aprig de era să doboare salcia în scorbura căreia se pitiseră Mladen şi Lubomir. — Ei, află că puterea mea e bine ascunsă, strigă el. Am un castel în nori, unde nimeni nu poate sui. Acolo, în castel, e un butoi mare cu trei doage de fier, şi-n butoi îmi stă puterea, sub chipul unui frate al meu, balaur. L-am închis, că poftea să mă doboare... Cine l-o ucide, mă are în mâna lui. Dar asta, fetico, n-o să se întâmple, n-ai grijă ! I-a mulţumit fata pentru încredere, şi Mustăciosul a adormit. Atunci a ieşit Mladen din scorbură şi s-a apropiat. — Am auzit ce ţi-a spus. Minte, şopti el. Balaurul din butoi e mort, şi pe el îl văd puternic ca mai-nainte. — Acu’ nu-l mai pot întreba, răspunse tot în şoaptă fata. Am să-l mai iscodesc mâine... A intrat din nou în scorbură Mladen. Mustăciosul a dormit cât a dormit, apoi a plecat la treburile lui şi nu s-a întors decât a doua zi. — M-ai minţit, i-a spus fata când namila şi-a lăsat capul pe muşuroi. Balaurul din butoi e mort, şi tu eşti la fel de tare ca mai-nainte. Mustăciosul nu ştia că frate-său fusese ucis. Anume îi spusese fetei că puterea lui e ascunsă în butoi, pentru că era prevăzător şi nădăjduia că balaurul l-ar înghiţi pe cel care ar fi fost în stare să ajungă în Castelul-din-Nori. Auzind însă vorbele fetei, sări în picioare, atât de tulburat, încât uită şi s-o întrebe de unde aflase că fratele lui murise. Se repezi până la castel şi văzu că totul era adevărat. Acum, de balaur nu-i părea lui rău, că doar singur îl pusese la-nchisoare după o ceartă, dar se întreba cum şi cine izbutise să urce până la castel. Era mânios foc. Numai că, întorcându-se la fata de pe câmp, atât de bine se pricepu ea să-l liniştească, să-i abată gândurile şi să-l încânte, încât Mustăciosul îi spuse : — Ei bine, puterea mea — dacă vrei să ştii — e ascunsă într-o fântână. Fântâna se află în mijlocul pământului, de aia i se şi spune Fântâna Buricul-Pământului. De unde să ştie fata că Mustăciosul anume îi răspunse aşa, pentru că în fântâna aceea locuia fratele lui mezin, şi pentru că nădăjduia că balaurul se va pricepe să ia viaţa oricui ar coborî în fântână ? Dar Mladen şi cu Lubomir nu ştiau nici ei ce-i aşteaptă. Au pornit la drum de îndată şi, după cale lungă, au găsit Fântâna Buricul-Pământului, ascunsă într-o pădurice de brazi. — Eu am să cobor întâi, a spus Lubomir. — Să tragem la sorţi, a răspuns Mladen. Sorţii l-au arătat pe Lubomir. Flăcăul şi-a vârât picioarele în găleată şi a coborât încetişor încetişor până-n fund. Acolo, drept în gura balaurului a nimerit. Afară, Mladen aştepta să-i dea tovarăşul semn. A aşteptat, a aşteptat, degeaba. — Să ştii că Lubomir a păţit ceva ! Dacă a văzut că tovarăşul nu se mai arată, şi-a făcut o făclie dintr-un brad şi a coborât şi el. Făclia lumina pereţii de piatră ai fântânii şi, la strălucirea ei, se vedeau șopârlele țâșnind speriate şi mistuindu-se printre pietrele jilave. Era adâncă fântâna, răspundea tocmai pe celălalt tărâm, de sub pământ. Mirat, Mladen a înălţat făclia şi a privit în jos. Când colo, balaurul stătea cu botul căscat, bucuros de noua pradă. — Tu l-ai înghiţit pe Lubomir ? — Şi ce ? a rânjit dihania. Acum te înghit pe tine... A început Mladen lupta cu balaurul, acolo, pe tărâmul de sub pământ. Întâi a zvârlit făclia în singurul lui ochi şi l-a orbit. Apoi, fără să-i lase timp să se dezmeticească, l-a pălit în creştet. A pierit balaurul, şi Mladen i-a spintecat burta din care Lubomir a țâșnit, viu şi nevătămat. În clipa aceea s-a auzit un tunet năpraznic, iar voinicii s-au trezit afară, în păduricea de brazi. De fântână, nici urmă. Pierise de parcă n-ar fi fost. S-au întors ei atunci la fata de pe câmp şi i-au povestit totul, apoi s-au ascuns în scorbură, așteptându-l pe Mustăcios. Şi dihania a venit şi şi-a lăsat capul pe muşuroi, dar era tot atât de în putere ca mai-nainte. — N-ai încredere în mine, a prins să se tânguie fata. M-ai minţit şi de astă dată... Atâta l-a dondănit ea, cum că ar vrea să-i dovedească dragostea pe care i-o poartă, atâta l-a ciocănit, că n-a mai răbdat Mustăciosul şi şi-a deschis inima : — Puterea mea hapsână stă în păsările oploşite în straşnicele mele mustăţi. Aşa-i că n-ai crede ?... Dar dacă m-ar părăsi păsările, n-aş mai fi bun de nimic. Atâta i-a trebuit lui Mladen. Cum a auzit, cum a început să strige în limba păsărească, pe care o ştia mulţumită limbii mute : — Păsări surioare, veniţi la mine şi lăsaţi-l pe Mustăcios! Am să vă găsesc loc bun pentru cuiburi şi am să vă dau o sută de saci cu mei. Mustăciosul e un tâlhar, ajutaţi-mă să mântui lumea de fărădelegile lui. Paserile l-au ascultat, pentru că Mustăciosul nu fusese niciodată în stare să le vorbească pe limba lor şi, sfrr! ca un nor s-au desprins de sub nasul lui şi s-au lăsat pe crengile sălciei. Iar straşnicele mustăţi ale Mustăciosului odată s-au pleoştit, şi dihania a sărit în picioare, speriată. — Valeu, ce s-a-ntâmplat ? Mladen ieşise din scorbură şi alerga spre el. Şi atunci s-a petrecut un fapt de mirare : Mustăciosul, namila nesăţioasă care chinuise oamenii ucigându-i şi zdrobindu-le casele, care înspăimântase şi jefuise o ţară, Mustăciosul se sperie şi o luă la fugă, ţipând ca din gură de şarpe : — Ajutor ! Săriţi i Ajutor ! De bună seamă, nimeni nu răspunse la chemarea nelegiuitului şi, apucând o piatră, Mladen o zvârli în urma Mustăciosului. Piatra îl lovi în spinare şi-i ieşi prin piept lăsând în urmă o gaură — atât de tare slăbise zmeul. Aşa a murit Mustăciosul. Şi, cum a murit, cum s-au          ivit ca din pământ, în jurul lui, oamenii pe care-i ucisese. Cântau, se bucurau şi-i mulţumeau lui Mladen, fiul ursului, că-i întorsese la viaţă. Mladen s-a însurat cu fata de pe câmp şi, însoţiţi de credinciosul Lubomir, s-au mutat cu toţii în Castelul-din-Nori. Dar, cum nu voia să trăiască despărţit de oameni, a zidit Mladen o scară de piatră de la pământ şi până la poarta castelului, iar cum neîncetat se găseau oameni care voiau să-l vadă, era pe scara aceea un du-te-vino, ceva de speriat. Odată cu oamenii am urcat şi eu, am privit şi-am ascultat. Dacă scara de piatră nu mai e azi la locul ei, or fi tocit-o tălpile atâtor oaspeţi câți au suit la Mladen, că aşa-i cu scările astea: de lemn sau de piatră, te lasă când ţi-e lumea mai dragă !   [1] Citap – cod (în limba sârbă).   [2] Mladen – tânăr (în limba sârbă).   [3] Pobratin – frate de cruce (în limba sârbă).     Puteti descarca basmul de la atasamente              

Acul şi foarfeca   Am să-ţi spun că a fost odată un croitor şi că era bătrân, tare bătrân. De bătrân ce era nici aţa în ac nu mai vedea s-o vâre, şi rar dacă avea ce să mănânce în fiecare zi. Avea bătrânul trei băieţi. Dar, dacă avea trei băieţi, crezi că asta îl ajuta la ceva ? Băiatul mai mare lucra la un bogătaş, şi nu degeaba se zice că, decât slugă la bogat, mai bine mort şi-ngropat. Al doilea era dascăl la heider[1] şi, dacă ai văzut vreodată un dascăl sătul, să mi-l arăţi şi mie ! Al treilea îl ajuta pe bătrân, dar dacă nu era de lucru, te rog să-mi spui cum putea să-l ajute ? Vrednicia lui se prăpădea de pomană. A înţeles bătrânul că destul a făcut umbră pământului. Într-o seară s-a culcat şi şi-a strâns feciorii lângă pat. — Eu, băieţii mei, a rostit cu amărăciune, am trăit nouăzeci de ani şi-mi ajunge. Am hotărât să mă culc şi să nu mă mai scol. Dar, înainte de a închide ochii pentru totdeauna, vreau să vă las câte ceva, să mă pomeniţi cu drag când n-oi mai fi. Degeaba au strigat feciorii, degeaba au plâns. Bătrânul i-a ascultat liniştit, apoi a spus : — Ţie, fiul meu cel mare, îţi las toate lucrurile din casă. Multe nu sunt, bune nu sunt, dar, decât nimic, tot mai bine cu ele ! Dacă te însori, ai să te ajuţi şi tu cu ce-ai să poţi. I-a sărutat mâna fiul cel mare, i-a mulţumit şi s-a dat cu un pas îndărăt. — Ţie, fiul meu mijlociu, îţi las ce brumă de ţoale mi-au rămas. Multe nu sunt, întregi nu sunt, dar poate tot alegi ceva din ele... I-a sărutat mâna şi mijlociul, i-a mulţumit şi s-a dat cu un pas îndărăt. —Ţie, fiul meu cel mic, a început pentru a treia oară bătrânul... dar s-a oprit îndată. Ce putea să-i mai lase băiatului, când tot ce avusese împărţise celor mai mari ? — Nu-i nimic, tată, a rostit plângând mezinul, dacă i-a înţeles încurcătura, să fi fost matale sănătos... S-a gândit bătrânul, s-a tot gândit... Nu-i venea să-şi lase băiatul fără partea lui de avere, mult-puţină, câtă va fi fost, mai cu seamă că era feciorul cel mai vrednic şi cel mai drag. Deodată s-a luminat la faţă. — Am găsit! Ţie, fiul meu cel mic, îţi las acul şi foarfeca. Să le păzeşti cum şi eu le-am păzit şi să ştii că, în mâna unui om harnic, darul ăsta e mai de preţ decât tot ce-au primit fraţii tăi. I-a sărutat mezinul mâna şi i-a mulţumit plângând, dar n-a mai apucat să se dea îndărăt. Bătrânul a închis ochii şi şi-a dat sufletul. L-au plâns ce-au plâns feciorii, l-au îngropat cu cinste, şi-a luat fiecare partea lui de moştenire, iar fratele cel mare a vorbit astfel: — Fraţii mei, la un loc o să ne vină tare greu să ne descurcăm. Uite, eu am să mă mut la bogătaşul meu, tu să te duci la heider, iar tu, cel mai mic dintre noi... — Nu vă îngrijiţi de mine, mă descurc eu... — Ei, dacă te descurci, cu atât mai bine ! Au plecat fraţii cu câte o bocceluţă în spinare, şi mezinul a rămas singur în casă. S-a uitat la pereţii goi, s-a uitat pe-afară... Ce să facă în cocioaba pustie ? Şi-a înfipt acul în cămaşă, a vârât foarfecă în buzunar si, haida-hai, a pornit la drum. Merge o zi, merge două, merge nouăzeci şi nouă. Într-a suta zi ajunge la un palat împărătesc. A început să se plimbe pe sub fereşti, răcnind cât îl ţinea gura : — Meşter croitor ! Meşter croitor ! În ziua aceea împăratul se sculase tare supărat. O bruftuluise pe împărăteasă, ţipase la sfetnici şi-acuma şedea încruntat pe scaunul lui de aur, întrebându-se pe cine să-şi verse mânia ca să se răcorească de-a binelea. Şi, cum se întreba el aşa, numai bine aude strigătele croitorului. — Strigă ? Cine cutează să strige sub ferestrele mele ? — Un croitor, măria-ta. Din verde cum era de obicei, într-o clipă s-a făcut roşu împăratul şi, când a ţipat o dată, au zăngănit decoraţiile pe piepturile sfetnicilor. — Ce ? Un croitor ? Şi de ce strigă ? Cu ce-i el mai breaz decât cei două sute de croitori ai mei care lucrează în tăcere ? — Nu ştim, măria ta... — Cine l-a pus să strige ? Vai de zilele noastre ! se jeluiau curtenii. Dar împăratul nu şi-a plecat înalta lui ureche la şoaptele speriate ale sfetnicilor şi a poruncit cu glas tunător : — Aduceţi-l aici, viu sau mort! Am să-l învăţ eu minte... Strigăte, înghesuială, zăngănit de fiare... Ai fi crezut că se pregăteşte o oaste pentru cine ştie ce bătălie împotriva vreunui Gog-Magog[2]. Dar toate erau numai pentru bietul croitor care, nebănuind ce-l paşte, striga mai departe pe sub ferestre : — Meşter croitor ! Cine are ceva de cusut, de cârpit, de prefăcut sau de întors pe dos ? S-au deschis porţile palatului şi slujitori turnaţi în oţel s-au repezit buluc, îndemnându-se între ei cu mare mulţime de strigăte : — Prinde-l ! — Pune mâna pe croitor ! — Să nu ne scape ! „Pe cine-or fi căutând ?“ se întrebă croitorul privind mirat în jur. Într-o clipă fu împresurat, legat burduf, dus pe sus cu falnic-alai şi zvârlit pe lespezile de piatră din încăperea de Scaun a împăratului. Totul sa petrecuse atât de repede, că n-avusese vreme să înţeleagă nimic. — De ce strigi, ticălosule ? îl întrebă împăratul. Te lauzi că eşti meşter mare ? Ei bine, te voi pune la-ncercare ! Până mâine dimineaţă să-mi faci un veșmânt de oţel, prin care săgeata să nu treacă şi pe care suliţa să nu-l străpungă. Şi să nu te pună dracul să-l faci din zale sau din mai ştiu eu ce... Vreau un veșmânt de oţel tot, croit aidoma acestui veșmânt pe care-l port. Dacă-l faci, îţi dau voie să te numeşti croitor al luminăţiei mele. Dacă nu, îi dau voie călăului să te scurteze cu un cap. Am zis ! Încă buimăcit, croitorul se simţi apucat, ridicat şi purtat către ieşire. — Şi să nu uiţi buzunarele, mai strigă împăratul în urma lui. Am nevoie de cât mai multe buzunare ! Îmbrâncit, înghesuit, croitorul s-a trezit într-o încăpere plină cu foi mari din tablă de oţel. Slujbaşii l-au încuiat înăuntru şi au plecat, iar croitorul a rămas să se perpelească, încercând zadarnic să caute o ieşire din buclucul în care nimerise. „Ce mi-a venit să strig tocmai pe sub ferestrele nebunului ? se întreba el. Parcă dacă strigam în piaţă nu era bine ?... Aşa, cu ce m-am ales ?“ Uite-aşa se certa şi se perpelea, în timp ce orele treceau ca să nu se mai întoarcă. În încăperea cu table de oţel se tot întuneca şi, obosit, flămând, croitorul adormi. Atunci foarfecă sări din buzunarul lui şi începu să taie foile de tablă cum ai tăia dumneata dintr-un postav. Şi bag seamă că nu le tăia oricum, ci în aşa fel încât să alcătuiască mâneci, un spate şi o faţă de surtuc, pantaloni, tot ce se cerea pentru întregirea veşmântului cerut de împărat. A muncit foarfecă în tăcere cât a muncit şi, isprăvind treaba, s-a întors cuminte în buzunarul croitorului, care dormea dus. Atunci a sărit acul de la locul lui şi a început să coasă bucăţile de tablă. Alerga prin aer; de nu-l puteai urmări cu privirea şi, cât te-ai şterge la ochi, veşmântul, împăratului era încheiat. Şi nu ţeapăn, cum ai putea crede, ci moale ca o haină de postav, măcar că era de oţel şi, fiind lucrat cu chibzuială, avea tot soiul de buzunare : şi mari, şi potrivite, şi mici de tot. În zori s-au auzit bocăneli înaintea uşii şi, însoţiţi de călău, slujbaşii au venit să-l ducă pe croitor la împărat. Dar în faţa veşmântului de oţel au rămas fără grai, că asemenea haină nici nu se văzuse, nici nu se pomenise. Iar croitorul dormea într-un colţ, fără habar. — Meştere, scoală, spuse într-un târziu un slujitor. Croitorul deschise întâi un ochi, apoi al doilea, apoi pe amândoi dintr-o dată, şi primul chip pe care-l zări fu al călăului care-l privea mânios la gândul că nu-i va mai tăia capul. Dar croitorul n-avea cum să ştie asta. Supărat, îi strigă în faţă : — Păcătoasă slujbă, ţi-ai ales, călăule ! — Aşa ? îţi baţi joc de mine ? strigă călăul. A doua oară nu-mi mai scapi, nu te teme... Mirat, croitorul se uită la ceilalţi şi, cum îşi rotea privirile prin încăpere, văzu haina de oţel. Era întocmai cum o ceruse împăratul. Copleşit de o nouă mirare, deschise gura, voi să întrebe ceva, dar nu izbuti să găsească nici un cuvânt şi rămase cu gura căscată. — Pofteşte la împărat, cinstite meşter, grăi un slujbaş. Fără să înţeleagă nimic, croitorul se ridică şi, îndreptat de ceilalţi, o porni spre încăperea de sfat a împăratului. În frunte, păşea un slujbaş care purta haina de oţel, iar în urmă venea călăul rumegând planuri de răzbunare. Când dădu cu ochii de veşmântul cerut, împăratul îl pipăi, apoi îl încercă. Hainele de oţel i se potriveau, ca turnate. — Mda, mârâi împăratul, ai făcut treaba. Îţi dau voie să te numeşti croitorul luminăţiei mele. „Mulţumesc şi pentru atât, îşi spuse croitorul. Mai bine al luminăţiei lui, decât al călăului...” De atunci dregătorii începură să vină la el să-şi coasă haine, şi veniră cu nevestele, ba şi cu copiii. Avea de lucru croitorul până peste cap, dar cine se plânge de lucru ? Călăul, însă, zi şi noapte se gândea cum să-l piardă. De aceea se aruncă într-o zi la picioarele împăratului, strigând din adâncul rărunchilor :  — Măria ta, îngăduie-mi să vorbesc. Într-adevăr, din dragoste pentru tine nu mai pot să tac ! — Vorbeşte, dar pe scurt, îi îngădui împăratul. — Măria ta, croitorului i s-a suit cinstea la cap. Dacă a făcut haina de oţel, acu se laudă peste tot că ar şti să facă o haină şi mai şi, o haină de aur, — O haină de aur? strigă împăratul şi ochii prinseră să-i lucească. — Cu totul şi cu totul de aur, măria ta. Iar nasturii i-ar face din pietre scumpe... — Să vină croitorul, răcni împăratul. Ce, îşi bate joc de bunătatea mea ? Într-un suflet a alergat călăul şi l-a înfăţişat pe croitor. — Te-ai lăudat că ai şti să faci o haină de aur? întrebă împăratul. — Nu m-am lăudat în nici un fel, răspunse croitorul, speriat. — Taci. Îţi baţi joc de bunătatea mea ? Până mâine dimineaţă haina să fie gata. Şi nasturii să fie de nestemate ! Altminteri, călăul te învaţă minte... Am zis ! A plecat amărât croitorul şi s-a închis în casă, blestemând clipa în care sosise în oraşul împăratului. Dar ce folos că o blestema ? Călăul abia aştepta să-i zboare capul... Cum sta el aşa, cu durerea în suflet, odată aude un glas subţire, mai subţire ca firul de aţă : — Ce-i, croitoraşule ? De ce eşti trist ? Se uită croitorul în dreapta, în stânga, se uită în sus şi în jos. Cine vorbise ? — Nu căuta atât de departe, râse glăsciorul, Croitoraşule, caută mai aproape. Ai ghicit! Vorbea acul. Şi foarfecă a râs şi ea şi a vorbit cu glas gros : — Mai aproape, croitoraşule, caută mai aproape ! — Spune-ne ce te doare, l-a îndemnat acul, şi croitorul le povesti toată întâmplarea. — Asta-i tot ? Păi dacă am cusut noi o haină de oţel, o s-o coasem si pe a de aur, nu te teme. De ce crezi că ne-a lăsat tatăl tău să-ţi purtăm de grijă ? Du-te la împărat şi cere-i aurul, că de ce urmează ne îngrijim noi singuri. Vai, cât s-a bucurat croitorul! Şi cum le-a mulţumit prietenilor buni, moşteniţi de la bătrânul lui tată ! Îndată a alergat la palat, de unde a adus tot ce era de trebuinţă. — Aşa. Acum culcă-te, şi lasă-ne pe noi să facem treaba. Fericit, croitorul n-a stat să lungească vorba şi, ca omul fără griji, cum, a pus capul jos, cum a adormit. Dar vezi că afurisitul de călău nu putea să doarmă, de teamă să nu-i scape din nou capul croitorului. A venit tiptil, tiptil, s-a apropiat de fereastra casei în care trăia meşterul luminăţiei sale şi s-a uitat pe geam. Acolo,, minune mare ! Lucrau acul şi foarfecă aşa cum nu s-ar fi priceput să lucreze douăzeci de meşteri la un loc, iar croitorul dormea dus, cu mâinile după ceafă. — Ăsta mi-ai fost ? s-a bucurat călăul. Meştere, te am în buzunar. A doua zi dimineaţă şi-a îmbrăcat împăratul haina de aur cu nasturi de pietre scumpe şi, de mulţumit ce era, a binevoit să-l plătească pe croitor cu un zâmbet. Dar abia plecase croitorul, că în încăperea de sfat s-a şi înfăţişat călăul. S-a aruncat la picioarele împăratului şi a răcnit ca scos din minţi : — Măria ta, îngăduie-mi să vorbesc. Într-adevăr, din dragoste pentru tine nu mai pot să tac ! — Vorbeşte, i-a răspuns împăratul netezind cu palma haina de aur care sclipea de parcă soarele însuşi coborâse de pe cer şi intrase în încăperea împărătească. — Măria ta, am aflat taina croitorului. Hoţomanul are un ac şi o foarfecă, amândouă descântate în aşa fel, încât lucrează singure... — Singure ? s-a mirat împăratul. — Singure, măria ta. Dacă le-ai avea în stăpânire, ai putea să le pui să-ţi coasă sute de haine de aur şi de argint şi ai fi cel mai bogat împărat de pe faţa pământului. — Să vină croitorul! a răcnit împăratul. Nu cumva îşi bate joc de mine ? Îndrăzneşte să ascundă asemenea scule nemaivăzute ? A alergat călăul repede de i s-a tăiat răsuflarea şi într-o clipă l-a adus pe croitor la palat. — Unde-i acul ? Unde-i foarfecele ? a strigat împăratul. Croitorul s-a îngălbenit de supărare. Cum să-i dea împăratului acul şi foarfecă moştenite de la tatăl lui ? — Măria ta, îţi fac câte haine pofteşti, îi fac şi împărătesei, şi cui porunceşti, dar acul şi foarfecă nu le dau ! — Nu le dai ? — Nu le dau ! S-a învineţit de furie împăratul. Ca un cocoş sărea în scaun, şi un timp nici n-a putut vorbi de supărare. Apoi a poruncit cu straşnică mânie : — Călăule, ia-i capul! — Îndată, măria ta ! a strigat ticălosul şi, ridicând spada, s-a năpustit asupra croitorului. Cum să se mai împotrivească bietul om ? Dragi îi erau sculele moştenite, dar şi mai dragă viaţa... — Bine, împărate, a spus croitorul. Dacă aşa ţi-i vorba, poftim...  A scos acul şi foarfecă şi le-a pus înaintea măriei sale, în timp ce călăul fierbea şi spumega : capul croitorului îi scăpase din nou. A poruncit împăratul să se aducă mătăsuri şi catifele, purpură, atlaz şi blănuri de hermină, iar dacă toate au fost adunate înaintea lui a strigat cu glas de tunet : — Tu, ac, şi tu, foarfecă, puneţi-vă pe treabă ! Nici acul, nici foarfecă nu s-au speriat de tunetele lui. Ca şi cum n-ar fi auzit nimic, stăteau la locul lor, de-ai fi zis că-s nişte scule proaste şi lipsite de preţ. — N-auziţi ? Vreau să-mi faceţi cele mai frumoase haine din lume ! a mai strigat împăratul. Dar acul şi foarfecă nu voiau să muncească pentru el, aşa că nu se clinteau. S-a înciudat atunci împăratul şi, cât era el de împărat, a pus mâna pe ac, pasămite să-l îndemne la treabă. Numai că acul odată s-a smucit şi, cât ai zice peşte, a cusut buzele împăratului, de n-a mai putut deschide gura şi scoate o vorbă. Iar foarfecă s-a năpustit asupra călăului şi hârști ! i-a tăiat capul. Acul şi foarfecă s-au întors apoi în buzunarul croitorului, care a ajuns liniştit în piaţă, fără ca nimeni să cuteze a-l opri. Repede, repede, s-a depărtat de palat, a ieşit din oraşul împărătesc şi a pornit pe câmp, înainte, cale lungă să-i ajungă. Pe seară zăreşte nişte focuri şi, în jurul lor, un pâlc de oameni fugari. Stăteau amărâți lângă bocceluţele lor şi tăceau. — Ce-i cu voi, oameni buni ? — Vai şi vai, răspunse o femeie. Pacoste şi blestem au căzut pe capetele noastre, silindu-ne să fugim din ţara în care trăim din moşi-strămoşi... S-a dat croitorul mai aproape, şi femeia i-a povestit: — În ţara noastră a năvălit Omul-de-Fier. Izbeşte cu pumnul, şi pereţii se năruie de parcă ar fi de cocă. Striveşte pruncii în picioare. Ucide, pradă şi sfarmă. A intrat în cel mai depărtat sat de la hotare şi l-a pustiit. Apoi a trecut la al doilea, de acolo la o cetate, la alta... Au plecat oştile să lupte cu el, dar Omul-de-Fier îşi râde de paloş şi de săgeată. Necruţător, păşeşte înainte şi lasă în urmă moarte şi paragină. Noi am fugit cum am putut din calea lui, dar cine ştie dacă nu ne-a şi zobit casele, făcându-le una cu pământul... Plângea femeia, ascultându-i povestea începură să plângă şi ceilalţi fugari, iar cu ei plângea şi croitorul. I-a îmbărbătat cât a putut, dar ce să le spună ? Amărât, şi-a luat rămas bun şi a pornit mai departe. A mers până a dat de o pădure. Dar credeţi că era o pădure ca toate pădurile ? În pădurea asta copacii creşteau atât de apropiaţi, că nici o pasăre n-avea loc să zboare printre ei. S-a oprit croitorul şi a stat la sfat cu tovarăşii lui.  — De, spuse acul, aici nu prea ştiu cum te-aş putea ajuta...  — Dar eu unde sunt ? a strigat foarfecă. Pe mine nu mă puneţi la socoteală ?     Şi într-o clipă s-a repezit şi, ţac ! ţac ! a început să taie copacii uriaşi, de parcă ar fi avut în faţă snopi de paie. A muncit bine foarfeca şi a deschis potecă prin pădure, de a putut înainta croitorul până în inima codrului, unde a găsit o colibă. Acolo locuia un ţadic[3] . — Croitorule, ştiam că ai să ajungi la mine, în ciuda copacilor, a grăit ţadicul. Dar tu, foarfecă, n-ai obosit ? — Aş mai tăia încă două păduri ca astea! Ţadicul şi-a mângâiat barba albă, a zâmbit şi şi-a clătinat fruntea : — Buni tovarăşi ţi-a lăsat tatăl tău, croitorule ! Cu ei ai să ajungi acolo unde picior de om n-a ajuns şi-ai să-i poţi ajuta pe fugarii cu care te-ai întâlnit. S-a mirat croitorul auzind vorbele ţadicului. De unde ştia el că un biet croitor avea să nimerească în codrul lui, şi de unde ştia cu cine se întâlnise pe drum ? Dar ţadicul vorbea mai departe, aşa că-şi ciuli urechile.   Află, croitorule, spuse ţadicul, că deasupra capului nostru, acolo sus, e poarta cea mare a cerului. Ai să te sui la cer, iar Soarele te va ajuta să-i vii de hac Omului-de-Fier ! S-a cam speriat croitorul nostru auzindu-i vorbele ! Toate ca toate, dar să se caţere până-n cer şi să mai stea şi cu Soarele de vorbă, asta i s-a părut prea din cale-afară ! S-a uitat cu mirare la foarfecă, şi foarfecă a grăit, şovăind : — De, croitoraşule, aici nu prea ştiu cum te-aş putea ajuta... — Dar eu unde sunt ? a strigat acul. Pe mine nu mă puneţi la socoteală ? Şi într-o clipă, țâști ! a început să sară prin aer. Şi a băgat atunci de seamă croitorul că acul lucrează o scară minunată, o scară cum nu s-a mai văzut, o scară de mătasă. Şi scara suia drept, drept sus. — Ihi-hii, stingă acul cu glăsciorul lui subţire. După mine, croitoraşule ! Ihi-hii! — Du-te, fiule, şi nu te teme, a vorbit ţadicul. Tu nu ceri nimic pentru tine... A răsuflat adânc croitorul şi s-a apucat de scara de mătasă, a mai răsuflat o dată şi a început să suie. Acul striga mereu deasupra capului lui, şi scara sporea crescând în înălţime. A urcat croitorul niţel şi, când a privit în jos, se şi afla deasupra coroanelor verzi ale copacilor. — Mai sus, croitorule, mai sus ! i-a strigat un şoim avântându-se în văzduhul fără hotar. Şi croitorul urca, urca mereu. Când obosea, se oprea şi privea în jos. Pământul rămăsese departe şi se făcea mic, tot mai mic. Nici şoimul nu mai cuteza să zboare în jurul croitorului, ci se mulţumea să descrie cercuri largi, plutind în hăul albastru. Se înfiora croitorul de singurătatea prin care trecea, agăţat de scara de mătasă. Îl cuprinse un dor fierbinte de oameni, de râsul copiilor. „Şi dacă se rupe scara ?“ îi trecu prin minte, şi sângele îi îngheţă în vine. Dar în clipa aceea auzi glasul subţirel al acului :. — Ihi-hii ! Mai sus, croitoraşule, mai sus ! Îmbărbătat, sui mai departe. Cine ştie cât a suit ? Unii spun un an, alţii şapte. Până la urmă, ridicând fruntea, a văzut zidul alb al norilor şi, în mijlocul zidului, o poartă mare, deschisă. S-a apucat cu amândouă mâinile de toartele cerului şi, hop ! a sărit înăuntru. Mai întâi a închis ochii, orbit de strălucirea din cer. Luceau stelele mai ceva ca nasturii de diamant ai împăratului şi o horă de stele tinere juca şi cânta. Când s-a mai obişnuit cu lumina fără seamăn, a început să calce pe podeaua de nori. Parcă mergea pe arcuri! Apoi a dat peste un loc unde încetau norii şi începea o întindere nesfârșită, aşternută cu praf de stele. Atâta a mers prin praful scăpărător, că tălpile lui l-au butucit şi au croit un drum oare se mai vede şi azi. A trecut pe lângă butoaie cu ploaie şi grindină, a văzut mormane de zăpadă pregătite pentru iarnă şi, într-un hambar mare, a dat de fulgerele care-şi ascuţeau dinţii. A văzut lăzile cu tunete şi peştera furtunilor, peste intrarea căreia era prăvălită o lespede grea, a văzut visteria curcubeielor şi magazia cu purpură pentru vopsit amurguri. Peste tot stăteau de pază stele care-l priveau cu mirare, dar care nu scoteau o vorbă: ca şi cele de pe pământ, străjile din cer n-au voie să se întindă la taifas ! Tot mergând aşa, ajunse la un palat cu pereţii de aur. În jurul palatului, mare forfotă de stele. Toate se înghesuiau, iar nişte stele-poliţai le împingeau pe cele care ieşeau prea în faţă. — Ce s-a întâmplat ? întrebă croitorul. — Iese Soarele ! Iese Soarele ! răspunseră în acelaşi timp vreo patru stele, înghesuindu-se să vadă mai bine. Porţile se deschiseră într-adevăr, şi Soarele ieşi din palat. Era un tânăr de aur, frumos cum croitorul nici în vis nu visase. Pletele de aur îi fluturau pe umeri, ochii-i aruncau sclipiri de peruzea. De îndată ce ieşi din palat, se făcu şi mai multă lumină, iar câteva stele prinseră să vopsească norii cu purpură de la magazie. Croitorul înţelese că, pe pământ, toate astea se numeau răsărit. Soarele trecea încet printre şirurile de stele. ÎI iubesc, îl iubesc, şopti o steluţă cu cârlionți la urechea altei stele, prietena ei. Ieri s-a uitat la mine şi am fost atât de fericită... — Taci, prostuţo, o certă prietena. Parcă n-ai şti că n-are ochi decât pentru Luna, cu care nu se poate întâlni... Iar Soarele trecu încet, fără să bage de seamă privirile steluţei care se înroşise de parcă s-ar fi atins de purpura norilor. Vezi că şi acolo, în cer, sunt dureri, ca şi pe pământ... Privirile Soarelui căzură însă asupra croitorului, încremenit de toate câte vedea. — Un om ? Şi de când se plimbă oamenii prin cer ? întrebă Soarele. Croitorului i se încleştaseră fălcile şi nu putea rosti o vorbă. — Vorbeşte, şopti din buzunar foarfecă. Doar n-ai venit să taci ! — Mărite... Mărite... bâigui croitorul, pierit. — Apropie-te, omule, grăi Soarele. Dacă ai ajuns pân-aici, nu te mai poate tulbura nimic. Vrei să te ajut cu ceva ? — Nu pe mine, slăvite Soare, îngăimă, în sfârşit, croitorul. Nu pentru mine te rog, ci pentru oamenii năpăstuiţi de Omul-de-Fier... — Care Om-de-Fier ? Vorbeşte lămurit... Îi povesti croitorul fărădelegile Omului-de-Fier şi ochii Soarelui zvârliră tăişe albastre. Apoi se îndreptă spre o fereastră şi privi lung spre Pământ. — Îl văd, rosti Soarele. Trece pe strada mare a unei cetăţi pustii. — El a pustiit-o ! strigă croitorul. Se apropie la rândul lui de o fereastră, încercând să vadă cetatea. Dar cum să vezi ? Pământul se zărea de acolo cât o mărgică şi trebuia să ai ochii Soarelui ca să poţi desluşi câte ceva. — Ei, strigă Soarele, dar ce are de gând... ? A găsit, printre, dărâmături, doi copii. Acum l-a ridicat pe unul. Poate că vrea să-l sărute ?... Vai! L-a dat de pământ, l-a zdrobit ! Şi vrea să-l apuce şi pe al doilea... Ei bine, asta n-o să se întâmple ! Două spade de foc albastru ţâşniră din ochii Soarelui, se năpustiră spre pământ şi, străbătând cât ai bate din palme văzduhul, îl izbiră, pe Omul-de-Fier. Năprasnică trebuie să le fi fost căldura ! Omul-de-Fier n-apucă să crâcnească : se topi într-o clipă. — Aşa, spuse Soarele. Răii să nu mai apuce să-mi vadă lumina ! Tii, mare bucurie a fost atunci în cer ! Croitorul plângea de fericire, gândindu-se la fugarii care se puteau întoarce acasă, stelele cântau, iar steluţa cu cârlionți se zvârli de gâtul Soarelui să-l sărute, strigând cât o ţinea gura : — Uite, de-asta te iubesc ! Că eşti bun, bun, bun... Apoi alergă să se ascundă tocmai în visteria curcubeielor, care-i dăruiră o diademă ţesută în şapte culori, rugând-o să se arate cu ea pe cer, ca să se ştie că era zi de sărbătoare. Dar Soarele fu primul care-şi dădu seama că răsăritul întârziase din pricina Omului-de-Fier. Grăbind să urce în carul lui de foc, îşi îndemnă armăsarii la drum şi porni să cutreiere nesfârşitele câmpii albastra ale cerului. Numai că sunt lucruri pe care nici Soarele, cât e el de Soare, nu le poate face. În ziua aceea s-a întârziat cu răsăritul, şi nimeni până astăzi n-a aflat de ce. Iaca, vă dau dezlegare să lămuriţi pe cine v-o-ntreba ! Cât despre croitor, s-a întors frumuşel pe calea bătucită de tălpile lui prin câmpul cu praf de stele şi a ajuns la poarta cerului. Acul se înfipsese în pervazul porţii, şi aştepta acolo cuminte, cu scara după el. — Ai izbutit ? — Izbutit, acule, izbutit, strigă croitorul, începând să coboare scara de mătasă. Şi a tot coborât, preţ de un an sau de trei, sigur nu ştiu. Ce ştiu e că n-a avut nevoie de mai mult, pentru că la coborâre i-a trebuit mai puţină vreme decât la suit. Şi pe măsură ce cobora, strica şi acul scara de mătasă, aşa că atunci când croitorul s-a pomenit în faţa colibei ţadicului din pădure, acul i s-a înfipt în cămaşă, la locul lui. N-a rămas multă vreme croitorul în coliba din pădure, ci s-a grăbit să-i ajungă din urmă pe fugari. Când au auzit vestea cea bună, n-au mai ştiut cum să se bucure şi cum să-i mulţumească. Până la urmă, l-au poftit în ţara lor. Şi s-a dus croitorul cu ei, şi acul şi foarfeca au început să facă haine de toate culorile şi de toate mărimile, aşa că oamenii din ţara aceea purtau întotdeauna veşminte nou-nouţe, ca scoase din cutie. Numai că de la o vreme l-a răzbit dorul de casă, şi nici o rugăminte de a mai zăbovi nu l-a putut îndupleca. — Rămâneţi cu bine, a spus, mă duc la ai mei. Iar acul şi foarfecă au strigat şi ele într-un glas : — Acasă ! Ne ducem acasă ! Aşa a plecat croitorul şi a început să lucreze pentru cei din oraşul în care se născuse. Se spune că cele mai frumoase haine din lume se fac şi azi acolo, dar eu n-am văzut cu ochii mei, aşa că nu vă pot lămuri. Cine vrea, să se ducă să vadă ! Şi, dacă se duce, să-mi aducă şi mie o haină, chiar mai puţin frumoasă, ca răsplată pentru povestea pe care v-am spus-o.   [1] Heider — şcoală (în limba idiş). [2] Gog — regele ţării Magog (în Vechiul Testament). [3] Ţadic – înţelept (în limba idiş).