Vladimir Colin

Fierarul şi Moartea   Odată, la vremea cireşelor coapte, Moartea pătrunse într-un sat de munte. Şi coborâse noaptea peste sat şi stelele priveau cu teamă la năluca neagră ce păşea prin mijlocul uliţei, dreaptă şi neîndurătoare, în vreme ce fierul coasei pe care-o purta pe umăr zvârlea arar câte-o sclipire îngheţată. Păşea Moartea pe uliţa satului şi pe unde trecea, câinii se trăgeau în lături scheunând, mâţele se zbârleau şi caii tremurau, viţeii-şi lipeau boturile de pântecul mamelor, iar cucuvăile râdeau, înfoindu-şi penele. Căci Moartea trecea pe uliţa satului şi dâra de frig pe care o lăsa în urmă înspăimânta vietăţile lipsite de grai... Şi nu se zărea fir de lumină la ferestrele oamenilor, fără numai la un ochi de geam, departe, în capul satului, unde o fată cânta, rânduindu-şi avutul în lada de zestre. Iar Moartea, călcând cu paşi grei, se îndreptă către casa aceea şi se opri în faţa uşii. Atinse uşa cu fierul coasei şi zăvorul sări şi uşa se dădu de perete. Tăcută, dreaptă şi neîndurătoare, Moartea privi către fată. — Tu? şopti fata şi cântecul i se frânse şi buzele-i albiră fără veste şi ochii i se măriră. Pe cine cauţi? Aici nu locuiesc decât eu... şi mâine mă mărit! — Taci! spuse Moartea. Destul ai cântat... — Dacă te supără cântecul meu sunt gata să tac – vorbi repede fata. Iacă, n-am să mai cânt... — Nu te osteni – grăi însă Moartea. Ştiu tot ce-ai să-mi spui. De mii şi mii de ori am auzit ce spun oamenii când vin să-i iau şi nu tu ai să născoceşti vorbe pe care nu le ştiu... Hai, bea! Şi Moartea scoase de sub zăbranic o cupă neagră, şi braţul ei osos se dezgoli, când apropie cupa de buzele fetei. Fata se dădu însă cu un pas îndărăt şi strigă: — La ce mă-mbii? Ce băutură tremură în cupa ta? — E licoarea uitării – spuse Moartea. Nu-i pe lume ciorchine să dea vin mai dulce... Priveşte!  Şi Moartea îşi roti braţul pe dinaintea ochilor albaştri ai fetei şi fata nu se mai putu împotrivi. O toropeală ciudată o cuprinse şi, atingând cupa cu buzele, sorbi fără să ştie licoarea. — Cum te cheamă? întreb Moartea. — Nu... nu ştiu – răspunse fata, rotindu-şi privirile, de parcă atunci, pentru întâia dată ar fi văzut odăiţa în care se născuse. Am uitat... — Nici n-ai nevoie să ştii – rânji Moartea şi, apucând coasa, izbi. Dar fata nu căzu. Rămase în picioare, cercetând la fel de mirată cele din jur.  — Ia te uită! mormăi Moartea şi, înciudată, mai izbi o dată. Zadarnic! Fata rămânea tot în picioare; cu aceeaşi mirare privea masa şi scaunele scunde, şi-n ochii albaştri nu i se citea nici urmă de teamă. Dacă văzu aşa, cercetă Moartea cu luare-aminte tăişul coasei şi-l află tocit, zimţat ca un fierăstrău. Şi cum să te prindă mirarea? De-amar de vreme, de când secera vieţile împăraţilor şi cerşetorilor, vieţile pruncilor şi moşnegilor, vieţile tuturor dobitoacelor, vieţile fiarelor de pădure, vieţile păsărilor şi vieţile gâzelor, avusese vreme să se tot ştirbească! — Mda! îşi spuse Moartea. Tu, fetico, nu pierzi nimic de mai aştepţi oleacă... Şi, înfăşurându-se mai bine-n zăbranicul ei, se răsuci şi porni din nou pe uliţa satului, în căutarea unui fierar. Acu, un singur fierar locuia în sat, şi cu fierarul acela trebuia să se mărite fata a doua zi. Moartea se opri în dreptul uşii lui şi bătu cu putere. Apoi se ghemui, ascunzându-şi cum putu mai bine ciolanele şi aşteptă. Fierarul nu dormea. Întins pe culcuşul lui se gândea la bucuria zilei de mâine, iar dacă auzi bocănituri în uşă îndată se sculă şi, deschizând zări o bătrână gârbovită. — Ce-i, mătuşă? întrebă el. Ce te aduce la mine-n miez de noapte? — Nevoile, maică... Iacă, fie-ţi milă de-o biată bătrână. Am o coasă şi i s-a cam ştirbit tăişul... Fierarul apucă mirat coasa. — Da’ bine, mătuşă, dimineaţa nu puteai să vii? Bătrâna chicoti răguşit: — Puteam, puteam, cum de nu... Dar dimineaţa nu puteai dumneata să-mi faci treaba! Sau ai uitat că mâine te-nsori? — Pe toate le ştii! se minună fierarul. Fie, dacă tot m-ai găsit treaz... Şi era gata s-o poftească înăuntru pe bătrână, când o văzu sărind din loc, ca muşcată de şarpe. — Uliţa! Uliţa! strigă bătrâna, săltând când pe un picior, când pe celălalt. Se clătina şi, ca şi cum ar fi fost gata să cadă, îşi întinse braţele. Atunci zăbranicul alunecă şi fierarul văzu pentru o frântură de clipă hârca şi oasele celei ce-i bătuse la uşă. Înspăimântat, făcu un pas îndărăt şi izbi uşa-n nasul cârnei, care-n van striga şi blestema. Apoi, privind printr-o crăpătură a uşii, fierarul o văzu alergând, alergând până ce pieri pe după nişte case. — Din ce-am scăpat! îşi spuse fierarul. Numai de Moarte nu-mi ardea mie... Şi, cum nu-i venea să se culce, se apucă să rânduiască toate cele, ca să-şi întâmpine mireasa cum se cuvine. Atunci dădu peste coasa de care Moartea uitase. Era o sculă ca toate celelalte, numai că pe fierul coasei se aflau săpate nişte semne ciudate. Iar tăişul, ce-i drept, era stricat. — Ptiu, drace! spuse fierarul şi, fără a se gândi prea mult, piti coasa pe după nişte fiare vechi, în fierărie; iar dacă făcu bună rânduială peste tot, aşteptă să se lumineze de zi. Acu, să nu uităm că în casa din capul satului uşa rămăsese dată de perete, aşa cum o lăsase Moartea când pornise-n căutarea fierarului. Şi fata ieşi pe uşă, minunându-se de bolta înstelată şi, ca una ce sorbise licoarea uitării, nu-şi mai aminti nimic din câte văzuse şi trăise până-atunci, în lumea oamenilor. Doar cu-o zi înainte mai ştia că prin mijlocul satului trece uliţa noroioasă pe care în atâtea rânduri o bătuse cu tălpile, dar uliţa i se păru acu o dihanie lungă, întinsă la pământ. Ca s-o-nspăimânte, îşi bătu palmele şi strigă: — Fugi! iar uliţa zvâcni ca un şarpe şi prinse a se târî printre case. (Atunci, pasămite, se clătinase Moartea, nepricepând ce duh rău intrase în uliţa cea liniştită. Şi uliţa o dusese cu ea!). Gonea neauzit, frecându-şi trupul de uluci, gonea şerpuind, iar fetei nu i se păru ciudat că uliţa pierea lăsând în urmă-i o fâşie de iarbă, smălţată de flori. Căci, pe măsură ce uliţa se depărta, iarba şi florile se iveau între cele două rânduri de case... Şi fata păşi pe covorul verde şi culese florile; dar nu mai ştia că floarea e floare. Păşea încetişor, cântând un cântec pe care niciodată nu-l auzise, iar când se sătură de mireasma florilor, zvârli spre stele florile culese, şoptindu-le: — Zburaţi! Şi florile zburară ca nişte fluturi, topindu-se în văzduhul luminat de secera lunii. Fata însă nu mai ştia ce-i o seceră, cum nu mai ştia ce e luna. Întinse braţul către sclipirea aceea şi, neputând-o ajunge, ridică un picior, ca şi când ar fi voit să urce o treaptă. Şi-o treaptă nevăzută se-nfiripă de bună seamă sub talpa fetei, o treaptă şi-ncă una, şi-apoi alta şi alta, un şir întreg de trepte nevăzute pe care sui, înălţându-se treptat în văzduh. Şi-n dreptul secerii lunii se-opri şi se aşeză în scobitura secerii de aur, ca-ntr-un leagăn, şi-n leagănul lunii, străjuită de stele, adormi. Iar noaptea se scurse cu încetul până ce zorii stinseră stelele, cum stinseră şi luna. Cerul era albastru, soarele strălucea şi luna nu se mai vedea, dar fata tot mai dormea în leagănul lunii... Fireşte, dimineaţa oamenii s-au mirat nespus, pe pământ, când ridicându-şi privirile au zărit sus, sus de tot, pe cer, o fată care părea că atârnă de boltă. Înţelepţii se-ncuiară în casă şi chibzuiră îndelung, nebunii se bucurară şi babele scorniră minciuni, dar nimeni nu dezlegă taina fetei adormite pe cer; iar fata dormea netulburată. Şi-apăi în satul lui de munte, deschizând în zori uşa, fierarul se minună întâi de uliţa care pierise, lăsând în locu-i un tăpşan. Apoi îşi ridică privirile spre soare şi văzu fata. Şi-un junghi îi împunse inima, că prea semăna arătarea cu mireasa lui! Alergă atunci ca ieşit din minţi, alergă până la căsuţa din capul satului şi văzu uşa dată de perete şi opaiţul fumegând şi încăperea goală. — Ea e, îşi spuse fierarul, privind din nou către fata de pe boltă. Dacă-i vrajă la mijloc, oi sparge şi vraja! Şi chiui de răsunară munţii şi-şi mişcă braţul, încercând să-şi cheme iubita. Dar glasul nu-i răzbătea până-n cer, şi fata, bag sama, nu-l auzi, căci, liniştită, dormea înainte. Şi-şi aminti fierarul de vorbele bătrânilor, care povesteau că undeva, departe, se află o scară ce suie la cer. Spuneau că scara e din fire de aur, că porneşte din coarnele unui taur şi că nimeni n-o poate vedea până ce nu-şi ucide umbra... Îngândurat, fierarul plecă spre fierăria lui. Şi pentru întâia oară îşi privi cu ochi răi umbra, care-i luneca neauzit în urmă. Se răsuci deodată şi-ncercă s-o calce în picioare, dar umbra se feri în lături. Apucă un bolovan şi-l izbi în pieptul umbrei, dar umbra nu se sinchisi şi-l urmă credincioasă. Atunci, intră în fierărie şi luă din cui un paloş greu, cu care se sili să hărtănească umbra. Lovea straşnic, înverşunându-se, şi curând pământul de lângă el semănă cu o ţarină răscolită de fierul plugului. Iar, când se depărtă cu trei paşi, umbra îl urmă nevătămată, neagră şi tăcută ca o pisică. — N-am  să  scap  de  tine? strigă  fierarul şi,  deznădăjduit, dădu cu pumnul în mormanul de fiare vechi, sprijinite de-un perete al fierăriei. Fiarele se prăbuşiră zdrăngănind, iar după ele se ivi o coasă. — Coasa  Morţii!  izbucni  fierarul,  grăbind  să  apuce  scula  uitată  de cruntul oaspe din vremea nopţii. Şi-ndată potrivi fierul pe nicovală şi-ncepu a-l izbi cu putere. Ciudate sunete smulgea barosul din fierul Morţii! Aici i se părea fierarului că aude un ţipăt de cucuvaie, aci desluşea urletul jalnic al unui câine, aci prindea un geamăt de om care-şi dă duhul, aci se ridica un vaiet ce nu semăna cu nimic şi care-i îngheţa sângele în vene. Şi, cum izbea o dată cu barosul, cum plesnea acela şi cădea la pământ. Nouă baroase a schimbat fierarul, nouă pile şi nouă cute, până ce tăişul fierului ajunse ca un brici. Atunci îşi şterse fierarul sudoarea de pe frunte şi, privindu-şi umbra, ridică încet coasa. Şi izbi în pata neagră, lungită la picioare. Umbra zvâcni odată, fâlfâi prin fierărie, încercând parcă să fugă, dar se prăvăli. Iar, dacă se mişcă  fierarul, umbra  rămase nemişcată, iar dacă se depărtă de nicovală, umbra nu se clinti. Zăcea la pământ, ca un om negru. Avea cap şi trunchi şi mădulare, dar înţepenise acolo, pe vecie. Şi fierarul ieşi din fierărie şi-avu o strângere de inimă când văzu că stă drept în soare, fără ca trupul lui să lase umbră. Dar îşi ridică privirile şi zări fata adormită, atârnând între cer şi pământ, şi se bucură la gândul c-o va putea ajunge. — Aşteaptă! strigă el. Am să urc eu şi-n cer, aşteaptă-mă! Dar fata nu-i răspunse, şi-atunci, punându-şi coasa Morţii pe umăr, o porni la drum. Şi, iacă, de când n-avea umbră, de când lepădase tot ce e negru şi greu îl trăgea în jos, păşea mult mai sprinten, de parcă abia atingea pământul. Mai degrabă sărea, decât păşea. Într-o zi merse ca-n două, în două merse ca-n nouă şi-n nouă ca-n nouăzeci şi nouă, până se pomeni în vârful unui munte. Şi numai ce puse piciorul pe stânca cea mai înaltă, că zări un taur de aur, din coarnele căruia pornea o scară ce se-nălţa, pierzându-se-n cer. Şi scara era alcătuită din fire de aur. — Nu gândeam să-ajung ziua când oi vedea un om în stare să se despartă de umbra lui spuse taurul. — De dragul iubitei – răspunse fierarul. Şi-i sări în spinare. Şi vârând coada coasei în brâu, prinse a sui pe scările de aur. Se-ntunecă, iar secera lunii strălucea aşa cum mai strălucise şi-n nopţile cât fierarul bătuse cale lungă. În nopţile acelea îşi văzuse mireasa odihnind în leagănul lunii, apoi o văzuse deşteptându-se şi jucând printre lumânările stelelor şi fierarul nu pricepuse cum de zboară; şi mai vârtos încă, nu se dumirise de ce, dacă poate zbura, nu se întoarce la el, pe pământ. Mai încercase s-o strige când şi când, dar fata nu-l auzise şi nu-i rămăsese decât să-şi urmeze drumul, aşa cum şi-l urma şi-acu, suind pe scara de aur. Şi sui, sui, sui, până-ajunse aproape de secera lunii. Fata-l privea liniştită şi-oleacă mirată. — He-hei! strigă fierarul. — He-hei! răspunse fata, zâmbind. Cine eşti tu? Iar dacă-i auzi vorbele, osteneala îndelungatei călătorii îl cuprinse parcă deodată pe fierar. I se păru că văzduhul răsună de surle şi tobe şi că glasul nu-i izbuteşte să acopere larma aceea năprasnică. — Nu mă cunoşti? strigă el. Pentru tine mi-am ucis umbra şi-am suit scara de aur... Am venit să te duc înapoi, pe pământ! — Pe pământ? râse fata. Ce-i aceea pământ? Surlele şi tobele ţipară într-o izbucnire sălbatică. Fierarul văzu negru înaintea ochilor. — Mireasa mea, ai uitat de pământ? Dar, în loc să răspundă, fata sări de pe secera lunii şi pluti prin văzduh, oprindu-se lângă fierar. — Cine eşti? vorbi ea din nou. Te aud ca pe-un cântec uitat... — E-o vrajă – şopti fierarul pentru sine. O vrajă rea... — Nu te-ntrista – spuse însă fata. Vino! Şi-l luă de mână şi fierarul se miră de răceala mâinii ei. Şi păşiră împreună prin văzduh, iar fierarul nu se mai întrebă cum de poate călca în gol, ca pe-un drum bătut... Dacă merseră o vreme, se opriră la malul unui râu de foc. O luntre de jar aştepta la mal şi ei suiră-n luntre, fără să simtă arsura focului, şi luntrea de jar îi trecu peste râul de foc şi-i opri în dreptul unei porţi uriaşe, de piatră. Poarta era deschisă şi dinăuntru venea un val de aer rece. — Să nu intrăm – se rugă fierarul. Dar fata-şi întoarse privirile către el şi rosti încet: — Trebuie să intru. Mă cheamă-ntr-acolo... Hotărât să n-o lase singură, fierarul nu mai spuse nimic. Şi fata intră pe poarta de piatră, dar, când voi s-o urmeze şi el, îi fu cu neputinţă: îşi mişca picioarele ca şi cum ar fi păşit, dar nu înainta nici cu o palmă. — Vino — îl chema fata, şi el se străduia din toate puterile; însă, cât se străduia, nu izbutea decât să facă paşi pe loc. — Nu pot intra – spuse cu durere fierarul. — Păcat, răspunse fata. E bine cu tine... Şi, pe măsură ce vorbea, se depărta încet. — Opreşte-te! strigă fierarul. Întoarce-te!... Încearcă să ieşi! — Nu pot ieşi – rosti fata şi-şi mişcă mâna în chip de bun rămas, şi depărtarea dintre ei sporea mereu. Curând trupul fetei se văzu ca prin sită, apoi ca prin ceaţă, apoi se topi în neguri. Deznădăjduit, fierarul izbi cu pumnii-n poarta de piatră, se jelui şi răcni, dar poarta se-nchise încet, surdă la zbuciumul şi durerea lui, şi fierarul se prăbuşi înaintea porţii uriaşe. Zăcu acolo multă vreme, iar când se ridică se lumina de zi. Cerul era mohorât şi doar fâşiile norilor călătoreau alene. — Cine mi-ar putea da o mână de-ajutor? se frământa fierarul. Dacă n-o scot din lumea îngheţată, care începe dincolo de poarta asta, mireasa mea-i pierdută pe vecie... Atunci simţi, lipită de trup, coada coasei şi-şi aminti de negrul muşteriu din vremea nopţii. — Da, da, îşi vorbi fierarul. Cine alta decât Moartea-mi poate spune ce-am de făcut?... Dar cum să-i dau de urmă? Norii treceau leneşi pe lângă el. — Norilor, norilor, pe unde-aţi umblat n-aţi văzut o nălucă neagră şi cumplită foarte? — Nici aproape, nici departe – răspunseră norii. Şi norii trecură şi se ivi Vântul, care-i mâna din urmă. — Vântule, Vântule, pe unde-ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră ce tăcere-mparte? — Nici aproape, nici departe – răspunse şi Vântul. Şi vântul trecu şi, limpezindu-se cerul, Soarele se ivi deodată pe boltă. — Soare, Soare, pe unde-ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră şi-n ochi cu văi deşarte? — Ce vrei de la Moarte? întrebă Soarele, şi fierarul îi povesti durerea lui. Povesti amănunţit, iar din ce povestea, dintr-atât Soarele se mâhnea. — Tare mi-e milă de tine, fierarule – zise el, când acela sfârşi – tare mi-e milă şi tare mă doare că nu te pot ajuta. Puterea mea se-ntinde asupra a tot ce-i supus pieirii, a tot ce lasă umbră, şi tu ţi-ai jertfit umbra şi-ai ieşit din hotarele puterii mele... Nu te pot ajuta, dar un sfat nu mă rabdă inima să nu-ţi dau: iacă, prinde-te de coada stelei călătoare! Şi fierarul văzu o stea călătoare gonind către el şi, dacă auzi sfatul Soarelui, nu mai stătu pe gânduri. În clipa când coada stelei trecu prin dreptul lui, îşi întinse mâinile şi se-agăţă de snopul luminos, pe care aceea îl târa după dânsa. — Rămâi cu bine, Soare, şi-ţi mulţumesc pentru sfat! — Cu bine, fierarule, şi-ţi doresc izbândă! Aşa porni fierarul într-o nouă călătorie prin văzduh. Steaua cu coadă gonea mai repede ca vântul, mai repede ca gândul şi-ntr-o clipă-nconjură pământul! De iuţeala aceea nebunească îi ţiuiau fierarului urechile şi-l cuprinse o ameţeală straşnică, de era cât pe ce să-şi descleşteze degetele şi să lunece-n hău. Dar se ţinu tare şi-şi păstră firea. Iar când izbuti să ia seama la cele din jur, steaua năzdrăvană şi-nconjurase pământul de şapte ori. A opta oară porni în zbor, şi de astă dată, preţ de cât ai bate din pleoape, fierarul zări sub el un soi de balaur negru, ce şerpuia purtând o mogâldeaţă-n spinare; şi pricepu că vede uliţa satului de munte, care-o luase razna, ducând Moartea cu ea. Şi steaua dădu pentru a opta oară ocol pământului, iar când se avântă pentru a noua oară în mersul ei nebunesc, fierarul prinse clipa potrivită şi, ajungând deasupra uliţei buiece, îşi descleştă degetele şi-şi dădu drumul să cadă. Şi se rostogoli prin văzduh ca o pasăre lovită, se rostogoli şi nu se opri decât pe uliţa zburătoare, la doi paşi de Moarte. Târâtă de-atâtea zile pe  unde vrei şi  pe unde nu vrei, de mânie, Moartea  era  parcă  şi  mai  neagră  ca  de  obicei.  Dacă  văzu  că  ceva  se prăbuşeşte lângă ea, se plecă să vadă ce şi cum. — Tu erai, fierarule? strigă Moartea, mai mirată văzându-l, decât dacă ciudata ei călătorie s-ar fi sfârşit tot atât de fără veste cum începuse. — Eu – răspunse fierarul. Ce, ai uitat că mi-ai poruncit să-ţi ascut coasa?... Abia atunci îşi zări Moartea coasa şi-o bucurie cumplită o cuprinse. — Dă-mi-o, dă-mi-o – strigă ea, întinzând cu nerăbdare oasele degetelor către fierar. Dar acela se trase îndărăt şi vorbi liniştit: — Stai niţel, că din preţ încă nu ne-am înţeles. — Ne-om înţelege, ne-om înţelege! grăi repede Moartea, şi fieraru-i răspunse îndată: — Nădăjduiesc! Mai întâi doresc să-mi înapoiezi mireasa şi să-i înapoiezi amintirile. Dar Moartea-şi îndreptă oasele şi-ncrucişându-şi braţele, spuse cu trufie:  — Nici gând! — Ai să mă duci dincolo de poarta de piatră – urmă netulburat fierarul – şi-am s-o primesc din mâinile tale, aşa cum o ştiu de pe pământ. — Nebunule! râse Moartea. La poarta de piatră ajung doar umbrele cărora  le-am  ucis  trupul,  sau  trupurile  care  şi-au  ucis  singure umbra, câştigându-şi viaţa fără capăt. Şi, încă şi-acelea, doar cu-ngăduinţa mea! — Priveşte! spuse fierarul. Uliţa însufleţită îşi urmase calea-n tot acest timp şi ajungând în dreptul soarelui Moartea văzu cu spaimă că omul din faţa ei nu are umbră. — Ce-ai făcut, fierarule? şopti Moartea. — Te-am învins, răspunse fierarul – şi pe uliţa ce urma să şerpuiască prin văzduh tăcură amândoi, prinşi de gânduri grele. — Nu mă mai pot împotrivi, rosti în cele din urmă Moartea. Noi doi, acu, suntem de-o seamă... Jertfindu-ţi umbra te-ai scos din rândurile celor ce pier. Şi-n vreme ce Moartea tăcea, muncită de-ndoieli, fierarul se apucă să mâne uliţa, îndemnând-o cu coada coasei ba spre stânga, ba spre dreapta, după cum se cerea ca să poată ajunge în dreptul porţii de piatră. Moartea făcu un semn şi poarta se deschise, şi ei intrară pe poartă, aşa cum se aflau, în picioare pe uliţa mişcătoare. Dincolo de poarta aceea începea o ţară de neguri. Era frig şi umbre de copaci se clătinau ici-colo şi umbre de păsări treceau în zbor; umbre de oameni lunecau fără ţintă, şi peste toată lumea de neguri plutea o tăcere albă. Prin ţara aceea uliţa şerpuia încet, ca-nvinsă de oboseală. Umbrele se apropiau de ea şi-şi mişcau buzele, încercând să grăiască, dar nici un sunet nu trecea dincolo de umbra buzelor şi nălucile-şi mişcau zadarnic braţele, fluturându-le ca pe nişte fâşii de pânză. Aşa cum se iveau din neguri, aşa se pierdeau în neguri şi fierarul le cerceta cu inima strânsă. — Uite-o! strigă el deodată, şi glasul îi răsună ca o trâmbiţă în inima negurilor, acolo unde glas de om nu răsunase nicicând. La sunetul acela o umbră se apropie şi trupul fetei se văzu întâi ca prin ceaţă, apoi ca prin sită, apoi aşa cum fusese pe pământ. Fierarul o apucă de mână şi-o trase pe uliţa mişcătoare, iar fata i se cuibări la piept, oftând abia auzit: — E bine cu tine... Moartea se întoarse atunci către fierar: — Pleacă-ţi coasa – spuse ea. Şi, arătându-i fetei semnele ciudate săpate pe fierul coasei, porunci: Tu, trece-ţi de-a-ndăratelea degetul peste semne, de la coadă spre cap! Şi fata o ascultă şi-şi purtă de-a-ndăratelea degetul peste semnele acelea şi, pe măsură ce-şi mişca degetul, un tremur nestăpânit îi cuprindea trupul. — Mi-e frig, se plânse fata. — Îndată, îndată, o mângâie fierarul. Şi Moartea-l îndemnă să mâne uliţa către poarta de piatră şi cu toţii ieşiră din ţara de neguri. Şi-n clipa când poarta se închise în urma lor, fata scoase un ţipăt şi cuprinse cu braţele gâtul fierarului: — Iubitule, unde-ai fost?... Mi-era frig, frig...  — S-a isprăvit acu, lasă – o mângâie acela. Dar fata dădu cu ochii de Moartea ce-i privea nerăbdătoare. — Iar mi te-arăţi? strigă fata. Ce m-ai pus să beau, de mi-ai luat minţile? Moartea dădu din umeri şi rosti apăsat: — Fierarule, m-am ţinut de cuvânt. Dă-mi coasa! — Îndată, spuse fierarul. Da înainte de a-i întinde scula ucigătoare, izbi o dată în umbra care-nsoţea fiece mişcare a fetei. Umbra-i fâlfâi aşa cum şi umbra lui fâlfâise, acolo, în fierărie, şi se lungi apoi la picioarele ei, pe uliţă. Fierarul mai izbi o dată în lutul uliţei şi doar apoi îi înmână Morţii coasa. Şi uliţa se opri fără veste undeva, între cer şi pământ, pentru a se prăbuşi din văzduh, ca o piatră. Fata închise ochii şi când îi deschise din nou, peste o clipă, se afla pe uliţa cunoscută a satului ei de munte, chiar în dreptul căsuţei în care văzuse lumina zilei. Iar mirele o cuprindea cu braţul pe după umeri. — Ciudat – spuse fata, cuibărindu-se – parcă m-aş deştepta dintr-un vis... un vis pe care l-am uitat... Şi amândoi păşiră pe uliţă, şi fata nu văzu pata întunecată care-abia se deosebea pe pământul negru, o pată-n chip de fată, o pată cu cap, cu trunchi şi mădulare... Şi la nunta lor se iviră pe cer două stele, care mai ard pe boltă şi-n ziua de azi. În juru-le toate-au îmbătrânit, s-au stins şi s-au schimbat, dar fierarul şi femeia lui au rămas tineri, ca-n anul depărtat când Moartea pătrunsese, la vremea cireşelor coapte, în satul lor de munte. Şi, de-ai să-i cauţi la fierărie, ai să-i găseşti. Uneori vântul se opreşte din drum şi gustă din pâinea lor, alteori visul le vine-n ospeţie şi-i dăruieşte cu mantale albastre. Nevătămaţi au trecut prin ciumă şi războaie şi nevătămaţi vor dăinui în veci, căci nu au umbră. Auzi? Sună fierul pe nicovală, undeva, într-un sat de munte, un sat în care se făuresc inele ce păstrează dragostea şi potcoave ce nu se desprind niciodată... Hai, cine mai porneşte drumul într-acolo?

                                                    Bob de grâu de Vladimir Colin                                                                                       Partea I   Ar fi fost odată, de mult, pe vremea poveştilor adevărate, când iepurii purtau corniţe şi iezii plete răsfirate, atunci şi nu altădată, zice-se, ar fi fost, pe la noi, un moşneag. Cât de bătrân era nu mai ştia nimeni şi, de când trăia, uitase şi moşneagul socoteala anilor. Dacă voia să se uite la una-alta îşi ridica genele cu degetele şi chiar aşa vedea ca prin sită. Barba-i ajungea până la genunchi, iar pletele până la călcâie. Şi trăia singur-singurel moşneagul, pentru că, să ştiţi, era arţăgos cum nu se mai află. Întruna căuta noduri în papură şi purici în brânză. Cât era ziua de lungă sta singur pe o laviţă şi, veşnic nemulţumit, bombănea. Ba i se părea că soarele bate prea tare, ba îl supărau norii prea deşi ; când îl necăjea ziua prea lungă, când îl scotea din sărite noaptea prea scurtă. Nimeni şi nimic nu-i intra în voie ! Şi uite că într-o bună zi, cum sta el în colibă şi se încrunta la gândul că după zi avea să vină noaptea, atunci când ar fi poftit să se mai schimbe rânduiala statornicită, o ciocârlie, cum face, cum drege, nimereşte pe uşa deschisă, şi intră în colibă. Dacă s-a văzut închisă între patru pereţi, s-a speriat straşnic şi a început să zboare de colo-colo. Zboară-zboară, nimereşte în dreptul cuptorului şi scapă din cioc un bob de grâu. Apoi se mai învârtește o dată prin colibă şi, zvârr ! țâșnește pe uşă şi se pierde în albastrul cerului. Dar bobul de grâu, pricepi, căzuse pe cuptor. Şi, cum dă de căldură, cum începe să se umfle ; se umflă, se umflă, ajunge cât un ou. Moşneagul cel supărăcios, fireşte, nu văzuse nimic. Nici ciocârlia nu fusese în soare s-o zărească, darămite bobul de grâu! Şi-apăi bobuşorul îşi cată de treabă. Se mai umflă o dată, se face cât un harbuz! Iar harbuzul odată plesneşte ca harbujii răscopţi şi, ce să vezi! Iese din el un prunc de o palmă, purtând la şold o sabie cât degetul. — I-ha ! Tare mi-e foame ! De astă dată moşneagul s-a mirat — vezi că de auzit auzea mai bine decât vedea — şi a întrebat supărat: — Foame ? Cui îi e foame ? — Lui Bob-de-Grâu... — Şi de când grăiesc boabele de grâu ? a strigat moşneagul. Şi de când li-e foame?... Eu îmi astâmpăr foamea cu ele. — Ba nu cumva să faci una ca asta ! Şi, vorbind aşa, a sărit Bob-de-Grâu de pe cuptor şi taman pe genunchii moşului a nimerit. S-a apucat de barba moşneagului, apoi, hai-hai, s-a căţărat şi a tot urcat până i-a ajuns la bărbie. — Mă vezi ? Moşneagul şi-a ridicat genele cu degetele. Ceva-ceva zărea el, dar nu se putea dumiri. — Ştii ce ? Dă-mi un codru de pâine şi-ai să mă vezi, a strigat atunci Bob-de-Grâu. — Ce face?... Pâine ? De ce să-ţi dau pâine? s-a răstit moşneagul, nu de alta, dar ca să se poată încrunta, cum îi era felul. Bob-de-Grâu a tăcut şi bătrânul a prins să se perpelească. Uitai să vă spun că mai avea o meteahnă : pe toate voia să le ştie. — De ce taci ? a strigat atunci. Răspunde ! Dar Bob-de-Grâu tăcea. S-a luptat moşneagul cu sine însuşi, a şovăit, până la urmă meteahna lui de-a doua a biruit-o pe cealaltă, care voia ca nimic să nu-i fie pe plac. S-a ridicat, s-a îndreptat din şale şi, șontâc-șontâc, s-a dus de-a pus pe masă o bulcă de pâine. Bob-de-Grâu îndată a sărit pe masă, a scos sabia şi a început a hăcui pâinea, potrivindu-şi îmbucăturile. Iar dac-a început să mănânce, a prins a creşte cu câte un an de fiece îmbucătură. — Te văd ! a strigat deodată moşneagul trezindu-se că pe masa lui se ridică un flăcău voinic, în mână cu o sabie zdravănă (că-i crescuse şi sabia deopotrivă). Ia dă-te jos, că-mi strici masa ! a mai ţipat apoi, găsind îndată pricină de supărare. — Iaca mă dau, a răspuns bucuros flăcăul şi a sărit de pe masă, venind cu braţele întinse către bătrân. Tătucă, să ne sărutăm. Dar moşneagul s-a dat îndărăt cu un pas şi, împiedicându-se de o laviţă, a căzut cât era de lung. — Tătucă ? a strigat fără să ţină seamă de durere, de spaimă, de nimic. Care tătucă? De unde tătucă ?... Băiete, vâră-ți minţile în cap si nu vorbi în dodii !  S-a întristat atunci Bob-de-Grâu şi a şoptit: — Va să zică, eu să nu am tată ? — Ia te uită la el ! a strigat moşneagul. Dar ce, un tată se găseşte aşa, pe toate cărările ?... Numai supărări are omul de la feciori. Voi, flăcăii, vă ştiu eu, alta nu faceţi decât să mâncaţi! Ai să-mi mănânci şi capul... Şi de unde ştiu eu că eşti vrednic să-mi fii fecior ? Ce, puţin lucru-i să ai un tată ca mine ? — Încearcă-mă ! Cere-mi ce pofteşti, i-a răspuns bietul Bob-de-Grâu. Dar să fiu şi eu în rând cu oamenii... — Aşa ? A chibzuit moşneagul, apoi a socotit să-l pună la încercare : Ascultă, i-a grăit în cele din urmă, dacă vrei să-ţi dovedeşti vrednicia, află că trăieşte pe undeva un blestemat de zmeu, Salcotea. Multe răutăţi a săvârşit năpăstuind oamenii, furându-le fetele şi prigonindu-i în fel şi fel... Şi tot mult m-am luptat şi eu în tinereţile mele cu el, dar — cum, necum — n-a fost chip să-i vin de hac. Tu ştii ce ? Ca dovadă că l-ai răpus, adă-mi biciul lui Salcotea, cel din lumea zmeilor şi cu barba de nouăzeci şi nouă de stânjeni, şi atunci te primesc de fecior... Să fi văzut cum s-a bucurat Bob-de-Grâu ! De nerăbdare nu mai izbutea să stea locului. — Unde-i ? Unde-i Salcotea ? Spune-mi, şi-ndată mare fug să-ţi aduc biciul... — Nu ştiu, te priveşte, a răspuns mânios moşneagul. Descurcă-te! Dac-a auzit aşa, şi-a luat Bob-de-Grâu rămas bun şi a pornit în lumea mare să-l caute pe Salcotea. A umblat către răsărit şi către apus, către miazăzi şi către miazănoapte, a mers cale lungă să-i ajungă, din poveste mult înainte este, cine va asculta bine va-nvăţa şi cine va dormi bine va odihni, iar după ce a mers atâta lume, s-a pomenit într-o seară la marginea unei holde fără capăt. Secerătorii trudeau în holda aceea şi parcă din ce secerau, dintr-atât valul spicelor creştea mai bogat. Iar oamenii erau amărâți şi aveau feţe posomorite. — Seară bună, a zis Bob-de-Grâu. — Mulţumim dumitale. — Care-i nevoia, oameni buni ? — Iaca, a răspuns un bătrân, holda asta, bat-o s-o bată ! Dacă nu isprăvim s-o secerăm în iaseară e vai şi-amar de noi, că nu mai avem zi bună cu Salcotea... — Salcotea ? a strigat bucuros voinicul. Şi şi-a ridicat atunci Bob-de-Grâu braţul şi, fără vorbă multă, a apucat, de pe cer, secera lunii. — Păzea, fraţilor! Şi-apăi când a început a secera, cădeau grâiele dealuri-dealuri şi singurele se legau în snopi. Lucea tăişul de aur al lunii de-ai fi zis că fulgeră şi, privindu-l, rămaseră oamenii cu gurile căscate. Cât ai răsuci o ţigară, nu se mai zărea din holda aceea decât miriştea ţepoasă, iar Bob-de-Grâu se înălţă din spate şi aşeză binişor luna pe cer, la locul ei. — Voinic bărbat, grăi atunci bătrânul care vorbise dintâi, şi cu toţii-i mulţumiră lui Bob-de-Grâu, care le dăduse ajutor. Da-n timp ce se întrebau ei de una şi de alta se stârni un vârtej de vânt care răsturnă oamenii ca pe nişte gândăcei, şi numai Bob-de-Grâu, cât era el de voinic, abia dovedi să se ţină pe picioare. Venea, pasămite, Salcotea, cel din lumea zmeilor şi cu barba de nouăzeci şi nouă de stânjeni. — Aţi secerat ? i se auzi glasul hărmăluind. Dar tu cine eşti ? mai strigă, dând ochii cu Bob-de-Grâu. Cum îndrăzneşti să calci pe pământurile mele ? Şi nici ziua bună nu-i dădu, că odată-l chemă la luptă. Voinicul nu se sperie — doar nu era copil de babă ! — ci spuse numai : — Bine, dacă ai poftă de bătaie. Dar să-mi răspunzi întâi la una : în luptă să ne luptăm, sau în săbii să ne tăiem ? — Ba în luptă, că-i mai scurtă, strigă Salcotea, şi se şi aruncă asupra lui Bob-de-Grâu. Şi se-ncăierară, se strânseră şi se-ncleştară, stârnind o larmă de-ai fi zis că tună cu toate tunetele şi fulgeră cu toate fulgerele. Numai că să nu lungesc vorba şi să nu bag ziua în noapte şi noaptea în zi, destul să-ţi spui că nouă ani se luptară şi nu se dovediră. Înfloreau macii în jurul lor, cădea zăpada, copiii se făceau oameni în putere, dar Bob-de-Grâu şi Salcotea încă se luptau scurmând cu picioarele şi afundându-se în pământ. Numai capetele li se mai vedeau din groapa în care-şi măsurau acum puterile.    Într-al zecelea an, dacă văzu şi văzu că n-are ce face, se scutură o dată Salcotea şi, subţiindu-se ca o aţă, se răsuci şi se-nşurubă într-o bortă pierind în fundul pământului, în lumea zmeilor. — Stai, zmeule, strigă Bob-de-Grâu în urma lui. Opreşte ! Ţi-ai găsit! Se topise, pierise Salcotea. — Ce facem, oameni buni ? — Ce să facem ? răspunse careva. Om fără necaz şi iarnă fără frig nu s-a pomenit... Ne-om canoni şi noi mai departe cu Salcotea... Dar Bob-de-Grâu nu pricepea asemenea gând şi nici nu voia să-l priceapă. — Nu aşa, oameni buni, că am şi eu o treabă cu Salcotea ! Nu mă las până nu dau de el, de-o fi să-l caut şi-n gaură de şarpe... Nu ştiţi pe unde-şi are casa ? — Asta nimeni n-o ştie, voinice... — Rămâneți cu bine. Şi din nou o porni Bob-de-Grâu şi merse, merse voiniceşte, întrebând de Salcotea în dreapta şi-n stânga. Care cum îi auzea întrebarea dădea din umeri, mărturisind că de asemenea nume nici nu auzise, nici nu pomenise. Ce să facă Bob-de-Grâu ? Mergea şi el încotro îl duceau ochii şi, tot mergând, ajunse pe seară într-o pădure. — Ia să poposesc eu în poiana asta şi să-mi fac oleacă de foc. Începe el să caute lemne de foc, dar, cum era năzdrăvan, nu se mulţumea cu uscături mărunte. A căutat până a dat de un stejar cât toate zilele, doborât de furtună. Şi numai ce-a vrut să-l ridice şi să-l care în poiană, c-a auzit un glas : — Fie-ţi milă, voinice, şi nu lua stejarul ! Mai bine înalţă-l cum a fost, şi-ai să vezi că prinde din nou rădăcini... S-a mirat Bob-de-Grâu şi a înălţat stejarul, care pe dată a prins rădăcini şi-a înverzit, de parcă nici o furtună nu-l doborâse. Şi s-a despicat în lung trunchiul stejarului şi-a ieşit dinăuntru un moşneag cu faţa arămie ca frunzele de toamnă, cu cioareci şi opinci arămii, cu o cămaşă arămie şi, pe umăr, cu o zeghe de frunze arămii. — Cine eşti, moşule ? — Maimarele pădurii, Bob-de-Grâu. Şi, pentru binele pe care mi l-ai făcut, am să te ajut şi eu. Ce-ţi pofteşte inima ? — Păi, uite care-i nevoia... Ai şti să-mi spui cum să dau de Salcotea, din lumea zmeilor ? — Ei, Bob-de-Grâu, greu lucru îmi ceri, a rostit moşneagul. Numai Pământul ar putea să-ţi dea răspuns, şi pentru asta se cuvine să ajungi la capul Pământului, cale de nouăzeci şi nouă de ani şi de încă nouăzeci şi nouă de zile... Iar ca Pământul să-ţi dea răspuns, se cere să-l ajuţi s-o ferece în lanţuri pe Muma-Pădurii. Tare-l canoneşte Muma-Pădurii, pustiindu-i codrii cu dinţii ei de fier! Cui s-ar îndemna s-o biruie, i-ar rămâne Pământul îndatorat, aşa că l-ar ajuta în lupta cu Salcotea... Dac-a auzit aşa, i-a mulţumit Bob-de-Grâu şi nu s-a temut de nimic. Iar moşneagul i-a dat o crenguţă fermecată şi l-a sfătuit să sufle peste ea de-o fi la nevoie, după care l-a învăţat cum să ajungă la Muma-Pădurii. Şi cum a vorbit, cum a pierit, intrând în trunchiul stejarului, care s-a închis pe dată, de parcă aşa fusese de când lumea. Iar Bob-de-Grâu a purces din nou la drum, cale lungă să-i ajungă, că pe drumul de poveste înainte tot mai este. Şi dac-a mers preţ de un an, a dat peste un pod de argint şi, cum se lăsase noaptea, s-a ascuns sub pod, gândind să-i tragă un pui de somn. Şi numai ce aţipise, că a-nceput podul să scârțâie, ca sub o povară năpraznică. — Care eşti acolo ? a strigat Bob-de-Grâu, deșteptându-se şi sărind în picioare. Şi nu mică i-a fost mirarea văzând că pe pod trecea o fărâmă de om, ’nalt cât palma, gros cât deştul. — Tu faci să scârțâie podul, voinice ? a râs Bob-de-Grâu. — Râzi tu, râzi, Bob-de-Grâu, i-a răspuns omuleţul, dar ia încearcă să mă ridici. A încercat Bob-de-Grâu, l-a apucat cu o mână, l-a apucat cu amândouă, s-a străduit şi şi-a pus întreagă puterea lui de voinic, dar n-a fost în stare să clintească omuleţul ’nalt cât palma, gros cât deştul. — Bre, mare drăcovenie... — D-apoi degeaba socoti că sunt Greul-Pământului ? a vorbit potolit acela. Ia-mă mai bine cu tine, că nu ţi-o părea rău...   — Bine, se-nvoi Bob-de-Grâu. Tot mi-era lehamite să bat drumurile de unul singur ! Şi, începând să umble împreună, mult se minuna Bob-de-Grâu de mersul tovarăşului, care-şi strângea mâinile şi picioarele de se făcea ghem şi-şi da drumul de-a dura, rostogolindu-se mai repede decât putea merge Bob-de-Grâu cu pasul lui de voinic. Şi-au cutreierat aşa câtă lume au cutreierat, până au ajuns într-o seară la un pod de aur, sub care au hotărât să facă popas. Şi numai ce aţipiseră, că a început podul să se clatine şi să salte, de-ai fi zis că vrea s-o ia din loc. — Care eşti acolo ? a strigat Bob-de-Grâu, deșteptându-se şi sărind în picioare. Şi nu mică i-a fost mirarea văzând că pe pod trece o namilă de om înalt cât o turlă, care mai mult sălta decât păşea şi se tot ţinea cu mâinile de marginile podului. — Tu salţi podul, voinice ? a râs Bob-de-Grâu. — Râzi tu, râzi, Bob-de-Grâu, i-a răspuns namila, dar ia încearcă să mă ţii locului! L-a apucat Bob-de-Grâu cu o mână, l-a apucat cu două, s-a străduit şi şi-a pus întreagă puterea lui de voinic, dar n-a fost chip să ţină pe pământ namila înaltă cât turla. Sălta şi se ridica în văzduh cu atâta uşurinţă, că îl înălţa şi pe Bob-de-Grâu cu câțiva stânjeni. — Bre, asta-i altă drăcovenie ! — D-apăi degeaba socoti că sunt Uşurelul-Vântului ? a grăit potolit acela. la-mă mai bine cu tine, că nu ţi-o părea rău... — Bine, se-nvoi Bob-de-Grâu. Unde-s doi, trece şi al treilea... Au început a umbla câteştrei, şi tare mulţumit era Uşurelul-Vântului că, apucându-l Greul-Pământului de picioare şi lăsându-se greu, greu de tot, putea şi el să păşească pe pământ, ca oamenii. Dar dacă Greul-Pământului uita şi se lăsa mai uşor, odată se trezea înălţat în văzduh — şi-apăi ţin-te ! Îl făcea Uşurelul-Vântului cum îi venea la gură, de nu mai ştia Greul-Pământului unde să se vâre de ciudă. Iar bătând ei cale din zori şi până-n asfinţit şi din asfinţit până-n zori, au ajuns în pădurea uscată peste care împărăţea Muma-Pădurii. Unde-ţi întorceai privirile nu vedeai decât trunchiuri moarte şi crengi schiloade. Iar în mijlocul pădurii se ridica un munte golaş şi, în vârful muntelui, palatul de bârne al Mumei-Pădurii. — Măi, a dracului iasmă ! s-a mirat Bob-de-Grâu. — De mult o ştiu eu, i-a răspuns Greul-Pământului. Şi odată s-a făcut ghem şi s-a rostogolit, izbind straşnic în poalele muntelui. De izbitura lui s-au cutremurat lumile şi praf şi pulbere s-a ales din muntele golaş, iar palatul din creştet s-a zdrobit ca o coajă de nucă. — D-ăştia-mi sunteți ? a strigat atunci Muma-Pădurii, ridicându-se cu mare ură dintre sfărâmăturile palatului. Ei, las’ că vă vin eu de hac... Şi unde n-a-nceput să sufle un aer fierbinte, de simţea Bob-de-Grâu că i se usucă şi ochii din cap. Uşurelul-Vântului habar n-avea, că se ridicase sus, peste câmpia norilor. — Alelei, Bob-de-Grâu frate, acum e rândul tău, a gemut Greul-Pământului. Mă arde Muma-Pădurii, mă seacă... Numai oleacă s-a întins Bob-de-Grâu şi, apucând de pe cer un nor dolofan, l-a stors cum ai stoarce dumneata o cârpă udă. Atâta ploaie a căzut din norul dolofan, că a stins pârjolul şi-a iscat o Dunăre lată şi adâncă, de era să se înece Greul-Pământului. — Opreşte, frate, a strigat el rostogolindu-se din calea apelor. Opreşte, că nimeresc din lac în puţ! Nu-ţi mai spui de Muma-Pădurii, că era leoarcă toată. Dac-a văzut că nu-i de glumă, odată a şuierat şi, ivită de unde, de neunde, o oaste de vârcolaci s-a năpustit asupra lui Bob-de-Grâu. Lupta Bob-de-Grâu, lupta Greul-Pământului, lupta Uşurelul-Vântului, dar vârcolacii veneau mereu cât nisipul mărilor şi, unde cădea unul, răsăreau de îndată alţi doi. A priceput Bob-de-Grâu că numai cu tovarăşii lui nu le vine de hac. A scos din chimir crenguţa moşneagului din pădure, a suflat peste ea şi, ce să vezi ? Cum a suflat, cum s-au pus în mişcare codrii zdraveni de la marginea împărăţiei peste care stăpânea Muma-Pădurii. Copaci bătrâni cu trunchiul cât butiile, stejari oţeliţi şi fagi vânjoși, brazi falnici ca suliţele de voinic, paltini, arţari şi câte alte soiuri de copaci, care nu se clintiseră din locurile lor de când erau, îşi scoteau din pământ rădăcinile şi călcau acum, de parc-ar fi avut picioare. Păşeau copacii încruntaţi şi hotărâți, iar — văzându-i — Bob-de-Grâu simţi că-i creşte inima. Luptă ca aceea nu s-a pomenit şi n-o să se pomenească, frate, câtu-i lumea, că-i strivea pădurea pe vârcolaci şi-i făcea una cu pământul. Gata, gata să rămână Muma-Pădurii fără vârcolaci. Dar s-a repezit cotoroanţa în zbor şi i-a aruncat în faţă lui Bob-de-Grâu un pumn de nisip şi, cum i-a ajuns nisipul la gene, cum a căzut Bob-de-Grâu într-un somn adânc. Atunci s-au repezit vârcolacii şi, ce-au dres, ce-au făcut, au găsit o piatră de moară, au legat-o de gâtul lui Bob-de-Grâu şi l-au cărat pe voinic de mi l-au zvârlit, bâldâbâc, în apa cea lată şi adâncă. Vezi că, prinşi în iureşul bătăliei, Greul-Pământului şi Uşurelul-Vântului nu văzuseră şi nu auziseră nimic. Şi a căzut Bob-de-Grâu, a tot căzut în apa neagră şi adâncă până-a ajuns pe fund, unde a dormit trei zile şi trei nopţi încheiate. Iar dacă s-a trezit, tare s-a mirat aflându-se cu gura în nisipul de pe fundul apei. — Ce-i asta, frate ? Un peştişor care înota de colo-colo se opri şi răspunse, privindu-l cu ochii lui rotunzi şi bulbucaţi : — Ce, nu ştii ? Vârcolacii te-au zvârlit în apă. Auzind una ca asta, tare s-a mai supărat Bob-de-Grâu. O dată s-a opintit şi a ieşit deasupra, trăgând după el piatra de moară. Dar pe mal lupta mai era în toi, ce crezi !       Descarcati formatul word de la atasamente            

                                              Hans și cele patru castele de Vladimir Colin   A fost odată o femeie săracă, o femeie căreia îi murise bărbatul în război. Trăia, biata, într-un bordei la marginea pădurii şi singura ei avere era o capră, albă, pe care i-o cumpărase bărbatul înainte de a fi trimis să moară în bătălie. Fără capra albă greu s-ar fi descurcat şi poate că nici n-ar fi avut cum să-şi crească băiatul, pentru că — uitai să vă spun — avea un băiat. Şi când s-a mai înălţat oleacă, a dus băiatul capra la păscut. De dimineaţa pleca de acasă şi se întorcea tocmai pe seară. Mama mulgea capra — şi uite-aşa, cu laptele ei, îşi duceau amândoi zilele, trăind în cumpătare şi voie bună, până ce Hans s-a ridicat flăcău voinic. Îi creştea bătrânei inima de bucurie când îşi privea feciorul, că nu era de jur împrejur nici unul care să-i poată sta alături, iar Hans o iubea cum nu se mai poate şi se străduia să-i facă viaţa mai bună şi mai uşoară. Dar, pe neaşteptate, traiul le-a fost tulburat de-o întâmplare cumplită. într-o seară, întorcându-se acasă, Hans nu-şi mai găsi mama în bordei. Pământul din jur era răscolit de parcă-l arsese cineva şi din loc în loc se vedeau urme de paşi mari, cum nici o făptură pământească n-ar fi putut lăsa. „Zmeul", îşi spuse Hans. Dar nu se înspăimântă. Coborî până-n sat şi dădu capra în păstrare unui om de treabă, vestindu-i că pleacă la drum lung. — Şi unde te duci, Hans ? întrebă omul. — Mă duc să caut zmeul care mi-a furat mama. — Vai de tinereţele tale, Hans! strigă celălalt, bătându-și palmele a mirare. Mama ta era bătrână, şi-aşa n-ar mai fi dus-o cine ştie cât... Dar nu te gândești că ai să pieri şi tu şi că nu ţi-ai trăit încă viaţa ? — Fii bun şi vezi de capră, răspunse Hans, că atâta avere avem şi noi. Cât despre cele ce ai spus, mă mir că nu ţi-e ruşine ! A tăcut atunci omul şi Hans a pornit la drum. De mers, a mers cale lungă, dar atunci cum să dea de zmeu ? Nu era nimeni în stare să-i arate drumul până la bârlogul zmeului şi numai dacă îi întreba, fugeau oamenii înspăimântaţi, care încotro. Ce era să facă Hans ? A umblat şi el tot înainte. Într-un rând, mergând printr-o pădure, îl prinse seara. Tocmai când să-şi caute culcuş sub coroana unui copac mai răsărit, văzu că în depărtare se aprinde o luminiţă. A mers după luminiţa pe care o văzuse şi, după o vreme, a ajuns la o colibă. Uşa colibei era deschisă şi, înăuntru, un bătrân sta la masă în faţa unei oale cu supă de găină. — Bună seara, bunicule, spuse Hans din prag. Bună seara. Dar tu cine eşti ? Abia atunci băgă de seamă flăcăul că bătrânul era orb. — Eu sunt Hans, bunicule, şi am plecat să-l caut pe zmeul care mi-a furat mama. Îmi îngădui să înnoptez la tine ? Dacă i-a auzit cuvintele, a sărit bătrânul de la masă, l-a apucat de mână şi l-a poftit cu mare grabă înăuntru. — Ei, Hans, dragă Hans, de când te aştept eu să vii ! Şezi şi mănâncă... Au stat ei şi au mâncat cum se cuvine, iar, după ce au sfârșit masa, bătrânul s-a îndreptat spre un perete al colibei, de care spânzura o spadă. — Uite, Hans. a grăit el, cu spada asta ai să-l dobori pe zmeu. A încercat Hans să ridice spada, dar nici s-o clintească n-a fost în stare. Ruşinat, a mai încercat o dată cu amândouă mâinile, dar spada era grea cât un munte şi-n van se strădui flăcăul s-o urnească. — Ei, n-ai izbutit ? zâmbi atunci bătrânul. Măcar că nu văd, mi-am închipuit că aşa o să fie. Trage tu o înghiţitură din băutura asta, care-i laptele voinicilor... I-a dat bătrânul sticluţa, şi Hans a sorbit o dată. Dacă a încercat să ridice spada, a izbutit s-o clintească... — De ce te grăbeşti ? a zâmbit iarăşi bătrânul. Mai bea o înghiţitură. Acum dovedi Hans să ia spada, dar mâna-i căzu îndată, învinsă de atâta greutate. Bătrânul auzi zgomotul spadei izbită de duşumea şi, fără să se mire, grăi din nou : — Mai bea o înghiţitură. Abia o băuse, că flăcăul ridică spada de parcă ar fi ridicat o pană. — Aşa, spuse bătrânul. Acum te poţi încumeta pe urmele zmeului. — Dar încotro s-o iau? întrebă Hans. Nimeni nu ştie unde se ascunde blestematul. Bătrânul zâmbi din nou şi zise : — Eu ştiu unde se ascunde zmeul şi am să te ajut să-i dai de urmă, dar în schimbul a tot ce fac pentru tine ajută-mă, rogu-te, şi tu. Mama zmeului e o zgripţuroaică rea şi urâcioasă, care ştie multe. Întreab-o cum să-mi recapăt vederea ! Îi făgădui Hans s-o întrebe pe mama zmeului de leacul cerut, şi orbul îi spuse atunci că în pădure se află o poiană, în mijlocul căreia se ridică un copac gros cât un turn şi înalt de nu i se vede creştetul. În copacul acela să se suie Hans, dacă vrea să dea de urma zmeului. Hans n-aşteptă să i se spună de două ori. Mulţumind pentru spadă şi pentru învăţătură, o porni degrabă şi, după ce merse cât merse, ajunse în poiana despre care-i vorbise bătrânul. Copacul cel straşnic era atât de mândru, încât flăcăul rămase uimit. Vârful nu i se vedea, dar sus de tot, printre stelele de pe cer, parcă-parcă licărea ceva. Hans nu stătu mult pe gânduri. Îşi scoase încălţările trecând şireturile pe după gât, îşi legă spada la şold şi prinse să urce. S-a căţărat o zi, două, trei, şapte zile s-a tot căţărat, fără să obosească. Într-a şaptea zi, uimit, a văzut că se află pe o câmpie cu iarbă de aramă. Lângă el se înălţa un castel de aramă, îndărătul căruia creştea o pădure cu copaci de aramă şi frunze de aramă, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de aramă topită. Numai ce apucă Hans să vadă minunile de aramă că un zgomot năpraznic se auzi şi din castelul de aramă năvăli un zmeu cu şase capete. — Stai, puiule de om ! strigă zmeul. Dac-ai ajuns până aici, trebuie să te măsori cu mine. — Bine, spuse Hans şi, fără să-i lase vreme să răsufle, îi zbură toate şase capetele dintr-o lovitură. Trupul zmeului începu să se umfle, se umflă, se umflă şi, detunând, plesni. Scăpat de zmeu, intră Hans în castel şi, fără să se oprească la comorile pe care le vedea, trecu din încăpere în încăpere. Căută prin castel, căută din pod până-n pivniţă şi din pivniţă până-n pod, dar nu-şi găsi mama. Atunci ieşi afară şi, iată, trunchiul copacului pe care se căţărase se înălţa încă şi mai sus, iar vârful tot nu i se zărea. „Să vedem ce-o fi mai încolo”, îşi spuse Hans. Şi din nou începu să suie. Sui o zi, două, trei, şapte zile tot sui, fără să obosească, iar într-a şaptea zi ajunse pe o câmpie cu iarbă de argint. Lângă el se înălţa un castel de argint, îndărătul căruia creştea o pădure cu copaci de argint şi frunze de argint, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de argint topit. Numai ce izbuti să privească toate minunile acelea, că un tunet înfricoşător se auzi şi din castelul de argint năvăli un zmeu cu nouă capete: — Stai, puiule de om ! răcni zmeul. Dac-ai ajuns până aici, trebuie să te măsori cu mine. — Bine, spuse din nou Hans şi, nici una, nici două, îi reteză toate nouă capetele dintr-o lovitură. Atunci trupul zmeului începu să se umfle, se umflă, se umflă şi, nemaiavând cum să se umfle mai mult, plesni. Cercetă Hans şi răscoli toate încăperile din castelul zmeului, dar şi aici îi fu truda în zadar. Dacă văzu şi văzu că nu-şi găseşte mama, ieşi din castel şi băgă de seamă că trunchiul copacului năstruşnic încă mai suie. „Să vedem ce-o fi mai departe”, îşi spuse atunci şi, liniştit, urcă din nou. Urcă o zi, două, trei, urcă fără să obosească şapte zile încheiate şi, într-a şaptea zi, se pomeni pe o câmpie cu iarbă de aur. Lângă el se înălţa un castel de aur, îndărătul căruia creştea o pădure cu copaci de aur şi frunze de aur, iar pe dinaintea castelului curgea un râu de aur topit. Numai ce căsca ochii la câte minuni se aflau acolo, că o bubuitură înspăimântătoare se auzi şi din castelul de aur năvăli un zmeu cu douăsprezece capete. — Stai, puiule de om ! urlă zmeul. Dac-ai ajuns pân-aici, trebuie să te măsori cu mine ! — Bine, răspunse iarăşi Hans şi, ridicând spada, îi tăie zmeului unsprezece capete. Dar pe al doisprezecelea nu i-l putu reteza şi, cât ai clipi, celelalte unsprezece capete crescură la loc. — Ha, ha ! râse zmeul scuipând foc şi fum prin toate cele douăsprezece guri ale lui. Pân-aici ţi-a fost ! Dar Hans nu se-nfricoşă. Cu spada ridicată, se repezi, izbi, şi unsprezece capete ale zmeului se rostogoliră din nou pe iarba de aur. Al doisprezecelea însă rămase şi de astă dată pe grumaz, aşa că toate celelalte crescură iar la loc. Zmeul se zvârcolea, se înălţa şi se zvârlea asupra flăcăului, dar nu izbutea să-l apuce. Oricum se răsucea, spada lui Hans îi reteza întotdeauna unsprezece capete, care îndată creşteau din nou pe grumaji. Se zguduia copacul de parcă o armată de tăietori de lemne l-ar fi izbit cu securile, vuia văzduhul ca-n miez de vijelie. Iar lupta cumplită şi istovitoare ţinu toată noaptea. Dar, când soarele se ivi pe cer, puterile zmeului începură să scadă. Hans se opinti şi, în sfârșit, îi tăie toate cele douăsprezece căpățâni. Leşul se umflă ca şi cele ala fraţilor săi, se umflă şi, până la urmă, plesni cu o larmă de-ai fi zis că se prăbuşeşte pământul. Dacă se văzu scăpat şi de-al treilea zmeu, rămase Hans o clipă să răsufle. Apoi alergă în palatul de aur, care era mai mândru decât toate, şi căută prin fiece încăpere, prin fiece cotlon, fără să-şi poată găsi mama. Când ieşi afară, ce să vadă ? Trunchiul copacului tot mai suia spre cer. „Acum, dac-am ajuns până aici, îşi spuse el, hai şi mai departe !˝ Sui din nou, cale tot de şapte zile, şi iată că ajunse în vârful copacului. Acolo se întindea o câmpie plină de flori cioplite numai şi numai din nestemate. La o aruncătură de băţ, castelul era tăiat într-un singur diamant uriaş, pădurea era de smarald, iar apele râului care curgeau pe dinaintea castelului rostogoleau un nesfârșit şuvoi de pietre scumpe. În locul unui zmeu însă, o vrăjitoare bătrână țâșni de astă dată pe poarta castelului. — Vino, puiule de om, vino, strigă vrăjitoarea, intrând în castel. Hans păşi după ea, cu mâna pe spadă. Şi vrăjitoarea îl duse întâi şi întâi într-o încăpere în care zăcea leşul zmeului cu şase capete. — Acesta era fiul meu cel mic, spuse vrăjitoarea. Într-a doua încăpere zăcea zmeul cu nouă capete. — Aici e fiul meu mijlociu, spuse vrăjitoarea. În cea de a treia încăpere zăcea zmeul cu douăsprezece capete. — Iată-l şi pe fiul meu cel mare, mai spuse vrăjitoarea. Apoi deschise încă o uşă şi, întorcându-se către Hans, strigă : Iar aici ai să zaci tu, blestematule ! Vorbind aşa, se aruncă asupra flăcăului şi încercă să-i scoată ochii cu unghiile ei lungi şi ascuţite, ca nişte cuţite. Dar Hans o împinse şi, cât ai clipi, spada îi fulgeră în pumn. — Am glumit, strigă atunci vrăjitoarea care începu să tremure, am glumit, puiule de om! Lasă spada, şi-ţi arăt beciul în care am închis-o pe maică-ta... — Nu-i nevoie să mi-l arăţi, spuse Hans mânios. Îl găsesc şi singur. Spune mai bine cum se poate vindeca orbul care locuieşte în coliba din pădure... — Îţi spun, cum să nu, strigă vrăjitoarea înspăimântată de spada necruţătoare. La rădăcina copacului pe care te-ai urcat ca să ajungi până la mine se află o piatră mare şi, sub piatră, un pumn de humă roşie. Să-şi dea cu humă pe la ochi şi o să vadă mai bine ca înainte. Abia isprăvise de vorbit, că Hans făcu o mişcare şi, hârșt ! îi zbură capul de pe umeri. Şi cum era el să lase în viaţă o vrăjitoare atât de rea, în stare să zămislească zmei nelegiuiţi ? Dac-a sfârșit şi cu bătrâna zgripţuroaică, a coborât Hans în beci. Acolo şi-a găsit mama, în lanţuri. Cu spada i-a sfărâmat cătuşele, şi pe braţe a scos-o la lumină. — Hans, dragul meu, a şoptit bătrâna. Lângă beciul din care m-ai scos e încă unul, în care se ofileşte cea mai frumoasă fată de pe pământ... Şi-a aşezat Hans mama într-unul din paturile castelului de diamant şi a alergat din nou în beci, de unde s-a întors cu o fată atât de frumoasă, încât soarele i s-a părut în urmă pătat şi lipsit de strălucire. — Cine eşti ? a întrebat flăcăul, cu inima înfiorată. — Sunt Ilse, fata ciobanului, răspunse ea. Apoi tăcu. Hans tăcea şi el. Tinerii se priviră lung şi se îndrăgiră. Când intrară în castelul de diamant, mama se mai odihnea în pat, şi de la ea află Hans că vrăjitoarea bătrână cunoscuse, mulţumită vrăjilor ei, că Ilse e cea mai frumoasă fată de pe pământ. — Atunci a răpit-o, cu gândul s-o dea de nevastă zmeului cel mare. Dar ceilalţi fraţi au dorit-o şi ei, aşa că au început cu toţii să se certe ca nişte bezmetici. Până să se hotărască, vrăjitoarea a pus-o în lanţuri, să fie siguri că fata nu le scapă... Ei, bine că s-a sfârșit! Acum, zâmbi mama, eu cred că Ilse va fi o noră bună... — Şi eu cred, strigă cu încredinţare Hans. — Dar tu, copila mea ? întrebă mama. — Şi... şi eu cred la fel, şopti Ilse. Mult se bucurară toţi trei, şi acolo, în castelul de diamant, nu se mai săturară vorbind. Dar Hans îşi aminti de bătrânul orb care-l aştepta, aşa că spuse : — Ar trebui să ne întoarcem pe pământ. Am să vă leg pe amândouă în spinare, şi aşa o să coborâm... — Nu, zâmbi mama, nu-i nevoie să te istoveşti. De când tot stau aici am învăţat şi eu câte ceva... Ridicându-se din pat, îi duse pe Hans şi Ilse în grajdul castelului, unde le arătă un cal. Dar ce cal ! Era alb tot, strălucitor ca un diamant şi avea opt picioare. — Iacă cine ne-o duce acasă... Încălecară tustrei, şi Hans porunci : — Pe pământ! Calul necheză şi începu să sară de pe câmpul de diamant pe cel de aur, de pe cel de aur pe cel de argint, de pe cel de argint pe cel de aramă şi de pe cel de aramă în poiana din pădure. Curând ajunseră cu toţii în coliba bătrânului. — Bunicule ! strigă Hans. — Hans ! Te-ai întors ? Mare i-a fost bucuria când Hans îi povesti tot ce i se întâmplase şi cum se întorcea cu mama pe care o căutase, ba şi cu o mireasă. — Ce păcat că nu vă pot vedea ! oftă bătrânul. — Ai să vezi, îi spuse Hans împărtăşindu-i taina aflată de la vrăjitoare. — Dacă-i aşa, se bucură bătrânul, întoarce-te, dragă Hans, la castelele zmeilor şi adă de acolo scuturile de aramă, de argint, de aur şi de nestemate. Numai după aceea vom putea săpa la rădăcina copacului... Încălecă Hans pe calul cu opt picioare şi, cât ai bate din palme, se află în castelul de aramă. Văzu în încăperea cea mare scutul de aramă agăţat de un perete şi-l luă, după cum luă din celelalte castele şi scuturile de argint, de aur şi de diamant. Şi se întoarse cu ele pe pământ. Atunci bătrânul spuse : — Scutură cele patru scuturi ! Hans le scutură, şi pe dată se iviră lângă el o sută de oameni de aramă, o sută de oameni de argint, o sută de oameni de aur şi       o sută de oameni de         diamant. Cu toţii se închinară şi strigară : — Porunceşte, stăpâne ! Hans rămase fără grai, dar bătrânul vorbi liniştit : — Spune-le să croiască în pădure patru poiene şi în fiecare să mute câte un castel. Hans îi dădu ascultare, oamenii pieiră cum se arătaseră şi, peste o clipă, un om de aramă, unul de argint, unul de aur şi unul de diamant se iviră rostind intr-un glas : — Îndeplinit ! — Puteţi pleca, răspunse bătrânul. Tare se bucură Hans, înţelegând   puterea celor patru scuturi.         Apucându-l pe cel de aramă, îl scutură, şi cei o sută de oameni de aramă se iviră strigând : — Porunceşte, stăpâne ! — Săpaţi la rădăcina copacului cel mare, până daţi de un bolovan, porunci el. Sub bolovan o să găsiţi un pumn de humă roşie. Luaţi-l şi aduceţi-l pe dată. Trecu cât ai avea timp să te ştergi pe faţă, şi un om de aramă veni cu pumnul de humă. — Poţi pleca, spuse Hans, după care luă huma roşie şi-l unse pe bătrân la ochi. Bătrânul ridică pleoapele şi, strîngîndu-l pe Hans în braţe, strigă : — Văd ! Mai bine decât la douăzeci de ani... — Atunci putem face şi nunta, spuse mama lui Hans. Şi într-adevăr, în castelul de diamant, cel mai frumos dintre toate, făcură nuntă mare, la care poftiră toţi oamenii din satele învecinate, fără să-l uite nici pe omul de treabă care le îngrijise capra în tot acest răstimp. Omul veni cu capra şi se-ntoarse cu atâtea pietre scumpe, culese din râul ce curgea prin faţa castelului, încât avu cu ce trăi în voie şi el, şi copiii lui, şi copiii copiilor lui. Dealtminteri, fiecare nuntaş primi în dar o crenguţă de aramă şi de argint, una de aur şi trei nestemate, astfel că bucuria tuturor era lesne de priceput. Şapte zile şi şapte nopţi au jucat la nunta lui Hans, au jucat şi s-au veselit, iar într-a opta s-au întors cu toţii la casele lor. Dar, înainte de a pleca, i-a rugat Hans să vestească prin sate că trei din cele patru castele îşi aşteaptă locuitorii. — Care locuitori ? s-au mirat oamenii. — Săracii, care n-au unde locui, le-a răspuns Hans. Aşa s-a făcut că din toate satele, ba chiar şi din târguri au început să vină mulţimi de săraci, pe care Hans îi primea cu braţele deschise şi-i adăpostea în castelele zmeilor. Şi trăiau bine cu toţii şi se bucurau că scăpaseră de nevoi. Acum, regele i-a poftit într-un rând pe alţi trei regi prieteni la o vânătoare. Şi, vânând ei, au ajuns şi în pădurea în care locuia Hans. Când s-au pomenit în faţa palatelor nemaivăzute, când au văzut copacii de aramă, de argint, de aur şi de nestemate, au rămas regii cu gurile căscate. — Aici trebuie să locuiască un rege peste regi, şi-a dat unul cu părerea. — Cum aşa ? În regatul meu ? a întrebat regele ţării aceleia. — Dragă rege, a grăit din nou cel care vorbise întâi, în locul tău m-aş da jos de pe scaunul meu regesc şi m-aş tocmi aici rândaș la grajd. Ascultând batjocurile prietenilor săi, regele fierbea. — Om vedea îndată cu cine avem de-a face, grăi el poruncind unui slujbaş să intre în primul castel şi să-i vestească stăpânului că regele pofteşte să-i fie oaspete. — Mă rog, răspunse Hans, îl primim cu dragă inimă. Şi dacă se întoarse slujbaşul la cei patru regi ca să le ducă vorba lui Hans, ieşi flăcăul în prag şi-şi aşteptă oaspeţii care nu întârziară să se ivească. — Tu eşti stăpânul castelelor ? întrebă regele. — Eu, măria ta. — Hm, mormăi regele, să-ţi vedem castelele... Uimiţi rămăseseră regii văzându-le pe dinafară, dar îngălbeniră de necaz când văzură şi comorile dinăuntru. Nu făcea regatul fiecăruia cât unul din castelele lui Hans ! Iar Hans îi ospătă pe regi cu bucate alese, le ţinu tovărăşie, iar seara le arătă unde puteau să doarmă. Dar care rege izbuti să închidă ochii ? Îi rodea că tot ce văzuseră era în stăpânirea unui băietan prost, care nu se putea fuduli cu un singur strămoş mai acătării. — Ştiţi ceva ? spuse în cele din urmă regele ţării aceleia. Tare îmi place castelul de diamant... Dacă mă ajutaţi să-l cuceresc, vă dăruiesc celelalte trei castele... — Şi de ce, mă rog, să iei castelul de diamant ? strigă un altul. Un rege atât de neînsemnat se poate mulţumi şi cu cel de aramă... Castelul de diamant mi s-ar potrivi de minune. Începură regii să se ciorovăiască, să se tragă de bărbi şi, când văzu că se îngroaşe gluma, regele ţării aceleia spuse : — De ce să ne certăm ? Să cucerim întâi castelele şi apoi vedem noi ce avem de făcut... Sfatul plăcu celorlalţi trei regi. Nemairăbdând să aştepte zorii, fiecare dădu poruncile trebuincioase şi în puterea nopţii o porni spre ţara sa, legându-se faţă de ceilalţi ca, la anume zi, să vină cu ostile în pădurea lui Hans. Cât despre Hans, care se culcase liniştit, se miră a doua zi, văzând că regii pieriseră, cu alai cu tot. — Ar fi putut să-ţi mulţumească pentru găzduire, spuse mama lui. — Regii nu obişnuiesc să mulţumească, răspunse bătrânul, în locul lui Hans. Bine ar fi să nu ne căim că i-am omenit... Nici nu ştia ce drept vorbeşte ! Că nu trecu mai mult de o lună şi pădurea se umplu de oşteni, care făceau o larmă cumplită. În fruntea lor, zorindu-şi oamenii, călăreau cei patru regi. Din toate cele trei castele veniră atunci în goană săracii pe care Hans îi găzduise, vestindu-l de primejdia care se apropia. „Ce-i drept, dac-ar sosi cu gânduri bune n-ar avea nevoie de atâta oştire !“ îşi spuse Hans. Mulţimea săracilor jură să stea toată ca unul în jurul flăcăului. Dar, prevăzător, Hans scutură şi cele patru scuturi. Dacă se adunară în preajmă cei o sută de oameni de aramă, o sută de oameni de argint, o sută de oameni de aur şi o sută de oameni de diamant, le dădu în seamă cele patru castele, iar el încălecă pe calul cu opt picioare şi, cu spada în mână, aşteptă în fruntea mulţimii săracilor. N-avu prea mult de aşteptat. Din pădure se auziră trâmbițe şi ostile regeşti dădură năvală. Săracii le stătură împotrivă şi lupta se încinse. N-a văzut soarele, de când luminează el pe boltă, luptă ca aceea ! Că lunecau săgeţile, şi suliţele, şi paloşele pe trupurile de aramă, de argint, de aur şi diamant, dar paloşele de aramă, de argint, de aur şi diamant tăiau în carne vie. Vuia pădurea de strigăte, de armele izbite între ele şi, înţelegând că nimeriseră prost, cei patru regi îşi struniră, caii, îi întoarseră şi vrură s-o ia la goană. Numai că Hans îi ajunse din urmă şi, rotind deasupra capului spada cu care doborâse zmeii, le strigă cu aprigă mânie : — Unde fugiţi, regilor ? Nu vreţi să-mi mulţumiţi pentru găzduire ? — Îţi mulţumim, îţi mulţumim, ţipară, dând care mai de care pinteni cailor. — Staţi să ne privim în ochi, mai strigă Hans şi, întrecându-i, se aşeză în faţa lor. Unul dintre regi slobozi atunci o săgeată ce şuieră pe lângă urechea flăcăului. — Aşa ? Îşi îndemnă Hans calul şi, când izbi o dată cu spada, îl despică pe primul rege în două, cu armăsar cu tot. Ceilalţi alergau acum ca potârnichile, dar Hans îi ajunse din urmă şi, din trei regi călare, spada lui făcu şase jumătăţi de rege, pe şase jumătăţi de cal. Din oştile venite să cucerească mândrele castele, nu scăpă nimeni cu viaţă. Cât despre Hans, de aici înainte a avut parte numai de bucurii şi i-a fost dat să-şi joace pe genunchi feciorii şi feciorii feciorilor, zeci de ani la rând. Dacă n-a murit, să ştiţi că mai trăiește şi azi, iar dacă nu s-au dărâmat, e limpede că cele patru castele ale lui se mai înalţă şi azi în poiana din pădure. Drept e că eu, unul, nu m-am dus să le văd. Dar voi de ce nu v-aţi duce ?       Puteti descarca basmul de la atasamente              

Corabia sălbăticiunilor   Trăia odată în Deltă, într-un ostrov înverzit, o femeie bătrână. Nici o fiară nu-şi putea aminti s-o fi văzut când neîncovoiată şi cu părul de aur ; nici un pui nu făcea ochi şi nici un boboc nu ieşea din ou fără să primească de îndată de la părinţi întâia învăţătură : — La trei paşi de buturuga trăsnită, fiule, e o mlaştină, dar la doi paşi de scaunul babuşcăi e apă dulce... Din zori şi până-n asfinţit veneau sălbăticiunile să bea din apa dulce, şi bătrâna le urmărea cu ochii ei înceţoşaţi, spunându-le vorbe blajine. Da, era tare bătrână. Vai, vai, cât era de bătrână ! Dacă vidra nu i-ar fi adus din timp în timp vreun peştişor, dacă iepurele nu i-ar fi cules ierburi fragede, dacă veveriţa nu i-ar fi lăsat în poală castane de baltă, cu ce şi-ar fi dus ea zilele ? Moş Breb, neobositul dulgher din ostrov, se înspăimânta la gândul ăsta. De aceea, când şi când se apuca să bată toaca, şi toate sălbăticiunile se adunau la sfat, cu puii lor, pe neamuri şi seminţii. — Are de toate babuşca ? întreba moş Breb, maimarele sfatului. — Babuşca are, are tot ce-i pofteşte inima, scâncea atunci vulpea. Sunt alte biete bătrâne care se chinuie cum numai ele ştiu, şi nimeni nu le duce câte un boboc mai gras... Abia izbutea moş Breb să curme larma zburătoarelor, care cârâiau pe întrecute : — Ruşine ! — Boboc, hai ? Boboc gras, da ? — Pofta-n cui ! Când sfada se potolea şi vulpea ofta, jeluindu-se că a fost rău înţeleasă ca de-obicei, moş Breb se ducea la coliba babuşcăi de mai proptea ici un stâlp, mai întărea colo o împletitură. Dar le făcea pe toate cu atâta mânie, că bătrâna îl întreba întotdeauna : — Ce ai, meştere Breb ? Ce supărare a dat peste tine ? Moşul mai izbea o dată cu coada într-un lemn, apoi, netezindu-şi mustăţile, mormăia înfundat: — Nu se mai poate. Aşa nu se mai poate ! Matale, babuşca, să nu te superi, dar în ultima vreme mi s-a părut că bag de seamă... da, da, cred că... Of, ai îmbătrânit oleacă, asta-i! — Crezi, moş Breb ? zâmbea bătrâna. — Nu te supăra, babuşca, rostea încurcat meşterul. Aşa mi se pare mie... Oleacă ! Ce-i drept, nu mult, dar de îmbătrânit toţi se întâmplă să îmbătrânim. Şi noi avem nevoie de un conducător în putere, care să pună bună rânduială în viaţa de pe ostrov. — De unde să-l luăm, moş Brebule ? — Hei, dac-ai fi avut matale un fecior... La vorba asta se amăra bătrâna şi prindea să ofteze. — Ce-i, babuşca ? se auzea îndată glasul unei broscuţe speriate. Şi într-o clipă stârcul alb îşi scutura moţul de pene scumpe şi zbura neliniştit de colo-colo, dând de veste : — Oftează babuşca ! Sălbăticiuni, babuşca oftează ! Ca din pământ se strângeau lângă scaunul bătrânei Iepuri şi arici, Şerpi şi pitulici, Lebede şi şobolani, Broaşte, vidre, vulpi, bâtlani, Raţe, lupi şi cerbi semeţi, Şi şoimi vineţi şi sticleţi,   Întrebând cu teamă mare: — Ce te doare ? Ce te doare ? Plângea bătrâna văzând dragostea tuturor, plângea moş Breb şi, din una-alta, se luau cu vorba. Dar azi aşa, mâine tot aşa, a înţeles bătrâna că trebuie să născocească ceva. L-a chemat atunci pe meşterul Breb şi i-a dat poruncă să înjghebe o corabie straşnică, o corabie în stare să înfrunte mările şi furtunile. Moşul s-a scărpinat la ceafă, s-a sucit, a chibzuit, apoi s-a dus cu mare grabă la cetatea brebilor, unde a lămurit porunca babuşcăi. Şi s-au pus brebii pe treabă şi cu dinţii au ros de la rădăcină copacii trebuincioşi, au socotit, au meşterit, iar într-o lună se ridicase în cetatea brebilor o mândrețe de corabie cum nici ţarul n-avea printre corăbiile lui. Bun! A pornit moşul de i-a dus babuşcăi vestea. Atunci a adunat ea toate păsările meştere la întărit cuiburi şi le-a poruncit să împletească frânghii pentru corabie, iar păianjenilor cu multe braţe le-a cerut să-i ţeasă pânzele. Şi dacă babuşca a dat poruncă, nu s-a dat în lături nimeni de la muncă. A mai trecut o lună, şi corabia era gata, cu pânze şi frânghii, ba şi cu-o flamură care fâlfâia la catargul cel mare. — Dragii mei, a cuvântat bătrâna la soborul din ostrov, unde toaca lui moş Breb adunase toate jivinele cu două, cu patru, cu opt picioare, ba şi pe târâtoare, care — se ştie — nu prea au picioare, dragii mei, ascultați vorba mea : cei mai iscusiţi dintre voi să urce pe corabie şi să pornească în lume. Vă dau o oglindă minunată. Dacă ajungeţi în faţa celui pe care-l socotiţi vrednic să împartă dreptatea aici, în ostrov, priviţi în oglindă. Neagră ca noaptea se va face dacă alegerea voastră nu va fi bună şi în întunecimea oglinzii veţi vedea meteahna ascunsă a alesului. Iar dacă se va face albastră ca cerul senin, veţi avea semn că aţi chibzuit bine. Faceţi cum v-am spus, şi n-o să vă căiţi ! Îndemnul bătrânei a fost primit cu bucurie. Şi pe dată i s-a încredinţat Vidrei conducerea corăbiei, ca una ce era pricepută la călătoriile pe apă, în timp ce moş Breb a primit sarcina de cârmaci, la care-l îndreptăţea coada lată şi groasă. Şi corabia sălbăticiunilor a prins să lunece pe unde. Ce să lunece, că zbura, şi mai multe nu ! Ca să vezi dumneata ce meşteri erau brebii de demult, fără a mai vorbi de păianjeni ! Dimineaţa, când soarele privea în bobiţele de rouă prinse de urzeala lor minunată scânteiau pânzele corăbiei ca nişte pânze de sticlă... Aşa trecea ca gândul corabia pe ape şi curând la curtea ţarului se adunară căpitani vestiţi, clătinându-și bărbile. — Ce-i, căpitani vestiţi, de ce vă clătinaţi bărbile ? a întrebat ţarul.. — Cum să nu le clătinam, măria ta, a răspuns cel mai bătrân dintre ei, când pe mare s-a ivit o corabie fermecată, condusă de o vidră, iar pe scările de frânghie suie şi coboară marinari cum nu s-au mai văzut ? — Cum ? — Da, măria ta, l-a încredinţat bătrânul căpitan pe ţar. Sunt veveriţe, şobolani şi câte altele, iar corabia are pânze strălucitoare şi goneşte mai ceva ca vântul... Parcă nu ştii dumneata ce inimă au ţarii ? Pe dată lăcomia s-a trezit în inima ţarului şi a poruncit să i se aducă lui corabia fermecată, iar căpitanul cel bătrân, ca mai iscusit, a primit porunca. S-au făcut pregătiri mari, ce crezi ? Glumă e să lupţi cu cine ştie câte jigănii ? Iar pregătirile odată isprăvite, corabia ţarului a purces la drum. În vremea asta, Vidra cerceta zările. Vezi că de săptămâni de zile tot rătăceau pe mare, aşa că li se făcuse lehamite sălbăticiunilor de pustietatea apelor negre şi tare ar fi poftit să mai zburde printre ierburi şi sa tragă pe nări mirosul reavăn de pământ. Pricepi acum de ce-a fost mare bucuria Vidrei zărind în depărtare ceva, ca o musculiţă. — Pământ ! Pământ! chiţăiră şobolanii, începând să se dea peste cap de plăcere. — Nu-i pământ, îi potoli însă Vidra, pricepând cea dintâi că se-nşelaseră. Într-adevăr, nu trecu mult şi putură să-şi dea seama cu toţii că musculiţa se prefăcuse într-o corabie mare, care se apropia de ei. — Cine sunteți ? strigă Vidra către cei de pe corabie. — Oamenii ţarului, răspunse căpitanul bărbos. Daţi-vă robi ! Când au auzit sălbăticiunile una ca asta, au văzut negru înaintea ochilor, că dragă le era libertatea. Apoi s-au mirat. — Dar cine-i şi ţarul ăsta ? a mai întrebat Vidra. — E maimarele nostru, i-a dat răspuns căpitanul. La glasul lui tremură munţii! Vidra s-a gândit ce s-a gândit, şi-a privit tovarăşii, apoi a strigat cu mirare : — Ce tot spuneţi voi, cei de pe corabie ? Nu pricep nimic... Maimarea noastră e babuşca, dar noi o iubim şi nimeni nu tremură când îi aude glasul... A urmat o clipă de tăcere, şi în clipa asta căpitanul bărbos a stat şi a cugetat. — Prindeţi cu căngile corabia jivinelor ! a poruncit apoi, vădind cam de ce soi îi era cugetarea, iar luptătorii ţarului s-au apropiat şi şi-au înfipt căngile în corabie şi-au năvălit pe punte, cu săbiile trase. Când i-au văzut atât de înspăimântători, veveriţele. — ce-i drept — s-au repezit taman în vârful catargelor, dar Vidra a dat porunci şi nouă mistreţi tineri au sărit asupra oştenilor. Năpraznic le luceau colţii albi şi crunt le străluceau privirile. Până să înţeleagă oştenii ce li se întâmplă, s-au trezit cu toţii zvârliţi în mare, iar cei nouă mistreţi au năvălit pe corabia ţarului unde au început să facă prăpăd. Zburau oameni şi scuturi care încotro, se auzeau strigăte de spaimă şi durere, iar căpitanul bărbos zadarnic îşi smulgea barba, cu mare mânie. — Izbiţi cu suliţele ! răcnea când şi când. Străpungeţi! Zdrobiţi ! Ce să facă suliţele, zvârlite cu braţe tremurătoare, în faţa celor nouă mistreţi cât nişte viţei ? Până la urmă şi-a dat seama şi căpitanul că degeaba strigă. Cât ai bate din palme, se făcuse gol în jurul lui. Corabia ţarului fusese cucerită. — Duceţi-mă la căpitanul vostru, ceru atunci căpitanul ţarului, şi pe dată îl împresurară cei nouă mistreţi şi-l petrecură, mișcându-și pe-ntrecute codiţele. Iar odată ajunşi în faţa Vidrei, bărbosul se închină şi, scoțându-și sabia, i-o înmână. — Şi-acum, întrebă el, ce-aveţi de gând ? — Ce-aveam de gând şi până a vă întâlni, răspunse Vidra, povestindu-i pricina pentru oare plecaseră din ostrovul înverzit şi pentru care cutreierau mările. Numai despre oglinda fermecată nu-i spuse nimic. — Aşa ? strigă bucuros căpitanul bărbos. Păi bine, cinstită Vidră, ce conducător mai vrednic puteţi găsi în lumea asta decât pe luminatul meu stăpân, preaputernicul ţar ? — Cel la glasul căruia tremură munţii ? se-ncruntă moş Breb, care era de faţă. — Ei, tremură... Asta a fost aşa, o vorbă... Cum să tremure ? prinse să vorbească repezit căpitanul. Mă rog, ce s-o mai lungim ! Atâta a stăruit căpitanul ţarului, atâta s-a bătut cu pumnii în piept şi s-a jurat că stăpân mai bun nu cunoaşte, încât sălbăticiunile au început să-l asculte. Auzindu-l, ai fi zis că ţarul e blajin ca o clătită rumenă şi că se sfârșește de dor să-i fie babuşcăi sprijin la bătrânețe. Bietele sălbăticiuni, care nu-şi scoseseră vreodată nasul din ostrov, se înduplecară să-l cerceteze şi pe ţar, măcar că moş Breb îşi clătina mustăţile cu mare îndoială. Aşa s-a făcut că Vidra a dat poruncă să se înalţe pânzele şi, trăgând după ea corabia bărbosului, corabia durată în cetatea brebilor s-a îndreptat spre oraşul ţarului. Şi tot aşa s-a făcut că orăşenii au putut vedea curând pe uliţele lor un preaciudat alai. În frunte păşea ţanţoşă Vidra, urmată de căpitanul bărbos împresurat de cei nouă mistreţi, iar după ei veneau la rând moş Breb Iepuri şi arici. Şerpi şi pitulici, Lebede şi şobolani, Broaşte, vidre, vulpi, bâtlani, Raţe, lupi şi cerbi semeţi, Şi şoimi vineţi şi sticleţi,   fără a mai vorbi de câte alte lighioane ale ostrovului înverzit. Când au văzut străjerii palatului alaiul care se apropia, s-au uitat unii la alţii schimbând feţe-feţe. Dar ţarul, care privea pe fereastră, a început să strige : — Deschideţi porţile ! Deschideţi porţile ! S-au deschis porţile în faţa sălbăticiunilor, de parc-ar fi fost niscai trimişi ai altor ţari cu straşnică putere. Într-o clipă s-a umplut palatul de scheunături, de grohăituri, de cârâieli şi clămpăneli, de-ai fi zis că e sfârșitul lumii. — Ai biruit ? l-a întrebat ţarul pe căpitanul lui bărbos, atunci când alaiul a pătruns în încăperea cea mare, în mijlocul căreia se ridica scaunul lui de abanos. — Să vezi, luminate... a dat să bâiguie căpitanul şi i se mişca barba mai abitir ca o flamură pe catarg. — Ai biruit ? — Nu, măria ta. Preacinstita Vidră, aici de faţă, m-a biruit ea pe mine... Şi-a răsfrânt ţarul buzele de necaz şi nasul i s-a înroşit : — Aşa ? — De, măria ta... Ţarul se întoarse către un boier care gemea de căldură din pricina mulţimii blănurilor pe oare le purta şi porunci scurt : — Căpitanul... în ţeapă ! — În ţeapă, măria ta, gemu boierul. Am priceput. Dar, când să îndeplinească porunca ţarului şi să se apropie de căpitanul bărbos, pentru a-l aduce la locul de pedeapsă, boierul se dădu cu un pas îndărăt: cei nouă mistreţi îl împresuraseră din nou pe căpitan, şi colţii le luceau ameninţător. Vezi că mistreţii, cât erau de mistreţi, tot aveau mai multă inimă decât ţarul şi nu puteau suferi să-l vadă pe bărbos în ţeapă. — Măria ta... începu boierul. Ţarul plesnea de necaz. — Ce-i, purceluşilor ? Ce-i, drăgălaşilor ? întrebă el cu glasul piţigăiat de mânie. V-a supărat careva, porumbeilor ?       Cel mai mare mistreţ răspunse cu vocea lui groasă, care-i băgă în răcori până şi pe străjeri : — Ce purcei?... Ce porumbei?... Lasă-l în pace pe căpitan! Ţarul îşi muşcă buzele, îşi apucă bărbuţa rară, o muşcă şi pe ea, se făcu vânăt la faţa, apoi verde şi, când grăi, parcă scârțâiră nişte uşi neunse :   —  Căpitanul ?... I-auzi, boierule, cinstiţii oaspeţi te întreabă ce ai cu căpitanul... Dar ce, ţi-a făcut ceva, de-ţi veni să-l ameninţi cu ţeapa ? — Măria ta, gemu deznădăjduit boierul, eu... — Las-o pe măria mea deoparte ! strigă ţarul, regăsindu-şi măreţia. Şi aşa, lung şi slab cum era, se ridică de pe scaun şi, despuindu-l pe boier de blănuri, le aşeză pe toate în spinarea căpitanului, care le primi buimăcit şi îndată începu să geamă de căldură. Să-nsemne grămăticii cum ştie ţarul să împartă dreptatea ! mai spuse stăpânul. Apoi, întorcându-se către mistreţul cel mare, şopti mieros : Ei, porumbe... asta, falnice mistreţ, e bună judecata ţarului ? Mistreţul grohăi înveselit şi-l întrebă pe căpitanul bărbos, care năduşea sub povara blănurilor : — E bună judecata ? — Trăiască ţarul! gemu căpitanul. Cum ar fi, judecata lui tot bună-i, până la urmă... Atunci păşi înainte Vidra. — Ascultă, ţarule, începu ea. Noi avem nevoie de un conducător în ostrovul înverzit. Ai pe cineva care ar face treaba ? — Am, am, cum să nu, răspunse de îndată ţarul. Vi-l dau pe Ţarevici... Ei, căpitane, aleargă la Ţarevici şi pofteşte-l degrabă ! Veni Ţareviciul. Era un prostălău mic şi gras, care de cum păşi în încăpere se împiedică şi căzu drept în ghimpii ariciului, bucătar pe corabia sălbăticiunilor. Ariciul nu păţi nimic, fireşte, dar prostălăul începu să schiaune ca din gură de şarpe. — Da’ mai taci odată ! spuse plictisit ariciul. Cu chiu, cu vai, se potoli Prostovan-Ţarevici. — Iată-vă conducătorul, grăi atunci ţarul. Mai bun n-o să găsiţi în lumea-ntreagă... Vidra schimbă o privire cu moş Breb, şi amândoi se înţeleseră de minune: cu prostălăul ţarului nici nu făcea să mai încerce oglinda ! Când colo, ariciul prinse să vorbească : — Eşti viteaz ? îl întrebă pe Ţarevici. — Tare viteaz, răspunse ţarul în locul prostălăului, care-şi holba ochii şi se trăgea înapoi din faţa ariciului. — Şi deştept ?' — Mai ales deştept, se grăbi tot ţarul să încredinţeze. Ariciul se apropie de Prostovan-Ţarevici, care începu să fugă de-a-ndaratelea. Calcă un bâtlan pe picior, se agăţă de colţii unui mistreţ, nimeri între labele lui moş Breb şi căzu printre șopârlele uimite. Râdeau sălbăticiunile cum nu mai râseseră de mult, iar ţarul tremura de mânie, şi mai multe nu! — Dă-l afară pe Ţarevici, strigă în cele din urmă văzând că, şi fără să vorbească, prostul tot se dăduse pe faţă ; iar căpitanul bărbos se grăbi să-l scoată din încăpere pe Prostovan-Ţarevici. Acu, nici vorbă să-l mai ia Vidra pe Ţarevici în ostrov. Dac-a văzut aşa, s-a gândit ţarul să le facă de petrecanie dihăniilor. Le-a poftit să mâie peste noapte într-o clădire mare, şi pe dată a împărţit straşnice porunci. Au pregătit slujbaşii munţi de vreascuri şi lemne uscate, apoi, așezându-le în jurul clădirii, le-au dat foc. A privit ţarul limbile roşii ale flăcărilor, a privit cât a privit şi s-a dus la culcare. Dar bietele jivine ce-mi făceau ? Cum au simţit căldura şi mirosul fumului, au schimbat între ele priviri nedumerite. Numai cârtița şi-a păstrat firea şi degrabă s-a apucat să sape sub duşumele. Sapă, scobeşte — a săpat pân-a făcut drum de trecere sub pământ. Jivinele, după ea, că le goneau flăcările din urmă. Şi uite cum s-au potrivit lucrurile, că drumul de sub pământ al cârtiței taman în iatacul lui Prostovan-Ţarevici a nimerit. Sforăia prostul, în patul lui, de se zgâlțâiau pereţii auriţi. Una câte una, sălbăticiunile s-au adunat în încăpere. Au stat acolo liniştite o vreme, apoi Vidra a făcut semn, doi mistreţi l-au apucat pe Prostovan-Ţarevici, l-au purtat cu băgare de seamă şi, luând drumul de sub pământ pe care veniseră, l-au aşezat peste cenuşa răcită de pe locul unde se înălţase casa aprinsă din porunca ţarului. Prostălăul dormea ca duşii de pe lume, iar sălbăticiunile s-au ghemuit cum au putut pe patul Ţareviciului, pe mese şi pe scaune, ba şi pe jos s-au ghemuit, şi au mai şi tras un pui de somn până la ziuă. Acu, de dimineaţă, prima grijă a ţarului a fost să dea o fugă acolo unde nădăjduia să găsească oasele arse ale sălbăticiunilor. De ars, clădirea arsese. Dar pe aşternutul de cenuşă sforăia Prostovan-Ţarevici, mai dihai decât dacă s-ar fi aflat în iatacul lui. A stat ţarul şi a privit, scărmănându-şi cu degetele bărbuţa rară, a stat, a văzut şi nimic n-a priceput. A dat atunci o fugă până la iatacul lui Prostovan-Ţarevici, şi acolo, cum a intrat, cum l-au întâmpinat sălbăticiunile : — Bună dimineaţa, ţarule ! — Cum ai dormit ? — Aşa grijă pentru oaspeţi mai zic şi eu ! Să ne dai chiar iatacul lui Ţarevici...  Le-a răbdat ţarul batjocurile şi a tăcut mâlc, ce era să spună ? Ţar, ţar, dar de înţeles a înţeles şi el că nu-i a bine să stârnească jivinele. Ba dimpotrivă ! Mânios, a ieşit din iatacul lui Prostovan-Ţarevici şi a adunat îndată sfatul boierilor, care au venit gâfâind de pe la casele lor, că straşnic îi zoriseră vătăşeii ţarului. Iar dacă i-a văzut strânși în jurul scaunului său de abanos, a izbucnit luminăţia sa : — Slugi ticăloase, aşa mă slujiţi, hai ? Mă lăsaţi să ajung de râsul fiarelor ? Oftau boierii şi gemeau, simţind că-i ia cu frig în ciuda blănurilor groase de pe ei. — Iartă-ne, mărite Ţar !... îndură-te de noi, păcătoşii... — Ascultaţi porunca mea, grăi atunci ţarul, cumva îmbunat. Nu se va întâmpla să-şi râdă vecinii de mine ! Pregătiţi în noaptea asta toate ostile ţării şi aşezaţi-le pe câmpul de la marginea oraşului. Eu am să îndrept într-acolo blestematele dihănii, şi toată oastea să se năpustească şi să le măcelărească... Dacă duceţi treaba cu bine la capăt, vă împart moşii la toţi! O larmă bucuroasă se ridică din mijlocul boierilor, care începură să pupe mâinile ţarului, ba câțiva, mai zeloşi, îi pupară şi picioarele. Rău ar fi fost de sălbăticiunile din ostrov, dacă un cariu nu şi-ar fi sfredelit de ani de zile căsuţa în lemnul scaunului pe care şedea ţarul. Era un gândăcel înţelept şi bun la inimă. Auzind cuvintele ţarului, ieşi în grabă din borta lui şi, lăsându-i pe boieri să-şi pupe ţarul şi să se pupe între ei, alergă într-un suflet până în iatacul lui Prostovan-Ţarevici. — Prăpăd ! Primejdie! strigă gândăcelul cu glas subţire, regăsindu-şi cu greu răsuflarea. Apoi, întrebat de Vidră, povesti ce auzise. — Eşti un gândac de treabă, îi spuse Vidra, mulţumindu-i în numele tuturor. Ştii ceva ? O vietate cumsecade n-are ce căuta în palatul ţarului. Vino cu noi în ostrov şi o să-ţi dăm un trunchi uscat în care să-ţi faci casa... Se ţinu apoi sfat şi sălbăticiunile luară hotărâri de luptă. A doua zi dimineaţa, ţarul veni devreme, şi era tot numai lapte şi miere. — Scumpii mei oaspeţi, dragii mei, astăzi vom face o plimbare minunată... Dar cel mai mare mistreţ nu-şi putu stăpâni dispreţul faţă de viclenia ţarului. — O să-ţi arătăm noi plimbare, mormăi supărat. — Poftim ? Ai spus ceva, drăguţule ? — Spune că abia aşteptăm să mergem la plimbare, strigă repede Vidra, iar ţarul îşi frecă mâinile. Încet, încet, ajunseră la marginea oraşului. Se întindea acolo un câmp mare, pe care se înălţa acum o pădure de corturi : tabăra oastei ţarului. — Porniţi, vitejilor! răcni ţarul fluturând o năframă, şi în clipa aceea se auziră trâmbițe, şi ostaşii se buluciră din corturi. O parte se aruncă pe cai. Dar cum încălecau, cum se prăvăleau din şei, iar caii speriaţi începeau să-i izbească şi să-i frământe sub copite. Pedestraşii alergară şi ei la locurile unde-şi aveau îngrămădite armele şi se întrecură să le apuce mai degrabă. Când colo, coardele arcurilor erau retezate şi lemnul suliţelor frânt. — Încotro vor s-o pornească vitejii ? întrebă cu nevinovăţie Vidra. După hotărârea luată în sfatul sălbăticiunilor, în timp ce ostile dormeau, iepurii, şobolanii şi brebii se strecuraseră în tabără şi roseseră chingile şi frâiele cailor, coardele arcurilor şi lemnul suliţelor. Înspăimântat, ţarul îşi smulgea bărbuţa rară, neîndrăznind să-şi dea pe faţă mânia. Toată oastea lui se făcuse de râs ! A priceput atunci că nu-i de glumit cu sălbăticiunile şi că mai cuminte ar fi să le dea drumul, să plece cât mai curând. Pe dată a întors foaia şi s-a grăbit să le ia cu binele. Aşa s-a făcut că s-a întins masă mare în palatul ţarului şi, pentru întâia dată de când simt ţari pe lume, la masă au fost poftiţi : Iepuri şi arici, Şerpi şi pitulici, Lebede şi şobolani, Broaşte, vidre, vulpi, bâtlani, Raţe, brebi şi porci mistreţi, Şi șopârle şi sticleţi,   care cum s-au strâns laolaltă, cum s-au pus să mănânce din farfuriile de aur ale ţarului. Şedea ţarul în capul mesei, cu Vidra în dreapta şi moş Breb în stânga, iar Prostovan-Ţarevici făcea feţe-feţe, că avea în stânga un arici şi în dreapta doi raci mici. Ţarul înghiţea noduri văzând cum șopârlele, broaştele şi celelalte dihănii mărunte se plimbau pe masă ca la ele-acasă, în timp ce păsările zburau în voie şi ciuguleau de ici o firmitură şi de colo o-mbucătură. Dar mai putea spune ceva ? Tăcea, răbda şi se ruga la toţi sfinţii să-l scape de belea ! Ei, şi-atunci s-a sculat Vidra şi a prins să grăiască : — Ascultă, ţarule ! A tresărit tarul si si-a ridicat nasul din farfurie. — Ascultă, ţarule, a spus Vidra din nou. Până acum, ce-i drept, nu ne-am putut plânge de nimic. Tare bine ne-ai primit şi nădăjduiesc că la buna ta primire am răspuns cum se cuvenea. (Aici a început ţarul să tuşească fără pricină şi l-a ţinut tusea o bucată bună de vreme...) Numai că noi am venit cu o treabă, a urmat Vidra când tusea ţarului s-a potolit. E vorba de conducătorul nostru... O lucire rea trecu prin ochii ţarului, care răspunse cu mare grabă : — Scumpi oaspeţi, nici să nu vă doară capul. O să vă puteţi alege în toată voia conducătorul şi numai mulţumiri îmi veţi aduce. Bizuiţi-vă pe mine. De bizuit, ştiau acum sălbăticiunile cum se puteau bizui pe cuvântul ţarului. Dar cum voiau să vadă ce era în stare să mai născocească, l-au lăsat să facă ce-o şti. Şi cum ş-a sfârșit masa, cum şi-a trimis din nou ţarul vătăşeii, de i-a strâns din nou pe boieri la sfat: — Ascultaţi, boieri, şi destupaţi-vă urechile. Jivinele vor să-şi aleagă un conducător, şi eu m-am gândit la voi... Uite, rău îmi pare că n-ai putut vedea şi dumneata, cu ochii dumitale, spaima boierimii când a auzit cuvintele ţarului. — Vai şi vai, măria ta ! De ce tocmai noi ? — Nu ne da pradă fiarelor, măria ta, îndură-te. — Avem case, moşii, acareturi... Fie-ţi milă ! I-a ascultat ţarul şi, pe măsură ce-i asculta, straşnic se posomora. — Tăceţi, proştilor! a răcnit cu glas năprasnic, nemaiputându-le răbda vaietele. Ştiţi voi că ostrovul înverzit, în care locuiesc jivinele, e cea mai frumoasă parte a lumii ? N-aş da ostrovul ăsta nici pe zece moşii de-ale voastre ! Dac-au auzit aşa, au tăcut boierii, ca la un semn. S-au privit cu coada ochilor unii pe alţii, şi-odată s-au pus pe strigat: — Măria ta, mie mi se cuvine... Nu uita că ţi-am dăruit un lanţ de aur ! — Ce ? Ţie ? s-a amestecat în vorbă un altul. Mie, mărite ţar, mie mi se cuvine ostrovul! Feciorul meu l-a învăţat pe Ţarevici să prindă sticleţi... Mă rog dumitale, a fost în încăperea de sfat o gălăgie atât de cumplită, încât slujitorii palatului, care auziseră şi văzuseră destule, au căzut pe gânduri, întrebându-se dacă nu cumva boierii îl ucid pe ţar. — Ei şi ? a zis un slujitor. Mare brânză... Mâine răsare altul, nu te teme ! În vremea asta, văzând zelul boierilor, ţarul se înseninase de-a binelea. Se trăgeau boierii de păr, îşi sfâșiau hainele, se băteau ca orbii, numai şi numai să poată pune mâna pe ostrovul minunat.  — Gata, boieri ! strigă de la o vreme ţarul. Degeaba vă certaţi, că de ales au să aleagă chiar jivinele ! La vorba asta, boierii tresăriră. — Aoleu, măria ta, jivinele... Că bine zici! Ostrovul ca ostrovul, dar ce facem cu jivinele ? Păi astea, mărite ţar, ce ştiu ele ? Sunt în stare să sfâșie ditamai boierul, întocmai ca pe un mujic de rând... A râs ţarul în bărbuţa lui rară şi a catadicsit să-i lămurească : — Mi se pare mie, cinstiţi boieri, că aţi uitat de răzbunarea mea. Păi de ce vreau să-l pun pe unul dintre voi mai mare peste ostrov ?... Împânzim ostrovul cu capcane, ucidem sălbăticiunile pe nesimţite, azi una, mâine alta, şi în scurtă vreme curăţim ostrovul. Nu vedeţi, sunt tari numai când se află laolaltă... S-au bucurat boierii, au chibzuit ce au chibzuit şi s-au împrăştiat pe la casele lor, să se pregătească pentru alegerea vidrei. Că vestise ţarul prin trâmbițași şi oamenii de credinţă că sălbăticiunile aveau să-şi aleagă a doua zi un conducător, şi poftise tot ce era viţă de boier să se adune în faţa palatului. Ca să vezi dumneata ce putere căpătaseră dihăniile în vremea aceea, şi cum făcea acum ţarul pentru ele tot ce făcuse şi cu ani în urmă, când îşi măritase fata după un alt ţar. Da, zău ! A doua zi toate sălbăticiunile luară loc în cerdacul cel mare al palatului. Se cam înghesuiau ele, că oricât de încăpător părea cerdacul, tot mic era pentru mulţimea lor. Pe sub colţii mistreţilor îşi scoseseră capetele iepurii, pe ciocurile bâtlanilor se aşezaseră, sticleţii şi licuricii — era acolo o învălmăşeală de trupuri şi gâturi, de cozi şi de ciocuri, de blăni şi de boturi, cum nu-ţi poţi închipui. Uite, de-asta şi zic că-mi pare rău : tare păcat că n-ai fost şi dumneata acolo, să vezi şi să nu crezi ! Că stătea în mijlocul dihăniilor Vidra cea făloasă şi-n laba dreaptă ţinea o pietricică, pe care trebuia s-o zvârle în cel pe care l-ar fi ales. Mă rog, întocmai ca o fată de ţar, ochindu-şi mirele în mulţimea peţitorilor. Apoi şi când au început să treacă pe sub cerdac boierii îmblăniţi şi încotoşmănaţi, încinşi cu lanţuri şi lănţujele de aur, sau feciorii de boieri strânși în zale lucitoare şi cu pene roşii deasupra coifurilor, n-ai mai fi ştiut ce să crezi. Că aruncau cu toţii priviri galeşe spre vidra din cerdac şi se fuduleau şi mi se strâmbau, de-ai fi zis că-i acolo frumoasa pământului, nu o sălbăticiune cu blană, şi încă una dintre cele pe care mulţi o purtau în chip de guler sau de căciuliţă. Şi au trecut aşa toţi boierii din oraş, cu fii, cu nepoţi şi strănepoţi, au trecut moşnegi sprijiniţi subsuori, de nu mai ieşiseră cu anii din casă, şi tineri, de încă nu le dăduseră tuleiele şi, care cum trecea, trecea fără să ştie şi prin faţa oglinzii babuşcăi, pe oare Vidra o aşezase cu meşteşug pe cerdac, la loc ferit. Şi neagră ca bezna cea mai neagră s-a făcut oglinda în tot timpul perindării boierilor şi s-au răsfrânt în ea toate păcatele lor ascunse. Câţi se buluciseră prin faţa oglinzii erau lacomi, cruzi, desfrânați, zgârciți, hoţi, leneşi, cum numai boierii pot fi. Că, vezi dumneata, lacomi, zgârciți sau leneşi se întâmplă să găseşti şi printre oameni, dar să te ferească sfântul de păcatele boierilor ! Nici leac n-au şi nici cu ale noastre nu seamănă. Acum, trecuse prin piaţa din faţa palatului şi ultimul picior de boier. — Măi, a zis Vidra, afurisit neam de oameni!... Şi, cum vorbea aşa, numai ce vede că oglinda se face albastră, aidoma cerului în nopţile de vâră din ostrovul înverzit. A rămas Vidra fără grai şi, dacă şi-a aruncat privirile în piaţă, ce să vadă ? Un biet fecior de pescar nimerise şi el acolo, când locul se golise de boieri. El, vezi tu, habar n-ave a de cele ce se petreceau, pentru că, om nevoiaş, nu-l vestise nimeni de nimic. Prinsese şi el nişte peşti dis-de-dimineaţă şi se grăbea să-i dea la bucătăria ţarului, nădăjduind să capete niscai copeici cu care să-şi mai împlinească din nevoi. Şi uite că, păşind în dreptul cerdacului, se pomeneşte izbit de-o pietricică. — Ian ascultă ! strigă pescarul supărat, întorcându-se să vadă cine-şi bate joc de el. Ţi-ai găsit să vadă ceva! Piaţa era goală. A ridicat atunci fruntea şi a dat de soborul dihăniilor bulucite-n cerdac, care-i făceau semne şi-l chemau care mai de care : — Suie, pescarule, suie degrabă ! Un bâtlan îşi desfăcu aripile şi se lăsă uşurel lângă pescarul buimăcit. Se închină cuviincios arcuindu-şi gâtul lung şi subţire, apoi îl îndemnă să-l urmeze. Scatiii, sticleţii, pitulicile şi toate celelalte zburătoare îşi dădură şi ele drumul de sus şi începură să zboare în jurul pescarului, bucurându-se şi ciripind. „Ia te uită, frate, îşi spunea bietul om, mi-am găsit beleaua cu păsările astea ! Dar şi ţarul, dacă stai să te gândeşti, ce le-o fi adunat acolo, ca la pomană ? Acu, numai să nu se supere şi să se răzbune pe scrumbiile mele...” Dac-ar fi fost vorba numai de scrumbii! Nu ştia bietul ce-l paşte. Că numai ce înţelese ţarul că nici unul dintre boierii lui n-a fost pe placul Vidrei şi că dihăniile se opriseră la un om de rând, că şi-a şi văzut planurile risipite ca fumu-n vânt. Şi asta l-a făcut să dea din mâini şi să strige : — Cu ce-i pescarul ăsta zdrenţăros mai bun decât boierii mei cu blănuri ? — Asta, ţarule, ne priveşte pe noi, au răspuns într-un glas cei nouă mistreţi, şi pe dată ţarul şi-a înghiţit potopul de vorbe rele care se băteau să-i țâşnească din gură. În vremea asta, petrecut cu alai de păsările care se ţineau de el scai, pescarul ajunse în încăperea unde sălbăticiunile se ciorovăiau cu ţarul. Cum îl văzură Iepuri şi arici, Şerpi şi pitulici, Lebede şi şobolani, Broaşte, vidre, vulpi, bâtlani, Raţe, brebi şi porci mistreţi, Şi șopârle şi sticleţi   preasmerit i se-nchinară, la mulţi ani toţi îi urară şi-l poftiră-nsufleţit în ostrovul înverzit. Dacă înţelese pescarul ce vor de la el sălbăticiunile, nu şovăi nici o clipă. Dragi îi erau feluritele vietăţi ale apei, ale cerului şi ale pământului. — Dar repede te mai hotărăşti! rânji cu răutate ţarul. Al cui eşti tu ? — Al căpitanului măriei tale, tresări pescarul, privind cu durere în ochii Vidrei. — Şi pe boier l-ai întrebat dacă te slobozeşte şi-ţi îngăduie să pleci aşa, teleleu prin lume ? mai întrebă ţarul. — Pe boier o să-l întrebăm chiar noi, răspunse mânioasă Vidra. Să fie chemat pe dată la palat! Plecă într-un suflet un sticlete să-l aducă pe căpitanul bărbos, care se încuiase în casă şi, de supărare că nu fusese ales să stăpânească ostrovul înverzit, se pusese pe băut de unul singur. Când îl vesti sticletele că e chemat de Vidră, deşertase tocmai al zecelea stacan. — Vin îndată, strigă căpitanul bărbos, crezând că sălbăticiunile se răzgândiseră şi că până la urmă se opriseră la el. Vezi bine, vorbi împleticit către sticlete, şi-au dat seama că om ca mine nu mai află ! Apoi, clătinându-se, se urni din loc şi, tot clătinându-se, îşi făcu intrarea în încăperea în care toţi îl aşteptau. — Ascultă, căpitane, spuse Vidra, noi te-am scăpat de la grea primejdie. Iată, îţi cerem în schimb să-l slobozeşti pe pescarul ăsta, cu care avem noi o treabă. — Tu... eşti al meu ? întrebă fălos căpitanul, abia ținându-se pe picioare. — Da, boierule... — Ei, dracu să te ia. Te slobozesc, na ! Mult s-au bucurat atunci sălbăticiunile şi, împresurându-l pe pescar, au început să joace şi să ţopăie. Dar ţarul s-a apropiat de căpitanul bărbos şi i-a şoptit cu mânie : — Prostule, ai stricat tot! Acum au să-l ia pe pescar în ostrov. — Ce ? Pe pescar ?... Cum aşa ? a bâiguit căpitanul. Eu credeam că m-au ales pe mine... Şi atâta supărare l-a cuprins, că pe dată i s-au risipit aburii vinului şi a început să strige cât îl ţineau puterile : — Staţi, staţi! N-am ştiut... îmi iau cuvântul înapoi... Pescarule, nu te mai slobozesc ! Nu, cum să fac una ca asta ? Mai degrabă te pun în lanţuri... Cât ai clipi, s-a oprit jocul sălbăticiunilor. — Boierule, a strigat pescarul, cine a fost slobod măcar o clipă nu se mai întoarce în robie... câtu-i lumea ! Şi, cum a strigat, cum s-a apropiat de căpitan, cu pumnul ridicat. Iar, în urma lui, cei nouă mistreţi au prins a-şi zbârli perii. Atunci ţarul şi căpitanul au început să tremure de le sunau măselele în gură, în timp ce Vidra şi moş Breb schimbau priviri pline de mândrie. Iacă, alesul lor se dovedea a fi aşa cum trebuie, nu se lăsa călcat pe coadă.   — Să mergem, a poruncit cu glas tunător pescarul şi sălbăticiunile îl urmară îndată, lăsându-i încremeniţi pe ţar şi pe boieri.   Au străbătut încăperile palatului în care nimeni n-a îndrăznit să-i oprească şi au ieşit în piaţă.          — Opriţi ! Opriţi-i! a strigat într-un târziu ţarul, scoțându-și bărbuţa pe fereastră. S-au frământat străjile şi, la porunca maimarelui lor, au dat năvală. Dar s-a întors pescarul şi, repezindu-se asupra maimarelui, i-a smuls sabia. Şi când a început s-o rotească, au prins străjerii a răcni între ei, ca besmetici : — Da’ ce-avem noi cu el ? Ia lăsaţi-l să plece... Aşa au ajuns sălbăticiunile la ţărmul mării, unde corabia li se legăna pe valuri. Şi vânturile au umflat pânzele păianjenilor şi corabia a început   să gonească pe mare, şi a gonit, a tot gonit, până ce în dreptul ostrovului s-a oprit.  L-au dus sălbăticiunile pe pescar la coliba babuşcăi, şi-n faţa bătrânei pescarul s-a sfiit şi şi-a înclinat fruntea.  — Da, a grăit cu blândeţe babuşca, bine aţi ales...      Şi au trecut zile după zile şi ani după ani, iar când babuşca s-a culcat ca să nu se mai scoale, pescarul i-a luat locul şi a cârmuit cu vrednicie peste sălbăticiuni. Şi dacă ai s-ajungi dumneata în ostrovul înverzit, să ştii c-ai să-l găseşti tot acolo, oleacă îmbătrânit, dar în putere. Şi du-i un butoiaş cu miere. Iar dacă ţi-i teamă că nu-l vei găsi, dă-mi mie butoiul — şi gata !

                                                           Mustățile fără pereche de Vladimir Colin            Ala-bala  portocala,  uite  cum  îi  socoteala:  pe  vremea  când  frunza dădea flori, şi floarea rădăcini, toate arătau altminteri, vezi bine, numai mustăţile erau tot mustăţi. Şi-apăi, cică trăia pe-atunci un ostaş, care mi se purta cu platoşă  lucitoare,  cu  pinteni  zornăitori,  c-un  săbioi  cât  toate  zilele  şi  cu-o pereche de mustăţi straşnice din cale-afară, şi-atât de ţeapăn răsucite-n sus, că din pricina lor ostaşul nici nu-şi mai putea pune chipiul, Pricepi, dumneata? Dacă l-ar fi pus, vârfurile mustăţilor i-ar fi săltat chipiul de-o palmă şi de bună-seamă că lumea s-ar fi prăpădit de râs. Dar ostaşul fără chipiu e ca Făt-Frumos fără bidiviu... Pe unde mergea, pe unde se-arăta, pentru ostaş era tot un drac, că oamenii odată-l întrebau: — Ce fel de ostaş ăi fi, de umbli fără chipiu? şi, auzindu-le vorbele, ostaşul nostru se-amăra că-n loc să se mire de mustăţi n-aveau cu toţii ochi decât pentru blestematul de chipiu. Dar, să-şi jertfească mustăţile, iar nu se-ndura. Acu, se cuvine să ştii că ostaşul nu mai era flăcău. Îmbătrânise la oaste şi-n toată vremea cât slujise nu trăsese măcar o dată din teacă săbioiul lui cât toate zilele, că-n anii aceia – cum, necum – se nimerise pace. — Of, ce mai duşmani m-aş fi priceput să tai cu sabia! îşi spunea el uneori. I-aş fi sfârtecat ca pe altă aia! Dar n-am avut noroc, asta-i... Dacă aveam noroc, cu mustăţile mele ajungeam pe puţin ghinărar, şi-atunci aş fi poftit eu să-l văd pe neobrăzatul căruia i-ar mai fi dat mâna să mă-ntrebe de chipiu. Cine se pune-n vorbă cu ghinărarii cei mari?... În vreme ce de-un biet ostaş râd până şi curcile... Numai că dacă-şi spuse de multe ori asemenea vorbe, se pătrunse şi mai bine ostaşul de adevărul lor şi-atunci, adunând bruma de bănuţi pe care şi-o pusese deoparte, se duse la un croitor şi-i porunci un strai de ghinărar. Îşi puse apoi straiele cele mândre şi-o porni ţanţoş pe uliţă, fără a privi nici în dreapta, nici în stânga, către oamenii care se grăbeau să-i facă loc. Aşa ajunse la palatul regelui, unde straja bătu din călcâie, răcnind cât putu: „Să trăiţi!“ şi-l lăsă să treacă. — Vreau să-l văd pe rege – spuse ostaşul când un dregător îi ieşi înainte.  — Îndată, domnule ghinărar – se ploconi acela şi, ducându-se glonţ la rege, îi vesti sosirea unui falnic ghinărar. — Să  poftească  –  spuse  regele,  aşezându-se  pe  scaunul  lui  şi potrivindu-şi în grabă coroana. Atunci uşile se dădură în lături şi ostaşul se apropie. — Ghinărare, fii bine venit! — Să trăieşti, mărite rege! — Ei, ce veste-poveste? întrebă regele, neputându-şi lua ochii de la mustăţile cele straşnice ale oaspelui. — Apăi, de-ale noastre, ostăşeşti... Îl pofti regele să şadă, iar ostaşul ghinărar prinse a grăi: — Vin tocmai din ţări îndepărtate şi tare mă prinde mila de slăbiciunea oştii regeşti. Păi, ştii dumneata că eu singur, aşa cum mă vezi, aş fi în stare să-ţi bat oştirea, ca pe-o nimica toată? — Vai de mine! se înspăimântă regele. — Chiar aşa!... Dar zi mai bine: noroc că am sosit la vreme! — Nu mă lăsa, ghinărare! se rugă regele. Ştii, eu n-am purtat războaie, că am fost prins, ba cu ţuiculiţa, ba cu jocurile, aşa că la războaie nu mă pricep neam... — Mie-mi spui? oftă ostaşul. — Domnule dregător – şopti regele către mai-marele sfetnicilor. Văzuşi ce mustăţi are ghinărarul? E de bună seamă un viteaz cum rar întâlneşti, trecut prin ciurul şi dârmonul a sumedenie de războaie şi numai bun să-l tocmim căpetenie a oştii noastre... — Gând la gând cu măria ta – şopti şi mai-marele sfetnicilor. Nu cumva să-l scăpăm din mână... Numai când îi privesc mustăţile şi simt un fior pe şira spinării! — Hai, rămâi la noi, ghinărare – vorbi atunci regele. Aşa căpetenie de oşti mi-am dorit de când mă ştiu... — Eh, fie! De hatârul dumitale – răspunse ostaşul. Şi rămase la palat, unde i se dădu locuinţă pe cinste. Se lăfăia el acu în straiele-i de ghinărar şi cât era ziulica de mare îşi plimba platoşa strălucitoare, zornăia din pinteni, se sprijinea în sabie şi-şi potrivea mustăţile cele straşnice.  Cât despre chipiu, cine să-l mai întrebe de chipiu pe-un ghinărar falnic şi semeţ de te vâra-n răcori? Mânca la masă cu regele şi regele se-ncredinţă că avea de-a face cu un ghinărar cât se poate de iscusit în meşteşugul lui războinic. Atât de aprig se năpustea asupra purcelului fript, că numai gândind ce-ar fi păţit niscai duşmani aflaţi în locul fripturii de pe masă, şi-şi zâmbea regele în barbă; şi rostogolea priviri atât de fioroase când năvălea asupra butiilor de vin, încât nu putea să nu te prindă mila pentru bietul duşman care i-ar fi-ncăput în gheare. Faima ghinărarului se răspândi astfel în ţară şi oamenii vorbeau pe seară despre faptele-i războinice, lăudându-i mustăţile vitejeşti. Iar dacă se mai întremă oleacă, se apucă ghinărarul de-adună oastea ţării pe câmpul de la marginea târgului. Nu se temea că l-ar putea recunoaşte vreo cătană, căci cei din leatul lui muriseră sau se răspândiseră pe la casele lor, isprăvindu-şi slujba. — Sunteţi   nişte   strâmbi!   Nişte   năzgâmbi!   îşi   începu   ghinărarul cuvântarea şi vorbi multă vreme despre nepriceperea ostaşilor, care-l ascultau minunându-se şi neputându-şi lua ochii de la mustăţile lui fără pereche. Atâta le vorbi, că oamenii, puşi să stea smirna, simţiră cum amorţesc şi-ncepură să se lase ba pe un picior, ba pe celălalt, de se legănă în scurtă vreme întreaga oştire, ca o mare bătută de vânt. Iar ghinărarul vorbea şi vorbea şi, tot vorbind, se-ntreba de ce se leagănă oştirea. Dacă se-ntrebă ce se-ntrebă, odată-i trecu prin minte că toată oastea regelui se clatină pentru că ostaşii trăseseră la măsea. — Aşa? răcni el. V-am prins, strâmbilor şi năzgâmbilor ce sunteţi... Drepţi! La poruncă, să sufle către mine tot ostaşul, ca să văd care-ai băut. Un, doi, trei... Suflaţi! Şi suflară la poruncă toţi ostaşii, iar dacă suflară stârniră din miile lor de piepturi un vânt care se năpusti asupra ghinărarului şi-l ridică de la pământ, cât ai clipi. Şi nu mai apucă, bietul, să strige nici pâs, că se pomeni în văzduh. Înspăimântat, închise ochii şi-şi auzi mustăţile cele straşnice zbârnâind ca două cozi de zmeu... „Ce-ntâmplare! Vai de capul meu de ghinărar“, îşi spuse viteazul. Şi tot zbura, zbura ca o ghiulea, zbura peste păduri şi peste ape, zbura peste târguri, iar mustăţile-i zbârnâiră atât de aprig, că oamenii dădeau buzna, ţâşnind din case înspăimântaţi. Şi-aşa zbură trei zile şi trei nopţi, până ce vântul începu să piardă din putere. Ghinărarul mai zbura şi-acu, dar din ce slăbea vântul, dintr-atât cobora, până se pomeni deasupra unei cetăţi întinse. Mai zbură oleacă şi-odată se opri cu fruntea la picioarele zidului. Şi, să vezi acu a naibii întâmplare, că zidul lângă care zăcea ghinărarul era tocmai zidul unui palat împărătesc. Purtat de vântul stârnit din piepturile ostaşilor săi, ghinărarul zburase dincolo de hotarele regelui şi se oprise taman în cetatea de scaun a împăratului din ţara vecină! Acolo murise, pasămite, împăratul bătrân, care uitase de războaie, şi se-nălţase-n scaun feciorul lui, un zurbagiu cu mintea dusă numai la rezbel, la jaf şi la măcel. Într-o clipă se strânseră atunci oamenii din cetate, care urmăriseră cu sufletul la gură zborul ghinărarului. Straja se repezi, îl legă burduf şi-l duse pe sus, lepădându-l la picioarele tânărului împărat. — Ce-i asta? întrebă împăratul. — Ceva ce zbârnâie şi zboară – dădu răspuns straja. Se apropie împăratul şi, dacă cercetă bine-aminte, se lumină la faţă. — D-apăi proştilor şi nepricepuţilor – râse luminăţia sa – nu vedeţi voi că acesta-i ghinărarul cel mare al regelui din ţara vecină? Priviţi-i straiele, priviţi-i mustăţile... Priviră  cei  din  încăperea  împărătească,  priviră  la  straie,  priviră  la mustăţi, şi-ntr-un glas strigară: — Aşa-i! E ghinărarul regelui. De ce-o fi venit? — Tare  mai  sunteţi  proşti!  zise  împăratul.  A  venit  să  iscodească, afurisitul! O fi prins regele de veste că vrem să-i călcăm hotarul şi l-a trimis pe cel mai viteaz ostaş, să afle ce şi cum... Auzind una ca asta, se minunară cu toţii de vitejia ghinărarului şi se cam şi înspăimântară oleacă. — Cumplit viteaz! şopti un dregător, înfiorându-se. A intrat el, aşa, de bunăvoia lui, în gura lupului... — Drept care se cuvine să-l cinstim ca pe-un ghinărar de seamă, întări şi împăratul. Dezlegaţi-l! Şi se repeziră cu toţii să-l dezlege şi-l aşezară cu băgare de seamă pe-o laviţă şi-i potriviră sub cap o pernă moale. — Smirna! răcni atunci ghinărarul, venindu-şi în fire, şi glasul îi sună atât de dârz, încât toţi cei din încăpere, de la strajă şi până la-mpărat, bătură din călcâie. Doar că bietul ghinărar vorbise ca din somn. Că deschizând ochii şi văzându-se întins printre atâţia oameni necunoscuţi, îmbrăcaţi care mai de care-n haine scumpe, odată se-nspăimântă. — Unde mă aflu? întrebă el, buimăcit. — Printre prieteni, viteazule – răspunse împăratul.  Ghinărarul îşi pipăi cucuiul din frunte (că, oricât îi era de tare capul, zidul de care se izbise fusese totuşi mai tare, ca un zid de piatră ce se afla), îşi pipăi mustăţile şi le găsi frânte, atârnând jalnic. O lacrimă luci atunci în ochii lui. — Nu plânge, viteazule – rosti împăratul, înduioşat. Te afli, ce-i drept, în ţară străină, dar îţi preţuim cu toţii bărbăţia şi ne vom purta cu tine cum te porţi cu un viteaz fără pereche. Spune, ai vreo dorinţă? Cuvântul meu împărătesc stă chezăşie că ţi-o vom îndeplini, pe cât ne stă-n putere. Iar auzindu-i vorbele se linişti ghinărarul şi pricepu că acela-i împăratul. — Întâi şi-ntâi, împărate, voi să văz un bărbier, zise el. — Straşnic om! şopti dregătorul care se mai înfiorase o dată. — De fier! şopti un altul. — Să vină bărbierul meu împărătesc! porunci împăratul. Şi, cât ai bate din palme, bărbierul se şi-nfăţişă. — Mi s-au frânt mustăţile, îi spuse ghinărarul, iar bărbierul răspunse scurt: — Am înţeles! Şi-unde nu se-apucă el să le ungă, să le oblojească şi să le răsucească, şi le unse, le-obloji şi le răsuci, până le făcu să stea din nou drepte ca nişte suliţi. — Minunate mustăţi! strigă atunci bărbierul. Mi-e sufletul atât de plin de bucurie c-am fost găsit vrednic să le ating cu păcătoasele astea de mâini ale mele, încât... încât... Dar glasul i se frânse. Lacrimi de fericire curgeau din ochii vrednicului bărbier.  — Îţi mulţumesc, băiete – spuse cu bunătate ghinărarul. Pe loc repaus! — Măria  ta,  lasă-ţi  mustăţi  –  se  rugă  cu  lacrimi  în  ochi  bărbierul. Priveşte chipul acestui mare ghinărar şi spune dacă vitejia nu-i scrisă pe aprigele-i mustăţi! De ce să n-avem şi noi asemenea cinste? De ce să nu ne putem mândri şi noi cu mustăţile luminăţiei tale? Împăratul căzu pe gânduri, ceea ce văzând, bărbierul scoase de sub haină o chitară şi, înghiţindu-şi lacrimile, voi să cânte Cântecul de laudă a mustăţilor, care-ncepe, după cum fiecine ştie:   Bărbatul cu mustăţi Slăvit e prin cetăţi...   — Lasă – îl întrerupse însă împăratul. Am să mă mai gândesc... şi-i făcu semn să iasă. Iar dacă ieşi bărbierul, împăratul se-ntoarse către ghinărar: — Ascultă, ghinărare – spuse el. Regele tău te-a trimis aici să iscodeşti... — Aşi! — Nu tăgădui! Eu n-am să te pedepsesc, că-mi sunt dragi vitejii. Iar ca să vezi cât te cinstesc, iacă, te fac mai-marele oştii mele! Pentru-nceput, vom năvăli peste craiul din miazăzi. Cu regele tău ne-om răfui apoi... Bietul ghinărar se uită la cei din încăpere şi nu-ntâlni decât căutături războinice. — Du-ne la luptă, ghinărare! strigară dregătorii, iar împăratul întrebă: — Ei, te-nvoieşti? — Ce să fac? spuse ghinărarul. Am să vă duc... Dar mai întâi să ne-aşezăm la masă! Şi se-ntinse atunci o masă ca acelea şi mâncară cu toţii şi băură cu toţii, iar în zori porniră la luptă. Călărea ghinărarul pe-un cal alb şi atât era de ameţit, că se legă de şaua calului, ca nu cumva să cadă şi să se facă de râs şi de batjocură. — Cum o să luptăm? întrebă împăratul, dacă ajunseră la hotarul craiului de miazăzi. — În  draci!  răspunse  atât  de  vitejeşte  ghinărarul,  încât,  privindu-i mustăţile, hotărî pe dată împăratul să-şi lase şi el mustăţi, ca măcar să pară neînfricat, dacă firea nu-l dăruise cu vitejia ghinărarului. Şi oastea cotropi ţara craiului şi oamenii-şi părăsiră casele, în vreme ce ostaşii jefuiau şi dădeau foc, că se mânie de-a binelea norodul acela şi se găti de luptă. Sosi şi ziua când oştile se pomeniră faţă-n faţă. — În sfârşit! strigă împăratul şi trase spada. Ghinărarul voi să-şi scoată şi el din teacă săbioiul cât toate zilele, de care nu se folosise niciodată, dar trase o dată, trase de două, trase de nouă ori... Zadarnic. Ruginise, pesemne, într-atât amar de ani cât nu văzuse lumina şi nici o putere din lume n-ar fi dovedit să-l scoată din teacă. Dacă văzu aşa, răcni ghinărarul: — Săbiile-n teacă! şi, în frunte cu împăratul, ostaşii-şi vârâră săbiile-n teacă.  — Are-un plan  straşnic! şoptiră dregătorii. Vom  câştiga lupta  fără-a scoate măcar săbiile din teacă... Iar ghinărarul îşi întinse dreapta şi grăi potolit: — Vezi smârcurile de colo, împărate? — Le văz. — Iacă de unde-l vom izbi pe duşman. — Din smârcuri? se nedumeri împăratul. Păi au să ne-nghită smârcurile! — Cine-i ghinărar aici? Eu sau tu? se mânie ghinărarul. Dacă te temi, întoarce-te la palat şi nu-ncurca locul... Şi mustăţile i se ridicară atât de ţanţoş, că nu mai cuteză împăratul să-i întoarcă vorba. Cum să-l înveţe el pe-un ghinărar hârşit, care trecuse printr-atâtea zeci de războaie? Şi-apăi, la porunca ghinărarului, întreaga oştire, în cap cu împăratul, se năpusti, trecând pe dinaintea mai-marelui ei şi, răcnind cu sete, se-nfundă în smârcuri. Şi se-mpotmoliră acolo şi cai şi oameni, ceea ce-l făcu pe ghinărar să se repeadă şi el, strigând de se cutremura văzduhul: — Înainte, strâmbilor! Ce staţi, năzgâmbilor?... Vă arde de joacă? Dar smârcurile-i şi-nghiţiseră oştirea, iar calul lui prinse a se cufunda şi el. — Săriţi! Ajutor! răcnea acu ghinărarul, holbându-şi ochii pe cât putea de tare. Norocul i-a fost că, dacă se trezi la fund, calul lui călcă peste trupurile celor înainte înghiţiţi de mâl şi ghinărarul nu se afundă de tot. Îi rămăsese la faţa smârcului capul, iar peste capul acela văzu craiul din miazăzi (care privise cu mirare la toate), văzu înălţându-se perechea de mustăţi, straşnice din cale-afară. — Asemenea mustăţi nu poate avea decât un mare viteaz, spuse craiul. E păcat să-l lăsăm să piară... Iar dacă-i auziră vorbele, se repeziră doi ostaşi călări şi, cum făcură, cum nu făcură, izbutiră să prindă două frânghii de mustăţile ghinărarului şi-apoi, dând pinteni cailor, îl traseră de mustăţi, îl traseră cu cele două frânghii şi-l scoaseră din smârc... — E  un  ghinărar!  strigă  ghinărarul  craiului  din  miazăzi,  privindu-i straiele, cam feştelite, ce-i drept... Dar craiul se uită lung, lung, ca cel scăpat din smârc şi, minunându-se foarte, grăi: — Ian ascultă, ghinărare cu mustăţi! Nu eşti tu ghinărarul regelui? — Sunt – răspunse acela. — Ei,  brava, acu mai vin şi  eu  de-acasă –  râse craiul. Ai  ştiut că ticălosul de-mpărat râvneşte să-ţi izbească regele şi-atunci i-ai câştigat încrederea, l-ai făcut să-ţi dea oastea pe mână şi l-ai înecat, cu oaste cu tot... Aşa-i? Buimăcit, ghinărarul clipi de câteva ori şi răcni: — Aşa, numaidecât aşa! Iar toţi dregătorii craiului din miazăzi îi lăudară vitejia şi isteţimea fără seamăn, scrise pe mustăţile-i ţanţoşe, îl lăudară până într-atât încât ghinărarul craiului înverzi de ciudă. Pricepi dumneata, n-apucase bietul să ucidă nici un ostaş şi-l durea inima că celălalt avusese norocul să piardă ditai oaste, ba încă şi c-un împărat în frunte... Aşa se potrivi că-şi împlini craiul moşia cu cea a împăratului, treabă ce-l bucură foarte, iar ghinărarul ieşi basma curată din tărăşenia aceea. Ba îl mai şi încărcară slugile craiului cu daruri scumpe şi-l petrecu oştirea cu alai până la hotar, unde-l aștepta regele cu dregătorii lui. — Viteazule – spuse regele, îmbrăţişându-l de faţă cu toţi dregătorii. M-ai scăpat de-mpăratul duşman şi pentru asta frate ai să-mi fii până la moarte... Şi se-nturnară cu toţii la palatul regelui, unde se puseră pe-un chef de i se duse vestea şi unde ghinărarul bău şi bău, mâncă şi mâncă, până căzu sub masă. Iar faima mustăţilor lui se-mprăştie în lume şi, dacă aflară de vitejia ghinărarului, nu mai cutezară nici craii, nici împăraţii să calce hotarul regelui, iar ghinărarii pământului îşi lăsară cu toţii mustăţi de-un cot, să se vadă de departe că-s viteji de tot. Şi-apăi ghinărarul trăi atât de bine, că-l aflai mai toată vremea pe sub mese. Şi-aşa o duse el cât o mai duse, până într-o seară când căzu sub masă, căzu şi nu se mai sculă. Şi-l plânse regele, îl plânse cu lacrimi fierbinţi şi puse de-i turnă chipul în aramă, ca să rămână de pomină până-n zilele noastre. Chipul acela se-nalţă şi azi în grădina palatului regesc, iar vrăbiile poposesc pe sfârcurile mustăţilor de-aramă, ciripind între ele: — Cip-cip, prost să fii, noroc să ai şi numai de proşti să dai! Şi-apoi, ala-bala portocala, asta fuse toată socoteala...      

Fierarul năzdrăvan   Într-un sat dintr-o ţară trăia un fierar. Şi era atât de puternic fierarul Handac, că numai el putea urni barosul pe care şi-l făcuse, un baros cât carul. Veneau de departe boieri, să vadă minunea şi, cum veneau, îşi vârau nasul pe uşă întrebând : — Unde-i barosul ? Handac apuca scula de coadă şi, când o ridica, o dată li se muiau boierilor picioarele, şi nu mai pofteau să vadă nimic. Îi duceau slujitorii la rădvane, mai mult morţi decât vii. Iac-aşa era barosul cel mare al fierarului ! În ţara aceea era un thagàr[1] zgârcit, dar zgârcit cum n-a mai fost de atunci. Până şi praful de pe uliţi nu se îndura să-l prăpădească şi punea slujbaşi anume ce-l adunau în lăzi mari şi-l puneau la păstrare. — Ce-ai să faci cu atâta praf, măria ta ? îl întreba uneori împărăteasa. — Încă nu ştiu, răspundea zgârcitul. Dar mă doare inima când îl ia vântul şi-l duce departe, într-altă ţară... Cum să rămân eu fără praf ? De aceea pusese thagàr un ispravnic peste praf, cu grija de a-l aduna şi a-i păstra ca ochii din cap. Ei, şi a ajuns până la împărat vestea despre fierarul cel voinic şi despre barosul lui. — Pe dată să mi-l aduceţi la palat, a poruncit zgârcitul. În inima lui îşi zicea: „Cu barosul ăsta are să-mi facă lacăte cum nu s-au mai văzut! Nici un hoţ să nu le spargă, nici un viclean să nu le descuie. Atunci am să pot dormi şi eu în pace...“ Că uitai să vă spun, de grija comorilor sale nici nu dormea împăratul. Toată noaptea umbla însoţit de făclieri şi de ostaşi cu sabia trasă, de-şi cerceta hambarele, pivniţele, visteriile şi câte locuri mai avea în care păstra averi. S-au dus slujbaşii la bordeiul fierarului şi, când s-au apropiat ca la o bătaie de săgeată, au încremenit: li se zguduia pământul sub picioare. Au schimbat priviri înspăimântate şi gata erau să facă întoarsă calea, când a ieşit dintr-o pădurice un băiat. Păşea liniştit şi fluiera, măcar că pământul se clătina sub el, ca prins de friguri. — Ce... ce-i ? strigară slujbaşii. Prăpădul lumii ? — Aş, râse băietanul, sforăie Handac ! S-au ruşinat slujbaşii de teama lor şi au pornit mai departe, măcar că încă le tremurau inimile. Şi ce gândești mata? Sforăit ca acela... nu s-a mai pomenit pe lume asemenea sforăit! Au ajuns pe seară la covălia fierarului. Handac se trezise, şi acum, șezând pe prag, pufăia din lulea. — Ce veste-poveste, oameni buni ? — Ia-ţi barosul, fierarule, şi vino cu noi, să te înfăţişezi slăvitului thagàr. — Bine, neică. S-a ridicat Handac în picioare, şi au văzut slujbaşii că era o matahală de om, mare şi zdravăn cât un urs. Avea o barbă neagră, lăsată pe piept şi-i jucau ochii în cap ca două veveriţe. Când a ieşit din bordei cu barosul cât carul pe umeri, slujbaşii au înghiţit de două ori în sec : coada barosului era făcută dintr-un trunchi de gorun. — Ăsta... ce-i drept... drăgălaş baros ! a clămpănit unul. — Mda, spuse fierarul. Bunicel... şi-o porni cu paşi mari. Slujbaşii veneau după el, cu ochii la barosul cel falnic. Au mers aşa, până au ajuns în pădure. Când a răsărit soarele, Handac s-a oprit şi a făcut un semn cu braţul, ca şi cum ar fi dat bineţe soarelui. Unui slujbaş i se păru că soarele răspunde. — Ce faci, fierarule ? întrebă maimarele slujbaşilor. — Am un cunoscut în soare, răspunse năzdrăvanul. E tot fierar... S-au privit lung slujbaşii şi n-au mai zis nimic. Iar au mers ce au mers, şi numai ce au trecut pe lângă nişte tufe de zmeură, că s-au pomenit faţă în faţă cu un urs. Dar ce urs ? Tatăl urşilor, mare cât o casă. — Bună dimineaţa, fierarule ! — Bună dimineaţa, moş Martine ! Sănătoşi băieţii ? — Sănătoşi, sănătoşi. — Păi, s-auzim de bine ! — Noroc, noroc ! Din nou s-au privit lung slujbaşii, şi din nou n-au mai zis nimic. Şi tot nimic n-au zis când fierarul a schimbat bineţe cu coana Vulpe, cu dumnealui Vulturul şi cumătrul Cerb şi cu alte câte sălbăticiuni ale pădurii. Dar cum drumurile, cât ar fi de lungi, tot ajung unde se cere, au ajuns şi ei la palat. S-a înfăţişat fierarul la thagàr. Şedea thagàr pe scaunul lui de aur, şi în jur stăteau dregătorii şi sfetnicii de taină, îmbrăcaţi în blănuri scumpe şi catifele. Când a intrat Handac, barosul cel mare s-a nimerit tocmai în dreptul ferestrei, pe care a astupat-o atât de bine, că s-a făcut beznă în încăperea de sfat. — Fugi de la fereastră ! a ţipat cu spaimă maimarele dregătorilor. S-a urnit Handac din loc, şi soarele a pătruns din nou în încăpere. — Închină-te slăvitului thagàr! a mai strigat maimarele. Fierarul nu şi-a coborât barosul de pe umeri. S-a aplecat oleacă, şi ditai ciocanul a atins niţel tavanul. Cum l-a atins, cum a crăpat şi s-au desprins din el pietre şi cărămizi. O piatră l-a atins pe maimarele dregătorilor, o cărămidă pe maimarele oştilor. Amândoi s-au întins cât erau de lungi şi de groşi şi au început să se vaite. Spaimă, ţipete... — Nu te mai închina ! Destul, destul ! Au trecut cu toţii în altă încăpere. — Să fie jupuit de viu, răcnea un boier. — Să fie jupuit de viu şi spânzurat de limbă, cereau alţii. — Să fie jupuit de viu, spânzurat de limbă şi biciuit cu o sută de bice, născociră ceilalţi. În gălăgia aceea se auzi deodată glasul zgârcitului thagàr: — Ho ! Boierii tăcură. Fierarul stătea liniştit, de parcă nu el ar fi stârnit hărmălaia. — ÎI pedepsesc pe fierar să-mi facă o mie de lacăte, grăi thagàr. Se mirară boierii, dar zgârcitul era zgârcit numai cu bogăţiile, nu şi cu sângele oamenilor lui. Ce-i păsa de cei doi dregători, dacă izbutea să nu-i plătească fierarului pentru munca lui ? „Iar după ce va fi făcut lacătele, se gândi thagàr, o să-i tăiem capul. Şi nimeni pe lume nu va avea lacăte ca ale mele...“ Îl duseră pe Handac la fierărie. Dar când pocni o dată cu barosul în nicovală, se afundă nicovala în pământ. O săptămână încheiată au căutat-o, şi au dat de ea la o mie de stânjeni ! I se făcu atunci fierarului o nicovală uriaşă, cum nimeni nu mai văzuse. Douăzeci de oameni puteau dormi pe ea, şi mai rămânea loc şi pentru douăzeci de dulăi ciobăneşti. Luă Handac o bucată de fier, o aşeză pe nicovală şi, când izbi o dată cu barosul, se prefăcu fierul într-un lacăt cât roata carului. Veni thagàr şi cercetă lacătul. Îi râdeau ochii în cap. — Să-i fac şi cheia, spuse Handac. — Ce cheie ? Lasă cheia... Să-l încercăm degrabă ! — Unde să-l încercăm, măria ta ? întrebă careva. — La magazia cu praf, hotărî zgârcitul. Pe dată se alcătui un alai măreţ, care porni pe uliţele oraşului. În frunte venea rădvanul împărătesc în care stătea thagàr şi, alături de el, pe o pernă frumoasă, lacătul cel mare. În urma rădvanului păşea tăcut Handac ținând barosul pe umeri, apoi boieri de toată mâna, înşiraţi după obraz. Şi tot alaiul era împrejmuit de oşteni cu spada trasă. Opri rădvanul în faţa magaziei cu praf, şi thagàr coborî. — O clipă, măria ta ! strigă ispravnicul magaziei şi, deschizând uşa, se repezi înăuntru să vadă dacă totul era în bună rânduială. Dar dăduse, pesemne, peste ceva nelalocul lui şi se trudea să mute singur lăzile cu praf, că vremea trecea şi ispravnicul nu se mai ivea. — Treaba lui! strigă mânios thagàr. Puneţi lacătul. Câțiva slujitori apuncară lacătul şi-l potriviră la poarta magaziei, în timp ce boierii băteau din palme şi strigau cât îi ţineau bojocii : „Ura!“ şi „Trăiască !“! Minunându-se de avântul boierimii, norodul privea cu mâna la gură. — Să vină pe dată cel mai iscusit hoţ al ţării, porunci thagàr, iar slugile împărăţiei alergară la închisoare şi-l aduseră de acolo pe cel mai dibaci hoţ, osândit pe viaţă. — Descuie lacătul, porunci thagàr. I se dădură hoţului toate sculele pe care le avusese la el când fusese prins, şi omul se puse pe treabă. — Dacă desfaci lacătul, te iert de pedeapsă, strigă thagàr. Dacă nu-l desfaci, pun să-ţi taie capul! Cât era de hoţ, îi era dragă viaţa şi hoţului. Se apucă de lucru cu nădejde şi munci cât cinci, ciocăni, meşteri, dar lacătul rămase întreg. — Porunceşte, înălţate thagàr, să mi se aducă scula cea mai de preţ. Fără ea nu pot desface lacătul. — Ce sculă ? se încruntă thagàr. — Iarba fiarelor, măria ta. Au alergat slujbaşii ca scăpaţi din arc, dar, cât au umblat şi-au răscolit, de iarba fiarelor n-au dat. — Fără ea nu se poate încerca lacătul, spuse hoţul, mulţumit că rămâne în viaţă. În uşa magaziei se auziră bocănituri. — Ce-i ? întrebă mânios thagàr. — Măria ta, ispravnicul... îndrăzni un boier. — Să-l ia dracul !... Pe hoţ vârâţi-l la închisoare, porunci cu glas de tunet thagàr, şi slugile îl târâră pe hoţ şi-l zvârliră în temniţă. Acu, fierarule, mai spuse thagàr, ai să cauţi iarba fiarelor şi ai să mi-o aduci. Dacă n-o aduci, îţi tai capul, că i-ai rănit pe maimarii dregătorilor şi ai oştirii. Handac spuse : — Bine. Şi porni la drum. Ajunse în pădure. Se duse drept la tufişul de zmeură şi-l găsi pe moş Martin. Avea botul roşu de zmeură şi mormăia încântat, cât zece urşi la un loc. — Unde-i iarba fiarelor, moş Martine ? Ursul se scărpină la ceafă cu laba lui groasă şi răspunse încurcat: — Nu te supăra, nu ştiu. Poate ştie coana Vulpe... Au plecat împreună şi au găsit-o pe coana Vulpe dormind în scorbura ei. Numai vârful nasului i se vedea. — Iarba fiarelor ? spuse ea căscând. Ce-o mai fi şi asta ? Doar dacă ştie cumătrul Cerb... ? Porniră tustrei şi îl găsiră pe cumătrul, care se lupta cu frate-su pentru o poiană cu iarbă grasă. Îi despărţiră cu greu. — Iarba fiarelor ? grăi şi Cerbul. Câtă iarbă am păscut eu, dar de iarba asta n-am dat. Hm !... poate jupânul Vultur s-o fi văzut vreodată... Pe jupânul Vultur îl văzură plutind în înaltul cerului. Îl chemară, şi coborî în roate line. — Iarba fiarelor ? spuse el. Nu mă mir că n-o cunoaşteţi. A fost o vreme când pământul era plin de ea, dar acu nu se mai găsesc decât câteva smocuri pe vârful muntelui Dad[2]. — Şi cum ajung eu acolo ? întrebă fierarul. — De dus, te duc eu, dar, dacă nimereşti tocmai când se pun norii cu munţii la masă, să ştii că nu scapi. Şi mai e la mijloc şi zmeul... Şi-apoi numai aricii cunosc iarba asta... Dar Handac n-avea de ales. Îşi lăsă barosul în paza lui moş Martin şi încalecă, jupân Vulturul îşi desfăcu aripile şi porni. Ursul, Vulpea şi Cerbul îi priviră o vreme, până se topiră în albastrul cerului. Jupânul zbură o lună încheiată, şi, după o lună, începu să simtă un fel de sfârșeală. Îi era şi foame. Atunci se opinti o dată şi ajunse în lună. — Bre, ce ţară pustie ! spuse cu scârbă. Unde să ne ospătăm aici ? Într-adevăr, cât vedeai cu ochii, numai gropi şi pământ ars. — Hai mai încolo, vorbi Handac. Nu se poate să nu dăm de un fierar. Au mers cât au mers, numai ce-au auzit bang-bang-bang. — Ei, vezi ? Era o covălie de fierar. S-au apropiat de bordeiul singuratic ridicat la răspântie de drumuri şi fierarul le-a ieşit în întâmpinare. S-a mirat Handac când i-a văzut faţa. Fierarul din lună avea un singur ochi rotund, aşezat în mijlocul frunţii, încolo era om ca toţi oamenii. — Iha ! Dar de unde venişi, om bun ? întrebă el. — Tocmai de pe pământ, fierarule... — Aşa? Acu mai vin şi eu de acasă!... Că aici, în lună, suntem numai trei fraţi : eu fierar, altul plugar, şl al treilea bucătar. Şi cu noi e maica noastră, Luna cea bătrână. Mă miram eu, de unde alt om ? Şi cu doi ochi... Ei, dar cu ce treabă pe la noi ? Când a auzit fierarul că Handac şi jupânul Vultur sunt obosiţi şi flămânzi, pe dată i-a dus la casa maică-si, bătrâna Lună. Luna i-a pus la masă şi i-a dat lui jupân Vulturul o oaie întreagă, pe care a înghiţit-o cu lână cu tot. — Acu, spuse Luna după ce le potolise foamea, mă iertaţi, dar trebuie să-mi aprind felinarul, că s-a lăsat noaptea. Altminteri intră la gânduri ăi de pe pământ! S-a dus Luna, șontâc-șontâc, de-a aprins un felinar cât toate zilele. Apoi a intrat în casă şi, ridicând două scânduri din duşumea, a privit spre pământ. Se vedea de acolo lumea noastră, ca-n palmă ! — Ai ochi buni ? întrebă Luna. — Buni, răspunse Handac, dar nu ca jupânul Vultur ! — Atunci pune-l pe el să vadă ce vrei. S-a uitat jupânul Vultur şi l-a văzut pe thagàr plimbându-se mânios în aşteptarea lui Handac. — De ce-i atât de mânios? a întrebat Luna. I-a zis Handac că thagàr aştepta de la el iarba fiarelor. Dar dacă numai aricii o cunosc... — Atâta tot? şi Luna l-a învăţat pe dată tertipul cu care o putea culege. Dacă a auzit ce l-a povăţuit bătrâna, n-a mai răbdat Handac să stea locului. Şi-a luat rămas bun, a mulţumit pentru toate şi, încălecând pe jupânul Vultur, au pornit în zbor. Au străbătut deci văzduhul luminat de felinarul Lunii şi au zburat cale de nouă săptămâni, iar după nouă săptămâni s-au întors pe pământ şi au ajuns pe vârful muntelui Dad. Creşteau acolo fel de fel de ierburi. Dacă n-ar fi avut învăţătura Lunii, ce ş-ar fi făcut Handac? Aşa, l-a pus pe jupânul Vultur să stea de pază şi a început să caute un cuib de arici. A căutat câteva ceasuri bune, până la urmă l-a găsit, îndată s-a apucat şi a alcătuit un cotecior de nuiele, îngrădit bine peste tot. Apoi a făcut o uşcioară prinsă în balamale şi a închis-o cu o verigă, de care a atârnat un lacăt. A măturat bine pământul în faţa uşcioarei, a mutat unul câte unul puii de arici în coteţ şi s-a ascuns. Nu trece mult, şi aricioaica se întoarce la cuib. — Copii, copii, unde sunteți ? Ţeposule ! Ghimpatule, vin la mama ! Ţepeluş ! Nu-i răspunde nimeni. Se sperie aricioaica şi începe să-i caute. Caută, caută... Până la urmă dă de coteţ. — Aici eraţi ? Numai că puii sunt încuiaţi. — Staţi niţel ! Fuge aricioaica într-un suflet, smulge un smoc de iarba fiarelor şi, cu el în gură, se întoarce la uşcioara cu lacăt. Când iarba atinge fierul se aude un ţăcănit, şi lacătul cade desfăcut. Îşi ia aricioaica puii şi-i duce Ia cuib, mulţumită că a scăpat cu atât. Dar Handac credeţi că nu era mulţumit ? A adunat smocul de iarbă roşie ca sângele, l-a vârât în buzunar — şi gata era să plece, când jupânul Vultur l-a vestit: — Păzea ! Venea zmeul, păzitorul muntelui Dad. Era bătrân, bătrân, cu genele şi părul până la pământ, cu dinţii ca lopeţile şi unghiile cât secerile. — Ce-ai furat, tâlharule ? — N-am furat nimic, a răspuns Handac. Am cules nişte iarbă smulsă de aricioaica, — Aşa ? Ia să văd eu iarba aia, a grăit bănuitor zmeul. Dar Handac nu i-o arătă. Supărat, zmeul pufăi fum negru pe nas. S-au prins la trântă. Când l-a zvârlit zmeul pe Handac, a ajuns Handac până în dreptul norilor şi, dacă s-a întors iar pe munte, s-a afundat în pământ până la glezne. Când l-a zvârlit Handac, a trecut zmeul de nori şi, căzând tocmai de dincolo de nori, s-a afundat în pământ până la genunchi. Au stat să răsufle un pic, şi iar s-au încăierat. De tari, tari amândoi. Nu se puteau dovedi. — Încă puţin, vesti jupânul Vultur, şi vin norii să se pună cu munţii la masă... Se opinti Handac şi-l zvârli pe zmeu până aproape de casa Lunii. Căzând înapoi, se afundă zmeul în pământ până la mijloc. Se repezi atunci Handac să-l pălească în creştet, dar afurisitul de zmeu muşcase pământul cu dinţii lui cât lopeţile şi ieşise din strânsoare. — Vultur-vulturaş, strigă atunci zmeul, scoate-i ochii lui Handac şi-ţi dau leşul lui să te ospătezi ! — Jupâne Vultur, scoate-i zmeului ochii, strigă şi Handac, că prietenul bun la nevoie se cunoaşte ! Jupânul Vultur ţinea la prietenie. Fără să stea pe gânduri, se năpusti asupra zmeului şi-l orbi, iar Handac îi veni de hac. Dar în clipa aceea se auziră nişte tunete grozave, că veneau norii să se pună la masă cu munţii. — Încalecă degrabă ! strigă jupânul Vultur. Handac i se aruncă în spinare, dar, cât de repede porni jupânul, un nor negru tot izbuti să-l izbească pe fierar în frunte. Jupânul Vultur îl purtă ameţit multă vreme, şi doar într-un târziu suflarea vântului îl dezmetici pe Handac. Pe drumul de întoarcere au întâmpinat ploi şi zăpezi, viscol şi furtună, dar de ajuns, până la urmă, tot au ajuns. În palatul lui, thagàr îşi rodea unghiile de nerăbdare. Când îl vestiră slujbaşii că un vultur îl lăsase pe Handac pe acoperişul palatului, îşi puse thagàr coroana şi se aşeză pe jilţul lui de aur. Handac se sărută cu jupânul Vultur, îl mulţumi pentru ajutor, iar jupânul zbură spre pădure, să-şi vestească prietenii că se întorseseră teferi. Fierarul fu dus apoi în încăperea de sfat. — Unde-i iarba ? — Uite-aici ! — Degrabă să-l scoateţi pe hoţ din închisoare, porunci thagàr, căruia de nerăbdare i se strâmbase coroana pe creştet. Din nou a plecat alaiul la magazia cu praf a împărăţiei. Hoţul luă iarba fiarelor, o mirosi, strănută şi atinse lacătul cât roata carului. Îl atinse o dată, de două ori, de trei ori... Nimic! Lacătul se ţinea mai zdravăn ca-nainte. — Ce mai aştepţi, ticălosule ? răcni thagàr, iar bietul hoţ fu nevoit să mărturisească : — Slăvite stăpâne, asemenea lacăt n-a fost pe lume şi n-o să mai fie ! Nici iarba fiarelor nu-l descuie... Bucuria împăratului! — Hoţului să i se taie capul, porunci el şi, cât ai clipi, hoţului îi zbură căpățâna de pe umeri. Iar tu, fierarule, pune-te pe treabă. Mai ai de făcut nouă sute nouăzeci şi nouă de lacăte... — Măria ta, îndrăzni un boier. Ispravnicul e încuiat înăuntru. Să facă fierarul o cheie... — Ce ? răcni thagàr şi glasul îi răsună atât de cumplit că boierul începu să tremure ca frunza. Să piardă vremea ? Lacăte, să facă lacăte ! Aţi vrea să mă fure toţi tâlharii ? Ispravnicul magaziei de praf rămase să se usuce în mijlocul lăzilor cu praf. Thagàr se întoarse la palat şi Handac în pădure, de unde îşi luă barosul pe care-l lăsase în grija lui moş Martin. Şi începu Handac să facă lacăte, toate cât roata carului. Şi cum era gata un lacăt, cum se alcătuia de îndată un alai sărbătoresc, şi lacătul era pus cu mare cinste la o visterie, la un hambar sau la o pivniţă. Dar, să vezi minune, ispravnicul visteriei, sau hambarului, sau pivniţei, intra întotdeauna înăuntru, amintindu-şi chipurile că are să cerceteze câte ceva ; adevărul e că voia să mai scoată câte ceva, ştiind că de aici înainte nu-l va mai putea fura pe thagàr. Şi lacătul era pus la poartă, şi ispravnicul rămânea înăuntru ! Uite-aşa au fost încuiaţi nouă sute nouăzeci şi nouă de ispravnici, care şi-au plătit lăcomia cu viaţa. Unul mai rămăsese, de sămânță, şi pe ăsta l-a mântuit o întâmplare. Îi venise pasămite lui thagàr gândul să-şi adune sfatul boieresc, ca să hotărască aşezarea unui nou bir: pe degetele oamenilor. Cugetase el că, dacă unii săraci se vor schilodi dinadins, tot n-au să-şi reteze toate degetele de la mâini şi de la picioare. Ceva putea câștiga, oricum ! Dar, în încăperea de sfat, thagàr se trezi faţă în faţă cu un singur dregător : ultimul din cei o mie de ispravnici. — Unde-s ceilalţi ? — Încuiaţi, care pe unde avea slujba, măria ta, şopti ispravnicul rămas în viaţă. Pe thagàr îl cuprinse o mânie cumplită. Cei o mie de ispravnici erau tot o avere a lui! Şi acu, din o mie, rămăsese cu unul singur, şi cel mai bicisnic : ispravnicul magaziei cu pene de păun. Încruntat, porunci să-i fie înfăţişat fierarul. — Ticălosule, strigă thagàr cînd Handac fu adus în încăpere, m-ai lăsat fără ispravnici ! — Eu ? întrebă fierarul. — Unde-s cheile lacătelor ? — Mi-ai poruncit să nu fac chei. Zi şi noapte am muncit la lacăte... Thagàr îşi puse coroana pe cap şi strigă, bătând din picior : — Să vie rădvanul. Mergem la magazia cu praf. Ţi-era şi milă să te uiţi la bietul alai care ieşea acum din palat, să vadă dacă mai poate fi mântuit primul ispravnic închis. Era thagàr, era Handac cu barosul pe umeri, şi mai era şi ispravnicul cel bicisnic, cu doi-trei făclieri. Atât... În faţa magaziei se opriră. — Sparge lacătul! porunci thagâr. — Munca mea ? Nu sparg nimic. — Aşa ? răcni thagàr, înciudat. Să vină gâdea! Dar răbdarea lui Handac ajunsese la capăt. — Asta ţi-e răsplata ? strigă el, de se cutremurară casele. Ei bine, uite ! Şi, rotind barosul numai o dată, izbi în zidul magaziei cu praf. Fraţilor, de atunci a ieşit vorba : praf şi pulbere ! Că s-a sfărâmat zidul de piatră ca o coajă de ou, şi s-au sfărâmat şi lăzile cu praf, şi a ieşit din magazie un nor de praf care a acoperit pământul. Şi atât de mare era barosul, şi atât de puternică lovitura lui Handac, că s-a stârnit un vânt care-a măturat totul şi a înălţat norul de praf la cer. Când s-au dezmeticit ispravnicul cel bicisnic şi făclierii... nici urmă de thagàr! Caută-ncolo, caută-ncoace — nimic. Şi-a ridicat din întâmplare ispravnicul privirea, şi ce să vadă? Norul de praf se înălţase până la Lună şi abia acolo se risipise, iar thagàr spânzura în colţul secerei de aur. Vârful secerei se înfipsese în fundul nădragilor lui de atlaz, şi thagàr cu stingă îşi ţinea coroana pe cap, iar cu dreapta şi cu cele două picioare vâslea ca un gândac. A vâslit aşa până şi-a sfâșiat nădragii şi a căzut învârtindu-se, a tot căzut, de s-a oprit taman unde se ridicase magazia cu praf. Şi praf s-a făcut! Au dat strigăte bucuroase câți locuiau în oraş şi l-au împresurat pe Handac, încercând să-l poarte pe sus. Dar, cum fierarul îşi ţinea barosul pe umeri, n-a fost chip să-l clintească. — Trăiască Handac! strigă careva. Trăiască thagàr Handac! — Ia vedeţi-vă de treabă, răspunse fierarul. Ce, asta-i meserie pentru mine ? Şi a plecat Handac cel năzdrăvan, purtându-și barosul pe umeri, şi s-a dus acasă, la bordeiul lui. De obosit ce era, s-a culcat. Iar dacă simţiţi şi azi că vă tremură pământul sub picioare când treceţi pe drum, nu vă speriaţi. N-aveţi de ce. E doar Handac fierarul, care de atunci sforăie. Aoleu, fraţilor, dar şi când s-o trezi !...   [1] Thagàr — împărat (în limba ţigănească). [2] Dad — tată (în limba ţigănească).

Măria sa moşul   În urmă cu mulţi, mulţi ani, cam pe când furnicile mai erau cât buhaii şi mugeau gros, bu-bu, iar buhaii cât furnicile susurau de-i auzeai abia-abia, în urmă cu mulţi, mulţi ani, zicu-ţi, o tupilătură de bordei îşi iţăia coperişul de paie, uite colo. Trăiau în bordeiul cela, ca vai de lume, un moş şi-o babă. Da’ slabi, da’ pungiţi, da’ flenduroşi, cum n-ai mai văzut şi n-ai să mai vezi câte zile-i avea! Cum trăiau ei în bordeiul lor, nu mai întreba... Moşul, ca moşul. Îi rămăsese un dinte în gură şi se ţinea straşnic de fudul în faţa babei, care-i pierduse pe toţi încă din iarnă. — Babo, vezi tu ce fel de dinte am eu? — Văz, moşnege... — Stăi, nu aşa! se mânia moşul. Cum vezi? Grăieşte lămurit. Ofta baba, îşi înălţa privirile şi dădea răspuns: — Îl văz alb, frumos şi lucios. — Aşa, aşa, se bucura moşul. Lucios... Şi-apoi? — Şi-l mai văz, apoi, curat, zdravăn şi tăios... — Ho-ho – se umflă moşul în pene – tăios, cum de nu... tăios, de bună seamă. Şi-apoi? — Şi-apoi... apoi nu-l mai văz nicicum – ofta baba. Luceşte mai ceva ca soarele. La soare mă pot uita, la dintele tău, ba... Să fi văzut atunci cum îi creştea moşului inima! O făcea de două parale pe biata babă, care-şi pierduse ultimul dinte încă din iarnă, îşi mângâia dintele cu grijă şi cu teamă, nu care cumva să-l smintească de la locul lui şi ieşea din bordei să-şi privească brusturele. (Uitai să-ţi spui că la uşa bordeiului lor creştea un brusture, şi brusturele cela le ţinea şi de varză şi de păpuşoi. Că, la sărăcia lor, de unde varză? de unde păpuşoi?) Baba, săraca, rămânea să plângă, vai de viaţa şi de zilele ei! Şi iacă, ieşi într-un rând moşneagul din bordei să-şi cerceteze brusturele, şi cum ieşi, cum răcni ca scos din minţi: — Tu, babo! Vin’ de te miră, că aiasta-i încă una! — Ce-i, omule? — Vină şi nu mai întreba alt nimic! Ieşi baba din bordei şi numai ce dădu cu ochii de brusture, că-şi bătu palmele cu mare mirare şi rămase cu gura căscată. D-apăi că şi avea de ce! Crede-mă, de vrei, dar una dintre frunzele de brusture se întinsese şi se lăţise într-atât, încât acoperea de-a binelea bordeiul şi-i făcea umbră. — Ce să fie asta, babo? — D-apăi ce să ştiu eu, moşnege? Priveau amândoi la frunza năzdrăvană şi, privind-o, băgară de seamă că frunza tot mai creşte; iar, pe măsură ce creşte, i se lungea şi coada. Până-n seară se înălţase frunza de-un stânjen şi se lăţise cât o moşie. S-au culcat ei doi, dar parcă mai puteau s-adoarmă? Toată noaptea au pândit să se facă zi mai degrabă şi, iaca, zi nu se mai făcea. — Lungă noapte! oftă moşul, de la o vreme. — Adevărat, lungă – oftă şi baba. Se-ntoarseră pe partea cealaltă şi din nou încercară să dea geană prin geană. Tăcură ce tăcură şi numai ce oftă moşul: — Tii, da’ lungă noapte! — Lungă, zău aşa – îi ţinu şi baba isonul. Nu mai răbdară şi ieşiră din bordei. Noaptea, noapte. Când colo, îşi înalţă moşul privirile şi, ce să vază? Frunza lui de brusture se lăţise peste lume şi, punându-se-ntre lume şi soare, făcea umbră pământului. Soarele, bietul, răsărise de mult, dar dacă brusturele nu-i îngăduia să alunge noaptea? — Ce zici tu, babo? — Nu mai zic nimic, se umili baba. Numai că mă tem. — De ce te temi, babo? — Nu ştiu. — Uuu, cap de babă! se stropşi moşul, tremurând şi simţind că de groază i se izbesc genunchii. Te temi, de cine? De brusturele nostru? Începu baba să plângă. Şi ce crezi? Atât de potop de beznă fără sfârşit, nu era de ici, de colo. Se suci moşul ce se suci, se perpeli ce se perpeli, dar cum se sucea, cum se perpelea, ieşire din încurcătură nu afla. — Ce să încep eu acu? şopti moşul, spunându-şi gândurile cu glas tare. Au să mă ia oamenii la trei păzeşte... Cum să-i las eu în beznă? N-are să se mai facă grâu, nici iarbă, nici poamă... Om muri de foame! — Suie pe brusture! auzi atunci un îndemn limpede şi răspicat. — Ce spui tu, babo? se minună moşul. — Eu? N-am deschis gura, păcatele mele... Trase  moşul  cu  coada  ochiului  în  dreapta,  în  stânga,  încercă  să străpungă întunericul, dar nu văzu nimic. — Suie pe brusture! Moşul simţi deodată că-l ia cu frig şi se întoarse iar către babă. — Tu ai grăit, babo? — De grăit îmi arde mie?! răspunse baba bocind pe înfundate. — De ce-ţi arde ţie? se răsti moşul. — Îmi arde de plâns şi-atât. Căzu moşul pe gânduri şi iar simţi un deget de gheaţă pe şira spinării. — Bre, bre, atunci cine grăieşte? şopti cu sfială. — Eu. — Care eu? — Eu, dintele tău. Dacă-o mai auzi şi pe asta, se lăsă moşul pe un pietroi, simţind că nu-l mai ţin picioarele. „Îi prăpădul lumii, îi trecu prin minte. Aiasta-i şi alt nimic... Brusturii astupă lumina soarelui şi dinţii grăiesc“. — De ce te temi, moşnege? se înălţă glasul dintelui. Mi-ai purtat de grijă, te-ai fălit cu mine, şi iaca, voi să-ţi fiu şi eu de ajutor. Suie pe brusture! — Cum să sui pe brusture, bre, dinţişorule? A trecut vremea când mă căţăram în copaci, cu sprinteneala anilor de demult... — Ascultă vorba mea! Ia securea, taie scară-n coada brusturelui şi suie. Moşul, nu şi nu, dintele da şi da – tot pe-a dintelui a rămas. Şi-a luat moşul securea, s-a legat pe după mijloc cu un curmei şi i-a legat babei pe după mijloc capătul celălalt, a proptit uşa bordeiului cu un pietroi şi-a prins a tăia prima treaptă. Treaba mergea lesne, că, deşi groasă cât o casă, coada frunzei uriaşe era moale ca un picior de ciupercă. Moşul tăia, şi baba plângea. — Taci, babo, nu mă-mpiedica din tăiat! — Nu te-mpiedic, nu... — Atunci de ce boceşti? — Dacă mă târâi pe cozi de brusture! Aşa, mai cu-o vorbă, mai cu-o sfadă, ajunseră la a nouăzeci şi noua treaptă. Se opri moşneagul să răsufle şi privi în jos. Bezna era cumplită, ca-ntr-un cazan cu smoală. — Bieţii oameni! şopti baba. — Ce-ai cu oamenii? se răţoi moşul. Noi nu suntem oameni? şi prinse a tăia a suta treaptă. Cu chiu, cu vai, după nouă luni de zile, ajunseră pe frunza de brusture. Ca să vezi dumneata cât crescuse buruiana! Sus era lumină, soarele strălucea şi frunza părea o nesfârşită câmpie înverzită. — Ce facem acu, dinţişorule? întrebă moşul. — Ce să facem? Mergem tot-nainte... Merseră dară înainte şi nu peste multă vreme ajunseră la nişte curţi straşnice, împrejmuite de ziduri verzi. Lasă că şi palatul de dincolo de ziduri, la care pătrunseră printr-o poartă verde, tot verde era. Se uita moşul cu ochii cât cepele, se uita baba cu palma la gură şi nu ştiau pe ce lume se află. — Ce să fie aici, moşnege? îndrăzni baba, dacă-şi sătură privirile. — Ce  să  fie?  îi  întoarse  moşul  vorba.  Căsuţa  noastră...  Aşa-i, dinţişorule? — Numaidecât aşa, grăi dintele. S-o stăpâniţi sănătoşi! Intrară dară în palat şi-i cercetară încăpere după încăpere, minunându-se de câte vedeau. Se aflau acolo paturi şi covoare, mese şi scaune, tacâmuri şi ştergare, iar toate erau verzi ca frunza de brusture. Opaiţele erau verzi, şi verde era lumina pe care-o răspândeau; pe pereţi atârnau zugrăveli verzi, înfăţişând cai cu coame despletite. — Păcatele mele – şopti baba cu spaimă. Cai verzi pe pereţi! — Ian taci, bre! i-o reteză însă moşul. De când se căţărase pe brusture părăsise, pasămite, orice urmă de sfială. Se plimba ţanţoş prin încăperile cele verzi şi, cum obosi de la o vreme, se tolăni pe-un pat verde, poruncind fălos: — Tu, babo, ia adă la masă! Aduse baba nişte peşti verzi, pâine verde, o friptură verde şi nişte plăcinte verzi, care-o aşteptau parcă la cuhnia verde a palatului. Mâncă moşul şi se sătură, cum nu se săturase de când mama îl făcuse. — Te-ai săturat? îl întrebă baba. — De – răspunse el – calul de dar nu se caută la dinţi... Şi, ca şi cum ar fi aşteptat doar să pomenească de-ai lui, dintele moşului, dintele cu care se fălea, dintele năzdrăvan, se desprinse atunci de la locul lui şi, hop, sări pe masă. — Ha,  dinţişorule!  răcni  moşul.  Văleu,  dintele  meu  alb,  frumos  şi lucios!... Dintele meu curat, zdravăn şi tăios... Unde mi-ai plecat, dinţişorule?... — Nu te teme, moşule – grăi dintele. Acu ai ajuns om cu palat şi cu friptură pe masă şi-ai trebuinţă de strajă la poartă... Babo – se răsuci el apoi către bătrâna rămasă ca de piatră – n-ai un bold, babo? Se căută baba, se căută şi găsi un bold înfipt în pestelcă. — Iaca boldul... — Aşa – spuse dintele apucându-l. De-acu, moşule, dacă ai treabă cu mine să ştii că nu mă mai găseşti strajă la gură, ci strajă la poartă... Şi, cum zise, sări de pe masă, străbătu încăperile palatului şi se aşeză în dreptul porţii, unde prinse a mărşălui cu boldul pe umăr, ca o cătană. — Bre, bre! mormăi moşul, amărât pe de-o parte că-şi pierduse ultimul dinte, dar mândru pe de alta că-l vedea harnic şi plin de râvnă. Şi-apăi iacă-aşa prinseră a curge zilele în palatul cel verde. Moşul se trezea la prânz, umbla ce umbla prin încăperile verzi, apoi se aşeza la masă şi baba-i aducea peştii verzi şi pâinea verde, friptura verde şi plăcintele verzi, care nu se mai sfârşeau. (Na, că uitai: după toate câte le spusei, mai aducea baba şi-un stacan cu apă verde, că stacanul nu se golea, după cum bucatele nu se sfârşeau.) Numai că azi aşa, mâine aşa, mereu aşa, se sătură moşul de peşti, de friptură şi plăcinte. Unde mai pui că-ncepuse să-l ostenească verdele şi-ar fi poftit să mai îmbuce şi-o măliguţă galbenă, cu lăptic dulce şi alb. — De unde, moşnege? se căina biata babă. Dacă stăm pe-o frunză, ca gâzele... — De unde, de neunde, voi măliguţă, auzi tu? — Aud. Da’ nu-i... — Aşa? se înciudă moşul. Ei, ia du-te tu la poartă şi-mi cheamă dintele! Se duse baba la poartă şi găsi dintele, care făcea de strajă, cu boldul pe umăr. — Iacă-aşa şi-aşa, pofteşte moşul măliguţă – se tângui baba. — Pofteşte? zise dintele. Nu-i nimic! Şi-ndată se şi înfăţişă înaintea moşului, care aştepta într-un jilţ căptuşit cu nouă perne moi. — Ce facem, dinţişorule? îl întâmpină moşul. — Iaca bine. Scobeşte o gaură în frunza pe care stăm. Se apucă moşul şi făcu o gaură cât un puţ. — Suflă prin gaură, spre pământ – mai spuse dintele. Îl ascultă moşul şi prinse a sufla. Şi, nu ştiu, căpătase hârbul de moşneag atâta putere sau dintele năzdrăvan era cu pricina, dar de suflarea aceea se stârni pe pământ o vântoasă cum n-a mai fost şi n-are să mai fie. Colbul se ridica în valuri şi, dacă dintele n-ar fi răcnit: „Fugi de la gaură! În lături!“, nu ştiu, zău, ce s-ar fi petrecut cu moşneagul. Că numai ce se dădu în lături, şi tot colbul ridicat de pe pământ năvăli prin gaura tăiată în brusture şi se lăsă binişor pe frunză. Cât te-ai şterge la ochi, brusturele fu acoperit cu un strat de ţărână. — Aşa – spuse cu mulţumire dintele. Acu puteţi ara şi semăna păpuşoi. Numai să nu uitaţi să umpleţi puţul din nou... Îl privi moşul cam dintr-o parte, se încruntă, dar nu vădi nimic şi acoperi puţul cu un capac. „Ia te uită la dintele aist! îşi zise el. Nu cumva îi fulgeră prin minte că m-aş putea apuca eu, om cu palat şi cu friptură, să ar acu şi să samăn ca un fitecine?“. Dintele  plecă  să-şi  ia  straja  în  seamă  şi  moşul  rămase  să-şi odihnească privirile pe culoarea ţărânei, după ce şi le lehamitisise cu verde şi iar verde. Şi mai trecu aşa un rând de zile... Dar dacă dorul măliguţei nu-l slăbea pe moşneag? Şi iacă, tot frământându-se el cum şi-ar putea împlini pofta fără să are, vai de mine, şi fără să semene, odată, nu ştiu cum, îşi aduce aminte că din pricina foii de brusture se lăsase pe pământ o noapte cumplită. — Bre, bre, cum or fi scos-o la capăt amărâţii ceia de jos? Şi, cum puţul prin care suflase din îndemnul dintelui asupra pământului era încă neumplut, se duse moşul de-i scoase capacul şi-şi lipi ochiul de buza lui. Privi şi se minună. Pe pământ, vezi bine, bezna era tot atât de neagră. Dar oamenii aprinseseră din loc în loc focuri uriaşe, iar la lumina focurilor munceau, în vreme ce la căldura focurilor se coceau pe ţarini grâne şi păpuşoaie. — Ia te uită, nelegiuiţii! îşi spuse moşul. Te pomeneşti că mănâncă şi măliguţă, în vreme ce eu mă usuc de poftă... Înciudat, privi mai departe, şi deodată se holbă pe cât putu. Oare asta ce-o mai fi? Nişte făclii suiau încet de pe pământ, suiau, suiau şi – să vezi neobrăzare! – parcă taman către el suiau. — Săriţi!  răcni  atunci  moşul,  tulburat  foarte.  Ne  năvălesc duşmanii. Strajă, aţine-te! babo, zăvoreşte porţile! Trâmbiţaţi şi trageţi clopotele! Fiţi gata să muriţi pentru moşul vostru drag! Şi  îndată,  răcnind  straşnic,  se  năpusti  moşul  într-o  încăpere  mai dosnică a palatului, care se nimeri o spălătorie, şi se ascunse acolo sub o covată verde. Baba zăvorî porţile, iar dintele se urcă pe zid, cu boldul pe umăr. Aşteptară cu toţii ce aşteptară, şi nu trecu mult că o ceată de oameni se şi ivi pe frunză. Îşi stinseră făcliile dând de strălucirea soarelui şi rămaseră o vreme să se bucure de acea strălucire ce pierise de pe pământ. Apoi, la îndemnul unui  flăcău,  porniseră din  nou  şi  iacă,  se  opriseră acum  în  faţa zidurilor verzi. — Staţi pe loc! răsună atunci un glas şi, ridicându-şi privirile, oamenii văzură sus, pe zidul cel verde, un dinte cu un bold pe umăr. — Ce păzeşti tu acolo, dinte fălos? întrebă uluit flăcăul. — Îl păzesc pe domnul meu, stăpânul curţilor verzi pe care le vedeţi şi a toată moşia... — Apăi fă bine şi-l vesteşte că avem o vorbă cu el. — Îndată – spuse cuviincios dintele. Şi începu să-l caute pe moşneag. Îl căută din încăpere-n încăpere, îl căută preţ de nouă ceasuri şi doar în al zecelea îl află sub covata lui, în spălătorie. — Ce faci aici, moşnege? — D-apoi, ce să fac? mormăi moşul, ruşinat. Ia, mai nimic... — Aşa? Ci lasă-te dumneata de făcut mai nimic şi vină să primeşti oamenii de pe pământ, că au a-ţi spune o vorbă... — S-o spună babei! rosti repede moşneagul şi, ţuşti, dădu să se vâre iar sub covată. Dar îl ţinu dintele de rău şi nu mai avu moşul ce face. De voie, de nevoie, se aşeză pe un jilţ verde în cea mai mare încăpere a palatului, dintele se duse  şi  deschise  poarta,  iar  oamenii  intrară,  minunându-se  de  toate  câte vedeau. Flăcăiaşul ce părea să le fie căpetenie păşi înainte şi rosti cuviincios. — Bună vremea, moşule! — Măria Ta Moşule – îl îndreptă moşneagul, ridicându-se deodată în capul oaselor. Oamenii dădură zvon de mirare. — Ce vorbă-i asta, omule? se minună şi flăcăul, că, vezi dumneata, pe vremea aceea nu se ştia încă de măriri şi boierii, iar oamenii erau toţi una, ca tine şi ca mine. — Iaca bine – se răsti însă moşneagul – vorbă cu-minte... Eu stau sus în palat şi soare, voi jos, în bordeie şi întuneric. Cuvine-se deci să fie între noi deosebire... Oricum, întâi şi-ntâi, plecaţi-vă genunchii... — Dar de ce să ni-i plecăm? se nedumeri flăcăul. — Că altminteri nu grăiesc cu voi – îi lămuri îndată moşneagul, zvârlind o căutătură piezişă. Tare miraţi de toate câte auziseră, îşi plecară oamenii genunchii, iar flăcăul rosti cu sfială: — Noi, Măria Ta Moşule, am venit cu o treabă. Frunza ta de brusture ne răpeşte soarele. Fii bun şi dă-ne soarele la loc, că fără soare viaţa nu-i viaţă! Îi ascultă moşneagul vorbele şi orice urmă de teamă îi pieri din inimă. Plimba priviri trufaşe peste capetele celor îngenuncheaţi înainte-i şi deodată prinse a râde: — He-he, nu v-au prea ajutat focurile, precum văd... — De ajutat ne-au ajutat ele – răspunse flăcăul. Dar ce-i un foc, ce sunt zece focuri pe lângă soare? Se făcu tăcere şi moşul se trase de fuiorul bărbii. — Şi dacă vă înapoiez soarele, ce-mi daţi? întrebă el, închizând un ochi. Îmi daţi zi de zi măliguţă galbenă cu lăptic alb şi dulce? — Îţi dăm, moşule... asta, Măria Ta Moşule! Îţi dăm, cum de nu! Strigă flăcăul, bucuros că scăpase doar cu-atât. Plecară oamenii. Pe lângă peştii verzi şi pâinea verde, pe lângă friptura verde şi plăcintele verzi, pe lângă apa verde, baba începu a aduce la masa moşului şi măliguţă galbenă cu lăptic alb şi dulce. Se bucura moşul şi înghiţea hulpav din toate, mulţumit că pentru a le dărui celor de jos câte ceva din lumina şi căldura soarelui nu trebuise decât să înlăture capacul puţului pe care-l săpase când suflase asupra pământului. Prin puţul acela privea soarele către bieţii oameni, cărora li se părea că au soarele întreg, ca mai-nainte. Şi mâncă moşul măliguţă azi, o mâncă mâine, o mâncă zi de zi, până i se acri de măliguţă, ca de mere acre. Bufnea şi-o bruftuluia pe biata babă, care se da de ceasul morţii, nemaiştiind cum să-l împace. Şi, tocmai când moşul se arătă mai posac şi mai nemulţumit, se pomeni cu dintele, care-i vesti că alţi oameni suiseră de pe pământ şi pofteau să-l vadă. — Măria Ta Moşule – spuseră oamenii (vezi că acu se şi aflase cum se cuvenea să-i grăieşti!) – Măria Ta Moşule, noi ne avem bordeiele cale de trei zile  de  bordeiele  celor  pe  care  i-ai  blagoslovit  cu  îndurarea  Măriei  Tale, dăruindu-le lumina şi căldura soarelui. Dar soarele până la noi nu ajunge. Rugămu-te, Măria Ta Moşule, îngăduie-ne şi nouă să ne bucurăm de soare! — Da-mi  daţi  în  schimb  zi  de  zi  o  oală  cu  păsat?  întrebă  moşul, luminându-se la faţă. — Îţi dăm, vai de mine... — Bine, atunci. Duce-vă-ţi în pace că vă dau şi vouă soare, să v-ajungă! Şi, ce crezi? Săpă moşul încă un puţ în frunza brusturelui şi soarele răzbi şi până la bordeiele oamenilor, care-i aduceau zi de zi o oală cu păsat, de mânca moşul păsat şi se bucura. Şi-apăi iacă-aşa, veniră şi veniră oameni de pe tot întinsul pământului, cerându-şi partea lor de soare, şi pentru fiecare săpa moşul alt puţ, dacă-i făgăduiau să-i aducă ba o ciorbă de fasole, ba sarmale, ba vărzări, ba ostropel. Iar când se perindă pe la el omenirea pământului, de-i aduse toate bucatele ce se pot închipui, începu moşul a lua pentru soare dijmă din toate câte cereau soare, ca să crească. Apoi puse bir pe ochi, că ochii privesc soarele, bir pe apă, că-n apă soarele se oglindeşte şi bir pe hogeag, că din hogeag iese fumul ce-ntunecă soarele. Poftele moşului nu mai aveau sfârşit, şi frunza era acu ciuruită de zeci şi zeci de puţuri, ca o roată de caşcaval bortelită de şobolani. Atât de şubredă se făcuse frunza, că se clătina când moşneagul păşea peste ea, şi, într-un rând, palatul cel verde se plecă pe-o rână, iar acoperişul i se trase către faţă, ca o pălărie împinsă pe frunte. — Ce ne facem, dinţişorule? răcni moşul,cuprins de-o straşnică spaimă.  — Apăi de, Măria Ta Moşule, rosti întristat dintele. Ce mai putem face? Şi pentru întâia oară îşi lepădă boldul şi se întinse pe prag. — Nu ştii ce? strigă moşul. Am să le spun oamenilor că le iau îndărăt soarele, dacă nu-mi dreg frunza... Hai? O boare de vânt se stârni atunci, o boare uşoară ca o mângâiere şi frunza se legănă, se legănă şi se fărâmiţă, ca o biată frunză veştejită. — Văleu! mai apucă să ţipe moşneagul, că se şi rostogoli din văzduh şi, când se izbi de pământ, intră de nouă palme în el şi pământ se făcu. Baba însă avu norocul să cadă chiar peste uriaşa coadă a frunzei de brusture, aşa că se zdruncină oleacă, dar nu pieri. Ajutată de dintele care se prăbuşise fără a se alege cu nimic, intră în bordeiul ei de demult şi-n bordeiul cela mai trăieşte şi azi. Dintele vede de babă şi ea îl spală, îl cârpeşte şi, dacă nu mă-nşel, am auzit că şi-a pus în gând să-l însoare cu fata unui vecin de treabă. Dar de atunci străluceşte soarele pentru toţi deopotrivă – of, maica mea cum străluceşte! Până şi eu mă încălzesc la soare şi-acolo-mi rostesc minciunile în gura mare.

Deşteptăciunea proştilor   Doi proşti s-au întâlnit cândva la o cruce de drumuri. Pe cel dintâi îl goniseră oamenii din satul lui, că prea era din cale-afară de prost şi le făcea satul  de  râs.  Celălalt  se  suise  într-o  căruţă,  în  care  se  mai  înghesuiseră nouăzeci şi nouă de proşti. Căruţa cu proşti se rupsese de greul prostiei şi proştii se împrăştiară care-ncotro, umplând lumea până-n ziua de azi... — Bună vremea, om cu minte – spuse primul prost, văzând că se întâlnise cu unul care, deşi soarele ardea, purta două căciuli şi trei cojoace. — Mulţumesc dumitale, om  cu  scaun  la  cap  –  răspunse al  doilea, băgând de seamă că drumeţul ce-i dăduse bineţe purta pe cap un scaun cu fundul spart. Auzind fiecare vorbele celuilalt, pricepură proştii că se întâlniseră doi oameni de nădejde şi hotărâră să-şi urmeze calea împreună, iar dacă merseră ce merseră, li se făcu sete. — Bună ar fi acu nişte apă – spuse cel dintâi. — Phii! Tare bună, încuviinţă al doilea. Of! bună de tot... Şi, ca un făcut, dădură îndată peste două fântâni aşezate, cine ştie de ce, una lângă alta. — Vezi? Eu am să beau dintr-asta – spuse prostul cu două căciuli şi trei cojoace, oprindu-se lângă una dintre cele două fântâni. — Oare a două fântână n-o fi având apa mai bună? întrebă cel cu scaun la cap. Prostul cuminte căzu pe gânduri. Privi fântânile cu îndoială şi, izbindu-se cu palma peste frunte, grăi: — Ştii că ai dreptate dumneata! Păi, atunci, din care să bem? — He-he – râse cel cu scaun la cap – am să te-nvăţ eu. Ai zis că a doua are apă mai bună? Iaca, bem dintr-a doua fântână! Dar prostul cuminte, cu două căciuli şi trei cojoace, căzu parcă şi mai tare pe gânduri. — Aşa, pare lesne de zis – răspunse el după o vreme. Dar dacă tot apa din prima fântână e mai bună, a? Prostul cu scaun la cap căscă atunci o gură mare, mare, şi n-o închise decât pentru a striga: — Vai de mine! Şi ce-i de făcut? — Iaca, măcar că sunt cuminte şi umblu iarna-vara cu două căciuli şi trei cojoace, tot nu mă pricep ce să spun – vorbi încurcat al doilea prost. Ce ne facem? Şi amândoi, uscându-se de sete, rămaseră să cugete adânc. Oftau şi cugetau. Cugetau şi trăgeau cu coada ochiului când la o fântână, când la alta, neputându-se hotărî din care să bea. — Frate-meu, auzi?... Mor de sete! izbucni deodată cu glas plângător prostul cuminte. — Dară eu! îi ţinu isonul cel cu scaun la cap. Mă tem c-am şi murit de-a binelea... Dar cum să bei aşa, ca proştii! Nu-i ruşine? — Drept! Aşa-i. Ca proştii nu poţi bea – spuse al doilea prost şi izbucni în hohote de plâns. — Nu mai plânge, că-mi sfâşii inima – rosti atunci cel dintâi, plângând cu lacrimi cât bobul de strugure. — Ce  păcat  că  nu  suntem  mai  proşti!  strigă  deznădăjduit  prostul cuminte. Am bea şi noi ca proştii şi gata... Prostul cu scaun la cap căzu sfârşit lângă ghizdurile uneia dintre cele două fântâni. — Numai ca să ne răpună cu zile au săpat te miri ce ticăloşi două fântâni taman aici! Două... Una nu le-ajungea? Prostul cuminte se prăbuşi lângă ghizdurile celeilalte şi prinse a răcni ca din gură de şarpe: — Ajutor! Săriţi, oameni buni!... Murim de sete! Dar, cum se aflau departe de sat, nimeni nu-l auzi. Prostul îşi luă atunci rămas bun de la viaţă şi închizând ochii, îşi propti capul în ţărână. Când colo, nasul i se opri într-un ochi de apă stătută, cursă din găleata cine ştie cui. — Bogdaproste! îşi spuse uşurat şi, lipăind încetişor, încetişor, să nu-l simtă tovarăşul, bău toată apa aceea verzuie. Şi să vezi comedie, tot aşa făcu şi prostul cu scaun la cap, care găsi şi el lângă fântâna lui un ochi de apă încropită de soare. — Hai, frate-miu, să mergem! rosti atunci prostul cuminte. Dă-le-ncolo de fântâni păcătoase! — Că bine zici, frăţioare! răspunse la fel de înviorat prostul cu scaun la cap. Lasă-le naibii de fântâni... Şi,  încântaţi  că  nu  băuseră  ca  proştii,  cei  doi  înţelepţi  îşi  urmară drumul, cărând două căciuli, trei cojoace şi un scaun cu fundul spart.   Cel ce nu i-a întâlnit Rog să-mi scrie negreşit!

Povestea ţesătorului   Trăia odată de azi pe mâine şi n-avea zilnic o coajă de pâine, trăia odată un ţesător, mare meşter în ţesutul mătăsurilor grele şi-al feluritelor soiuri de catifele. Despre meşteşugul lui se dusese vestea-n cele patru colţuri ale lumii şi straşnic se mândrea stăpânul ţesătoriei cu meşterul lui, dar vezi că nu uşor îi venea aceluia să trăiască doar din mândria stăpânului. Că de plătit îl plătea cum apuca şi să plece de la dânsul nu-l lăsa... „Tii, la grea cumpănă am încăput! îşi spunea ţesătorul, umblând într-o seară hai-hui pe uliţele târgului. Dacă mai rămân la el o lună, parcă văd că stăpânul îmi pune pielea pe băţ. Dacă fug, are el arnăuţi de credinţă să-mi ia urma şi să mă-ntoarcă din drum. Cum o întorc şi cum o sucesc, scăpare tot nu găsesc!“. Iacă-aşa umbla ţesătorul zăpăcit de gânduri, când, înşelat de întuneric, se împiedică de-o piatră şi căzu, cât era de lung. Iar dacă se propti în mâini să se ridice, simţi sub palma dreaptă ceva moale şi-n lumina stelelor văzu că mâna i se potriveşte peste o bucată de ţesătură. „Ce fel de ţesătură-i asta?“ se întrebă meşterul, cercetând-o cu luare-aminte, în raza lunii. Şi tare se miră. Ar fi zis că-i o bucată de catifea vişinie, ţesută cu fir de aur, dar firul era tot atât de moale ca şi catifeaua. Bucata nu părea ruptă dintr-o ţesătură  mai  mare,  căci  avea  marginile  cu  grijă-ncheiate, iar firul de aur închipuia o fată legată cu cătuşe de aur de-un copac. Şi numai ce palmele-i încălziră ţesătura, că meşterul auzi un glas subţirel: — De când te tot aştept, ţesătorule! — Pe mine? se miră meşterul. Cine mă aşteaptă? Şi-şi răsuci capul, străduindu-se să zărească făptura care-i vorbise. — Nu privi în jur, ţesătorule – se înălţă însă din nou glasul. Priveşte în faţa ta!  Şi-şi plecă ţesătorul privirile şi văzu că pe ţesătura vişinie fata se mişcă, vie. — Ia te uită, frate! spuse el, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Dar fata nu-i lăsă răgaz pentru mirare. — Nu te mai mira – spuse ea – ci mai bine atinge cu degetul cătuşele de aur care-mi strâng încheieturile! Şi ţesătorul atinse cu degetul cătuşele de aur şi cătuşele sunară, sfărâmate, şi se aşezară cuminţi la picioarele fetei, de parcă acolo fuseseră ţesute de când lumea. — Ştiu ce te doare – mai spuse fata. Pentru că m-ai scăpat de cătuşe, am să te scap şi eu de stăpân. Hai, dă-mi mâna! Şi-ntinse mâna ei micuţă, pe care ţesătorul o cuprinse cu sfială-n palma lui. Atunci simţi deodată cum trupul i se-mpuţinează şi, până să ştie ce şi cum, se pomeni alături de fată, în ţesătura vişinie, care se legănă, se-nălţă şi prinse-a pluti peste acoperişurile târgului. Trecu pe deasupra ţesătoriei, zbură peste un lac şi-apoi se tot duse lin, ca purtată de-o boare, până ce fata întrebă: — Ei, încotro ai vrea să te duc? Numai că totul se petrecuse atât de fără veste, că bietul ţesător nu-şi putea veni în fire. Ţinea cu amândouă mâinile copacul de care fata fusese încătuşată şi, ce să zic, mă tem că tremura de-a binelea. Iar ţesătura zbura, zbura mereu cu ei amândoi... Când meşterul izbuti să-şi alunge tulburarea, trecuseră peste şapte mări şi şapte ţări şi se aflau tocmai deasupra unei cetăţi cu turle aurii. — Ce-ar fi să ne oprim aici? întrebă el, dornic să pună capăt zborului cu care, mi se pare, nu se prea-mpăca. — Să ne oprim – încuviinţă fata. Şi ţesătura coborî binişor în curtea pietruită a unui palat. — Ia te uită!... Ce-i asta? O ţesătură căzută din cer, strigă un oştean, apucând uimit catifeaua. Nădăjduiesc că mai-marele oştilor va binevoi să mă cinstească pentru asemenea dar... Şi, nici una, nici două, oşteanul alergă şi-nfăţişă mai-marelui ţesătura, pe care se vedeau doi tineri stând de-o parte şi de alta a unui copac. — Halal, băiete! zise mai-marele. Ţine-un gologan şi  du-te de-l bea sănătos! Şi numai ce plecă oşteanul, că mai-marele se ferchezui, îşi unse barba cu mirodenii şi-alergă fuguţa la-mpărat, căruia-i înfăţişă ţesătura. — Nici că se potrivea mai bine! strigă împăratul. Apoi, dăruindu-i mai-marelui o moşie, îşi chemă degrabă împărăteasa, poruncindu-i să coasă ţesătura aceea căzută din cer, şi vezi bine, aducătoare de noroc, pe rochia de mireasă a domniţei. Că, pricepi, se nimerise ca-n ziua aceea domniţa să se mărite cu un fecior de împărat din lumea mare. — Tii,  ce  ne  facem?  întrebă  în  şoaptă  ţesătorul,  în  vreme  ce împărăteasa trecea din încăpere-n încăpere, zorind să-i înmâneze croitoresei peticul de catifea vişinie. — Om vedea noi – îi răspunse tot în şoaptă fata. Deocamdată, acu, taci mâlc!  Privi împărăteasa cam nedumerită-n jur, că parcă, parcă auzise glasuri lângă dânsa, dar, dacă văzu că-i singură, se încredinţă că totul fusese o părere şi intră în iatacul domniţei, unde croitoreasa tocmai mântuia rochia de nuntă. — Prinde şi peticul ăsta pe rochie, îi  spuse împărăteasa. Măria sa nădăjduieşte că-i va purta noroc domniţei... Şi nu trecu mult că domniţa-şi îmbrăcă rochia, pe care catifeaua vişinie strălucea în dreptul inimii. Ţesătorul se ţinea de copac şi privea cu ochi mari alaiul nuntaşilor în frunte cu împăratul şi împărăteasa, iar, nu ştiu, să fi fost de vină călătoria prin văzduh sau umezeala palatului; ce ştiu, e că odată simţi că-i vine să strănute. Îşi stăpâni el strănutul cât putu, dar până la urmă tot izbucni într-un răsunător: — Hapciu! — Vai de mine, a răcit domniţa! strigă mirele, şi nuntaşii se-mbulziră care mai de care să-i dea sfaturi, ba unii se-ndesară şi cu nişte şipuri de care, pasămite, nu se despărţeau nici în somn. — Am răcit?... Da’ de unde! Parcă domnia ta ai strănutat – îi întoarse însă vorba domniţa. — Nici unul, nici altul, îi împăcă împărăteasa. Mai degrabă cred că a strănutat măria sa! — Eu?  spuse  şi-mpăratul.  Nici  gând!  Dar  îndată-şi  luă  seama,  se îngălbeni şi strigând: Te pomeneşti... îi făcu semn unui slujbaş care se-nfăţişă cu-o batistă de mătase şi-i şterse cu nespus de multă băgare de seamă nasul, în vreme ce bietul ţesător, mai mult mort decât viu, prindea să răsufle uşurat. Şi-apoi porni alaiul pe uliţa cea mare a cetăţii şi, prinzând o clipă când trâmbiţele sunau mai tare, fata se apucă să-l certe pe ţesător. — Ce era să fac? se dezvinovăţi acela şi, ca dracu’, mai strănută o dată, chiar atunci când trâmbiţaşii încetară să mai sune din trâmbiţe. Strănutul se auzi atât de limpede şi-n liniştea ce se lăsase răsună atât de straşnic, că mirele se-nspăimântă de-a binelea: — De astă dată, domniţă, pot pune mâna-n foc că ai răcit! Te-am auzit cu urechile mele. Şi din nou se-mbulziră nuntaşii cu sfaturi şi cu şipuri de leac, şi domniţa mărturisi din nou că-i sănătoasă tun şi că-l bănuieşte pe mire de strănutul cu pricina. — De-altminteri – spuse domniţa – aţi auzit cu toţii strănutul, c-a răsunat ca o bubuitură de tun. Doar nu veţi crede că o domniţă subţirică poate strănuta atât de cumplit! — Mulţumesc! rosti cam înţepat feciorul de-mpărat. Eu, care va să zică, aş strănuta cumplit... — Doamne, da’ copii mai sunteţi! se-amestecă în vorbă împărăteasa, băgând de seamă că cei doi par puşi pe harţă. Oare n-a strănutat şi adineauri măria sa? Departe de-a suna cumplit, al doilea strănut mi s-a părut măreţ, măreţ în toată puterea cuvântului... — Zău? Măreţ? strigă şi împăratul. E limpede! Măreţ nu pot strănuta decât eu... Iar, auzindu-i vorbele, slujbaşul cu batista de mătase nu mai aşteptă porunca şi-ndată se şi repezi, ştergând plin de râvnă împărătescul nas. Boierii cei mari de credinţă îl împresurară apoi pe împărat, arătând că o răceală nu-i de ici de colo şi că s-au văzut oameni murind din mai puţin decât două strănuturi. — Să ne-ntoarcem, dar, din drum, măria ta – grăi sfetnicul cel mai de seamă. Viaţa măriei tale e prea scumpă ca să mai stăm în cumpănă şi nunta se poate face şi peste câteva zile... Împăratul mai şovăia, nehotărât, când ţesătorul strănută pentru a treia oară, punând capăt tuturor şovăielilor. — Sunt bolnav, bolnav greu – şopti măria sa, şi-ntregul alai se-ntoarse din drum şi împărăteasa îl duse pe împărat în iatac, unde-l vârî sub şapte plăpumi şi-l obloji cum ştiu mai bine şi-i turnă pe gât şapte ceaiuri de la şapte vraci, pe care-i ţinea de iscusiţi deopotrivă. Cât despre domniţă, zadarnic vărsă lacrimi de ciudă, că nunta tot îi fu amânată. Mânioasă foarte, intră valvârtej în încăperile ei şi, zvârlindu-şi rochia pe un jilţ, se apucă să spargă vreo două oale mari de cleştar, răsturnă o măsuţă cu sulimanuri şi zvârli un scaun într-o oglindă lungă cât un perete întreg. Dar, cum mânia nu i se potoli doar cu atât, căută alte podoabe pe care să-şi verse focul. Atunci îi căzură privirile pe rochia zvârlită peste jilţ şi văzu ţesătura de catifea vişinie, pe care împăratul i-o trimisese ca să-i poarte noroc. — Noroc? strigă înciudată domniţa. Şi-apăi, năpustindu-se ca o furtună, smulse rochia de pe jilţ şi-i făcu vânt pe fereastră. Iar rochia de mireasă a domniţei zbură pe fereastră taman în clipa în care pivnicerul palatului ieşea pe poartă. Şi nu puţin se-nspăimântă acela, când rochia îi căzu în cap, acoperindu-i ochii. Iar, socotind dintâi că vreun duşman încearcă să-l doboare cu vicleșug, pivnicerul îşi smulse de la brâu cheia cea mare a beiului împărătesc şi prinse a izbi orbeşte. — Ţine! Şi încă! Mai na! Pofteşte! răcnea pivnicerul, lovind aprig în gol şi răsucindu-se ca un prâsnel. Şi-apoi  aşa  se  război  cu  vrăjmaşul,  copleşindu-l  sub  o  ploaie  de lovituri, până ce, istovit, se opri, judecând după osteneala ce-l cuprinsese că, pe bună dreptate, celălalt se cuvine să fie frânt. Şi-şi trase atunci rochia de pe cap şi, văzând că-i singur, se bucură că-şi pusese vrăjmaşul pe goană; şi, văzând rochia, o pături degrabă şi-o vârî sub haină că, pricepi, o zărise pe domniţă-n alai şi-i cunoscuse rochia, după peticul de catifea vişinie. — Într-adevăr, mi-a pus norocul mâna-n cap – îşi spuse el. Rochia domniţei face pe puţin o pungă de galbeni... adică, de ce o pungă? Face şi două!... Ba, la drept vorbind, face şi trei. Trei pungi cu galbeni sunt o nimica toată pentru un obraz subţire de domniţă... Mare mirare să nu fi dat şi patru pungi pentru rochia de nuntă, că doar o dată se mărită şi ea, ce naiba! Eu, unul, să fi fost în locul ei, nu mă uitam nici la cinci... Că, la urma urmei, ce sunt cinci pungi? Cinci pungi cu galbeni, ca cinci pumni de boabe: o nimica toată! Cine s-ar scumpi la cinci pungi?... Numai că dacă aşa-i domniţa noastră, strânsă la mână? Parcă se făcea gaură-n cer dacă dădea şi ea, acolo, şase pungi pentru o rochie ca asta... Când colo, nu şi nu, că ea dă cinci, numai şi numai să mă păgubească pe mine... Dar dacă a dat şase? Şi mergea pivnicerul în neştire, mergea socotind pungile pe care le-ar putea dobândi pentru rochia căzută din cer şi-n vremea asta fata cusută cu fir îl luă la rapanghel pe ţesătorul care da din colţ în colţ. — N-ai fost în stare să-ţi stăpâneşti şi tu strănutul? Iacă-n ce bucluc am nimerit din pricina ta. Puteai să fii socotit aducător de noroc, să stai undeva, la loc de cinste... — Nu mă mai osândi! strigă ţesătorul, şi pivnicerul se opri deodată locului, închipuindu-şi că el gândise vorbele acelea şi că se aflase vrednic de osândă. — Cine să mă osândească? îşi şopti, făcându-şi inimă. Ce, m-a văzut careva? Şi-apoi, am furat rochia? Asta-i bună! Pot zice chiar că am primit-o şi că, vorba aceea, a căzut din cer... Dar fata se răsti la ţesător: — Ar fi fost cu cale să te las să pieri! Să-ţi pună stăpânul pielea pe băţ! Iar, auzindu-i vorbele, se înspăimântă pivnicerul de-a binelea: — Vai de mine! Pielea mea pe băţ? — Unde-ai fi putut să te ascunzi? urmă fata, în vreme ce, amărât, ţesătorul asculta în tăcere. Nici în gaură de şarpe! — Cum? Să intru şi-ntr-o gaură de şarpe? se-ntrebă pivnicerul, iar bietul ţesător rosti cu năduf: — Of! Îmi vine să mă iau la palme! De astă dată pivnicerul se opri locului şi prinse-a tremura ca varga. — Nu-i a bună – îşi spuse el. Prea năstruşnice gânduri îmi fulgeră prin minte!  — Cum vrei – grăi atunci fata – dar socot că o pereche de palme-i prea puţin. În locul tău m-aş arunca într-o fântână, cu capul înainte... Dacă auzi aşa, atât de cumplit se-nspăimântă pivnicerul, că o porni în goană, răcnind pe cât îl ţinea gura: — Feriţi! Feriţi! Oameni buni, sunt stăpânit de-un duh rău... Feriţi! Acu târgoveţii îşi scoseseră capetele pe ferestre şi-şi chemară plozii care se jucau pe uliţi, în vreme ce pivnicerul alerga înnebunit încoace şi-ncolo, vestind lumea să se ferească de el. Şi-aşa alergă, alergă bezmetic până se pomeni înaintea dughenei celui mai de seamă neguţător de pânzeturi din cetate. Şi, zărind acolo pe-o tarabă nişte colaci de frânghie, se puse pe zbierat, ca un apucat: — Oameni buni, face-vă-ţi milă şi pomană şi cetluiţi-mă zdravăn, că a intrat în mine un duh rău! Neguţătorul  auzi   strigătele  şi,   din   fundul   dughenei,  le   porunci ucenicilor: — Ia vedeţi, măi, ce-i cu răcnetele celea! Iar ucenicilor, ca unor băieţi gata de pozne, atât le trebui. Unde nu se năpustiră, să zici că erau nişte lei-paralei, apucară doi colaci de frânghie şi mi-l legară pe bietul pivnicer şi de mâini şi de picioare, de nu se mai putu mişca, ba-i vârâră şi-un căluş în gură. Şi-l luară apoi pe sus, trântindu-l ca pe-un sac la picioarele neguţătorului. — Ce-ai păţit, omule? întrebă neguţătorul. Acela, fireşte, mormăia şi nu putea rosti o vorbă. Îi scoaseră atunci căluşul şi, pentru că-l legaseră mai-mai să-i frângă oasele, pivnicerul le mulţumi cum ştiu mai frumos. Apoi le povesti despre duhul cel rău care intrase în el şi-l îndemna să se ia la palme, să se ascundă în gaură de şarpe, ba-i făgăduia şi că stăpânul avea să-i pună pielea pe băţ. — Şi de când te chinuieşte duhul cel rău? întrebă neguţătorul. — De când am primit rochia de nuntă a domniţei... — Chiar ea ţi-a dat-o? se minună neguţătorul, privindu-l cam dintr-o parte.  — Ehei, dar cum socoţi dumneata? se fuduli celălalt. M-a chemat, mi-a pus-o-n braţe şi mi-a zis: „Binevoieşte, om de treabă, şi primeşte darul ăsta, care face pe puţin şapte pungi cu galbeni. Şi mă iartă că n-am la îndemână un dar mai de preţ, vrednic de-un pivnicer de seamă, ca tine...“. Dacă auziră vorbele pufniră ucenicii, dar neguţătorul le făcu semn să tacă. — Îmi îngădui să văd şi eu rochia aceea? întrebă el şi, cum pivnicerul era legat fedeleş, îl căută fără sfială şi-i află sub haină rochia cea scumpă. Şi  neguţătorul pricepu  dintr-o  ochire  că  rochia  domniţei  făcea, nu şapte, ci zece pungi cu galbeni. Dar îşi luă îndată o înfăţişare pe care nu se putea citi decât o nespusă milă şi oftă cum ştiu mai sfâşietor. — Ce-i? se sperie pivnicerul. — Hei, mai bine tac... — Vai de mine! Spune – se rugă celălalt, Doar nu socoţi că de la darul domniţei mi se trage nenorocirea? Neguţătorul se făcu a chibzui, se-ncruntă, se codi şi până la urmă zise: — Iacă ce-i, pivnicerule, eşti un om de treabă şi nu se cuvine să te las pradă duhului rău. Cât despre domniţă, putea să găsească un ticălos oarecare şi nu să te nenorocească de pomană... Căci duhul cel rău sălăşluieşte în rochia ei de nuntă, şi ca să scape de dânsul ţi-a făcut darul, de care prea devreme te-ai bucurat. Auzind una ca asta, izbucni pivnicerul într-un şuvoi de sudălmi, pe care neguţătorul le ascultă în tăcere, clătinându-şi capul a încuviinţare. Iar pivnicerul sudui ce sudui şi, la urma urmei, se rugă de celălalt. — Doamne, neguţătorule, scapă-mă de belea şi ţi-oi mulţumi până la sfârşitul zilelor! Eşti om priceput şi-ai să ştii să pui cu botul pe labe duhul cel rău. Primeşte rochia asta blestemată şi îngăduie-mi să-mi văd de drum... — Cum?  Să  mă  lupt  eu  cu  duhul  cel  rău?  strigă  neguţătorul. Ia-ţi gândul, omule, şi nu mă vârî-n nenorocire, numai pentru că m-am milostivit şi ţi-am deschis ochii... Iacă-aşa începură a se târgui cei doi, în vreme ce ucenicii îşi dădeau coate şi-şi stăpâneau anevoie râsul. Şi-atâta se rugă pivnicerul, atâta se rugă, încât după un ceas de tocmeală celălalt se-nvoi să primească rochia, dacă pivnicerul îi dă o pungă cu galbeni şi se leagă să-i aducă de pomană, până la sfârşitul zilelor lui, câte o oală cu vin din beciul împărătesc. Pivnicerul se-nvoi bucuros, ucenicii îl dezlegară şi omul fugi ca din puşcă, fără a mai privi îndărăt, fără a se mai gândi la pungile cu galbeni pe care le râvnise şi fericit că scăpase doar cu-atât! Iar neguţătorul îşi frecă mâinile şi-nchise rochia cea scumpă într-un sipet. Dar să vezi cum s-au potrivit lucrurile, că neguţătorul acela era chiar fratele stăpânului ţesătoriei, cel de care ţesătorul nostru încercase să fugă. Şi, cum de mult plănuia să-i facă fratelui un dar de preţ, neguţătorul hotărî că cel mai cuminte lucru e să trimită rochia de nuntă a domniţei, însoţită de-un răvaş în care-l întreba de sănătate, poftindu-i viaţă lungă şi chiverniseală. Zis şi făcut. Chemă un ucenic, îi dădu sipetul în seamă şi-l trimise la drum. Iar în sipet, pe catifeaua vişinie, fetei cusută-n fir şi ţesătorului nu le rămase decât să aştepte, mulţumiţi că lemnul cel vechi al sipetului crăpase ici şi colo şi că prin crăpăturile acelea puteau răsufla în voie... Şi-apoi străbătu ucenicul cele şapte ţări şi şapte mări câte despărţeau cetatea cu turle aurite de târgul ţesătorului, le străbătu în şapte ani şi, într-un târziu, se-nfăţişă stăpânului ţesătoriei. — Aşa şi-aşa – grăi ucenicul – iacă ce-ţi trimite fratele domniei tale! Şi se bucură acela deschizând sipetul, citind răvaşul şi despăturind rochia cea scumpă, dar şi mai tare se bucură dând cu ochii de peticul de catifea vişinie. — Acesta într-adevăr e un lucru rar – zise el – şi dacă-i dărui soţiei rochia domniţei, descusu cu mâna lui bucata de catifea şi-o vârî până una-alta în buzunarul mantalei că, vezi, se pricepea la ţesături şi cunoscuse că un petic ca acela nu se-ntâlneşte în fiece zi. Acu, văzând unde-l dusese nenorocul, bietul ţesător se da de ceasul morţii. — Ce mi-i că stăteam închis în ţesătoria stăpânului sau că stau închis în buzunarul lui? i se plânse fetei cusută-n fir. Oare n-am să mai fiu niciodată om ca toţi oamenii şi n-am să mai pot ţese mătăsuri grele şi catifele? — Fii pe pace – răspunse fata. Şi-apoi nu trecu mult că stăpânul ţesătoriei puse de-i prinse peticul de catifea peste buzunarul de la piept al surtucului şi numai ce-şi îmbrăcă surtucul aşa împodobit, că ieşi în uliţă, dornic să se fălească. — Ei, acu-i acu! şopti atunci fata şi, nici una, nici două, stăpânul se pomeni săltat de la pământ. — Ţine-mă-ţi! răcni el, simţind cum se-nalţă. Văleu! N-apucă însă nimeni să-l mai ţină, că se şi ridicase până-n dreptul acoperişurilor ţuguiate ale târgului. Dădea stăpânul din mâini şi din picioare, de parcă-nota prin văzduh, ţipa de mama focului, dar măcar că ţipa, măcar că se zvârcolea, nimic nu folosea. Şi-aşa se zbătu, că bumbii surtucului săriră unul după altul şi trupul lui lunecă din surtuc, lunecă şi veni de-a berbeleacul, de nu se opri decât pe-un maidan plin de scaieţi, de unde nu se mai sculă. Iar surtucul coborî şi el, coborî uşurel şi se lăsă cuminte lângă trupul stăpânului. — Sai de pe peticul de catifea! şopti atunci fata şi ţesătorul o ascultă. Şi numai ce sări pe pământ, că prinse a creşte; şi crescu, crescu, până se făcu aşa cum fusese înainte de-a afla catifeaua vişinie. Şi desprinse atunci peticul de pe surtucul stăpânului şi, cu peticul în mână, ieşi din târg şi pătrunse în târgul vecin. Acolo se puse şi ţesu din nou mătăsuri grele şi catifele, de i se duse vestea, şi nu se lăsă până nu văzu toţi târgoveţii umblând în straie mai mândre decât straiele tuturor împăraţilor de pe pământ. Frumoase peste seamă fuseseră şi-nainte ţesăturile lui, dar neînchipuit de  frumoase erau  acu,  de  se  minuna  lumea  şi  nu  credea  că  două  mâini omeneşti le putuseră ţese. Şi la capătul fiecărui val niciodată nu uita să aleagă chipul fetei stând lângă un copac şi-având la picioare o pereche de cătuşe sfărâmate... — Dar fata? Zic unii că fata a sărit şi ea de pe peticul de catifea, că a crescut până a ajuns fată ca toate fetele şi că din clipa aceea nu s-a mai despărţit de ţesător. Să crezi? Nu-i uşor... Că alţii iarăşi vin şi zic că nu-i adevărat nimic! Fata, cică, era o zână bună şi stă şi azi în catifeaua ei... Ce-o fi minciună, nu mai ştiu nici eu. Alegeţi voi, că mie, zău, mi-e greu!

                                 Bob de grâu de Vladimir Colin                                             Partea a II-a   A trecut Bob-de-Grâu prin apă şi a ieşit la mal, iar vârcolacii, când l-au văzut cu piatra de moară la gât, au încremenit. Şi-apăi a început Bob-de-Grâu să-i judece trăsnindu-i cu piatra de moară, de făcea numai roate-roate prin trupurile lor. Vezi că abia acu se supărase de-a binelea ! Mi i-a judecat el în lege şi, peste puţin, rămăsese acolo numai o mână de vârcolaci care, văzând că se îngroaşă gluma, au tulit-o de fugă dând cinstea pe ruşine, măcar că Muma-Pădurii nu ostenea să-i cheme la luptă, șuierând şi îmbărbătându-i. Ei, şi mi-au înconjurat-o atunci copacii pe Muma-Pădurii şi au strâns-o din aproape în aproape, până au închis-o, de parcă stătea într-o cuşcă cu zăbrele. Degeaba se zvârcolea, degeaba ameninţa, degeaba se străduia să sufle aer încins. Bob-de-Grâu a legat-o de mâini şi de picioare, le-a mulţumit copacilor, iar copacii s-au întors ca la un semn şi, haida-hai, au pornit-o spre locurile de baştină în care şi-au înfipt din nou rădăcinile şi unde au încremenit, de parcă nu se clintiseră de când lumea. — Cum om ajunge noi la capul Pământului cu scorpia asta de babă ? i-a întrebat atunci Bob-de-Grâu pe tovarăşii lui, pe cel 'nalt cât palma, gros cât deştul şi pe cel cât turla. — Vă iau eu în spinare pe toţi, s-a bucurat Uşurelul-Vântului. — Da, bine ar fi, numai că până la capul Pământului e cale de nouăzeci şi nouă de ani şi de încă nouăzeci şi nouă de zile... — Asta să-ţi fie grija, a râs Greul-Pământului. Lasă-te pe mine... Şi unde n-a început a ciocăni Pământul cu mânuțele lui grele cât nişte căsoaie din cele mari, de ziceai că acuşi-acuşi îl sfarmă şi trece dincolo. Şi nu peste mult s-a auzit un glas : — Cine bate ? N-ăi fi tu, cumetre ? — Chiar aşa, a dat răspuns Greul-Pământului. Fii bun şi ieşi la vedere... Într-o clipă, o dihanie măruntă a țâșnit dintr-o bortă. — Iacătă-l şi pe cumătrul meu, Căţelul-Pământului, a zis tovarăşul lui Bob-de-Grâu. Măi cumetre, n-ai vrea să-mi faci un bine ? Tare aş avea nevoie de coada de mătură a Mumei-Pădurii, dar, vezi, păcatele, am năruit muntele cu palatul baborniţei cu tot, şi nu mă mai încumet s-o găsesc în atâta morman de piatră şi de lemn... — Se poate, cumetre ? a chiţăit Căţelul-Pământului. Rabdă puţintel, c-am venit ! Şi cum a vorbit, cum a țâșnit ca săgeata şi a pierit în mormanul de dărâmături. A stat Bob-de-Grâu cât ai avea vreme să te ştergi la un ochi, şi Căţelul-Pământului s-a şi înfăţişat ținând în gură coada de mătură. I-a mulţumit cumătrul şi l-a întrebat de sănătate, dar Căţelul-Pământului nu s-a întins la vorbă, că era zorit. S-a vârât în borta lui — şi dus a fost! — Harnic cumătru, nimic de zis, s-a bucurat Bob-de-Grâu. Dar cu coada de mătură ce-om face ? — Cu coada de mătură om face aşa, a răspuns Greul Pământului. Tu ai s-o iei în spinare pe Muma-Pădurii şi ai să te prinzi de un picior al lunganului ăsta de Uşurelul-Vântului, iar eu am să-l apuc de celălalt picior. Apoi ai să înşfaci coada de mătură şi-ai să zici: Coadă de mătură, Piedicile-nlătură, Du-mă, Furtună, Cu iuţeala vântului. La capul Pământului !   Zis şi făcut. Iar dacă a rostit ce-l învăţase Greul-Pământului, s-a pomenit Bob-de-Grâu pe meleaguri pustii, unde picior de om nu călcase, unde aripă de pasăre nu zburase. Era acolo o linişte mare, şi când ploua, cinci ningea, când cădeau stele. Iar cum stătea Bob-de-Grâu şi privea cu mirare în jur, iacă-n depărtare doi munţi ascuţiţi mișcându-se de-ai fi zis că joacă. A priceput Bob-de-Grâu că nu-s munţi, ci urechile Pământului care se ciulesc, auzind larmă de paşi. Atunci a pus mâna pâlnie la gură şi a strigat o dată, cât a putut de tare : — Ehei, Pământule ! S-a cutremurat Pământul atât de straşnic, că Greul-Pământului s-a tupilat, făcându-se din mic mai mic, iar Uşurelul-Vântului a țâșnit în văzduh, cât era de lung. Numai Bob-de-Grâu s-a înfipt bine pe picioare şi a aşteptat în linişte. Iar un glas adânc şi care deştepta ecou după ecou a prins a bubui : — Cine... cheamă... Pământul? — Eu, Bob-de-Grâu... Am prins-o pe Muma-Pădurii şi ţi-am adus-o legată de mâini şi de picioare. — Unde-i ? a strigat cu glas de tunet Pământul. Şi pe dată a şi căscat o gură de piatră, o peşteră fără fund. Bob-de-Grâu a luat-o pe Muma-Pădurii şi a zvârlit-o în peştera care s-a închis cât ai bate din palme, iar Pământul straşnic s-a bucurat dacă şi-a văzut duşmanca răpusă. — Pentru binele pe care mi l-ai făcut, se cuvine să te răsplătesc, Bob-de-Grâu. Ce-ţi doreşte inima ? — Să dau de urma lui Salcotea, din lumea zmeilor... — Bine, Bob-de-Grâu... şi pe dată a căscat Pământul o altă peşteră, care se afunda ca un puţ. Coboară, Bob-de-Grâu, şi ai să dai de urma lui Salcotea, din ţara zmeilor. Din nou s-au adunat cei trei tovarăşi, iar Bob-de-Grâu a apucat coada de mătură şi a strigat: Coadă de mătură, Piedicile-nlătură, Du-mă, Furtună, Până-n lumea zmeilor, Pe tărâmul răilor !       Dar, ce să vezi ? Nu s-au mişcat defel. Şi-au înţeles atunci că mătura Mumei-Pădurii n-avea puterea să-i ducă pe celălalt tărâm. — Nu-i nimic, a zis Uşurelul-Vântului. Să se lase Greul-Pământului greu, dar ştii, nici prea-prea, nici foarte-foarte, ca să nu ne frângem gâtul... Şi să vezi dumneata, agăţaţi de picioarele năzdrăvanului au coborât încetişor Bob-de-Grâu şi Greul-Pământului, au tot plutit în jos cale de nouă zile şi nouă nopţi, până au ajuns în lumea zmeilor. Ciudată lume ! Toate câte se aflau acolo erau răsturnate cu capul în jos, şi copacii, şi florile, şi apele. Apele curgeau prin văzduh şi, să vezi minune, nu se vărsa din ele nici un strop. — Măi, n-om fi noi suciţi cumva? a întrebat cu spaimă Uşurelul-Vântului. Şi îndată a încercat să păşească pe mâini. Dar, când i-a văzut pe tovarăşii lui râzând cu gura până la urechi, s-a ruşinat şi s-a pus din nou pe picioare. Au umblat tustrei cât au umblat, minunându-se de toate câte vedeau şi, într-un târziu, au ajuns la nişte munţi prăpăstioşi. Au mers prin trecători înguste, pe brâie de piatră şi în cele din urmă au zărit, pe un stei, un castel de aramă. Pe un tăpşan sta o fată frumoasă, care ofta şi-şi pieptăna pletele de aur... — De ce eşti tristă, fată frumoasă ? a întrebat Bob-de-Grâu. — Cum să nu fiu tristă, voinice, i-a răspuns fata, dacă m-a răpit Salcotea şi mă ţine închisă în lumea zmeilor, pe tărâmul răilor?... Dar voi cum de-aţi ajuns aici ? — Apăi tot cu Salcotea avem o treabă... E acasă ? — Ba nu, că-i plecat de ieri la vânătoare... Dac-a auzit aşa, a mai întrebat Bob-de-Grâu : — Fată frumoasă, n-ai văzut cumva unde-şi ţine biciul ? — Cum de nu ! Hai să-ţi arăt... Şi l-a dus fata în castel şi i-a arătat biciul spânzurat de un cui, deasupra patului lui Salcotea. Bob-de-Grâu l-a luat şi, apucând fata de mână, a dat să iasă din castel. Numai ce-i trecuse pragul, că a-nceput biciul să şuiere ca o mie de balauri la un loc, şi Salcotea-l auzi pe unde vâna, înţelegând că biciul îi dă semn de primejdie. Ca un fulger s-a repezit zmeul şi, înfășurându-se în barba lui de nouăzeci şi nouă de stânjeni, a gonit spre casă. N-a trecut mult şi Salcotea l-a ajuns din urmă pe Bob-de-Grâu, l-a pălit din zbor cu buzduganul şi i-a luat biciul şi fata, după care s-a făcut nevăzut. Uşurelul-Vântului a vorbit atunci, galben la faţă ca lămâia : — Ei, Bob-de-Grâu, scoală... ce-ai rămas lungit la pământ ? Greul-Pământului s-a apropiat de voinic, l-a pipăit, l-a cercetat şi a strigat: — Ce tot hodorogeşti? Nu vezi că l-a ucis blestematul?... Hai, scoate-mă degrabă pe Pământ. Şi s-a agăţat Greul-Pământului de piciorul namilei de Uşurelul-Vântului care l-a scos, prin peştera îngustă, tocmai pe Pământ. Greul-Pământului i-a arătat apoi calea, şi celălalt l-a dus hăt, tocmai la munţii care se bat în capete, de unde au luat un ulcior cu apă vie. Degrabă s-au întors acolo unde zăcea Bob-de-Grâu şi numai ce l-a stropit Greul-Pământului, că voinicul s-a şi ridicat oftând : — Of, fraţilor, greu somn mai dormii... — Şi-ai fi dormit tu mult şi bine, dacă nu te stropeam cu apă vie, i-a răspuns Greul-Pământului, povestindu-i toată întâmplarea. S-a bucurat Bob-de-Grâu dac-a văzut că are tovarăşi de credinţă şi le-a mulţumit cum nu se poate mai frumos. — Păi degeaba socoţi că te-am îndemnat să ne iei cu tine ? i-au răspuns într-un glas tovarăşii. Vorba e, ce facem acum? — Acum ne întoarcem la castel, a hotărât Bob-de-Grâu. Şi, pornind din nou la drum, au mers, au tot mers până au întâlnit munţii prăpăstioşi şi-au dat iarăşi, pe tăpşanul din faţa castelului, peste fata care-şi pieptăna părul de aur. Acum era şi mai tristă, iar ochii-i pluteau în lacrimi. Dar s-a luminat la faţă văzându-i şi a strigat cu mare bucurie : — V-aţi întors ? Şi eu, care-mi luasem nădejdea... Fata vorbea cu tustrei deodată, dar numai la Bob-de-Grâu se uita, şi tare-l mai sorbea din priviri ! Iar voinicul nu se lăsa nici el mai prejos. — Ei, porumbeilor, le-a amintit atunci Greul-Pământului, de Salcotea aţi uitat cu totul ? — Aşa-i, s-a posomorit Bob-de-Grâu. Întâia dată m-am luptat cu el nouă ani încheiaţi, iar a doua dată m-a ucis, pălindu-mă fără veste. Se cheamă că tot el e mai tare... Fată frumoasă, n-ai şti să-mi spui ce mănâncă zmeul, de-i atât de puternic ? — Cum să nu, i-a răspuns fata, că doar pe mine mă sileşte să-i gătesc bucatele ! I-a destăinuit că Salcotea înghite Ia o masă zece cuptoare de pâine, cinci bivoli, un butoi cu rachiu şi două butoaie cu vin. — Ia să vedem, oi putea mânca şi eu tot atât ? a întrebat Bob-de-Grâu, şi fata a alergat pe dată în castelul de aramă şi i-a pregătit o masă straşnică, ştii, ca pentru Salcotea. S-a pus Bob-de-Grâu la masă şi-a dovedit cuptoarele de pâine, şi butoaiele cu rachiu şi cu vin. Ba, după ce a înghiţit al cincilea bivol, s-a mai rugat de fata frumoasă să-i mai frigă unul, nu de alta, dar i se făcuse o foame, ceva de speriat ! Şi iacă, nu sfârșise bine masa, că o larmă năpraznică se auzi şi castelul se zgudui până în temelie. — Ce-i asta ? — Vine Salcotea ! strigă fata cu spaimă. Aşa face întotdeauna... îşi aruncă buzduganul de la o mie de poşte... Şi, să vezi şi să nu crezi, după ce izbise în porţile de aramă ale castelului, stârnind larma năpraznică, buzduganul a deschis porţile şi a năvălit în încăperea în care se afla Bob-de-Grâu. A sărit pe masă şi, de pe masă, s-a aşezat frumuşel la locul lui, agățându-se în cuiul anume bătut în perete. Uşurelul-Vântului schimba feţe-feţe şi Greul-Pământului îşi astupase gura cu palma, dar Bob-de-Grâu s-a ridicat îndată şi, apucând buzduganul, l-a rotit de trei ori şi i-a făcut vânt îndărăt. A zburat buzduganul șuierând, a zburat şi-a tot zburat, oprindu-se doar când s-a izbit de fruntea lui Salcotea. De izbitura lui a căzut zmeul pe spate şi şi-a pipăit cu spaimă cucuiul, înțelegând că acolo, la castel, se petrecuse ceva necurat. A cules buzduganul şi, de unde venea liniştit spre casă, odată s-a înfăşurat în barba lui de nouăzeci şi nouă de stânjeni şi a gonit pe drumul de întoarcere. Când colo, îl află pe Bob-de-Grâu în faţa porţii. — Tot tu, Bob-de-Grâu ? — Tot eu, zmeule,.. O cam băgase pe mânecă Salcotea, că încă nu uitase de lupta cu Bob-de-Grâu şi ştia că ultima dată îl răpusese numai pentru că îl izbise pe neaşteptate. — Cum să ne luptăm ? întrebă zmeul. În trântă să ne trântim, sau cu buzduganele să ne strivim ? — Ba în trântă, că-i mai sfântă, răspunse Bob-de-Grâu şi îl şi înşfăcă de barbă. Se luptară din zori şi până-n seară, fără să se poată dovedi. Scântei țâșneau din palmele lor şi tuna şi fulgera de-ai fi zis că toate furtunile din lume, strânse la un loc, bubuie pe tăpşanul din faţa castelului. — Fată frumoasă, strigă atunci Salcotea, adă-mi oleacă de apă, că te-oi face stăpână peste lumea zmeilor, din tărâmul răilor ! — Fată frumoasă, a strigat şi Bob-de-Grâu, nu-i da apă. În schimb, dacă-mi dai mie, te-oi duce pe Pământ, s-auzi glas de ciocârlie ! Fata se repezi în castel, a umplut un ulcior cu apă şi l-a dat lui Bob-de-Grâu care, cum l-a băut, cum a simţit o putere de foc în vine. Când l-a apucat pe Salcotea de barbă, numai o dată a tras şi barba i-a rămas în mână. Atunci s-a făcut Salcotea mic şi neputincios, că în barbă stătea toată puterea lui, iar Bob-de-Grâu mi l-a-nvârtit prin văzduh, şi, atât de năpraznic l-a buşit de Pământ, că s-a crăpat Pământul şi zmeul a căzut, a tot căzut, până s-a zdrobit în adâncul Pământului. Şi s-a veselit atunci fata frumoasă, s-au veselit Greul-Pământului şi Uşurelul-Vântului, şi pe dată s-au gătit de întoarcere. Iar Bob-de-Grâu a intrat în castel de-a pus mâna pe biciul lui Salcotea, şi biciul n-a mai şuierat defel. Atunci, ce-i vine voinicului, odată plesneşte din bici ca să-i încerce puterea şi pe loc se strânge castelul de aramă, cu toate acareturile şi bogăţiile dintr-însul, se strânge şi se preface intr-un măr de aramă. A mai plesnit o dată Bob-de-Grâu din bici şi mărul s-a făcut din nou castel. Dacă i-a priceput puterea, şi-a vârât voinicul mărul în sân şi, cu biciul în mână, s-a apropiat de tovarăşii lui. De astă dată Greul-Pământului s-a lăsat mai uşor, iar Uşurelul-Vântului i-a scos pe toţi prin peştera dreaptă ca un puţ. Şi a apucat Bob-de-Grâu coada de mătură a Mumei-Pădurii şi numai ce-a rostit : Coadă de mătură, Piedicile-nlătură, Du-mă, Furtună, Pe nepusă masă, La tătuca-n casă !   că s-au şi pomenit tuspatru în coliba moşneagului. Mai îmbătrânise moşneagul între timp şi se făcuse mai puţin supărăcios. De când îl trimisese pe Bob-de-Grâu în lume, nu fusese ceas în care să nu se blesteme pentru nerozia lui care îl lipsea de un fecior — şi încă de unul atât de vrednic ca Bob-de-Grâu. — Moşneag nebun, se certa întruna, l-ai trimis unde şi-a înţărcat dracul copiii şi, de bună seamă, feciorul s-a lipsit de asemenea părinte... N-ai să-l mai vezi, cum n-ai să-ţi vezi ceafa ! Dacă s-a pomenit moşneagul cu atâta omenire în colibă, a încremenit. Şi-a ridicat genele cu degetele şi, când a auzit strigătul lui Bob-de-Grâu : „Tătucă, iacă biciul lui Salcotea!“ a murit şi-a înviat de bucurie. Iar Bob-de-Grâu l-a poftit afară, a scos mărul de aramă şi a plesnit din biciul lui Salcotea. Pe dată s-a ridicat în faţa lor castelul de aramă, cu acareturile şi bogăţiile lui nemăsurate, iar văzându-l că strălucea de-l putea vedea şi el, nu mai ştia moşneagul pe ce lume se află. Vezi că nu cunoscuse puterea biciului decât acum ! Cu lacrimi în ochi şi-a strâns feciorul în braţe şi şi-a cerut iertare că avusese inima să-l trimită să înfrunte atâtea primejdii. — Nu-i nimic, tătucă, i-a răspuns Bob-de-Grâu. Ia te uită ce mireasă şi ce tovarăşi mi-am găsit! Dac-a văzut-o şi pe fata cu părul de aur, s-a bucurat moşneagul că are şi o fiică. Au chemat părinţii fetei şi s-a făcut o nuntă mare şi frumoasă, la care au fost poftiţi toţi oamenii din lume şi unde s-a mâncat până ce toată omenirea s-a săturat şi s-a jucat până le-a ieşit tuturor foc din călcâie. Ce crezi ? Eram şi eu pe-acolo, de căram la vatră lemne cu frigarea şi apă cu ciurul. Iată dacă m-au văzut aşa, nu ştiu ce i-a găsit pe nunii mari să mă-nghiontească şi să mă gonească, de-a trebuit să plec de la nuntă încălecând pe o lingură scurtă, s-o dai peste nasul cui n-ascultă !       descarcati basmul in format word de la atasamente